Florin Dochia grădina de hârtie - geometria singurătăţii II -
I Deschid fereastra într-un album de familie. Anotimpurile şi vârstele vin Ploaie peste câmpia mea încinsă de soare. În vârfurile firelor izbucnesc flori De toate mărimile De toate culorile Sosesc şi pleacă grăbite Sau aşteaptă în ramă Inocenţa albastrului; pare că rana Purpurie a memoriei nu se vindecă. Aşadar, se întoarce străbunicul Comşa obosit De la coasă şi intră în fotografia de epocă Pe suport metalic, ruginită la colturi. Se aude cântecul fânului bine uscat. (de la musique avant toutes choses…) Flash - alerg pe prunduri să ating orizontul. Bunica scoate perele pergamute din Lada de mălai pe care, Încrustat cu cuţitul, scrie: Maria. Mângâi Cu privirea ia cu alesături Şi zâmbetul înfloreşte tăcut. Mereu e pace în trecut?
(Se rup cărările sub torent. Lumina se stinge. Nu uita că soarele ne luminează Pe rând.) E bunicul cel care strânge fânul şi Măsoară laptele Înainte de ivirea zorilor. El a mâncat totdeauna doar cu Lingura de lemn Şi bulzul de mămăligă l-a fript Pe soba de tuci. - Stai, bunicule, unde te duci? - Sub iarba de la temelia bisericii Să-mi odihnesc oasele. Flash - în mână mi se zbate mreana prinsă în leasă, pe râu; acolo am învăţat să înot. (Spargem sâmburii aleşi din borhot, mirosul de ţuică ne îmbată, la vană curge esenţă de prună.) O, Doamne, Ce lungi sunt nopţile cu lună! - voi spune Când dragostea va rămâne O gară pustie. Cu pleoapele măsor aşteptarea. A ruginit şi ultimul tren ajuns la peron, La capăt de linie, S-au stins felinarele şi nici Umbra cerşetorului orb nu se mai aude. Întorc fila veştedă. Acolo
Am desenat necropola ultimului sărut. Maidepartele se naşte în zare Ca o promisiune. Doar amintirea, somn de mătase, Povestea primului ţipăt Care m-a aruncat în lume. Flash - câinele a scos la lumină o cârtiţă! Plânge inima saxofonului La nunta părinţilor, E sfârşit de februarie şi geana Se deschide spre primăvară. Mama se închide în zidul familiei. De la un timp, viscolul vine pe înserat. Ceasul s-a oprit într-o zi La şase fără un sfert. Atunci am ştiut că e foarte precis Si mi-am rostuit viaţa după Ticăitul absent. În fiecare zi, dimineaţa şi seara, Arată cu precizie sase şi un sfert, Ora după care părea că nu mai Urmează nimic. Lumea se năruia sub nămeţi. În faţă, Doar urmele paşilor tăi, Trecerea desculţă spre dincolo, Mereu spre dincolo Pereţii odăii cu transparenta oglinzii. Flash - am pornit cu tine la vânare de vânt. Senzaţiile sunt ale mele, Le-am rostui cu greu,
Am fost econom, nici o risipă Nu-mi poţi reproşa, Am fost darnic cu parcimonie, O ştii, Aşadar, senzaţiile sunt ale mele, Cuvintele, nu, Baloane de săpun, Spumă efemeră încărcată cu Mirosul de sudoare al simţurilor. Flash - se întorc păsările călătoare; privesc oraşul sfâşiat de zbor. (Ce Don Quijote fragil e poetul alcătuit din silabe ! Cum rătăceste el în pagina magică Ce închipuie un oras!) Aveam unsprezece luni de viată Când am schiţat un măr cu Creionul HB-3 Pe un perete Şi mama mi-a tăiat porţia De mângâieri până seara. Am recuperat a doua zi, dar Simţul meu artistic era deja rănit Şi aşa a rămas până astăzi Înfometat de nerostiri, preţuind doar sămânţa de Dincolo de aparenţe Care încolţeşte în singurătate, Întrebările nedevorate de răspuns. Flash - din turn văd curcubeul îngheţat pe cer.
