Legal Studies Vol. 1, No. 2, 2012

Page 1


Acta Universitatis Sapientiae The scientific journal of Sapientia University publishes original papers and deep surveys in several areas of sciences written in English. Information about the appropriate series can be found at the Internet address http://www.acta.sapientia.ro. Editor-in-Chief László DÁVID ldavid@ms.sapientia.ro

Zoltán A. BIRÓ Ágnes PETHŐ

Main Editorial Board Zoltán KÁSA

András KELEMEN Emőd VERESS

Acta Universitatis Sapientiae Legal Studies Executive Editor Tamás NÓTÁRI (Sapientia University, Romania) tnotari@kv.sapientia.ro Editorial Board Carlos Felipe AMUNÁTEGUI PERELLÓ (Catholic University, Santiago de Chile, Chile) Rena VAN DEN BERGH (University of South Africa, Pretoria, South Africa) Jean-François GERKENS (University of Liège, Liège, Belgium) Maria Tereza GIMÉNEZ-CANDELA (Autonomous University, Barcelona, Spain) István KUKORELLI (Eötvös Loránd University, Budapest, Hungary) Emilija STANKOVIĆ (University of Kragujevac, Kragujevac, Serbia) Emőd VERESS (Sapientia University, Cluj-Napoca, Romania) Imre VÖRÖS (Institute for Legal Studies of the Hungarian Academy of Sciences, Budapest, Hungary) Laurens WINKEL (Erasmus University, Rotterdam, Netherlands)

Sapientia University

Scientia Publishing House

ISSN 2285-6293 http://www.acta.sapientia.ro


Acta Universitatis Sapientiae

Legal Studies Volume 1, Number 2, 2012

Sapientia Hungarian University of Transylvania Scientia Publishing House



Contents Articles BÉRCES Viktor A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon (The Relation between the Counsel for the Defence and Different Special Procedures in Hungary) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 Eugen CRIŞAN Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională (Directions of Influence of Illicit Trade on the National Economy) . . . . . . . 191 GÁRDOS Péter Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv (The Private Law Directives of the European Union and the New Hungarian Civil Code) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207 NAGY Csongor István Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus az üzletnek is árt (Slovak Language Act versus Internal Market: Provincialism Harms also Business) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223 NÓTÁRI Tamás A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény keletkezési folyamata (The Narrative of the Prologue of Lex Baiuvariorum and the Process of Legislation) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233 PAPP Tekla A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban (Anomalies Concerning the Notion of Consumer in Hungarian Private Law) 249 Valentin-Zoltán PUSKÁS–Károly BENKE Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului (The Role of the Constitutional Court in Referendum Procedures) . . . . . . . . . . . . . . . 259 Attila VARGA Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea Constituţiei (On Two Decisions of the Constitutional Court Regarding the Revision of the Constitutuion) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 Emőd VERESS Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod: analiza unor dispoziţii tranzitorii în materia obligaţiilor contractuale (From the Old to the New Civil Code: an Analysis of Some Transitory Norms on Contractual Obligations) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319


Book Reviews SZALÓKI Gergely Tamás Nótári: Studia Iuridico-Philologica II. Studies in Classical and Medieval Philology and Legal History . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 331 SZÉP Árpád Olivér Nótári Tamás: A magyar szerzői jog fejlődése (Nótári Tamás: Development of Hungarian Copyright Law) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 169–189

A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon BÉRCES Viktor PhD, ügyvéd, tanársegéd, Budapest, Pázmány Péter Katolikus Egyetem Büntető Anyagi, Eljárási és Végrehajtási Jogi Tanszék E-mail: viktor.berces@gmail.com Összefoglaló. A magyar büntetőeljárási rendszerben az eljárás számos szereplője láthat el terhelti védelemre irányuló tevékenységet. Túl azon, hogy a büntetőeljárási törvény 44.§-a a meghatalmazott, illetőleg a kirendelt ügyvédet, valamint az európai közösségi jogászt ruházza fel a védői jogok gyakorlásának lehetőségével, a büntetőeljárás más szereplői is ellátnak valamilyen védelemre irányuló tevékenységet. Így álláspontom szerint az ügyész, illetőleg a nyomozó hatóság is bevonható ebbe a körbe, hiszen törvényes kötelezettségük a terhelt javára szóló mentő, illetőleg enyhítő körülmények feltárása. Kulcsszavak: magyar büntetőeljárás, védelem, védőügyvéd, külön eljárások Abstract. In the Hungarian system of criminal procedure, several participants of the proceeding may provide activities aiming at the defence of the defendant (e.g. the prosecutor or even the defendant himself). My publication, however, shall focus on the activities of the defender based on delegation or recorded Power of Attorneys given, in consideration of the fact that almost without exception this personal group act as advocates in criminal procedures, furthermore, solely lawyers have the expertise necessary for the defence, and the “equality of arms” principle may only succeed completely through them. Keywords: Hungarian criminal procedure, defence, advocate, exceptional procedures

1. Bevezetés: a külön eljárások fogalma és sajátosságai A Be. Ötödik Része szabályozza az ún. „külön eljárásokat”, amelyek lényegi sajátossága, hogy több-kevesebb eltérést mutatnak az általános szabályok szerint lefolytatandó büntetőeljárásokhoz képest. Ezen speciális processzusokra elsősorban azért van szükség, mert esetükben a büntetőbíróságok által – az „átlagos büntetőügyek” kategóriájától – lényegesen különböző életviszonyok vizsgálata zajlik, valamint ezzel összefüggésben speciális anyagi jogi szabályok alkalmazására kerül sor.


170

Bérces Viktor

Elöljáróban leszögezhető, hogy a külön eljárások feltétlen előnye a perek gyorsítása és egyszerűsítése az általános szabályok szerint lezajló „ügymenethez” képest.

2. Ki a védő a fiatalkorúakkal szemben lefolytatott bírósági eljárásban? A Be. 447. § (1) bek. általános kívánalomként rögzíti, hogy a fiatalkorúakkal szembeni büntetőeljárást az életkori sajátosságok figyelembevételével akként kell lefolytatni, hogy az elősegítse a fiatalkorúak törvény iránti tiszteletét. Traytler ezen törvényi szabályból arra a következtetésre jut, hogy a védőnek részt kell vennie a terhelő adatok felderítésében is, hiszen jelen esetben éppen ez szolgálja a fiatalkorú érdekeit.1 Ezt az elvárást azonban egyrészt „test-idegennek” érzem az ügyvédi munkától, másrészt a védő sok minden más eszközzel és módon elősegítheti azt, hogy a speciális életkorral rendelkező védencét visszatartsa további bűncselekmények elkövetésétől.2 Mindehhez pedig nem szükséges az, hogy a terhelő körülményekre is fókuszáljon. A fiatalkorúakkal szembeni eljárásokban – ha csak a Btk. grammatikai értelmezését vesszük alapul – mindenekelőtt a processzus „javító-nevelő” jellegén van a hangsúly. Újabb kérdést vet fel, hogy e tulajdonság végett mennyiben felel a védő azért, hogy a terheltet beismerésre, illetőleg őszinte megbánásra sarkallja? Úgy vélem, hogy ilyen etikai jellegű elvárást általánosságban sem vele, sem a többi „hivatásos eljárási szereplővel” szemben nem lehet megfogalmazni. A fiatalkorúak esetében különösen sokféle személyiséggel (például kifejezetten bűnöző hajlamú személlyel) találkozhat a gyakorló jogász, amellett úgy gondolom, hogy egy 17–18 éves személy esetében már gyakran kialakul a „koraérettség” állapota, amely lényegesen csökkenti a védő ilyen irányú feladatait.3 Emiatt egyébiránt túlzásnak érzem a Be. 447. § azon előírását is, amely a vádlott törvények iránti tiszteletének megerősítését kötelező jogalkalmazói célként jelöli meg. A fiatalkorúakkal szembeni eljárás főbb specialitásai abban ragadhatók meg, hogy 1. jelen személyi kör esetében az eljárásnak csak közvádra van helye, 2. annak ellenére, hogy a processzusban védő részvétele kötelező, kiemelt jelentősége van a törvényes képviselőnek, akinek a jelenléti, észrevételezési, felvilágosítás-kérési, indítványtételi, valamint jogorvoslati jogára a védő jogai irányadók /Be. 451. § (1) bek./. Ezen szabályok ismeretében az első kérdés az, hogy miként oszlik meg a gyakorlatban a védelmi funkció ellátása a védő, illetőleg a terhelt törvényes képviselője között? Helyes-e egyáltalán az, hogy a Be. a védővel azonos jogokat bizto1 2

3

Bolgár–Kárpáti–Traytler 1965, 433. Így például az arra való utalással, hogy a vádlottnak „több dobása nincs”, „örüljön, hogy megúszta próbára bocsátással” stb. Az ilyen jellegű figyelemfelhívásokat egyébiránt a bíróságok is megteszik, de úgy vélem, mindez nyomatékosabbnak tűnhet egy védővel lefolytatott magánbeszélgetés során – akár az ügyvédi irodában, akár a bíróság folyosóján stb. Cannella 1997, 47.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

171

sít a törvényes képviselő számára – ezáltal mintegy „másodvédővé” emelve őt?4 Úgy vélem, hogy az ilyesfajta előírásoknak semmi akadálya nincs, hiszen egyfelől pont a terhelt személyiségének fokozott védelméből fakad az eljárás specialitása, másfelől a gyakorlatban amúgy sem tapasztalható, hogy a törvényes képviselők eljárási jogaikkal élve szándékosan akadályoznák az ügyvédi munkát. Más kérdés, hogy a nemzetközi gyakorlat azt mutatja, nincs teljes átfedés e két személyi kör eljárási jogainak vonatkozásában. „A védői jogállást arra megfelelő képzettséggel bíró jogalkalmazókra (ügyvédre, jogi egyetemi oktatóra stb.) bízzák, nem a törvényes képviselőkre, akik általában laikusok és a büntetőeljárásban sem szerencsés módon – érzelmileg túl közel állók. Így gyakorta az ügy (bizonyítékok, kényszerintézkedések stb.) helyes megítéléséhez szükséges »oldaltávolsággal« sem bírnak, ami inkább hátrány a terheltre nézve, mint előny.”5 A másik alapvető kérdés, hogy szükséges volna-e valamilyen további képesítési avagy gyakorlati feltételhez kötni azt, hogy adott ügyvéd eljárhasson védőként egy fiatalkorú terhelt védelmében? Ha áttekintjük az eddigi magyar szabályozást, akkor megállapíthatjuk, hogy abban soha nem volt ilyen jellegű személyi kvalifikációra vonatkozó előírás (annak ellenére, hogy a bíróságok összetételében mára már „kikristályosodott” formában működnek fiatalkorúak ügyeire specializálódott tanácsok). Ugyanakkor magam sem gondolom azt, hogy szükséges volna ilyen fajta jogszabályi feltétel.6 A fiatalkorúakkal szembeni eltérő bánásmódhoz kapcsolódó követelmények végtére is „kisebbfajta intelligenciával” felismerhetők,7 másrészt nem hiszem, hogy kialakítható lenne olyan ügyvédi képzési rendszer, amely egyértelmű (dogmatikus) jelleggel létre tudna hozni egy ilyen eljárási típusra a kizárólagosság igényével vonatkoztatható magatartási kódexet. Ez minden bizonnyal felesleges is volna, hiszen a tárgyalás menete lényegében semmiben sem különbözik a felnőttkorúakkal szembeni processzusoktól. Mindazonáltal a bizonyítási eljárás során a védőnek igenis „atyáskodnia” kell védence felett, ha az ilyen jellegű attitűdök hiányoznak a bírósági munkából. Különös tekintettel kell ügyelnie arra, hogy a védencével szemben megfogalmazott kérdések ne legyenek félelemkeltőek,8 s arra is, hogy ő maga egyértelmű és megválaszolható kérdéseket tegyen fel a vádlotti kihallgatás alkalmával. A fiatalkorúakkal szembeni büntetőeljárás további sajátossága az ügy közvetítői eljárásra való utalásának szélesebb körű lehetősége a felnőttkorú terheltekhez 4

5 6 7 8

Ehhez hozzátenném, hogy a Be. 452. § quasi „megtriplázza” a védelem alanyainak körét, hiszen előírja, hogy a gyámhatóság – a vádirat benyújtásáig az ügyész, azt követően a bíróság megkeresésére – eseti gondnokot rendel ki, ha 1. a törvényes képviselő a bűncselekményt a fiatalkorúval együtt követte el, illetőleg az érdekei a fiatalkorú érdekeivel egyébként ellentétesek, 2. a törvényes képviselő a jogainak gyakorlásában akadályozva van, vagy 3. a fiatalkorúnak nincs törvényes képviselője, vagy nem állapítható meg, hogy ki a törvényes képviselője. Fenyvesi 2002, 336. Fenyvesi 2002, 334. Bolgár–Kárpáti–Traytler 1965, 433. Ld. ilyen esetekben feltétlenül észrevételeznie kell.


172

Bérces Viktor

képest: ha ugyanis a fiatalkorú a közvetítői eljárás eredményeként létrejött megállapodás teljesítését megkezdte, az ügyész az öt évet meg nem haladó szabadságvesztéssel büntetendő bűncselekmény miatt egy évtől két évig terjedő időre a vádemelést elhalaszthatja /Be. 459. § (4) bek./. Jelen alternatív vitarendezési módozat mára már egyébiránt alapvető jogi gyakorlattá vált a modern országokban,9 s lényegét tekintve abban áll, hogy a sértettnek nyújtott kárjóvátétel valamilyen formájával a terhelt mentesül a büntetőjogi felelősségre vonás alól, avagy a bíróság vele szemben enyhébb szankciókat alkalmaz. A védőnek ebben a vonatkozásban fajsúlyos teendői vannak: először is a fiatalkorú tudomására kell hoznia, hogy van ilyen lehetőség, és azt ildomos is igénybe vennie (ha másért nem is, de legalább a priusz elkerülése végett). Ugyanakkor az ügyvédnek is mindvégig körültekintően kell vizsgálnia, hogy a mediáció feltételei egyáltalán fennállnak-e, és ha igen, akkor azt már az eljárás kezdeti szakaszában (például a nyomozás során) kezdeményeznie kell. Megjegyezném: némileg furcsának vélem, hogy a közvetítői eljárásban a Be. pusztán a fiatalkorú törvényes képviselőjének részvételi kötelezettségéről ír, a védő tekintetében azonban ilyen előírást expressis verbis nem fogalmaz meg /Be. 459. § (3) bek./. Erre pedig szükség volna, hiszen a közvetítői eljárásban is megkívántatik a szakmai elem, amihez nem mindig és nem feltétlenül bizonyulhat elégséges megoldásnak a mediátori (közvetítői) jelenlét. A tárgyalás nyilvánosságának elve ugyancsak másképp értelmezendő fiatalkorú terheltek esetében. A Be. 460. § (1) bek. alapján a tárgyalásról a nyilvánosságot minden egyéb olyan esetben is ki kell zárni, amikor az a fiatalkorú érdekében szükséges. Az ilyen körülmények megítélése újabb feladatokat hárít a védőre, neki ugyanis minden esetben indítványoznia kell a nyilvánosság kizárását akkor, ha úgy véli, hogy az bármilyen módon zavarólag hathat a védencére.10 Utóbbi körülmény fennállása pedig igencsak valószínű akkor, amikor a terhelt nem egy folyamatosan „bíróságra járkáló megélhetési bűnöző”, hanem egy „megszeppent gimnazista”. A vádlotti kihallgatás rendjének törvényi szabályozásával ehelyütt sem tudok egyetérteni: a 462. § (1) bek. alapján a fiatalkorú vádlott ügyében megtartott bírósági tárgyaláson a vádlott és a tanú kihallgatását a tanács elnöke (egyesbíró) végzi. Csak ezt követően nyílik lehetőség arra, hogy a vádlotthoz (és a tanúhoz) a védő is kérdést intézhessen. Úgy vélem, hogy a fiatalkorúakkal szembeni eljárásban mindig a védőnek kellene először megadni a jogot arra, hogy kérdezzen a vádlottól. Mindez azért lenne fontos, mivel a terhelt életkora és befolyásolhatósága miatt 9

10

Ahogy az ENSZ XI. Kongresszusán, 2005-ben elfogadott bangkoki deklaráció is jelzi, az áldozatvédelemmel kapcsolatos nemzetközi törekvések folyamatosak. In: 18–25 April 2005, /CONF. 203/L.5, point 32. „Draft Bangkok Declaration Synergies and Responses: Strategic Alliances in Crime Prevention and Criminal Justice. Eleventh United Nations Congress on Crime Prevention and Criminal Justice”. Bangkok; Bérces 2009, 142. Jelen indítványát többek között erkölcsi okokkal is indokolhatja (Be. 237. §).


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

173

igen nagy jelentősége van a személyes ismertségnek, a korábbról fennálló perszonális jellegű kapcsolatoknak. Márpedig ez csak a védő vonatkozásában lehet igaz, legfőképpen akkor, ha meghatalmazott ügyvédről van szó. Mindez nem azt jelenti, hogy a „keresztkérdezéses rendszer” mellett kívánok érvelni, sőt: ebben a processzusban egyenesen károsnak tartanám, ha a vádlotthoz amolyan „összevissza” jelleggel tehetne fel kérdéseket a védelem, illetőleg a vád képviselője. A lényeget abban látom, hogy olyan kógens törvényi sorrendet kellene felállítani, amelyben először a védő, azután az ügyész, végezetül pedig a bíróság tehetné fel – a terhelt életkorának és személyiségének megfelelő – kérdéseit. Természetesen ezek után újból – ebben a sorrendben – lehetőség lenne a további kérdezésre. Ami a fiatalkorú előzetes letartóztatásának lehetőségét illeti, ezzel kapcsolatban a Be. leszögezi, hogy annak még az említett kényszerintézkedés különös feltételeinek fennállása esetében is csak akkor van helye, ha az a bűncselekmény különös tárgyi súlya folytán szükséges (Be. 454. §).11 Ebben a körben leszögezhető tehát, hogy 1. a védők szempontjából általában viszonylag sikeresnek bizonyulnak a szabadlábra helyezési kérelmek, 2. ezek előterjesztése a felnőttkorúakkal szembeni eljárásokhoz képest csak ritkábban szükséges. A fiatalkorra való hivatkozás ugyanakkor tapasztalataim szerint nem lehet sikeres akkor, ha valamilyen társas elkövetési formáról (például bűnszervezetben elkövetett cselekmény), avagy valamilyen kirívóan súlyos erőszakos cselekményről (például életveszélyt okozó testi sértésről) van szó. A védőnek a törvény által nevesített joga egyébiránt az is, hogy indítványára a bíróság megváltoztathatja az előzetes letartóztatás végrehajtásának helyét /Be. 454. § (4) bek/. Végezetül: nem tartom helyesnek a Be. azon rendelkezését, amely – a tárgyalásról lemondás szabályai alkalmazásának kizárásával – pont a fiatalkorúak elleni eljárásban kísérli meg maradéktalanul érvényre juttatni a tárgyalás közvetlenségének elvét (ld. Be. 463. §). Pont ez az a processzus ugyanis, amelyben a fiatalkorú vádlottat a lehető legszélesebb körben kellene megkímélni a bírósági eljárástól és az annak folyományaként esetlegesen fellépő stigmatizációs hatásoktól. Az ő esetükben az említett veszély fokozottabb mértékben áll fenn, s gyakorló védőként magam is tapasztalom, mit jelent egy kamasz számára a „bírói pulpitus” előtt állni. Emiatt szükségesnek tartanám azt, hogy a fiatalkorúakkal szembeni eljárásban még szélesebb körben legyen lehetőség a mediációs eljárás alkalmazására, illetőleg kerüljön sor a tárgyalásról lemondás szabályai alkalmazásának törvényi lehetőségére is.

11

Ezzel kapcsolatban garanciális szabály, hogy 1. a vádirat benyújtása előtt a kényszerintézkedésekkel kapcsolatos eljárásban az ülés a védő távollétében nem tartható meg (Be. 456. §), 2. a vádirat benyújtása előtt a fiatalkorú terhelt kényszerintézkedésének az elrendelése, illetőleg annak a meghosszabbítása tárgyában hozott végzés meghozatala során a bíróságnak határoznia kell abban a kérdésben is, hogy az előzetes letartóztatást hol kell végrehajtani (BH 1997. 12. sz. jogeset).


174

Bérces Viktor

3. A védő a katonai büntetőeljárásban A katonai büntetőeljárás esetében a védő részvételi kötelezettsége nem általános, csak akkor áll fenn, ha 1. a bűncselekményre a törvény ötévi vagy ennél súlyosabb szabadságvesztést rendel, 2. a Be. 46. § által szabályozott esetekben, illetőleg 3. ha pótmagánvádló lép fel (Be. 489. §). Ezen túlmenően a törvény csak a tárgyalási szak vonatkozásában teszi kötelezővé a védői jelenlétet. A magam részéről úgy vélem, hogy jelen eljárásokban a per teljes menetében kötelezővé kellene tenni a védői jelenlétet, tekintettel arra, hogy a processzus különleges jogi szakismereteket igényel. Mindez valóban felveti a védői specializáció kérdését is, addig azonban nem szabad elmennie a jogalkotónak, hogy a személyi kvalifikáció tekintetében csak sorállományú katonáknak tegye lehetővé a bűnügyi védelmi tevékenység ellátását – utóbbi előírás ugyanis minden bizonnyal sértené a védelmi tevékenység függetlenségének elvét. Fenyvesi írja: a sorállományú terheltek esetében gyakran a 18. életévüket alig meghaladó „fiatal-felnőttekről” van szó, akik főleg ezen állapot miatt is rászorulnának a teljes körű, hathatós védelemre.12 A Bíróság a Ciraklar vs Törökország ügyben kimondta, hogy „nem tekinthető független és pártatlan bíróságnak, ha egy civil által az állam területi vagy nemzeti integritása ellen elkövetett bűncselekményt az állambiztonsági bíróság olyan tanácsban tárgyal, melynek tagja egy hivatásos katonai bíró, aki a katonai büntetőeljárási szabályzat hatálya alatt áll”.13 A Findlay vs. Egyesült Királyság ügyben a Bíróság szintén megállapította a tisztességes bírósági tárgyaláshoz való jog megsértését, mivel a kérelmezővel szemben eljáró hadbíróság az eljárás során nem bizonyult sem függetlennek, sem pártatlannak. A döntés indoka az volt, hogy „a rangidős tiszt központi szerepet játszott a kérelmező elleni büntetőeljárásban, szorosan összefonódott a büntető hatóságokkal, azzal többek között, hogy ő döntötte el, milyen vádat emeljenek, ő jelölte ki a hadbíróság tagjait, a vádat és a védelmet képviselő tiszteket, és ő biztosította a tanúk megjelenését is a tárgyaláson”.14

4. A védő a magánvádas eljárásban A magánvádas eljárásnak a védői tevékenységre is kiható specialitásait mindenekelőtt abban jelölném meg, hogy a terhelt bűnösségének bizonyítása a magánvádlót terheli /Be. 494. § (1) bek./. Mindebből azt a következtetést vonhatnánk le, hogy a védőnek könnyebb dolga lehet egy laikussal, mint egy „hivatásos eljárási szereplővel” (ld. ügyész) szemben a védelmi tevékenység kifejtése során. 12 13 14

Fenyvesi 2002, 340. Fenyvesi 2002, 341. BH 1998: 3. Melléklet 14–15; Fenyvesi 2002, 341.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

175

„A magánvádas eljárásban {azonban} a védői jogállás – sehol másutt nem található sajátossága – fedezhető fel, nevezetesen a védő egyúttal vádlóvá is válhat.”15 Ennek eszköze a viszonvád, ami a hagyományos védői feladatok szempontjából kissé furcsa jogkörnek tűnik. A törvény emiatt előírja, hogy jelen állapot csak akkor következhet be, ha arra a meghatalmazás hatálya kiterjed /Be. 495. § (2) bek./. Minderre a védőnek figyelmeztetnie kell védencét a megbízás elfogadásakor, hiszen a viszonvád emelése gyakori jelenségnek mondható.16 Az eljárás feljelentésre indul meg, amelyben elő kell adni, hogy a feljelentő ki ellen, milyen cselekmény miatt és milyen bizonyítékok alapján kéri a büntetőeljárás lefolytatását.17 A védőre már itt is komoly szerep hárulhat a tekintetben, hogy a feljelentés jogi minősítése kérdésében az eljáró hatóságok álláspontját megkérdőjelezze, illetőleg magának a feljelentésnek a hitelt érdemlőségét megingassa. A fő gond ezzel kapcsolatban az, hogy a meghatalmazásra már általában csak közvetlenül a személyes meghallgatás előtt kerül sor, emiatt a védő számára kevesebb idő áll rendelkezésre az ügy jogi és ténybeli alapjának megismerésére, valamint a védtaktikai kérdések tisztázására. Amennyiben a bíróság személyes meghallgatást tart, akkor erről a védőt és a feljelentő képviselőjét egyaránt értesíti.18 A tárgyaláson a bíróság csak akkor ismerteti a vád, illetőleg a viszonvád lényegét, ha a magánvádlónak nincs képviselője, illetve a vádlottnak nincs védője. A tárgyaláson a bíróság hallgatja ki a vádlottat és a tanút, illetőleg hallgatja meg a szakértőt /Be. 509. § (2) bek./. A kérdezési jog gyakorlására vonatkozóan más előírást nem tartalmaz a törvény, holott jelen esetben is szükséges lenne a kérdezési sorrend pontos rögzítése. Ebben az eljárásban ugyan indokolatlannak tartanám a „keresztkérdezéses” szisztéma alapesetként történő szabályozását, azonban úgy vélem, hogy ha van ügyész, illetőleg meghatalmazott védő a tárgyaláson, akkor a bírói kérdések után ezen személyeknek – mégpedig ebben a sorrendben – kellene megadni a lehetőséget arra, hogy a feljelentéssel kapcsolatban kérdéseket tegyenek fel. Ezt a lehetőséget pedig a törvénynek külön rögzítenie kellene.

15 16 17

18

Fenyvesi 2002, 341. Tremmel 1985, 27; Fenyvesi 2002, 341–342. Ha a feljelentésből a feljelentett kiléte vagy a bűncselekmény nem állapítható meg, a bíróság felhívhatja a feljelentőt, hogy írásban pontosítsa a feljelentést, előkészítő ülést tarthat, nyomozást rendelhet el (Be. 498. §). Fenyvesi 2002, 342.


176

Bérces Viktor

5. Védői feladatok a terhelt „bíróság elé állítása” esetében. A „bíróság elé állításhoz” hasonló konstrukciók Európában Az ügyész a terheltet a gyanúsítottként történő kihallgatásától számított harminc napon belül bíróság elé állíthatja, ha 1. a bűncselekményre a törvény nyolcévi szabadságvesztésnél nem súlyosabb büntetést rendel el, 2. az ügy megítélése egyszerű, 3. a bizonyítékok rendelkezésre állnak és 4. a terhelt a bűncselekmény elkövetését beismerte /Be. 517. § (1) bek./. A bíróság elé állítás specialitása a vádló amolyan „rövid feljegyzésében” rejlik,19 amelyet az ügyész csak a vád előadásakor ad át a bíróságnak, illetőleg a védőnek. (Ez tehát tulajdonképpen amolyan vádiratot helyettesítő „mini-dokumentum”.) Fenyvesivel ellentétben20 úgy vélem, hogy a bíróság elé állításig eltelt 30 napos határidő alatt is törekednie kellene az ügyészségnek arra, hogy az üggyel kapcsolatos jogi álláspontját mielőbb eljuttassa a bíróság, illetőleg a védő számára. Minél szűkebb körben kell megvonni annak lehetőségét, hogy az ügyvéd (illetőleg a bíróság) a tárgyalás napján szembesüljön a vádban foglaltakkal. Akármilyen rutinos védőről is van szó, a minőségi jogszolgáltatás követelménye megkívánja, hogy az eljárási szereplők min. 1–2 nappal a tárgyalás előtt megkapják az ügyiratokat. Jóllehet mindez nemcsak a vádhatóság képviselőin múlik, hiszen nem lehet „kibekkelni” az olyan helyzeteket, amikor a védő meghatalmazására közvetlenül a tárgyalás napján kerül sor. A kirendelések esetében azonban jelen problematikát rugalmasabban lehetne kezelni. Botos szerint „kisebb ügyekben… a bíróság elé állítás lehetőségét intézményesíteni kellene: például tettenérés esetén úgy, ahogyan az Franciaországban van: nyomban a bíróság elé kellene állítani az elkövetőt, nyomozási szakban erről csupán rövid feljegyzés készülne, amely tartalmazná az elkövető és a tanúk nevét, a helyszínt, valamint az elkövetés módját. Bár eretnekségnek hangzik, mégis azt kell mondanom, hogy a rendőrkapitányságokon létrehoznám az ügyeletes bírói rendszert (az ügyeletes ügyészi rendszerrel együtt), és az előállításos ügyekben az ügyeletes ügyész szóban előterjesztett indítványára az ügyeletes bíró nyomban dönthetne az előreláthatóan is kisebb tartamú büntetés mértékéről és neméről. Ez ellen a határozat ellen az érdekelt ügyésznek, a vádlottnak, továbbá esetleges védőjének fellebbezési joga lehetne a városi bíróságokhoz, és a városi bíróságok ugyancsak egyes bírói eljárásban döntenének a fellebbezés alaposságáról vagy alaptalanságáról, a helyes büntetési nem és mérték alkalmazásáról, esetleges további bizonyítás felvételéről. A városi bíróságok tehát – egyúttal mint fellebbezési bíróságok – végleges határozatot hozhatnának”.21 19 20 21

Fenyvesi 2002, 343. Fenyvesi 2002, 343. Botos 1994 Rendészeti Szemle 9: 16–1. In: Fenyvesi 2002, 344.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

177

Jelen elgondolást kissé problematikusnak vélem az eljárási feladatok megoszlása szempontjából, ugyanis a rendőrkapitányságokon működő ügyeletes-rendszer olyanná tenné a jogszolgáltatást, mintha a bírói ítéletek rendőri utasításra születnének meg. A nyomozó, illetőleg ítélkező szervek munkája egymáshoz képest nemcsak hogy független, de annak is kell látszania. Az a terhelt, akivel szemben már a rendőrségen ítéletet hoznak, joggal érezheti azt, hogy ügyében sérül a pártatlanság elve. Azzal a nézőponttal sem tudnék egyetérteni, amely az ilyen „gyorsított ügyekben” – a jogorvoslati rendszert felülírva – a helyi bíróságok (2013-tól járásbíróságok) hatáskörébe adná a fellebbviteli eljárás lefolytatásának lehetőségét, azzal meg pláne nem, hogy az általuk hozott határozat – további rendes jogorvoslati lehetőség hiányában – jogerős és végrehajtható legyen. Úgy vélem, hogy az addig kizárólag elsőfokú tárgyalásokon ítélkező bírák többsége nem tudna mit kezdeni azzal a metódussal, hogy egyik nap tényállás-felderítési, másik nap pedig felülvizsgálati jellegű tevékenységet folytat. „Summa summarum”, álláspontom szerint a bíróság elé állítás nem igényel szervezeti átalakítást, és az eljárás „hivatásos szereplőivel” szemben sincs szükség bármiféle szakmai jellegű specializációt szolgáló előírásra. Ha a bíróság elé állítás feltételei fennállnak, és az ügyész a gyanúsítottat bíróság elé kívánja állítani, közli a gyanúsítottal, hogy mely bűncselekmény miatt, milyen bizonyítékok alapján állítja bíróság elé. Az ügyész haladéktalanul gondoskodik arról, hogy a gyanúsított védőt hatalmazhasson meg, ha a gyanúsítottnak nincs védője, védőt rendel ki. Ha a terhelt őrizetben van, gondoskodik arról, hogy a védő a terhelttel a tárgyalás előtt beszélhessen /Be. 518. § (1) bek./.22 A tárgyaláson a védő részvétele kötelező /Be. 522. § (1) bek./. A vádlottat és a tanút a tanács elnöke hallgatja ki /Be. 523. § (1) bek./. Jelen előírást azonban csak annyiban tartanám indokoltnak, amennyiben a vádhatóság képviselője, illetőleg a védő a felkészülési idő rövidségére hivatkozva nem él a „keresztkérdezés” lehetőségével. Jóllehet utóbbi körülmény szinte mindig fennáll a bíróság elé állítás esetében, mégsem lenne szabad automatikusan és kizárólagosan a bíróság jogaként megjelölni az említett személyek kihallgatását. Hovatovább némi hiányérzetem van azzal kapcsolatban, hogy jelen processzus törvényi szabályai között szó sem esik a védőeljárási jogosultságairól. Ez annál is inkább indokolt lenne, mivel annak gyors lefolyása eleve több garanciális elem beiktatását követelné meg, ennek azonban nyomát sem látjuk a törvényben.23 Ami a „gyorsított eljárások” nemzetközi szabályozását illeti, azok közül mindenekelőtt az olasz példát emelném ki. Az itteni büntetőeljárási kódexben „giudicio direttissimo” néven futó perjogi konstrukció feltételei hasonlóak a magyar szabályo22

23

Az ügyész a vádlottat a nyomozó hatóság közreműködésével vagy egyéb módon a bíróság elé állítja, a védőt rövid úton megidézi, és biztosítja, hogy a bizonyítási eszközök a tárgyaláson rendelkezésre álljanak. Gondoskodik továbbá arról, hogy a tárgyaláson jelen legyenek, akiknek a részvétele kötelező, illetve jelen lehessenek, akiknek a részvétele nem kötelező; Be. 520. §. Fenyvesi 2002, 343.


178

Bérces Viktor

záshoz, ugyanakkor némi eltérés tapasztalható a határidők tekintetében: az ügyésznek a tettenéréskor elfogott gyanúsítottat 48 órán belül az illetékes bíró elé kell állítania; ha viszont az ügyész úgy látja, hogy – a tiszta bizonyítási helyzet ellenére – az eljárás rövidsége nem elegendő a teljes körű nyomozáshoz, indítványozhatja a közvetlen eljárást, amelyben 90 nap áll rendelkezésre a nyomozás lefolytatására.24 Az Angliában honos gyorsított eljárásban (Accelerated Procedure) a vádlott írásban értesítheti a vádhatóságot arról, hogy beismerő vallomást kíván tenni. Ha ezt elfogadják, lefolytatják az eljárást, s ennek során még tárgyalást sem szükséges tartani. Ez a modell egyébiránt inkább a Be. rendszerében külön processzustípusként nevesített „tárgyalásmellőzéses” eljáráshoz hasonlítható.25 Végezetül: ami Kelet-Európát illeti, ebben a régióban is elmondható, hogy szinte mindenütt a reformtörekvések közé tartozik a büntetőeljárás gyorsítása, egyszerűsítése, a „terhelt – vád” kiegyezés valamilyen formájának felerősítése az officialitás elvével szemben. Ezek a reformintézkedések egyúttal az eljárásban részt vevő személyek – köztük a védő – jogainak és a kontradiktórius eljárásnak az erősödését is eredményezik, amit lényeges fejlődési tényezőnek vélek az ügyvédi hivatásrend jövője szempontjából.26

6. A védői szerepkör értelmezése a távol lévő terhelttel szembeni eljárásban A távol lévő terhelttel szemben lefolytatott büntetőeljárás talán az egyik legkényesebb kérdése az „alkotmányos büntetőjog” egészének. Ez esetben arról van szó, hogy a jogalkotó – kényszerűségi okból – felülírja a tárgyalás közvetlenségének elvét a hatékony bűnüldözéshez és a jogszolgáltatás folyamatosságához fűződő állami célkitűzésekkel. Felvet-e közjogi jellegű aggályokat jelen elgondolás? Úgy vélem, igen, de a törvényhozónak nincs más választása, az állam rendfenntartó funkciója miatt tehát expressis verbis nem lehet alaptörvény-ellenesnek tekinteni ezt a külön eljárást. (Hozzátenném, hogy az Emberi Jogok Európai Bírósága is csak igen szűk körben tartja elfogadhatónak a vádlott távollétében tartott tárgyalást.)27 Jelen processzustípus tehát az ismeretlen helyen, illetőleg az olyan külföldi állam területén tartózkodó terhelteket érinti, akiknek kiadatására nincs lehetőség, vagy azt megtagadták és a büntetőeljárás felajánlására sem került sor. Az ilyen eshetőségekre felkészülve vezette be a Be. rendszerébe az 1999. évi CX. törvény a távol lévő terheltekkel szembeni eljárás lehetőségét.28 24 25 26 27 28

Pusztai 1991, 236; Fenyvesi 2002, 344. Lévai 1991, 34; Fenyvesi 2002, 345. Farkas 1994, 9. Fenyvesi 2002, 345. Bárd 2000, 213; Nagy 2007, 217. Fenyvesi 2002, 351.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

179

Még a jogban járatlan személyek számára is érzékelhető, hogy ebben a konstrukcióban különösen fontos szerepet kap a védő, mint a terhelt „meghosszabbított jobb keze”. Természetesen a Be. is akként rendelkezik, hogy a vádlott távollétében tartott tárgyaláson a védő részvétele kötelező /Be. 530. § (1) bek./. Ezt mintegy kiegészíti az a szabály, hogy ha a vádlott érdekében korábban nem járt el védő, az ügyész a tárgyalásnak a vádlott távollétében történő megtartására irányuló indítványában védő kirendelését is indítványozza. Az Alkotmánybíróság a 14/2004. (V.7.) AB határozata meghozatalakor áttekintette az Emberi Jogok Európai Bíróságának az ismeretlen helyen lévő terhelttel szembeni eljárásra vonatkozó fontosabb megállapításait, melyek közül az alábbiakat emelném ki: „ … a törvényalkotónak fel kell lépnie az indokolatlan távollétek ellen; a szabályozás kialakításában azonban a nemzeti államok széles körű mérlegelési joggal rendelkeznek … nem terhelhető a bűncselekménynyel vádolt személyre annak bizonyítása, hogy nem kívánta kivonni magát az igazságszolgáltatás alól, illetve rajta kívül álló okból nem tudott eleget tenni a megjelenésnek, és nem szankcionálható azzal, hogy korlátozzák a védő közreműködésével történő védelemhez való jogát, akár az első fokú bíróság előtt, akár a jogorvoslati eljárásban.”29 A hivatkozott AB határozat kimondta azt is, hogy „a tárgyaláson megjelenés jogáról le lehet mondani … a büntető hatalmat gyakorló szerveknek alkotmányos kötelezettsége a terhelt személyének megállapítása és hollétének felkutatása … nem hárítható az elkövetőre annak terhe, hogy az állam mulasztása miatt a büntetőeljárás ideális célja, az igazságos és rendeltetését betöltő büntetés kiszabása nem teljesülhet”. {11/1992. (III. 5.) AB határozat ABH 1992, 77, 92.} Az idézett AB határozat leszögezi azt is, hogy „a jogállamiság normatív tartalma, valamint az alkotmányos büntetőjog garanciális követelményei … megkívánják, hogy az állam a távol levő terhelttel szembeni büntető igény érvényesítésére olyan szabályokat alkosson, amelyek egyensúlyt teremtenek a terhelt alkotmányos jogainak védelme és a büntető igazságszolgáltatás megfelelő működésével kapcsolatos társadalmi elvárások között. … Az eljárás alkotmányossági megítélése szempontjából fontos sajátossága, hogy az eljárás egyes szakaszaiban vagy az egész eljárás folyamán hiányzik a tisztességes eljárás és a védelemhez való jog egyik lényeges részeleme: a terhelt személyes joggyakorlásának és személyes védekezésének lehetősége {… ahhoz, hogy az eljárás tisztességes minősége megmaradjon, {… a terhelt távollétében történő eljárás szabályaiban a kivételesség és az átmenetiség követelményeinek kell érvényesülniük”.30 29

30

Eur. Court H.R. Lala v. Netherlands judgment of 22 September 1994, Series A no. 297-A; Eur. Court H.R., Pelladoah v. Netherlands judgment of 22 September 1994, Series Ano. 297-B; Eur. Court H.R. Van Geyseghem v. Belgiwn judgment of 21January 1999, ECHR 1999-I.; Eur. Court H.R. Krornbach v. France judgment of 13 February 2001, ECHR 2001-11. Ügyvédek lapja. 2011. „A T/3522 alkotmányellenes és a szakmai szabályokkal ellentétes rendelkezései”, 4: 12.


180

Bérces Viktor

Fenyvesi szerint jelen jogintézmény csak akkor alkalmazható, ha a terheltté nyilvánítás hivatalosan is megtörtént31 (tehát nem lehet szó ezen eljárási normák érvényesüléséről akkor, ha feljelentett, illetőleg olyan személyről van szó, akivel szemben bűncselekmény elkövetésének alapos gyanúja „pusztán” fennáll). Ezzel a nézőponttal egyet tudok érteni, hiszen maga az Alaptörvény is csak büntetőeljárás alá vont személyekről szól a terheltek esetében /XXVIII. Cikk (3) bek./, ennek grammatikai értelmezéséből pedig számomra az tűnik ki, hogy egy feljelentés avagy valamiféle – esetenként megalapozott – gyanú még nem elégséges feltétele az „eljárás alá vontság” megállapításának. Ahhoz több minden szükséges, de leginkább az, hogy adott személy gyanúsítotti minőségben idézést kapjon a nyomozó hatóságtól, illetőleg az ügyészségtől. Ha erre sor kerül, de a terhelt az eljárási jog szempontjából „távollévőnek” minősül, akkor (és csak ekkor) van helye a Be. 526. § – 532. § alkalmazásának. Fontos jogi, illetőleg taktikai kérdés, hogy milyen tartalmú nyilatkozatokat tehet meg a védő a távol lévő terhelt védelmében. Egyáltalán hol húzódnak a bűnügyi védő képviseleti jogának határvonalai az ilyen eljárásokban?32 A magam részéről úgy vélem, hogy a bűnösség elismerése avagy tagadása tekintetében semmiféle érdemi nyilatkozatot nem lehet tenni a terhelt helyett – még akkor sem, ha annak van ilyen szándéka, és azt valamilyen informális módon a védő tudomására hozza. A bűncselekmény elkövetéséhez fűződő tudati, illetőleg pszichikus viszony feltárása csak közvetlen módon, a vádlottnak a bíróság előtti megjelenése alkalmával tárható fel aggálymentesen, ebben a tekintetben tehát az ügyvédnek semmiféle mozgásteret nem biztosíthat a törvény. Magam sem gondolom ugyanakkor azt, hogy az ilyesfajta korlátozás az eljárásnak pusztán „segítőjévé, asszisztálójává” tenné a védőt.33 Már csak azért sem, mert annak eljárási jogait semmiben sem érinti a terhelt távolléte, legfeljebb nehézkessé válik számára a bizonyítási eljárásban való aktív közreműködés – legfőképpen akkor, ha a terheltet nem ismeri, és az korábban semmiféle nyilatkozatot nem tett az üggyel kapcsolatban.

7. A védői befolyásolás lehetősége „tárgyalásról lemondás” esetében A tárgyalásról lemondás hazánkban viszonylag új eljárási lehetőségnek tekinthető, hiszen csak az 1999. évi CX. törvénnyel került be a magyar büntetőeljárási kódexbe. Jelen esetben angolszász eredetű jogintézményről van szó (plea bargaining),34 ugyanakkor a magyar szabályozás alapján mégsem lehet „vegytisz31 32 33 34

Fenyvesi 2002, 352. Fenyvesi 2002, 352. Fenyvesi 2002, 352. Kiss 2000, 158. skk.; Fenyvesi 2002, 346.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

181

tán” vádalkunak tekinteni, mivel hiányzik belőle az ügyész és a védő közötti „vásári alkudozás” jellegzetes formája.35 Megjegyzendő, hogy az AEÁ büntetőeljárási rendszerében is igen népszerű és bevett e gyakorlat: 1. David akként jellemzi e konstrukciót, mint amelyben a védők igen gyakran igyekeznek védencüket rábeszélni a beismerésre – mindezt a várható büntetés enyhítése érdekében,36 2. az említett államban statisztikailag is igazolt, hogy a terheltek többsége inkább ezt az „utat” választja ahelyett, hogy megjelenjen a bíróság előtt.37 A Be. alapján, ha a terhelt a vádemelést megelőzően bűnösségére is kiterjedő beismerő vallomást tesz és a tárgyaláshoz való jogáról lemond, a bíróság az ügyész indítványára, nyilvános ülésen hozott ítélettel megállapíthatja a vádirattal egyező tényállás, valamint a vádirattal egyező minősítés miatt a vádlott bűnösségét, és büntetést szabhat ki, illetve intézkedést alkalmazhat /534. § (1) bek./. Leszögezhetjük tehát, hogy mivel a törvény a terhelti beismerő vallomáshoz pozitív jogkövetkezményeket fűz,38 emiatt egyben lehetőséget ad arra is, hogy a „terhelt önrendelkezési szabadsága” érvényesüljön. Annak ellenére pedig, hogy ettől a terhelt még nézetem szerint nem válik az eljáró hatóságok „ügyfelévé”, jelen konstrukció a modern eljárási jogok egyik fontos „sarokkövének” tekinthető. (Más kérdés, hogy alkalmazási körének meghatározása tekintetében a jogalkotónak meglehetősen óvatosnak kell lennie, akárcsak a közvetítői eljárás esetében.) Ha a bíróság a vádiratban megjelölt tényállással, minősítéssel és az ügyész által indítványozott büntetés, illetve intézkedés nemével – a Be. 537. §-ában meghatározott személy elleni vádemelés esetén – mértékével, illetve tartamával egyetért, akkor az ügyet az ügy iratainak a bírósághoz érkezését követő hatvan napon belül nyilvános ülésre tűzi ki /Be. 541. § (1) bek./. A nyilvános ülésen a védő részvétele kötelező /541. § (2) bek./. Utóbbi előírásra reflektálva úgy vélem, hogy a bírósági eljárásban való kötelező védői részvétel szükséges, de nem elégséges feltétele e külön eljárás aggálymentes alkalmazhatóságának. Ebben a tekintetben törvényi módosításra lenne szükség, és már onnantól kezdve be kellene állnia a „védőkényszernek”, amikor az ügyész a tárgyaláson a lemondás lehetőségéről és annak következményeiről tájékoztatja a terheltet /Be. 538. § (7) bek./. A jelen kérdésben való döntés esetében ugyanis egyfelől felmerülhet a vádhatóság általi befolyásolás lehetősége, valamint az is, hogy a terhelt a későbbiekben „meggondolja magát”, és a nyilvános ülésen megtagadja a vallomástételt. Márpedig el kell kerülni azt, hogy a hatóságok „felesleges kört fussanak le” a nyilvános ülés megtartásával. A terhelti döntésnek tehát több szempontból is komoly súlya van. De továbbra is kérdés marad, hogy ha a védő 35 36 37 38

Kiss 2000, 181. Nagy 2007, 233. Davis 1990, 7. Adler–Mueller–Laufer 1991, 418. Ilyennek lehet tekinteni azt, hogy az eljárás terhe alól hamarabb szabadul, ügye pedig – az általánoshoz képest – enyhébb elbírálás alá esik.


182

Bérces Viktor

már a nyomozati szaktól kezdve eljár a terhelt védelmében, akkor mit kell tanácsolnia a védencének e processzus igénybevételével kapcsolatban? Úgy vélem, hogy ennek a módozatnak csakis előnye lehet a terhelt számára. Túl azon, hogy nem teszi ki a bírósági eljárás okozta stigmatizációs hatásoknak, a Be. rögzíti azt is, hogy a bíróság az ítéletben csakis az ügyész által a vádiratban indítványozott nemű büntetést vagy intézkedést szabhat ki, illetve alkalmazhat /534. § (2) bek./. Mindemellett szabadságvesztés kiszabásakor a Btk. – védők által oly sokszor hivatkozott – „enyhítő szakaszának” alkalmazása a bíróság törvényi kötelezettsége. A védőnek tehát pusztán ott kell „résen lennie”, hogy az ügyészi indítvány arányos és elfogadható legyen. A terhelt szempontjából garanciális jellegűek a Be. azon szabályai, melynek alapján 1. a vád és az indítványok ismertetését követően a bíróság tájékoztatja a vádlottat a tárgyalásról lemondás és a bíróság előtt tett beismerése következményeiről /542. § (2) bek./, 2. ezt követően a bíróság a vádlottat felhívja, hogy nyilatkozzék, lemond-e a tárgyalásról, illetve a bűnösségét elismeri-e (azaz még itt is változtathat korábbi döntésén) /542. § (3) bek./, végezetül 3. a nyilatkozat megtétele előtt a bíróság lehetővé teszi, hogy a vádlott a védővel tanácskozzék / Be. 542. § (4) bek./. E konzultáció azonban már általában rövid, formális jellegű, hiszen az a terhelt, aki a vádszakaszban, védő jelenlétében megállapodott az ügyésszel, nagy valószínűséggel nem válik „ingataggá” a bírósági eljárásban sem. Persze nem lehet kizárni annak lehetőségét, hogy a vádlott a bíróság előtti vallomástételt megtagadja, avagy a korábbi vallomását visszavonja. Ebben az esetben a bíróság az ügyet tárgyalásra utalja, s e végzés ellen fellebbezésnek nincs is helye /Be. 542/A. § (1) bek./. Komolyak tehát az ilyen terhelti „pálfordulásnak” a következményei. A védő feladata ilyenkor az, hogy érintkezési jogával élve – akár tárgyalási szünetet is kérve – mindent elkövessen annak érdekében, hogy a vádlotti attitűdökön változtasson. Úgy vélem egyébiránt, hogy a hasonló terhelti magatartások általában csak akkor fordulnak elő, ha a vádlott már a vádszakaszban is „ferdített” vallomást adott elő annak érdekében, hogy „megússza” a bírósági eljárást.39 A Be. – nagyon helyesen – nevesíti azt az eshetőséget is, amikor a vádlott beszámítási képessége, beismerésének önkéntessége vagy vallomásának hitelt érdemlősége iránt ésszerű kétely mutatkozik /Be.542/A. § (2) bek./. Az ilyen körülményeket minden eljárási szereplőnek (bíróság, ügyész, védő) egyforma súllyal kell vizsgálnia, hiszen olyan jellegű kérdésről van szó, amely az egész jogszolgáltatási folyamat korrektsége szempontjából relevánsnak bizonyulhat. A védőnek sem szabad tehát arra törekednie, hogy számára egyébként nyilvánvaló avagy gyanús körülményeket (például a terhelt korábban többször állt pszichiátriai kezelés alatt, a hozzátartozója hajszolta bele a hamis beismerésbe stb.) „eltussoljon” a bíróság előtt csak azért, hogy hamarabb befejeződjön az ügy. Ilyenkor meg kell magya39

Ha pedig ez így van, akkor a védőnek gondosan mérlegelnie kell azt is, hogy nem lehet-e több előnye a rendes bizonyítási eljárásnak, mint egy „tízperces ügymenetnek”.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

183

ráznia a terheltnek azt is, hogy az ügyvédnek ilyen fázisban – már csak etikai szempontból is – igazmondási kötelezettsége van, tehát az eljáró szervek figyelmét kifejezetten fel kell hívnia minden egyes jogsértésre avagy zavaró körülményre. A vádlott kihallgatásának befejezése után – amennyiben jelen van – az ügyész, ezt követően a védő felszólalhat /Be. 542/A. § (4) bek./. A Be. tehát nem perbeszédekről, hanem felszólalásokról ír, amely egyébként elfogadható, hiszen a bíróság előtt ebben az esetben sem folyik olyan jellegű érdemi bizonyítás, amely valamiféle hosszas végindítványt indokolna. (Megjegyezném azt is, hogy ha a vádtól eltérő minősítés látszik megállapíthatónak, a bíróság az ügyet tárgyalásra utalja.)40 A védői szerepkör vonatkozásában tehát inkább azokat az eseteket tartom relevánsnak, amikor az ügyvédnek észrevételezési jogával élve „el kell tántorítania” a bíróságot az esetleges vádtól eltérő meggyőződésétől. Végezetül: a tárgyalásról lemondás elnevezésű külön eljárásról elmondható, hogy bevezetése nem váltotta be a hozzá fűzött reményeket. Az elmúlt 12 év alatt az ügyek elenyésző százalékában alkalmazták amiatt, mert a Btk. szerinti csökkentett büntetési tételkeretek végett az ügyészség vonakodott attól, hogy ilyen tárgyú indítványokat terjesszen elő. Vitatható újításként könyvelhető el ugyanakkor a legfeljebb nyolc évig terjedő szabadságvesztéssel fenyegetettség mint feltétel megszüntetése, illetve a bűncselekmény halált okozó jellege mint a jogintézmény alkalmazását kizáró ok törlése.41

8. A védő a „tárgyalásmellőzéses” eljárásban. A védő jelenléti jogával kapcsolatos kérdések. Nemzetközi kitekintés A „tárgyalásmellőzéses” eljárás a „tárgyalásról lemondáshoz” hasonlítható külön eljárás, hiszen a terhelt beismeréséhez ugyanúgy pozitív jogkövetkezményeket kapcsol (tehát „az opportunitás elvét juttatja győzelemre”).42 Az eljárás alkalmazhatóságának feltételei: 1. a törvény a szabadságvesztés végrehajtásának felfüggesztését, a közérdekű munkát, a pénzbüntetést, a foglalkozástól eltiltást, a járművezetéstől eltiltást, a kiutasítást, a kitiltást – katonával szemben a lefokozást, a szolgálati viszony megszüntetését, a rendfokozatban visszavetést és a várakozási idő meghosszabbítását is – vagy a próbára bocsátás alkalmazását 40 41

42

E végzés ellen pedig szintén nincs helye fellebbezésnek /Be. 542/A. § (6) bek. A T/3522. sz. tervezet, amely egyszerűsítette az eljárási szabályokat, másrészt a Btk. szerinti csökkentett büntetési tételeket nem általánosságban, hanem csak az ún. együttműködő terhelt esetében tarja fenn, egyéb esetekben a terhelt tárgyalásról lemondó nyilatkozatát a Btk. 87. § (2) bekezdése szerinti, ún. egyszeres leszállási szabály alkalmazásával rendeli honorálni. In: A „T/3522 alkotmányellenes és a szakmai szabályokkal ellentétes rendelkezései” 15. Farkas–Róth 2007, 423; Nagy 2007, 247.


