Revista 21art, nr.1

revista

punem în valoare creativitatea

“

Dragostea este frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie, e preferinţă sinceră.

Camil Petrescu

“

(n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957)

No1

Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion autori:

Bogdan Băla

Cristina Brînză Iulia Marc Maria Leuce Marius Indrieş

aprilie 2012

06 Muzica

Alexandrinei

08 Motocicleta de lemn 10 Regăsire în negăsire

12 „Scripcarul pe acoperiş”

18 „Îngerul electric” 20 Zeiţa frumuseţii şi a iubirii

22 Interviu Al. Potor

32 „De neatins” 34 Expoziţia „Amprenta” 36 Şoseta cu poveşti

editorial

Un suflu proaspăt de primăvară Suntem deja în luna aprilie, dar abia acum pare că vine primăvara. A fost cald, a fost frig, a nins... ne-a dat peste cap ideile de soare şi vreme bună! Trebuia să fim pregătiţi pentru neprevăzut. Şi aşa suntem şi noi acum, gata de o nouă aventură.

Vrem să facem o revistă! Vrem să schimbăm lumea! Vrem să... staţi cuminţi că nu plecăm la luptă! Să faci o revistă nu e uşor, dar e altceva, e un semn că am început să creştem mari şi că de acum înainte ne putem asuma sarcini şi proiecte tot mai interesante! De acum intrăm într-o horă al cărei ritm doar l-am auzit pe undeva, fără să ştim exact cum se joacă. Nu ne temem, vom învăţa repede, doar suntem tineri şi frumoşi!

Proiectul acesta va fi esenţă pură de artă Proiectul acesta va fi esenţă pură de artă, un parfum ales, cuprinzând informaţii din toate domeniile artei, interviuri, descoperiri incitante şi informaţii despre ce se mai întâmplă în această lume fascinantă a celor ce transformă nimicul în frumos.

Dacă vom reuşi să ducem la îndeplinire tot ce ne propunem... rămâne de văzut în numerele viitoare! Pentru moment, încercăm marea cu degetul.

Dacă marea-i calmă, ne vom grăbi să plecăm în larg, să cutreierăm lumea-n lung şi-n lat, în căutare de comori... artistice! N-am pornit în această aventură cu gândul de a schimba ordinea firească a lucrurilor, nici nu credem că ideea noastră e unică şi genială... nu. Vrem să fim mai aproape de voi, cei pasionaţi de frumos; vrem să vă aducem cât mai aproape de artişti şi lucrările lor; vrem să-i scoatem la lumină pe cei la început de drum, pentru că arta, fără cineva care să se bucure de ea, ar exista degeaba. E timpul pentru un suflu nou, primăvăratic, e momentul pentru a încerca ceva nou!

Aşa că primăvara aceasta mergeţi la teatru, la cinema, citiţi o carte, mergeţi la un concert şi nu uitaţi să vă împărtăşiţi experienţele!

Marius Indries ,

Alexandrina Hristov Alexandrina Hristov este o studentă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Înclinaţiile sale artistice se împart în trei categorii impunătoare: muzica, pictura şi poezia, aceasta reuşind să le îmbine într-un mod foarte original. Activitatea sa profesională este legată de aceste trei domenii artistice, dar nu numai, artista fiind şi una dintre protagonistele filmului “Trois femmes de Moldavie” (în regia lui Paul Cuzuioc).

Atunci când glasul Alexandrinei Hristov se face auzit, orice persoană poate realiza impozanţa vocală a acesteia. De la prima audiţie se poate remarca vocea distinctă, puternică şi caldă a cântăreţei.

Alexandrina a abordat româna, franceza şi rusa ca limbi pentru transmiterea melodiilor sale. Stilul ei muzical depăşeşte mai multe graniţe, incluzându-se în categoria pop-ului, dar şi în stilul acustic, rock contem-

poran, alternative, jazz şi soul, inovând compoziţiile şi versurile prin aducerea unor noi elemente.

Una dintre piesele prin care artista s-a făcut cunoscută în România se numeşte “Fata merge pe jos”. Cel mai fascinant lucru care se observă la melodiile interpretate de Alexandrina, pe lângă vocea care conturează perfect compoziţia, sunt versurile bogate în semnificaţii şi înţelesuri variate. Câteva dintre melodiile cu versuri sentimentale ale cântăreţei sunt: „Numai tu” , „Cea mai frumoasă parte” , „Te simt” , „Nimic nu e ca tine”, „ La femme qui t’aime”. În anul 2009 Alexandrina şi-a lansat albumul intitulat „Om de lut”, acesta reprezentând o colecţie ce se încadrează atât în vechi cât şi în nou; melodiile conturează o alură fină a stilurilor vechi, dar şi o compoziţie inovatoare a contemporanului.

«Om de lut este copilul meu, un copil frumos şi sănătos, gingaş, mai mult bemol decât major, rafinat şi expresiv.

Inima omului de lut bate în ritmuri de jazz, soul, funk, electropop. » , afirmă Alexandrina despre primul său album.