O bibliotecă. Nişte lumi ale altora, Un morman de ziare, Caietele adolescenţei târzii, Inima pradă focului şi tristeţii. O pajişte de flori presate, Lângă pipa din spumă de mare Şi punga de tutun Kapitan Cumpărată la Cracovia, O scoică fără perlă Culeasă pe o plajă a Mării Baltice, La Trelleborg - o mie de kilometri Până la Cercul Polar, O labă de iepure Şi briceagul primit în dar În portul Le Hâvre de la un marinar apatrid Cu dureri de genunchi Sau piatra desprinsă dintre Stâncile Ciociariei Sub soarele începutului de martie. Flash - lumea mea între lumile altora. Brelocul dăruit de Pierre, Caretaşul din fata catedralei Notre-Dame, În timp ce-şi mângâia asinul Şi se fotografia cu turiştii japonezi. Trântesc capacul cufărului peste degete. Flash - meşterul îşi ia zborul din turla clopotniţei. Se întorc plantele călătoare la rădăcini.
II - se dedică fiicei mele Prin ocheanul cu lentila spartă Surâsul tău face să vibreze strunele chitarei. Două mii de lire o cafea la Veneţia Şi lectura gratuită a ziarului Il Messagero. Pe aici trec doar gondole Care adună sacii de gunoaie Şi se strecoară traficanţii de ţigări Marlboro. E însă numai biletul de vaporetto Într-un colt al cutiei de carton; Mai păstrează ceva Din fâlfâitul porumbeilor În piaţa San Marco. Flash - luminile nordului pe lacul Siljan Şi hora stacatto în biserica de la Rättvik; Stranie întâmplarea de a fi! Dimineţile de duminică sunt pustii. „O sticlă de vin şi o femeie, Doamne, Dacă nu cer prea mult! Ceri prea mult…” Intru în labirint să nu te mai ascult. Îmi scriu cartea, flămând. Iau pana şi desenez lumea; Origami dăruite focului, Cenuşa mea în apele fiordului. Un copac,
O casă, Zgâriate pe fila îngălbenită. Am plantat câţiva copaci care Au şi rodit, Am făcut o casă în mintea mea Un acoperiş pentru zilele cenuşii, Refugiu pentru singurătăţi, Pentru singurătatea singurătăţilor, În nesiguranţa nesiguranţelor, Lăcaş pentru frică, Lăcaş pentru lacrimi, Pentru întâlnirea ultimă. Flash - într-o zi a plouat cu păsări de carton Peste grădinile din Babilon. Tata nu s-a întâlnit niciodată cu Hans Castorp, N-au rătăcit prin pădurile aceluiaşi munte, Nu ştiu dacă femeia fără corp L-a însoţit pe vreunul pe cărările Nopţii. Numai că Tata venea toamna târziu cu Păstrăvi de fag şi-i punea la murat Pentru iarnă Fără să se întrebe dacă lumea are vreun sens, Cine suntem, ce vrem si încotro mergem. Flash - el aplecat când rătăceam pe coasta dalmată. Nu mi-a mai vorbit niciodată.
Ne vedem altădată - mi-a spus Narcis Părăsind oglinda apei, Hai, mai departe, spre izvoare. Acum o sută de ani în singurătate, Bunica Ana călărea caii albi Peste ceairul de pe muntele Popii; Avea paisprezece ani şi nu ştia Că libertatea e o mască de clovn, Un sâmbure de coşmar. Lovea crupa cu nuiaua Se apleca peste grumazul Înspumat. Şi iar Se transforma în fluture, Apoi în şoim, Începea vânătoarea înaltului Avatar nenorocit pe care mi l-a lăsat Moştenire. Flash - să închinăm o cupă pentru Grigore! Cine e Grigore? El e chintesenţa dorinţelor noastre arzătoare! „Ah, tinereţe, oare nu te-am visat?” Când părăseşti celula placentară Habar n-ai că singura uşă care ţi se deschide În faţă e aceea a labirintului. Mai târziu, ai întâlnire cu rinocerii Şi visezi să te tot aştepte Estragon… Întorc pagina. Lumina e a mea. Mă înfăşor în mantia ei. Greierii se desfăşoară în poem. În Podul Teilor cerbii răsar Alergând în ploaie.
Apoi, imaginea se estompează. Îngerul ceţii stă de pază Pe creanga cunoaşterii. Ar trebui să scriu mai mult Despre sfârşitul care începe În momentul naşterii. Aici sunt însă doar o notă de subsol. Flash - ea avea profil de efigie greacă Am luat-o cu mine la drum Ascunsă-n inel de mărgean. Reîntruparea de seară se face firesc: Efemeridă plutind spre flacără, Visul arderii de tot, Multiplicare în cenuşile roditoare; Dimineaţa: lup rătăcit în decembrie Bolnav de febra vânătorii eterne Atins de liniştea focului Biet animal izgonit din cetate. Flash - în anul acela a trecut cometa Halley. Ceva din coada Ei de eter încă mai Şopteşte în sânge.