184

Bérces Viktor

lehetővé teszi, 2. a tényállás egyszerű, 3. a vádlott a bűncselekmény elkövetését beismerte, 4. a büntetés célja tárgyalás nélkül is elérhető /Be. 544. § (1) bek./. A tárgyalás mellőzésével hozott végzés ellen fellebbezésnek nincs helye; az ügyész, a magánvádló, a vádlott, a védő, a magánfél és az egyéb érdekelt ugyanakkor a kézbesítésétől számított nyolc napon belül tárgyalás tartását kérheti. A kérelem alapján a bíróság kötelező jelleggel tárgyalást tart. /Be. 548. § (1) bek./. A védelem szempontjából garanciális fontosságú törvényi szabály, hogy a bíróság a vádlott terhére szóló kérelem hiányában csak akkor szabhat ki súlyosabb büntetést, illetve alkalmazhat súlyosabb büntetés helyett alkalmazott intézkedést, ha a tárgyaláson új bizonyíték merül fel, és ennek alapján a bíróság olyan új tényt állapít meg, amelynek folytán súlyosabb minősítést kell alkalmazni, vagy jelentős mértékben súlyosabb büntetést kell kiszabni, illetőleg súlyosabb büntetés helyett alkalmazott intézkedést kell alkalmazni /Be. 549. § (4) bek./. Megjegyezném, hogy a védőnek a tárgyalás mellőzésére irányuló kérelme nem függ semmiféle terhelti beleegyezéstől vagy tiltástól. A védő tehát lehet kérelmező önállóan és a terhelttel együtt is, mint ahogy a terhelt is lehet önállóan kérelmező. Ennek megfelelően a jelenléti kötelezettség elmulasztásával kapcsolatos kérdéseket az alábbiakban szükséges rendszerezni: 1. ha csak a terhelt a kérelmező és ebben a minőségében nem jelenik meg a tárgyaláson, akkor a kérelmet visszavontnak kell tekinteni, 2. ha mindketten (terhelt, védő) kérték a tárgyalás tartását, akkor a terhelt távolmaradása még önmagában nem minősítheti a kérelmet visszavontnak,43 3. ugyanez a helyzet akkor is, amikor a kérelmező terhelt megjelenése esetén a szintén kérelmezőnek minősülő védő nem jelenik meg.44 A leginkább vitatható és okszerű kérdés az, hogy önálló védői kérelmezés esetén a védő igazolatlan távolmaradása maga után vonja-e a „visszavonási” jogkövetkezményt akkor, ha a kérelmezőnek nem minősülő terhelt megjelenik a tárgyaláson?45 Jelen kérdés megvitatásánál abból kell kiindulni, hogy a bíróság nemcsak „formáljogi”, hanem döntéshozó fórum is, amelynek a lehető legrugalmasabban kellene kezelnie a perjogi szabályokat akkor, ha ahhoz a terheltnek kiemelt érdeke fűződik. Márpedig mi lehet kiemeltebb érdek annál, mint hogy a terhelt „bizonyítani tudja a saját igazát”, hogy érdemi részese lehessen a kontradiktórius eljárásnak? Jóllehet a jelenlegi szabályozás értelmezése szerint jelen körülmények között nem lehet az eljárást folytatni, tehát a bíróság keze „meg van kötve”. Emiatt egyetértek Fenyvesi azon álláspontjával, amely szerint a bíróságnak ilyen esetekben a terhelt akaratától kellene függővé tennie a további eljárást. Ebben a körben nyilatkoztatnia kellene a megjelent (de nem kérelmezőnek minősülő) terheltet abban 43 44 45

Mindez abból a dogmatikai felismerésből is következik álláspontom szerint, hogy a védő önálló eljárási szereplőnek minősül. Fenyvesi 2002, 348. Fenyvesi 2002, 348.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

185

a vonatkozásban, hogy hozzájárul-e a védő tárgyalástartási kérelmének „hallgatólagos” visszavonásához. Ha hozzájárul, akkor tárgyalást nem lehetne tartani. Ha nem járul hozzá, akkor a későbbiekben tárgyalást kellene tartani, a meg nem jelent védőt pedig a meg nem jelenéshez kötődő szankciókkal lehetne sújtani.46 Ezen perjogi konstrukcióval kapcsolatban számos nézőpont megjelent a magyar jogirodalomban, melyek közül ehelyütt Erdei álláspontját emelném ki: eszerint „a kontinentális megoldások – köztük a magyar is – az inkvizitórius negatív tapasztalatok emléke alapján – igyekszik biztosítani a beismerés önkéntességét, ám főszabályként fenntartja a tárgyalási formát, holott erre a valóban önkéntes és aggálytalan beismerés esetén nem feltétlenül van szükség. … Az eredmény: erős inkvizitórius jegyeket mutató különeljárás, amely közvetett, írásbeli, nem nyilvános, nyomozási túlsúlyt mutat és a terhelt beismerését alapvető követelményként kezeli. Az ilyen jegyek pedig az angolszász modellben már csak azért sem mutathatók ki, mert a bűnösség beismerése legalább a bíró előtt is elhangzik”.47

9. A „kiemelt jelentőségű ügyek” megjelenésének hatása a védelemhez, illetőleg a védőhöz való jog érvényesülésére A „kiemelt jelentőségű ügyek” csoportjának a magyar büntetőeljárási rendszerbe történő bevezetése elsősorban a védelemhez való jog érvényesülésének szempontjából vetett fel alkotmányossági, illetőleg nemzetközi jogi aspektusú aggályokat. Az eljárás ugyanakkor megítélésem szerint jelenleg is sok más jogállami fontosságú alapelvet érint, korábban pedig maga az Alkotmánybíróság is foglalkozott ezen processzustípussal. A testület 14/2004 (V.7.) AB határozatában leszögezte, hogy e megoldás „a különeljárási rendszerbe nem illeszkedik. Hatálya nem meghatározott személyi kör az általánoshoz képest eltérő büntetőjogi felelősségén … nem a terheltnek az aktuális büntetőeljárás alatti speciális helyzetén … alapszik, és nem viseli valamely eljárási főszakasz egyszerűsítésére avagy teljes elhagyására épülő, az általánoshoz képest gyorsító elemeket tartalmazó különeljárás (mint a tárgyalás mellőzése, a bíróság elé állítás vagy a tárgyalásról lemondás) jellegzetességeit sem … az új fejezet egymással anyagi jogi kapcsolatba nem hozható, egymáshoz semmilyen jogi logika mentén nem kapcsolódó bűncselekmények miatt,48 egyes bűncselekmények esetén pedig ezt tovább szűkítve, meghatározott személyi kör által elkövetett ilyen bűncselekmények miatt indult eljárásokra nézve állapít meg olyan 46 47 48

Fenyvesi 2002, 348. Erdei 1998, 127; Fenyvesi 2002, 346. Ld. Be. 554/B. §


186

Bérces Viktor

eljárási szabályokat, amelyek értelme nem világos, az általános eljáráshoz való viszonyuk tisztázatlan … A rendelkezések önkényesek, rendszer-idegenek. Igazolható büntetőeljárási céljuk nincs, nem képeznek koherens összességet, a tisztességes eljáráshoz való, az Alkotmánybíróság által korlátozhatatlannak tekintett alapjogot minden ésszerű ok nélkül sértik”.49 Jóllehet az Alkotmánybíróság racionális és messzemenőkig jogállami szemléletet tükröző döntése nyomán50 a „kiemelt jelentőségű ügyek” terhelti és védői jogokat sértő eljárási rendelkezései kikerültek a törvényből, mégis szükségesnek tartom, hogy néhány sor erejéig reagáljak a korábbi szabályozással kapcsolatos visszásságokra. Ezen ügytípusnak a magyar büntetőeljárási rendszerbe történő bevezetését magam is több okból aggályosnak véltem, hiszen egyfelől felülírta a bírósági szervezet területi alapú szerveződésének elvét azzal, hogy a legfőbb ügyész döntése alapján állapított meg illetékességi okot. Márpedig a törvényes bíróhoz való jog megkívánja, hogy bármely, jogvita eldöntésére köteles bíróság a törvény alapján, előre meghatározott absztrakt szabályok szerint alakuljon meg. Mindemellett, az eljárásban részt vevő egyéb személyeknek (terhelt, védő, sértett stb.) a lakóhelyük vagy egyébként a Be. szerint az ügy elbírálására illetékességgel rendelkező bíróság helyett más bíróságra kellett (volna) utazniuk azért, hogy egyáltalán élhessenek eljárási jogaikkal.51 A korábbi szabályozás súlyosan sértette a védelemhez való jog és a fair eljárás nemzetközileg elismert elvét is, hiszen az őrizet első negyvennyolc órájában a terhelt és a védő érintkezése a konkrét ügy egyedi körülményei alapján az ügyész intézkedésére megtiltható volt.52 Jóllehet a Be.-ben a mai napig is van lehetőség a terhelt és védője kapcsolatfelvételének korlátozására, sőt kizárására is – így például akkor, amikor a védőt az eljáró hatóság kizárja az eljárásból az előzetes le-

49

50 51 52

Sem a büntetési tétel, sem a bűncselekményekkel sértett jogi tárgy, sem más jogi indok nincs arra, hogy a törvényjavaslat éppen ezeket a bűncselekményeket tekinti kiemelteknek.” In: „A T/3522 alkotmányellenes és a szakmai szabályokkal ellentétes rendelkezései”. 2011, 13. Ld. AB határozat, 2011.XII.20, 166. „A T/3522 alkotmányellenes és a szakmai szabályokkal ellentétes rendelkezései.” 2011, 9. Ld. korábbi Be. 554/G. §. Ezzel kapcsolatban utalnék a Magyar Helsinki Bizottság honlapján közzétett véleményre, amely szerint „a védő elzárása a kiemelt jelentőségű ügyben érintett terhelttel egyértelműen ellentétes a most előkészítés alatt álló büntetőeljárási irányelvvel.” Ennek 3. cikke rögzíti, hogy „a tagállamoknak garantálniuk kell a terhelt haladéktalan hozzáférését egy ügyvédhez, amely hozzáférés nem lehet későbbi, mint a) a rendőrség vagy más hatóság általi kihallgatás kezdete; {...} c) a személyi szabadság elvonásának kezdete.” A 4. cikk a hozzáférés és a védelem tartalmát határozza meg, amikor kimondja, hogy 1. A terheltnek joga van találkozni az őt védő ügyvéddel. 2. Az ügyvédnek joga van jelen lenni bármilyen kikérdezésen és kihallgatáson, joga van kérdéseket feltenni, tisztázást kérni és észrevételeket tenni, amelyeket a nemzeti joggal összhangban jegyzőkönyvezni kell.” Proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council on the right of access to a lawyer in crirninal proceedings and on me right to communicate upon arrest. http://eut-lex.europa.eu/LexUrierv.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

187

tartóztatás tartama alatt.53 Utóbbi előírás ugyanakkor bűnmegelőzési, nem pedig pusztán „nyomozás-taktikai” célokat szolgál, emiatt adott esetben elfogadható. (Más kérdés, hogy e lehetőség eljárási szabályait konkrétabban kellene tartalmaznia a törvénynek.) Ehelyütt megemlíteném, hogy a Salduz vs Törökország ügyben a Bíróság kimondta: „ahhoz, hogy a tisztességes eljáráshoz való jog kellően gyakorlati és hatékony maradjon …, az Egyezmény 6. cikk 1. bekezdése megköveteli, hogy fő szabály szerint a terhelt rendelkezésére álljon az ügyvédi segítség a rendőrségi kihallgatás legelejétől fogva, ha csak a konkrét ügy egyedi körülményei alapján igazolható, hogy kényszerítő okok állnak fenn ezen jog korlátozására. Még amikor ilyen kényszerítő okok kivételesen igazolhatóvá teszik a védőhöz való hozzáférést, ez a korlátozás – bármi is az oka – nem csorbíthatja indokolatlan módon és mértékben a terhelt 6. cikk szerinti jogait”… Ilyen visszafordíthatatlan csorbításnak minősül, ha a védő nélkül foganatosított rendőrségi kihallgatás során tett terhelti vallomás szolgál az elítélés alapjául. Nyilvánvaló, hogy egy olyan szabályozás, amely bizonyos ügyekre általános jelleggel, az egyedi körülmények figyelembevétele nélkül zárja ki a védőhöz való hozzáférést a terhelt számára, ellentétes a strasbourgi gyakorlattal is. Az ismertetett döntés okán számos európai ország kezdte meg olyan szabályozásának felülvizsgálatát, amely az eljárás kezdetén hosszabb-rövidebb időre elzárta a terheltet a védőtől. Ezek közé tartozik Skócia, Franciaország, Belgium és Hollandia.54 Mindemellett a magyar szabályozást tekintve nemzetközi jogba ütközött az őrizetbe vétel maximális időtartamának 120 órára történő felemelése is, hiszen egyértelmű előírások voltak (vannak) abban a vonatkozásban, hogy a bűncselekmény elkövetésével gyanúsított és őrizetbe vett személyt a lehető legrövidebb időn belül szabadon kell bocsátani vagy bíró elé kell állítani. A magyar szabályozás „kirívóságán” nem enyhített az a – jelenleg is hatályban lévő – előírás sem, amelynek alapján az eljárásban a védő részvétele kötelező (Be. 554/D. §). Mindazonáltal e kényszerintézkedés tartamának meghosszabbítása nyilvánvalóan azt a célt szolgálta, hogy a terhelt „hadd tegyen csak vallomást” az őrizetbe vétel ideje alatt, hiszen ebben a védője feltehetőleg úgyis megakadályozná. Ez persze megint csak olyan, az ügyvédi karral szembeni alaptalan prejudikáció volt, amely szükségessé tenné a mindenkori jogalkotó és a Magyar Ügyvédi Kamara közötti kapcsolatrendszer rendezését. 53

54

A Be. 135. § (4) bek. alapján, ha bizonyítható, hogy a terhelt az előzetes letartóztatásának foganatba vételét követően a védőjével való kapcsolattartás felhasználásával 1. szökést készít elő, 2. a tanúk befolyásolásával vagy megfélemlítésével, tárgyi bizonyítási eszköz, okirat megsemmisítésével, meghamisításával vagy elrejtésével az eljárás meghiúsítására törekszik, illetőleg 3. újabb, szabadságvesztéssel büntetendő bűncselekmény elkövetésére hív fel, a bíróság – a vádirat benyújtásáig az ügyész indítványára – a védőt az eljárásból kizárhatja. Kőhalmi 2005, 6–7, 53. A T/3522 alkotmányellenes és a szakmai szabályokkal ellentétes rendelkezései. 2011, 9.


188

Bérces Viktor

A fentiek alapján kikövetkeztethető, hogy a „kiemelt jelentőségű ügyek” konstrukciója olyan szintű polémiát (és zömmel elutasítást) váltott ki a magyar jogalkalmazásban, illetőleg jogtudományban, amilyenre álláspontom szerint csak kevés példa akadt a rendszerváltozást követő időszakban. A jogalkotó a korábbi reform indokolása során mindazonáltal feltehetőleg azt emelte ki, hogy vannak olyan közérdekű, illetőleg a „társadalomra különösen veszélyes” cselekmények, amelyeknek az elbírálását ésszerű időn belül, soron kívül kell megoldani, mégpedig a hatékony felderítéshez fűződő állami érdek maximalizálásával. Noha a 166/2011. (XII.20.) AB határozatnak köszönhetően sor került a védői funkciót szabályozó eljárási normák konszolidálására, változatlanul úgy vélem, hogy a modern büntetőeljárási jogoktól teljességgel idegen a „fontos” és „kevésbé fontos” ügy közötti különbségtétel (ld. ahogy Panzer írja: minden büntetőügynek megvan a maga teljes önállósága.)55 Mindemellett úgy vélem, hogy az állami büntetőhatalom funkciója már régóta nem a különböző társadalmi elvárásoknak, a közvélemény értékítéletének való megfelelés, hanem az, hogy a retribúció, a prevenció és a resztoráció56 jegyében feloldjon egy alapvetően perszonális jellegű konfliktust, amely elsősorban az elkövető és a sértett57 között manifesztálódik.

Irodalom ADLER, F.–MUELLER, W.–LAUFER, G. O. 2013. Criminology. New York. BÁRD K. 2000. Tárgyalás a vádlott távollétében – emberi jog – dogmatikai analízis. In: Wiener A. Imre ünnepi kötet. Budapest. BÉRCES V. 2009. A resztoratív igazságszolgáltatási koncepció érvényesülésének lehetőségei büntetőügyekben – különös tekintettel a mediációra és annak hazai szabályozására. Iustum, Aequum, Salutare 5/3. 137–154. BOLGÁR GY.–KÁRPÁTI L.–TRAYTLER E. 1965. A bűnügyi védő munkája. Budapest. BOTOS G. 1990. Néhány gondolat a büntetőeljárás koncepciójához. Rendészeti Szemle 9. 16–21. CANNELLA, G. S. 1997. Deconstructing early childhood education: social justice and revolution. New York–Washington. DAVIS, J. R. 1990. Criminal justice in New York City Jefferson. London. ERDEI Á. 2008. Az inkvizíciós és a kontradiktórius vonások a büntető eljárási jogrendszerekben. Jogtudományi Közlöny 4. 127–130. FARKAS Á. 1994. A büntetőeljárás reformja és a bűnmegelőzés. A szociális munka gyakorlata. Büntetőpolitika, bűnmegelőzés. Tanulmánygyűjtemény a szociális szakképzés számára. Budapest. 55 56 57

Panzer 1930, 7. Marshall 1995, 5. Karmen 1984, 1.


A védőügyvéd és az egyes speciális eljárások kapcsolata Magyarországon

189

FARKAS Á.–RÓTH E. 2007. Büntetőeljárás. Budapest. FENYVESI CS. 2002. A védőügyvéd. A védő büntetőeljárási szerepéről és jogállásáról. Budapest–Pécs. KISS A. 1996. A tárgyalás mellőzésének elméleti és gyakorlati kérdései. Kriminológiai és kriminalisztikai tanulmányok 33. 158–176. KARMEN, A. 2003. Crime Victims. An introduction to Victimology. California. KISS A. 2000. A büntetőeljárás reformja. Kriminológiai Tanulmányok 38. 167–183. KŐHALMI L. 2006. Jogállami büntetőeljárás – védői észrevételek. In: Kriminológiai Közlemények Különkiadása. Bizalom – társadalom – bűnözés. Miskolc, 42–63. LÉVAI M. 1991. A büntetőjogi jogkövetkezmények rendszere Angliában és Walesben; kriminálpolitikai tanulságok. In: Alternatív büntetési formák és a pártfogó felügyelet Angliában és Walesben. Budapest, 34–65. MARSHALL, T. F. 1995. A report by the Home Office Research Development and Statistics Directorate. London. NAGY A. 2007. Eljárást gyorsító rendelkezések a büntetőeljárás bírósági szakaszában. (PhD-értekezés) Miskolc. PANZER, F. 1930. Der Zusammenhang im Strafprozess. Erlangen. PUSZTAI L. 1991. Az új olasz büntetőeljárási törvény a hazai kodifikáció nézőpontjából. Magyar Jog 4. 236–242 TREMMEL F. 1985. A magánvád. Budapest.



ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 191–206

Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională Eugen CRIŞAN PhD, Lect. Univ. Dr. Universitatea Sapientia Cluj, Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Studii Europene E-mail: eugencrisan@yahoo.com Rezumat. Primii afectaţi de existenţa şi manifestarea comerţului internaţional ilegal sunt operatorii economici legali al căror obiect de activitate îl constituie mărfurile similare cu cele comercializate ilegal, pe care le concurează, ducând la restrângerea ori stoparea activităţii. Următorul afectat este statul, iar efectele le sesizăm a fi prezente sub un întreit aspect: pe de o parte, statul nu poate obţine venituri din prelevări obligatorii sub forma impozitelor şi taxelor, deoarece acestea se situează în zona subterană, ascunsă fiscalizării; pe de altă parte, scad veniturile statului pentru că nu mai încasează la acelaşi nivel impozite şi taxe în condiţiile în care operatorilor economici li se micşorează activitatea ori sunt eliminaţi de pe piaţă; nu în ultimul rând, cresc cheltuielile statului cărora cu greu le făcea faţă din cauza veniturilor insuficiente, prin disponibilizarea populaţiei active şi creşterea şomajului, ce presupune ample costuri. De aceste nefaste efecte nu este scutită nici persoana, privită atât individual, cât şi ca parte a colectivităţii, căreia îi scade nivelul de trai, ceea ce duce la apariţia nemulţumirilor şi a convulsiilor sociale. Cuvinte cheie: concurenţă ilicită; cotă de piaţă; faliment; venituri şi cheltuieli publice; fiscalitate; instabilitate politică. Abstract. The first ones affected by the existence and manifestation of the illegal international trade are the legal economic operators whose activity object is the goods similar to those illegally distributed, which they are in competition with, heading to the restriction or the stopping of the activity. The next one affected is the state, and we notice the effects to be present under the form of a triple aspect: on the one hand, the state cannot obtain revenue from compulsory collections in the form of taxes and assessments because these function underground, hidden from the fiscal requirements; on the other hand, the revenues of the state are decreasing because they do not collect taxes and duties on the same level, under which conditions he economic operators’ activity is reduced or they are eliminated from the market; last but not the least, the expenditures of the state increase, which it had used to face with difficulty because of the insufficient revenues, by the redundancy


192

Eugen Crişan of the active population and the increase of unemployment, which assume extensive costs. From these adverse effects, no person is exempt, seen both as individual and as part of the community whose living standards are reduced by them, which leads to the appearance of discontent and social convulsions. Keywords: unlawful contention; market share; bankruptcy; public finances and expenditures; taxation; policy unsteadiness.

Este cert faptul că economia, luată în ansamblul ei, are două componente: una vizibilă, ce poate fi uşor observată sub aspectul manifestării fenomenelor ce o alcătuiesc, cuantificată şi supusă prelevărilor fiscale, iar alta paralelă, denumită economie subterană, neagră, ilicită, care din cauza zonei unde se situează şi se manifestă este observabilă doar prin prisma efectelor pe care le produce, nu poate fi cuantificată, datele cu referire la aceasta rezultă doar din estimări, aprecieri, rezultate ale unor cercetări ce nu se bazează decât în mică măsură pe date certe, nefiind supusă prelevărilor de ordin fiscal. Suntem de părere că economia subterană se desfăşoară asemănător cu cea vizibilă, având etape şi elemente similare, astfel există producţie, intermediere, desfacere, situate toate sau doar unele în zona subterană. O componentă importantă a economiei, în general, şi a celei subterane, în special, este comerţul şi mai cu seamă cel internaţional, care prin trăsăturile sale şi amploarea la care a ajuns în condiţiile actuale de evoluţie economică, permite menţinerea sau trecerea în zona subterană a mărfurilor produse sau nu ilicit, în funcţie de anumite împrejurări. Pentru a fi în prezenţa comerţului internaţional este obligatoriu ca acesta să implice operatori economici din cel puţin două state, chiar dacă acestea au un regim vamal comun, cum este cazul statelor din Uniunea Europeană, unde nu se percep taxe vamale pentru mărfurile din statele membre. În această situaţie, comerţul internaţional ilegal va avea caracteristicile asemănătoare comerţului intern din aceeaşi zonă a economiei. Dacă însă suntem în prezenţa unor regimuri vamale diferite, ce impun formalităţi vamale şi prelevări obligatorii sub forma taxelor, atunci comerţul internaţional ilegal va eluda negreşit regimul vamal. În situaţia în care comerţul internaţional ilegal lezează regimul vamal apare o oarecare suprapunere peste unul dintre elementele sale, contrabanda, care etimologic are înţelesul de „împotriva legii, contra legii”, ceea ce a dus la folosirea curentă a noţiunii de comerţ cu produse de contrabandă, adică un comerţ împotriva legii, un comerţ ce încalcă normele stabilite pentru desfăşurarea unei astfel de activităţi. Ca atare, comerţul internaţional ilegal este orice formă a comerţului ce se situează în afara legii, fie că are ca obiect mărfuri a căror producere este ea însăşi ilegală, de exemplu cele rezultate din contrafacere (un alt element important al acestui gen de comerţ), droguri de mare risc etc., fie că mărfurile sunt legal produse, dar comercializarea lor e oprită, restricţionată sau supusă unor prelevări ce nu convin operatorului economic.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

193

Atât timp cât comerţul internaţional ilegal se păstrează în limite care incomodează doar buna funcţionare a economiei în ansamblul ei, efectele sunt suportabile şi absorbite în economia legală. Dacă însă acesta ajunge la o mare amploare, acaparând o parte însemnată a comerţului şi a economiei legale, blocând sectoare de activitate, determinând fricţiuni şi dezechilibre economice, existenţa sa pune în pericol buna funcţionare a economiei de piaţă şi a întregii societăţi, în condiţiile în care comerţul internaţional din România s-a situat în anul 2003 la valoarea de 41.621 milioane dolari, pentru ca în anul 2008 să atingă valoarea de 133.960 milioane dolari conform datelor INS. Datorită faptului că zona în care comerţul internaţional ilegal se manifestă, este partea nevăzută a economiei, prezenţa sa este percepută în principal prin intermediul efectelor care apar în cadrul economiei legale. Printre primii afectaţi de acestea sunt operatorii economici legali al căror obiect de activitate îl constituie mărfuri similare cu cele comercializate ilegal, pe care le concurează, ducând la restrângerea ori stoparea activităţii în condiţiile în care, nevoile consumatorilor există în privinţa acelor mărfuri, ele făcând în continuare obiectul cererii pe piaţă. Orice afacere, indiferent de amploarea ei, are întotdeauna un început mai timid, care pleacă de la o idee, de la o nevoie socială, de la un gol în piaţa economică. Firmele care se constituie pentru a da realitate unei idei de afaceri, au o evoluţie de la o firmă mică la una mijlocie, ajungându-se în final la o firmă cu un mare potenţial economic. Însă, apariţia, menţinerea pe piaţă şi dezvoltarea unui agent economic depind de piaţă, de cererea şi oferta existentă, de capacitatea de absorbţie a pieţei, calitatea produsului, preţul stabilit pentru produsele realizate, modalităţile de livrare şi promovare a acestora. Pentru a da naştere unei firme sau unui agent economic, de cele mai multe ori se efectuează în prealabil studii de piaţă ce abordează aspecte de piaţă foarte precise, în scopul furnizării de informaţii indispensabile acelui produs pe piaţa unde urmează a fi livrat. Studiile au în vedere câţiva indicatori cum sunt volumul pieţei, potenţialul şi capacitatea acesteia.1 Astfel, prin volumul pieţei se înţelege ansamblul bunurilor şi serviciilor vândute, achiziţionate sau consumate în mod efectiv, care îi ajută pe investitori să stabilească cantitativ bunurile şi serviciile de genul celor pe care ar dori să le realizeze. Potenţialul pieţei se caracterizează prin volumul probabil al pieţei, respectiv posibilităţile totale ale acesteia, cele de ofertă şi de absorbţie. Capacitatea pieţei reprezintă mărimea globală a cererii sau ofertei teoretice de mărfuri, indiferent de condiţiile de comercializare. Cu privire la aceşti indicatori, trebuie să menţionăm că întinderea cea mai mare ca şi cuprindere o are indicatorul capacitatea pieţei, care include potenţialul, iar acesta include volumul pieţei. Luând în considerare aceşti indicatori, întreprinzătorul are reprezentarea teoretică a şansei sale de a realiza şi oferi pe 1

Gheorghe–Luţaş–Postelnicu–Baco–Rus–Pop–Silaghi–Toader 2004, 106–109.


194

Eugen Crişan

piaţă o anumită categorie de produse. Ca atare, el se bazează pe existenţa unei cote de piaţă pe care va intra şi îşi va desface produsele. Cota de piaţă reprezintă astfel partea dintr-o piaţă deţinută sau sperată a fi obţinută de către un agent economic, raportată la volumul total al pieţei şi în raport cu ceilalţi concurenţi. În concluzie, atât atunci când iniţiază o afacere, cât şi în situaţia în care aceasta se desfăşoară sau se dezvoltă, viitorii manageri sau managerii agenţilor economici realizează o activitate de cercetare, pentru ca iniţiativa să nu fie sortită eşecului. După încheierea acestei etape de prospectare, se mobilizează resurse, care diferă în funcţie de forma de organizare a agentului economic. Prin urmare, dacă discutăm de întreprinzători privaţi sau mici asociaţii familiale, capitalul iniţial va fi alcătuit din economiile personale ale membrilor acestora, eventual donaţii ori împrumuturi, pe când în cazul societăţilor comerciale, capitalul iniţial va fi alcătuit din aportul acţionarilor care doresc să facă plasamente într-o firmă de acest gen. Mai trebuie precizat aici, că şi pe parcursul derulării activităţii, problema capitalului este reluată în discuţie atunci când se urmăreşte o dezvoltare a afacerii, intrând astfel în sectorul sporirii capitalului. O primă variantă de sporire a capitalului ar fi autofinanţarea caracterizată prin folosirea amortismentului şi capitalizarea profitului alături de care mai menţionăm emisiunea de noi acţiuni, precum şi îndatorarea faţă de bănci. Atât în faza iniţială, cât şi pe parcursul dezvoltării şi derulări afacerii, resursele sub formă de capital atrase pentru derularea afacerii trebuie valorificate în condiţii optime, aşa cum se arată în literatura de specialitate.2 Marele merit al firmei constă în transformarea capitalurilor în fonduri productive, aceasta fiind veriga de bază a economiei. Odată înfiinţată, firma urmăreşte anumite obiective, cum ar fi maximizarea averii acţionarilor, iar acest lucru are loc prin maximizarea profiturilor – componentă esenţială pentru supravieţuirea afacerii, însă obţinerea profitului are loc în condiţii de raţionalitate şi de risc. Pe parcursul derulării afacerii, oricare ar fi ea, trebuie avute în vedere toate variabilele financiare, dintre care prea puţine sunt cunoscute cu certitudine, în scopul prevenirii riscurilor, a posibilităţii prevenirii evenimentelor viitoare ce vor afecta activitatea şi implicit profitul. Cu referire la profit, trebuie să arătăm că acesta reprezintă diferenţa dintre veniturile mai mari şi cheltuielile mai mici pe care le realizează un agent economic într-o anumită perioadă dată. Veniturile se constituie din sumele obţinute din vânzarea produselor, iar cheltuielile se referă la resursele utilizate pentru realizarea veniturilor. Pentru ca o afacere să fie prosperă, ea trebuie să aibă o rentabilitate pe termen lung pentru că, în caz contrar, va ajunge în imposibilitatea onorării obligaţiilor faţă de creditori, iar în final să se închidă. După desfăşurarea activităţii, din profitul brut se scad cheltuielile care pot fi prezentate sub forma unor grupe:3 grupa I formată din taxa pentru utilizarea 2 3

Tudorache–Secăreanu 2006, 161. Tudorache 2006, 377.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

195

terenurilor proprietate de stat, taxa pentru mijloacele de transport, alocaţia de stat pentru copii, când nu se suportă din bugetul public; grupa a II-a alcătuită din cheltuieli pentru cercetare, comisioane plătite unor firme, cheltuieli cu pregătirea profesională a angajaţilor; grupa a III-a este alcătuită din cheltuieli de protocol, publicitate şi reclamă, prelevări, donaţii, sponsorizări, contribuţii umanitare ori sportive şi nu în ultimul rând grupa a IV-a, prelevări la fondul de rezervă, acoperirea unor pierderi anterioare etc. După ce se reţin aceste cheltuieli, obţinem profitul înainte de impozitare. Impozitul pe profit, care reprezintă o contribuţie a firmei la formarea veniturilor bugetelor publice, este scăzut şi el din veniturile obţinute şi are un cuantum procentual diferit de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta. Aşa spre exemplu, în România, până în anul 2000 impozitul pe profit era de 38% din profitul impozabil, după care s-a stabilit o cotă de impozitare de 25%,4 în prezent trecându-se la o altă variantă de impozit în procent de 16% combinat cu cel forfetar. În urma deducerii şi acestor cheltuieli sub formă de prelevări obligatorii, agentul economic rămâne cu profitul net, ce poate fi utilizat pentru cumulări, dezvoltări, achitarea unor datorii. Se poate observa deja din cele arătate, că pe lângă cheltuielile pe care un agent economic le are cu realizarea, promovarea şi vânzarea efectivă a unui produs, trebuie să suporte şi alte cheltuieli care prin natura lor sunt destinate să ajungă la bugetele publice, şi care reprezintă, în fapt, obligaţiile sale fiscale. Pentru a avea o imagine asupra acestora, vom proceda la enumerarea câtorva dintre ele:5 impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, taxele speciale de consumaţie – accizele, impozitul pe salarii, impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului de salarii, impozitul pe clădiri, taxa pentru folosirea terenurilor, taxa mijloacelor de transport, taxele vamale, impozitul pe sumele obţinute din vânzarea activelor, etc. Desigur că aceste impozite şi taxe pot suferi de-a lungul timpului o serie de modificări, atât în ceea ce priveşte tipul şi numărul acestora, cât şi cuantumul, în funcţie de politica economico-financiară a statului într-o perioadă dată. Cert este faptul că agenţii economici sunt cei care trebuie să realizeze venituri destinate celor care au finanţat afacerea, pentru salariaţi, privite cu titlu de indemnizaţie salarială, pentru alţi agenţi economici cu care se află în relaţii comerciale pentru furnizarea celor necesare desfăşurării activităţii, şi nu în ultimul rând în cotă apreciabilă statului, sub formă de taxe şi impozite. Pe lângă rolul însemnat pe care agenţii economici îl au, aceştia trebuie să facă faţă şi formelor ilegale ale comerţului în general, şi a celui internaţional în special, cum sunt contrabanda şi comerţul cu produse contrafăcute. În cazul contrabandei, agentul economic aflat în ilegalitate eludează regimul vamal, aceasta însemnând, că nu achită deloc taxe vamale, fie prin introducerea 4 5

Tudorache 2006, 378. Vâşcu Barbu 1997, 90–91.


196

Eugen Crişan

sau scoaterea din ţară a bunurilor sau mărfurilor prin alte locuri, astfel că sunt ferite de controlul vamal, fie prin introducerea sau scoaterea din ţară prin locuri destinate controlului vamal, dar documentele vamale fac referire la mărfuri scutite de taxe sau la mărfuri pentru care sunt stabilite taxe vamale într-un cuantum mai redus decât pentru cele reale. Desigur, contrabanda se mai referă şi la comercializarea unor mărfuri, ori produse supuse unor autorizări speciale sau prohibite, însă această chestiune o vom aborda ca efect asupra economiei româneşti la un capitol următor. În atare condiţii, agentul economic aflat în economia legală, trebuie să facă faţă unei concurenţe bazate pe mijloace ilicite, respectiv să-şi vândă produsele la preţuri rezultate din acoperirea tuturor cheltuielilor pe care le are de suportat, care vor fi net superioare produselor de acelaşi gen introduse pe piaţă de către un comerciant „inexistent” sau care chiar există în realitate, însă eludează regimul vamal. În prima situaţie, produsele realizate de agentul economic din economia legală vor trebui să facă faţă produselor vândute sub preţul de fabricaţie, obţinute cu cheltuieli minime, pentru care nu se plătesc taxe şi impozite. În cea de-a doua situaţie, produsele legale vor concura cu cele care au ocazionat anumite taxe, însă mult diminuate, astfel că şi acestea se vor prezenta sub preţul dat de totalitatea cheltuielilor pe care le încorporează. La fel se prezintă situaţia şi atunci când discutăm de produsele contrafăcute, care prezintă trăsătura că provin de la agenţi economici din sfera economiei subterane, care nu suportă cheltuieli de genul taxelor şi impozitelor, ci doar cheltuieli cu producerea lor, activitate ce se desfăşoară de regulă în zone nesupuse vreunui control. Aceşti agenţi economici nu înregistrează nici cheltuieli de cercetare, de promovare, de garantare a produselor respective, astfel că preţul de desfacere este unul net inferior, tentant pentru cumpărătorul care trebuie să aleagă între două produse aparent similare, între care, în realitate, există diferenţe calitative. De cele mai multe ori, produsul ales va fi cel cu preţ inferior. Din punct de vedere al teoriei economice, în asemenea situaţii apar fricţiuni ale pieţei sub forma externalităţilor, ce reprezintă forme de eşec ale pieţei, traduse prin lipsa reflectării corespunzătoare la nivelul preţului pieţei a unora dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.6 Unul dintre fenomenele care ar apărea este surplusul consumatorului, prin care se înţelege existenţa unei diferenţe între posibilităţile consumatorilor de a plăti un bun la un preţ iniţial şi nivelul plătit la preţul actual. Aceasta înseamnă că în general consumatorii pot plăti pentru un anumit bun la un nivel oarecare, însă acel bun este oferit consumatorilor pe piaţă sub preţul pe care aceştia îl pot suporta şi plăti. Oricare ar fi situaţia, este mare probabilitatea că acel consumator nu va achiziţiona produsul mai scump de la agentul economic legal, ci pe cel mai ieftin. Pro6

Moşteanu–Câmpeanu–Ţâţu–Tudor–Panaite–Cataramă–Gyorgy–Stoian–Braşoveanu–Miricescu 2005, 94.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

197

dusele agentului economic legal se vor vinde într-o măsură mai mică deoarece cota sa de piaţă se va restrânge din cauza concurenţei abuzive şi ilegale. Consecinţa imediată va fi reducerea activităţii, agentul economic încercând să producă la nivelul la care sunt vânzările. Apare o micşorare a profitului, o reducere a cheltuielilor, ceea ce presupune renunţarea la o parte dintre angajaţi, aprovizionarea cu materii prime va fi de asemenea redusă conform producţiei, având astfel de suferit şi alţi agenţi economici aflaţi în raporturi comerciale cu acesta, care îşi vor reduce şi ei, cel puţin momentan activitatea, agentul economic va renunţa la o parte din mijloacele fixe, mijloace de transport care nu îi mai sunt necesare, consecinţele răsfrângându-se în final şi asupra impozitelor şi taxelor, care vor fi şi ele diminuate la nivelul activităţii. Pentru a avea o mai bună reprezentare a dimensiunii costurilor şi a ceea ce înseamnă acestea pentru o firmă vom expune o comparaţie între o firmă cu un număr mai mare de angajaţi şi o alta cu un număr redus de angajaţi, la nivelul anului 1995.7 Tabelul 1. Comparaţia costurilor utilizării forţei de muncă Explicaţii Întreprinderea A Întreprinderea B – Nr. salariaţi – Salarii brute acordate în 1995 – Impozite pe salarii – Contribuţii pensie suplimentară (3%) – Contribuţii fond şomaj (1%) – C.A.S. – Contribuţii fond şomaj (5%)

7585 18962940 4117849 488668

238 755184 165576 19884

131286 6332419 948120

5220 168480 383328

Cost total legat de utilizarea forţei de muncă

12018030

397482

7280.530 (60.58%) sau 39.79% din salariu 4737.500 (39.42%) sau 25.89% din salariu

206812.8 (52.03%) sau 27.38% din salariu 190680 (49.7%) sau 25.24% din salariu

– Cost suportat de întreprindere (CAS + contrib. de 5%) – Cost suportat de salariaţi (impozit /salarii + contrib. de 1% + contrib. 3%)

Situaţia agentului economic poate degenera într-un scenariu mult mai sumbru în cazul închiderii activităţii. Consecinţele într-un astfel de caz sunt mult mai grave şi mai ample ca întindere. Astfel, se pierd resursele care au fost aduse pentru iniţierea afacerii, fie că acestea au aparţinut unor persoane fizice, fie că provin de la insti7

Vâşcu Barbu 1997, 168.


198

Eugen Crişan

tuţii bancare. În acest al doilea caz, băncile îşi vor recupera doar o parte din credit ca urmare a intrării agentului economic în insolvenţă, după o procedură greoaie care va trena o lungă perioadă de timp. Agentul economic în cauză nu îşi va putea plăti obligaţiile contractate faţă de alţi agenţi economici furnizori de materii prime sau servicii necesare desfăşurării activităţii celui dintâi, punând în dificultate buna desfăşurare a activităţii acestora şi uneori ducând chiar la sistarea activităţii lor. Forţa de muncă angajată pentru desfăşurarea activităţii este disponibilizată, şi se ajunge de la un venit constant şi poate substanţial la ajutorul de şomaj în cele mai nefericit caz sau un alt venit la un alt agent economic, în condiţiile pieţei. Prin disponibilizarea angajaţilor, aceştia vor redeveni forţă de muncă neocupată care, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate,8 nu este numai un element în plus pentru raportări statistice, ci reprezintă un dezechilibru macroeconomic ce generează propriile efecte, printre care şi costuri sociale suplimentare. Desigur că aici se impun anumite precizări cu privire la forţa de muncă neocupată şi şomaj care este privit ca un excedent al ofertei în raport cu mâna de lucru, şomerii reprezentând acea categorie a indivizilor care nu au loc de muncă, sunt disponibili pentru lucru şi se află în căutarea unei slujbe. Datorită faptului că şomajul este rezultatul interacţiunii pieţelor, a dezechilibrului între cerere şi ofertă, a fluctuaţiilor generate de ciclicitatea economică, a măsurilor necorespunzătoare de dezvoltare economică, a unor crize prelungite, se poate afirma cu certitudine că el este şi rezultatul unor fenomene ca economia subterană cu una dintre componentele sale comerţul internaţional ilegal care, prin elementele sale şi efectele pe care le produce, determină ca oferta de locuri de muncă a agenţilor economici să fie mai mică decât cererea indivizilor de a ocupa un loc de muncă. Consecinţele şomajului privite prin prisma individului înseamnă apariţia sărăciei, deoarece are loc o scădere majoră a nivelului de trai, există o populaţie activă subocupată, şi anume oameni care sunt apţi de muncă, ar dori să muncească, dar nu au unde, apar importante costuri sociale, se extinde munca necontractată (la negru – tot o componentă a economiei subterane) în condiţii salariale inferioare, precum şi altele la care vom face referire atunci când vom aborda problematica statului raportată la efectele comerţului internaţional ilegal. Este de menţionat aici că, spre exemplu, la nivelul anului 2008, România avea o populaţie totală de 21.504.442 persoane, din care activă 9.944.000, iar populaţie ocupată 9.369.000, astfel că şomajul s-a situat la 575.000 persoane.9 În cazul sistării în întregime a activităţii, agentul economic nu mai plăteşte niciun fel de impozite şi taxe către bugetul de stat. Demonstrativ, într-o anumită măsură, este cazul Philip Morris România S.A. care de la o societate prosperă în urmă cu câţiva ani a ajuns ca în anul 2010 să-şi 8 9

Ciobanu–Popescu–Ghişoiu–Bodea–Cocioc–Bako–Molnar–Pop–Silaghi–Salanţă–Jula– Rovinaru–Ban–Ilieş–Szekely 2006, 233; Cocioc–Jula 2004, 218; Ghişoiu 2005, 231. Institutul Naţional de Statistică 2009. Anuarul statistic al României 43–120.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

199

închidă temporar porţile. Astfel, la nivelul anului 2008 piaţa de tutun din România a atins nivelul de 33-34 de mii de tone, echivalentul a 34 miliarde ţigarete vândute, ceea ce a făcut ca Philip Morris să plătească statului român taxe şi accize în valoare de 500 milioane euro, compania având o cifră de afaceri de aproximativ 615 de milioane de euro. Ca urmare, Philip Morris ca unul dintre marii producători de ţigarete din România a ajuns în anul 2009 să aibă 700 de angajaţi, cu activitate relativ stabilă producând o mare parte dintre brand-urile cunoscute pe piaţa de ţigarete ca Marlboro, LM, Parliament, Chesterfield şi Virginia Slims, deşi avea competitori redutabili ca British American Tobaco şi JTI. La nivelul anului 2009, potrivit studiilor şi estimărilor Philip Morris, piaţa neagră reprezenta aproximativ 16-20% din totalul pieţei de tutun, astfel că fiecare punct procentual însemna pierderi pentru statul român de circa 20 de milioane de euro. Furnizarea de ţigarete pe piaţa neagră se făcea prin contrabandă care se estima la 320-400 de milioane de euro, sume ce includ atât neplata taxelor, cât şi cheltuielile pentru combaterea acesteia.10 În decurs de un an şi câteva luni situaţia s-a schimbat negativ pentru această companie, pentru că în primele 5 luni ale anului 2010 a înregistrat un declin al vânzărilor de 30-40% datorită competiţiei şi contrabandei,11 deşi în luna februarie Philip Morris România avea în continuare o cotă de piaţă de 14,5%. Urmarea nu a întârziat să apară, astfel că s-a ajuns la trimiterea în şomaj tehnic a celor 450 de angajaţi a unităţii de producţie din Otopeni în perioada februarie-martie, continuându-se şi cu limitarea altor cheltuieli. În această perioadă de timp, conform unui studiu realizat de compania independentă de cercetare Novel Research, volumul contrabandei cu ţigarete din România în luna februarie 2010 ajunsese la 36,2% din totalul pieţei, în creştere de la 22% cât s-a înregistrat pentru ultimul trimestru al anului 2009. Acest lucru a făcut ca toate cotele de piaţă ale principalilor producători de ţigarete să se micşoreze substanţial BAT ajungând la 32,5%, cu 6% mai puţin decât în 2008, JTI la 15,6%, mai puţin cu 4,6% şi Philip Morris la 14,5%, în scădere cu 7,3%. Pe piaţa neagră în aceeaşi perioadă, preţul mediu al unui pachet de ţigarete a crescut de la 3,8 lei din ultimul trimestru al anului 2008 până la 5,9 lei în iarna lui 2010, în timp ce preţul mediu al unui pachet de ţigarete pe piaţa legală era de 9,9 lei. Prin existenţa pe piaţă a produselor contrafăcute se mai produce încă un fenomen care spre deosebire de concurenţa bazată pe un preţ net inferior şi care are efect direct, produce un efect indirect asemănător şi discutăm aici de proasta reclamă care este generată de achiziţionarea unui produs contrafăcut despre care cumpărătorul are impresia că este autentic şi că provine de la producătorul origi10 11

www.wall-street.ro Simina Mistreanu. 25 martie 2009. Revista Wall-Street: Contrabanda cu ţigări costă statul până la 400 milioane euro/an, accesat la data de 3 februarie 2012. www.wall-street.ro Alina Apetrei. 25 martie 2009. Revista Wall-Street: Contrabanda cu ţigarete, cu doi paşi înaintea producătorilor, accesat la data de 3 februarie 2012.