(

Bogdan Bala

Ĺžtefan Manasia

Motocicleta DE LEMN „Motocicleta de lemn” a lui Manasia am cumpărat-o în toamna lui 2011, în urma unei epopei prin librăria Humanitas. Deşi nu auzisem de Ştefan Manasia până atunci, recunosc că am fost atrasă de titlu (pasionată fiind şi de literatură şi de motociclete, eram curioasă în ce mod a încercat cineva să facă o legătură, chiar metaforică fiind ea, între cele două), dar şi de coperta realizată de Ovidiu Petca. Personal nu regret că am achiziţionat această carte. Ştefan Manasia, „una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de astăzi”, după cum afirma Alex Goldiş într-o recenzie, s-a născut la 18 mai 1977, iar în anul 2000 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Lucrează ca redactor al revistei clujene Tribuna, dar se remarcă şi ca iniţiator al unor cenacluri literare precum „Nepotu’ lui Thoreau”. De asemenea versurile sale au fost tipărite în paginile unor reviste cu vechime şi prestigiu din ţară : Familia, Vatra, Steaua sau Paradigma. În anul 2003 publică la Editura Tritonic primul volum de poezii Amazon şi alte poeme, în 2007 apare Cînd TU vii, Editura Samizdat, cartea micilor invazii apare în 2008, Editura Cartea Românească şi obţine „Premiul revistei Manuscriptum” şi „Premiul literar Euridice” acordat de Fundaţia Culturală Paradigma. „Motocicleta de lemn” îşi rulează motorul din celuloză în 2011. Acest volum de poezii apărut sub sigla Editurii Charmides, este alcătuit din versuri grupate în patru cicluri: Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni, Viaţa şi contactele şi Alevin. Poezia lui Manasia surprinde un decor urban târât într-o globalizare care puşcă pe la încheieturi, fiind astfel necesară o peticire

socială: „mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortînd resturile dintr-o pungă albastră”(Ieşirea din carapace), „Eram fruntaş la şoptit şi scuipat, / minerit, oierit, siderurgie”(Ornitopter), „Oameni şi cîini / pasîndu-şi telepatic/nefericirea/Şobolani traversând doar pe / VERDE” (Standing on the Shoulders of Gigants). În acest urbanism secific secolului XXI, care tinde să ni se înghesuie până şi sub straturile de piele, mai este loc de iubire, care este şi ea afectată de consumism : „Părul tău acum incediază mesteceni/ îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adîncă, prin vene îmi curge alcool / curat ca lacrima.” (Cîntă acum), filozofări „Ea ne învaţă că nu mai contează nimic, că abia acum pîlpîirile Sensului au dispărut, că Marile Gheare ale Galaxiei ne vor schingiui trupurile, ne vor terciui minţile şi nouă nici nu ne va mai păsa” (Morpho Electra), fantezie „Sîntem delfinii / mărilor virtuale / Aici omul încă/ nu a harponat” (Două frunze de coca pe oceanul înstelat) şi mistic „Omul, acestă gînganie mistică” (Summa Theologica). În ansamblu, este creată o imagine post-apocaliptică ce pare că îi „sună cunoscută de undeva” cititorului, alcătuită din reziduuri, „printre zombies & / lipitori dialectice”, o sinteză între fapte, obiecte, mituri arhicunoscute şi cele mai noi născociri tehnologice, evidenţiate prin neologismele întâlnite din abundenţă, ce dă naştere la întâlniri neaşteptate de termeni, provocând surpriza, mirarea, compătimirea şi chiar repulsia, totul într-o poezie dinamică ce străbate timp şi spaţiu cu viteze uimitoare, la fel ca umanitatea acestui secol.

Maria Leuce

În spaţiul virtual suntem toţi înghesuiţi, mereu aproape unul de altul: la distanţă de doar o secundă pentru cuvânt, pe aceeaşi tastă, zâmbitoare sau întristată. Şi totuşi, în această apropiere anostă, de cele mai multe ori, eu simt o mare singurătate. Îmi plânge confuz sentimentul apartenenţei la o baştină, care să-mi lege intim şi strâns, toată fiinţa într-o mână de ţărână originară. Şi atunci, mă caut cu speranţă... în poezie. Una mâzgălită de mine, citită undeva sau discutată cu suflet... fie şi pe chat.

eu: Draga mea, poţi ajunge la Seara poetică a Anei Blandiana? ... eu: Ai fost deci. absolubil: Pentru tine.

Despre Poeta interzisă în perioada comunistă, s-a scris şi se mai scrie încă foarte mult: luptătoare pentru libertăţile civice din România, membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), laureată a Premiului Internaţional „Gottfried von Herder”. Ea, Poeta Ana Blandiana, şi-a sărbătorit anul acesta jubileul de 70 de ani la Chişinău. Surprinzător. Nu ştiu din care motive. Poate pentru că departe de casă se simte mai scriitoare, mai româncă, precum mărturisea într-un interviu mai vechi: “Aşa cum mă simt scriitoare mai mult în străinătate, şi româncă mă simt mai mult în

străinătate. În toate lecturile publice, la festivaluri de poezie şi dezbateri, mă simt cu adevărat reprezentantă a României şi astfel sunt privită. Dar acasă mă simt foarte puţin acasă.”