III Marea plângea oarbă ca un copil nenăscut Sub tirania valului, O striga albatrosul la împerechere. Am iubit-o cu palmele însângerate. (Între timp prietenii mei beau bere la o terasă.) Gura mi se ameţise de alge. În depărtare, Farul din Alexandria clipea consolator. Trecutul vine la pachet. Îl desfac şi cad pe covor cartoanele Unui puzzle pentru Douăzeci de mii de zile. Poştaşul Aşteaptă bacşiş. Îl ucid Cu o bancnotă verde şi Mă aşez în genunchi. Nu ştiu dacă am în America vreun unchi. Fiat Rex! - a strigat mulţimea Şi fiul meu, Brutus, a mângâiat pumnalul. Voi muri singur, Mă voi retrage în oul de pământ. O păpuşă de cârpă va purta coroana De spini şi Va rătăci pe uliţele satului. Flash - copii s-au placat cu beton; Nu-i poţi iubi decât cu pickhammerul. Mersul este întru FINE, cum zice Psalmistul David, adică nu
Spre consum, ci spre desăvârşire, Spre extază = excesul mintii. Treacă-se cele neînsemnate, Rupe-se toate infirmităţile. Învinge spaima trăind-o. Am ştiut, Am ştiut că Între noi e o diferenţă care Ne lasă sufletele să nu se atingă. Iată, Mergi prin nisip, prin iarbă, prin zăpadă Mereu înainte; Nici măcar o privire înapoi, Spre urmele pe care Tălpile tale le lasă. Sunt Lângă Tine Străin Paşii mă poartă pe aceleaşi poteci Privesc la urmele noastre Mereu paralele Un zid de lumină Le desparte Ne desparte La nesfârşit. Flash - foarfecele se ascute muşcând din ac de cusut. Minunatele dansuri tăiate În hârtia de ziar vechi, Hora cu strigături, Breaza si ploiceanca,
Ritualuri secrete, Misterii din veacuri întunecate. Colecţia zoologică de hârtie, Decupaje îndemânatice Pentru care tovarăşa educatoare M-a dezmierdat pe creştet: Crocodili, pisici, leofanţi, Şarpele, da , şarpele, Pasărea furtunii, Corăbii scufundate… Colecţia mea de origami În care s-au ascuns cu toţii, Vardiştii şi hoţii, Cavaleri cu figurile triste, Prinţese răpite de zmeu Plângând în batiste. De ce veniţi mereu Când mi-e greu În singurătate? Un prieten îmi aduce pe şest Cursul de spontaneitate Care îţi asigură ieşirea Din labirintul cotidian. Îl citesc la lumina lanternei În magia nopţii de sâmbătă. Se va odihni, Aşadar, voi relua Planul de evadare. (Am un avion de hârtie camuflat în grădină.) Dacă ratez, doar el e de vină. Paznicul m-a legat
Flash - mă ascund în coperte Cu întrebările mele cu tot.
De gleznă Şi s-a ascuns în beznă. Scormoneşte cu bastonul alb Toate colturile beciului. Aud loviturile în butoiul cu murături, Ţipătul merelor sfârtecate pe rafturi Mormăitul morcovilor în nisip. Am să-ţi iau beregata - îi promit În gând Şi scutur cămaşa somnului. E de aur, ah, e de aur, - Slavă Domnului! Răsăritul care se pregăteşte, Cobor în ochiul de peste Unde el nu mă va vedea. Mai târziu voi deveni stea. Flash - lui Vasile miliţienii i-au confiscat Porumbeii voiajori. Adorm „cu sărutul uitării pe frunte”.