200

Eugen Crişan

nal, a cărui calitate este demnă de pus sub semnul îndoielii şi care bineînţeles că nu satisface cerinţele şi exigenţele cumpărătorului care ajunge să fie dezamăgit şi să propage critici nedrepte la adresa producătorului original care în mare parte îşi ating ţinta, în sensul că determină o parte dintre potenţialii cumpărători să nu mai achiziţioneze astfel de produse şi să se îndrepte spre furnizorii de produse similare, împreună fireşte cu cumpărătorul dezamăgit. Şi această stare de lucruri poate duce la micşorarea sau dispariţia cotei de piaţă şi în cele din urmă la încetarea activităţii unor agenţi economici. Deoarece activitatea comercială este una înlănţuită, alcătuită dintr-o serie de raporturi comerciale stabilite între agenţi economici, efectele pe care le resimte în primul rând producătorul, se propagă în toate direcţiile ajungând, aşa cum am menţionat la furnizori, la comercianţii angrosişti, retaileri, etc. Acesta este şi cazul firmei12 Simba Invest Bacău, distribuitor Philip Morris cu o experienţă de peste 10 ani pe piaţa de distribuţie cu activitate desfăşurată în 22 de judeţe, cu 23 puncte de lucru, având un număr de 412 angajaţi, o cifră de afaceri raportată pe 2008 de 426 milioane de lei (116 milioane euro) cu un profit brut de 7,9 milioane lei (2 milioane euro) care, la nivelul anului 2010, s-a confruntat cu greutăţi din cauza situaţiei companiei Philip Morris pe de o parte şi a nivelului la care contrabanda şi efectele ei pe piaţă au ajuns în acest an. Alături de agenţii economici şi statul este afectat de partea ilegală a comerţului internaţional cel puţin sub un întreit aspect: pe de o parte, statul nu poate obţine venituri din prelevări obligatorii sub forma impozitelor şi taxelor, deoarece se situează în zona subterană, ascunsă fiscalizării; pe de altă parte, scad veniturile statului pentru că nu mai încasează la acelaşi nivel impozite şi taxe în condiţiile în care operatorilor economici li se micşorează activitatea ori sunt eliminaţi de pe piaţă; nu în ultimul rând, cresc cheltuielile statului cărora cu greu le făcea faţă din cauza veniturilor insuficiente, prin disponibilizarea populaţiei active şi creşterea şomajului, ce presupune ample costuri. Dar până la abordarea mai detaliată a acestor aspecte, trebuie făcute câteva precizări. Astfel, de-a lungul timpului, schimburile economice au căpătat diverse forme, ajungând în cele din urmă în forma cunoscută azi, a economiei de piaţă, cu menţiunea că apariţia acesteia nu a fost deloc facilă. Chiar dacă schimburile există aproape dintotdeauna, nu se poate pune un semn al egalităţii între ele şi un sistem al economiei de piaţă, şi aceasta pentru că nu este doar un mijloc de a face schimb de bunuri, ci un întreg mecanism complex de susţinere şi chiar de perpetuare a întregii societăţi. În cadrul unei asemenea economii, statul trebuie să fie o prezenţă permanentă, activă,13 deoarece deşi se susţine ideea unei vieţi economice pe deplin libere, realităţile arată că liberalismul economic are pro12 13

www.dailybusiness.ro 27.01.2010. Contrabandiştii ameninţă constant agenţii de vânzări, le împiedică accesul în pieţe, accesat la data de 3 februarie 2012. Inceu–Lazăr–Mara 2008, 28.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

201

priile limite şi neajunsuri, mai mult, tocmai asigurarea libertăţii economice ar impune prezenţa statului în economie. Liberalismul economic absolut ar presupune asigurarea unei bunăstări generale numai în condiţiile unei economii perfect competitive, pe de o parte şi a unei pieţe perfecte, pe de altă parte. Aceste condiţii au caracter utopic, şi situaţiile în care economia înregistrează eşecuri justifică, aşa cum am arătat, prezenţa entităţii statale în economie. Acest lucru se realizează prin intermediul mecanismului financiar aflat la îndemâna statului care apare ca un ansamblu de structuri şi forme organizatorice, metode, principii, pârghii, puncte de control şi regulatoare de echilibru. Dintre elementele mecanismului financiar, de notat sunt pârghiile financiare, elemente esenţiale ale finanţelor moderne, caracterizate ca fiind acele mijloace prin care se realizează orientarea şi influenţarea activităţilor economico-sociale. O bună perioadă de timp, în cadrul liberalismului economic, statul a fost un „spectator pasiv”,14 însă, odată cu apariţia dezechilibrelor în economie care, prin amploarea lor, au devenit o mare problemă socială, statul a trebuit să iasă din pasivitate şi prin diverse căi să încerce să influenţeze comportamentul agenţilor economici, fie ei persoane fizice sau juridice, temperând uneori tendinţele de dezvoltare rapidă şi excesivă ori impulsionând sectoarele lipsite de dinamism ori aflate în stare latentă. Indiferent de ipostazele în care au fost prezentate până în prezent pârghiile financiare, respectiv ca elemente definitorii ale finanţelor moderne sau ca elemente componente ale mecanismului financiar,15 acestea se integrează într-un adevărat sistem care la rândul său se circumscrie politicii financiare a fiecărui stat. Mobilizarea resurselor băneşti de care statul are nevoie se realizează printr-un transfer de resurse şi, aşa cum menţionează unii autori,16 şi a puterii de cumpărare de la persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat centrale sau locale, iar de aici, transferul de resurse se continuă în favoarea diverşilor beneficiari persoane fizice şi juridice. Fluxurile de resurse băneşti care iau astfel naştere se derulează în dublu sens,17 de la persoanele fizice şi juridice către fondurile financiare publice şi invers, însă nu între toate persoanele fizice şi juridice, ci doar între persoanele juridice – agenţii economici ce derulează activităţi cu scop lucrativ şi persoanele fizice care realizează venituri. Având în vedere modificările mediului geopolitic la nivel mondial şi apariţia unor fenomene economice, statul dobândeşte un rol tot mai important în economie, prin aceea că trebuie să facă faţă unor cerinţe tot mai numeroase şi variate din partea societăţii şi să intervină pentru reducerea dezechilibrelor de factură economică. 14 15 16 17

Inceu 2008, 41. Tulai 2007, 37. Matei 1998, 13. Matei 1998, 13.


202

Eugen Crişan

În actuala evoluţie economică, oricare dintre state nu poate să se limiteze în a supraveghea bunul mers al economiei, ci trebuie să se implice activ în luarea unor măsuri pentru completarea şi corectarea pieţei, utilizând în acest sens actele normative, prin adoptarea unora noi sau aplicarea celor existente, a pârghiilor economico-financiare, precum şi a oricăror alte instrumente aflate la îndemâna sa. Din acest punct de vedere, statul apare ca fiind „garantul bunei funcţionări a regulilor specifice economiei”,18 intervenţia statului având loc nu pentru a suplini funcţiile pieţei, ci pentru a contracara fricţiunile care apar, pentru a înlătura diverse insuficienţe şi a evita apariţia unor consecinţe negative, cu posibile repercusiuni financiare şi sociale în toate sectoarele de activitate. Din punct de vedere al formelor de intervenţie a statului, acestea pot să aibă atât un caracter direct, cum este spre exemplu planul economic, cât şi un caracter indirect, spre exemplu politica fiscală sau socială promovată. În vederea realizării intervenţiei din partea statului, este necesară constituirea unor fonduri băneşti, care să se afle la dispoziţia statului, iar acest lucru este posibil mobilizând resurse financiare, aşa cum am menţionat mai sus, prin transferarea de resurse şi a puterii de cumpărare de la persoane fizice şi juridice către stat, urmată apoi de alocarea acestor resurse înspre sectoarele unde este necesar. Aceste relaţii social-economice, stabilite în cadrul colectării şi redistribuirii de resurse, se regăsesc sub denumirea de relaţii financiare sau finanţe publice, cărora le revine rolul de a contribui la reproducerea şi prezervarea sistemului socio-organizaţional statal, indiferent de nivelul la care se situează, a relaţiilor sale cu mediul economico-social în care sunt incluse toate formele de proprietate ale acestuia. Pentru a avea o cât mai bună reprezentare a ceea ce înseamnă veniturile şi cheltuielile statului, trebuie menţionat că în ceea ce priveşte Statul Român, dacă înainte de Primul Război Mondial cheltuielile publice se cifrau la aproximativ 10% din PIB, între cele două războaie mondiale s-a ajuns la 30% din PIB, pentru ca la nivelul anilor 1998-1999 să ajungă la 50% din PIB, din care cheltuielile de asigurări sociale reprezentau 25%, cheltuielile administraţiei centrale de stat 20%, iar cele ale colectivităţilor locale 10%.19 Raportat la cele arătate putem afirma că totul este în ordine când în economia unei ţări există echilibru, însă atunci când statul nu poate să asigure resursele pentru cheltuielile pe care le are de făcut în vederea realizării rolului pe care îl are şi pentru acoperirea nevoilor publice, economia are de suferit, atrăgând incapacitatea statului de a face faţă tuturor acestor probleme. Impozitele şi taxele reprezintă cea mai importantă resursă a finanţelor publice şi în primul rând a bugetului de stat, ele provenind de la persoane fizice şi juridice, însă ponderea covârşitoare o au cele provenite de la agenţi economici privaţi şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora, pentru că, spre exemplu în cazul 18 19

Lazăr–Matei–Andrei 2007, 25. Matei 1998, 105–106.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

203

impozitării unei persoane fizice angajată a unei instituţii publice, impozitele şi taxele care se plătesc de către aceasta reprezintă prelevări din sumele de bani pe care tot statul le-a pus la dispoziţie prin alocarea resurselor colectate de la agenţii economici. O anumită discuţie ar comporta acele unităţi, instituţii publice, agenţi economici care având capital integral sau majoritar de stat, desfăşurând activitate productivă realizează venituri, care nu provin din redistribuirea resurselor mobilizate la bugetul de stat. Datorită aspectelor menţionate mai sus, finanţele agenţilor economici constituie componenta de bază a sistemului financiar şi reprezintă relaţii economice de repartiţie în formă bănească a produsului intern brut creat în cadrul acestora. Prin intermediul acestor relaţii, statul mobilizează şi redistribuie resurse. Ca atare, orice problemă economică apărută la nivelul unui agent economic produce perturbări importante în formarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor publice. Astfel, în cazul reducerii activităţii unui agent economic sau mai mult, a încetării activităţii, statul pierde automat o parte din încasări sub formă de impozite şi taxe, concomitent cu creşterea cheltuielilor generate de creşterea obligaţiilor sale, a îndatoririlor, cum ar fi de exemplu asigurarea ajutorului de şomaj pentru angajaţii disponibilizaţi, asigurarea de servicii de sănătate publică pentru persoane care nu mai achită o contribuţie de acest gen, mai mult, statul alocă în cele mai multe cazuri fonduri pentru recalificarea forţei de muncă disponibilizate, pentru crearea de noi locuri de muncă, acordarea unor facilităţi fiscale în acest sens, acordarea de subvenţii, etc. Situaţii de acest gen există în mod frecvent şi statul, prin indicatorii economici pe care îi recepţionează, este în genere pregătit să facă faţă unor fenomene în cote normale ale economiei de piaţă, însă raporturile comerciale sunt de tip pânză de păianjen, fiecare agent economic fiind în raporturi economice cu alţii, astfel încât diminuarea ori încetarea activităţii mai multor agenţi economici poate să împingă statul într-o zonă în care veniturile sunt minime, cheltuielile mari sau în creştere, iar astfel să nu poată acoperi aceste cheltuieli, intrând în zona deficitului bugetar. De exemplu, având în vedere totalul veniturilor de 61.151 milioane lei obţinute de Statul Român în anul 2008, precum şi totalul cheltuielilor de 80.886,4 milioane lei bugetul de stat a înregistrat un deficit de 19.735,4 milioane lei.20 Sub raportul efectelor, în cazul taxelor vamale şi a celorlalte taxe neplătite de către agenţii economici ilegali, care eludează regimul vamal prin comercializarea mărfurilor de contrabandă sau a celor contrafăcute, respectiv prin diminuarea încasării acestora de la agenţii economici care îşi reduc ori încetează activitatea, se creează o sincopă în buget. În atare situaţie statul este nevoit să recurgă la măsuri de suplimentare a veniturilor, lucru pe care îl face pe mai multe căi, dintre care amintim apelarea la creditele Băncii Naţionale, la instituţii financiare internaţionale – FMI, Banca 20

Institutul Naţional de Statistică 2009, 973.


204

Eugen Crişan

Mondială, Comisia Europeană, credite de la băncile comerciale interne, credite de la populaţie, prin emiterea de certificate de trezorerie, etc. Raportat la fiscalitate şi creşterea acesteia, trebuie menţionat că veniturile fiscale ale unui stat reprezintă 70% din totalul veniturilor bugetare, prin urmare creşterea fiscalităţii ar fi împovărătoare pentru toţi cei care contribuie într-o formă sau alta la bugetul de stat. O fiscalitate mai ridicată ar avea ca efect reducerea consumului, care duce în final la micşorarea cererii, la limitarea producţiei în funcţie de cerere etc. În consecinţă, dacă se optează pentru o creştere a fiscalităţii aceasta ar trebui să se situeze în zona optimă a impozitării, pentru că altfel produce o serie de efecte, printre care trecerea a încă unei părţi din economia legală în economia subterană şi neperceptibilă de către stat. Reducerea cheltuielilor publice reprezintă şi ea o soluţie, dar tot pe termen scurt, deoarece dacă are loc pe termen lung poate afecta negativ creşterea economică. Eventuale discuţii s-ar putea purta în jurul cheltuielilor guvernamentale ce ar putea influenţa pozitiv echilibrul financiar public. Emisiunea monetară este o altă măsură prin intermediul căreia statul încearcă să îşi procure toate veniturile necesare realizării rolului său, însă trebuie menţionat că aceasta duce în marea majoritate a cazurilor la o creştere a ratei inflaţiei, cu alte consecinţe negative asociate, cum este spre exemplu creşterea galopantă a preţurilor. Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin intermediul datoriei publice, care presupune atragerea de lichidităţi de la populaţie prin creşterea impozitelor asupra veniturilor acesteia sau prin împrumuturi publice. Ca efect negativ, s-ar semnala aici scăderea consumului ca urmare a creşterii economisirii, urmată şi de o reducere a investiţiilor. Toate acestea sunt suportabile, atâta timp cât au un caracter temporar, iar bugetul statului revine în echilibru, realizându-se din nou o egalitate relativă între cheltuielile şi veniturile publice. Dacă bugetul public nu ajunge în acea stare de relativ echilibru, acesta va produce un impact deloc de neglijat asupra economiei, analizat de către unii economişti prin prisma a trei teorii.21 Conform primei teorii, a celei neoclasice, deficitele bugetare afectează negativ economiile naţionale, precum şi rata de acumulare a capitalului, deoarece are loc o creştere a consumului pe termen lung, care determină reducerea economiilor, iar emisiunea titlurilor de stat generează sporirea ratei dobânzii, cu efect direct în reducerea ratei de acumulare a capitalului. Teoria keynesiană scoate în evidenţă faptul că populaţia în marea ei majoritate consumă venitul disponibil care ar putea duce la o creştere a venitului naţional, dar numai în cazul unei reduceri a gradului de impozitare, iar deşi efectele pozitive sunt imediate, acestea sunt temporare. Din teoria richardiană rezultă că finanţarea deficitelor bugetare prin contracta21

Stoian 2009, 184–187.


Direcţiile de influenţă ale ilicitului comercial în economia naţională

205

rea datoriei publice ar genera o atitudine indiferentă a indivizilor, astfel că dacă se optează ulterior pentru o creştere a ratei fiscalităţii, aceasta nu ar afecta resursele tuturor generaţiilor. Oricare ar fi teoria prin prisma căreia s-ar aborda problematica deficitului bugetar, concluzia este în final una singură, şi anume aceasta are un caracter negativ, ducând la stagnarea economiei şi instabilitatea acesteia. În consecinţă, s-au generat de-a lungul timpului mai multe modele de echilibru macroeconomic, prin intermediul cărora se poate analiza impactul dezechilibrelor bugetului public asupra echilibrului macroeconomic. Schematic, efectele pe termen scurt ale deficitului bugetar asupra economiei, ar fi:22 – scăderea economiei naţionale, prin reducerea investiţiilor şi a exporturilor; – creşterea deficitului comercial, care va genera ieşiri de active din ţară din cauza scăderii exporturilor; – creşterea ratei dobânzii pe piaţa monetară, urmată îndeaproape de reducerea investiţiilor; – creşterea dobânzilor de pe piaţă determină investiţii în capital, exercitând presiuni asupra monedei naţionale; – aprecierea monedei naţionale influenţează comerţul prin aceea că produsele naţionale fiind mai scumpe, devin neatractive pentru agenţii economici străini, prin urmare scad exporturile, cresc importurile şi îşi face apariţia deficitul comercial. Efectele negative pe termen lung nu întârzie să apară şi am enumera aici ritmul lent al creşterii stocului de capital din cauza diminuării investiţiilor, care influenţează în mod direct producţia şi capacitatea de producţie. Această situaţie va duce în scurt timp la reducerea capacităţii economiei de a produce bunuri şi servicii. Creşterea deficitelor bugetare generează sporirea fluxurilor de active financiare către investitorii străini, prin expatrierea unei părţi importante a venitului naţional sub formă de profit, dobânzi sau rentă etc. Totodată, are loc o reducere a salariilor reale şi o creştere a ratei profitului, pentru că prin reducerea stocului de capital scade productivitatea marginală a muncii (salariatul având mai puţin de lucru), crescând însă productivitatea marginală a capitalului (capitalul devine din ce în ce mai rar). Finanţarea prin datorie publică generează şi ea pe termen lung impozite suplimentare, ce se repercutează asupra veniturilor contribuabililor, reducându-le, concomitent cu distorsionarea activităţii economice. Se ajunge apoi la refinanţarea datoriei publice, intrându-se pe segmentul din care aceasta este nesustenabilă din cauza mărimii ei. S-ar putea spune că existenţa unor deficite bugetare ar face ca unii indivizi să câştige, alţii să piardă, însă pe termen lung, existenţa acestora şi mai ales a unora excesive limitează posibilităţile de acţiune ale statului, de redresare a economiei, determinând o alunecare pe panta incapacităţii de gestionare şi a dezordinii eco22

Stoian 2009, 194–195.


206

Eugen Crişan

nomice care nu mai generează efecte pozitive pentru agenţii economici situaţi în sfera economiei legale, a comerţului licit cu bunuri şi servicii. Totodată, atunci când economia nu funcţionează mediul de afaceri înregistrează cote minime, veniturile scad, şomajul creşte, iar raportat la persoană, privită atât individual, cât şi ca parte a colectivităţii, scade nivelul de trai, satisfacerea nevoilor private şi publice ajunge la valori minime, apar nemulţumiri şi convulsii sociale, nu mai există armonie socială, transpusă în aceea că cetăţenii statului cer socoteală celor responsabili pentru situaţia existentă, iar instabilitatea politică devine o normalitate.

Referinţe CIOBANU, GH.–LUŢAŞ, M.–POSTELNICU, C.–BACO, E. –RUS, A.-V.–POP-SILAGHI, M.–TOADER, D. 2006. Tranzacţii economice internaţionale. Cluj-Napoca. CIOBANU, GH.–POPESCU, GH.–GHIŞOIU, M.–BODEA, G.–COCIOC, P. S.–BAKO, E.–MOLNAR, I.–POP-SILAGHI, M.–SALANŢĂ, M.–JULA, O.–ROVINARU, M.–BAN, I.–ILIEŞ, D.–SZEKELY, I. 2006. Macroeconomie. Cluj-Napoca. COCIOC, P.–JULA, O. 2004. Principii de economie generală. Cluj-Napoca. GHIŞOIU, M. 2005. Introducere în micro şi macroeconomie. Cluj-Napoca. INCEU, A. M.–LAZĂR, D. T.–MARA, E. R. 2008. Finanţe şi bugete publice. Cluj-Napoca. LAZĂR, C.–MATEI, M.–ANDREI, J. 2007. Finanţe. Ploieşti. MATEI, A. 1998. Finanţe Publice. Craiova. MOŞTEANU, T.–CÂMPEANU, E.–ŢÂŢU, L.–TUDOR, R.–PANAITE, A.–CATARAMĂ, E.–GYORGY, A.–STOIAN, A.–BRAŞOVEANU, I.–MIRICESCU, E. 2005. Finanţe publice. Bucureşti. STOIAN, A. 2009. Dezechilibrele bugetului public în contextul economic actual. Bucureşti. TUDORACHE, D.–SECĂREANU, C. 2006. Finanţele publice. Finanţele firmei. Bucureşti. TULAI, C. 2007. Finanţe. Cluj-Napoca. VÂŞCU BARBU, T. 1997. Bugetul statului şi agenţii economici. Bucureşti.


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 207–221

Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv GÁRDOS Péter Gárdos, Füredi, Mosonyi, Tomori Ügyvédi Iroda, ügyvéd E-mail: gardos.peter@gfmt.hu Összefoglalás. Az új magyar Polgári Törvénykönyv előkészítése során kiemelt problémaként jelentkezett, hogy mely magánjogi irányelveket indokolt részben vagy teljes egészben a Ptk.-ban átültetni. Az új Ptk. Koncepciója határozottan érvényesíteni kívánta a Javaslat kódex jellegét, ebből következően az Unió magánjogi irányelveinek a Javaslatban történő implementálása mellett foglalt állást. A Ptk. előkészítése során azonban úgy tűnt, hogy a minél szélesebb integráció több hátránnyal jár, mint előnnyel. Ennek számos oka közül kiemelkedik, hogy a korai fogyasztóvédelmi irányelvek minimumharmonizációs megközelítésétől eltérően az újabb fogyasztóvédelmi irányelvek maximum harmonizációt írnak elő. Ugyancsak komoly nehézséget jelentett volna az egyre kazuisztikusabbá váló irányelvek beépítése a Ptk.-ba. A Ptk. ezért csak apróbb változást eredményez a korábbi szabályozáshoz képest a termékfelelősségi irányelv, az önálló kereskedelmi ügynöki irányelv, az információs társadalmi irányelv és a két legfrissebb fogyasztóvédelmi irányelv részleges implementálásával. Kulcsszavak: Ptk., kodifikáció, fogyasztóvédelem, irányelv, implementáció Abstract. One of the questions in the course of the codification of the new Hungarian Civil Code was the implementation of the civil law directives of the European Union, namely which directives shall be implemented in full or in part in the new Code. The original concept of the codification was that the starting point shall be that these directives shall be implemented in the Civil Code. However, during the preparation of the first draft, it became clear that the disadvantages of the original approach would outweigh the advantages. One of the numerous reasons of this is that fact that instead of the original principle of minimum harmonization, maximum harmonization became the new European approach in the field of consumer law. Furthermore, the new directives adopted in the past few years are significantly more casuistic than the ’old’ directives, which makes implementation in a Civil Code built upon highly abstract norms difficult. The new Civil Code, therefore, leads only to minor changes by partially implementing the product liability directive, the commercial agents directive, the information society directive and the two latest consumer directive. Keywords: Hungarian implementation

Civil

Code,

consumer

protection,

directive,


208

Gárdos Péter

Bevezetés Az új Polgári Törvénykönyv megalkotásáról szóló 1129/2010. (VI. 10.) kormányhatározat alapján a kormány felkérte a Vékás Lajos által vezetett Kodifikációs Főbizottságot, hogy terjessze elő az új Polgári Törvénykönyv javaslatát („Javaslat”). A Javaslatot a Kodifikációs Főbizottság 2011. december 16-i ülésén fogadta el.1 A Javaslatot a kormány ezt követően társadalmi vitára és közigazgatási egyeztetésre bocsátotta.2 Az így beérkezett észrevételek feldolgozását követően a Főbizottság egy átdolgozott változatot adott át májusban a kormánynak. Bár a beérkezett észrevételeknek csupán kis része vonatkozik az Európai Unió magánjogi irányelveinek implementálására, kétségtelen, hogy a kodifikáció során kiemelt problémaként jelentkezett, hogy mely magánjogi irányelveket indokolt részben vagy teljes egészben a Javaslatba átültetni. A munkát jelentősen nehezítette, hogy az uniós jogalkotás – értelemszerűen – nincs tekintettel a hazai kodifikációs munka állására, így például egy szinte már lezárt normaszövegbe kellett beilleszteni a fogyasztók jogairól szóló 2011/83/EU irányelvet. Az elmúlt másfél évtized során az irányelvek implementálására vonatkozó koncepció és annak az egyes irányelvek kapcsán történő megvalósítása jelentős mértékben megváltozott. Jelen tanulmány azt mutatja be, hogy milyen elképzelések merültek fel a kérdés kezelésére, és a Javaslat végül milyen megoldást választott.

I. Szabályozási lehetőségek A jogalkotó számára többféle lehetőség adott az irányelvek átültetésével kapcsolatban. Az egyik véglet szerint a jogalkotó nem integrálja szervesen az irányelveket a nemzeti jogba, hanem azokat csupán lefordítja. A másik véglet szerint a jogalkotó a magánjogi irányelveket a polgári törvénykönyvbe ülteti át. Bár az egyes tagállamok implementálási gyakorlata jelentős részben eltér, az kétségtelenül megállapítható, hogy egyik véglet sem működik kivételek nélkül.3 Az irányelvek egyszerű fordítással történő implementálásának legfőbb korlátját jelenti, hogy az nem működőképes olyan kérdések esetén, amelyeket a tagállam magánjoga az irányelv elfogadását megelőzően már szabályozott. Ebben az esetben ugyanis párhuzamos szabályozás alakulna ki az adott kérdés vonatkozá1 2

3

A rövid magyarázattal ellátott normaszöveg elérhető: Vékás–Gárdos 2012. A vitára bocsátott normaszöveg a kormányzati honlapon érhető el: http://www.kormany.hu/download/3/2c/70000/Ptk%20indokl%C3%A1s%20%C3%A9s%20 hat%C3%A1svizsg%C3%A1latv.zip#! Szilágyi 2012, 268–281. Az egyes tagállamok implementálásra vonatkozó megoldásához lásd Schulte-Nölke 2008. http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/consumer_law_compendium_comparative_ analysis_en_final.pdf.


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

209

sában. E megoldás további hátránya, hogy rendkívül kevéssé „felhasználóbarát”, hiszen például a fogyasztóvédelmi irányelvek esetén azzal a következménnyel jár, hogy a jogalkalmazóknak ismerniük kell a Ptk. általános szabályait és az egyes irányelveket átültető jogszabályokat is ahhoz, hogy tisztában legyenek azzal, egy adott fogyasztói jogviszonyra milyen szabályok vonatkoznak. A megoldás további problémája, hogy tartalmilag a Ptk.-ba tartozó kérdéseket rekeszt a Ptk.-n kívül. A szabályozás egyetlen előnye, hogy az implementáció így jár a legkevesebb kockázattal, hiszen a jogalkotó megteheti, hogy csupán lefordítja az irányelvet, de azt nem illeszti be szervesen a nemzeti jognak a dogmatikai rendszerébe, így aztán egy kötelezettségszegési eljárásban nem kell például vitákat folytatni a Bizottsággal, hogy a nemzeti kódex irányelvnél absztraktabb megfogalmazása mellett az irányelv adott rendelkezésének át nem ültetésével a tagállam megszegte-e az implementációs kötelezettségét. A Ptk.-ban történő átültetés figyelemmel van a Ptk. kódex jellegére, és a Ptk. tárgyi hatálya alá tartozó kérdéseket a kódexben szabályozza. A megoldás további előnye, hogy kikényszeríti, hogy a jogalkotó az irányelveket beillessze a magánjogi rendszerébe. Szintén nem működőképes korlátok nélkül a Ptk.-ba integrálás. Ennek oka egyrészt, hogy az irányelvek jellemzően vegyesen tartalmaznak közjogi és magánjogi szabályokat. Így például még ha úgy is döntene a jogalkotó, hogy a fogyasztói hitel szabályozható a Ptk.-ban, kétségtelen, hogy a THM számítására vonatkozó képlet nem helyezhető el a kódexben. Másrészt az irányelvek számos esetben olyan kazuisztikus szabályokat tartalmaznak, amelyek a kódex absztrakciós szintjét messze alulmúlják. Például a fogyasztók jogairól szóló 2011/83/ EU irányelv az általános tájékoztatási kötelezettség mellett ilyen szabályokat tartalmaz: „adott esetben a digitális tartalom hardverrel és szoftverrel való bármilyen vonatkozó interoperabilitása a kereskedő ismereteinek vagy a kereskedőtől ésszerűen elvárható ismereteknek megfelelően”. A megoldás további hátránya, hogy csak abban az esetben működőképes, ha az uniós szabályozás absztrakciós szintje, dogmatikai rendszere, a szabályozás struktúrája, az irányelvek időállósága szinkronban van a kódex egyéb szabályaival. Ennek hiányában ugyanis nem biztosítható a Javaslat – és minden kódex – alapvető célkitűzése, hogy a szabályozott jogviszonyokat tartósan és kiszámítható módon szabályozza.

I. Az érintett irányelvek A Javaslat megalkotása során az alábbi irányelvekről kellett eldönteni, hogy azokat a Javaslatban vagy más jogszabályban kell-e átültetni:


210

Gárdos Péter

Irányelv a hibás termékekért való felelősségre vonatkozó tagállami törvényi, rendeleti és közigazgatási rendelkezések közelítéséről szóló 1985. július 25-i 85/374/EGK tanácsi irányelv az üzlethelyiségen kívül kötött szerződések esetén a fogyasztók védelméről szóló 85/577/EGK tanácsi irányelv a tagállamok önálló vállalkozóként működő kereskedelmi ügynökökre vonatkozó jogszabályainak összehangolásáról szóló 86/653/EGK tanácsi irányelv a szervezett utazási formákról szóló 90/314/EGK tanácsi irányelv a fogyasztóval kötött szerződésekben alkalmazott tisztességtelen szerződési feltételekről szóló 93/13/EGK tanácsi irányelv a távollévők között kötött szerződések esetén a fogyasztók védelméről szóló 97/7/EK irányelv (hatályon kívül helyezte a 2011/83/EU irányelv) az ingatlanok időben megosztott használatának megszerzéséről szóló 94/47/ EK irányelv

a fogyasztási cikkek adásvételének és a kapcsolódó jótállásnak egyes vonatkozásairól szóló 1999/44/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv a belső piacon az információs társadalommal összefüggő szolgáltatások, különösen az elektronikus kereskedelem egyes jogi vonatkozásairól szóló 2000/31/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv

Átültető jogszabály a termékfelelősségről szóló 1993. évi X. törvény

az üzleten kívül fogyasztóval kötött szerződésekről szóló 213/2008. (VIII. 29.) kormányrendelet az önálló kereskedelmi ügynöki szerződésről szóló 2000. évi CXVII. törvény

az utazási szerződésről szóló 281/2008. (XI. 28.) kormányrendelet Ptk. és 18/1999. (II. 5.) kormányrendelet

a távollevők között kötött szerződésekről szóló 17/1999. (II. 5.) kormányrendelet a szállás időben megosztott használati jogára, a hosszú távra szóló üdülési termékekre vonatkozó szerződésekről, valamint a tartós szálláshasználati szolgáltatási tevékenységről szóló 141/2011. (VII. 21.) kormányrendelet Ptk., Ptké. és a fogyasztóvédelemről szóló 1997. évi CLV. törvény

az elektronikus kereskedelmi szolgáltatások, valamint az információs társadalommal összefüggő szolgáltatások egyes kérdéseiről szóló 2001. évi CVIII. törvény


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv Irányelv a kereskedelmi ügyletekhez kapcsolódó fizetési késedelem leküzdéséről szóló 2000/35/EK irányelv (hatályon kívül helyezte a 2011/7/EU irányelv) a pénzügyi biztosítékokról való megállapodásokról szóló 2002/47/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv

211

Átültető jogszabály Ptk., Pp.

Ptk., a fizetési, illetve értékpapír-elszámolási rendszerekben történő teljesítés véglegességéről szóló 2003. évi XXIII. törvény, a tőkepiacról szóló 2001. évi CXX. törvény és a csődeljárásról és a felszámolási eljárásról szóló 1991. évi XLIX. törvény a fogyasztói pénzügyi szolgáltatások a távértékesítés keretében kötött pénztávértékesítéssel történő forgalmazásá- ügyi ágazati szolgáltatási szerződésekról szóló 2002/65/EK irányelv ről szóló 2005. évi XXV. törvény a fogyasztói hitelmegállapodásokról és a fogyasztónak nyújtott hitelről szóló 2009. évi CLXII. törvény és a teljes a 87/102/EGK tanácsi irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló 2008/48/ hiteldíjmutató meghatározásáról, számításáról és közzétételéről szóló EK irányelv 83/2010. (III. 25.) Korm. rendelet a kereskedelmi ügyletekhez kapcso(átültetési határidő: 2013. március 16.) lódó késedelmes fizetések elleni fellépésről szóló 2011. február 16-i 2011/7/ EU európai parlamenti és tanácsi irányelv a fogyasztók jogairól, a 93/13/EGK (átültetési határidő: 2013. december tanácsi irányelv és az 1999/44/EK eu- 13., hatálybalépés: 2014. június 13.) rópai parlamenti és tanácsi irányelv módosításáról, valamint a 85/577/EGK tanácsi irányelv és a 97/7/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló 2011. október 25-i 2011/83/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv

A Javaslat a jogi személyekre vonatkozó alapvető státusszabályokat és anyagi jogi rendelkezéseket is tartalmazza. E jogterületet számos irányelv szabályozza. Ezen irányelvek azonban nem minősülnek klasszikus magánjogi irányelveknek, így ezek átültetését az alábbiakban nem vizsgáljuk.


212

Gárdos Péter

III. A hatályos szabályozás A hatályos magyar jog rendkívül purista szemléletet követ: csak azon irányelvek implementálása történt meg a Ptk.-ban, amelyek a szabályozás tárgyánál és absztrakciós szintjénél fogva szervesen illeszkednek a Ptk.-ba. Ennek megfelelően a Ptk. tartalmazza a fogyasztóval kötött szerződésekben alkalmazott tisztességtelen szerződési feltételekről, a fogyasztási cikkek adásvételének és a kapcsolódó jótállásnak egyes vonatkozásairól, a kereskedelmi ügyletekhez kapcsolódó fizetési késedelem leküzdéséről, a pénzügyi biztosítékokról való megállapodásokról szóló irányelvek egyes szabályait. Nincs ugyanakkor olyan irányelv, amelyet teljes egészében a Ptk. ültetett volna át. Még a tárgyi hatályuknál és szabályozási módszerüknél fogva legszervesebben a Ptk.-ba illő irányelvek, a fogyasztóval kötött szerződésekben alkalmazott tisztességtelen szerződési feltételekről; a fogyasztási cikkek adásvételének és a kapcsolódó jótállásnak egyes vonatkozásairól szóló irányelvek esetén is több – jellemzően eljárási vagy közjogi szabály – rekedt a Ptk.-n kívül.

IV. Az új Ptk. szabályozási koncepciójának alakulása IV. 1. Koncepció és tematika A kodifikációs munka első lépése a Koncepció és tematika („Koncepció”) megalkotása volt. A Koncepció határozottan érvényesíteni kívánta a Javaslat kódex jellegét, ebből kifolyólag számos olyan magánjogi jogviszonyt is szabályozni kívánt, amelyet a hatályos jog a Ptk.-n kívül szabályozott. Ebből következően a Koncepció az Unió magánjogi irányelveinek a Javaslatban történő implementálása mellett foglalt állást. „A Koncepció figyelembe veszi, hogy polgári jogunk reformját több területen közvetlenül befolyásolja az Európai Unió jogalkotása. Az Európai Megállapodásból fakadó jogharmonizációs kötelezettségünk már ma is széles körben támaszt ilyen követelményeket. Európai uniós tagságunk után a brüsszeli jogalkotás még közvetlenebbül fogja érinteni törvényhozásunkat. Mindezekre tekintettel a Koncepció – például a fogyasztóvédelmi magánjog körében – szervesen integrálni kívánja az Európai Közösség irányelveit”.4 A Koncepció megközelítése szerint az implementált irányelveket tartalmuk szerint a szerződések általános szabálya között vagy az adott szerződéstípus normái között kell átültetni.5 Ennek megfelelően a Koncepció a fogyasztói hitelre, az utazási szerződésre, sőt, még a timeshare-re és az önálló kereskedelmi ügynöki szerződésre vonatkozó irányelvek esetén is megvalósíthatónak tartotta a Ptk.-ba illesztést.6 4 5 6

Koncepció, 4. Koncepció, 96. Koncepció, 97. és 138.


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

213

A Koncepció tehát főszabályként az irányelvek lehető legteljesebb integrációját akarta megvalósítani.7 A Kodifikációs Főbizottság elnöke, Vékás Lajos, a Koncepciót megalapozó több tanulmányában is a minél teljesebb integráció mellett foglalt állást. Megvizsgálva a szétszórt szabályozás és a külön fogyasztóvédelmi törvény előnyeit és hátrányait, Vékás egy 2001-ben megjelent tanulmányában de lege ferenda a magánjogi irányelveknek a Ptk.-ban történő implementációja mellett foglal állást. Ennek alátámasztására Vékás a következőkre hivatkozik: „A törvénykönyvbe építést ma már amúgy is megkönnyíti az a körülmény, hogy az eddigi fogyasztóvédelmi irányelvekben megjelentek olyan közös, ismétlődő jogi megoldások, amelyek általánosításra alkalmasak, és általánosított formában valódi kodifikálásra is érettnek tekinthetők. Ilyen közös európai fogyasztóvédelmi magánjogi eszközök mindenekelőtt a következők: minimum-jogok garantálása a fogyasztónak, hangsúlyozott és fokozott tájékoztatási kötelezettség a fogyasztóval szemben, elállási jog a fogyasztónak, meghatározott időn belül (»gondolkodási idő« a »megrohant« fogyasztó javára), mindezeket a jogokat kógens normák biztosítják. A Kódexbe integrálás – a kodifikáció által nyújtott közismert előnyökön túl – a közösségi irányelvek esetében azzal a többletelőnnyel is jár, hogy csökkennek az egyébként elkerülhetetlen kollíziók az egyes irányelvek szabályai között. A Ptk.-ban nyilván nem állapítanánk meg például (napokban mérhető) eltérő határidőket a fogyasztó elállási jogára, amint az jelenleg az irányelvekben és a szabályaikat átvevő szétszórt nemzeti jogszabályokban gyakran előfordul. Hasonlóképp megelőzhetők az irányelv tárgyi hatályának átfedéseiből eredő jogalkalmazási problémák.”8

IV. 2. A Szakértői Javaslat A Szakértői Javaslat készítése során már korán kiderült, hogy a minél szélesebb integráció több hátránnyal jár, mint előnnyel. A Vékás által hivatkozott érvek az uniós jogalkotás változásaira való tekintettel részben ellenérvvé változtak. Kodifikációs szempontból a leglényegesebb változás, hogy a korai fogyasztóvédelmi irányelvektől eltérően az újabb fogyasztóvédelmi irányelvek (így például a fogyasztók jogairól szóló irányelv) sok esetben nem minimum jogokat garantálnak a fogyasztónak, hanem maximum harmonizációt írnak elő. E változtatás legfőbb hatása, hogy ezáltal lehetetlenné vált az egyes irányelvek közötti, gyakran véletlenszerű eltérések „közös nevezőre” hozása, hiszen például a különböző elállási határidők helyett nem lehet egységesen meghatározni a Ptk.-ban az elállási határidőt. Ugyancsak probléma, hogy azok a szempontok, amelyek alapján a Koncepció megfogalmazásakor lehetségesnek tűnt az egyes irányelvekben szereplő közös gondolati mag egységes, általánosított formában történő kezelése, az újabb irányelvekben nem vagy nem azonos módon jelennek meg. Így például a korábbi 7 8

Vékás 2001, 27–96. (40 sk.) 41. o. Részben hasonló állásponthoz lásd Vékás 2001, 75–86.


214

Gárdos Péter

irányelvek meghatározott esetekben egységesen elállási jogot biztosítottak a fogyasztónak. A fogyasztók jogairól szóló legújabb irányelv ezt már általános jelleggel nem, csupán meghatározott típusú szerződések esetén mondja ki. Így e körben is lehetetlenné vált az egységesítés. Erre való tekintettel a Szakértői Javaslat úgy foglal állást, hogy „A Javaslat figyelembe veszi, hogy polgári jogunk reformját több területen közvetlenül befolyásolja az Európai Unió jogalkotása, ami közvetlenül érinti törvényhozásunkat, és – például a fogyasztóvédelmi szerződési jogban vagy a társasági jogban – szervesen be kívánja építeni a magánjogi uniós irányelvek maradandó magját. Tudatosan nem törekszik ugyanakkor arra, hogy az uniós magánjog egész anyagát a kódexbe építse. Ennek oka az, hogy az uniós irányelvek szabályozása túlságosan tagolt, kazuisztikus és sűrűn változó jellegű, minden részletében nem alkalmas egy hosszú távra tervezett kodifikáció célkitűzéseinek megvalósítására. Ezért a Javaslat inkább a kisebbik rosszat választja azzal, hogy az irányelvek részletszabályait külön törvényekben hagyja”.9 Azonos kiindulópontot választ a Javaslat is.10 Vékás egy 2008-as tanulmányában az alábbi magyarázatot fűzi a változáshoz: „A magyar jogalkotó a fogyasztóvédelmi irányelvek közül a tisztességtelen szerződési feltételekre és a fogyasztói adásvételre vonatkozó irányelveket már a Ptk.ba ültette át, a többit pedig külön jogszabályokban integrálta jogrendszerünkbe. A Javaslat a hatályos jognak ezt a szerkezeti megoldását nem kívánja alapvetően megváltoztatni, és csak az időtálló irányelvi rendelkezéseket építi be a Kódexbe. Ezzel tudatosan el akarja kerülni, hogy pusztán az irányelvi részletszabályok várhatóan gyakori változása miatt a törvénykönyvet is ismételten módosítani kelljen. S nem tartalmazza a Javaslat az irányelvek igazgatási természetű normáit sem. Mindezek miatt számos irányelvi részletrendelkezést a jövőben is külön jogszabályok tartalmazzák. … El kell ismerni: a Javaslat megoldásának van egy hátránya, éspedig az, hogy a fogyasztóvédelmi magánjogi szabályok nem egyetlen törvényben jelennek meg. Mégis azt hiszem, a két nem tökéletes opció közül a kevésbé tökéletlent választottuk azzal, hogy nem tesszük ki az új kódexet a gyakori változtatásoknak, ráadásul az európai közösségi jogalkotásnak szolgáltatva ki az új törvénykönyvet. Látszik ugyanakkor, hogy a fogyasztói szerződési szabályokat Brüsszelben sem tudják fehérről feketére vagy feketéről fehérre festeni. Tehát a konstans elemek megmaradnak, és a részletszabályok megváltoztatása nem fogja szükségszerűen maga után vonni azt, hogy a Ptk.-t is módosítani kelljen. A jogrendszer stabilitása sokkal nagyobb érték, mint ahogy azt ma a törvényhozás kezeli. Nem akarunk tehát gyorsan változó tételeket felvenni az új Ptk.-ba. Ezzel is azt az igényt kívántuk sugallni, hogy a törvénykönyvet tisztelni kell, nem szabad gyakran, ráadásul pillanatnyi ötletektől vezettetve módosítani.”11 9 10 11

Vékás (szerk.) 2008, 57. Vékás–Gárdos 2012, 18. Vékás 2008, 279–280.


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

215

Az új cél tehát világos: a lex minimae elve alapján az irányelvek konstansnak tűnő magját kívánja a Javaslat implementálni, az egyéb szabályokat pedig a Javaslaton kívüli jogszabályokban szükséges átültetni. Az alábbiakban azt vizsgáljuk meg, hogy a Szakértői Javaslatban rögzített elv az egyes irányelvek esetén menynyiben volt alkalmazható.

IV. 3. Változtatás nélkül a Javaslaton kívül implementált irányelvek Számos olyan irányelv van, amelyet a Javaslat továbbra sem emel be. Ilyen irányelv: – az üzlethelyiségen kívül kötött szerződések esetén a fogyasztók védelméről szóló 85/577/EGK tanácsi irányelv; – a távollévők között kötött szerződések esetén a fogyasztók védelméről szóló 97/7/EK irányelv (hatályon kívül helyezte a 2011/83/EU irányelv); – az ingatlanok időben megosztott használatának megszerzéséről szóló 94/47/ EK irányelv; – a fogyasztói pénzügyi szolgáltatások távértékesítéssel történő forgalmazásáról szóló 2002/65/EK irányelv; – a fogyasztói hitelmegállapodásokról és a 87/102/EGK tanácsi irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló 2008/48/EK irányelv; Ennek indoka, hogy ezen irányelvek vagy túlnyomó részt közjogi-igazgatási jellegű szabályokat tartalmaznak, vagy pl. az elállási jogok szabályozásának esetlegességei miatt az előbb kifejtett elvekkel nem lenne összhangban a Ptk.-ba beemelés.

IV. 4. Továbbra is a Javaslatban implementált irányelvek Azok az irányelvek, amelyeket eddig a Ptk. módosításával implementált a jogalkotó, továbbra is a Ptk.-ban maradnak. Kevés problémát vetett fel a fogyasztóval kötött szerződésekben alkalmazott tisztességtelen szerződési feltételekről szóló 93/13/EGK irányelv implementálása. A Ptk. helyesen ültette át az irányelvet, annak alkalmazása során a gyakorlatban jelentős problémák nem merültek fel. A Javaslat a Ptk.-val azonos szerkezetben, lényegét tekintve az Ptk.-val azonos tartalommal szabályozza a fogyasztói szerződések tisztességtelen feltételeit. Két változtatást érdemes e körből kiemelni. Egyrészt a Javaslat implementálja az irányelv mellékletében meghatározott, és eddig a 18/1999. (II. 5.) kormányrendeletben meghatározott szürke- és feketelistát. Másrészt e szabályokat egy ponton megváltoztatja. A kormányrendelet úgy rendelkezett, hogy a fogyasztói szerződésben tisztességtelennek minősül különösen az a szerződési feltétel, amely kizárja vagy korlátozza a fogyasztó jogszabályon vagy a felek közötti megállapodáson alapuló igényérvényesítési lehetőségeit, kivéve ha azt egyben más, jogszabályban meghatározott vitarendezési móddal helyettesíti. Ez a rendelkezés azonban


216

Gárdos Péter

nem volt összhangban az irányelv mellékletével. A Javaslat ezért a rendelkezést úgy pontosítja, hogy az a feltétel tisztességtelen, amely kizárja vagy korlátozza a fogyasztó peres vagy más jogi úton történő igényérvényesítési lehetőségeit, különösen ha – anélkül, hogy azt jogszabály előírná – kizárólag választottbírósági útra kényszeríti a fogyasztót, jogellenesen leszűkíti bizonyítási lehetőségeit vagy olyan bizonyítási terhet ró rá, amelyet az irányadó jogi rendelkezések szerint a másik félnek kell viselnie. A fogyasztási cikkek adásvételének és a kapcsolódó jótállásnak egyes vonatkozásairól szóló 1999/44/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvet a Ptk. átültette, az átültetéssel kapcsolatban nem merült fel lényeges aggály, azért a Javaslat – bár a hibás teljesítésre vonatkozó szabályozáson több lényegesen ponton változtat – továbbra is átülteti a fogyasztási cikkek adásvételének és a kapcsolódó jótállásnak egyes vonatkozásairól szóló irányelvet. A kereskedelmi ügyletekhez kapcsolódó fizetési késedelem leküzdéséről szóló 2000/35/EK irányelv szabályait a Ptk. implementálta. Az irányelvet hatályon kívül helyezte a 2011/7/EU irányelv. Az új irányelvi szabályok jelentős részét a Javaslat átülteti. A Javaslat szabályozza a késedelmi kamat mértékét, esedékességét, a fizetési ütemezést, a 40 eurós behajtási költségátalány megtérítését és az ehhez kapcsolódó tisztességtelenségi szabályokat. Nem ülteti át természetesen a Javaslat az irányelv összes rendelkezését, így pl. a Ptk.-n kívüli jogszabály fogja implementálni az irányelv átláthatóság és a tudatosság növelése címet viselő 8. cikkét. A pénzügyi biztosítékokról való megállapodásokról szóló 2002/47/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvet a hatályos jogban számos jogszabály ülteti át. A Ptk. óvadékra vonatkozó szabályai mellett a Ptké. szabályozza a hitelkövetelésen alapított óvadékot, és a pénzpiaci és csődjogi szabályok tartalmazzák az irányelv egyéb szabályait. A Javaslat továbbra sem kíván ezen változtatni. (Tekintettel arra, hogy a Javaslat általános jelleggel tiltja a fiduciárius tulajdonátruházást, engedményezést, vételi jog kikötését és a tulajdonjog-fenntartást, azonban a pénzügyi biztosítékokról való megállapodásokról szóló irányelv alapján, az irányelv hatálya alá tartozó megállapodások vonatkozásában e kikötéseket el kell ismerni, a fiduciárius biztosítékok tilalmát kimondó rendelkezés kifejezetten utal arra, hogy a tilalom az irányelv hatálya alá tartozó kikötésekre nem vonatkozik.) Ugyancsak részben veszi át a Javaslat a szervezett utazási formákról szóló irányelvet. A Ptk. 415-416. §-a lényegében csupán az utazási szerződés fogalmát határozta meg és egy utaló normát tartalmazott arra vonatkozóan, hogy az utazási szerződésnek – ideértve az utazással kapcsolatos egyes szolgáltatások közvetítésére irányuló szerződést is – részletes szabályait külön jogszabály állapítja meg. A Javaslat az utazási irányelv szabályaiból csupán a polgári jogilag releváns és kellően absztraktan megfogalmazott szabályokat emeli át. Ennek megfelelően bekerül a Javaslatba a speciális alakszerűségi követelmény, a szerződési pozíció átruházásának joga, és a szabályozás kógenciájára való utalás. Nem kerülnek be


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

217

a Javaslatba továbbra sem az irányelv közjogias szabályai (pl. hogy a tájékoztató füzetnek kell-e az étkezési rendre vonatkozó szabályokat tartalmaznia). A Javaslat az utazási szerződés szabályait nem fogyasztóvédelmi szabályként fogalmazza meg: a vállalkozóval szemben nem a fogyasztó, hanem a megrendelő áll. A megoldás indoka, hogy a Javaslat a fogyasztó fogalmát a Ptk.-tól eltérően a természetes személyekre szűkíti.12 Ez a változtatás a fogyasztói irányelvek többségével összhangban áll, az utazási irányelv azonban nem szűkíti a fogyasztó fogalmát természetes személyekre. A Javaslat azért használja a megrendelő fogalmat, hogy elkerülhető legyen a kétféle fogyasztó fogalom használata. (Megjegyezzük, hogy a hatályos jogban is problematikus, hogy a fogyasztóvédelemről szóló 1997. évi CLV. törvény fogyasztó-fogalma [2. § a) pont] eltér a Ptk. fogyasztó fogalmától.) Megrendelő a természetes személy és jogi személy egyaránt lehet, így a fogyasztó fogalmának természetes személyekre való leszűkítése ellenére nem merül fel kollízió az irányelv és a Javaslat szabályai között.