Nu îi ştiu motivele, cert este însă că această apariţie a Poetei pe meleagurile mele natale, a activat un impuls nou de căutare existenţială. Am simţit dintotdeauna o simpatie aparte pentru Ana Blandiana (pe numele ei adevărat - Otilia Valeria Coman). Şi e cumva frumos de ciudat să omagiezi un poet care-i bucată din timpul tău şi care mai poate să-şi citească versurile cu propria unduire a vocii sale.

“Eu spun: ,,O clipă numai aşteptaţi, Locul de unde am plecat e-aproape, O clipa încă, trebuie sa fie Un loc stabil, un singur loc stabil…”

Dar totul e fluid in jur. Eu caut Şi-s obosit de moarte şi de mers, Silit să port rigid în mine punctul De sprijin pentru univers.” (Întoarcere) absolubil: întâlnirea de la Librăria din Centru a fost concepută mai puţin ca o lansare de carte. absolubil: şi mai mult ca o Ana Blandiana în dinamica sa.

(

Crist ina Brînza

Dar totuşi, întâlnirea virtuală cu Ana Blandiana, prin intermediul prietenei mele, e un fenomen tulburător pentru mine – un poet în carne şi oase, tânguindu-se în versuri. Un poet dezamăgit de propria-i epocă, întristat de paloarea idealurilor sale, în care cândva crezuse şi acum sunt doar vagi regrete. Aceasta poate m-ar fi încorsetat şi pe mine, întristându-mă profund.

Ana Blandiana însăşi mărturiseşte că după Revoluţie a făcut cea mai dramatică descoperire, aceea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului.

eu: ce-ai simţit tu, fiind acolo? absolubil: m-a surprins că vocea ei era mereu aceeaşi. absolubil: indiferent ce poezie citea... absolubil: cumva apăsătoare şi înşiruită, ca starea în care tocmai s-a rupt lanţul de perle de la străbunica şi cad repede într-o canalizare pe stradă. absolubil: repeziciune, tensiune şi disperare. absolubil: mi-a plăcut că poezia ei are atâtea imagini vizuale. absolubil: dar aş fi vrut să mă lase cu ele. absolubil: nu m-a ajutat lecturarea ei. absolubil: eu aş fi consumat-o altfel absolubil: cu mai multă sare, poate cu o cană de ceai...

Prin fiecare dintre noi poezia curge altfel. Fiecare aşteaptă de la poezie cascade cu mii de şuvoaie. Iar ea, vocea aceea, atunci în acea oră poetică, în unica şi singura ei cădere, impunea un semn uniform: semnul confuziei, al unei drame noi. Ea, Blandiana, luptătoarea care îşi mută senină câmpul de luptă într-o stare, într-o foaie de hârtie A4. O foaie albă, numai bună de scris: foaie ce-i devine speranţă, refugiu, casă.

Discuţia de pe chat m-a ferit de acea unică curgere derutată. Însă mi-a lăsat un noian clar de similitudini afective, regăsiri în negăsirea Poetei, într-o epocă când totul pare să se împrăştie şi numai poezia... nu umileşte, nu dezbină, ci leagă în continuare emoţii şi memorii răvăşite.

absolubil: n-am simţit patriotism, referinţe geografice în lecturile Anei Blandiana. eu: şi totuşi, daca nu era patriotism, ce era? absolubil: un fel de debusolare... absolubil: de parca ea, ca şi tine, n-ar mai şti care e patria ei.

“Aici este patria neliniştii, / gata să se răzgândească / din clipă în clipă / şi, totuşi, nerenunţând să aştepte / ceva nedefinit. [...] / aici este patria neliniştii: / voi reuşi vreodată / să descifrez urmele care nu se văd, / dar eu ştiu că există şi aşteaptă / să le trec pe curat / în patria mea A4?” (Patria mea A4)

Scripcarul p Tradiţia

”

pe acoperiş” poate muri, viaţa să meargă mai departe...

Adaptare după povestirea lui Shalom Alehem – „Fiicele lui Tevye”, „Scripcarul pe acoperiş” este unul din musicalurile cele mai de succes din toate timpurile. Prima adaptare scenică, la Imperial Theater de pe Broadway, a avut premiera în 1964 şi a cunoscut de-a lungul anilor peste 3200 de reprezentaţii.

„Un scripcar pe acoperiş… Sună nebuneşte Anatevka, s-ar putea spune că fiecare dintre no încropească o melodie simplă şi plăcută, fără a să ne-ntrebaţi «De ce staţi cocoţaţi acolo, dac ce: Anatevka e casa noastră! Şi cum ne păstră cuvânt: tradiţia!” (Tevye)

Piesa istoriseşte câteva întâmplări din viaţa lui Tevye, un evreu lăptar sărac, binecuvântat cu cinci fete, trei dintre ele pregătite de măritiş. Acţiunea se desfăşoară în Anatevka, un mic sat din Rusia începutului de secol XX, aflată sub regim ţarist.

e, nu-i aşa? Însă aici, în micuţul nostru sat oi suntem un scripcar pe acoperiş, încercând să a-şi rupe gâtul. Nu e uşor, credeţi-mă. S-ar putea că-i atât de periculos?». Ei bine, vă spun eu de ăm echilibrul? Asta v-o pot spune într-un singur

Jucat magistral de Richard Balint, Tevye luptă, ca un devotat credincios împotmolit în tradiţie cu o lume nepăsătoare în faţa obiceiurilor.