IV „Am primit darul vostru, ştiu că Pentru mine l-aţi îngropat În pământul reavăn. Această piatră preţioasă Pe care am numit-o Lacrima lui Don Quijote E talisman la pieptul meu Sub cămaşa înnobilată de glonţ.” Scrisoarea e veche Şi semnată, simplu, M. O citesc în umbra zidului Unei cazemate îngropate pe malul normand. Ca o mătanie, piatra Lunecă-n palmă Mângâie degetele cu lumina ei Ca o inimă - parte a soldatului Care mă locuieşte. În larg, vânătorii de cefalopode Se retrag spre înserare. Inima mea de inima lui Cine să o separe? Doar Siajul bărcilor - rană deschisă în val, În albastru, Lacrimă stinsă pe pleoapă, La reflux, Când crabii se usucă sub pietre. Aici e altfel. Fantoma Hotelului mă apasă. La Vama Veche
Nu găseşti pereche Decât pentru o noapte. Doar nisipu-n clepsidră Îşi vede de drum. Marea e caldă. Noli me tangere! Se aude sub măslin. Geometrul mai caută Numărul divin. Mă cheamă Florin. Scrie numele tău Aici: …………………… Şi hai să fim prieteni. Vino cu mine în această călătorie În care mă avânt cu inconştienţă, Ascultă-mă, Condamnă-mă Dar nu-mi ucide visul, Proscrisul. Ea s-a îmbrăcat în cenuşă Şi-mi aduce noaptea sărutul altuia. Ce să fac trupului meu indecis Între organic şi mineral? Flacăra l-ar aprinde, L-ar lumina. Cârduri de îngeri l-ar Duce în ţările calde. Ce să-ţi fac, migratorule, Rob al dragostei Ursit neîmplinirii? Ea s-a îmbrăcat în aroma nopţii Şi vine cu gânduri ucigaşe În patul meu de nisip, Sub măslin Şi mă îneacă în dulce venin.
Ia-şi calul şi umblă, Ai zis, şi-n spatele meu, În şa, O umbră e Şi ea, Ne îndeamnă la zbor. Fii martor la căderea în zenit. Eşti altul, Mereu nou-venit, Pagină albă nescrisă Ce-aşteaptă cerneala să vină De miere, De albină, De sulfină, De putere, Poemul te cere, Curaj, scrieţi numele Aici ………………… Şi vino, drumul e lung. Vom ieşi din Castel Chiar de-i pază la porţi; Sunt paznicii morţi, Dar lor nu le-a spus nimeni Şi stau ţepeni în turn Pregătiţi de atac. În zidul de cretă Desenez o poartă secretă: Suntem afară, prietene! Ea a rămas în grădină Cu buza umflată. Avem labirintul în fată. În sufletul ei e ceaţă. (Cum să fac, cum s-o uit?) Mă ţine fixat în prezent, Alerg spre trecutul mereu schimbător,
Mlăştinos, scorburos, furnicar Sub furtună. Ne plimbam pe calea ferată; I-am dat un inel de argint Să nu mă uite niciodată. Ea m-a îmbătat cu absint Căci venea din Brabant. Am adormit lângă Jardin des Plantes. M-am trezit cu lacrima în palmă, Tu mă păzeai credincios ca un câine, În juru-mi se trezea Parisul, Treceau femei încercănate, Lăuntrul pipăia abisul, Versailles-ul se vindea în rate, Erai o umbră pe trotuar. În zori, Cuvântul are gust amar. Cum îţi spuneam, Într-o zi, seara n-a mai venit. S-a făcut consiliu de familie Şi am fost pus în discuţie, Mi s-a cerut să plătesc despăgubiri. Cel mai vehement era unchiul Vania, Susţinut cu ardoare de cele trei surori. Doar vărul Mâşkin mi-a luat apărarea, Inutil , însă, pe el nu-l asculta nimeni. Până la urmă am fost trimis să vânez Tigrul de Siberia. Anna M-a condus până la gară. (Îi plăceau la nebunie trenurile!) Ce frumoase nopţi sunt la Moscova… Au fost ultimele ei cuvinte, Pentru că nu m-am mai întors niciodată.
(Dacă ai ajuns până aici înseamnă că eşti răbdător sau nebun. Ştiai că Semiramida era pe jumătate grădină? Şi a trăit până la adânci Bătrâneţi? Se înlocuieşte cealaltă Jumătate cu numărul pi şi se obţine Mumia lui Tutankamon.) Flash - prin fereastra vagonului îl Zăresc pe Marc Chagal zburând Deasupra târgului Vitebsk; Îmi face un semn cu mâna si dispare În aburul locomotivei. Şi din nou stepa, stepa, stepa… Dacă m-aş fi întors, ce? Fuseseră condamnaţi cu toţii La temniţa bibliotecii. Se mai vizitau rareori, rătăcindu-se Printre rafturi, Povestind despre cei pieriţi În flăcările din pieţele publice Pentru că aşa s-a călit otelul Cu mujicul la coadă la vodkă Îngropat în visul ochilor negri. (Itak ana zvalasi Tatianoi Ni crasatoi sestrî zvaei Ni zvejăstiu eio rumianoi Ne pribleka b ana acei.)