IV. 5. A Javaslatba újonnan bekerülő szabályok A Javaslat apróbb pontosításokkal átveszi a termékfelelősségről szóló 1993. évi X. törvény szabályait. A termékfelelősségi törvény implementálása nem vetett fel 1993-ban komoly kérdéseket, és az átültető törvénnyel kapcsolatban felmerült kritikák jelentős része is inkább arra irányult, hogy az irányelvet a jogalkotó miért nem a Ptk. felelősségi szabályai körében helyezte el. A Javaslat orvosolja ezt a problémát, és a Javaslatba átemelésből adódó apróbb módosításoktól (pl. annak az evidenciának a kimondása, hogy a termékfelelősségi szabályok nem érintik a károsultnak a szerződésszegéssel, illetve a szerződésen kívül okozott károkért való felelősség szabályain alapuló vagy külön jogszabályban meghatározott igényérvényesítési lehetőségeit) eltekintve változatlan formában emeli át a külön törvény szabályait. A tagállamok önálló vállalkozóként működő kereskedelmi ügynökökre vonatkozó jogszabályainak összehangolásáról szóló 86/653/EGK tanácsi irányelv jól tükrözi a Ptk.-ban történő implementáció problémáját. Kétségtelen, hogy a kereskedelmi ügynöki jogviszony polgári jogi, megbízási jellegű jogviszony, így célszerű lenne azt a Javaslatban szabályozni. Különösen így van ez amiatt, hogy a Javaslat célja volt, hogy szélesebb körben szabályozza azokat a jogviszonyokat, amelyek arra irányulnak, hogy árukat és szolgáltatásokat közvetítő útján juttassanak el a fogyasztóhoz. Az irányelv ugyanakkor számos olyan rendelkezést tartalmaz (mindenekelőtt a díjazásra és az elszámolásra), amelyek a Javaslatban nem szabályozhatóak. A Javaslat e körben is felemás megoldást választ: az irányelv kellően általánosítható szabályait implementálja, míg az irányelv részletszabá12

A fogyasztó fogalmának természetes személyekre szűkítéséhez lásd pl. Vékás 2008 (Parerga) 86–114.


218

Gárdos Péter

lyainak implementálását más jogszabályra hagyja. A Javaslat új szerződéstípusként szabályozza a közvetítői szerződést, ennek során azonban eltér az irányelv logikájától, amikor a közvetítői szerződést úgy definiálja, amely alapján a közvetítő megbízója és harmadik személy között szerződés megkötésének elősegítésére irányuló tevékenység folytatására, a megbízó díj fizetésére köteles. E körben a Javaslat csupán a közvetítő képviseleti jogát és díjazását szabályozza. Ezt követően a közvetítői szerződés speciális eseteként szabályozza a Javaslat a tartós közvetítői jogviszonyt és az irányelvből fakadó egyes speciális szabályokat, így például a megbízó kötelezettségét, a szerződés időtartamát, felmondását, a közvetítő kártalanítását is itt helyezi el. Számos irányelvi rendelkezést ugyanakkor a Javaslat nem ültet át, ezek továbbra is a Ptk.-n kívül rekednek. A belső piacon az információs társadalommal összefüggő szolgáltatások, különösen az elektronikus kereskedelem egyes jogi vonatkozásairól szóló 2000/31/EK európai parlamenti és tanácsi irányelvet a jogalkotó a Ptk.-n kívül ültette át. Ez a megoldás logikus is, hiszen a Javaslat az irányelv tárgyi hatályának (mindenekelőtt az információs társadalommal összefüggő szolgáltatások) definiálására nem alkalmas, és az irányelv számos olyan kérdést szabályoz, amely nem magánjogi jellegű. A Javaslat ugyanakkor az irányelv szerződéskötésre vonatkozó szabályait átemeli, és azok hatályát kitágítja. A Javaslat szerint e szabályok alkalmasak arra, hogy valamennyi olyan szerződéskötésre vonatkozzanak, amelyek esetén a szerződéskötésre elektronikus formában, de nem e-mailezés útján kerül sor. A Javaslat készítése során jelentős problémát okozott a fogyasztók jogairól szóló irányelv (a fogyasztók jogairól, a 93/13/EGK tanácsi irányelv és az 1999/44/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv módosításáról, valamint a 85/577/EGK tanácsi irányelv és a 97/7/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv hatályon kívül helyezéséről szóló 2011. október 25-i 2011/83/EK európai parlamenti és tanácsi irányelv). 2009 és 2010 során, amikor a Szerkesztőbizottság az irányelv által érintett rendelkezések felülvizsgálatát végezte, az irányelvtervezettel kapcsolatban jelentős viták voltak, így sem azt nem lehetett előre látni, hogy az irányelvet elfogadják-e, sem pedig azt, hogy az milyen szabályokat fog tartalmazni. Az irányelvet csak 2011. október 25-én, néhány héttel a Főbizottsági tervezet elfogadását megelőzően fogadták el. Ennek ellenére természetesen cél volt, hogy a Javaslat tartalmazza az irányelv azon szabályait, amelyek a fenti szerkesztési elvek alapján a Javaslatban szabályozandóak. Az irányelv a fogyasztói szerződések megkötésével kapcsolatos kérdésekre, mindenekelőtt a szerződéskötést megelőző tájékoztatásra, a szerződések formai követelményeire és az elállási jogra vonatkozik. Ezen szabályok vonatkozásában azonban az irányelv két önálló rezsimet hoz létre: eltérő szabályok vonatkoznak ugyanis a távollévők között és az üzlethelyiségen kívül kötött szerződésekre, valamint minden más fogyasztói szerződésre. A két rezsim közötti eltérés jelentős: a szerződések formai követelményeit az irányelv csak a távollévők közötti és az üzlethelyiségen


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

219

kívül kötött szerződések esetén szabályozza, és indokolás nélküli elállási jogot az irányelv szintén csak e két speciális esetben biztosít a fogyasztó számára. Ezen szabályokat követően az irányelv IV. Fejezete az egyéb fogyasztói jogokat szabályozza meglehetősen sporadikus módon. E körben szabályozza az irányelv a szállítási határidőre, az alkalmazott fizetési eszköz használati díjára, a kárveszély átszállására és a telefonos kapcsolat igénybevételének költségére vonatkozó kérdéseket. Az irányelv szabályozási logikája és szinte minden rendelkezése „ellenáll” a Javaslatban történő szerves implementációnak. Bár az irányelv hatálya a fogyasztói szerződésekre terjed ki, az irányelv a)-tól m)-ig terjedő felsorolása számos fogyasztói szerződést kivesz az irányelv hatálya alól. Önmagában ez jelentősen megnehezíti az implementációt, hiszen a Javaslat absztrakciós szintje mellett nehezen képzelhető el olyan rendelkezés például, amely egyes rendelkezések hatálya alól kiveszi azon szerződéseket, „amelyeket távközlési szolgáltatókkal nyilvános távbeszélő állomás igénybevétele útján kötnek nyilvános távbeszélő állomás igénybevétele céljából vagy telefon-, internet- vagy faxösszeköttetés egyszeri igénybevétele céljából”. Ezt követően a következő problémát a megkettőzött szabályozás jelenti. Mivel a távollévők között és az üzlethelyiségen kívül kötött szerződéseket a Javaslat továbbra sem kívánja a kódexbe emelni, ezért a Javaslatban kizárólag az e szerződéseken kívüli fogyasztói szerződésekre előírt tájékoztatási követelmények implementálása merül fel. E körben azonban az irányelv ugyancsak olyan normákat tartalmaz, amelyek „összeférhetetlenek” a Javaslat szerkesztési elveivel. (Az irányelv például előírja a tájékoztatást „a digitális tartalom működés[éről], beleértve az alkalmazandó műszaki védelmi intézkedéseket is, valamint „adott esetben a digitális tartalom hardverrel és szoftverrel való bármilyen vonatkozó interoperabilitása a kereskedő ismereteinek vagy a kereskedőtől ésszerűen elvárható ismereteknek megfelelően”.) Az irányelv implementálásával kapcsolatban további probléma végül, hogy az egyéb fogyasztói jogokat megfogalmazó rendelkezések kapcsán szintén kettős rezsimet hoz létre az irányelv. E fejezet hatályát szabályozó 17. cikk szerint a szállításra és a kárveszély átszállására vonatkozó „18. és 20. cikk az adásvételi szerződésekre alkalmazandó. Ezek a cikkek nem alkalmazandók a víz, gáz vagy villamos energia szolgáltatására vonatkozó, azokat nem korlátozott térfogatban vagy meghatározott mennyiségben értékesítésre kínáló szerződésekre, a távfűtés szolgáltatására vonatkozó szerződésekre, illetve a nem tárgyi adathordozón rögzített digitális tartalom szolgáltatására vonatkozó szerződésekre. A 19., 21. és 22. cikk alkalmazandó az adásvételi és a szolgáltatási szerződésekre, valamint a víz, gáz, távfűtés vagy digitális tartalom szolgáltatására vonatkozó szerződésekre”. E megkülönböztetés a Javaslatban szintén nehezen jeleníthető meg. A Javaslat közigazgatási egyeztetésre bocsátott tervezete e körben végül csupán három rendelkezést tartalmazott. A Javaslat az adásvételi szerződés szabályai kö-


220

Gárdos Péter

zött implementálta a kárveszély átszállására és az eladó késedelmére vonatkozó speciális fogyasztói adásvételi szabályokat. Emellett a szerződési általános szabályok között a Javaslat tartalmazott egy utaló normát, amely a tájékoztatási kötelezettség irányelv szerinti tartalmát majdan implementáló jogszabályra utalt. Az irányelv minden egyéb rendelkezése a Ptk.-n kívül rekedt. A Javaslat kormány elé terjesztett szövege kizárólag csak a fogyasztói adásvétel két szabályát tartotta meg, a tájékoztatással kapcsolatos utaló normát feleslegesnek minősítette, ezért elhagyta.

Összegzés A Koncepció alapján a Szerkesztőbizottság nagy elképzelésekkel vágott neki az új Ptk. kodifikációjának. Az elmúlt években megváltozott tanácsi és európai parlamenti jogalkotás azonban hamar kétségtelenné tette, hogy nem lehetséges a hatályos Ptk. kapcsán alkalmazott implementációs elveken változtatni. Az irányelvek a jelen formájukban számos okból nem alkalmasak arra, hogy a jogalkotó azokat a Ptk.-ban ültesse át. A szabályozás absztrakciós szintjén, a gyakori változásokon túl további lényeges probléma, amely kétségtelenül meghaladja a jelen vizsgálódás kereteit, hogy az irányelvek egy dogmatikailag kidolgozatlan térben keletkeznek. Ennek köszönhető, hogy az irányelvekben gyakran pongyola kifejezések jelennek meg, mint például a fogyasztók jogairól szóló irányelvben a „szerződés vagy annak megfelelő ajánlat”.13 A dogmatikai rendszer hiánya és ehhez kapcsolódóan a tagállamonként eltérő terminológia közismert problémákhoz vezet. A kritikákban rendszeresen hivatkozott Simone Leitner-eset tipikus példája ennek. A Bíróságnak azt a kérdést kellett megválaszolnia, hogy definíció hiányában hogyan értelmezendő a kártérítés utazási irányelvbeli fogalma. A kérdés nem teoretikus volt, hiszen a válasz döntötte el, hogy az utas nem vagyoni kártérítésre jogosult-e az irányelv alapján. A probléma abból fakadt, hogy az uniós jogalkotó nem határozta meg pontosan, hogy szerződésszegés esetén az utast milyen jogok illetik meg, és a jogalkotó azzal sem volt tisztában, hogy a kártérítés kifejezés az egyes tagállamokban jelentősen eltérő tartalommal bír.14 A „Study Group” és az „Acquis Group” által készített „Draft Common Frame of Reference” álláspontunk szerint helyesen ismeri fel, hogy ahhoz, hogy egy valóban működőképes rendszer alakuljon ki, ahhoz a szerződési jogi alapfogalmak definiálása és ezzel párhuzamosan modellszabályok megalkotása szükséges.15 Nehéz ugyanis a szerződés fogalmát megalkotni anélkül, hogy meghatároznánk, mi az a szerződés, hogyan jön létre, hogyan szűnik meg stb. A szerződés ilyen 13 14 15

A fogyasztók jogairól szóló 2011/83/EK irányelv 5. cikk (1) bekezdés. C-168/00 Simone Leitner v. TUI Deutschland. 2002. ECR I-2631. von Bar–Eric Clive (szerk.) 2009, 21.


Az Európai Unió magánjogi irányelvei és az új Polgári Törvénykönyv

221

formában történő definiálása elkerülhetetlenül átvezet a jogügylet definiálásához, és így tovább, így kellően alapos definíciók kizárólag egymással összefüggő szabályok formájában képzelhetőek el. Érdekes ezzel összefüggésben az a kísérlet, amely Fauvarque-Cosson és Mazeaud vezetésével az összehasonlító jog segítségével néhány alapvető szerződési jogi fogalmat (szerződés, kötelezettség, jogügylet, közrend, jóhiszeműség, szerződésszegés, felróhatóság, kár, megszűnés) jár körül.16 Évek óta folyik különböző elnevezések alatt az Európai Unió magánjogának egységesítésére, újragondolására vonatkozó munka. Bár a jelenlegi eredmények inkább a pesszimista hangokat látszanak igazolni, kétségtelen, hogy amíg az Európai Unió nem teremti meg legalább az irányelvek által érintett körben az „uniós magánjog” zárt dogmatikai rendszerét, az irányelvek implementálása állandó probléma elé fogja állítani a nemzeti jogalkotókat. Erre való tekintettel a Javaslat – a kisebbik rosszat választva – szükségszerűen döntött úgy, hogy a magánjogi irányelvek túlnyomó részét a jövőben sem a Ptk.-ban ülteti át.

Irodalom BAR, CH.–CLIVE, E. (ed.) 2009. Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. Draft Common Frame of Reference (DCFR). Full Edition. München. FAUVARQUE-COSSON, B.–MAZEAUD, D. 2008. European Contract Law. Materials for a Common Frame of Reference. Terminology, Guiding Principles, Model Rules. München. SCHULTE-NÖLKE, H. 2008. EC Consumer Law Compendium – Comparative Analysis. Bielefeld. SZILÁGYI F. 2012. Európai szerződési jog és a nemzeti szerződési jog rendszere: átültetési gyakorlatok és európai perspektívák. Magyar Jog 59/5. 268–281. VÉKÁS L.–GÁRDOS P. (szerk.). 2012. Az új Polgári Törvénykönyv Bizottsági Javaslata magyarázatokkal. Budapest. VÉKÁS L. 2008. Európai közösségi fogyasztóvédelmi magánjog. In Vékás L. (szerk.): Európai közösségi jogi elemek a magyar magán- és kereskedelmi jogban. Budapest. VÉKÁS L. 2008. Az új Polgári Törvénykönyv elméleti előkérdései. Budapest. VÉKÁS L. 2008. (szerk.) Szakértői Javaslat az új Polgári Törvénykönyv tervezetéhez. Complex. Budapest. VÉKÁS 2008. Dolgozatok az új Polgári Törvénykönyv tervezetéhez. Parerga. Budapest. VON

16

Fauvarque–Cosson–Mazeaud 2008.



ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 223–231

Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus az üzletnek is árt NAGY Csongor István LLM, PhD, SJD, tanszékvezető egyetemi docens Szegedi Tudományegyetem, Állam- és Jogtudományi Kar, Nemzetközi Magánjogi Tanszék E-mail: nagycs@juris.u-szeged.hu Összefoglalás. A 2009. június 30-án módosított szlovák nyelvtörvény EU-jogi megítélésével kapcsolatban az az általános (és leegyszerűsítő) vélekedés, hogy az EU gazdasági integrációként nem foglalkozik az európai értékekkel, így köztük a kisebbségek jogaival. A tanulmány bemutatja, hogy ez a megállapítás nem igaz, és még ha el is fogadjuk az EU-joggal kapcsolatos fenti tételt, a kisebbségek nyelvi jogait sértő rendelkezések a gazdaságnak sem tesznek jót: ezek a szabályok akadályozhatják a tagállamok közötti kereskedelmet, és ezáltal sérthetik a belső piac jogát. A tanulmány egy újfajta módszertannal, megközelítéssel gazdagítja a kisebbségvédelem eszköztárát, és ennek demonstrálására, a belső piac követelményrendszerén keresztül, részletesen elemzi a szlovák nyelvtörvény rendelkezéseit. Kulcsszavak: Belső piac, kisebbségi jogok, nyelvtörvény, szabad mozgás Abstract. The general (and over-simplified) opinion on the EU-law conformity of the Slovak Language Act (as amended on 30 June 2009) is that the EU as an economic integration does not deal with European values, including the rights of ethnic minorities. The paper demonstrates that this statement is flawed, and even if the foregoing proposition were accepted, the provisions violating the rights of ethnic minorities are not beneficial to the economy: these rules may hinder inter-state trade and, thus, can infringe the law of the internal market. The purpose of the paper is to enrich the tools of minority protection with a novel approach, and for demonstrating this, through the requirements of internal market, it analyses, in details, the provisions of the Slovak Language Act. Keywords: Free movement, Internal market, Language Act, Minority right


224

Nagy Csongor István

I. Bevezetés A 2009. június 30-án módosított szlovák nyelvtörvényt1 (továbbiakban: Nyelvtörvény) sokan és sok szempontból vizsgálták. Legutóbb a Velencei Bizottság 2009. októberi véleménye (Opinion no. 555/2009) mondta ki, hogy a törvény több ponton sérti a nemzetközi közjog szabályait. Az EU-joggal kapcsolatban az az általános (és leegyszerűsített) vélekedés, hogy gazdasági integrációként nem foglalkozik az európai értékekkel, így köztük a kisebbségek jogaival. A Nyelvtörvényt azóta több ponton módosították, rendelkezéseit és szankcióit puhították. Jelen tanulmány – a törvény 2009-ben módosított változatának egyfajta nekrológjaként – arra mutat rá, hogy (még ha el is fogadjuk az EU-joggal kapcsolatos fenti tételt) a kisebbségek nyelvi jogait sértő rendelkezések a gazdaságnak sem tesznek jót: ezek a szabályok akadályozhatják a tagállamok közötti kereskedelmet, és sérthetik a belső piac jogát. A tanulmány célja, hogy egy újfajta módszertannal, megközelítéssel gazdagítsa a kisebbségvédelem eszköztárát, amelynek bemutatására a Nyelvtörvény kiválóan alkalmas. Ezen megfontolásból – bár hangsúlyozni kell, hogy a Nyelvtörvény időközben elfogadott módosításai nem oszlatják el az alábbiakban vázolt aggályok mindegyikét – jelen tanulmány a törvény 2009. június 30. utáni szövegváltozatával foglalkozik annak demonstrálása érdekében, hogy miként lehet a gazdasági integráció jogát kisebbségvédelmi célból használni.

II. A belső piac szabályozása és a négy alapszabadság Az Európai Közösség belső piacának gerince a négy alapszabadsága: az áruk, a személyek (munkavállalók szabad mozgása és a letelepedés szabadsága), a szolgáltatások és a tőke szabad mozgása. A Nyelvtörvény több rendelkezése, nyelvi követelmények meghatározásával, korlátozza és akadályozza a négy alapszabadság érvényesülését, valamint elbátortalaníthatja e szabadságok jogosultjait a szabad mozgáshoz való jog gyakorlásától; így attól, hogy a Szlovák Köztársaság területén munkát vállaljanak, letelepedjenek, gazdasági társaságot alapítsanak vagy gazdasági társaságban részesedést szerezzenek. Bár nyomós közérdekből, az arányosság, az egyenlő elbánás szempontjainak tiszteletben tartása mellett, a szabad mozgás bizonyos korlátozása elfogadható lehet, igencsak kétséges, hogy az egyenlő bánásmód követelményét több ponton sértő Nyelvtörvény rendelkezései megfelelhetnek-e ezeknek a feltételeknek. Az Európai Bíróság joggyakorlata mind a négy alapszabadság tekintetében az alábbi megközelítést követi: minden olyan intézkedés sérti a belső piac szabá1

A Szlovák Köztársaság Nemzeti Tanácsának 1995. évi 270. számú törvénye a Szlovák Köztársaság államnyelvéről, néhány törvény megváltoztatásával és kiegészítésével.


Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus...

225

lyait, amely zavarja valamely alapszabadság gyakorlását, illetve elbátortalanítja a jogosultakat attól, hogy ezen szabadsággal éljenek. Az alapszabadságok csak kivételesen, nyomós közérdekből és szigorú feltételek mellett korlátozhatók. Nagyon fontos jellemzője a négy alapszabadságnak, hogy azok a szabadság előnyéből részesülő minden személy számára jogosultságokat állapítanak meg, így például a munkavállalók szabad mozgására mind a munkavállalók, mind pedig a munkaadók hivatkozhatnak (C-350/96. Clean Car, [1998] EBHT I-02521.), a szolgáltatások szabad mozgása mind a szolgáltatást nyújtók, mind pedig a szolgáltatásokat igénybe vevők számára jogosultságokat állapít meg (286/82. és 26/83. Luisi és Carbon [1984] EBHT 00377., 186/87. Cowan [1989] EBHT 00195.).

III. A Nyelvtörvény egyes rendelkezéseinek hatása a négy alapszabadságra 3. § Az államnyelv használata a hivatalos érintkezésben (2) Az (1) bekezdés szerinti szervek és jogi személyek, a közlekedési és távközlési vállalatok, a posta alkalmazottai és állami alkalmazottai, valamint a Szlovák Köztársaság fegyveres erőinek (a továbbiakban: fegyveres erők), a fegyveres rendvédelmi testületeknek és más fegyveres testületeknek, valamint a tűzoltó egységeknek a tagjai kötelesek ismerni és a hivatalos érintkezésben használni az államnyelvet. Míg az Európai Unióban számos közszolgáltatás területén végbement a piacnyitás, és ebből kifolyólag más tagállamok természetes és jogi személyei alapíthatnak és működtethetnek közlekedési és távközlési vállalatokat a Szlovák Köztársaság területén, a Nyelvtörvény megköveteli e magánvállalatok alkalmazottaitól a szlovák nyelv ismeretét és annak használatát a hivatalos érintkezésben. Ez a követelmény azonban tényleges diszkriminációt tartalmaz, hiszen ennek a rendelkezésnek az a gyakorlati következménye, hogy egy közlekedési vagy távközlési vállalat ténylegesen csak szlovák állampolgárokat alkalmazhat: ugyanis kevés kivételtől eltekintve csupán ők rendelkeznek a szükséges nyelvismerettel. Fontos kiemelni, hogy a Nyelvtörvény munkakörtől függetlenül, általánosságban követeli meg a szlovák nyelv ismeretét, azaz nem veszi figyelembe, hogy bizonyos esetekben, a munkakör függvényében – pl. az adott munkavállaló nem kerül közvetlen kapcsolatba a fogyasztókkal, a többi munkavállalóval más nyelven hatékonyan tud kommunikálni – a szlovák nyelv ismerete valamely munkakör ellátásához adott esetben nem elkerülhetetlenül szükséges. Míg ez a nyelvi követelmény sérti a munkavállalók szabad mozgását is, ugyanígy korlátozza a letelepedés szabadságának gyakorlását, különösen kis- és középvállalkozások esetén, amelyek – legalábbis a piacra lépés kezdeti szakaszában – nagyobb eséllyel alkalmaznak származási országukból származó munkavállalókat.


226

Nagy Csongor István

Érdemes ebben a vonatkozásban kiemelni, hogy a Bizottság közleménye a munkavállalók szabad mozgásáról2 kimondja: bár nyilvánvalóan fontos, hogy a munkavállalók hatásosan tudjanak egymással kommunikálni, és bizonyos szintű nyelvtudás esetlegesen megkövetelhető egy adott munkakör ellátásához, az Európai Bíróság gyakorlata értelmében a nyelvi követelményeknek a betöltendő állás szempontjából ésszerűnek és szükségesnek kell lenniük, és ez nem lehet alkalom a más tagállamokból származó munkavállalók kizárására.3 Ebből kifolyólag, bár a nyelvtudás követelménye elfogadható lehet, nem lehet általánosságban kizárni a munkaerőpiac adott szegmenseiből az államnyelvet nem beszélő, más tagállamból származó személyeket, hiszen az adott nyelv ismerete csak akkor követelhető meg, ha az a kérdéses munkakör betöltéséhez valóban ésszerűen szükséges. Kérdéses, hogy vajon a tagállam kizárhatja-e, hogy egy közlekedési vagy távközlési szolgáltatásokat nyújtó magánvállalat saját döntése alapján olyan európai polgárokat alkalmazzon, akik nem ismerik az államnyelvet. 3. § Az államnyelv használata a hivatalos érintkezésben (6) A Szlovák Köztársaság minden állampolgárának joga van arra, hogy keresztnevét és családnevét a szlovák helyesírás szabályainak megfelelő névformára illetékmentesen módosíttassa. A fenti rendelkezés két szempontból is diszkriminatív. Egyrészt csak a szlovák helyesírás szabályainak megfelelő névformára történő módosítást teszi illetékmentessé. Másrészt egyértelmű állampolgárságon alapuló hátrányos megkülönböztetést tartalmaz: csak a Szlovák Köztársaság állampolgárai számára teszi lehetővé a fenti módosítást. Ebben a kontextusban érdemes utalni a Stefan Grunkin és Dorothee Regina Paul ügyre,4 amelyben az Európai Bíróság a személyek szabad mozgása szempontjából kiemelt jelentőségét tulajdonított annak, hogy a szabad mozgás jogát gyakorló személynek lehetősége legyen mindegyik tagállamban ugyanazt a nevet viselni. 3a. § Az államnyelv használata a földrajzi elnevezésekben Államnyelven tüntetik fel a településneveket és a településrészek nevét, az utcák és más közterületek nevét, más földrajzi neveket, valamint az állami térképészeti munkák adatait, beleértve az ingatlan-nyilvántartási (kataszteri) térképeket is; a települések megjelölését és az utcák megjelölését és más helyi földrajzi jelöléseket a nemzeti(ségi) kisebbségek nyelvén külön előírások szabályozzák. A fenti rendelkezés többek között előírja, hogy bizonyos termékek, így térképek, könyvek stb. esetén a települések és földrajzi egységek elnevezése tekinteté2 3 4

Communication from the Commission. Free movement of workers – achieving the full benefits and potential. COM(2002) 694 final. 7. C353/06. sz., Stefan Grunkin és Dorothee Regina Paul ügyben hozott ítélet (EBHT 2008. I-07639.)


Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus...

227

ben a szlovák nyelvet kell alkalmazni. Mivel a Szlovák Köztársaság településeinek és földrajzi egységeinek neve több nyelvben (pl. német, magyar) a szlovák nyelvtől eltérő formában van jelen, a fenti megjelölések követelménye, amennyiben azokat például Németországban vagy Magyarországon előállított termékekre alkalmazzák, korlátozza az áruk szabad mozgását. A térképek és könyvek nyelvezetére vonatkozó követelmények termékkötött intézkedésnek minősülnek, mivel azok egy másik tagállamban jogszerűen előállított termék lényegi jellemzőjére, összetételére vonatkoznak, és így korlátozzák az áruk szabad mozgását. Ezen a helyzeten az sem változtat, ha a szlovák elnevezés mellett lehetőség van a térkép vagy könyv által használt nyelv szerinti megjelölés feltüntetésére is, hiszen ez ugyanúgy korlátozná a más tagállamokban jogszerűen előállított termékek értékesítését a Szlovák Köztársaság területén. 5. § Az államnyelv használata a nyilvános érintkezés némely területén (1) A rádiós programszolgáltatás közvetítése és televíziós programszolgáltatás közvetítése a Szlovák Köztársaság területén államnyelven történik az alábbiak közvetítésének kivételével: a) más nyelvű televíziós műsorok államnyelvű feliratozással vagy az azoknak közvetlenül ezt követő államnyelven történő sugárzásával, b) más nyelvű rádiós műsorok az azoknak közvetlenül ezt követő, államnyelven történő sugárzásával, és a regionális vagy helyi műsorszórásban a nemzeti(ségi) kisebbségek tagjai számára készült rádiós műsorok, az élő adásban közvetített rendezvényeket is beleértve, c) a Szlovák Rádió külföldre sugárzott kulturális és tájékoztató műsorai, j) rendezvények élő adásban való közvetítése az államnyelvbe történő szimultán tolmácsolással más nyelvű műsor keretében. Bár a fenti rendelkezések konkrét esetben történő értelmezése bizonytalan, mindenképpen számos aggályt vet fel a szolgáltatások szabad mozgásával kapcsolatban. Annak feltételezése mellett is, hogy a fenti rendelkezések csak a Szlovák Köztársaság területén alapított és működő szolgáltatókra vonatkoznak, kérdéses, hogy ez milyen módon érinti az audiovizuális szolgáltatások határon átnyúló mozgását. Nagymértékben szűkítik a fenti rendelkezések az olyan műsorszolgáltató lehetőségeit, amely a Szlovák Köztársaság területén működik, azonban más tagállamok állampolgárai számára vagy más tagállamok állampolgárai számára is sugároz műsorokat. Ez utóbbi a Szlovák Köztársaság vonatkozásában egy különösen életszerű lehetőség, hiszen az ország déli részét többségében magyarok lakják, így az audiovizuális szolgáltatások szempontjából (nyelvi akadályok hiányában) a magyarországi fogyasztókkal azonos piacba (is) tartoznak. A fenti rendelkezések gyakorlatilag kizárják, hogy egy magyar állampolgár a Szlovák Köztársaságban alapítson egy rádiót, amelynek a célcsoportját a szlovákiai és a magyarországi magyar anyanyelvű fogyasztók jelentik. A magyar nyelvű adást ugyanis minden esetben meg kel-


228

Nagy Csongor István

lene ismételni szlovák nyelven is, és ez alól csak a nemzeti és etnikai kisebbségek számára készült rádiós műsorok képeznek kivételt, azok közül is csupán a helyi vagy regionális műsorok; míg a Magyarország egészét, valamint a Szlovák Köztársaság déli részét célzó rádióadás nyilvánvalóan nem minősíthető regionálisnak. Az a követelmény, hogy idegen nyelvű műsor esetében az egyenes adásban közvetített rendezvények csak az államnyelvre történő szimultán tolmácsolás mellett sugározhatók, gyakorlatilag kizárja, hogy egy szlovákiai műsorszolgáltató más tagállamokban található, nem szlovák anyanyelvű fogyasztók részére rendezvényeket közvetítsen. Kevésbé súlyos, azonban a más tagállamok állampolgárainak történő televíziós audiovizuális szolgáltatásnyújtást zavaró követelménynek minősíthető, hogy az idegen nyelvű televíziós adásokat szükségszerűen államnyelvű feliratokkal kell ellátni, vagy azokat államnyelven meg kell ismételni, függetlenül attól, hogy azoknak kik a címzettjei. Azt is ki kell emelni, hogy a fenti korlátozások nem vonatkoznak a Szlovák Rádió egyes műsoraira, ezért hátrányos megkülönböztetést eredményeznek a Szlovák Rádió és más (kereskedelmi) rádiók között. A fenti szabályok nagymértékben akadályozzák, rádió esetén pedig gyakorlatilag kizárják, hogy egy kereskedelmi audiovizuális szolgáltató a Szlovák Köztársaság területéről nyújtson audiovizuális szolgáltatásokat más tagállamok állampolgárai számára. Itt érdemes ismételten utalni arra, hogy Magyarország és a Szlovák Köztársaság déli része, a nyelvi és kulturális azonosság miatt, az audiovizuális szolgáltatások szempontjából azonos piacba tartozhat. 5. § Az államnyelv használata a nyilvános érintkezés néhány területén (6) A kulturális és oktatási-művelődési rendezvények államnyelven valósulnak meg. Kivételt képeznek a nemzeti(ségi) kisebbségek, etnikai csoportok, vendégszereplő külföldi művészek és az idegen nyelvek oktatására irányuló oktatásiművelődési rendezvények, valamint az eredeti szöveggel megszólaló zeneművek és színdarabok. A programok kísérő felvezetése államnyelven is megtörténik, kivételt képez ez alól a jelen bekezdés második mondata szerinti műsorok felvezetése, amennyiben ezek az államnyelv szempontjából az alapvető érthetőség követelményének megfelelő nyelven valósulnak meg. A fenti rendelkezések értelmében más tagállamok előadóművészeinek rendezvényein, valamint minden, a Szlovák Köztársaság területén rendezett tudományos konferencián kötelező a programot szlovák nyelven is konferálni. Bár a szlovák nyelvű konferálás tartalma nem egyértelmű, nyilvánvaló, hogy ez a követelmény további költséget és terhet jelent más tagállamok előadóművészei, valamint oktatási-képzési szolgáltatást nyújtó vállalkozói számára. Ennek a többletköltségnek és tehernek a szolgáltatások szabad mozgása szempontjából vett korlátozó hatása fordított arányban áll a koncert vagy egyéb rendezvény volumenével, forgalmá-


Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus...

229

val, így kiemelten sújtja a kis- és közepes vállalkozásokat. Bár a koncert vagy rendezvény nyelvét nem ismerő szlovák állampolgárok a szolgáltatás igénybevétele szempontjából kétségtelenül kedvezőbb helyzetbe kerülnek, kétséges, hogy menynyiben indokolható a szolgáltatások szabad mozgásának korlátozása pl. egy angol nyelvű tudományos konferencia esetén, ahol a hallgatóság minden bizonnyal érti a konferencia nyelvét, és ennek ellenére szükséges, többek között, az előadókat, az előadások címét szlovák nyelven is felkonferálni. 8. § Az államnyelv használata a nyilvános érintkezés egyéb területein (2) A munkajogi viszonyban vagy munkavégzésre irányuló egyéb jogviszonyban az írásbeli jogügyletek szövegezése államnyelven történik, az államnyelvi szövegváltozat mellett készíthető tartalmilag azonos más nyelvű szövegváltozat is. A Nyelvtörvény fenti rendelkezése lényegében előírja, hogy a munkaszerződések nyelve a szlovák, azokat szlovák nyelven kell írásba foglalni. A rendelkezés megfogalmazása arra utal, hogy más nyelvi változat csupán a szlovák eredeti fordításaként készíthető, és ebben az esetben is a szlovák nyelvű változat jelenti majd a hiteles nyelvi változatot, vagy a szerződés tartalma a szlovák nyelvű változat értelmezésével állapítandó meg. A rendelkezéssel kapcsolatos legfontosabb problémát az jelenti, hogy két európai polgár, akik közül egyik vagy mindkettő más tagállamból származik, mindenképpen köteles szlovák nyelvű szerződést kötni egymással akkor is, ha a szerződés szövegét kívülállók számára nem fedik fel. Ennek alapján például két német állampolgár a Szlovák Köztársaság területén csak szlovák nyelven köthet munkaszerződést; amennyiben egyikük sem beszél megfelelő szinten szlovákul, tolmácsot, illetve fordítót kell igénybe venniük a közöttük német nyelven létrejött akarategyezség szlovák nyelven történő írásba foglalása érdekében. Amennyiben a munkaszerződést német nyelven kötik meg, megsértik a Nyelvtörvény rendelkezéseit és igen súlyos szankcióknak teszik ki magukat, amellett, hogy ez a szerződés alaki hiba folytán minden bizonnyal érvénytelen lenne. Bár az így létrejött szlovák nyelvű munkaszerződést ezt követően lefordíthatják németre, a szlovák változat tekintendő majd irányadónak, vagyis az a nyelvi változat, amelyet esetleg egyikük sem ismer. Bár a szlovák nyelvű fordítás esetleg indokolt lehet, amennyiben pl. bírósági eljárás folyik a Szlovák Köztársaságban az adott munkaszerződéssel kapcsolatban, a két német anyanyelvű személy közötti viszonyban kétséges, hogy milyen funkciót tölthet be ez a nyelvi követelmény. Fontos hangsúlyozni, hogy abban az esetben is kötelező a szlovák nyelvű változat elkészítése, ha a munkaszerződés szövegét nem használják fel hivatalos eljárásban (pl. mert a felek között a munkaszerződéssel kapcsolatban nem keletkezik jogvita), és azt a feleken kívül sem harmadik személy, sem hatóság nem látja. Emellett azt is ki kell emelni, hogy a két német személy közötti akarategyezség autentikus kifejeződésének a német nyelvű megállapodás tekinthető, míg a szlo-


230

Nagy Csongor István

vák változat, bár ezt a törvény megköveteli és irányadónak tekinti, kevésbé hűen fejezi ki a felek közötti akarategyezséget. Félreértés vagy félrefordítás esetén indokolt lehetne a német nyelvű megállapodásból kiindulni, hiszen végső soron ez a nyelvi változat az, amelyet a felek értettek, és csak ennek vizsgálatával deríthető ki a felek tényleges akarategyezsége. Az a követelmény, hogy a munkaszerződéseket első lépésben szlovák nyelven kell megkötni, és azokról csak ezt követőem készíthető fordítás, még akkor is, ha a felek nem vagy nem megfelelően értik a szlovák nyelvet, valamint az a követelmény, hogy a szlovák nyelvű változat tekintendő irányadónak a felek akarategyezsége szempontjából, nagy valószínűséggel elbátortalaníthatja a más tagállamokból származó természetes és jogi személyeket attól, hogy a Szlovák Köztársaság területén letelepedjenek, illetve lehet ilyen hatása. A fentiekben írtaknak megfelelően, ez a rendelkezés elsősorban a kis- és középvállalkozásokat bátortalaníthatja el a másik tagállamban történő letelepedéstől. Egy kisvállalkozás esetén, amelynek csupán néhány alkalmazottja van, a munkaszerződések szlovák nyelven történő megkötése komoly többletterhet jelenthet, amely aligha tűnik indokoltnak abban az esetben, ha mindkét szerződő fél anyanyelve azonos (még ha állampolgárságuk nem is az). Ebben a vonatkozásban egy fontos adalék, hogy a 44/2001/EK rendelet értelmében a tagállamok nem írhatnak elő a polgári és kereskedelmi szerződésekben, így a munkaszerződésekben sem, nyelvi követelményt a joghatósági kikötésre vonatkozóan. Az Európai Bíróság az Elefanten Schuh ügyben5 megállapította, hogy a rendelet kimerítően szabályozza a joghatósági megállapodások formai követelményeit, ebből kifolyólag ebben a vonatkozásban, nyelvi előírás formájában, nem érvényesíthető többletkövetelmény. Ebben az ügyben egy belga jogszabály előírta, hogy csak holland nyelven lehet munkaszerződést kötni, valamint az ennek a rendelkezésnek a megsértésével kötött szerződéseket semmisnek nyilvánította.6 Ennyiben a Nyelvtörvény fenti rendelkezése mindenképpen ellentétes az uniós joggal. 8. § Az államnyelv használata a nyilvános érintkezés egyéb területein (6) A nyilvánosság tájékoztatására szánt összes feliratot, reklámot és közleményt, főleg az elárusító helyeken, sportlétesítményekben, éttermekben, utcákon, utak mellett és felett, repülőtereken, autóbusz- és vasútállomásokon és a tömegközlekedési járműveken államnyelven tüntetik fel. Ha más nyelvű szöveget is tartalmaznak, a más nyelvű szövegek csak az államnyelven írt szöveg után következnek, és tartalmilag azonosnak kell lenniük az államnyelven írt szöveggel. A más nyelvű szöveg egyenlő vagy kisebb betűméretben kerül feltüntetésre, mint az államnyelvű szöveg. 5 6

150/80. sz. ügyben hozott ítélet (EBHT 1981. 1671. 5. és 24–27. pont) Ld. Nagy 2006, 134.


Szlovák nyelvtörvény kontra belső piac: a provincializmus...

231

Bár ésszerű fogyasztóvédelmi törekvés lehet bizonyos közérdeklődésre számot tartó tartalmak államnyelven történő közzététele – tekintetbe véve a Nyelvtörvény által meghatározott rendkívül súlyos szankciókat, valamint azt a követelményt, hogy a fordításnak tartalmilag azonosnak kell lennie az államnyelvű szöveggel –, a fenti rendelkezés komoly visszatartó erőt jelenthet. Pl. amennyiben egy magyar állampolgárságú személy éttermet nyit egy többségében vagy kizárólag magyar nemzetiségű személyek által lakott szlovákiai településen, akkor a szlovák nyelvű felirat, valamint a magyar nyelvű felirattal való azonos tartalom követelménye, még ha indokolható is lehet, a rendkívül súlyos szankciókra is tekintettel, jelentős mértékben elbátortalaníthatja a szlovák nyelvet nem ismerő személyeket egy ilyen üzleti tevékenység megkezdésétől. Életszerű helyzet, hogy egy ilyen étterem üzemeltetője valamilyen szinten megtanul szlovákul, illetve megpróbálja az étteremben található közlemények, feliratok és az étlap, valamint az itallap tartalmát szlovák nyelvre lefordítani. Ilyen körülmények között vétlenül is megsértheti a Nyelvtörvény rendelkezéseit, ha pontatlanul vagy hiányosan fordítja le szlovák nyelvre az eredetileg anyanyelvén összeállított étlapot. Ebben az esetben komoly visszatartó erőt jelenthet az a követelmény, hogy a két nyelvi változatnak tartalmilag azonosnak kell lennie, ellenkező esetben az érintett kiteszi magát a Nyelvtörvény által lehetővé tett súlyos szankciónak.

IV. Zárszó A fentiekben felvázoltam néhány olyan helyzetet, amelyben a Nyelvtörvény (annak 2009. június 30-án módosított szövege) aggályokat vethet fel a belső piac joga alapján. Bár az Európai Unió elsősorban gazdasági integrációként való felfogása valóban azt sugallja, hogy a stílus nem számít, a valóság az, hogy a provincializmus igenis rosszat tesz az üzletnek.

Irodalom NAGY CS. I. 2012. Az Európai Unió nemzetközi magánjoga. Budapest.



ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 233–248

A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény keletkezési folyamata NÓTÁRI Tamás egyetemi docens KRE ÁJK, tudományos munkatárs MTA TK JTI, meghívott oktató Sapientia EMTE E-mail: tamasnotari@yahoo.de Összefoglalás. E tanulmányban azt kívánjuk megvizsgálni, hogy a nagy valószínűséggel 737 és 743 között végleges formába öntött Lex Baiuvariorum, vagyis az írásba foglalt bajor Volksrecht Prologusának elbeszéléstörténete milyen kérdéseket vet fel a törvény datálása kapcsán, illetve hogy annak tartalma mennyiben igazolható. A tanulmány függelékeként a Prologus szövegének kommentárral ellátott fordítását is közöljük. Kulcsszavak: Lex Baiuvariorum, kora középkori jogtörténet, bajor törvényalkotás Abstract. Lex Baiuvariorum is Bavaria’s most important and earliest source in terms of legal history, created between 737 and 743. This paper deals with the history of the creation of Lex Baiuvariorum. More specifically, dwelling on the issues of dating of Lex Baiuvariorum, possible connections between the content of the narrative in the Prologus and the process of making the code of laws. The appendix contains the Hungarian translation of the prologue of the lex. Keywords: Lex Baiuvariorum, early medieval legal history, Bavarian lawmaking

A Lex Baiuvariorum1 datálása kapcsán a szakirodalomban számos esetben előkerül a Prologus történetiségének értékelésére vonatkozó kérdés, valamint a törvényszöveg első két titulusának (az egyházra, valamint a hercegre vonatkozó szabályozás) tartalmi elemeinek értékelése. A Lex Baiuvariorum létrejötte kapcsán két, egymással szöges ellentétben álló nézet különböztethető meg, nevezetesen az egységelmélet (Einheitstheorie) és a több lépésben történő megalkotás teóriája (Schichtentheorie). Ezen utóbbi elmélet hívei szerint a Lex Baiuvariorum ránk maradt változata legalább három, időben egymástól jól elkülöníthető szövegréteg létét tételezik fel. Az egységelmélet képviselői a Lex Baiuvariorum első titulusának bevezető mondatát alapul véve egy egységes, királyi törvényhozói 1

A Lex Baiuvariorum történeti kontextusához ld. Nótári 2005; Nótári 2007; Nótári 2010.


234

Nótári Tamás

akaratra és a frank birodalmi gyűlésen megtörtént, nép általi jóváhagyásra vezetik vissza a törvény létrejöttét.2 A Lex Baiuvariorum Prologusának hozzávetőleg kétharmada Isidorus Origenes című munkájából, azon belül is annak ötödik könyvéből származik,3 amelyben egyrészt az ókor kodifikációtörténete, illetve ennek bizonyos mitikus elemei kerülnek feldolgozásra, valamint – mintegy jogelméleti fejtegetésként – a jog, a törvény és a szokásjog egymáshoz való viszonya nyer meghatározást. Ezen felül a Prologus Theuderich frank király törvényalkotói tevékenységéről, vagyis a király parancsára a frankok, az alemannok és a bajorok számára feljegyzett törvények keletkezéséről tartalmaz rövid elbeszélést. A Prologus hitelessége először a 17. században képezte tudományos diskurzus tárgyát: Hermann Conring 1643-ban megjelent munkájában nem vonta kétségbe az abban olvasható leírás valóságtartalmát.4 Elsőként Mederer mutatott rá 1793-ban, hogy a Lex Baiuvariorum szövege és a Prologus kodifikációtörténeti elbeszélése számos ponton ellentmond egymásnak, ha ugyanis a Prologusban foglaltak teljes egészében megállnák a helyüket, akkor a törvény általunk ismert szövege a 7. században keletkezett volna, aminek viszont ellentmondanak a lex azon rendelkezései, amelyek egy, már stabil és összetett bajor egyházszervezet létét előfeltételezik, amely csupán a 8. század első harmadában kristályosodott ki.5 A Prologus elbeszélésének hitelességét ettől fogva egyre többen kétségbe vonták: Gfrörer, aki az alemann törvény Prologusát is vizsgálta,6 valamint Schröder egyértelmű hamisítványnak bélyegezte a szöveget.7 Természetesen nem maradhattak el azon kísérletek sem, amelyek a Prologust valamiképpen „rehabilitálni” akarták, így például Brunner a kodifikációtörténeti elbeszélést egy Merowing birodalmi törvény átdolgozási munkálatainak leírásaként fogta fel. Ezek szerint e birodalmi törvényt I. Dagobert király bocsátotta ki 629 és 634 között, méghozzá több hercegségre kiterjedő hatállyal, s ennek bizonyítékát Brunner többek között az első és a második titulusban olvasható rendelkezésekkel kívánta alátámasztani, s végül arra a következtetésre jut, hogy a Lex Baiuvariorum Odilo herceg idejében, vagyis 744 és 748 között nyerte el általunk is ismert formáját.8 Gengler a 7. századi datálás mellett foglal állást, s e nézetét azzal indokolja, hogy a Prologus műfajilag nem a törvénykönyvek, vagyis nem a jogalkotás, hanem a történeti elbeszélés, azaz a historiográfia világába tartozik. Feltételezi, hogy a Prologusban olvasható leírás egy később elveszett, nagyobb történeti mű kivonata, s ennek megfelelően a törvény végső megszerkesztésének idejét I. Dagobert király ural2 3 4 5 6 7 8

Az áttekintéshez Hohenlohe 1932, 5. skk.; Siems 1978, 1887. sk. Lex Baiuvariorum 5, 1, 1–7; 5, 3, 1–4. Conring 1643, cap. IX. Mederer 1793, 32. skk. Gfrörer 1865, 168. Schröder 1932, 234. Brunner 1906, I. 453. skk.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

235

kodásának korára, tehát a 623-tól 639-ig tartó intervallumra datálja.9 Roth nem zárja ki Dagobert király, illetve jogtudósai közreműködését a Lex Baiuvariorum megalkotásában, megjegyzi azonban, hogy e beavatkozás jó eséllyel csupán néhány titulust érinthetett, s hogy a többi norma ránk maradt szövege a későbbi szerkesztési munkálatok végrehajtóinak jogfelfogását tükrözi.10 A Lex Baiuvariorum keletkezése tekintetében az első biztosnak tekinthető terminus ante quem a legkorábbi, pontosan datálható bajorországi zsinat, a 756-ban megtartott Ascheimi Zsinat, amelyen már hivatkozás11 történik a Lex Baiuvariorum két passzusára.12 A zsinat említést tesz III. Tasziló herceg elődjéről is,13 ami valószínűsíteni engedi, hogy a Lex Baiuvariorum az utolsó önálló bajor herceg, Tasziló uralkodásának kezdete, vagyis 748 előtt keletkezett. A datálás kérdésében a kutatás mindig is támpontul vette a törvényt bevezető Prologust, amely általános – bizonyos szemszögből „jogelméleti” – fejtegetéseket közöl a törvényhozó és a törvényhozás funkciójáról, valamint Isidorus Hispalensist követve a lex és a consuetudo fogalmáról.14 A Prologus befejező része azonban tartalmaz egy igen konkrét, a Lex Baiuvariorum megalkotásának állítólagos történelmi folyamatát elbeszélő leírást, amelynek alapján ezen törvényalkotói, illetve kodifikátori aktusra a következőképpen került sor. Theuderich frank király chalons-i tartózkodása idején, Chlodwig 511-ben bekövetkezett halála után a törvényekben jártas férfiakból álló bizottságot állított fel, hogy a hatalma alá tartozó frankok, alemannok és bajorok jogát az egyes népek szokásjogának megfelelően feljegyezzék, és ennek során a pogány elemeket eltávolítva azokat keresztényekkel cseréljék fel. Ezt a törvények Childebert és Chlothar által a 6. és 7. század fordulóján végrehajtatott törvényi javítások követték, majd a Dagobert által bevont négy tanácsadó, Claudius, Chadoind, Magnus és Agilulf segítségével végrehajtott reform és a hatályosnak minősülő joganyag írásos kihirdetése. A kutatók a Prologusban foglaltak igazságtartalma tekintetében máig megosztottak. Bruno Krusch számára a Prologus nem volt más, mint tendenciózus, a frank uralkodó Bajorország feletti törvényalkotói hatalmát Chlodwig haláláig visszavezetve legitimáló hamisítvány.15 Franz Beyerle feltételezi, hogy a Prologus 656 előtt keletkezett, vagyis még I. Dagobert király életében, mivel a felsorolt uralkodók közül egyedül ő kapta meg a gloriosissimus jelzőt.16 Mayer szintén úgy véli, hogy 9 10 11 12 13

14 15 16

Gengler 1889, 14. Roth 1848, 6; Mederer 1793, 32. skk. Synodus Aschaimensis 12. De reliquo promiscuo volgo, ut in lege Baiuvariorum consistere debet, ut de eorum hereditate, exceptis capitalibus criminibus, non alienentur. A hivatkozott két passzus a következő: Lex Baiuvariorum 2, 1; 7, 5. Synodus Aschaimensis 4. De legibus ecclesiarum paterna reverentia conperiemini et nos maxime admoneri oportit, quod tot diffusus orbs oriens occidensque conservat et precessorum vestrorum depicta pactus insinuat. Landau 2004, 30. Krusch 1924, 259. skk. Beyerle 1929, 373. skk.