Starea personajelor este într-o continuă schimbare, cunoscând dragoste şi frică, devotament şi sfidare, mândrie şi demnitate, durere şi asuprire.

Sub regia lui Korcsmaros Gyorgy, întreaga distribuţie oferă o prestaţie spectaculoasă, plină de energie, şi aduce uşor atât zâmbetele cât şi lacrimile pe chipurile publicului fermecat. „Scripcarul pe acoperiş” se dovedeşte a fi un musical splendid, prin cântecele sale pline de emoţia ce izvorăşte din trăirile fiecărui personaj.

Ioana Dragoş Gajdo ce o joacă pe Golde, soţia aprigă a lui Tevye, împreună cu scenografa Vioara Bara au şanse mari să aducă în această primăvară la Oradea două premii UNITER. Acestea fiind nominalizate la a XX-a ediţie a Galei Premiilor UNITER ce va avea loc în 23 aprilie 2012. „Scripcarul pe acoperiş” este un spectacol plin de culoare, artă, frumuseţe şi muzică de calitate.

Alexandru Gabriel Ion

Radu Macrinici

„Îngerul electric” o piesă despre adolescenţi analizată prin ochii de adolescenţi Radu Macrinici s-a născut în 1964 la Timişoara, fiind directorul teatrului Andrei Mureşan între 1992 şi 1998.

Devine dramaturgul Teatrului Municipal din Baia Mare începând cu stagiunea 2005/2006. Obţine diferite premii printre care Cea mai bună piesă românească în anul 2009, în cadrul Concursului de dramaturgie al UNITER pentru „Jack Lunetistul”. În anul 2006 iniţiază Festivalul Internaţional de Teatru ATELIER al cărui director este şi în perioada de faţă.

Printre piesele scrise de Macrinici se numără şi : T/Ţara mea, Întoarcerea lui Espinoza, A!frica–text penitenţă, Bibliotecarul etc.

Deşi am ajuns absolut întâmlător să citesc piesa „Îngerul electric” a lui Macrinici şi, din păcate, nu am avut ocazia să văd jucată acestă piesă, ea nemaifăcând parte din programul teatrelor din ţară, încă din 2007 când a fost pus în scenă ultima oară în Baia Mare, recunosc că am fost impreionată de analiza situaţiei tinerilor adolescenţi propusă de dramaturg. În primul rând „Îngerul electric” ia pulsul „generaţiei X”, tinerii născuţi în jurul anului 1990, care ajung, într-o perioadă oricum nesigură a dezvoltării umane – adolescenţa, să fie şi mai dezorientaţi din cauza stimulilor exteriori (oferiţi mai ales prin mijloace media, de exemplu televizorul în piesă) pe care îi oferă un stat aflat şi el în tranziţie, de la o perioadă a existenţei sale la alta, o Românie „adolescentă” care se zabte între impulsurile libertine (preşedintele introduce pedeapsa capitală) şi probleme materiale (reprezentantul Electrica întrerupe programul TV pentru a

avertiza statul român că nu şi-a achitat datoriile către distribuitorul de energie electrică).

Personajele principale sunt trei tineri (doi băieţii şi o fată) tipici perioadei 1995-2005, dezamăgiţi atât de frustrările personale cât şi de dezordinea din societatea care ar trebui să îi protejeze iau decizia, care constituie conflictul întregii acţiuni, de a se sinucide. Crescuţi în perioada accesului liber la cantităţi imanse de informaţie, cei trei : Alex, Geo şi Ada închiriază o cameră într-un hotel fără pretenţii luxoase, a cărei mobilier se rezumă la un pat şi un televizor – simbol pentru universul adolescentin al secolului XXI şi aduc cu ei un adevărat arsenal de sinucidere (pistoale, medicamente, frânghii, cuţite). Treptat, siguranţa cu care adolescenţii îndeplinesc planul slăbeşte, mai ales după ce aprind televizorul din camera de hotel, unde este difuzată o ştire de ultimă oră : preşedintele a dispus reintroducerea pedepsei cu moartea în România. În continuare sunt difuzate diferite opinii ale cetăţenilor cu privire la noua lege şi chiar este găsit un prim condamnat, aceste „frământări” prezentate de media găsind un ecou puternic în minţile adolescentine, până într-acolo încât planul iniţial al celor trei este deturnat, ajungându-se până la crimă, punctul culminat, faptă ce le îndreptăţeşte pe deplin decizia de a se sinucide, după cum o afirmă şi preotul intervievat de reporteri în cadrul emisiunii de ştiri.