Ai dreptate, Evgheni Viata asta nu face două parale. Flash - si bunicul a trecut Prutul Si-a mers întins până la Donul liniştit.
V Împliniţi doar cu vieţile altora Reale sau imaginate, Rătăciţi pe culoarele spaimei Într-un paradis artificial. Fratele meu s-a ghemuit lângă mama Despuiat de tăceri. Parcă ieri Nu era decât aşteptare, A venit pe lume albastru Porţelan lucios, L-am urât, l-am iubit Ca să nu fiu mai prejos, L-am crescut că plecaseră Cele „şapte vaci grase” şi Dragostea nu mai era pe cartelă, În aceeaşi matrice - o viaţă paralelă Pe care eram gelos. Apoi, în grădină, Au crescut tufele de lapsus, De care mă împiedic plin de trufie. Au mirosul drogului de iasomie Care s-a îmbibat în antecamera uitării. Când înfloresc, polenul se întinde Armură de pecingine Peste florile de hârtie. Albinele stupului meu Se-nvrăjbesc de beţie, Se spânzură în junglă de vrejii uscaţi Ai memoriei. Şi literele au o viaţă a lor, Au personalitate şi sentimente. În general, îşi fac datoria şi
Se adună în cuvinte la comandă, În propoziţii şi fraze care se fac idei Bune, proaste, obsedante, inutile, geniale. Sunt însă clipe când refuză Să se supună, se joacă cu tine, Cu nervii tăi, Îţi taie elanul şi-ţi impun tăcerea. Le blestemi congestionat de furie, Le promiţi arderea pe rug Şi ele îţi râd în nas şi Te învăluie în haos: Au şi le o viată a lor, O viaţă secretă, nu? Şi mai sunt multe alte obstacole, prietene, De trecut, Eu fac drumul acesta destul de des Şi nu e niciodată la fel, Dincolo de aceeaşi poartă Vom găsi mereu altă grădină, Alte povesti, Alte personaje, Alte apusuri pentru acelaşi răsărit. Am întârziat mult pe ţărmuri Semn că altădată am fost Fiinţă acvatică. Legea e să fii singur, Doar urechea ta să asculte valul Şi să pătrundă înţelesul Şoaptelor. Totul curge. Întoarce spatele tristeţii Şi mergi mai departe Până vei descoperi Circuitul vieţii în natură. Ai aflat că
Europa nu pare un tărâm străin Chiar dacă în lumea ta virtuală Imaginile erau altele. Liniştea de pe malurile Vltavei E aceeaşi după ce ai privit-o Trei ore de la fereastra vagonului de dormit. Sena e tulbure şi murdară, De aceea micilor nave de agrement Li se spune bateaux-mouches. Canalele Veneţiei au fundul Plin de mâl sapropelic. Ce să-ţi mai spun despre Dunărea albastră? Doar mările de sare Îşi păstrează misterul Care dă sens şi măsură Timpului - mi-a spus Marinarul apatrid ieşit la pensie. El locuieşte pe barca lui De cincisprezece metri Ancorată la chei În portul Fécamp şi Aşteaptă. Da, da - i-am răspuns Cu gândul la muntele Care mi-a vegheat naşterea Şi visul. Ce-ar fi muntele fără mare? Ce-ar fi ochiul fără culoare? Ce-ar fi memoria fără uitare? Stop! Vai, prietene, cât sunt de patetic! Am făcut un popas şi mi-am dat în petic!
Am uitat de corăbiile de hârtie Cărora le dădeam drumul În şuvoaie, după ploile de vară, Călătorind cu ele prin Arhipelaguri exotice. Atunci nu mă gândeam la cuvinte, Suprem era gestul. Din viată, a rămas numai restul. Ca în matematică! Dar n-ai cum să intri în visul lui Euclid. Entropia e stăpână Şi-n faţa ei toate porţile se deschid. Flash - unde rusalca s-a aruncat În bulboană A răsărit o salcie. Acolo am iubit întâi. N-a rămas nici o urmă, Doar glasul stins Cerându-mi: „o, rămâi…” Fi aspru, prietene, cu mine, Nu mă lăsa în ruşine, Spală-mă de zgura amară A trecutului din muzeul De ceară al madamei Tussaud, Prinde-mă de grumaz cu un lasso Precum caii sălbatici în prerie, Pune-mi aripi, zideşte-mă-n poezie.