236

Nótári Tamás

a Prologus a 7. században keletkezhetett, s hogy a frank törvényalkotásról szóló elbeszélő passzust csak utóbb egészítették ki a lex és a consuetudo mibenlétéről szóló, Isidorustól átvett gondolatokkal.17 Meg kell állapítanunk ugyanakkor, hogy a Prologus bizonyos részei nagy valószínűséggel történeti tényekre utalnak, hiszen tudunk mind a II. Childebert, mind a II. Chlothar idejében lezajlott törvényalkotásról, az előbbihez kapcsolható az 596 táján keletkezett directio, az utóbbihoz az 584/628-as praeceptio és a 614-es edictum. Szintén II. Chlothar alatt keletkezett a Lex Alamannorum egy ránk maradt ősi változata,18 I. Dagobert idején, 633 táján pedig a tartalmilag jórészt a száli frank törvényen alapuló Lex Ribuaria. A Prologusban említett királyi tanácsadók közül kettő történetileg azonosítható személy: a 605-ben maior domusi tisztséget betöltő Claudius bölcsességét és tudományokban való jártasságát Fredegar nagy elismeréssel említi,19 Chadoindról pedig mint I. Dagobert referendariusáról és hadvezéréről tesz említést.20 (A Fredegar által említett Claudiust Detlef Liebs a Prologusban szereplő Claudiusszal azonosítja.21) Agilulf kapcsán egy Fredegar által a 642-es esztendő eseményei kapcsán említett püspökre gondolhatunk,22 Magnus kapcsán pedig egy avignoni püspökre.23 Ugyanakkor nem hagyhatjuk figyelmen kívül, hogy egyéb forrás nem szól I. Dagobert bajor területekre kiterjedő törvényhozói ténykedéséről, I. Theuderich alemann és bajor törvényadói szerepe pedig aligha lehet több puszta legendánál, annál is inkább, mert a bajorok megjelenéséről először csak Theuderich halála, vagyis 533 után jó másfél évtizeddel tudósítanak a források, a későbbi Bajorország területe pedig nem tartozhatott frank fennhatóság alá.24 A Lex Baiuvariorum datálása kapcsán Peter Landau kiemelt figyelmet szentel a törvényt bevezető, a legtöbb kéziratban található rubrikának: „Hoc decretum est apud regem et principes eius et apud cunctum populum christianum qui infra regnum Mervungorum consistunt.”25 A frank uralkodó, akitől a törvényalkotói kezdeményezés kiindult, itt nem a regnum Francorum, hanem a regnum Mervungorum királya, vagyis a frankok népéhez tartozásról a dinasztiára tevődik 17 18 19

20

21 22

23 24 25

Mayer 1929, 80. skk. Schmidt-Wiegand 2001, 201. Fredegarius, Chronicae 4, 28. Anno 11 regni Teuderici subrogatur maior domus Claudius genere Romanus, homo prudens, iocundus in fabolis, strenuus in cunctis, pacienciae deditus, plenitudinem consiliae habundans, litterum eruditus, fide plenus, amiciciam cum omnibus sectans. Fredegarius, Chronicae 4, 78. Dagobertus de universum regnum Burgundiae exercitum promovere iobet, statuens eis capud exercitus nomeni Chadoindum referendarium, qui temporebus Theuderici quondam regis multis priliis probatur strenuos. Liebs 2002, 75. skk. Fredegarius, Chronicae 4, 90. Eodemque diae qio ibidem peraccesserat Ailulfo Valenciae urbis episcopo et Gysone comite ad prevedendum que agebantur Augustedunum dirixerat. Agilulfhoz bővebben Zöllner 1951, 246. skk.; Zöllner 1965. Landau 2004, 33. Landau 2004, 34. Schwind 1926, 267.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

237

át a hangsúly. Ennek a hangsúlynak pedig csak abban az esetben van értelme, ha a szöveg megalkotója a Merowingok királyi jogigényét kívánja alátámasztani – esetlegesen éppen azért, mert az veszélyben forog.26 Köztudott, hogy a Karolingok tényleges hatalomátvétele előtt már hozzávetőleg egy évszázaddal a Merowing-dinasztia uralkodói csupán bábkirályokként voltak jelen a politikában, a tényleges irányítás pedig a maior domusok kezében összpontosult, és IV. Theuderich 737-ben bekövetkezett halála után Martell Károly haláláig, vagyis 741-ig a látszatról is lemondva nem állított helyére királyt, és de iure uralkodó híján kormányozta a frank birodalmat.27 Martell Károly fiai, Karlmann és Pippin 743-ban III. Childebert személyében bábkirályt állítottak a Merowing-dinasztiából, ám ennek 751-ben bekövetkezett halála után Pippin koronáztatta magát királlyá.28 A 737 és 743 közötti években Martell Károly öröksége körül viszály támadt idősebb fiai, Karlmann és Pippin, valamint második, az Agilolfing-dinasztiából származó feleségétől, a 725-ös bajor hadjáratból magával hozott Swanahilttől született fia, Grifo között, aki anyja révén a Bajorország hercegeként 736-tól uralkodó Odilóval rokonságban állott. Martell Károly leánya, Hiltrud apja halála után, fivéreinek ellenkezésével nem törődve, mostohaanyja, a bajor uralkodóval rokonságban álló Swanahilt ösztönzésére ment nőül Odilóhoz.29 Martell Károly vejeként Odilo nagy valószínűséggel támogatta Grifo igényeit a frank trónra.30 Pippin és Karlmann 743-ban fegyverrel vonultak Bajorország ellen, s e hadjárat bajor vereséggel végződött.31 Odilo halála után 749-ben Grifo megkísérelte magához ragadni a hatalmat Bajorországban, számos előkelő, köztük az alemann herceg, Lantfrid és Suitger gróf is csatlakozott hozzá; Pippin leverte a pártütőket, és nővére gyámsága mellett az akkor nyolcesztendős Taszilót Bajorország hercegévé tette.32 Martell Károly fiaival szembeni ellenállását a bajor herceg, Odilo, jól legitimálhatta a Merowing-dinasztiából származó uralkodó iránti hűségével, még akkor is, ha a trón éppen ekkortájt nem volt betöltve. Talán a fivérek többek között éppen azért ültették az utolsó bábkirályt, III. Childebertet a trónra, hogy a frank–bajor ellenállást ezáltal megfosszák a legitimitástól. A bajor uralkodó számára azért lehetett kifejezetten hasznos, ha a Lex Baiuvariorum a regum Francorumot egyszerűen regnum Mervungorumnak titulálja, miként az Agilolfing-dinasztia Bajorország feletti trónigényét is ezért iktathatták törvénybe,33 mivel Odilo ekkortájt közel sem ült stabilan a trónján. Mindezek alapján valószínűsíthető, hogy a Lex 26 27 28 29 30 31 32 33

Landau 2004, 34. Ewig 1988, 202. skk. Affeldt 1980, 95–187. Reindel 1981, 124. Jarnut 1977, 273. skk.; Reindel 1981, 124. Jahn 1991, 186. skk. Annales regni Francorum a. 748; Annales qui dicuntur Einhardi a. 748; Annales Mettenses priores a. 749. Lex Baiuvariorum 3, 1.


238

Nótári Tamás

Baiuvariorum 737 és 743 között nyerte el végső formáját, s éppen azért nem minősíthető stricto sensu királyi törvénynek, Königsgesetznek, mert nem a frank királyi hatalomnak közjogilag is alávetett Bajorországban jött létre.34 A 737 és 743 közötti – Heinz Löwe és Peter Landau által feltételezett – keletkezési dátumot támasztja alá a Lex Baiuvariorumban tetten érhető, a germán népjogokat jóval meghaladó mértékű egyházi hatás. A törvény szövegéből egyértelmű, hogy összeállítója a kánoni szabályok ismeretéből és egy világosan körülhatárolt egyházi szervezetből indul ki.35 Az egyházszervezet ekkorra nyert kikristályosodott formát Bajorországban. III. Gergely pápa legátusává nevezte ki Bonifácot, aki Bajorországban véglegesen négy püspöki székhelyet határozott meg: Regensburgot, Passaut, Salzburgot és Freisingot – e városok nem csupán mint világi központok tettek szert jelentős szerepre, szakrális legitimációjukat Regensburg, Salzburg és Freising esetében a hittérítők, Emmeram, Rupert és Korbinian működése is biztosította.36 Az e négy székhelyen működő (apát)püspököket nem ismerte el megyéspüspökként – anélkül, hogy püspöki rangjukat kétségbe vonta volna –, s helyüket saját maga által felszentelt püspökökkel töltötte be: Salzburgban Jánossal, Freisingban Eremberttel, Regensburgban pedig Gaubalddal;37 Passauban Vivilót fenntartásai ellenére meghagyta tisztségében, amit a pápa is megerősített.38 740 táján – amikorra az első bajor kolostorok megalakultak39 – már elképzelhető volt, hogy Isidorus műveit a Lex Baiuvariorum összeállítója ismerhette, és a Prologus „jogbölcseleti” fejtegetéseihez felhasználhatta, míg fél évszázaddal korábban ennek az esélye igencsak sekély lehetett volna.40 Mindezeken kívül azon tény, hogy a Lex Baiuvariorum összeállítója munkája során a Lex Alamannorumot is felhasználta, szintén a 737 és 743 közti datálás mellett szól.41 A Lex Alamannorumot a communis opinio szerint Lantfrid herceg kezdeményezésére alkották meg valamikor 712 és 730 között,42 ám Baesecke a 724-ben Pirmin által alapított reichenaui kolostor és a hercegi megbízottak közötti szorosabb együttműködést sem tartotta kizártnak.43 Tekintettel a Lantfrid és az Odilo között fennálló – nagy valószínűséggel igen közeli – rokoni kapcsolatra,44 jó eséllyel feltételezhetjük, hogy Odilo hercegi programjában is szerepelhetett a joganyag összegyűjtése, ahogy ezt Lantfrid esetében megvalósulni látta.45 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45

Beyerle 1926, LII; Landau 2004, 36. Így például Lex Baiuvariorum 1, 12. Schmidinger 1985, 94. Vita Bonifatii 7; Reindel 1981, 229. sk.; Schieffer 1980, 180. skk. Bonifatius, epistolae 45; Regesta pontificum Romanorum 2251. Semmler 1994, 294. skk.; Dopsch–Wolfram 1982, 26. skk.; Jahn 1991, 192. skk.; Störmer– Dannheimer 1988, 305. skk. Ehhez bővebben Bischoff 1966, 171–194. Landau 2004, 37. Schott 1978, 1878. skk.; Schott 1974, 135. skk. Baesecke 1935, 28. Zöllner 1951, 260. skk.; Jahn 1991, 123. Landau 2004, 38.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

239

Peter Landau kérdésként veti fel, hogy vajon az Odilo megbízásából eljárók munkájuk során felhasználhattak-e valamiféle korábban keletkezett – esetlegesen a Merowingok korából származó –, Bajorországra vonatkozó írott joganyagot, amelynek átdolgozásával, illetve kiegészítésével megkönnyíthették feladatukat.46 (Alemannia tekintetében biztosak lehetünk abban, hogy a Lantfrid herceg kezdeményezte kompiláció valóban egyfajta renovatio volt, hiszen rendelkezésünkre áll a Pactus Alamannorum 7. század elejéről származó kézirata.) Heinrich Brunner állította fel azon hipotézist, miszerint mind a Lex Alamannorum bizonyos részei, mind a Lex Baiuvariorum 1. és 2. titulusa egy elveszett Merowing királyi törvényre megy vissza, az eredeti törvényszöveget azonban nem tartja rekonstruálhatónak.47 Érvrendszere főképpen arra támaszkodik, hogy a Lex Baiuvariorum saját területi hatályának definiálása során gyakorta az „illa provincia” kifejezést használja, Brunner pedig ez alapján úgy véli, hogy az önálló, Agilolfingek uralta Bajorországra a bajor törvényalkotó nem alkalmazta volna e némiképp degradáló kifejezést.48 A 8. század első felének nyelvhasználatában ugyanakkor – kiváltképp az egyházi nyelvhasználatban, amellyel a Lex Baiuvariorumot szerkesztő szerzetesek esetében számolni kell – egyáltalában nem ritka az önálló tartományok provinciakénti említése; III. Gergely pápa (731–741) például az „in Baioariorum provincia” fordulattal él, amikor Bonifác bajorországi eredményeit méltatja.49 A „provincia” előtt álló „illa” névmás nem tűnik különös, mi több, megvető hangzásúnak, ha abból indulunk ki, hogy a törvényszöveget összeállító egyháziaknak Bajorország csupán lakó- és működési helyük, nem pedig szülőhazájuk.50 Mindezek alapján felettébb kétségesnek látszik, hogy a Prologusban foglalt „kodifikációtörténeti” elbeszélés történelmileg hitelesnek tekinthető.51 Azonban ha ezen álláspontot elfogadjuk, kérdésként merülhet fel, hogy a Prologus azon részére nézvést, amely nem az isidorusi Etymologiaen alapul, a Lex Baiuvariorum szerkesztője milyen előképekre, forrásokra nyúlhatott vissza. Childebertet és Chlothart mint törvényhozókat már a Lex Salica52 wolfenbütteli kézirata is említi.53 A Lex Salica – a 8. század első fele, vagyis a Lex Baiuvariorum keletkezése előtt megfogalmazott – Prologusának két változata négy férfit is említ (electi de pluribus viris quattuor), akik három ülésen végleges formába öntötték a frank népjog szövegét.54 A négytagú bizottságról szóló elbeszélés tehát jó eséllyel a Lex Salica hatására került bele a Lex Baiuvariorumba. Claudius és Chadoind nevét a 46 47 48 49 50 51 52 53 54

Landau 2004, 38. Brunner 1931, 619. Brunner 1931, 569. Bonifatius, epistolae 45. Bajorország hasonlóképpen provinciaként kerül említésre a 71., 72., 73. és 74. levélben. Landau 2004, 39. Landau 2004, 40. Ehhez Schmidt-Wiegand 1978, 1959. Krammer 1910, 466. skk. Schmidt-Wiegand 1978, 1951.


240

Nótári Tamás

szerző feltehetően Fredegar Chronicájából vette át,55 Agilulf neve itt nagy valószínűséggel nem történelmi, hanem fiktív, a bajor hercegi családra utaló személyt takar,56 a negyedik férfi, Magnus nevét illetően megoszlanak a nézetek. Konrad Beyerle jól hangzó, ám színtelen és azonosíthatatlan névnek tekinti,57 Peter Landau pedig a nyugati gót király, II. Theuderich udvarában 460 táján jogtudósként tevékenykedő praefectus praetorióval, kiemelkedő műveltsége miatt Sidonius Apollinaris által panegyricusban megzengett narbonne-i Magnusszal hozza öszszefüggésbe. Nem zárható ki tehát, hogy Magnus nevének említése nem más, mint egyfajta germán uralkodók jogi tanácsadójának prototípusa.58 Mindezeket tekintetbe véve – Landauval egyetértésben – megállapíthatjuk, hogy a Prologus sugallta keletkezéstörténet nem állja meg ugyan a helyét mint a Lex Baiuvariorum születésének forrása, számos adalékot nyújt azonban a 8. századi összeállítók jogszemléletéhez, műveltségéhez, identitástudatához. Azon kérdésre, hogy a Lex Baiuvariorumot is megelőzte-e egyfajta Pactus Baiuvariorum – miként a Lex Alamannorumot a Pactus Alamannorum –, megnyugtató válasz nem adható, illetve akár csak többé-kevésbé hitelt érdemlő hipotézis sem állítható fel.59 A Lex Baiuvariorum keletkezési helye kapcsán máig igen jelentős helyet foglal el a szakirodalomban a Konrad Beyerle által felállított,60 jelenleg – többek között – Ruth Schmidt-Wiegand által képviselt hipotézis, miszerint a keletkezés helye nagy valószínűséggel Niederalteich kolostora.61 Isabella Fastrich-Sutty a nyugati gót népjognak, egészen pontosan a legkorábbi nyugati gót törvénykönyvnek, a Codex Euricianusnak a Lex Baiuvariorumra gyakorolt hatását vizsgálva a következő megállapításokat tette: a kompilátorok a bajor viszonyokra nem alkalmazható nyugati gót rendelkezéseket alaposan megrostálták, bizonyos elemeket mindenestül elhagytak, másokat pedig ex asse bajor anyaggal helyettesítették.62 Hogy e bonyolult és a joganyag magas szintű ismeretét feltételező munkát elvégezzék, a kompilátoroknak megfelelő segítőkre, és mind a világ, mind pedig az egyházi joganyagot tartalmazó könyvtárra szükségük volt.63 Amennyiben e megállapítást elfogadjuk, úgy egyfelől sem a frank királyi, sem a bajor hercegi udvar nem lehetett megfelelő hely a kompilációs-kodifikációs munkára, másfelől pedig Niederalteich sem rendelkezett megfelelő könyvtárral, illetve scriptoriummmal.64 Ha megmaradunk a legvalószínűbbnek látszó, 740 körüli keletkezési időszaknál, úgy elvileg ebben az időben három nagyobb központ kínálkozhat a Lex Baiu55 56 57 58 59 60 61 62 63 64

Beyerle 1926, LXIII. Landau 2004, 41. Beyerle 1926, LXIV. Landau 2004, 41. Landau 2004, 42. Beyerle 1926, LXVI. Schmidt-Wiegand 1991, 1928. Fastrich-Sutty 2001, 140. skk.; 220. skk. Fastrich-Sutty 2001, 290. Landau 2004, 44.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

241

variorum születési helyéül: Salzburg, Freising és Regensburg. Salzburgban már a 7. század elején létezett egy keresztény szerzetesi közösség,65 amit Rupert szervezett újjá – erre utalhat a Gesta Hrodberti renovare kifejezése is66 – Szent Péterkolostorként.67 Ugyanakkor tekintettel a püspökség 739-es megalapítására, valamint arra, hogy a jelentősebb irodalmi tevékenység csak Virgil 749-es püspökké szentelésével vehette kezdetét,68 illetve arra, hogy jogi szövegekkel bizonyíthatóan csak 790 után számolhatunk a kolostor könyvtárában, nem valószínű, hogy a Lex Baiuvariorumot Salzburgban kompilálták volna. Freising ellen a következő érvek szólnak. A püspökség megalapítására itt is csupán 739-ben, egy évtizeddel Corbinianus működése (717–728) után került sor, jelentősebb kulturális pezsgésről pedig csak Arbeo püspöksége (764–784) idején értesülünk;69 ezen kívül Freising a 8. században sokkal inkább a Huosi genealogia, semmint az Agilolfingek közvetlen befolyása alatt állott, ami szintén nem teszi valószínűvé egy, a központi hercegi hatalom mellett állást foglaló törvénykönyv megalkotását.70 A harmadik említett város, Regensburg mellett a következő érvek sorakoztathatók fel. Hercegi székhelyként ugyan szintén csupán 739-ben emelkedett reguláris püspökség rangjára, bencés kolostora, amely hamarosan Szent Haimhrammus (Emmeram) nevét vette fel, már 700 táján Bajorország szellemi központja volt – érdekes módon a szakirodalomban elsőként Romuald Bauerreiß vetette fel a lehetőségét, hogy a Lex Baiuvariorum Regensburgban keletkezett.71 Számos érv szólhat amellett, hogy Regensburg, illetve pontosabban a Szent Emmeram-kolostor lehetett a törvény létrejöttének helye, annál is inkább, mivel a kolostor már a 8. században jelentős könyvtárral rendelkezett. Az alábbiakban – Peter Landau érvelését követve – tekintsük át a Lex Baiuvariorum regensburgi keletkezése mellett felsorakoztatható érveket!72 A Lex Baiuvariorum legkorábbi ismert kézirata, a müncheni Universitätsbibliothekben található, 800 táján keletkezett Codex Ingolstadensis nagy valószínűséggel Regensburgban, illetve Regensburg környékén született, ami a törvény szövegének e területen való – szó szoros értelemben vett – jelenlétét bizonyítja. A kompilátorok a törvény 1. titulusába felvették azon rendelkezést, hogy az egyházi személyek, nevezetesen a papok, diakónusok és egyéb klerikusok felett csupán a püspök bír a kánoni rendelkezések alapján joghatósággal,73 ami valószínűsíteni engedi, hogy a szerkesztőknek legalább egy kánonjogi gyűjtemény de facto is rendelkezésére kellett állnia. A 8. század közepén Bajorországban már 65 66 67 68 69 70 71 72 73

Hermann 1996, 32. sk. Gesta sancti Hrodberti confessoris 8. Dopsch–Wolfram 1982, 26. Wolfram 1995, 262; Löwe 1975, 100. skk. Jahn 1991, 149. skk.; Jahn 1990, 201. skk. Landau 2004, 45. Bauerreiß 1949, 162. Landau 2004, 47. skk. Lex Baiuvariorum tit. 1.


242

Nótári Tamás

ismerték az ún. Epitome Hispana című gyűjteményt, amit azon tény is bizonyít, hogy a 756-os aschheimi zsinaton idézték.74 Baturich regensburgi püspök és a Szent Emmeram-kolostor apátja 821-ben ezen epitome felhasználásával készíttetett kánonjogi gyűjteményt, valamint e gyűjtemény 8. századi, koppenhágai kéziratát a középkorban a regensburgi kolostorban őrizték, amely valószínűleg 740 táján került oda Galliából. Mindezek alapján okkal feltételezhető, hogy a Lex Baiuvariorum kompilátorai rendelkeztek valamiféle kánonjogi műveltséggel, amint ez a törvény vonatkozó passzusaiban tükröződik is.75 A II. Alarich által kiadott76 Lex Romana Visigothorum csupán egyetlen, a Codex Theodosianusszal átfedésben levő77 szöveghelye78 mutat közvetlen hatást a Lex Baiuvariorummal,79 az e passzusban foglalt rendelkezés pedig arra nézvést állít fel tilalmat, hogy a klerikusok ne éljenek egy fedél alatt idegen nőkkel. A közvetlen, szövegszerű hatás csekély volta ellenére tény, hogy a 8. században Bajorországban volt található e törvénykönyv legrégebbi ránk maradt, jelenleg Münchenben őrzött80 kézirata, ami egyértelműen jelzi, hogy már ekkor jelentkezett valamiféle érdeklődés Bajorországban a római jogi hagyományt is közvetítő törvénymű iránt. A Lex Baiuvariorum erős egyházi kötődése mellett határozottan állást foglal a hercegi szuverenitás és az Agilolfingek trónigénye mellett, ami valószínűsíteni engedi – miként Konrad Beyerle is megállapította –, hogy a törvényalkotói munkához a szerzetesek jelentős hercegi segítséget kaptak.81 Jó eséllyel elfogadhatjuk tehát Peter Landau azon hipotézisét, hogy ezen, a szerzetesek és a hercegi udvar között fennálló munkakapcsolat jóval szorosabb lehetett, ha a Lex Baiuvariorum kompilátorai között nem a niederalteichi kolostor, hanem a hercegi székhelyen, Regensburgban található Szent Emmeram-kolostor szerzeteseit vélelmezzük.82 A 737 és 743 közötti keletkezési dátumot támasztja alá a Lex Baiuvariorumban tetten érhető, a germán népjogokat jóval meghaladó mértékű egyházi hatás is. Ugyanakkor megjegyezhetjük – Fastrich-Sutty-val egyetértve –, hogy a Prologus hitelességére nézve minden tekintetben helytálló következtetést levonni jóformán lehetetlen, vagyis az abban foglaltak aligha visznek érdemben közelebb a törvény pontos datálásához.83

74 75 76 77 78 79 80 81 82 83

Landau 1995, 146 skk. Landau 2004, 48. Ehhez bővebben Nehlsen 1982, 143–203. Codex Theodosianus 16, 2, 44. Lex Romana Visigothorum 16, 1, 6. Lex Baiuvariorum 1, 12. MS München Clm 22501. Beyerle 1926, LXVI. Landau 2004, 50. Fastrich-Sutty 2001, 22.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

243

Függelék Urunk, Jézus Krisztus nevében kezdődik a bajorok törvényének prológusa. A törvények Mindenki közül84 elsőként a zsidó népből származó Mózes magyarázta elsőként az isteni törvényeket a Szentírásban. A görögök számára elsőként Phoroneus király85 alkotott törvényeket és törvényszékeket. Az egyiptomiaknak elsőként Hermés Trismegistos86 adott törvényeket. Az athéniak számára elsőként Solón87 bocsátott ki törvényeket. A spártaiak számára elsőként Lykurgos88 rögzítette Apolló tekintélyénél fogva a jogot. A rómaiak számára elsőként Numa Pompilius, aki Romulust követte az uralomban, bocsátott ki törvényeket.89 Utóbb, amikor a lázongó nép nem bírta elviselni a magistratusokat, tíz férfiút gyűjtött össze a tör84 85

86

87 88

89

A De legibus címhez, valamint a Mózessel kezdődő és Theodosiusszal végződő elbeszélést vö. Isidorus, Etymologiae 1, 3, 2. Pelopponésos mitikus uralkodó, Inakhosnak Ókeanos leányától Meliától született fia, Aigialaos testvére. A hagyomány szerint ő volt az első, aki Herának tiszteletét Argosban meghonosította, az elszórtan lakó embereket településeken egyesítette, és szabályozta életüket. Hermés Trismegistos: két – az írásért, a kommunikációért, a tudományért felelős” – istenség, az egyiptomi Thot és a görög Hermés egyesítéséből alkotott istenalak, neve szó szerint háromszor magasztos Hermést jelent (latinul: Mercurius ter Maximus). A középkori és a reneszánsz hagyomány valós történelmi személynek, Mózes kortársának tekintette, neki tulajdonították a Corpus Hermeticum címet viselő gyűjteményt. Solón (Kr. e. 638–558): athéni politikus, hadvezér, költő, a hét görög bölcs egyike, hozzá kapcsolódik az ún. solóni alkotmány megalkotása, vagyis a timokratikus államrend megteremtése. Spártai törvényhozó a Kr. e. 8. században, nevéhez fűződik az évszázadokon át jóformán változatlanul tovább élő spártai alkotmány megteremtése – korábban a kutatás hajlott arra, hogy kizárólag mitikus alaknak tekintse, ma azonban az ókortörténészek zöme hajlik arra, hogy valós történelmi személyt lásson benne. A Romulustól, Numa Pompiliustól és a többi római királytól származó törvényalkotás emlékei az ún. leges regiae, vagyis a királyi törvények, amelyeket a hagyomány szerint a királykor végén Papirius pontifex gyűjtetett össze (ez alapján ius Papiriumnak is nevezik); eredeti formájukban a leges regiae nem maradtak fenn, hanem csak későbbi szerzők közvetítése nyomán ismerhetők meg. Ezeket általában nem szokták törvénynek tekinteni, egyrészt mert nem felelnek meg a törvény általánosan elismert fogalmának, nevezetesen a népgyűlés általi megszavazás követelményének, másrészt pedig mert elsősorban szakrális normákat, valamint szakrális büntetőjogi szabályokat tartalmaznak. Ezen érvek azért nem helytállóak – függetlenül attól, hogy a leges regiae megalkotói valóban a római királyok voltak-e, s ha igen, akkor valóban azok, akiknek e törvényeket tulajdonítják, hiszen, amint mondtuk, a mondában élő valóság a rómaiak történeti önképe szempontjából éppúgy létező valóság volt, mint a történelmileg dokumentálható – a következők miatt. Tartalmukat tekintve törvények, hiszen a szakrális jog is része a ius publicumnak. Továbbá a köztársaság korában is létezhettek nemcsak a népgyűlés által megszavazott törvények (leges rogatae), hanem bizonyos, erre felhatalmazott magistratusok által kiadott törvények (leges datae) is. Egyfelől a királyság korában a király is ilyen, törvényadásra feljogosított személy lehetett, másfelől a köztársaság korának törvény-fogalmát éppoly anakronisztikus visszavetíteni a királykorra, mint bármely későbbi fogalmat a köztársaságira.


244

Nótári Tamás

vények lejegyzésére, akik Salamon90 könyveiből a latin nyelvre lefordított törvényeket tizenkét táblán tették közzé. Ezek pedig a következők voltak: Appius Claudius, Genutius, Veterius, Iulius, Manilius, Sulpitius, Sextius, Curatius, Romelius, Postumius. E tíz férfit a törvények lejegyzésére választották.91 A törvények könyvekben történő kiadását elsőként Pompeius consul akarta megvalósítani, azonban gyalázkodó ellenségeitől való félelmében nem tartott ki emellett; utóbb Caesar kezdte el ezt megtenni, ám még előtte meggyilkolták.92 Lassanként azonban az ősi törvények régiségük okán és gondatlanságból feledésbe mentek, amelyeket, noha már nem kerülnek alkalmazásra, mégis ismerni kell. Az új törvények Konstantin császárral és utódaival kezdődtek, ám vegyesek és rendezetlenek voltak. Ezt követően az ifjabb Theodosius császár a Gregorius- és a Hermogenianus-féle (kódex) mintájára megalkotott egy rendeletgyűjteményt Konstantin császár korától kezdve minden egyes császár tekintetében önálló cím alá elrendezve, amit saját nevéről Codex Theodosianusnak nevezett el.93 90

91

92

93

A mérvadó kéziratok ugyan Salamon törvényeit említik, nyilvánvaló azonban, hogy – amint ez más kéziratokból kiderül – a Lex Baiuvariorum lejegyzője Solón törvényeire gondolt, s az elírás egy szótag betoldásával (Solonis – Salamonis) jöhetett létre. A XII táblás törvény (leges duodecim tabularum) megszületése a plebejusok és a patríciusok harcának egyik eredménye, ugyanis a bírói jogalkalmazást nem lehetett ellenőrizni, hiszen a szokásjog nem került még rögzítésre. Először Kr. e. 462-ben C. Terentilius Arsa néptribunus követelte a szokásjog írásba foglalását. Állítólag a XII táblás törvény meghozatala előtt háromtagú küldöttség ment Rómából Görögországba, hogy Solón törvényeit tanulmányozza. Ennek a küldöttségnek a visszatérése után, a következő esztendőkben (452–451) a görög földön szerzett tapasztalatok felhasználásával alkotta meg egy tízfős testület, a decemviri legibus scribundis saját anyagát. Először 451-ben tíztáblányi anyagot alkottak, majd 450-ben újabb bizottság került felállításra, amely további kéttáblányi anyagot írt meg. Noha a második bizottság tagjait, akik elkezdtek hatalmukkal visszaélni, a nép elűzte, a népgyűlés az anyagot jóváhagyta, s így a tizenkét, eredetileg fa-, majd később bronztáblára vésett törvény lett a római jog fejlődésének alapja. A fatáblák állítólag Kr. e. 386-ban, a gall betörés során pusztultak el, s a XII táblás törvény szövege ezt követően került bronztáblákra. Rekonstruálásuk a köztársasági korban nem ütközhetett nehézségekbe, hiszen iskolás korában – mint minden római gyermek – Cicero is ezen tanult olvasni és írni. Figyelemre méltó, hogy a római jog fejlődésének kezdetén és végén is egy-egy, a maga korában jelentős törvénymű áll: a XII táblás törvény és a iustinianusi mű. A köztes időben az alább említendő császári rendeletgyűjteményeken kívül a kodifikációs alkotás nem született – a Caesar által tervbe vett kodifikáció sohasem valósult meg, s magán a terven kívül túl sok ismeretünk nincs is róla. A császári levéltárban őrzött rendeleteket általánosan hozzáférhetővé a 3. század végén keletkezett két magángyűjtemény tette. A Gregorius nevű (egyéb munkái alapján számunkra nem ismert) szerző 291-ben alkotta meg róla a Codex Gregorianusnak elnevezett, könyvekre és titulusokra osztott, a rendeleteket Hadrianustól Diocletianusig tartalmazó magángyűjteményét. Ezt folytatta a posztklasszikus kor jogtudósa, Hermogenianus. A 295-ben született Codex Hermogenianus Diocletianus 293-ban és 294-ben kelt rendeleteit tartalmazta, s e magángyűjtemény került 365-ig folyamatos kiegészítésre a később keletkezett rendeletekkel. II. Theodosius kelet- és III. Valentinianus nyugat-római augustus 429-ben elrendelték a császári rendeletek hivatalos összegyűjtését és kiadását, s ennek elvégzésére egy tizenhat fős bizottságot állítottak fel. 438-ban került kihirdetésre, és 439-ben lépett hatályba az egész birodalomban a rendeleteket I. Constantinustól saját korukig tartalmazó Codex Theodosianus. A hivatalos


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

245

Utóbb minden egyes nép a szokásjog alapján magának alkotott törvényeket. A hosszú ideje fennálló szokásjog törvénynek minősül.94 A törvény írott rendelkezés; a szokás ősi volta által jóváhagyott szokásjog, vagy íratlan törvény. Ugyanis a törvény neve az olvasni szóból származik, mivel le van írva; a szokás pedig csupán a szokásokból levezetett, hosszú ideje fennálló szokásjog. A szokásjog azonban valamiféle, a szokások révén meghonosodott jog, amit törvénynek fogadnak el. Törvénynek minősül minden, amit az értelem rendelt el, ami a közrend javára van, ami a közjót szolgálja. Szokásjognak pedig azért nevezik (amazt a jogot), mert általános szokásban van.95 Theoderich frank király châlons-i tartózkodása idején bölcs férfiakat választott ki, akik országában az ősi törvényekben jártasak voltak. Ezeknek pedig megparancsolta, hogy utasításának megfelelően jegyezzék le a frankok, az alemannok és a bajorok törvényét minden egyes nép számára, amely uralma alatt állt, szokásjoga szerint; hozzátette, amit hozzá kellett tenni, s lemetszette, ami átgondolatlan és összefüggéstelen volt. És azt, ami a pogányok szokásjoga szerint való volt, a keresztény törvénynek megfelelően megváltoztatta. És amit Theoderich király a pogány szokásjog ősrégi volta miatt nem tudott kijavítani, azt utóbb Childebert király újrakezdte, Chlotar király pedig befejezte. Mindezt a legdicsőbb Dagobert király a kiváló férfiak, Claudius, Chadoinus, Magnus és Agilolfus segítségével megújította, és minden régi törvényt kijavított, és minden egyes népnek írásban átadott, amelyek mindmáig érvényben vannak.96 A törvények pedig azért születtek, hogy az ezek iránti félelem az emberi elvetemültséget kordába szorítsa, a derekak között biztonságot élvezzen az ártatlanság, s a gazok között pedig a büntetéstől való rettegés gátat szabjon az ártás lehetőségének. Vége az elöljáró beszédnek.

94 95 96

gyűjtemény tizenhat könyvben tartalmazta hatályosításokkal (vagyis a korábbi rendeleteknek az aktuális viszonyokhoz alkalmazott változtatásaival, azaz interpolációkkal) és tárgykör szerinti felosztásban a császári constitutiókat. Vö. Digesta Iustiniani 1, 3, 32. 1; 1, 3, 33. Vö. Isidorus, Etymologiae 5, 3, 3. sk. Ezen elbeszélés valóságtartalma kapcsán lásd a kísérőtanulmányban kifejtetteket.


246

Nótári Tamás

Irodalom AFFELDT, W. 1980. Untersuchungen zur Königserhebung Pippins. Frühmittelalterliche Studien 14. 95–187. BAESECKE, G. 1935. Die deutschen Worte der germanischen Gesetze. Beiträge zur Geschichte der deutschen Sprache und Literatur 59. 1–101. BAUERREISS, R. 1949. Kirchengeschichte Bayerns I. St. Ottilien. BEYERLE, K. 1926. Lex Baiuvariorum. Lichtdruckwiedergabe der Ingolstädter Handschrift. München. BEYERLE, F. 1929. Die süddeutschen Leges und die merowingische Gesetzgebung. Zeitschrift der Savigny-Stiftung für Rechtsgeschichte, Kanonistische Abteilung 49. 264–432. BISCHOFF, B. 1966. Die europäische Verbreitung der Werke Isidors von Sevilla. In: Bischoff, B.: Mittelalterliche Studien, I. Stuttgart. 171–194. BRUNNER, H. 1906. Deutsche Rechtsgeschichte, I–II. Berlin. BRUNNER, H. 1931. Über ein verschollenes merowingisches Königsgesetz des 7. Jahrhunderts. In: Brunner, H.: Abhandlungen zur Rechtsgeschichte, I. Weimar 1931. 598–621. (= Sitzungsber. d. Akad. 39. Berlin 1901. 932–955.) CONRING, H. 1643. Origines juris Germanici. Helmstadt. DOPSCH, H.–WOLFRAM, H. 1982. Neubeginn oder Kontinuität? Probleme um die Anfänge vom St. Peter. In: Das älteste Kloster im deutschen Sprachraum – St. Peter in Salzburg. Salzburg. 20–26. EWIG, E. 1988. Die Merowinger und das Frankenreich. Stuttgart. FASTRICH-SUTTY, I. 2001. Die Rezeption des westgotischen Rechts in der Lex Baiuvariorum. Köln. GENGLER, H. G. 1889. Die altbayerischen Rechtsquellen aus der vorwittelbachischen Zeit. Erlangen–Leipzig. GFRÖRER, A. F. 1865. Zur Geschichte deutscher Volksrechte im Mittelalter. Schaffhausen. HERMANN, K. F. 1996. Geschichte der Erzabtei St. Peter zu Salzburg, I. Salzburg. HOHENLOHE, K. 1932. Das Kirchenrecht der Lex Bajuvariorum. Wien. JAHN, J. 1990. Virgil, Arbeo und Cozroh. Verfassungsgeschichtliche Beobachtungen an bairischen Quellen des 8. und 9. Jahrhunderts. Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde 130. 201–291. JAHN, J. 1991. Ducatus Baiuvariorum. Das bairische Herzogtum der Agilolfinger. Stuttgart. JARNUT, J. 1977. Studien über Herzog Odilo (736–748). Mitteilungen des Instituts für österreichische Geschichtsforschung 85. 273–284. KRAMMER, M. 1910. Zur Entstehung der Lex Salica. In: Festschrift für Heinrich Brunner. Weimar. 405–471.


A Lex Baiuvariorum Prologusának elbeszélése és a törvény...

247

KRUSCH, B. 1924. Die Lex Baiuvariorum. Textgeschichte, Handschriftenkritik und Entstehung. Berlin. LANDAU, P. 1995. Kanonensamlungen in Bayern in der Zeit Tassilos III. und Karl des Großen. In: Kolmer, L.–Segl, P. (Hrsg.): Bayern und Europa. Festschrift für Kurt Reindel zu seinem 70. Geburtstag. Regensburg 1995. 137–160. LANDAU, P. 2004. Die Lex Baiuvariorum. Entstehungszeit, Entstehungsort und Charakter von Bayerns ältester Rechts- und Geschichtsquelle. München. LIEBS, D. 2002. Römische Jurisprudenzz in Gallien (2.–8. Jahrhundert). Berlin. LÖWE, H. 1975. Salzburg als Zentrum literarischen Schaffens im 8. Jahrhundert. Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde 115. 99–143. MAYER, E. 1886. Entstehung der Lex Ribuariorum. München. MAYER, E. 1929. Die oberdeutschen Volksrechte. Leipzig. MEDERER, J. N. 1793. Leges Baiuvariorum oder ältestes Gesetzbuch der Baiuvarier, nach einer uralten Handschrift ins Teutsche übersetzt. Ingolstadt. NEHLSEN, H. 1982. Alarich II. als Gesetzgeber. Zur Geschichte der Lex Romana Visigothorum. In: Landwehr, G. (Hrsg.): Studien zu den germanischen Volksrechten. Gedächtnisschrift für Wilhelm Eber. Frankfurm am Main. 143–203. NÓTÁRI T. 2005. Források Salzburg kora középkori történetéből. Szeged. NÓTÁRI T. 2007. A salzburgi historiográfia kezdetei. Szeged. Nótári T. 2011. Lex Baiuvariorum – A bajorok törvénye. Szeged. REINDEL, K. 1981. Das Zeitalter der Agilolfinger. In: SPINDLER, M. (Hrsg.): Handbuch der Bayerischen Geschichte, I. München. 97–245. ROTH, P. 1848. Zur Geschichte des Bayrischen Volksrechts. München. SCHIEFFER, Th. 1980. Winfried-Bonifatius und die christliche Grundlegung Europas. Freiburg im Breisgau. SCHMIDINGER, H. 1985. Das Papsttum und die bayerische Kirche – Bonifatius als Gegenspieler Virgils. In: Dopsch, H.–Juffinger, R. (Hrsg.): Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter. Salzburg. 42–102. SCHMIDT-WIEGAND, R. 1978. Lex Ribuaria. In: Handwörterbuch zur deutschen Rechtsgeschichte, II. Berlin. 1923–1927. SCHMIDT-WIEGAND, R. 1979. Marca. Zu den Begriffen ’Mark’ und ’Gemarkung’ in den Leges barbarorum. In: Beck, H.–Denecke, D.–Jankuhn, H. (Hrsg.): Untersuchungen zur eisenzeitlichen und frühmittelalterlichen Flur in Mitteleuropa und ihrer Nutzung. Göttingen. 74–91. SCHMIDT-WIEGAND, R. 2001. Leges Alamannorum. In: Reallexikon der germanischen Altertumskunde 18. Berlin–New York 20012. 201–205. SCHOTT, C. 1974. Pactus, Lex und Recht. In: Hübner, W. (Hrsg.): Die Alemannen in der Frühzeit. Veröffentlichungen des alemannischen Instituts 34. Bühl–Baden 1974. 135–168. SCHOTT, C. 1978. Lex Alamannorum. In: Handwörterbuch zur deutschen Rechtsgeschichte, II. Berlin. 1879–1886.


248

Nótári Tamás

SCHOTT, C. 1993. Lex Alamannorum. Faksimile Ausgabe des Codex Sangallensis 731. Augsburg. SCHRÖDER, R. 1932. Lehrbuch der Deutschen Rechtsgeschichte. Berlin–Leipzig. SCHWIND, E. V. (ed.) 1926. Lex Baiwariorum. In: MGH LL, Leges I. 5/2. Hannover. SEMMLER, J. 1994. Das Klosterwesen im bayerischen Raum vom 8. bis zum 10. Jahrhundert. In: Boshof, E.–Wolff, H.: (Hrsg.): Das Christentum im bairischen Raum. Von den Anfängen bis ins 11. Jahrhundert. Köln–Weimar–Wien. 291– 324. SIEMS, H. 1978. Lex Baiuvariorum. In: Handwörterbuch zur deutschen Rechtsgeschichte, II. Berlin. 1887–1901. STÖRMER, W.–DANNHEIMER, H. 1988. Die agilolfingerzeitlichen Klöster. In: Dannheimer, H.–Dopsch, H. (Hrsg.): Die Bajuwaren. Von Severin bis Tassilo 488–788. München. 305–310. WOLFRAM, H. 1995. Salzburg, Bayern, Österreich. Die Conversio Bagoariorum et Carantanorum und die Quellen ihrer Zeit. Wien. ZÖLLNER, E. 1951. Die Herkunft der Agilulfinger. Mitteilungen des Instituts für österreichische Geschichtsforschung 59. 245–264. ZÖLLNER, E. 1965. Die Herkunft der Agilolfinger. Zur Geschichte der Bayern. Darmstadt.


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 249–257

A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban PAPP Tekla PhD, Dr. habil. egyetemi docens Szegedi Tudományegyetem, Állam- és Jogtudományi Kar, Polgári Jogi és Polgári Eljárásjogi Tanszék E-mail: papptekla@juris.u-szeged.hu Összefoglalás. Az Fgytv. eredeti rendelkezése szerint a fogyasztó az önálló foglalkozásán és gazdasági tevékenységi körén kívül eső célok érdekében eljáró természetes személy, aki árut vesz, rendel, kap, használ, igénybe vesz, vagy az áruval kapcsolatos kereskedelmi kommunikáció, ajánlat címzettje. A fogyasztóvédelmi törvény fogyasztói kategóriája nem volt összhangban a régi Ptk-beli fogalommal, mely fogyasztó alatt a gazdasági vagy szakmai tevékenység körén kívül eső célból szerződést kötő személyt ért, és eltér az új Ptk. (mely 2014. március 15-én lépett hatályba) szabályozásától is. A régi Ptk. alapján kialakult bírói joggyakorlat – beleértve a legújabb bírói döntéseket is – viszont nem szűkíti le a fogyasztó definícióját a természetes személyekre. Úgy véljük, hogy a helyes megoldás az lenne, ha a fogyasztóvédelem a természetes személyek mellett azon jogalanyok érdekeit is figyelembe venné, amelyek a honi bírói jogalkalmazásbeli feltételeknek megfelelnek: tisztán a fogyasztói szerződés cél és tartalmi kritériumai határoznák meg a védelem határait, adott esetben bővebb védelmi kört (akár valamennyi jogalanyi kategóriára kiterjedően) eredményezve, de az uniós irányelvi követelményeknek (a természetes személy feltétlen védelme) is eleget téve. Kulcsszavak: fogyasztó, Ptk. Fgytv., szakmai hozzáértés nélkül, anomáliák Abstract. According to the original definition of the Consumer Protection Act the consumer is a natural person acting outside the scope of his own job and economic activity, who buys, orders, receives, use products or he is the entitled of the commercial communication in connection with the products. This category wasn’t in harmony with the one in the old Civil Code according to which the consumer is a person concluding a contract outside the scope of his own job and economic activity, and also different from the provision of the new Hungarian Civli Code (which entered into force on 15th March 2014). The case law based on the old Civil Code – including the newest decision - doesn’t restrict the definition to natural persons. We think the perfect solution would be to take in consideration the interests of those entities that are up to the conditions required by the domestic jurisdiction:


250

Papp Tekla only the aim and content should define the limits of protection which could result in a wider circle (even expanding to all of the entities) but in harmony with the directives of the Union (absolute protection of natural persons). Keywords: consumer, Civil Code , Consumer Act, without professional skill, anomalies

A spanyol, a portugál és a svájci alkotmányokkal ellentétben a magyar Alkotmány kifejezetten nem rendelkezett a fogyasztók védelméről, illetve a fogyasztói jogokról. Az új Alkotmány (Magyarország Alaptörvénye)1 azonban már tartalmazza, hogy Magyarország fellép az erőfölénnyel való visszaéléssel szemben, és védi a fogyasztók jogait. A fogyasztó kiszolgáltatott piaci helyzete teszi szükségessé a fogyasztóvédelemmel kapcsolatos állami feladatok megállapítását, valamint megfelelő többletjogok biztosítását; az ún. fogyasztói jogok – amelyek az egyén piaci autonómiájának védelmét szolgálják – nem alapjogok, hanem alkotmányos jogok.2 A fogyasztóknak alanyi joguk van a megfelelő tájékoztatásra (a szerződési szabadság alkotmányos jogából fakadóan) és a biztonságos áruhoz és szolgáltatáshoz is.3 A tisztességes gazdasági verseny biztosításának állami feladatából eredően az államnak garantálnia kell a fogyasztói jogok érvényesülését; enélkül a tisztességtelen piaci szereplők olyan versenyelőnyhöz jutnának, amely alkotmány-/alaptörvénysértő lenne.4 Az állam feladata ebből fakadóan tehát az, hogy jogszabályok révén biztosítsa a fogyasztóvédelmet, megteremtse és működtesse annak fórumrendszerét (a fogyasztói igények gyors és egyszerű érvényesítésének jogi kereteit).5 A fogyasztóvédelem célja a szerződéskötéskori egyensúlyhiányos helyzet kiegyenlítése, a mellérendeltség érvényre juttatása a fogyasztói jogviszonyokban. A mindenkori fogyasztómodell az a viszonyítási pont, amelyhez mérten állítja be a jogalkotás a fogyasztóvédelem szintjét: ezen határ alá eső fogyasztókat a fogyasztóvédelmi jog nem védi, míg az efölötti fogyasztók érdekeinek védelmét minden eszközzel garantálja.6 A fogyasztóvédelmi rendelkezések alkalmazásakor egy észszerű és tudatos fogyasztótól (akinek joga van a tájékoztatáshoz, és azt megfelelően tudja értékelni) elvárható magatartást kell alapul venni.7 Az Európai Unió fogyasztókat érintő irányelveinek többsége8 és az Európai Bí1 2 3 4 5 6 7 8

M cikk (2) bek.; 2011. 04. 25. 1270/B/1997. AB hat. Kukorelli István alkotmánybíró párhuzamos indokolása. 1270/B/1997. AB hat.; 13/1990. (VI. 18.) AB hat. 1270/B/1997. AB hat. Kukorelli István alkotmánybíró párhuzamos indokolása. 1270/B/1997. AB hat. Kukorelli István alkotmánybíró párhuzamos indokolása. Szikora 2010, 39–40. C-220/98; Joó–Morvai 2010, 33. 2008/48/EK irányelv a fogyasztói hitelmegállapodásokról; 1999/44/EK irányelv a fogyasztási cikkek adásvételének egyes vonatkozásairól; 93/13/EGK irányelv a fogyasztókkal kötött szerződésekben alkalmazott tisztességtelen szerződési feltételekről; 2000/31/EK irányelv a belső piacon az információs társadalommal összefüggő szolgáltatások, különösen az elektronikus kereskedelem egyes jogi vonatkozásairól; 97/7/EK irányelv a fogyasztók védelméről a


A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban

251

róság ítéletei9 a fogyasztó természetes személy minősége mellett teszik le a voksukat. Az utazási csomagról, az üdülési csomagról és a túracsomagról szóló 90/314/ EGK irányelv azonban nem szűkíti le a fogyasztók körét a természetes személyekre, hanem a „személyek” kifejezést használja,10 és ezzel lehetővé teszi a jogi személy fogyasztóként való minősítését is.11 Az Ftv. eredeti rendelkezése12 szerint a fogyasztó az önálló foglalkozásán és gazdasági tevékenységi körén kívül eső célok érdekében eljáró természetes személy, aki árut vesz, rendel, kap, használ, igénybe vesz, vagy az áruval kapcsolatos kereskedelmi kommunikáció, ajánlat címzettje. A fogyasztóvédelmi törvény fogyasztói kategóriája nem volt összhangban a Ptk-beli fogalommal,13 mely fogyasztó alatt a gazdasági vagy szakmai tevékenység körén kívül eső célból szerződést kötő személyt ért; azaz a fogyasztóvédelmi törvény szűkebb kategóriát határoz meg: egyrészt szűkíti az alkalmazható szerződési kört (adásvételi, használati és szolgáltatási kötelmekre), másrészt csak a természetes személyt tekinti fogyasztónak, azonban tágabb értelmű abban, hogy nemcsak a szerződéskötésre fókuszál, hanem bármely szerződési jognyilatkozattétel vonatkozásában értelmezi a kifejezést (lásd: „eljáró”). A fogyasztóvédelmi törvény 2012. évi LV. törvény általi módosításával14 a helyzet egyáltalán nem egyértelműsödött: egyrészt megmaradtak az eddigiekben ismertetett diszkrepanciák, másrészt jogi és gazdasági kategóriák keveredése figyelhető meg (lásd: civilszervezet15 – mikro-, kis- és középvállalkozás),16 harmadrészt magánjogi és közjogi szervezetek kerülnek be a fogyasztó fogalmába (lásd: társasház17

9 10 11 12 13 14

15 16 17

távollévők között kötött szerződések tekintetében; 85/577/EGK irányelv az üzlethelyiségen kívül kötött szerződések kapcsán a fogyasztók védelméről; 94/47/EK irányelv az ingatlanok időben megosztott használati jogának megszerzésére irányuló szerződések egyes szempontjai vonatkozásában a fogyasztók védelméről; 2008/122/EK irányelv a szálláshelyek időben megosztott használati jogára, a hosszú távú üdülési termékekre, azok viszontértékesítésére és cseréjére vonatkozó szerződések egyes szempontjai tekintetében a fogyasztók védelméről; 2005/25/EK irányelv a belső piacon az üzleti vállalkozások fogyasztókkal szemben folytatott tisztességtelen kereskedelmi gyakorlatairól; 87/102/EGK irányelv a fogyasztói hitelre vonatkozó tagállami törvényi, rendeleti és közigazgatási rendelkezések közelítéséről; 2011/83/EU irányelv a fogyasztók jogairól. C-361/89; C-541/99; C-542/99. 2. cikk 4. pont. Szikora 2010, 103. 1997. évi CLV. tv. 2. § a) pont. 685. § d) pont. 1. § (1) bek. a) fogyasztó: az önálló foglalkozásán és gazdasági tevékenységi körén kívül eső célok érdekében eljáró természetes személy, továbbá a békéltető testületre vonatkozó szabályok alkalmazásában a külön törvény szerinti civilszervezet, egyház, társasház, lakásszövetkezet, mikro-, kis- és középvállalkozások is, aki árut vesz, rendel, kap, használ, igénybe vesz, vagy az áruval kapcsolatos kereskedelmi kommunikáció, ajánlat címzettje. 2011. évi CLXXV. tv. az egyesülési jogról, a közhasznú jogállásról, valamint a civilszervezetek működéséről és támogatásáról 2. § (6) bek. 2004. évi XXXIV. tv. a kis- és középvállalkozásokról, fejlődésük támogatásáról 3. §. 2003. évi CXXXIII. tv. a társasházról 1–3. §§.