Din punct de vedere dramaturgic, piesa abordează un teatru moder, de „underground” cum susţin unele cronici, caracterizat printr-un număr redus de personaje, un singur spaţiu, durata piesei nu este nici ea prea lungă, desfăşurându-se într-un singur act,

autorul introducând şi elementul de bază al generaţiei `90 – 2000, televizorul, care poate reda scene jucate şi înregistrate anterior. În concluzie, o eventuală repunere în scenă a piesei lui Macrinici, ar fi o idee foarte bună, deoarece în ea se mai pot încă regăsi adolescenţii anului 2012, deoarece, dacă „Generaţia X” a lui Douglas Coupland este considerat romanul-tip al generaţiei de adolescenţi contemporane din vest, sătulă de capitalism şi globalizare, atunci „Îngerul electric” este oglinda adolescenţilor români striviţi de vâltoarea de evenimente din jurlu lor. „Îngerul electric” a fost reprezentat în 2006 la Piccolo Teatro din Milano. În ţară, piesa a fost pusă în scenă în stagiunea 2004/2005 la Teatrul de Nord Satu Mare în regia lui Cristian Gătina, în 2002 la Teatrul ACT din Bucureşti de către Radu Afrim şi la Teatrului Municipal din Baia Mare în colaborare cu Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Aiud, Cividale del Friuli, în 2007, fiind regizat de Gelu Badea.

Maria Leuce

Zeita , fru Mitologia a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru marii artişti, căci numeroasele legende, mituri şi personaje mai mult sau mai puţin divine au stat la baza declanşării actului creator. Oamenii din toate timpurile, din Antichitate, în Evul Mediu, până în secolul prezent au ilustrat, prin intermediul artelor, diferite momente mitice, care până la urmă stau la baza culturii şi civilizaţiei noastre.

Afrodita este una dintre cele mai importante şi cunoscute zeităţi din mitologia greacă, ea fiind întruchiparea frumuseţii şi protectoarea iubirii, dar reprezentând şi fertilitatea şi puterea regeneratoare a naturii, motiv pentru care luna aprilie era considerată sacră, iar Venus – varianta romană a Afroditei, era venerată cu precădere în această perioadă de început al primăverii şi de retrezire la viaţă a întregii naturi. În luna aprilie, noi oferim un omagiu frumuseţii şi iubirii, aducând în prim-plan o serie de sculpturi ce o înfăţişează pe Afrodita/Venus. Lucrate în marmură, piatră, teracotă sau bronz, toate aceste opere de artă au în comun dorinţa sculptorului de a ilustra un ideal al frumuseţii, aşa cum a fost el înţeles de către artist. Frumuseţea e subiectivă, se spune.

Totuşi, aceşti sculptori şi-au asumat o sarcină nu tocmai uşoară: să sculptezi întruchiparea divină a frumuseţii într-un material dur şi solid poate fi un ţel covârşitor.

Venus de Milo

Care sculptură o fi mai frumoasă?

Care inspiră mai multă iubire? …

umusetii , si, a iubirii Poate cea mai celebră sculptură a zeiţei, Venus de Milo, este realizată în marmură, are în jur de 2m înălţime, şi îi aparţine sculptorului grec Alexandros din Antioch.

Dacă sculpturile din Antichitate urmăresc un anume pattern în reprezentarea zeiţei, cele moderne îşi extind graniţele. Astfel, naşterea Afroditei e reprezentată inedit, pielea ei primeşte nuanţe şi lumini neaşteptate, formele corpului şi ipostazele în care e surprinsă diferă, iar materialele din care sculpturile sunt realizate se diversifică – am putea aminti creionul cerat, gheaţa, sticla sau porţelanul.

Afrodita din Cnidos pare să fie considerată prima sculptură nud a unei femei. Realizată de către Praxiteles, în sec. 5 î.e.n., faima sculpturii e acompaniată şi de câteva versuri: Paris did see me naked, Adonis and Anchises, Except I knew all three of them.

Where did the sculptor see me?

Venus Genetrix

Iulia Marc

Venus Capitolina

Ale Ge Po

Interv

exandru eorge otor

viu

1.

Spune-ne câteva cuvinte despre tine.

Mă numesc Alexandru-George Potor, dar prietenii îmi spun ”Jorge”. 19 ani din viată i-am trăit în ”cealată capitală” a României, Alba-Iulia, iar restul până la 22 în această Mecca a studenţilor ardeleni (şi nu numai), Cluj-Napoca. Sunt student în an terminal la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării la departamentul de Comunicare şi Realţii Publice. Hobbyuri? Adică dacă am timp de altceva în afară de aparatul foto? Sigur. Îmi plac atât de mult caii încât vreau de 3 ani să iau ore de echitaţie, dar nu imi găsesc niciodata timp sau dacă am timp mereu intervine altceva mai important. Îmi plac sporturile de iarnă (snowboard-ing, ski) şi înotul. Îmi place muzica atât de tare, încât am încercat chiar să învăţ să cânt la chitară şi la pian. Rezultatul? Ştiu vreo 2-3 piese şi jumătate.

2.

De unde pasiunea pentru fotografie şi fotomanipulare?

De mic am fost pasionat de artele vizuale. Desenam atât cu creionul pe foaie cât şi cu ajutorul mouse-ului în Paint.

Mi-a plăcut mereu să desenez, să pictez, să decupez, să lipesc (practic vorbind, varianta tradiţională a photoshopului). Eram curios cum se fac efectele speciale din filme, din printuri şi din alte materiale promoţionale ce le-am văzut la vremea aceea. Prin clasa a 9-a am fost uimit pentru prima dată de Adobe Photoshop. A fost mai greu la început, dar l-am învăţat repede, pentru că îmi plăcea şi deja am ajuns atât de priceput încât primeam solicitări de la prieteni. Am decis atunci să-mi iau un DSLR, pentru că aveam nevoie de calitate mai mare a imaginilor, fără să mă gândesc că o sa fac fotografie la nivelul la care o fac astăzi. După puţin timp m-a chemat o prietenă la un curs de fotografie artistică unde am avut ocazia să văd cu ce se mânâncă totul şi am avut şi primele mele expoziţii.