VI La München, aerul e de glaspapir, Se mai luminează vag la periferie Lângă fabricile de bere Unde pute a hamei încins. În gara centrală, femeile frumoase Vorbesc doar nemţeşte. Ochiul îmi sângerează până Trecem de Strasbourg. La Nancy, privirea îmi înfloreşte Deja. E vineri şi terasele-s pline Toată noaptea; catedralele Strălucesc deasupra reflectoarelor Stalagmite gigantice. Abia Poimâine Dumnezeu se va odihni. Flash - adorm ameţit de inelul Parisului. Visez o madlenă. Iau forma vasului cu cidru Vis de amfibian ratat, Îndrăgostit în secret de zbor. Cerul e de culoarea florii de turnesol Dincolo de ocean, spre apus. Îmi văd trupul cum Se apropie de ţărm Trăgând de scheletul memoriei. Ţipătul pescăruşilor ce prevăd Abandonul rechinilor. Strivesc aroma pedepsei În dinţi. Semn al iubirii -
Aşteptarea ta plină de riduri. Eşti aceeaşi? Eşti alta mereu? Iată, pe plajă, trofeul promis. Sărutul tău e cădere-n abis. Abia am sosit şi sunt Pe linia de plecare. O femeie se pregăteşte să mă nască Din nou, pe podişul Tibetului. Aşteaptă doar semnalul de start. Îmi leg şiretul pantofului de sport. Voi face jogging în parcul bibliotecii, Împreună cu alte personaje inventate Printre care şi un Budha de bronz. Flash - printre stânci, am găsit un craniu de cerb. Şarpele simte cum mă îmbrac în el Şi se face inel; Pe obraz, tandră, Umbra sărutului de Cassandră, Pecete încrederii pierdute. Şi „sfântul neastâmpăr de a muri”, Iluzia ce-o vinde Valéry Tot ascunzându-se-n Tityr, (amantul umbrei) pe malul mării - umed cimitir. „Se-naltă vântul!… Viaţa-şi cere partea! Un aer amplu-mi răsfoieşte cartea.” Janus bifrons / stiletul cu două tăisuri.
În văzduhul apos Te port de mână, prietene, Pare oceanul de la începuturi în care Se aude trompeta lui Armstrong Şi-mi spui: „Fereşte-te de iubire!” Acum, când preatârziul a înecat Punţile în revărsarea sa şi Am rămas noi, înfrânţii Înveliţi în piele, Roşi de viermele curiozităţii, Scormonitori în spuma valului Când o privire asupra oceanului E de ajuns pentru a o înţelege. Flash - vin sirenele de catarg să mă lege! Cel mai greu se învaţă nu. Uimirea în fata porţilor închise. Iată, aici e pustiul de papirus. Dedesubt, Fata Morgana e pe cale De a se trezi. Doar gura m-a învăţat să te pronunţ. Imitatio mater studiorum. (E nevoie să călătoreşti singur în compartimentele triste din trenuri subterane, sub lumina lămpilor de neon când trec în viteză graffiti barbare.) Cel mai greu se învaţă nu Regula pietrei - neîntruparea refuzată de haos,
Înţelesul închis în repaus; Acest da e doar un adaos, O culoare emergentă din irisul tău Care umple cerul La nord de Berlin Când nibelungii vin din păduri. Şarpele ştie Cum mă îmbarc în el şi se face inel. Gnomul mi-l face cercel. (Blestemat plin de zel!) Flash - călătoria continuă într-un lan de floarea soarelui, Însă e doar iluzia ritmului. Lacom, constructorul! A zidit cetatea în jurul meu Cu o singură intrare Şi fără ieşiri; A decorat pietrele cu ilustrate Din lumea largă şi mi-a zis: Asta e lume ta! Asta e lumea! Asta e! Aşa te-am inventat, prietene, Pe când hoinăream în imaginea Alpilor înzăpeziţi Aşa te-am inventat, iubito, Pe când bântuiam în imaginea Plajei de la Miami. Aşa te-am inventat Grădină Pe când intram într-un tablou De Giuseppe Archimboldo.
Flash - rămâne întrebarea şi se devoră pe sine: Pe mine cine m-a inventat? Au nu tu, călătorule, Care pleci mai departe? Drum bun!