252

Papp Tekla

– egyház),18 negyedrészt abszolút és relatív jogképességű jogalanyok tűnnek fel a felsorolásban (lásd: lakásszövetkezet19 – társasházközösség), ötödrészt for profit (pl.: mikro-, kis- és középvállalkozás) és non profit (pl.: civilszervezet, egyház) célú jogi képződmények is lehetnek eszerint fogyasztók, hatodrészt az említett jogalanyok nyomára más és más nyilvántartásokban bukkanhatunk (pl.: a civilszervezeteket a törvényszékek által vezetett nyilvántartásba, a szövetkezetet a cégbíróság által vezetett cégjegyzékbe jegyzik be, az egyházakat az Országgyűlés ismeri el és a rájuk vonatkozó törvény sorolja fel), hetedrészt az említett szervezetek csak a békéltető testületek szabályainak tekintetében fogyasztók (azaz bírósági eljárásban nem?), nyolcadrészt a „továbbá”, „vonatkozó szabályok alkalmazásában” kifejezések használata nem teszi egyértelművé, hogy a fogyasztói fogalom vagy a fogyasztókra vonatkozó szabályok alkalmazási körének kiterjesztéséről van-e szó… A hazai uralkodó álláspont20 – mely megjelenik a Szakértői Javaslatban,21 a hatályba nem lépett új Ptk.-ban22 és a Ptk.-tervezetben23 is – az alábbiakban foglalható össze: – a magánjogi fogyasztóvédelemben részesülők körét a természetes személyekre célszerű korlátozni, mert az egyéb jogalanyok képesek – érdekeik védelméhez szükséges lehetőségek révén (szakértő igénybevételével) – önmaguknak jogvédelmet biztosítani;24 – a fogyasztói jogviszonyokban ne a jogalanyi kategóriák, hanem a jogügylet célja (pozitív meghatározással a cél személyes, családi, háztartási használat; negatív definiálással a cél kívül esik a gazdasági, üzleti, szakmai tevékenységen)25 és tartalma 18 19 20 21

22

23 24 25

2011. évi CCVI. tv. a lelkiismeretis és vallásszabadság jogáról, valamint az egyházak, vallásfelekezetek és vallási közösségek jogállásáról 7. §. 2004. évi CXV. tv. a lakásszövetkezetről 2. §. Vékás 2008; Balogh–Kaszainé Mezey K.–Pázmándi–Zavodnyik 2010; Miskolczi Bodnár–Sándor 2010; Görög–Kaufmann-Mohi 2010, 9–10; 23–32. A fogyasztói szerződés 5: 36. §. (1) Fogyasztói szerződés jön létre, ha önálló foglalkozása és üzleti tevékenysége körén kívül eljáró természetes személy (fogyasztó) önálló foglalkozása vagy üzleti tevékenysége körében eljáró személlyel köt szerződést. Indokolás: „A gazdasági élet professzionális szereplőinek rendelkezniük kell az érdekeik védelméhez szükséges lehetőségekkel még akkor is, ha nem üzleti tevékenységük körében kötnek szerződést. Az ilyen jogalanyoknak vannak szakértőik, vagy ha nincsen, módjuk van külső szakértelem igénybevételére. Helyettük a jog nem vállalhatja magára az érdekeik védelmét.” („Szakértői Javaslat az új Polgári Törvénykönyv tervezetéhez” (szerk.) Vékás 2008, 757. 2009. évi CXX. törvény 5:33. § (1) bekezdés a fogyasztói szerződés fogalmánál csak a természetes személyre (7:2. § 11. pont) vonatkozik, azonban a (2) bekezdés alkalmazni rendeli az (1) bekezdést [tehát nem a fogyasztó fogalmát bővíti, hanem az előírás személyi hatályát terjeszti ki!] a mikro– (7:2. § 34. pont) és a középvállalkozások (7:2. § 26. pont), valamint középvállalkozások és alapítványok, egyesületek, társasházak közötti megállapodásokra is. 8:1. § [Értelmező rendelkezések] c) fogyasztó: a szakmája, önálló foglalkozása vagy üzleti tevékenysége körén kívül eljáró természetes személy. Vékás 2008, 91–92. Vékás 2008, 90-100; Görög–Kaufmann-Mohi 2010, 25.


A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban

253

(mely a vonatkozó jogszabályok alapján eltérő)26 legyen a döntő, mert a fogyasztóvédelem funkciója relációs szituációk (jogviszonybeli élethelyzetek) szabályozásából áll.27 Megjegyezzük, hogy ez utóbbi indok ellentmond az előzőnek, azaz nem a természetes személyi minőségen múlik, hogy fogyasztó lehet-e egy jogalany. A hatályos Ptk.28 alapján kialakult bírói joggyakorlat – beleértve a legújabb bírói döntéseket is – viszont nem szűkíti le a fogyasztó definícióját29 a természetes személyekre, és a nem természetes személy fogyasztói minőségben való megjelenését a következő kritériumokhoz köti: – a szerződő fél csak akkor minősül fogyasztónak, ha a szerződéskötés célja független az általa folytatott gazdasági vagy szakmai tevékenységtől30 (azaz az adott áru vásárlása vagy a szolgáltatás igénybevétele kapcsán tevékenysége jellegéből adódóan szakmai tapasztalattal, műszaki ismerettel nem rendelkezik),31 vagy – a dolog megszerzése, birtoklása, használata annak végső felhasználása érdekében történik.32 Felhívjuk a figyelmet, hogy ez a fogyasztói fogalom-megközelítés megfelelőbb a cél – tartalom – szituáció álláspont (lásd fentebb) kifejezésére. A honi judikatúra tükrében osztjuk Fazekas Judit véleményét:33 a fogyasztó fogalmának tágabb értelmezése a helyesebb, mivel nincs jelentősége annak, hogy természetes személy vagy jogi személy, illetve jogi személyiség nélküli jogalany-e a fogyasztási javak végső felhasználója. Egyetértünk Hámori Antallal34 is abban, hogy a fogalmi szűkítés (fogyasztó csak természetes személy lehet) meghatározott jogalanyi kör számára diszkriminatíve alacsonyabb szinten nyújt védelmet. Meglátásunk szerint a „laikus – profi” szembeállítás jogalanyi szempontból nem megalapozott: – Miért lenne tudatosabb, szakértőbb egy természetes személy, ha egy kft. ügyvezetőjeként jár el, mintha saját otthoni használatra vásárol például egy fénymásológépet? – Egy zrt. formában működő családi vállalkozás, egy egyesület, egy alapítvány, egy egyesülés, egy sportági szakszövetség vagy egy mezőgazdasági termelőszövet26 27 28 29

30 31 32 33 34

Miskolczi Bodnár–Sándor 2010, 33. Vékás 2008, 90; 94. 685. § d) pont fogyasztó: a gazdasági vagy szakmai tevékenység körén kívül eső célból szerződést kötő személy. Ellentétben az 1997. évi CLV. törvény (a fogyasztóvédelemről) 2. § a) pontjával és a 2009. évi XLVII. törvény (a fogyasztókkal szembeni tisztességtelen kereskedelmi gyakorlat tilalmáról) 2. § a) pontjával; Legújabban lásd: Kúria tervezete a fogyasztói kölcsönszerződésben pénzügyi intézmény által alkalmazott általános szerződési feltételekben szereplő egyoldalú szerződésmódosítás tisztességtelenségének megítélése tárgyában. EBH 2005. 1321; FIT 6. Pf. 20.911/2008/7; Somogy Megyei Bíróság 24. P. 20.664/2009/18; FIT 6. Pf. 21.842/2009/10. BH 2000.554. EBH 2004.1093; KGD 2005.44; BH 2006.343; KGD 2005.50. Fazekas 2007, 76. Hámori 2009, 93.


254

Papp Tekla

kezet stb. miért rendelkezne szakértőkkel a fogyasztóvédelem terén, vagy miért tudna feltétlenül külső szakértelmet (fogyasztóvédelmi érdekvédő szervezetek segítségét?) jobban és többet igénybe venni, mint egy természetes személy? – Vagy másképp minősítjük a természetes személy jogcselekményét a saját nevében és javára történő eljárás, mint a más nevében és javára (jogi személy vagy jogi személyiség nélküli jogalany képviselete) történő eljárás során, holott a jogügylet céljának és tartalmának kellene döntőnek lennie? – A közösségi jog irányelveihez fűződő transzpozíciós kötelezettség teljesítésénél a tagállamok a módszert és az eszközöket szabadon megválaszthatják, akkor miért diszkriminálnánk jogalanyi szempontból, ha a fogyasztói kör határainak megvonása relatív és szituatív jellegű? Úgy véljük, hogy a helyes megoldás az lenne, ha a fogyasztóvédelem a természetes személyek mellett azon jogalanyok érdekeit is figyelembe venné, amelyek a honi bírói jogalkalmazásbeli feltételeknek megfelelnek: tisztán a fogyasztói szerződés cél és tartalmi kritériumai határoznák meg a védelem határait, adott esetben bővebb védelmi kört (akár valamennyi jogalanyi kategóriára kiterjedően) eredményezve, de az uniós irányelvi követelményeknek (a természetes személy feltétlen védelme) is eleget téve. „Aequum et bonum est lex legum.”35

Melléklet 2011. évi CLXXV. tv. az egyesülési jogról, a közhasznú jogállásról, valamint a civilszervezetek működéséről és támogatásáról 2. § 6.: civilszervezet: a civil társaság, illetve a Magyarországon nyilvántartásba vett egyesület – a párt kivételével –, valamint az alapítvány. Civilszervezet alatt az e törvény II–VI. és VIII–X. fejezetében a civil társaságot, továbbá a VII–X. fejezetében a kölcsönös biztosító egyesületet és a szakszervezetet nem kell érteni. 2004. évi XXXIV. tv. a kis- és középvállalkozásokról, fejlődésük támogatásáról 3. §: KKV-nak minősül az a vállalkozás, amelynek a) összes foglalkoztatotti létszáma 250 főnél kevesebb, és b) éves nettó árbevétele legfeljebb 50 millió eurónak megfelelő forintösszeg, vagy mérlegfőösszege legfeljebb 43 millió eurónak megfelelő forintösszeg. (2) A KKV kategórián belül kisvállalkozásnak minősül az a vállalkozás, amelynek a) összes foglalkoztatotti létszáma 50 főnél kevesebb, és b) éves nettó árbevétele vagy mérlegfőösszege legfeljebb 10 millió eurónak megfelelő forintösszeg. 35

Nótári 2008, 36. A törvények törvénye a méltányosság és az igazságosság.


A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban

255

(3) A KKV kategórián belül mikrovállalkozásnak minősül az a vállalkozás, amelynek a) összes foglalkoztatotti létszáma 10 főnél kevesebb, és b) éves nettó árbevétele vagy mérlegfőösszege legfeljebb 2 millió eurónak megfelelő forintösszeg. (4) Nem minősül KKV-nak az a vállalkozás, amelyben az állam vagy az önkormányzat közvetlen vagy közvetett tulajdoni részesedése – tőke vagy szavazati joga alapján – külön-külön vagy együttesen meghaladja a 25%-ot. 2004. évi CXV. tv a lakásszövetkezetről 2. §: (1) A lakásszövetkezet a lakóépületek építésére és fenntartására létrejött gazdálkodó szervezet. A lakásszövetkezet jogi személy. (2) A lakásszövetkezetnek természetes és jogi személyek, valamint jogi személyiséggel nem rendelkező gazdasági társaságok lehetnek a tagjai. Külföldi személy akkor lehet a lakásszövetkezet tagja, ha a lakás tulajdonjogát, vagy az állandó, illetőleg az időleges használati jogot megszerezte. (3) E törvény alkalmazása szempontjából lakásszövetkezet: a lakás, a nyugdíjasházi, az üdülő, a személygépkocsi-tároló, a műhely, vagy üzlethelyiség-építő és -fenntartó szövetkezet (a továbbiakban együtt: lakásszövetkezet). (4) E törvénynek a lakásszövetkezetekre és az ilyen épületekben lévő lakásokra vonatkozó rendelkezéseit – ha a törvény másként nem rendelkezik – a nyugdíjasházakra, a bennük lévő lakásokra, illetőleg az üdülő, a személygépkocsi-tároló, illetőleg a műhely, vagy üzlethelyiség építését és fenntartását végző szövetkezetekre és az ilyen épületekben lévő önálló nem lakás céljára szolgáló helyiségekre is megfelelően alkalmazni kell. (5) A lakásszövetkezet tevékenységét a saját részére, tagjai, továbbá a nem tag tulajdonosok részére végzi, amellyel kapcsolatban nyereségszerzésre nem törekszik. (6) A lakásszövetkezet a tevékenységének ellátása céljából – e törvény rendelkezéseinek figyelembevételével – vállalkozási tevékenységet is folytathat. A lakásszövetkezet által üzletszerűen végzett társasház-kezelői és ingatlankezelői tevékenységre a társasházakról szóló törvény erre vonatkozó rendelkezéseit megfelelően alkalmazni kell. 2011. évi CCVI. tv. a lelkiismereti és vallásszabadság jogáról, valamint az egyházak, vallásfelekezetek és vallási közösségek jogállásáról 7. §: (1) Az egyház, vallásfelekezet, vallási közösség (a továbbiakban együtt: egyház) azonos hitelveket valló természetes személyekből álló, önkormányzattal rendelkező és az Országgyűlés által elismert autonóm szervezet, amely elsődlegesen vallási tevékenység gyakorlása céljából jön létre és működik. (2) Az egyház jogi személy.


256

Papp Tekla

(3) Az egyház kizárólag olyan vallási tevékenységet gyakorolhat, amely az Alaptörvénnyel nem ellentétes, jogszabályba nem ütközik, nem sérti más közösségek jogait és szabadságát, valamint az emberi méltóságot. (4) Az Országgyűlés által elismert egyházakat a melléklet tartalmazza. 2003. évi CXXXIII. tv. a társasházakról: 1. § (1) Társasháztulajdon jön létre, ha az épületingatlanon az alapító okiratban meghatározott, műszakilag megosztott, legalább két önálló lakás vagy nem lakás céljára szolgáló helyiség, illetőleg legalább egy önálló lakás és egy nem lakás céljára szolgáló helyiség a tulajdonostársak külön tulajdonába kerül (a továbbiakban: társasház). Az épülethez tartozó földrészlet, továbbá a külön tulajdonként meg nem határozott épületrész, épületberendezés, nem lakás céljára szolgáló helyiség, illetőleg lakás – különösen: a gondnoki, a házfelügyelői lakás – a tulajdonostársak közös tulajdonába kerül. (2) Az épület tartószerkezetei, azok részei, az épület biztonságát (állékonyságát), a tulajdonostársak közös célját szolgáló épületrész, épületberendezés és vagyontárgy akkor is közös tulajdonba tartozik, ha az a külön tulajdonban álló lakáson vagy nem lakás céljára szolgáló helyiségen belül van. (3) Ha a földrészlet nem tartozik a közös tulajdonba, arra a tulajdonostársakat használati jog illeti meg. 2. § (1) A közös tulajdon tárgyát képező ingatlanrész a külön tulajdonba tartozó lakás, nem lakás céljára szolgáló helyiség alkotórészét képezi, azzal együtt minősül önálló ingatlantulajdonnak. (2) A közös tulajdonra vonatkozó, az egyes tulajdonostársakat megillető tulajdoni hányad és a lakásra, a nem lakás céljára szolgáló helyiségre vonatkozó tulajdonjog – az e törvényben meghatározott esetek kivételével – egymástól függetlenül nem ruházható át és nem terhelhető meg. 3. § (1) A társasház tulajdonostársainak közössége (a továbbiakban: közösség) az általa viselt közös név alatt az épület fenntartása és a közös tulajdonnal kapcsolatos ügyek intézése során jogokat szerezhet és kötelezettségeket vállalhat, önállóan perelhet és perelhető, gyakorolja a közös tulajdonnal kapcsolatos tulajdonosi jogokat, viseli a közös tulajdon terheit. A perbeli cselekvőképesség a közös képviselőt (az intézőbizottság elnökét) illeti meg. A társasháznak vagy a tulajdonostársaknak ezzel ellentétes rendelkezése harmadik személyekkel szemben hatálytalan. (3) A közösség egészét terhelő kötelezettség teljesítéséért a tulajdonostársak tulajdoni hányaduk – vagy a szervezeti-működési szabályzatban ettől eltérően meghatározott mérték – szerint felelnek az egyszerű (sortartásos) kezesség szabályai szerint.


A fogyasztó fogalmával kapcsolatos anomáliák a magyar magánjogban

257

Irodalom BALOGH V.–KASZAINÉ MEZEY K.–PÁZMÁNDI K.–ZAVODNYIK J. 2008. Magyar fogyasztóvédelmi és reklámjog. Budapest. FAZEKAS J. 2007. Fogyasztóvédelmi jog. Budapest. GÖRÖG M.–KAUFMANN-MOHI E. 2010. A hibás fogyasztási cikk kicserélése az európai magánjogban. Gazdaság és Jog 20/9–10. 23–32. HÁMORI A. 2009. A ,fogyasztó’-fogalom ,dilemmái’, különös tekintettel az Fgytv. módosításában és az új Ptk-javaslatban foglaltakra. Magyar Jog 56/2. 88–97. JOÓ I.–MORVAI G. (szerk.) 2010. Fogyasztóvédelmi ismeretek. Debrecen. MISKOLCZI BODNÁR P.–SÁNDOR I. 2010. A fogyasztóvédelmi jog magyar szabályozása. Budapest. NÓTÁRI T. 2008. A jognak asztalánál. 1111 jogi regula és szentencia – latinul és magyarul. Budapest. SZIKORA V. (szerk.) 2010. Magyar fogyasztóvédelmi magánjog – európai kitekintéssel. Debrecen. VÉKÁS L. (szerk.) 2008. Szakértői Javaslat az új Polgári Törvénykönyv tervezetéhez. Budapest. VÉKÁS L. 2010. Parerga. Dolgozatok az új Polgári Törvénykönyv tervezetéhez. Budapest.



ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 259–294

Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului Valentin-Zoltán PUSKÁS Judecător, Curtea Constituţională E-mail: bzpuskas@yahoo.com

Károly BENKE Magistrat-asistent şef, Curtea Constituţională E-mail: benke19@yahoo.com; karoly.benke@ccr.ro Abstract. Lucrarea de faţă îşi propune să realizeze o analiză a activităţii pe care Curtea Constituţională a României o desfăşoară în legătură cu procesul referendar şi să demonstreze faptul că, prin atribuţiile pe care le exercită, Curtea realizează o îmbinare între controlul de constituţionalitate a normelor juridice aplicabile, controlul de legalitate a procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului, confirmarea şi validarea acestuia. Acest mecanism jurisdicţional este premisa necesară legitimării judiciare a voinţei populare iar Curţii Constituţionale îi revine rolul de a-şi exercita atribuţiile în mod activ pentru a se asigura respectarea cadrului constituţional existent. Astfel, instanţa constituţională trebuie să fie, deopotrivă, atât arbitrul confruntărilor unor interese politice contrare, cât şi gardianul apărării Constituţiei. Pentru a ilustra cele expuse mai sus, lucrarea cuprinde şi un bogat material jurisprudenţial comentat în mod analitic. Cuvinte Cheie: Curtea Constituţională, control de constituţionalitate, control de legalitate, referendum consultativ, referendum decizional, cvorum de participare. Abstract. The aim of this paper is to analyse in a legal view the Romanian Constitutional Court’s competences concerning the referenda procedure and to show that, though its competences, the Court, on the one hand, carries out a review of constitutionality and legality and, on the other hand, confirms and validates the referenda. This jurisdictional mechanism is the prerequisite condition for the judicial legitimization of the popular will, but it comes to the Constitutional Court the task to perform its competences in an active manner in order to ensure the observance of the existing constitutional rules and principles. That’s why the Court has to be the arbiter of the tensions generated by opposite political interests and in the same time the guardian of the Constitution. All these aspects are analysed meticulously and illustrated with examples deriving from the Constitutional Court’s case law.


260

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke Keywords: Constitutional Court, review of constitutionality, review of legality, legally binding referendum, consultative referendum, participation quorum.

1. Aspecte generale Pentru a determina sfera de cuprindere a temei analizate, trebuie să fie stabilite, fără echivoc, atribuţiile Curţii Constituţionale care vizează procedura referendumului, întrucât, prin excelenţă, rolul acesteia se circumscrie misiunii sale de asigurare a unui proces referendar bazat pe respectarea întru totul, în primul rând, a prevederilor Constituţiei şi, în al doilea rând, a actelor normative infraconstituţionale. Rezultă că rolul Curţii Constituţionale în această procedură nu se limitează numai la constatarea şi, eventual, sancţionarea actelor şi faptelor săvârşite cu încălcarea legii, ci se referă şi la asigurarea constituţionalităţii cadrului legal care reglementează această procedură. În aceste condiţii, nu putem decât să observăm că potrivit dezvoltării jurisprudenţiale de până acum, tema tratată se află la intersecţia a cel puţin cinci atribuţiuni ale Curţii Constituţionale, şi anume: – art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie referitoare la controlul constituţionalităţii legilor anterior promulgării;1 – art. 146 lit. a) teza a doua din Constituţie referitoare la controlul constituţionalităţii iniţiativei de revizuire a Constituţiei;2 – art. 146 lit. d) din Constituţie referitor la controlul de constituţionalitate a posteriori pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;3 – art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,4 referitor la controlul de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului;5 – art. 146 lit. i) din Constituţie cu privire la atribuţia Curţii de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia.6 1 2 3

4 5 6

În exercitarea acestei atribuţiuni, Curtea Constituţională a pronunţat zece decizii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. A se vedea Decizia nr. 799/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/440 din 23 iunie 2011. Au fost pronunţate cinci astfel de decizii, trei ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 179/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/499 din 3 iunie 2004, Decizia nr. 845/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 524 din 30 iulie 2009, şi Decizia nr. 764/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/719 din 23 octombrie 2012) şi două ca urmare a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului (Decizia nr. 567/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 613 din 14 iulie 2006, şi Decizia nr. 392/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/325 din 15 mai 2007). Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I/807 din 3 decembrie 2010. A se vedea Decizia nr. 734/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/516 din 25 iulie 2012. În cadrul acestei atribuţii au fost pronunţate 14 hotărâri, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

261

Desigur, pe lângă acestea, pot fi angajate şi alte atribuţiuni ale Curţii Constituţionale, spre exemplu, controlul de constituţionalitate asupra legii de revizuire a Constituţiei (art. 23 din Legea nr. 47/1992), însă, până în prezent, această atribuţiune a Curţii nu a fost exercitată niciodată. Aşadar, lucrarea de faţă urmează să prezinte şi să analizeze atât atribuţia prevăzută la art. 146 lit. i) din Constituţie, cât şi cele mai relevante soluţii de principiu rezultate din deciziile Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul atribuţiilor prevăzute la art. 146 lit. a) şi lit. d) din Constituţie.

2. Atribuţia Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia [art. 146 lit. i) din Constituţie] 2.1. Sediul materiei Această atribuţie a Curţii Constituţionale, prevăzută la art. 146 lit. i) din Constituţie, este dezvoltată prin prevederile art. 44-45 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,7 precum şi prin cele ale art. 46-47 din Legea nr. 47/1992. Desigur, aspectele ce ţin de procedura în faţa Curţii Constituţionale, precum şi cele vizând efectele hotărârilor Curţii Constituţionale se regăsesc mutatis mutandis atât în art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (1) B.c) şi art. 50-60 din Legea nr. 47/1992, cât şi în dispoziţiile cu caracter procedural (art. 43 şi art. 45-59) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012.8

2.2. Competenţa Curţii Constituţionale Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale”; aşadar, revine Curţii Constituţionale sarcina de a-şi contura şi cristaliza competenţa pe care o are în exercitarea acestei atribuţiuni, orientată fiind de textul normativ al art. 146 lit. i) din Constituţie şi art. 46-47 din Legea nr. 47/1992.

7 8

De asemenea, pe lângă acestea, au mai fost pronunţate două hotărâri cu caracter administrativ (nr. 4/2012 şi nr. 5/2012), nepublicate, însă, în Monitorul Oficial al României. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/84 din 24 februarie 2000. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/198 din 27 martie 2012.


262

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

În aceste condiţii, este de observat faptul că art. 47 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că „Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului” şi, de abia, alineatul 2 al aceluiaşi articol se referă la cuprinsul hotărârii astfel pronunţate, respectiv să stabilească dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi să confirme rezultatele acestuia. Se pune problema dacă noţiunea de „valabilitate” a referendumului pe care o foloseşte legiuitorul se referă numai la verificarea respectării procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia sau este o noţiune mai largă ce ar transcende conţinutul normativ al textului constituţional. Este evident că interpretul este obligat să atribuie unui text infraconstituţional un înţeles conform Constituţiei prin metodele sale de interpretare; numai în măsura în care nu ar putea ajunge la o interpretare conformă Constituţiei, se pune problema constatării neconstituţionalităţii textului respectiv.9 Aşadar, pentru a determina înţelesul sintagmei „decide […] asupra valabilităţii referendumului”, trebuie avută în vedere interpretarea acesteia existentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Constatăm că în hotărârile sale, Curtea, pe lângă constatarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor referendumului, a mai stabilit şi faptul că: – „nu s-a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum, pentru demiterea Preşedintelui României”;10 – „din totalul de 18.296.459 de persoane înscrise în lista pentru referendum au participat la vot 4.851.470 de persoane, număr insuficient pentru ca referendumul să fie declarat valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, cu modificările şi completările ulterioare”;11 – „din totalul de 18.293.277 de persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 9.320.240 de persoane, număr suficient ca referendumul să fie declarat valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000. Totodată, constată că, dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?”, iar 83,31 % dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?” Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul afirmativ”;12 9 10 11 12

A se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/256 din 18 aprilie 2012. A se vedea, Hotărârea nr. 5/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/352 din 23 mai 2007. A se vedea, Hotărârea nr. 8/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/834 din 5 decembrie 2007. A se vedea, Hotărârea nr. 37/2009, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I/923 din 30 decembrie 2009.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

263

– „din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46.24%), din care 7.403.836 (87.52%) au răspuns „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”, iar 943.375 (11.15%) au răspuns „NU”. Se constată, de asemenea, că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului”.13 Analizând aceste constatări ale instanţei constituţionale, se observă, de fapt, că stabilirea valabilităţii referendumului este o consecinţă ce trebuie trasă din faptul respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi al confirmării rezultatelor acestuia, întrucât, în momentul în care au fost confirmate rezultatele referendumului, se poate stabili cu exactitate dacă referendumul a fost sau nu valabil. Or, stabilirea consecinţei/efectului deciziei sau hotărârii, după caz, trebuie să fie întotdeauna de competenţa autorităţii care a adoptat actul.14 Aşadar, stabilirea valabilităţii referendumului nu este o competenţă ce ar trebui în mod neapărat distinct prevăzută, ci una ce rezultă, în mod indirect, chiar din textul Constituţiei; astfel, chiar şi în lipsa prevederii sale exprese în Legea nr. 47/1992, Curtea ar fi fost obligată să se pronunţe asupra valabilităţii referendumului, aspect rezultant şi aflat în relaţie directă cu respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi cu confirmarea rezultatelor acestuia. Nu în ultimul rând, semnalăm faptul că instanţa constituţională constată şi alte aspecte în cuprinsul dispozitivului hotărârilor sale, aspecte care se referă la efectele validării sau invalidării, după caz, a referendumului, şi anume: data intrării în vigoare a legii de revizuire, data încetării interimatului în exercitarea funcţiei de Preşedinte, data reluării atribuţiilor de Preşedinte al României etc. Aşadar, în cursul procedurii referendumului, Curtea Constituţională are următoarele competenţe: a) soluţionează contestaţiile formulate cu privire la procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului; b) confirmă rezultatele referendumului; c) stabileşte valabilitatea referendumului.

13 14

A se vedea, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 6/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/616 din 27 august 2012. Safta–Benke 2010, 28–56.


264

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

2.2.1. Contestaţii formulate cu privire la procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului 2.2.1.1. Titularii dreptului de sesizare al Curţii Constituţionale Din jurisprudenţa de până acum a Curţii Constituţionale, constatăm că nicio contestaţie nu a fost respinsă pe motiv că autorul acesteia nu ar avea dreptul să formuleze o atare contestaţie direct în faţa instanţei constituţionale. Asemenea contestaţii au fost formulate de preşedinţii Camerei Deputaţilor15 şi Senatului,16 partidele politice (Partidul România Mare,17 Partidul Social Democrat18 şi Partidul Naţional Liberal),19 grupul parlamentar al unui partid politic (cel al Partidului Democrat Liberal din Camera Deputaţilor),20 asociaţii (Asociaţia „Pro Democraţia,21 Agenţia de Monitorizare a Presei,22 Liga Internaţională a Românilor23 sau Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului)24 sau persoane fizice (Gheorghe Hogea).25 Mai mult, prin Decizia nr. 70/1999,26 Curtea Constituţională a statuat că, „întrucât nici una dintre aceste dispoziţii constituţionale nu condiţionează exercitarea atribuţiilor Curţii de vreo sesizare, se impune ca, în cazul referendumului, Curtea să se sesizeze din oficiu şi să anuleze referendumul, în condiţiile în care constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea acestuia a fost încălcată”. Având în vedere cele de mai sus, Curtea se consideră legal investită cu soluţionarea unei contestaţii în materia referendumului indiferent de subiectul de drept care o sesizează, tocmai pentru a da posibilitatea acestora de a aduce în faţa sa problemele care vizează legalitatea lato sensu a desfăşurării şi or15 16 17

18 19 20 21 22 23 24 25 26

A se vedea, Hotărârea nr. 3/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/546 din 3 august 2012. Hotărârea nr. 3/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/546 din 3 august 2012. A se vedea, Hotărârea nr. 1/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/728 din 17 octombrie 2003, Hotărârea nr. 2/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/742 din 23 octombrie 2003, Hotărârea nr. 2/2007, Hotărârea nr. 3/2007, Hotărârea nr. 4/2007, publicate în Monitorul Oficial al României, partea I/389 din 8 iunie 2007, Hotărârea nr. 7/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/759 din 8 noiembrie 2007. A se vedea, Hotărârea nr. 3/2012. A se vedea, Hotărârea nr. 3/2012. A se vedea, Hotărârea nr. 2/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/516 din 25 iulie 2012. A se vedea, Hotărârea nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/918 din 29 decembrie 2009. A se vedea, Hotărârea nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/918 din 29 decembrie 2009. A se vedea, Hotărârea nr. 3/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/546 din 3 august 2012. Hotărârea nr. 3/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/546 din 3 august 2012. Hotărârea nr. 3/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/546 din 3 august 2012. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/221 din 19 mai 1999.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

265

ganizării referendumului. Este un fel de actio popularis condiţionată doar de obiectul contestaţiei. Curtea a mai statuat că cererile de intervenţie în nume propriu nu sunt admisibile într-o asemenea procedură, ci numai cele în interesul autorului contestaţiei.27 În exercitarea atribuţiunilor în privinţa cărora Constituţia menţionează expres titularii dreptului de sesizare,28 Curtea nu admite posibilitatea intervenţiei fie ea în nume propriu, fie accesorie, întrucât se pronunţă numai asupra sesizării astfel cum a fost formulată de autorii acesteia. Aşadar, o atare soluţie este dată de faptul că titularii dreptului de sesizare al Curţii Constituţionale sunt menţionaţi în mod expres şi limitativ chiar prin textul Constituţiei; în schimb, în privinţa atribuţiei de la art. 146 lit. i) din Constituţie, nu există o asemenea menţionare/limitare, astfel că nu poate fi aplicată o soluţie identică. De asemenea, Curtea se pronunţă în limitele sesizării, fără a accepta ca, spre exemplu, într-o procedură abstractă de control de constituţionalitate o terţă parte să sprijine apărarea titularilor dreptului de sesizare;29 aşadar, o terţă persoană nu ar justifica un interes. Chiar dacă rezultatul procedurii constituţionale este de ordin şi interes public, acolo unde Constituţia a nominalizat în mod expres subiectele care pot sesiza Curtea, a impus implicit o prezumţie absolută în sensul că numai acestea au interes în declanşarea şi desfăşurarea procedurii. Alte subiecte de drept pot justifica un atare interes când în discuţie apare necesitatea apărării unui interes subiectiv, cu consecinţa apărării acestuia în faţa instanţelor judecătoreşti şi, eventual, prin invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Or, în lipsa indicării unor titulari ai dreptului de sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa respectării 27 28

29

A se vedea, în acest sens, Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012. Şi ne referim în principal la obiecţia de neconstituţionalitate [art.146 lit. a) teza întâi din Constituţie] şi excepţia de neconstituţionalitate, sens în care invocăm, pe de o parte, Decizia nr. 872/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 232/2013, Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 359 din 17 iunie 2013, iar, pe de altă parte, Decizia nr. 1270/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/826 din 22 noiembrie 2011, sau Decizia nr. 82/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/33 din 16 ianuarie 2009. În acelaşi sens, în privinţa conflictului juridic de natură constituţională, a se vedea Decizia nr. 838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/461 din 3 iulie 2009. A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232/2013, prin care Curtea a statuat că procedura din faţa sa, cu referire la atribuţia prevăzută la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, este „prevăzută de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I/198 din 27 martie 2012, care nu prevăd posibilitatea terţelor persoane de a depune note scrise în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate. Prin urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe în privinţa motivelor de neconstituţionalitate susţinute de această asociaţie (ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien – sn), urmând a se pronunţa numai în privinţa criticilor de neconstituţionalitate formulate de cei 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal”.


266

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului, interesul promovării unei contestaţii este unul general, public, neexistând nicio limitare de ordin constituţional în privinţa dreptului de sesizare al Curţii. Prin faptul că instanţa constituţională a considerat că nu ne aflăm în faţa unei intervenţii în interes propriu, a acceptat implicit ideea că nu se poate invoca un drept propriu în cadrul unei acţiuni principale deja formulate, ci terţa persoană are posibilitatea doar de a susţine argumentele prezentate de autorul contestaţiei. De altfel, aceasta are deschisă posibilitatea de a formula ea însăşi o contestaţie direct în faţa Curţii Constituţionale. 2.2.1.2. Obiectul contestaţiilor formulate Prin Hotărârea nr. 1/2003, Curtea a statuat, cu titlu de principiu, că „soluţionarea contestaţiilor care îi sunt adresate cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, inclusiv cele referitoare la legile şi ordonanţele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, aparţin sferei sale de competenţă, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti” (a se vedea, în acelaşi sens, şi Hotărârea nr. 2/2003). Prin Hotărârea nr. 7/2007, Curtea a realizat, în mod indirect, un control de constituţionalitate asupra Decretului nr. 909/2007 pentru organizarea unui referendum naţional privind introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului României.30 De aceea, ulterior, prin Hotărârea nr. 33/2009, Curtea a nuanţat considerentul de principiu mai sus enunţat în Hotărârea nr. 1/2003 şi a stabilit că această atribuţiune a sa „presupune, printre altele, şi verificarea constituţionalităţii actelor normative emise în vederea organizării referendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti”.31 30 31

Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I/719 din 24 octombrie 2007. Interesant de observat este faptul că atribuţiunile Curţii Constituţionale prevăzute la art. 146 lit. f) şi i) folosesc aceeaşi noţiune, respectiv Curtea „veghează”, însă în cadrul atribuţiei de la art. 146 lit. f) din Constituţie, Curtea s-a exprimat expressis verbis că nu realizează control de constituţionalitate (spre exemplu, Hotărârea nr. 11/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/1055 din 15 noiembrie 2004), în timp ce în privinţa celeilalte atribuţii, aceeaşi Curte a precizat că este competentă să efectueze un asemenea control. De altfel, într-o lucrare (Benke. 2005. În culegerea “Alegerile şi corpul electoral”) am arătat că „sintagma <<veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui>> nu trebuie interpretată restrictiv, doar în ideea exercitării unui control de legalitate, ci Curtea va trebui să analizeze, la cerere, şi eventuala contestare a constituţionalităţii acestei proceduri. De aceea, se poate impune ideea unui control ulterior sui generis de constituţionalitate. De asemenea, nu se poate afirma că prin aceasta s-ar adăuga la Constituţie, întrucât, într-adevăr, Constituţia, în mod expres, prevede doar controlul de constituţionalitate a posteriori pe cale de excepţie, însă din economia textului constituţional al art. 146 lit. f) nu s-ar putea reţine că un asemenea control ar fi exclus”.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

267

În consecinţă, a controlat constituţionalitatea Decretului nr. 1507/2009 pentru organizarea unui referendum naţional.32 În fine, prin Hotărârea nr. 2/2012, Curtea a realizat un inventar al jurisprudenţei sale în materie şi a statuat că, „pentru a fi calificată ca fiind o contestaţie care să se circumscrie atribuţiunii Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 lit. i) din Constituţie, cererea formulată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii alternative: – să antameze probleme de constituţionalitate, respectiv să se solicite Curţii Constituţionale exercitarea unui control de constituţionalitate a posteriori asupra actelor normative incidente în cadrul procedurii referendumului; – să vizeze contestarea legalităţii unor acte (inclusiv cele emise de Biroul Electoral Central) sau fapte îndeplinite pe parcursul desfăşurării procedurii referendumului, cu condiţia ca soluţionarea unei asemenea cereri să nu intre în competenţa birourilor electorale sau a instanţelor judecătoreşti”. Aşadar, în cadrul acestei atribuţiuni, Curtea trebuie să califice mai întâi dacă cererile depuse întrunesc elementele unei contestaţii în sensul art. 146 lit. i) din Constituţie. Pentru o asemenea operaţiune juridică, instanţa constituţională face o scurtă analiză a obiectului cererii, semn că acesta este elementul determinant în calificarea unei cereri depuse ca fiind o contestaţie cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului. Astfel, Curtea este competentă să soluţioneze cererea formulată numai dacă prin aceasta se solicită efectuarea unui control de constituţionalitate asupra actelor normative incidente în cadrul procedurii referendumului sau a unui control de legalitate a unor acte (inclusiv cele emise de Biroul Electoral Central) sau fapte îndeplinite pe parcursul desfăşurării procedurii referendumului – cu condiţia ca soluţionarea unei asemenea cereri să nu intre în competenţa birourilor electorale sau a instanţelor judecătoreşti. În cazul în care cererea depusă „nu antamează probleme de constituţionalitate” sau „nu priveşte contestarea legalităţii unor acte sau fapte îndeplinite pe parcursul desfăşurării procedurii referendumului”, ea nu poate fi calificată ca fiind o contestaţie, ceea ce echivalează cu faptul că soluţionarea acesteia nu este de competenţa Curţii Constituţionale şi, prin urmare, este inadmisibilă. 2.2.1.3. Controlul de constituţionalitate exercitat ca urmare a contestaţiilor formulate Prin contestaţiile formulate, autorii acestora au solicitat, printre altele, şi exercitarea de către Curtea Constituţională a unui control de constituţionalitate fie asupra unor acte normative care au intervenit în desfăşurarea procedurii referendumului, fie asupra actelor Preşedintelui de iniţiere a procedurii referendumului. A) Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că aceasta s-a pronunţat o singură dată asupra constituţionalităţii unei ordonanţe de urgenţă, şi anume 32

Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I/714 din 22 octombrie 2009.


268

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

prin Hotărârea nr. 1/2003. Prin această hotărâre, Curtea a exercitat un control de constituţionalitate cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003 privind modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului,33 act normativ prin care Guvernul a stabilit că referendumul naţional pentru revizuirea Constituţiei se va desfăşura în două zile, în loc de o singură zi. Controlul de constituţionalitate a vizat atât o critică extrinsecă referitoare la condiţiile de emitere a ordonanţei de urgenţă, cât şi una intrinsecă referitoare la data organizării referendumului. Curtea a statuat că „au fost respectate dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie [desigur, în redactarea anterioară revizuirii Constituţiei – sn] referitoare la existenţa cazului excepţional, motivat de către Guvern, în expunerea de motive la proiectul de lege pentru aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă, de necesitatea de a se asigura populaţiei timpul necesar pentru exprimarea dreptului de vot, fapt ce impune <<o nouă abordare a campaniei aferente acestui demers>>”. În privinţa criticii de neconstituţionalitate intrinseci, Curtea a constatat că, „prin stabilirea desfăşurării referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei în două zile, în loc de o singură zi, nu este afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului, printr-o prezenţă cât mai mare la urne, şi nu sunt încălcate dispoziţiile art. 147 alin. (3) din Constituţie [devenit art. 151 alin. (3) după revizuirea şi republicarea Constituţiei – sn], care stabilesc că organizarea referendumului se face în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”. B) În privinţa controlului de constituţionalitate exercitat cu privire la decretele Preşedintelui României, constatăm următoarea situaţie: prin Hotărârea nr. 7/2007, Curtea, pentru prima oară a exercitat un control de constituţionalitate asupra unui decret al Preşedintelui României, şi anume Decretul nr. 909/2007. Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra a două critici de neconstituţionalitate, una extrinsecă şi cealaltă intrinsecă, respectiv: – dacă întrebarea asupra căreia poporul urmează să se pronunţe exprimă solicitarea iniţială a Preşedintelui României adresată Parlamentului cu privire la obiectul referendumului ce va fi organizat; – dacă determinarea datei referendumului poate fi făcută în funcţie de data la care va avea loc un alt eveniment electoral, şi nu prin precizarea expresă a datei – zi, lună, an. Cu privire la prima problemă enunţată, Curtea a statuat că, „prin scrisoarea adresată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, în care Preşedintele României îşi exprima intenţia de a iniţia un referendum naţional consultativ cu privire la <<introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului, începând cu următoarele alegeri>>, a fost declanşată procedura de consultare a Parlamentului cerută de art. 90 din Constituţie şi art. 11 alin. (1) din 33

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/710 din 10 octombrie 2003.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

269

Legea nr. 3/2000”. După consultarea Parlamentului, concretizată prin Hotărârea Parlamentului nr. 42/2007, „Preşedintele României a emis Decretul nr. 909/2007 pentru organizarea unui referendum naţional privind introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului României. Chiar dacă unele formulări din Hotărârea Parlamentului au fost redate, în Decretul nr. 909/2007, într-o formă explicită sub aspect tehnic – <<scrutin majoritar în două tururi>> –, iar redactarea lor a fost pusă de acord cu normele de tehnică legislativă, această operaţiune, în ansamblul său, nu se îndepărtează de la ideea centrală – <<votul uninominal>> – şi nu se poate constitui într-un impediment în calea desfăşurării referendumului. Nu se poate reţine că este vorba de un <<alt referendum>> şi că, în acest caz, ar fi necesară din nou consultarea Parlamentului”. Cu privire la cea de-a doua problemă ridicată, Curtea a constatat că „legea fundamentală nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la obligaţia stabilirii de către Preşedintele României a datei referendumului, problema, de ordin tehnic, fiind reglementată prin lege. Fără îndoială, Preşedintele României, ca oricare altă autoritate publică, are datoria constituţională de a respecta legea. Având însă în vedere că formularea din decretul analizat permite stabilirea cu certitudine a datei referendumului, care va fi aceeaşi cu data desfăşurării alegerilor pentru Parlamentul European – stabilită anterior pentru 25 noiembrie 2007”, astfel încât nu se poate reţine că „s-ar fi încălcat prevederile art. 15 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 3/2000 şi, prin aceasta, Constituţia României”. Prin Hotărârea nr. 33/2009, Curtea a statuat că Decretul nr. 1507/2009 este conform art. 90 din Constituţie, întrucât a fost emis după consultarea Parlamentului, stabileşte problema de interes naţional vizată, precum şi data desfăşurării referendumului. De asemenea, Curtea a arătat că acesta a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi adus la cunoştinţă publică prin presă, radio şi televiziune. Curtea a mai stabilit că nu este de natură să încalce prevederile Constituţiei faptul că referendumul naţional consultativ şi alegerile prezidenţiale au avut loc la aceeaşi dată – 22 noiembrie 2009 – şi au avut aceeaşi perioadă de campanie electorală.34 2.2.1.4. Controlul de legalitate exercitat ca urmare a contestaţiilor formulate Prin Hotărârea nr. 2/2003, Curtea a respins o contestaţie prin care se invocau diverse încălcări ale procedurilor legale pentru desfăşurarea referendumului, pe motiv că „nu au existat situaţii, constând în fraude electorale la secţii de votare 34

Totuşi, Curtea a avertizat că, „deşi stabilirea datei desfăşurării unui referendum naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţional se include în prerogativa exclusivă a Preşedintelui României stabilită de art. 90 din Constituţie, totuşi, pentru a se evita orice suspiciuni cu privire la rezultatele alegerilor, respectiv ale referendumului, este indicat ca cele două operaţiuni electorale să nu fie organizate în aceeaşi zi, chiar dacă argumente practice, de ordin financiar, ar justifica organizarea acestora simultan”.


270

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

sau circumscripţii electorale, constatate de Biroul Electoral Central, (…) care să determine neconfirmarea rezultatului referendumului”. De observat că, deşi a respins contestaţia analizând fondul problemei supuse dezbaterii sale, Curtea a stabilit că „nu este abilitată legal să soluţioneze această contestaţie”. Prin Hotărârea nr. 2/2007, Curtea a respins o altă contestaţie, stabilind că „nici o dispoziţie legală nu prevede obligaţia Biroului Electoral Central de a-i evidenţia distinct, în situaţia centralizată a rezultatului referendumului, la nivel naţional, pe cei care şi-au exercitat dreptul la vot fiind înscrişi pe liste electorale suplimentare”. Prin Hotărârea nr. 3/2007, Curtea a respins o contestaţie care privea încălcarea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 cu referire la faptul că preşedintele Biroului Electoral Central nu a fost ales prin vot secret dintre membrii acestuia, în termen de 24 de ore de la desemnarea lor. Curtea a statuat că membrii Biroului Electoral Central au fost desemnaţi prin tragere la sorţi în data de 26 aprilie 2007, iar preşedintele Biroului Electoral Central a fost ales prin vot secret în aceeaşi zi. Prin Hotărârea nr. 4/2007, Curtea a respins o contestaţie prin care se susţinea că nu se poate cunoaşte numărul cetăţenilor care au votat în străinătate pe liste suplimentare, arătând că datele din listele electorale suplimentare ale secţiilor de votare aflate în străinătate au fost centralizate. De asemenea, a stabilit că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia nesemnarea procesului-verbal privind centralizarea datelor referendumului naţional de către reprezentanţii unor partide politice este de natură să invalideze acest act. Prin Hotărârea nr. 33/2009, Curtea a respins o contestaţie prin care se solicita infirmarea rezultatului referendumului pe motiv că perioada de campanie electorală a alegerilor prezidenţiale din 22 noiembrie 2009 s-a suprapus cu cea aferentă referendumului naţional consultativ. În acest sens, Curtea a statuat că organizarea în cadrul campaniei electorale prezidenţiale a unor acţiuni, susţinerea anumitor opinii, întărite de exemple referitoare la structura şi componenţa parlamentelor din diverse state ale Uniunii Europene, sau la costurile pe care un anumit tip de organizare a autorităţii legislative îl presupune, „nu este de natură să vicieze rezultatele celor două scrutine astfel încât să conducă la infirmarea rezultatelor referendumului, cum solicită autorii contestaţiei. Asemenea manifestări sunt specifice perioadei de campanie electorală, care, în acest caz, a coincis cu perioada de campanie pentru referendum, cetăţeanul având însă posibilitatea să discearnă şi să opteze în mod conştient, în funcţie de propria convingere”. Prin Hotărârea nr. 3/2012, Curtea a respins ca neîntemeiate patru contestaţii formulate cu privire la legalitatea unor acte sau fapte îndeplinite pe parcursul desfăşurării procedurii referendumului, după cum urmează: a) Autorii contestaţiei au ridicat problema prevederilor legale aplicabile procedurii referendumului, susţinând că acestea sunt numai cele în vigoare la data declanşării acestuia. În speţă, anticipând o procedură de suspendare a Preşedin-


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

271

telui României, legiuitorul – originar sau delegat, după caz – a manifestat, în cursul anului 2012, o preocupare deosebită în privinţa reglementării cvorumului de participare la referendumul pentru demiterea Preşedintelui României, precum şi a majorităţii necesare pentru demiterea acestuia. Astfel, la începutul anului 2012, art. 10 din Legea nr. 3/2000 prevedea că „Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”.35 O atare reglementare nu presupunea existenţa unui cvorum de participare, astfel încât preşedintele era demis cu majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum. Ulterior, prin Legea nr. 62/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000,36 art. 10 a fost modificat în sensul că „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. În consecinţă, prin numărul voturilor valabil exprimate pentru demiterea Preşedintelui ale cetăţenilor înscrişi în listele electorale, în mod implicit, se subînţelege că pentru demiterea Preşedintelui trebuie să existe atât un cvorum minim de participare, cât şi o majoritate de vot. La 26 iunie 2012, Parlamentul a adoptat Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000, care prevedea, în cuprinsul articolului unic, că „demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”. Aparent, la o primă vedere, se poate trage concluzia potrivit căreia această soluţie legislativă este identică cu cea existentă la începutul anului 2012, respectiv cea consacrată prin Legea nr. 129/2007 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000, în sensul că demiterea Preşedintelui era decisă cu majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum, în lipsa existenţei unui cvorum. În aceste condiţii, la data de 27 iunie 2012, a fost formulată o obiecţie de neconstituţionalitate cu privire la această lege. În timp ce judecarea acestei obiecţii se afla pe rolul Curţii Constituţionale şi anterior suspendării din funcţie a Preşedintelui României, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 41/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,37 care modifica din nou art. 10, în sensul revenirii conţinutului normativ al acestuia la cel existent la începutul anului 2012, respectiv cel consacrat prin Legea nr. 129/2007, astfel încât „Prin derogare de la art. 5 alin. 35

36 37

Este vorba de Legea nr. 3/2000, aşa cum a fost modificată prin articolul unic al Legii nr. 129/2007 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I/300 din 5 mai 2007. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/247 din 12 aprilie 2012. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/452 din 5 iulie 2012.