3.

Ce-ţi trece prin minte atunci când apeşi declanşatorul aparatului?

Ce te motivează să fotografiezi?

De foarte multe ori când mă uit prin vizorul aparatului, văd deja produsul finit. Îmi dau seama cum ar trebui să încadrez, ce expunere să folosesc, unde să amplasez anumite elemente din fotografie. Gândesc deja fotografiile trecute de post producţie şi retuşate. De foarte multe ori ştiu ce vreau să fac şi unde vreau să ajung, singurele mele piedici fiind puse de capacitatea aparaturii cu care lucrez sau de lipsa noţiunilor de grafică 3D (surprinzător, asta este una dintre cele mai groaznice probleme pe care le întâmpin). De cele mai multe ori gândesc seria de fotografii la care lucrez, regizez, caut cele mai bune variante pentru a ajunge la un rezultat care să mă mulţumească.

4.

Ce alte domenii ale artei te interesează?

De câţiva ani am început să învăţ mai bine pen tool-ul din Adobe Photoshop şi am înteles ce pot să fac cu acesta.

Grafica vectorială mi se pare destul de interesantă şi mă descurc binişor, deşi nu mi se pare că desenez atât de bine pe cât aş dori. Oricum rămâne să dezvolt şi această latură şi să vad cum o pot combina cu fotografia. Cum ziceam mai devreme, îmi place muzica şi cred că încă mai pot cânta diverse piese la chitară sau orgă electronică. Recent, am intrat şi pe aria teatrului clasic şi voi juca într-o comedie în cadrul facultăţii mele. Aş putea spune că m-aş putea descurca în aproape orice domeniu al artei, dar nu la fel de bine ca şi atunci când am aparatul de fotografiat în mână.

5.

Ai vreun fotograf preferat? Sau poate mai mulţi?

Îl apreciez foarte mult pe Erwin Olaf, un fotograf olandez care are nişte lucrări pe cât de morbide şi de sinistre pe atât de bine realizate şi de expresive. Mai găsesc interesante lucrările lui Glenn Honiball, care merge mai mult pe fotomanipulări şi alterare digitală. Îmi găsesc influenţe şi în animaţiile lui Tim Burton, filmele lui Alfred Hitchcock sau George A Romero, sau chiar în poeziile lui Edgar Allen Poe.

6.

Cât de departe ai vrea să ajungi cu fotografia?

Nu ştiu să răspund la această întrebare. Am lucrat ca fotograf la evenimente şi nu e cea mai grozavă experienţă pe care am trăit-o. Problema e că îmi e foarte frică de momentul în care aş ajunge să îmi câştig banii din fotografie pentru ca asta ar însemna să fiu plătit de cineva să fotografiez ce anume vrea acesta. Nu-mi place să fiu limitat, îngrădit, să lucrez după reguli sau să ajung să fac fotografie comercială. În momentul de faţă, portofoliul meu mă reprezintă, este 100% eu şi nu vreau să-mi schimb stilul sau să mă conformez unor reguli stabilite de altcineva.

Prefer ca fotografia şi alterarea digitală să rămână la nivel de hobby.

7.

Eşti mulţumit de ce ai realizat până acum?

Sunt mulţumit, dar consider că tot timpul există loc de mai mult. Am avut până acum 3 expoziţii, am ţinut un workshop de fotografie, am absolvit un curs de fotografie artistică şi am obţinut şi câteva premii (cel mai mândru sunt de cea mai bună fotografie macro şi de noapte) şi pe lângă astea am apărut şi de câteva ori în ziar. Toate astea nu valorează nici cât jumătate din reacţile pe care le-am stârnit, colaborările pe care le-am avut cu diverse persoane incredibil de talentate, criticile pe care le-am primit şi sentimentul acela de mulţumire pe care îl ai după ce realizezi un proiect.

8.

Un mesaj pentru 21art?

Ca un sfat, ar fi foarte interesant să aveţi o rubrică prin care puneţi în legătură doi artişti din acelaşi domeniu pentru o colaborare şi rezultatul să fie promovat la voi pe site. Mă bucur că există 21art pentru că nu am întâlnit foarte multe site-uri româneşti care să promoveze artişti din toate domeniile aşa cum o faceţi voi. Faceţi o treabă foarte bună şi mi-aş dori să aud de voi şi pe viitor, să colaboraţi în continuare cu mai mulţi oameni talentaţi şi să vă extindeţi activitatea şi offline.

Marius Indries ,

de neatins (intouchables)

Un film aflat în fruntea topurilor europene.”Intouchables” bate în continuare noi și noi recorduri și îi face pe oamenii din cinematografie să se întrebe: cum se explică că a devenit atât de popular peste noapte? Spre surprinderea mea nu este totuși un film cu tot felul de efecte speciale sau cu idei futuristice, precum Avatar sau Inception.