272

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

(2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”. După suspendarea din funcţie a Preşedintelui României la 6 iulie 2012, Curtea, la 10 iulie 2012, a pronunţat Decizia nr. 731/2012,38 prin care a statuat că „Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională, în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a reţinut că „niciun text constituţional nu condiţionează dreptul legiuitorului de a opta pentru fixarea unei anumite majorităţi care să se pronunţe pentru demiterea prin referendum a Preşedintelui României”, însă „rezultatul referendumului depinde de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: una referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil şi una privitoare la numărul de voturi valabil exprimate, care determină rezultatul referendumului”. Curtea a observat că „Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 oferă o reglementare unitară pentru toate tipurile de referendum39 consacrate de Constituţie, dând expresie şi exigenţei reprezentativităţii sub aspectul rezultatului votului”. Aşadar, „condiţia ce trebuie îndeplinită pentru validitatea referendumului este aceeaşi pentru toate tipurile de referendum, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 impunând întrunirea majorităţii absolute care constă în jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”, aceasta fiind „o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor” şi constituind, în acelaşi timp, „premisa unei manifestări autentic democratice a suveranităţii prin intermediul poporului, în conformitate cu principiul statuat în art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală”. Ceea ce merită subliniat aici este faptul că o atare interpretare a textului în cauză a fost făcută, încă din anul 2007, printr-o opinie concurentă formulată de domnul judecător Kozsokár Gábor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 420/2007,40 în contextul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Analizând opinia concurentă, se observă că aceasta pleacă de la premisa corectă că art. 5 din lege reglementează cvorumul de participare, iar art. 10 majoritatea de vot. În consecinţă, indiferent de modul de formulare al art. 10, acesta nu poate privi cvorumul de participare. Sintagme precum „prin derogare de la art. 5 alin. (2)” sunt inutile şi ineficiente, textul art. 10 nu cuprinde nici o derogare de la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, întrucât reglementează chestiuni diferite. Mai mult, în final se subliniază în mod ritos că „posibilitatea demiterii Preşedintelui 38 39

40

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/478 din 12 iulie 2012. Referendumul pentru demiterea Preşedintelui, referendumul privind revizuirea Constituţiei şi referendumul cu privire la probleme de interes naţional. Totodată, aceeaşi soluţie legislativă se aplică şi referendumului local. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/295 din 4 mai 2007.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

273

României prin votul majorităţii cetăţenilor participanţi la referendum, indiferent cât de infimă ar fi această participare, ar însemna o gravă nesocotire a voinţei cetăţenilor prin al căror vot a fost ales preşedintele”. Practic, prin Decizia nr. 731/2012, Curtea a revenit asupra jurisprudenţei sale anterioare stabilită prin Decizia nr. 420/2007, achiesând, sub aspectul modului de interpretare al normei supuse controlului de constituţionalitate, la cele arătate prin opinia concurentă în sensul că art. 10 din lege nu priveşte cvorumul, ci majoritatea de vot şi că este o cerinţă constituţională menţinerea unui cvorum de participare. Mai mult, prin Decizia nr. 334/2013,41 Curtea a reţinut expressis verbis că cele mai multe modificări ale legislaţiei privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului în România se referă la cvorumul de participare (chiar dacă uneori, în mod eronat, se derogă de la dispoziţiile privind cvorumul şi se reglementează doar majoritatea de vot, intenţia legiuitorului era de a elimina cvorumul de participare ca o condiţie de validitate a referendumului)”. Aşadar, Curtea îşi recunoaşte eroarea de apreciere cuprinsă în Decizia nr. 420/2007 în privinţa modului de interpretare a art. 10 din Legea nr. 3/2000.42 Se constată, în consecinţă, că prin Decizia nr. 731/2012, instanţa constituţională a pronunţat o decizie sub rezervă de interpretare, iar, de principiu, printr-o atare decizie Curtea exclude de la aplicare o anumită interpretare neconstituţională a unui text sau impune o anumită interpretare a acestuia care respectă exigenţele Constituţiei.43 Totuşi, deşi formularea dispozitivului este de natură să indice o decizie sub rezervă de interpretare neutralizantă sau constructivă, nu putem accepta o atare susţinere, întrucât Curtea, în acest caz, nu a impus o interpretare constituţională, în funcţie de anumite exigenţe constituţionale, a normei supuse controlului, ci a indicat faptul că prevederile art. 10 din lege se interpretează prin coroborare cu cele ale art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, respectiv o rezervă de interpretare directivantă,44 precizând condiţiile în care trebuie să se facă aplicarea dispoziţiilor considerate neconstituţionale. Decizia a fost pronunţată într-un control a priori de constituţionalitate, iar efectul unei asemenea decizii este precizat la art. 147 alin. (4) din Constituţie, Preşedintele putând promulga legea respectivă, care urmează să se aplice potrivit metodei de interpretare sistematice impuse prin decizia Curţii Constituţionale.45 41 42 43 44 45

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/407 din 5 iulie 2013. Sadurski 2009, 15. Costinescu–Benke 2012, 10. Deleanu–Deleanu 2013, 132. În acelaşi sens, a se vedea Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761 din 9 noiembrie 2009, şi Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, promulgate de Preşedintele României, dar care, după intrarea lor în vigoare au fost aplicate în interpretarea dată acestora din două decizii


274

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

Acest lucru s-a şi întâmplat, legea menţionată fiind promulgată şi devenind Legea nr. 131/2012.46 Apreciem că în acest caz, soluţia legislativă introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 a fost abrogată implicit, din moment ce Legea nr. 131/2012 a intrat în vigoare ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012.47 Autorii contestaţiei susţineau că la referendumul pentru demiterea Preşedintelui trebuie avută în vedere majoritatea prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012, aplicând practic principiul tempus regit actum, în sensul că organizarea şi desfăşurarea referendumului trebuie să fie guvernată de legea sub imperiul căreia a fost declanşată, ceea ce însemna, automat, şi lipsa oricărei cerinţe de cvorum. Mai întâi, se pune problema dacă cvorumul de participare şi majoritatea de vot reprezintă aspecte de ordin procedural sau substanţial ale referendumului. Prin Decizia nr. 420/2007, Curtea le-a calificat ca fiind norme de procedură, întrucât se referă la „procedura” referendumului. În consecinţă, a tras concluzia că aspecte de ordin procedural puteau fi adoptate şi în cursul procedurii, cu consecinţa aplicării lor imediate. Chiar acceptând această calificare, observăm că situaţia se schimbă începând cu 15 februarie 2013, întrucât noul Cod de procedură civilă prevede expres că „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. Aceste dispoziţii se aplică mutatis mutandis şi în dreptul public din moment ce anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă principiul aplicării imediate a legii procedurale viza şi dreptul public.48 Totuşi, este de observat că ceea ce Curtea a calificat în anul 2007 ca şi aspect de drept procedural, în 2013, acelaşi lucru – cvorumul de participare – este calificat ca fiind o chestiune de drept substanţial, Curtea stabilind că „nivelul cvorumului de participare, care este însăşi condiţia formală în funcţie de care Curtea Constituţională este îndreptăţită, în temeiul art. 146 lit. i) din Constituţie, să constate validitatea şi să confirme rezultatele referendumului, nu este un simplu aspect de ordin tehnic sau procedural, ci este un aspect substanţial” – Decizia nr. 334/2013. Este o evidentă schimbare

46 47

48

sub rezervă de interpretare pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiunii prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, respectiv Deciziile nr. 1414/2009 şi nr. 1415/2009, publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/489 din 17 iulie 2012. Totuşi, ulterior, pentru a risipi orice urmă de îndoială, Parlamentul a adoptat Legea nr. 153/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/511 din 24 iulie 2012, abrogând în mod expres şi direct textul art. I pct. 1 din ordonanţa de urgenţă, care prevedea că „prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”. A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 420/2007.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

275

de jurisprudenţă asupra căreia Curtea nu atrage atenţia în motivarea deciziei; or, în mod logic, orice schimbare de jurisprudenţă trebuie motivată.49 Apreciem că instanţa constituţională a ajuns la o soluţie corectă – fiind vorba, de fapt, de instituţia referendumului, a cărei punere în practică se realizează prin intermediul unei proceduri –, dar schimbarea de optică trebuia motivată. Aceeaşi problemă – cvorumul de participare – nu poate fi când aspect de procedură, când aspect de drept substanţial; aşadar, sperăm ca, în sfârşit, să se fi tranşat natura juridică a cvorumului de participare. În consecinţă, considerăm că în procedura referendumului se aplică principiul tempus regit actum, astfel încât o procedură constituţională începută sub imperiul unei legi ce cuprinde reglementări cu caracter substanţial va fi guvernată de aceasta până la încheierea procedurii. Însă, argumentele autorilor contestaţiei nu au putut fi reţinute, întrucât nu luau în considerare situaţia particulară apărută ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731/2012. Pentru a concilia principiul tempus regit actum şi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nu putem decât să admitem faptul că acestea se aplică imediat în privinţa situaţiilor juridice ce au o anumită întindere în timp. Astfel, pentru o situaţie juridică în curs de desfăşurare – procedura referendumului – deciziile Curţii Constituţionale pot limita aplicarea acestui principiu. Aşadar, procedura este pendinte aşa cum precizează şi Hotărârea nr. 3/2012, facta praeterita fiind actul de suspendare a preşedintelui. De aceea, prin hotărârea amintită, Curtea ajunge la concluzia că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 „nu mai puteau fi aplicate de nici o autoritate publică implicată în procedura referendumului aflată în curs de desfăşurare”;50 în caz contrar, s-ar fi ajuns la lipsirea de efecte juridice a actului jurisdicţional al Curţii şi la acceptarea ideii că procedura referendumului urmează să fie guvernată de dispoziţii legale care şi-au pierdut legitimitatea constituţională.51 În opinia noastră, aceasta nu înseamnă neapărat o constituţionalizare a cvorumului de participare, ci, mai degrabă, asigurarea/securizarea reprezentativităţii votului, aspect ce conferă deciziei adoptate forţa care reflectă voinţa populară.52 b) Curtea a respins solicitarea autorilor contestaţiei în sensul că stabilirea numărului cetăţenilor cu drept de vot să fie făcută în raport de indicatorii Institutului Naţional de Statistică sau datele de care dispune Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, arătând că datele care reflectă numărul cetăţenilor cu drept de vot sunt cele cuprinse în listele electorale permanente. Mai mult, a arătat că în toată 49 50

51 52

A se vedea, Hotărârea din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 38. Nu în ultimul rând, acceptând cele arătate în opinia concurentă la Decizia nr. 420/2007, ajungem la concluzia că nici unul dintre actele normative adoptate în cursul anului 2012 – indiferent de modul lor de formulare – nu a eliminat cerinţa cvorumului de participare. A se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 764/2012. A se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 334/2013.


276

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

jurisprudenţa sa anterioară în materie electorală, Curtea a avut în vedere listele electorale permanente pentru a stabili numărul cetăţenilor cu drept de vot. c) Curtea a stabilit că listele electorale permanente cuprind cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României]53 şi care domiciliază în comuna, oraşul sau municipiul pentru care ele au fost întocmite [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 370/2004]. Prin urmare, cetăţenii români care nu au domiciliul în ţară, ci în străinătate, nu sunt înscrişi pe aceste liste, astfel încât numărul acestora „nu poate influenţa cvorumul legal de participare la referendum, respectiv majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente”. d) Curtea a constatat că cetăţeanul nu poate fi obligat să îşi exercite dreptul la vot în cadrul procedurii referendumului , iar „neparticiparea la referendum (…) este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. Astfel, partidele politice „pot să îndemne sau, din contră, să nu îndemne cetăţenii să voteze, ambele aspecte ale dreptului la vot contribuind la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor”. e) În fine, Curtea a arătat că validarea referendumului se poate face doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cvorum de participare şi majoritate de vot . Astfel, „o majoritatea de voturi [indiferent de proporţiile sale – am adăuga noi] în sensul demiterii Preşedintelui României nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

2.2.2. Confirmarea rezultatelor referendumului şi validarea acestuia 2.2.2.1. Termeni. Semnificaţie Prin Decizia nr. 70/1999, Curtea a statuat că „în cazul constatării unor fraude care pun sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului referendumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate. Semnificaţia neconfirmării, care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii referendumului naţional”. Aşadar, confirmarea rezultatului referendumului atestă faptul că nu s-au înregistrat încălcări sau incidente de natură să influenţeze rezultatul votului şi că procesul electoral s-a desfăşurat în conformitate cu prevederile Legii nr. 3/2000. În schimb, validarea referendumului se poate dispune doar dacă rezultatele acestuia au fost confirmate şi dacă, în consecinţă, cerinţele de cvorum şi majoritate de vot au fost îndeplinite. Aşadar, invalidarea referendumului fie este determinată de neconfirmarea rezultatelor sale ca urmare a săvârşirii unor nereguli grave în desfăşurarea acestuia, fie se datorează unui element exterior fraudei electorale, şi anume lipsei cvorumului de participare.54 53 54

Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I/650 din 12 septembrie 2011. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

277

Remarcăm însă, faptul că neîntrunirea într-un anume sens a unei majorităţi de vot nu echivalează cu lipsa valabilităţii referendumului, ci cu infirmarea sau dezacordul corpului electoral cu privire la legea de revizuire, demiterea din funcţie a Preşedintelui României sau la problema supusă referendumului consultativ. În funcţie de tipul de referendum convocat, pe lângă confirmarea rezultatelor acestuia şi validarea sa, Curtea trebuie să dispună şi asupra unor aspecte particulare, spre exemplu: – în cazul referendumului pentru revizuirea Constituţiei, Curtea trebuie să constate dacă legea de revizuire a fost sau nu aprobată şi să stabilească data intrării în vigoare a acesteia, respectiv în ziua publicării hotărârii Curţii Constituţionale; – în cazul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României, Curtea constată încetarea interimatului şi reluarea funcţiei prezidenţiale de către persoana care a făcut obiectul procedurii referendumului la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale. 2.2.2.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale A) În privinţa referendumului pentru revizuirea Constituţiei Prin Hotărârea nr. 3/2003,55 Curtea a reţinut că la referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României „sau prezentat mai mult de jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele pentru referendum, iar dintre participanţii la vot majoritatea s-a pronunţat prin <<DA>>”. În consecinţă, Curtea a confirmat rezultatul referendumului, a constatat că Legea de revizuire a Constituţiei României a fost aprobată şi a stabilit că legea menţionată intră în vigoare la data publicării hotărârii sale. B) În privinţa referendumului pentru demiterea Preşedintelui României Prin Hotărârea nr. 5/2007,56 Curtea a constatat că la referendumul naţional din data de 19 mai 2007 nu s-au înregistrat încălcări sau incidente de natură să influenţeze rezultatul votului şi că numărul voturilor valabil exprimate împotriva demiterii Preşedintelui a fost de 6.059.315. În consecinţă, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, a confirmat rezultate referendumului şi a con-

55 56

referendumului, adoptată la 29 mai 2013, şi care a fost constatată ca fiind constituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 334/2013, prevede, pe lângă cvorumul de participare, şi un element de noutate sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, stabilind că „Rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente”. Menţionăm că în 11 iulie 2013, Preşedintele României a cerut Parlamentului reexaminarea legii menţionate. Considerăm că dacă se va menţine această soluţie legislativă, condiţia referitoare la voturile valabil exprimate va deveni o condiţie de valabilitate a referendumului desfăşurat. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/758 din 29 octombrie 2003. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/352 din 23 mai 2007.


278

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

statat că nu s-a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum pentru demiterea Preşedintelui României. Ca urmare, Curtea a constatat încetarea interimatului în funcţia de Preşedinte a Preşedintelui Senatului, şi a dispus reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale şi legale de Preşedinte al României de către persoana supusă procedurii. Prin Hotărârea nr. 6/2012,57 Curtea a constatat, pe de o parte, că nu s-au înregistrat încălcări sau incidente de natură să conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului, iar, pe de altă parte, că au participat la referendum 46.24% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. În consecinţă, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, a confirmat rezultatele referendumului, însă a invalidat, de data aceasta în mod expres, referendumul, întrucât nu s-a întrunit cvorumul legal de participare. Ca urmare, Curtea a constatat încetarea interimatului în funcţia de Preşedinte a Preşedintelui Senatului, şi a dispus reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale şi legale de Preşedinte al României de către persoana supusă procedurii. C) În privinţa referendumului consultativ Prin Hotărârea nr. 8/2007,58 Curtea a constatat că la referendumul naţional din data de 25 noiembrie 2007 privind introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului României, pe de o parte, nu s-au înregistrat încălcări sau incidente de natură să influenţeze rezultatul votului, iar, pe de altă parte, nu au participat cel puţin jumătate plus unu „din numărul persoanelor înscrise în lista pentru referendum”. În consecinţă, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, a confirmat rezultatele referendumului, însă, a invalidat, în mod expres, referendumul, întrucât nu s-a întrunit cvorumul legal de participare. Prin Hotărârea nr. 37/2009,59 Curtea a constatat că la referendumul naţional din data de 22 noiembrie 2009 privind trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane, nu s-au înregistrat încălcări sau incidente de natură să influenţeze rezultatul votului, au participat 50.94% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, iar majoritatea cetăţenilor care au participat la referendum s-au pronunţat în favoarea trecerii la un Parlament unicameral şi a reducerii numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane. În consecinţă, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, a confirmat rezultatele referendumului şi a 57 58 59

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/616 din 27 august 2012. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/834 din 5 decembrie 2007. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/923 din 30 decembrie 2009.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

279

validat referendumul. Totodată, a subliniat ca un obiter dictum faptul că referendumul are caracter consultativ.

2.2.3. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Contestaţiile formulate în cadrul procedurii se depun direct la Curtea Constituţională, ele constituind actul de sesizare al acesteia. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, preşedintele Curţii Constituţionale, după primirea sesizării, desemnează judecătorul-raportor şi magistratul-asistent; potrivit cutumei instanţei constituţionale, iar cu această ocazie se fixează şi termenul de judecată. Curtea, prin Hotărârea nr. 3/2012, a statuat că procedura din faţa acesteia nu presupune o fază a dezbaterilor publice la care să fie citaţi sau invitaţi autorii sesizării, „dezbaterea şi deliberarea asupra contestaţiilor formulate au loc în Plenul Curţii Constituţionale şi se desfăşoară în şedinţă de consiliu”. În consecinţă, autorii contestaţiilor nu pot susţine motivele acesteia în faţa Curţii Constituţionale. În cadrul acestei proceduri, Curtea poate dispune amânarea pronunţării asupra cauzei şi poate preschimba termenul de judecată stabilit, fie din oficiu, fie la cerere.60 De asemenea, se reţine că sesizările formulate, anterior calificării lor ca şi contestaţii, pot fi conexate, întrucât Curtea, având în vedere art. 14 din Legea nr. 47/1992, a stabilit că, în condiţiile în care acestea au acelaşi obiect, şi anume contestarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului, dispoziţiile art. 164 din Codul de procedură civilă din 186561 sunt aplicabile în procedura din faţa Curţii Constituţionale.62 În privinţa cvorumului de şedinţă, se constată că sunt aplicabile prevederile art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, însă, problema care se pune este aceea de a şti care este majoritatea cerută pentru adoptarea hotărârilor pronunţate în cadrul acestei atribuţiuni. Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului. În continuare, alineatul următor precizează că hotărârea ce va fi pronunţată va stabili dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Cu alte cuvinte, observăm că: – se adoptă o singură hotărâre cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, la confirmarea rezultatelor şi la valabilitatea acestuia; – majoritatea cerută pentru adoptarea unei asemenea hotărâri este de două treimi din numărul judecătorilor. 60 61 62

A se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 6/2012. În prezent, excepţia conexităţii se regăseşte la art. 139 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I/545 din 3 august 2012. A se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/2011.


280

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

Apreciem că nu aceeaşi majoritate de vot este cerută şi pentru adoptarea hotărârilor prin care se soluţionează contestaţiile formulate cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, ci cea prevăzută la art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, respectiv votul majorităţii judecătorilor Curţii. Este de necontestat faptul că ipoteza avută în vedere de art. 47 din Legea nr. 47/1992 nu vizează majoritatea de vot în privinţa adoptării hotărârilor prin care se soluţionează contestaţiile formulate, întrucât textul legal menţionat se referă, în mod exclusiv, la hotărârea prin care se constată respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, se confirmă rezultatele şi valabilitatea acestuia. Întrucât norma derogatorie este de strică aplicare, interpretul nu poate adăuga pe această cale la conţinutul normativ al acesteia, respectiv al art. 47 din Legea nr. 47/1992, din moment ce derogările de la art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 trebuie să fie limitative, exprese şi neechivoce. Totuşi, este dificil de crezut că instanţa constituţională va constata respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului prin hotărârea finală pe care o va pronunţa, dacă în cursul procedurii a adoptat o hotărâre (fie ea de respingere sau de admitere) privind soluţionarea unei contestaţii cu votul majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale. Eventual, pentru a se ajunge la o soluţie de constatare a valabilităţii, judecătorii care au format minoritatea în ipoteza expusă, trebuie să se raporteze exclusiv la hotărârea Curţii aşa cum aceasta a fost pronunţată, respectând astfel hotărârea luată de majoritate din moment ce aceasta este general obligatorie; în acest fel, nu se mai repune în discuţie problema de drept deja soluţionată. Potrivit art. 46 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, în îndeplinirea atribuţiei sale prevăzute la art. 146 lit. i) din Constituţie, poate cere informaţii de la autorităţile publice, iar Biroul Electoral Central este obligat să prezinte, la solicitarea acesteia, informări asupra fazelor şi operaţiunilor de desfăşurare a referendumului.63 Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, la confirmarea rezultatelor acestuia şi la valabilitatea acestuia se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună, şi, ulterior, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, menţionăm că judecătorii Curţii Constituţionale pot formula opinii separate sau concurente la hotărârile astfel pronunţate.64

63

64

A se vedea, în acest sens, solicitările Curţii Constituţionale adresate Institutului Naţional de Statistică, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Autorităţii Electorale Permanente sau Guvernului, aşa cum acestea sunt redate în Hotărârile nr. 3/2012 şi nr. 6/2012. A se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 6/2012, la care trei judecători ai Curţii Constituţionale au formulat opinie separată (domnii judecători Tudorel Toader, Acsinte Gaspar şi Ion Predescu).


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

281

2.2.4. Efectele hotărârilor Curţii Constituţionale 2.2.4.1. Hotărârile de soluţionare a contestaţiilor formulate cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului Hotărârile prin care sunt soluţionate contestaţiile formulate în această procedură nu sunt prezentate Parlamentului, ele fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără vreo altă solemnitate. Nici una dintre cele 12 contestaţii formulate în perioada 1992-2013 nu a fost admisă, astfel încât efectul hotărârilor de respingere echivalează cu continuarea procedurii referendumului potrivit Legii nr. 3/2000 şi a hotărârilor de Guvern adoptate pentru organizarea executării acesteia. Este dificil de formulat un punct de vedere cu privire la efectele în concret ale hotărârii prin care se constată încălcarea Constituţiei sau legii prin actele/faptele contestate, însă, cu titlu de principiu, se reţine că efectele imediate al unei asemenea hotărâri, ca orice altă hotărâre judecătorească de altfel, vizează un raport de conformare a instituţiilor sau autorităţilor publice şi de adaptare a conduitei oricăror persoane fizice sau juridice la exigenţele stabilite din hotărârea Curţii. 2.2.4.2. Hotărârile privind respectarea organizării şi desfăşurării referendumului, confirmarea rezultatului şi a valabilităţii acestuia A) Cu referire la efecte unei hotărâri prin care se constată nerespectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, nu se confirmă rezultatele şi/sau valabilitatea acestuia, se reţine că un astfel de referendum nu este valid, ceea ce înseamnă în privinţa referendumului consultativ că autorităţile publice au o marjă de apreciere în sensul de a lua sau nu măsurile necesare pentru a pune în executare problemele supuse referendumului consultativ. În schimb, în privinţa celui decizional, autorităţile publice nu au nicio marjă de apreciere, ceea ce înseamnă că legea de revizuire a Constituţiei sau demiterea Preşedintelui nu a fost aprobată în sensul art. 151 alin. (3) sau art. 95 alin. (3) din Constituţie, după caz. Nu în ultimul rând, se constată că „referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui României reprezintă un act unic de manifestare a voinţei populare, care nu poate fi repetat în cadrul aceleiaşi proceduri, indiferent de rezultatul său”; aşadar, indiferent de cele constate prin hotărârea Curţii, referendumul nu poate fi repetat în cadrul aceleiaşi proceduri, aspect valabil, cu titlu de principiu, în privinţa referendumurilor decizionale. Chiar dacă hotărârea este prezentată în faţa plenului reunit al celor două Camere ale Parlamentului, ea va produce efecte juridice numai din momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prezentarea hotărârii ţine de raporturile constituţionale existente


282

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

între Curtea Constituţională şi Parlament; Curtea încunoştinţează Parlamentul cu privire la rezultatele referendumului şi la validitatea acestuia pentru că în privinţa celor trei tipuri de referendumuri prevăzute de Constituţie, Parlamentul joacă un rol deosebit, după cum urmează: – la referendumul consultativ – Parlamentul este consultat, de către Preşedintele României, şi va adopta, în consecinţă o hotărâre prin care avizează propunerea preşedintelui de iniţiere a unui astfel de referendum;65 – la referendumul decizional pentru revizuirea Constituţiei, Parlamentul este încunoştinţat de faptul că Legea de revizuire a Constituţiei, pe care a adoptat-o,66 a fost însuşită de către popor; – la referendumul decizional privind demiterea Preşedintelui României, Parlamentul a fost cel care a declanşat procedura referendumului prin hotărârea de suspendare din funcţie a Preşedintelui.67 Însă, aceste raporturi constituţionale specifice nu pot afecta momentul de la care hotărârea Curţii urmează să producă efecte juridice, şi anume de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I. B) Cu referire la efecte unei hotărâri prin care se constată respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, se confirmă rezultatele şi valabilitatea acestuia, se reţin următoarele: – în privinţa referendumului consultativ, este necesară „intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral”, Parlamentul neputându-se îndepărta de la aceasta, întrucât „o soluţie legislativă care nu respectă voinţa exprimată de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61”.68 Aşadar, hotărârea Curţii nu face altceva decât să ateste 65

66 67

68

A se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 42/2007 privind solicitarea Preşedintelui României referitoare la organizarea unui referendum naţional consultativ cu privire la introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului, începând cu următoarele alegeri, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 374 din 1 iunie 2007, şi Hotărârea Parlamentului 37/2009 privind solicitarea Preşedintelui României referitoare la organizarea unui referendum naţional consultativ, odată cu alegerile prezidenţiale din anul 2009, cu privire la trecerea la un parlament unicameral şi reducerea numărului membrilor Parlamentului României la maximum 300 de parlamentari, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/709 din 21 octombrie 2009. A se vedea, în acest sens, Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/758 din 29 octombrie 2003. A se vedea, în acest sens, Hotărârea Parlamentului nr. 20/2007 privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/265 din 19 aprilie 2007, precum şi Hotărârea Parlamentului nr. 33/2012 privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/457 din 6 iulie 2012. A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 682/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/473 din 11 iulie 2012. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai arătat că „ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului,


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

283

că referendumul desfăşurat este unul autentic care, în final, obligă Parlamentul să pună în executare voinţa poporului. – în privinţa referendumului decizional, hotărârea Curţii atestă legalitatea şi regularitatea referendumului, efectul direct al acesteia vizând voinţa corpului electoral fie de a revizui sau nu Constituţia, fie de a demite sau nu Preşedintele României.

3. Soluţii de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale 3.1. Competenţa Preşedintelui României de a stabili problemele de interes naţional în privinţa referendumului consultativ A) Prin Decizia nr. 70/1999, pronunţată în cadrul atribuţiunii prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea a constatat că anumite condiţionări referitoare la competenţa Preşedintelui României de a iniţia un referendum consultativ încalcă art. 90 din Constituţie. Astfel, este contrar acestui text constituţional ca Preşedintele să poată iniţia referendum numai în situaţia în care acesta se organizează anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, sau pe probleme anterior propuse Parlamentului.69 Curtea a arătat că „Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească <<problemele de interes naţional>> asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum”. B) Deşi, Curtea a stabilit în mod expres că anumite prevederi ale art. 12 din Legea referendumului sunt neconstituţionale, Parlamentul a impus, ulterior, o soluţie legislativă care determina, în continuare, sfera problemelor de interes naţional. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,70 Guvernul a lărgit această sferă, însă, în procedură parlamentară, a fost adoptată o lege de respingere a ordonanţei de urgenţă menţionate. Legea anterior referită a fost atacată la Curtea Constituţională, care a statuat că, „în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, nu se poate pronunţa în cadrul controlului a priori decât asupra textului modificator al legii care urmează să

69

70

întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral”. Este interesant de observat că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, aprobată la 19 iunie 2013 de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, prevede o schimbare de optică, în sensul că iniţierea referendumului se aprobă de Parlament, prin hotărâre, cu votul majorităţii membrilor săi. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/643 din 20 iulie 2005.


284

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

fie supusă promulgării şi nu poate extinde controlul de neconstituţionalitate şi asupra textului modificat dintr-o lege în vigoare. […] Respingerea prin lege a unei ordonanţe reprezintă infirmarea expresă de către Parlament a politicii legislative pe care ordonanţa o exprimase, având drept consecinţă ca un asemenea act să îşi înceteze aplicabilitatea, să nu se mai aplice în viitor. Odată ce Parlamentul a respins ordonanţa prin care a fost modificată şi completată reglementarea cuprinsă în art. 12 din Legea nr. 3/2000, rămâne în vigoare art. 12 în redactarea anterioară, iar constituţionalitatea acestuia, (…), nu poate fi controlată decât pe calea excepţiei, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie”.71 C) În acest context, intervine Avocatul Poporului, care, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 3/2000, iar Curtea, prin Decizia nr. 567/2006,72 admite excepţia formulată, reţinând că „orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de <<interes naţional>> la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze dreptul constituţional al Preşedintelui de a decide singur cu privire la problemele asupra cărora vrea să consulte poporul”. În consecinţă, „stabilirea prin lege a problemelor de interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive ce-i sunt conferite prin Constituţie Preşedintelui şi, ca atare, o nesocotire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”. D) Ulterior, în anul 2007, a fost adoptată o nouă lege de modificare a Legii nr. 3/2000, care prevedea că nu pot forma obiectul referendumului prevăzut de art. 90 din Constituţie problemele care vizează revizuirea Constituţiei. Curtea, prin Decizia nr. 355/2007,73 a constat şi a stabilit neconstituţionalitatea acestei prevederi legale, întrucât stabilirea problemelor de interes naţional în sensul art. 90 din Constituţie este de competenţa exclusivă a Preşedintelui României. E) Paradoxal, prin Decizia nr. 799/2011,74 pronunţată cu privire la un proiect de lege de revizuire a Constituţiei României,75 Curtea a sugerat completarea dispoziţiilor art. 90 din Constituţie, în sensul exceptării de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care, aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Curtea a motivat această sugestie prin faptul că, în acest mod, „s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă: organizarea unui prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumită problemă de interes naţional a 71 72 73 74 75

Decizia Curţii Constituţionale nr. 498/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/554 din 27 iunie 2006. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/613 din 14 iulie 2006. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/318 din 11 mai 2007. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/440 din 23 iunie 2011. Proiectul de revizuire menţionat, iniţiat de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, a fost respins definitiv de Camera Deputaţilor la data de 21 mai 2013.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

285

cărei rezolvare necesită revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de revizuire în sensul celor statuate în urma consultării populare şi, în fine, organizarea unui nou referendum pentru aprobarea legii de revizuire”. Este o revenire, se pare, a Curţii Constituţionale asupra jurisprudenţei sale, determinată, probabil, de evoluţia constituţională a României după anul 2006.76

3.2. Cvorumul de participare reglementat de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 A) Iniţial, prin Decizia nr. 420/2007, Curtea a constatat că „valabilitatea referendumului [de demiterea Preşedintelui României – sn] nu mai este condiţionată de participarea majorităţii persoanelor înscrise pe listele electorale [permanente – sn]”, ceea ce înseamnă că instanţa constituţională a acceptat faptul că Preşedintele statului poate fi demis numai printr-o majoritate de vot, în lipsa vreunei reglementări referitoare la cvorumul de participare. B) Ulterior, prin Decizia nr. 731/2012, Curtea a statuat că un cvorum de participare constând în jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente „reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentic democratice a suveranităţii prin intermediul poporului, în conformitate cu principiul statuat în art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală”. Însă, Curtea s-a referit doar la necesitatea existenţei unui cvorum, mai precis a unui cvorum de natură a permite o manifestare autentic democratică a suveranităţii poporului. De pe tot parcursul deciziei nu rezultă faptul că instanţa constituţională a stabilit cu titlu de principiu că acest cvorum trebuie să fie egal cu majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente, ci faptul că la acel moment – 2012 – acest cvorum era cel menţionat, este constituţional şi că, prin urmare, trebuia respectat. Curtea nu a negat posibilitatea instituirii unui alt cvorum de natură sau a unei alte măsuri legate de o majoritate de vot, dar care să asigure exprimarea suveranităţii poporului. De aceea, prin Decizia nr. 334/2013, Curtea a constatat că prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95 alin. (3) şi art. 151 alin. (3) din Constituţie nu dispun expres cu privire la un anumit prag de participare la vot; în continuare Curtea a statuat că varianta de reglementare a cvorumului de participare aleasă de legiuitor prin legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv de cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, „asigură o reprezentativitate suficientă de natură a conferi deciziei adoptate forţa care reflectă voinţa populară, astfel încât suveranitatea poporului, consacrată la art. 2 din Constituţie, să nu fie afectată în 76

Avem în vedere Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33/2009, prin care Curtea a sugerat ca referendumul să nu fie organizat în aceeaşi zi cu data fixată pentru alegerea Preşedintelui României.


286

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

vreun fel”. Mai mult, cvorumul de participare a fost dublat de o altă condiţie care să asigure o manifestare „autentică” a suveranităţii, şi anume ca voturile valabil exprimate să reprezinte opţiunea a cel puţin 25% din persoanele înscrise pe listele electorale permanente. Cele două condiţii reprezintă un „mod de securizare a reprezentativităţii votului la referendum”.77 Aşa cum s-a arătat în Decizia nr. 334/2013, cvorumul de prezenţă este un aspect de drept substanţial, astfel încât modificarea sa după ce a fost iniţiată procedura referendumului nu se aplică referendumului astfel declanşat. C) Aşadar, în anul 2007 nu era nevoie de existenţa unui cvorum de participare în vederea validării referendumului, chiar Curtea sugerând o majoritate de vot relativă pentru demiterea Preşedintelui României,78 majoritate ce exclude de plano cvorumul de participare, dar, în schimb, în anul 2012 cvorumul devine o „condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor”. Este o schimbare de jurisprudenţă care din nou nu a fost motivată? Sau a fost exploatat modul de redactare al legii, mod de redactare diferit de cel existent în 2007? Este o eventuală imprecizie de redactare a legiuitorului?79 Apreciem, însă, că interpretarea corectă a normei a fost dată în anul 2012 în timp ce în privinţa anului 2007 ne plasăm pe coordonatele opiniei concurente redactate la Decizia nr. 420/2007. Cu alte cuvinte, considerăm că, indiferent de modul de formulare al art. 10 din Legea nr. 3/2000, şi în 2007 cvorumul de participare a existat la nivel normativ, ceea ce înseamnă că, în anul 2012, Curtea Constituţională nu a constatat altceva decât o evidenţă.

3.3. Majoritatea de vot necesară pentru demiterea Preşedintelui României prin referendum reglementată de art. 10 din Legea nr. 3/2000 A) Prin Decizia nr. 147/2007, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei soluţii legislative care făcea aplicarea principiului simetriei juridice la alegerea Preşedintelui României în al doilea tur de scrutin şi la demiterea acestuia prin 77

78 79

A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334/2013. Aşa cum am precizat la nota nr. 54, Preşedintele României a cerut reexaminarea legii menţionate. Sub aspectul cvorumului de participare, este interesant de observat că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, aprobată la 19 iunie 2013 de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, impune o constituţionalizare a cvorumului de participare numai în privinţa referendumului consultativ, nu şi la referendumurile decizionale, unde se lasă o libertate de acţiune legiuitorului ordinar. A se vedea Decizia nr. 147/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 162 din 7 martie 2007. În anul 2007, textul art. 10 din Legea nr. 3/2000 prevedea că „Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”, în timp ce, în anul 2012, acelaşi text a fost modificat în sensul că „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

287

referendum, respectiv cu majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară de către cetăţenii prezenţi, în timp ce cu privire la Preşedintele ales potrivit art. 81 alin. (2) din Constituţie în primul tur de scrutin, respectiv cu majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi pe listele electorale, demiterea prin referendum era realizată cu aceeaşi majoritate. Curtea a statuat că principiul simetriei juridice nu este aplicabil în dreptul public, astfel încât, „în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României – oricine ar fi acesta şi oricum ar fi devenit şef al statului – poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Ca atare, atunci când legiuitorul a stabilit prin lege că rezultatele referendumului pentru demiterea Preşedintelui României se stabilesc în mod diferit, în funcţie de numărul scrutinului în care acesta a fost ales sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 81 alin. (2)”. B) Prin Decizia nr. 355/2007, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei soluţii legislative identice cu cea constatată neconstituţională prin Decizia nr. 147/2007.80 C) Prin Decizia nr. 420/2007, Curtea a constatat constituţionalitatea legii de modificare a Legii nr. 3/2000, lege care a fost anterior reexaminată, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, pentru a fi pusă de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 147/2007. Noua soluţie legislativă prevede, pentru toate situaţiile, o singură majoritate de voturi prin care Preşedintele României poate fi demis, respectiv dacă s-a întrunit „majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”. Aşadar, legea a preluat indicaţia Curţii Constituţionale nr. 147/2007 de a se institui o majoritate de voturi relativă pentru demiterea Preşedintelui României, indiferent de modul în care acesta a fost ales. D) În multitudinea de acte normative ulterioare care au abordat, în principal, problematica cvorumului de participare şi, incidental, problema majorităţii de vot, reţinem Decizia nr. 731/2012, decizie sub rezervă de interpretare directivantă, în care nu se aduce niciun element de noutate faţă de cadrul legal existent, menţinându-l. De asemenea, remarcăm Decizia nr. 334/2013, care acceptând reducerea cvorumului de participare, acceptă şi reducerea corespunzătoare a majorităţii de vot – într-un sens sau altul. Aşadar, se constată că cvorumul de participare are un rol deosebit în modelarea majorităţii de vot necesare, modificările legislative pendulând între menţinerea şi eliminarea cvorumului de participare de jumătate plus unul din cetăţenii aflaţi pe listele electorale permanente, cu 80

În esenţă, se contesta constituţionalitatea dispoziţiilor legale care prevedeau, pe de o parte, o majoritate de vot diferită pentru demiterea Preşedintelui României ales în primul tur de scrutin faţă de cel ales în al doilea tur, iar, pe de altă parte, date diferite de desfăşurare a referendumului naţional în raport cu data alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi/sau ale altui referendum care a avut loc anterior.


288

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

două forme intermediare, şi anume: reducerea majorităţii de vot, care însă, în realitate, viza tot derogarea de la condiţia cvorumului de participare de jumătate plus unul din cetăţenii aflaţi pe listele electorale permanente şi reducerea cvorumului de participare de la jumătate plus unul din cetăţenii aflaţi pe listele electorale permanente la alte valori mai reduse.

3.4. Data desfăşurării referendumului A) Prin Decizia nr. 147/2007, Curtea a stabilit că, potrivit art. 90 şi 95 alin. (3) din Constituţie, referendumul se poate desfăşura oricând în cursul anului, cu condiţia ca Parlamentul să fi fost consultat sau să fi aprobat propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Aşadar, Constituţia nu interzice organizarea şi desfăşurarea referendumului simultan cu alegerile prezidenţiale, parlamentare, locale sau pentru Parlamentul European ori într-un anumit interval de timp anterior sau posterior alegerilor menţionate. În consecinţă, o lege care prevede asemenea condiţionări este neconstituţională.81 B) Prin Decizia nr. 845/2009,82 Curtea a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate care au vizat împiedicarea cetăţenilor aparţinând cultelor religioase care au ca zi săptămânală de rugăciune ziua de sâmbătă de a participa la referendumul pentru demiterea Preşedintelui României din data de 19 mai 2007, sâmbătă, în intervalul orar 8.00-20.00. În acest sens, Curtea a reţinut că „importanţa unui referendum sau a alegerilor ce au loc, la un moment dat, într-un stat, primează net sub aspectul nivelului de interes general faţă de interesul restrâns, de grup sau individual, pe care îl proclamă o anumită minoritate religioasă, astfel încât adepţii unui astfel de cult nu pot pretinde în mod justificat ca organizarea operaţiunilor specifice unui scrutin naţional să aibă loc în funcţie de practicile proprii acelui cult. În materie electorală, şi nu numai, legiuitorul are în vedere interesul general al societăţii şi nu poate legifera în funcţie de opţiunea religioasă a fiecărui cetăţean, fără ca astfel să se poată susţine încălcarea prevederilor art. 29 din Constituţie, referitoare la libertatea conştiinţei. Totodată, această politică legislativă nu poate avea semnificaţia unei discriminări pe criterii de apartenenţă religioasă (…), ci exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt protejate astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societăţii, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile individuale, pe de altă parte”. C) Curtea, printr-o altă decizie,83 a statuat că dispoziţiile constituţionale care se referă la procedura referendumului nu dispun „nici expres, nici implicit cu privire 81 82 83

A se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 355/2007 şi Decizia nr. 1218/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2008. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/524 din 30 iulie 2009. Decizia nr. 735/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/510 din 24 iulie 2012.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

289

la un anumit interval orar de desfăşurare a referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Prevederea sau modificarea acestui interval este de competenţa exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptăţit potrivit art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie să reglementeze organizarea şi desfăşurarea prin lege organică a referendumului. Extinderea intervalului orar de desfăşurare a referendumului de la 12 ore (în forma iniţială a Legii nr. 3/2000, referendumul se desfăşoară între orele 8.00 şi 20.00) la 16 ore (referendumul se desfăşoară, astfel cum reiese din reglementările legale criticate, între orele 7.00 şi 23.00) nu reprezintă altceva decât voinţa legiuitorului care a dorit să asigure o prezenţă cât mai mare la vot a cetăţenilor”. D) În continuare, Curtea, printr-o altă decizie,84 a statuat că, „întrucât intervalului orar al referendumului constituie unul dintre elementele procedurii de organizare şi desfăşurare a acestuia, iar nu un aspect de ordin tehnic sau de detaliu, stabilirea sa este supusă regulii instituite de art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, respectiv aceea a reglementării prin lege organică”. Ca urmare, reglementarea sa prin hotărâre a Guvernului contravine textului constituţional anterior referit şi determină o stare de incertitudine cu privire la un element al acestei proceduri, contrar principiul securităţii juridice instituit implicit de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

3.5. Listele electorale permanente Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, listele electorale permanente sunt listele cuprinzând cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv, fiind întocmite, potrivit art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege, pe comune, oraşe şi municipii, după caz, şi cuprind toţi alegătorii care domiciliază în comuna, oraşul sau municipiul pentru care ele au fost întocmite. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali,85 listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite. Aşadar, ambele texte, indiferent că se referă la alegerea Preşedintelui sau a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cuprind aceeaşi soluţie legislativă în privinţa listelor electorale permanente, fiind cert că cetăţenii români care nu au domiciliul în România nu sunt înscrişi pe aceste liste. Totuşi, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a pus problema textului legal aplicabil în procedura referendumului. Prin Decizia nr. 70/1999, Curtea a stabilit că dispoziţiile legale care consacră aplicabilitatea în procedura referendumului naţional numai a Legii de alegere a 84 85

Decizia nr. 736/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/516 din 25 iulie 2012. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/196 din 13 martie 2008.


290

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

Camerei Deputaţilor şi Senatului, omiţându-se dispoziţiile Legii pentru alegerea Preşedintelui României, nu încalcă prevederile art. 95 din Constituţie, având în vedere strânsa legătură existentă între instrumentele tehnice utilizate în operaţiunile pentru desfăşurarea alegerilor. Curtea, însă, a avertizat că „în măsura în care în viitor această dublă întrebuinţare a unor instrumente tehnice utilizate în operaţiunile pentru desfăşurarea alegerilor ar dispărea, prin instituirea unor sisteme de vot diferite în ceea ce priveşte alegerea Parlamentului şi, respectiv, a Preşedintelui României, va trebui ca operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului privind demiterea Preşedintelui să se realizeze potrivit reglementărilor referitoare la alegerea Preşedintelui – acesta fiind sensul art. 17 alin. (1) din Legea pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului”. În procedura referendumului, potrivit art. 17 din Legea nr. 3/2000, instrumentele şi operaţiunile tehnice utilizate pentru desfăşurarea referendumului sunt cele prevăzute în legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, iniţial, Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,86 trimitere care a fost ulterior modificată, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului87 la Legea nr. 35/2008, în vigoare în momentul de faţă. Până în anul 2012, pentru cele trei tipuri de referendum, sub aspectul stabilirii sferei de cuprindere a listelor electorale permanente, au fost aplicate prevederile Legii pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului. De abia cu Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/2012 se stabileşte ca în privinţa referendumului de demitere a Preşedintelui României să fie aplicate prevederile Legii nr. 370/2004;88 desigur, este o chestiune strict formală, întrucât reglementările din Legea nr. 35/2008 şi Legea nr. 370/2004 cuprind o soluţie legislativă identică sub aspectul întocmirii şi cuprinderii listelor electorale permanente, respectiv că acestea cuprind cetăţenii români cu domiciliul în ţară, nu şi pe cei care nu au domiciliul în ţară.89 Astfel, doar aceştia din urmă nu sunt luaţi în calcul la stabilirea cvorumului de participare, ei, însă, putând vota în cadrul referendumului; ipotetic, în cazul unui număr foarte de mare de cetăţeni români care nu au domiciliul în ţară, se poate îndeplini cvorumul de participare din listele electorale permanente, ceea ce duce la rezultatul paradoxal, dar legal, ca aceştia, deşi nu sunt trecuţi în listele electorale permanente, să aibă un rol decisiv în atingerea cvorumului de participare determinat exclusiv prin raportare la listele electorale permanente. 86

87 88 89

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/164 din 16 iulie 1992, şi abrogată prin Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/887 din 29 septembrie 2004, lege care la rândul ei a fost abrogată prin Legea nr. 35/2008. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/656 din 2 octombrie 2009. A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/2012, aşa cum a fost rectificată în Monitorul Oficial al României, partea I/556 din 7 august 2012. A se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 6/2012.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

291

Dar ceea ce este interesat apare de abia în Decizia nr. 334/2013, prin care se stabileşte că „Referendumul desemnează procedura prin care toţi cetăţenii înscrişi în listele electorale permanente sunt chemaţi să se pronunţe, prin vot, în mod egal, direct, secret şi liber, în temeiul legii, asupra unei probleme de interes naţional”.90 Astfel, în viitor participarea la referendum, precum şi determinarea cvorumului de participare este condiţionată de cuprinderea cetăţenilor români în listele electorale permanente. În acest context, ne întrebăm dacă cetăţenii români cu domiciliul în străinătate mai pot vota în cadrul procesului referendar, iar răspunsul, se pare, că tinde spre a fi unul negativ.

3.6. Consultarea Parlamentului în cadrul procedurii referendumului consultativ A) Pentru a convoca referendumul consultativ, Preşedintele României este obligat, potrivit art. 90 din Constituţie, să consulte Parlamentul cu privire la problema de interes naţional pe care urmează să o supună referendumului. Consultarea Parlamentului se materializează printr-o hotărâre adoptată, care exprimă punctul de vedere al acestuia asupra problemei cu care a fost sesizat. Iniţial, textul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 prevedea că această hotărâre se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Prin Decizia nr. 392/2007,91 Curtea a constatat că acest text este neconstituţional, întrucât hotărârile Parlamentului, ca regulă, se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi şi numai în cazuri anume prevăzute de Constituţie se adoptă cu o altă majoritate. Or, Constituţia, în privinţa acestei hotărâri a Parlamentului, nu prevede o altă majoritate de vot, astfel încât se aplică mutatis mutandis reglementarea generală cuprinsă în art. 76 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”. B) Prin proiectul de lege de revizuire a Constituţiei, elaborat în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei iniţiate în cursul anului 2011 de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, s-a propus introducerea a trei noi alineate la art. 90 din Constituţie, referitor la referendumul consultativ, vizând, în esenţă, următoarele aspecte: – problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedinte, prin decret; – punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedinte se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi; 90

91

Această referire la „o problemă de interes naţional” poate crea confuzii. Nu negăm că atât referendumul consultativ, cât şi cel decizional privind revizuirea Constituţiei şi cel organizat pentru demiterea Preşedintelui României privesc probleme de interes naţional lato sensu, însă, considerăm că poate ar fi fost mai fericită o altă formulare care să nu se identifice chiar cu sintagma „problemă de interes naţional” cuprinsă în art. 90 din Constituţie. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I/325 din 15 mai 2007.


292

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

– dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui, procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele poate emite decretul privind organizarea referendumului; Curtea, prin Decizia nr. 799/2011, a statuat că modificările propuse „constituţionalizează norma cuprinsă în legea organică”, dar a formulat „rezerve sub aspectul oportunităţii unui asemenea demers”. Totuşi, modificările propuse nu au încălcat limitele revizuirii prevăzute la art. 152 din Constituţie, observaţiile Curţii fiind „supuse atenţiei Parlamentului”, potrivit punctului nr. 7 al dispozitivului deciziei anterior menţionate.