Accept, aşadar, invitaţia la film, care pare ca oricare altul, o comedie populară franceză, cu un subiect destul de răspândit în ultima vreme: o altă poveste a unui biet om imobilizat într-un scaun cu rotile. Aproape dezamăgită, mă gândesc imediat : ce fel de comedie dintr-o dramă?

Oare regizorii, Nakache și Toledano, au vrut doar să facă o glumă proastă? Mai mult intrigată de această împletire de nuanţe, las să curgă pe ecran primele clipe din film. Tresar... Prin toţi porii simt că se răspândește ca un flux de liniște-muzica lui Ludovico Einaudi! Chiar dacă-ar fi să văd filmul doar pentru acordurile acestea pline de vitalitate și pace, încă aș accepta.

Deodată, însă, liniștea începutului se agită într-un huruit nervos de Maserati și totul curge într-o nebunie plină de haz și râs sănătos. Râd ambii: și aristocratul alb, și tânărul de culoare.

Prietenia saltă în ochii lor în ritmul vitezei nebune, care înlocuiește melancolia nopţii. Și doar câteva clipe mai târziu, realizez că Philippe (François Clouzet) este, de fapt, cel paralizat.

Această plimbare automobilistică nu e decât un mod mai intens de-a lua aer, pentru cineva care până nu demult se izolase în scaunul său cu rotile pentru a uita adevărata sa durere.

Sunt oameni pentru care cea mai mare povară e alta decât infirmitatea lor. „Marele meu handicap nu este scaunul cu rotile, ci lipsa Ei.” Philippe, a încercat să anihileze marea durere a pierderii soţiei sale prin sfidarea văzduhului. „Trebuia să înfrâng frica şi durerea ca să răzbesc.

Rezultatul: fractură de coloană.”

Bogăţia şi statutul său nu îi aduc decât certitudinea unei vieţi îndelungate, chiar şi în condiţiile când tot ce mai putea mişca din corpul său era doar capul. Nicidecum nu îi aduc însă şi fericire. „Nu simt nimic şi totuşi sufăr(...). Când mă lasă durerile fizice, mă doare sufletul.”

Philippe, dintr-un impuls instinctual spre fericire, îl alege ca şi îngrijitor pe Driss (OmarSy), omul potrivit pentru a introduce viteză, la propriu și la figurat, în existenţa sa plină de amărăciune și monotonie. Driss e un şomer cu multe probleme, cu antecedente de furt, având un mare „handicap” social. Însă el e cel care are şi avantajul de a întruni ceva cotat foarte înalt de Philippe: lipsa compasiunii pentru infirmitatea sa.

Treptat, două lumi se apropie până când ajung să se îmbogăţească şi să se lumineze reciproc. Philippe îl iniţiază pe Driss în lumea artei, arătându-i că, de fapt, viaţa sa era şi înainte plină de muzică clasică: şi la desenele animate cu Tom şi Jerry, şi la Biroul pentru şomaj.

Doar că Driss nu ştia să o citească, iar Philippe, cu o blândeţe de părinte, îi arată literele spre parola acestei lumi sofisticate. „De ce oamenii se interesează de artă ? Pentru ca e singura urmă care rămâne după noi”, spune Philippe. În schimb, Driss îl ajută prin naturaleţea sa să redescopere sarea şi piperul vieţii, optimistul necesar pentru a reînvia dorinţa de zbor. Îi aminteşte ce înseamnă de fapt viaţa trăită din plin.

La final îţi ştergi ochii umezi. Nu ştii de unde lacrimile: de la râs, de la plâns. O comedie dintr-o mare dramă, un film după o poveste adevărată, în care replicile au mai puţină importanţă.

Contează în mod special tăcerile melodice, gesturile, dar mai ales privirile şi visele. Fiecare om simplu, fiecare imigrant, fiecare persoană cu un anumit handicap, poate visa că lumea socială din care provine, poate permite astfel de relaţii umane, ce se leagă în încredere, în toleranţă şi în acceptare.

Din 20 aprilie, Les Intouchables a ajung oficial şi în România! Aveţi şansa să vizionaţi filmul pe marele ecrane şi să vă răspundeţi fiecare la întrebarea: de ce acest film lasă o amprentă atât de puternică în sufletul fiecaruia?!

(

Crist ina Brînza

ExpoziĹŁie

Ampr enta

"

Cincisprezece elevi de clasele a XI-a şi a XII-a au reuşit să contureze un eveniment cultural în incinta Liceului de Arte Plastice Romulus Ladea din Cluj-Napoca. Artiştii liceului au organizat o expoziţie de pictura, având ca şi tema „amprenta”. Tinerii au făcut o demonstraţie care a avut ca şi scop transmiterea prin limbaj plastic a propriilor trăiri şi sentimente.

Doi factori principali au stat la baza reuşitei elevilor Liceului de Arte Plastice Romulus Ladea din Cluj-Napoca, şi anume: tematica care a fost propusă de profesoara de pictură şi care le-a acordat pictorilor libertatea de a-şi exprima „amprenta” vieţii şi spaţiul cu o suprafaţă generoasă unde expoziţia a conturat imaginaţia tinerilor.

„Principalul meu rol a fost de a le propune o temă, de-a lucra alături de ei, cot la cot cu ei, de a-i impulsiona şi în primul rând cred că de a le da curaj, pentru că ceea ce am considerat eu că le lipseşte nu este talentul, ci curajul şi poate şi forţa, pe care acum au găsit-o”, a declarat Adela Gocan, profesorul coordonator al expoziţiei.

Prin organizarea a celei de-a doua ediţii de promovare a tinerelor talente, micii artişti au avut marea ocazia de a le demonstra părinţilor şi apropiaţilor că drumul lor este îndreptat spre artă.

Artişti expozanţi: Rareş Bălărău, Maria Boldor, Ana Bursuc, Celina Cordoş, Vasi Hîrdo, Clarisa Jucan, Ruben Mereu, Roxana Moritz, Cora Pojaru, Adrian Pop, Alexandru Pop, Claudiu Pop, Istvan Rusu, Bogdan Turculeţ, Matei Ţigăreanu.

(

Bogdan Bala

Toate creaţiile artistice au o poveste în spatele lor.

Uneori, aceasta e nesemnificativă în raport cu rezultatul final, alteori povestea e cea care fură toată gloria, care fascinează şi stârneşte imaginaţia căutătorului de (non)sensuri. Iar în unele cazuri fericite, povestea vine ca o completare naturală a creaţiei artistice.

Priveşti întâmplător un desen simplu, în creion, negru pe alb – un desen ce ilustrează o şosetă, şi îţi spui ,,Şosetuţa asta e simpatică, ce-o fi cu ea aici?

De ce ar desena cineva o şosetă?”. Şi vrei să afli mai multe, iar dorinţa ţi se îndeplineşte, căci ea, povestea, e chiar acolo, la îndemâna celor curioşi. Şoseta desenează şi spune poveşti sau spune poveşti şi desenează. Cert este că o lume ce transcede raţionalul şi limitele gândirii se croşetează frumos îmbinând cele două arte. Dacă eşti axat pe vizual, simplitatea şi ingeniozitatea micuţelor desene îţi vor atrage imediat atenţia, iar curiozitatea şi dorinţa de a afla povestea din spatele lor te vor face să descoperi o lume diferită.

Fiecare desen este însoţit de un rând de poveste, aşa cum oamenii îşi plimbă istoria propriei vieţi cu ei. Iată câteva exemple grăitoare, la propriu:

Dedoidosul. ”Nu poţi dormi aşa, ca un bolovan în alt bolovan, în miezul zilei, oricât ai fi tu de obosit şi oricâtă singurătate şi izolare ţi-ar oferi el! ”

Ultim-solista. ”Prim-solista, fiind și cea mai în vârstă, avea onoarea de a mușca din prima roșie coaptă din recolta anuală.”

Răstimp. “În răstimpul meu, ca drept la replică, ne venea să vrem lacrimi în sens invers, care se lipeau de tavan, formând muşuroaie de furnici subacvatice. Au curs atât de multe încât muşuroaiele s-au unit formând conducte prin care furnicile traversau în viteză distanţa dintre tavan şi podea.”

Intraliliac. “Eşti un intraliliac bun, prostule, daia nu te bat. Nu-i adevărat, nu mă baţi pentru că nu-ţi sunt intraliliac de-adevăratelea.“

Balerina mecanică. “Am fost odată la o balerină slabă şi nebună…”

Orbul. “Şi ce folos ar putea avea o draperie pentru un orb?”

Lumeapijămălescu. “În noaptea asta am fost acasă la prima mea lume trăită în pijamale.

Am sunat la uşă, m-a invitat înăuntru, am vorbit şi iar am vorbit. Ne-am ridicat aproape deodată să tuşim în gând. Am servit ceai infuzie de coada şoricelului şi albăstrele pene de păun, cu frunze negre rămase printre dinţi. În cea de-a doua lume în pijamale am căzut în trepte, două câte două, trei câte trei.. “

Linguriţometru. “Instrument de măsurare abstract, prin care se măsoară cât de mult fugi de sine, făcând legătura între forma convexă şi concavă a unei linguri.”

Mărul unui Prinţ de Lele. “Marchiza a făcut un semn că se poate şi au intrat în măr.”

Celălalte desene şi poveştile lor, în întregime, le găsiţi aici: soseta-cu-povesti.com.

Un demers ingenios, o astfel de abordare artistică reuşeşte să satisfacă nu doar privirea şi simţul nostru estetic, ci şi acea curiozitate spontană care ne îndeamnă să căutăm răspunsuri. Iar răspunsurile din şosetă ne vor face să zâmbim, să ne mirăm, să ne întrebăm, să dăm din umeri şi, în final, să înţelegem că uneori ne putem bucura liniştiţi de iraţional, că poate fie eliberator atunci când e transpus în artă.

Felinar primordial. ”În schimb, mi-am cumpărat un felinar acoperit cu hârtie roşie pe care mi l-am atârnat de buzunar. Aveam un motiv foarte bine întemeiat: locuiau în camera mea tot felul dubioşi fără căpătâi şi îmi era frică să interacţionez cu ei pe întuneric.”

Iulia Marc

Mulţumim prietenilor noştri: Bogdan Epure (fotografie editorial) www.bogdanepure.blogspot.com Remus Toderici (fotografii „Scripcarul pe acoperiş”) www.remustoderici.ro