3.7. Intrarea în vigoare a legilor în materie de referendum Prin Decizia nr. 334/2013, decizie manipulativă cu caracter de complement al legii,92 şi nu sub rezervă de interpretare, Curtea a statuat că „de-a lungul timpului, instabilitatea legislativă în materie de referendum, determinată de modificarea acestei legislaţii, cu precădere, în perioade în care Parlamentul se pregătea de o procedură de demitere a Preşedintelui, iar actualmente cu ocazia iniţierii procedurii de revizuire a Constituţiei, s-a relevat a fi nu doar un factor de incertitudine juridică, ci şi o cauză de contestare civică a acestei legislaţii, criticate cu prilejul aplicării sale”. În consecinţă, Curtea a apreciat că modificările legislative care privesc „aspecte fundamentale în materia dreptului referendar”, în speţă fiind vorba de cvorumul de participare, nu pot fi aplicabile „referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii modificatoare”.93 Este o judecată solomonică a Curţii Constituţionale, fără depăşirea limitelor sale de competenţă şi care ţine seama atât de „necesitatea protejării dreptului de a decide participativ la referendum al cetăţeanului, ca drept fundamental”, cât şi de „dorinţa unei majorităţi parlamentare de a-şi impune voinţa politică în stat la un moment dat”.

92

93

Acest tip de decizii sunt cele care deduc din Constituţie norme care să completeze o lege atacată pentru neconstituţionalitate, astfel încât aceasta să devină constituţională, a se vedea, în acest sens, I. Deleanu. 2006, 903–904. Credem că o formulare fericită ar fi fost ca modificările legislative menţionate să nu poată fi aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României a legii modificatoare, şi nu de la data intrării în vigoare a legii. Pentru o critică a dispozitivului deciziei, a se vedea punctul II. 1 al opiniei separate formulate la Decizia nr. 334/2013 de către domnii judecători Augustin Zegrean, Daniel Marius Morar şi Mircea Ştefan Minea.


Rolul Curţii Constituţionale în Procedura Referendumului

293

4. Concluzii Având în vedere cele de mai sus, propunem o clasificare funcţională a activităţii pe care Curtea Constituţională o desfăşoară în cadrul şi în legătură cu procesul referendar. Aşadar, nu vom clasifica atribuţiunile, ci activitatea pe care Curtea o desfăşoară în cadrul celor cinci atribuţiuni exercitate deja în raport cu problematica referendumului. În consecinţă, în funcţie de natura sa, activitatea Curţii în acest domeniu include: A) controlul de constituţionalitate a actelor subordonate Constituţiei; B) controlul legalităţii organizării şi desfăşurării referendumului; C) confirmarea rezultatelor referendumului; D) validarea referendumului. Astfel, dacă în privinţa atribuţiunilor Curţii Constituţionale prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d) sau la art. 23 şi 27 din Legea nr. 47/1992, instanţa constituţională poate realiza numai un control de constituţionalitate, în privinţa art. 146 lit. i) din Constituţie, text cu o structură normativă complexă, aceasta are competenţa atât de a realiza un control de constituţionalitate a actelor subordonate Constituţiei, cât şi de a asigura respectarea legalităţii procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, de a confirma rezultatele acestuia şi de a valida referendumul. Numai o asemenea clasificare este de natură a reflecta în mod fidel competenţele Curţii Constituţionale, competenţe care intervin în exercitarea diverselor sale atribuţii, aşa cum au fost acestea mai înainte precizate. În final, reţinem că un proces referendar realizat cu respectarea cerinţelor şi exigenţelor Constituţiei constituie o condiţie sine qua non a statului de drept.94 De aceea, legiuitorul constituant, prin configurarea într-un asemenea mod a atribuţiunilor Curţii Constituţionale a dorit să acorde un rol deosebit acesteia în privinţa procesului referendar, tocmai pentru a se asigura că referendumul, ca expresie a exercitării directe a suveranităţii naţionale, are loc cu respectarea deplină a Constituţiei. În consecinţă, apreciem că garantul exprimării valide a suveranităţii naţionale prin referendum este chiar Curtea Constituţională, a cărei independenţă şi neutralitate în arhitectura instituţională românească îi asigură un rol cu atât mai important în cadrul procesului referendar cu cât energiile politice investite într-un sens sau altul sunt din cele mai mari.

94

Puskás 2012, 171–189.


294

Valentin-Zoltán Puskás–Károly Benke

Referinţe BENKE, K. 2005. Rolul Curţii Constituţionale în cadrul procesului de alegere a Preşedintelui României. In Alegerile şi corpul electoral. Bucureşti. COSTINESCU, S. M.–BENKE, 2012. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în dinamica aplicării lor. Dreptul 10. 104–128. DELEANU, I.–DELEANU, S. 2013. Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial. Bucureşti. DELEANU, I. 2006. Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat. Bucureşti. PUSKÁS, V.-Z. 2012. Rolul Curţii Constituţionale în consolidarea statului de drept. In Repere actuale din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi perspective de justiţie europeană. Craiova, 171–189. SADURSKI, W. 2009. Twenty Years After the Transition: Constitutional Review in Central and Eastern Europe. Legal Studies Research Paper, University of Sydney, Sydney Law School 9. 1–38. SAFTA, M.–BENKE, K. 2010. Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale. Dreptul 9. 28–56.


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 295–318

Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea Constituţiei Attila VARGA Conf. univ. Dr. Universitatea Sapientia Cluj, Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Studii Europene E-mail: vargaat@yahoo.com Abstract. Prezenta lucrare examinează instituţia revizuirii constituţiei, respectiv procedura şi controlul acesteia. Exigenţa generală faţă de oricare constituţie este durabilitatea, dar pot interveni situaţii, când modificările sunt necesare, sau chiar inevitabile. Acestea pot fi justificate de schimbările politice, sociale sau economice. Revizuirea constituţiei este o procedură legislativă complexă şi neobişnuită, ce impune şi un control sporit din partea Curţii Constituţionale. Studiul de faţă examinează rolul Curţii Constituţionale în acest proces, respectiv prezintă două decizii relevante ale Curţii din acest domeniu. Astfel, este prezentată şi examinată Decizia Curţii Constituţionale nr. 148/2003 care se referă la procedura modificării Constituţiei din 1991, revizuire ce a fost realizată şi adoptată. În acelaşi timp este analizată şi Decizia nr. 799/2011 care se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiată de Preşedintele României, dar care nu a fost adoptată de parlament. Toate acestea prezintă un interes deosebit atât pentru procedura, cât şi cu privire la conţinutul revizuirii. Cuvinte cheie: constituţie, revizuirea constituţiei, constituţia rigidă, procedura modificării constituţiei, iniţiativa modificării constituţiei, proiectul de revizuire a constituţiei, dublu control, deciziile Curţii Constituţionale. Abstract. This study examines the institution of the constitution’s modification. A general expectation of the constitution is that it has to be permanent, although in certain situations the modifications are recommended or even inevitable. This might be motivated by the changed social, economical or political situation. The re-examination of the constitution is a complex and unusual legislative procedure which requires the inspection of the Constitutional Court, as well. The main focus of this study is this certain topic, and particularly the role of the Constitutional Court in this process, by analyzing two significant decisions of the Constitutional Court. The first one is related to the achieved modification of the constitution from 2003, the Decision nr. 2003/148. The other one is the project of a modification, initiated by the president of Romania from 2011, which had not been accepted. This is the Decision nr. 2011/799. The interpretation of


296

Attila Varga all these, provides lessons about the process and about the content of the constitution’s modification, as well. Keywords: constitution, the re-examination of the constitution, rigid constitution, the process of the constitution’s modification, the initiative of the constitution’s modification, the project of the constitution’s modification, double control, the decisions of the Constitutional Court.

I. Instituţia revizuirii Constituţiei Constituţia oricărui stat, respectiv a oricărei naţiuni se află la intersecţia, la interferenţa dintre politic şi drept. Aceasta pentru că prin conţinutul şi impactul său Legea fundamentală este o retrospectivă şi o perspectivă pentru generaţiile prezente şi viitoare, deopotrivă o sinteză şi un proiect. În literatura juridică de drept constituţional s-a consacrat ideea că regimul juridic al constituţiei este determinat de un aspect material ce se poate concretiza în conţinutul specific respectiv prin scopurile, funcţiile sale, precum şi într-unul formal (de procedură) ce priveşte adoptarea constituţiei şi implicit modificarea ei. În acest context putem vorbi de un concept sociologico-politic şi de un concept strict juridic al constituţiei indisolubil legate. Din punct de vedere al teoriei constituţiei aspectul material implică supremaţia Constituţiei cu toate consecinţele teoretice şi practice asupra sistemului de drept, iar aspectul formal se referă la „un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare”.1 Instituţia revizuirii Constituţiei este una fundamentală pentru dreptul constituţional şi organic legată de adoptarea, stabilitatea şi rigiditatea constituţiei precum şi de teoria puterii constituante. Fără a examina aceste aspecte, tema noastră fiind analiza acelor decizii ale Curţii Constituţionale care s-a pronunţat cu ocazia controlului din oficiu al proiectelor de lege privind revizuirea Constituţiei, invocăm doar câteva precizări de referinţă formulate în literatura juridică în acest sens. Astfel, s-a menţionat că „esenţa unei Constituţii este stabilitatea sa în timp, ea trebuind să fie astfel redactată încât să reprezinte un sistem de referinţă pentru viaţa politică şi juridică a unei comunităţi umane o perioadă cât mai lungă de timp. De stabilitatea Constituţiei depinde, în bună măsură, stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea şi predictibilitatea conduitelor umane fiind necesare pentru a se asigura siguranţa juridică (şi nu numai) a membrilor comunităţii. Dar Constituţia nu este şi nu îşi propune să fie eternă. (...) Încă de la apariţia fenomenului con1

Muraru–Tănăsescu 2008, 50–51.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

297

stituţional legile fundamentale au avut vocaţie de a dura în timp, dar au fost permanent supuse contingentului temporal. Menţinerea posibilităţii de a modifica Legea fundamentală în chiar textul său, precum şi includerea principalelor reguli referitoare la această importantă operaţiune juridică şi politică, poate îndeplini o dublă funcţie: aceea de a permite adaptarea continuă a Constituţiei la nevoile schimbătoare ale societăţii, în acelaşi timp asigurând textului o stabilitate şi o durabilitate în timp superioară celor specifice altor norme juridice”.2 Necesitatea sau exigenţa stabilităţii Constituţiei fundamentează teoretic şi practic rigiditatea unei Constituţii. Rigiditatea se opune – cum a formulat în mod expresiv James Madison în The Federalist, cartea a XLIII – în egală măsură „şi extremei facilităţii care ar face Constituţia prea schimbătoare şi extremei dificultăţi care i-ar perpetua defectele recunoscute”. Astfel rigiditatea este un imperativ al sistemului politic şi juridic dar „nu trebuie să devină un scop în sine, ci trebuie să rămână ceea ce a fost încă de la început, un instrument, o garanţie pentru stabilitatea ei”.3 Prin urmare, posibilitatea modificării Constituţiei este de asemenea un imperativ, întrucât Legea fundamentală, prin chiar prevederile sale, trebuie să aibă capacitatea de a se adapta noilor condiţii, noilor exigenţe ale vieţii politico-juridice. Mai mult, am putea spune că posibilitatea revizuirii, deci a adaptării Constituţiei este o calitate a însăşi Legii fundamentale, după cum s-a şi precizat în literatura juridică „O constituţie îşi afirmă virtuţile nu numai prin forţa ei intrinsecă de a dura, dar şi prin disponibilitatea ei de a se remula pe relieful facticităţii în continuă mişcare”.4 Astfel se creează un echilibru sensibil între stabilitatea şi capacitatea de adaptare a Constituţiei. Acest echilibru poate fi influenţat, menţinut de unele reglementări din interiorul Constituţiei, dar în cea mai mare măsură se poate asigura prin voinţa temperată a clasei politice, precum şi de capacitatea de a evalua fenomenele, situaţiile, circumstanţele care impun revizuirea Constituţiei. Putem constata că revizuirea constituţiei este un fenomen complex ce implică practica politică, fiind în acelaşi timp şi o tehnică legislativă specială, şi o instituţie doctrinară a dreptului constituţional. Una din problemele cheie pentru revizuirea Constituţiei este aceea: când se poate (eventual, trebuie) revizui Legea fundamentală? Întrebarea se poate pune şi în alţi termeni, şi anume: când recurge clasa politică la această măsură?; respectiv care sunt acele situaţii, împrejurări care determină, care impun un asemenea demers legislativ? Am identificat următoarele situaţii care impun modificarea Constituţiei: a) când realităţile se schimbă în aşa măsură încât dispoziţiile Constituţiei nu mai corespund, sau pur şi simplu au devenite desuete; 2 3 4

Muraru–Tănăsescu 2008, 1446–1447. Muraru–Tănăsescu 2008, 1447. Deleanu 2006, 225.


298

Attila Varga

b) apar noi imperative politice şi sociale care trebuie reflectate în principii, norme şi proceduri constituţionale;5 c) când s-au descoperit insuficienţe, imprecizii, sau chiar lacune în reglementările constituţionale în vigoare; d) aplicarea dispoziţiilor constituţionale din partea autorităţilor publice a devenit defectuoasă, a denaturat sensul real şi iniţial al constituantei originare, sau se recurge sistematic la interpretări forţate, sau chiar de rea credinţă ale unor prevederi din Constituţie. Primele două situaţii (punctul a şi b) ridică problema alternativei la revizuire şi anume adoptarea unei noi Constituţii, întrucât revizuirea ar putea fi insuficientă. În celelalte două puncte prin revizuire se pot acoperi eventualele lacune, respectiv se pot îndrepta anumite reglementări insuficient de precise şi clare. Dacă realizăm un bilanţ al revizuirii Constituţiei României din 1991, putem constata următoarele: 1. două iniţiative de revizuire, mai puţin semnificative care vizau doar modificarea unor articole sau o teză dintr-un articol din Constituţie, şi care au fost sesizate ca fiind neconstituţionale de Curtea Constituţională fie pentru încălcarea limitelor revizuirii, fie pentru neîndeplinirea condiţiilor pentru iniţierea legii de revizuire;6 2. o revizuire din 2003 finalizată în Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003;7 3. o tentativă eşuată de revizuire prin proiectul de lege de revizuire elaborat de Guvern8 şi iniţiat de Preşedintele României;9 4. în prezent există, de asemenea, o tentativă de revizuire elaborată de o comisie specială parlamentară, iniţiată de deputaţi şi senatori, dar care încă, până la data elaborării acestei lucrări nu a fost transmisă Curţii Constituţionale pentru verificare. 5 6

7 8 9

Enache 2011, 87. Prin Decizia nr. 85/3.09.1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 211/6.09.1996, Curtea Constituţională a remarcat neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a prevederilor art. 41 alin. (7) din Constituţie, iniţiativă prin care se propunea înlocuirea prezumţiei caracterului ilicit al dobândirii averii cu următorul text: „Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă.” Curtea a reţinut că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, astfel aprobarea propunerii ar contraveni prevederilor constituţionale referitoare la limitele revizuirii. Cea de-a doua Decizie, cu nr. 82/27.04.2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 193/4.05.2000, se referă la o iniţiativă cetăţenească de revizuire a Constituţiei semnată de 689.237 de cetăţeni şi care propunea schimbarea unui singur cuvânt din Constituţie, din art. 41 alin. (2), în sensul că proprietatea privată în loc să fie ocrotită astfel cum prevede textul iniţial, să fie modificată cu textul, proprietatea privată este garantată. Curtea a constatat că nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni publicată în Monitorul Oficial nr. 611/14.12.1999, astfel că nu se pot verifica, din documentaţia depusă Curţii, autenticitatea semnăturilor din liste, calitatea de cetăţeni cu drept de vot a semnatarilor şi nici dispersia teritorială a acestora, pentru a se pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 146 din Constituţie. Publicată în Monitorul Oficial nr. 758/29 octombrie 2003. Guvernul, în şedinţa din 21.04.2010, a adoptat proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei şi l-a transmis Preşedintelui României cu adresa nr. 5/EB/38/21.04.2010. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei, şi a înaintat proiectul Parlamentului în data de 27 iunie 2011.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

299

II. Rolul Curţii Constituţionale Curtea Constituţională are un rol aparte şi complex în procedura revizuirii Constituţiei. Faţă de atribuţia de competenţă generală a Curţii Constituţionale de control al constituţionalităţii legilor, în procesul de revizuire a Constituţiei, Curtea îşi extinde atribuţia de control, care prezintă anumite trăsături specifice şi, prin urmare, procedura constituie excepţie de la regulile generale de control de constituţionalitate. Diferenţa, derogarea fundamentală faţă de regulile generale de exercitare a controlului de constituţionalitate este aceea că se instituie o dublă procedură de control, exercitată din oficiu de Curtea Constituţională, ceea ce înseamnă că în primul rând se verifică iniţiativele de revizuire a Constituţiei, după care se verifică şi legea de revizuire adoptată de Parlament. Procedura controlului de constituţionalitate cu ocazia revizuirii Constituţiei, aşa cum este prevăzută la art. 146 lit. a) prezintă deci anumite trăsături specifice: a) verificarea se exercită din oficiu, înainte de sesizarea Parlamentului cu iniţiativa de revizuire, aceasta se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor constituţionale privind revizuirea; b) controlul constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru iniţierea revizuirii, condiţii stabilite de către art. 150 din Constituţie. De asemenea, se verifică respectarea limitelor revizuirii, aşa cum rezultă acestea din art. 152 din Constituţie; c) termenul de 10 zile impus Curţii nu este un termen de procedură civilă, ci unul de procedură constituţională; d) decizia Curţii se pronunţă în plen, cu votul a două treimi din judecătorii Curţii, această majoritate fiind identică cu majoritatea necesară Camerelor pentru adoptarea legii de revizuire; e) decizia se publică în Monitorul Oficial şi se comunică autorilor iniţiativei de revizuire, proiectul de lege se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii; f) acest control priveşte verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a iniţiativei de revizuire. Misiunea Curţii nu este aceea de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a se asigura că ele se exercită cu respectarea regimului constituţional al revizuirii; g) potrivit art. 23 a Legii 47/199210 republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea se pronunţă din oficiu asupra acesteia. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea reexaminării legii de revizuire, pentru punerea de acord cu decizia Curţii; 10

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 101/22.05.1992, şi republicată în Monitorul Oficial nr. 807/3.12.2010.


300

Attila Varga

h) valoarea juridică a deciziei Curţii este cea a unui aviz.11 Regula verificării din oficiu a legii de revizuire a Constituţiei s-a instituit după o modificare a Legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Până la acel moment, Curtea a respins că ar avea asemenea competenţă prin interpretarea prevederilor constituţionale care stabilesc că instanţa de contencios constituţional „se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora”, potrivit art. 146 lit. a). Ori legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament, nu se supune procedurii de promulgare, prerogativă exercitată de Preşedintele României. Prin urmare, Curtea nu ar avea o asemenea atribuţie de control a priori în cazul legii de revizuire. Legiuitorul, bazându-se pe prevederile art. 146 lit. l. care stabileşte că instanţa de contencios constituţional „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, a instituit procedura de verificare din oficiu a legii de revizuire după adoptarea în Parlament şi înainte de a fi supusă referendumului. În final, menţionăm încă o atribuţie a Curţii Constituţionale în procesul de revizuire a Constituţiei şi anume faptul că „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatul acestuia” aşa cum este prevăzut la art. 146 lit. i. din Constituţie. Procedura referendumului constituie parte integrantă şi constitutivă a procesului de revizuire a Constituţiei, astfel şi Curtea Constituţională va exercita această atribuţie legată de instituţia referendumului. Confirmarea rezultatului referendumului produce un efect specific şi anume intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei. Această formă de referendum constituie singurul caz în legislaţia noastră, de referendum legislativ.

III. Deciziile Curţii în procedura de revizuire Înainte de analiza concretă a deciziilor Curţii Constituţională pronunţată în verificarea proiectelor de revizuire a Legii fundamentale, câteva considerente generale legate de unele aspecte specifice ale acestor categorii de decizii se impun a fi precizate. Deciziile luate în urma verificării proiectului de revizuire a Constituţiei, prezintă câteva asemănări dar mai multe particularităţi faţă de structura şi conţinutul deciziilor pronunţate în controlul obişnuit de constituţionalitate a legilor. Verificarea în acest caz constă în mod asemănător cu controlul de constituţionalitate a legilor în procedură prealabilă într-un control extrinsec şi unul intrinsec. Semnificaţia acestor aspecte are o altă dimensiune, întrucât în acest caz controlul extrinsec este unul deosebit, întrucât priveşte nu doar aspecte strict procedurale, ci şi de conţinut, în sensul că se verifică în mod obligatoriu dacă 11

Muraru 2008, 1395–1396.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

301

proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, nu a încălcat prevederile constituţionale referitoare la limitele revizuirii. După această verificare urmează o analiză intrinsecă a textului, care însă prezintă o particularitate, întrucât pe de o parte această analiză se raportează nu doar, şi nu în primul rând la textele constituţionale în vigoare ci şi la tratatele internaţionale, la principii fundamentale de drept, la exigenţa coerenţei construcţiei constituţionale, pe de altă parte Curtea Constituţională formulează o serie de observaţii, obiecţii şi uneori chiar propuneri de texte de modificare a Constituţiei. Primul aspect este cât se poate de firesc, întrucât textele revizuite sunt „neconstituţionale” prin natura faptului, ori Curtea nu se poate opune la un asemenea demers la rândul său permis chiar de Constituţie. În acelaşi timp, Curtea are obligaţia de a controla coerenţa textelor în ansamblul lor, respectiv dacă aceste propuneri nu încalcă norme comunitare sau de drept internaţional, precum şi principii fundamentale de drept. Cel de-al doilea aspect ar însemna aparent o extindere, sau chiar o încălcare a competenţelor constituţionale din partea Curţii, ea devenind şi transformânduse dintr-un arbitru, într-un jucător, adică într-un iniţiator. Faptul că instanţa de contencios constituţional nu se află totuşi, într-o stare de neconstituţionalitate se datorează efectelor acestor decizii. Deciziile Curţii Constituţionale formulate în verificarea proiectelor de revizuire prezintă de asemenea o particularitate şi anume faptul că ele produc un dublu efect. Astfel, acea parte a Deciziei care priveşte aspecte de procedură şi de respectare a limitelor revizuirii produce efecte obligatorii pentru puterea constituantă, pe când acea parte care se referă la obiecţii, şi mai ales propunerile de texte, are valoarea juridică a unui aviz, a unor recomandări.12 În prezenta lucrare propunem analiza a două decizii ale Curţii Constituţionale care s-a pronunţat asupra unor proiecte de lege privind revizuirea Constituţiei.13

A) Decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României Analizând această Decizie, trebuie observat că în primul rând Curtea a verificat îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia revizuirii Constituţiei. Prin elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, s-a optat pentru iniţiativa parlamentară a modificării Legii fundamentale potrivit art. 146 alin. (1) din Constituţie.14 12 13

14

Muraru-Tănăsescu 2008, 1396. Cele două decizii sunt următoarele: Decizia nr. 148/16.04.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 317/12.05.2003, şi Decizia nr. 799/17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 440/27.06.2011. La examinarea acestei Decizii folosim, numerotarea articolelor din Constituţia din 1991 nerevizuită.


302

Attila Varga

Curtea, în urma examinării listelor ce au cuprins semnăturile iniţiatorilor, a constatat că „propunerea legislativă a fost semnată de 233 de deputaţi şi de 94 de senatori, ceea ce reprezintă mai mult decât o pătrime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor (345) respectiv din numărul membrilor Senatului (140)”.15 De asemenea s-a verificat dacă propunerea de revizuire a încălcat prevederile art. 148 privind limitele revizuirii şi a constatat, că în două cazuri există prevederi propuse care nesocotesc dispoziţiile privind limitele revizuiri. Aceste sunt art. 41 alin. (7) precum şi art. 132 alin. (8) din propunerea de revizuire a Constituţiei. Textul viza dreptul de proprietatea privată, respectiv prezumţia caracterului licit al dobândirii, prezumţie eliminată şi inaplicabilă pentru bunurile dobândite, ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni.16 Curtea a constatat că introducerea unei asemenea prevederi ar avea ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 148 alin. (2) din Constituţie şi prin urmare este neconstituţională. Cel de-al doilea text din art. 132 alin. (8) a prevăzut că „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate la instanţele judecătoreşti”. Curtea a constatat că „această dispoziţie se află într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. Mai mult, într-un „stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este inacceptabilă”. De asemenea, a constatat că această prevedere propusă este contrară şi principiului stabilit de art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, Curtea a declarat neconstituţională această prevedere din proiect întrucât „ar avea ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se de asemenea limitele revizuirii prevăzute la art. 148 alin. (2) din Constituţie”. În decizia pronunţată, Curtea Constituţională a supus în continuare atenţiei Parlamentului o serie de observaţii, considerente şi propuneri concrete sistematizând tematic propunerile proiectului şi stabilind în acelaşi timp şi finalităţile ce sunt urmărite. Astfel a stabilit următoarele finalităţi sau obiective ale propunerii legislative: a) îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord; b) cu privire la lărgirea garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în cadrul cărora sporirea garanţiilor instituţionale, şi introducerea unor noi drepturi şi obligaţii, precum şi reconfirmarea celor existente; 15 16

În continuare, folosim des citate din Decizia Curţii mai sus menţionată, fără să facem precizarea la subsol în fiecare caz în parte. Textul propus din proiect era: art. 41 alin. (7) „Prezumţia prevăzută la alin. (7) nu este aplicabilă pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni.”


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

303

c) optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice; d) modificarea altor dispoziţii constituţionale. Nu mi-am propus să prezint fiecare observaţie sau considerent în parte, astfel încât am să mă limitez doar la cele mai importante, eventual controversate, sau pasibile de dezbateri, respectiv la unele propuneri concrete, textuale ale Curţii Constituţionale. 1. Obiectivul principal asumat al revizuirii Constituţiei, era adaptarea Legii fundamentale la noua situaţie geopolitică, de integrare a României în structurile euroatlantice. O problemă sensibilă pentru fiecare stat care a urmat calea aderării o reprezintă schimbarea conceptului de suveranitate. Curtea Constituţională a apreciat ca fiind corectă propunerea referitoare la integrarea în Uniunea Europeană. Mai mult, instanţa de contencios constituţional a formulat argumente consistente şi principiale legate de modificarea conceptului de suveranitate în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană. Astfel, Curtea Constituţională a constatat că „prin actele de transfer ale unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o supracompetenţă, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale”. Curtea Constituţională a verificat şi împrejurarea dacă dispoziţiile referitoare la integrare euroatlantică a României, aduc sau nu atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi independenţă. Justiţia constituţională a precizat că suveranitatea nu intră sub incidenţa prevederilor referitoare la limitele revizuirii, în schimb independenţa este prevăzută. „Independenţa – apreciază Curtea Constituţională – are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României”. Prin urmare introducerea celor două noi articole (art. 148 şi art. 149 în prezent) „nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii”. 2. Totodată aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, produce o serie de efecte şi consecinţe, cum ar fi integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar, precum şi determinarea raportului dintre actele normative cu legea internă. Proiectul de revizuire a prevăzut că tratatele Uniunii Europene precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Curtea Constituţională a precizat că în urma aderării, drept consecinţă a acesteia, statele membre au înţeles să situeze acquis-ul comunitar pe o „poziţie interme-


304

Attila Varga

diară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. Astfel, Curtea a constatat că această dispoziţie nu aduce atingere prevederilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii, şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a dispoziţiilor actualului art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. 3. Curtea Constituţională a criticat propunerea referitoare la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. Propunerea iniţială era: „Prevederile articolului 145 se aplică în mod corespunzător, şi în ceea ce priveşte aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord”. Ori Curtea a constatat că această prevedere cu acest conţinut nu este corectă deoarece între Uniunea Europeană şi NATO există deosebiri esenţiale care impun un tratament juridic diferit. În urma argumentării în favoarea acestor precizării (de altfel perfect valabile şi corecte) Curtea nu a propus un text anume. Parlamentul constituant şi-a asumat însă această critică astfel că a reformulat textul propus şi a fost adoptat un alt text al art. 149 actual din Constituţie: „Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”. 4. Curtea Constituţională a examinat pe larg propunerile prin care s-au modificat unele aspecte privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Curţii Constituţionale. Astfel, iniţiatorii au apreciat necesară extinderea posibilităţii de sesizare a Curţii Constituţionale, de către Avocatul Poporului, extinderea atribuţiei de control a Curţii şi asupra tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi consolidarea autorităţii deciziilor Curţii prin accentuarea caracterului general obligatoriu al acestor decizii. Curtea a formulat însă şi critici, respectiv şi eliminarea unor texte din proiectul de revizuire. Dacă în cazul extinderii celor în drept să sesizeze Curtea în controlul a priori de constituţionalitate şi cu privire la Avocatul Poporului a formulat o notă de apreciere, în cazul posibilităţii ca Avocatul Poporului să ridice în mod direct excepţia de neconstituţionalitate în procedura a posteriori, Curtea s-a arătat rezervată, şi a argumentat pentru eliminarea acestei prevederi. În argumentare a invocat lipsa calităţii procesuale a Avocatului Poporului, atribuţia lui în această direcţie fiind excesivă şi lipsită de consistenţă, respectiv că atribuţiile ombudsman-ului vizează raporturile persoanelor cu administraţia publică şi nu cu instanţele judecătoreşti. Parlamentul constituant a respins însă aceste argumente şi observaţia de eliminare a textului şi a menţinut posibilitatea ca Avocatul Poporului să aibă dreptul de ridica excepţia de neconstituţionalitate în procedura de verificare a constituţionalităţii legilor după intrarea lor în vigoare. Curtea Constituţională a apreciat de asemenea noua atribuţie a Curţii de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

305

precizând că astfel de atribuţii sunt reglementate şi în alte constituţii. În acelaşi timp, a precizat că „pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă, că atribuţia Curţii în soluţionarea conflictelor se referă la eventuale „blocaje instituţionale, respectiv la conflictele pozitive şi negative de competenţă”. Puterea constituantă derivată nu a luat în considerare această recomandare a Curţii, a păstrat textul în forma iniţială, iar realitatea anilor următori, prin practica Curţii, în exercitarea acestei atribuţii, a confirmat poziţia şi îngrijorarea Curţii Constituţionale, întrucât s-a dovedit a fi fost necesară această precizare, această limitare a exercitării atribuţiei de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. În final Curtea Constituţională a solicitat eliminarea propunerii de a îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii. Curtea a argumentat prin „păstrarea neutralităţii politice a acestei autorităţi publice, şi a menţine voinţa puterii constituante originare” care nu a prevăzut o asemenea posibilitate. Parlamentul nu a luat în considerare poziţia Curţii nici în acest caz şi a menţinut această prevedere controversată cu consecinţe grave ce pot afecta însăşi fundamentele statului de drept. 5. Curtea Constituţională a atras atenţia şi asupra insuficienţei şi impreciziei reglementărilor referitoare la Consiliului Superior al Magistraturii. Curtea a constatat că numărul membrilor CSM este de 19 (şi nu 17 cât a prevăzut textul proiectului), urmând ca legiuitorul constituant să reglementeze expres distincţia dintre membrii aleşi şi membrii de drept. În acest caz, Parlamentul, ţinând cont de aceste observaţii, a reformulat textul propus. 6. În ceea ce a denumit Curtea Constituţională „optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice” cel mai semnificativ aspect reprezintă modificările propuse pentru eficientizarea activităţii Parlamentului, în special al procesului legislativ. Dacă potrivit reglementărilor constituţionale până la revizuirea din 2003 Parlamentul României s-a prezentat cu o structură bicamerală simetrică, în urma adoptării modificărilor se poate observa o uşoară asimetrie în cadrul sistemului bicameral. Aceasta s-a realizat prin „raţionalizarea activităţii parlamentare” – aşa cum a denumit-o Curtea Constituţională – în special prin delimitarea atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului. Legat de aceste propuneri de modificare a Constituţiei reţinem trei obiecţii ale Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională a remarcat intenţia legiuitorului constituant de a întăriri principiul bicameralismului. Regula este că cele două Camere lucrează în şedinţă separată. Astfel, şedinţele comune ale celor două Camere ale Parlamentului constituie excepţii de la regulă, iar excepţiile deoarece ţin de o interpretare strictă, s-au enumerat explicit acele cazuri în care se desfăşoară şedinţe comune. Proiectul de revizuire a propus ca o ultimă situaţie „îndeplinirea altor atribuţii, care potrivit Constituţiei, legilor organice, sau regulamentului se exercită în şedinţă comună”.


306

Attila Varga

Curtea Constituţională a statuat că „stabilirea unor competenţe pentru şedinţele comune ale Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor prevederi constituţionale şi o antinomie juridică greu de soluţionat în practică”. Obiecţia Curţii este deosebit de importantă şi pertinentă, întrucât numai Constituţia, respectiv Regulamentul şedinţelor comune, poate stabili atribuţii Parlamentului. Dacă am admite că printr-o lege organică s-ar putea reglementa unele excepţii de la o regulă constituţională, s-ar încălca principiul de drept privind raportul juridic dintre normele care consacră regula şi excepţiile de la această regulă, precum şi principiul supremaţiei Constituţiei. Astfel, legiuitorul constituant ţinând cont de observaţia Curţii a eliminat din textul propus sintagma „lege organică”. În al doilea rând, Curtea a reţinut faptul că prin departajarea competenţelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere se poate ajunge la conflicte de competenţă, ceea ce poate da naştere unor blocaje legislative. Pentru evitarea acestora Curtea Constituţională a recomandat introducerea unui text în care să se prevadă „posibilitatea desesizării Camerei investite în pofida Constituţiei şi trimiterea proiectului de lege la cealaltă Cameră”. Parlamentul nu a luat în considerare această recomandare la adoptarea proiectului de revizuire a Constituţiei. În al treilea rând, Curtea observă „că utilizarea formulei de primă lectură pentru sesizarea unei Camere şi a celei de-a doua lecturi pentru trimiterea proiectului de lege la o altă Cameră este improprie limbajului dreptului parlamentar”. Mai precis, aceste noţiuni sau formule sunt valabile şi utilizate într-un sistem unicameral, deci este străin procedurii legislative într-o structură parlamentară bicamerală. Parlamentul şi-a asumat această critică, şi a eliminat din text această formulă. 7. În legătură cu instituţia Avocatului Poporului, Curtea Constituţională a apreciat ca inutilă adăugirea la textul constituţional iniţial a tezei „Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate”, pe motiv că dispoziţia nu este de domeniul reglementării constituţionale. Curtea Constituţională a apreciat că aceasta poate fi adoptată prin modificarea legii organice a instituţiei Avocatului Poporului. La adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, nu s-a ţinut cont de această observaţie astfel că s-a păstrat, în mod corect credem noi, prevederea referitoare la instituirea adjuncţilor specializaţi ai Avocatului Poporului. 8. În final, Curtea Constituţională a formulat câteva observaţii, şi obiecţii referitoare la propunerile privind dispoziţiile tranzitorii, dintre care menţionăm două. Astfel Curtea reţine că prin introducerea unor dispoziţii tranzitorii se prevede asigurarea continuării mandatelor de către actualii consilieri ai Curţii de Conturi, precum şi reinvestirea unor foşti judecători ai Curţii Constituţionale. În primul caz al consilierilor Curţii de Conturi proiectul de revizuire a propus „... Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 sau 6 ani”.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

307

Curtea Constituţională a propus eliminarea acestui text pe motiv că reglementarea nu este de nivel constituţional. Parlamentul a menţinut textul în art. 155 alin. (5) din Constituţie. În cel de-al doilea caz, proiectul de revizuire a propus ca „Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9 ani pot fi reinvestiţi pentru diferenţa de mandat”. Curtea Constituţională a constatat că această reglementare este de natură „să producă o serie de perturbaţii în activitatea instanţei de contencios constituţional şi să încalce voinţa puterii constituante originare”. De altfel, doar la instituirea Curţii a existat situaţia judecătorilor cu un mandat de 3 respectiv de 6 ani, prin urmare această reglementare nu se justifică, eventual doar în cazul destinatarilor determinaţi. Legiuitorul constituant a renunţat la această propunere şi a eliminat textul referitor la posibilitatea investirii foştilor judecători constituţionali.

B) Decizia Curţii Constituţionale nr. 799/2011 asupra proiectului de lege privind Constituţia României Decizia nr. 799/2011 vizează un proiect de revizuire a constituţiei iniţiat de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, care însă nu a fost dezbătut în Parlament, respectiv a fost votată retragerea de pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor în data de 21.05.2013. Cu toate acestea obiecţiile, considerentele formulate de Curtea Constituţională nu pierd nimic din valoare, rămân valabile şi des invocate mai ales în literatura de specialitate. În acest caz, iniţiatorul a fost Preşedintele României,17 iar Curtea a constatat că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor constituţionale. Curtea Constituţională sintetizând prevederile proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei, a desprins următoarele „finalităţi” exprimate şi în cuprinsul expunerii de motive care a însoţit proiectul: a) trecerea la un parlament unicameral, propunere justificată prin opţiunea electoratului exprimată de majoritatea cetăţenilor care au participat la referendumul naţional organizat de Preşedintele României la data de 22 noiembrie 2009;18 b) necesitatea unor adaptări şi ajustări ale Constituţiei la realităţile societăţii actuale, cei 20 de ani de aplicare dovedind nu numai viabilitatea, ci şi o serie de

17 18

Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie („Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului...”) A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 37/28.11.2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 923/30.12.2009 prin care Curtea a reţinut că „dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul DA la întrebarea. Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România? ...”


308

Attila Varga

deficienţe în aplicarea unor dispoziţii constituţionale la realităţile vieţii sociale, economice şi politice româneşti; c) clarificarea instituţională şi reglementarea unor soluţii de natură să determine cooperarea autorităţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea să apară în raporturile dintre ele, ţinând seama, îndeosebi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimată în ultimii ani ca urmare a conflictelor juridice de natură constituţională pe care le-a soluţionat.19 Curtea Constituţională a examinat riguros, dacă proiectul de lege de revizuire a respectat limitele revizuirii astfel cum prevede art. 152 din Constituţie. Instanţa de contencios constituţional a constatat cinci cazuri de neconstituţionalitate, constând în încălcarea limitelor de revizuire. 1. La art. 44 alin (8)20 proiectul a propus eliminarea tezei a doua, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. Curtea a constatat că prezumţia dobândirii licite a averii – adică ceea ce este formulat în teza menţionată, şi propusă pentru eliminare – constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, care potrivit alin. (1) al art. 44 din Constituţie este garantat. „Această prezumţie – potrivit Curţii Constituţionale – se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, ... precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane, este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate”.21 Prin urmare două aspecte sunt deosebit de importante, acestea includ dreptul de proprietate şi sfera drepturilor fundamentale, şi anume că pe de o parte sarcina probei îi revine celui care contestă caracterul ilicit al averii, pe de altă parte în lipsa acestei reguli, şi implicit răsturnarea sarcinii probei ar crea nesiguranţă juridică în primul rând pentru proprietar, dar şi pentru terţ, respectiv pentru întregul circuit civil. În acelaşi timp este evident că instituirea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind celui care invocă acest caracter. Prin urmare, propunerea de eliminare a acestui text a fost considerată neconstituţională, întrucât încalcă prevederile referitoare la limitele revizuirii formulate în art. 152 alin. (2), întrucât „are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a liber19 20 21

Text preluat din Decizia Curţii Constituţionale nr. 799/2011. Art. 44 alin. (8) prevede următoarele: „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Curtea Constituţională a constatat acest lucru şi în Decizia nr. 85/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 211/6.09.1996, respectiv mai invocăm şi Decizia nr. 148/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 317/13.05.2003


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

309

tăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”, în situaţia de faţă fiind vorba de dreptul de proprietate. 2. La art. 72 s-a propus modificarea alin. (2) şi eliminarea alin. (3),22 iar Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestor propuneri, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică. Proiectul de lege de revizuire propune modificarea alin. (2) al art. 72 cu următorul conţinut: „Urmărirea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Se poate observa că s-a propus eliminarea primei teze din textul iniţial al art. 72 alin. (2) din Constituţie care tocmai a instituit inviolabilitatea persoanei parlamentarului, ca parte componentă a imunităţii parlamentare. În mod tradiţional, şi consacrat de doctrina dreptului constituţional, imunitatea se prezintă sub două forme şi anume lipsa răspunderii juridice pentru voturile, respectiv pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, precum şi inviolabilitatea parlamentarului. Această concepţie asupra imunităţii a fost reglementată încă din Constituţia din 1868, şi reluată de toate celelalte Constituţii democratice, inclusiv de Constituţia în vigoare adnotată în 1991. Curtea a reţinut că „Reglementarea constituţională a imunităţii este justificată de necesitatea protecţiei mandatului de parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale ...”. În consecinţă, Curtea a constatat că „eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional”. Prin această propunere de eliminare a inviolabilităţii parlamentare se încalcă limitele revizuirii aşa cum sunt prevăzute în art. 152 alin. (2) din Constituţie. 22

Alin. (2) şi (3) ale art. 72 în vigoare cuprinde următoarele: „(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) În caz de infracţiune flagrantă deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”


310

Attila Varga

3. De asemenea, s-a propus abrogarea alin. (2) şi modificarea alin. (3) ale art. 10923 considerate de Curte a fi neconstituţionale, deoarece ar avea ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică. Articolul 109 din Constituţie reglementează răspunderea membrilor Guvernului. Curtea Constituţională a mai constat, şi cu alt prilej, că art. 109 alin. (2) – ce se propune a fi eliminat – instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului, şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor”.24 Astfel, atât Parlamentul prin cele două Camere, precum şi Preşedintele României au libertatea de a stabili fără altă reglementare ulterioară, aplicând şi interpretând direct Constituţia, modul de exercitare a acestui drept. Desigur exercitând această prerogativă autorităţile menţionate, nu se substituie în activitatea şi atribuţiile altor autorităţi cum ar fi cele jurisdicţionale, pentru că aceasta ar însemna încălcarea principiului constituţional al separării puterilor în stat. Dreptul lor, al Parlamentului respectiv al Preşedintelui, se rezumă doar la posibilitatea cererii de urmărire penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor, şi în acelaşi timp îşi asumă răspundere politică pentru temeinicia deciziei pe care au luat-o. Consacrarea constituţională a dreptului menţionat – şi care se propune a fi eliminat – constituie o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public ce constă în realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Prin urmare constituie o garanţie a libertăţii individuale a persoanei care ocupă o demnitate publică şi a dreptului său la apărare, astfel intrând în sfera valorilor ce constituie obiectul limitelor de revizuire, motiv pentru care eliminarea propusă s-a constatat a fi neconstituţională. 4. Modificarea alin. (6) al art. 12625 prin introducerea sintagmei „precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ” este neconstituţională, pentru că are efectul suprimării liberului acces la justiţie. Alin. (6) al art. 126 prevede controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ. Fiind garantat acest control judecătoresc, respectiv dreptul fundamental al accesului liber la justiţie, 23

24 25

Alin (2) şi (3) al art. 109 actual prevede următoarele: „(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind răspunderea ministerială.” Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/27.11.2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 851/15.12.2007. Art. 126 alin. (6) prevede următoarele: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vatămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

311

cele două excepţii formulate de textul în vigoare – actele de comandament cu caracter militar precum şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – constituie o derogare de la principiul susmenţionat al accesului liber la justiţiei şi sunt de strictă interpretare. Propunerea din proiectul de revizuire adaugă la aceste excepţii şi actele care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului. Această lărgire a sferei acelor acte guvernamentale, care ar urma să fie exceptate de la controlul judecătoresc, încalcă prevederile constituţionale referitoare la limitele revizuirii, în concret a liberului acces la justiţie. 5. În final, modificările alin. (2) lit. a) şi b) şi alin (3) ale art. 13326 referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă independenţa justiţiei. Modificarea priveşte alin. (2) al art. 133 prin care se propune schimbarea structurii Consiliul Superior al Magistraturii, „în sensul că deşi se păstrează numărul total de 19 membri, se măreşte (de la 2 la 6) numărul membrilor reprezentanţi ai societăţii civile şi se micşorează proporţional (de la 14 la 10) numărul membrilor care au calitatea de judecători şi procurori. Sporirea numărului de membri reprezentanţi ai societăţii civile este coroborată cu propunerea de numire a celor 6, după cum urmează: 3 de către Parlament, 3 de către Preşedinte”. Prin urmare „numirea celor 6 reprezentanţi ai societăţii civile de către Parlament, autoritate legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al puterii executive, constituie o interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul întrebării rolul Consiliului Superior al Magistraturii, de garant al independenţei justiţiei. Astfel, majorarea numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activităţii sistemului judiciar”. Toate acestea sunt de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la independenţa justiţiei şi contravine art. 152 alin (1) privind limitele revizuirii. Referitor la celelalte dispoziţii, respectiv propuneri din proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, Curtea a formulat o serie de observaţii şi considerente, precum şi unele propuneri de (re)formulare a unor texte. Dintre acestea menţionăm câteva pe care le considerăm relevante ca fiind poziţia Curţii Constituţionale, chiar dacă acest proiect de revizuire a fost abandonat şi scos de pe ordinea de zi a Parlamentului. 26

Art. 133 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) actual au următorul cuprins. (2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori: b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen; (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi în alineatul (2) litera a).


312

Attila Varga

1. Proiectul a propus mărirea duratei maxime a reţinerii de la cel mult 24 de ore la cel mult 48 de ore, modificând astfel art. 23 alin. (3) din Constituţie. Curtea Constituţională a remarcat, ca un aspect de principiu, că „reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care acesta o poate avea, printr-o normă de rang constituţional, constituie o reală garanţie a libertăţii individuale”. În ceea ce priveşte durata reţinerii constituie „o chestiune de politică penală a statului care trebuie să asigure un just echilibru între imperativul realizării intereselor generale ale societăţii şi al apărării ordinii de drept”. Faptul că proiectul propune mărirea duratei reţinerii de la 24 de ore la 48 de ore, este susceptibil la două interpretări. Astfel, într-o primă interpretare se poate constata ridicarea intervalului de timp în care o persoană poate fi reţinută, prin urmare putem constata o atingere adusă libertăţii individuale, prin agravarea situaţiei celui în cauză. Într-o altă posibilă interpretare, pornind de la experienţa acumulată în această materie se poate ajunge la concluzia că cele 24 de ore sunt insuficiente pentru o analiză temeinică de a dispune măsura arestării preventive, astfel ca măsură de siguranţă se dispune cu precădere acest lucru chiar şi în situaţiile când nu se justifică. Asemenea stare a faptelor într-adevăr poate afecta grav libertatea individuală. În schimb, durata de 48 de ore poate fi apreciată ca fiind suficientă pentru a lua (sau nu) măsura arestării preventive, şi astfel libertatea individuală se poate garanta, respectiv şi actul de justiţie poate fi mai eficient. După ce a analizat legislaţia internaţională respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Curtea Constituţională a statuat că „Modificarea propusă răspunde obligaţiei statului de a asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apărării ordinii de drept, ţinând seama de problemele pe care le-a ridicat în practică durata actuală a termenului de reţinere, cât priveşte activitatea organelor de urmărire penală, cu consecinţe directe asupra modului în care este asigurată realizarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. Reţinerea cu o durată maximă de 48 de ore se justifică pentru efectivitatea măsurii şi eficienţa acesteia”. 2. Una din finalităţile, scopurile principale ale proiectului de revizuire a Constituţiei a fost aceea de a pune de acord Legea fundamentală cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României. În urma referendumului Curtea Constituţională a constatat şi a confirmat valabilitatea acestuia şi faptul că majoritatea participanţilor la vot au ales răspunsul afirmativ la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România”?27

27

Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 37/26.11.2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 923/30.12.2009.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

313

În Hotărârea de confirmare a rezultatului referendumului Curtea a precizat că potrivit legislaţiei în vigoare ea are un caracter consultativ. Propunerea din proiectul de revizuire de a modifica structura Parlamentului constituie pe de o parte un demers firesc şi logic din punctul de vedere al Preşedintelui României care a iniţiat şi referendumul, pe de altă parte reprezintă o opţiune politică asupra căreia se va pronunţa legiuitorul constituant. Apreciem că instanţa de contencios constituţional în analiza articolelor care privesc această modificare majoră a structurii Parlamentului, nu judecă această opţiune a iniţiatorului, dar în schimb prezintă o argumentare consistentă, o adevărată pledoarie în favoarea bicameralismului. În acest sens, invocă tradiţia statului român în această privinţă, remarcând faptul, că în mod tradiţional Parlamentul României a avut o structură bicamerală, consacrată încă în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris al domnului Alexandru Ioan Cuza”, şi a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923, şi în 1938, respectiv a fost reluată, reafirmată şi după perioada regimului politic de dictatură comunistă, în Constituţia din 1991 în vigoare şi în prezent. Astfel, tradiţia şi experienţa istorică ne-ar determina pentru a păstra bicameralismul. În continuare, Curtea Constituţională prezintă „avantajele evidente” pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului, în raport cu cea unicamerală. Aceste avantaje evidente ar fi următoarele: a) se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar; b) se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ; c) bicameralismul permite o percepţie critică accentuată asupra proiectelor de lege, prin faptul că acestea sunt examinate de două corpuri legiuitoare; d) bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare; e) se extinde cooperarea şi supervizarea legislativă în acest mod; f) sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Este de remarcat şi semnificativ în acelaşi timp că instanţa constituţională nu prezintă dezavantajele bicameralismului, şi nici avantajele parlamentului unicameral, ceea ce arată opţiunea clară, doctrinară (şi nu politică) a Curţii Constituţionale în favoarea menţinerii structurii bicamerale a Parlamentului. 3. Curtea Constituţională observă la art. 71 alin. (1), instituirea unui nou caz de incompatibilitate, acela dintre calitatea de membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului European, propunere justificată şi apreciată ca fiind corectă. În


314

Attila Varga

schimb la alin. (2) al art. 72, Curtea precizează că ar fi de dorit eliminarea excepţiei care permite cumulul calităţii de parlamentar cu cel de membru al Guvernului. Aceasta pentru „a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a asigura deplina efectivitate a textului constituţional în sensul asigurării independenţei membrilor Parlamentului şi a protejării legislativului împotriva influenţelor executivului”. 4. Numirea Guvernului este reglementată de art. 85 din Constituţie, şi prevede trei situaţii şi proceduri distincte şi diferite, prin care se poate remarca subtilitatea modului de funcţionare al principiului separaţiei, al echilibrului şi al cooperării dintre puterile statului. În alin. (1) al art. 85 se prevede investirea, numirea Guvernului în urma acordării votului de încredere de Parlament. O situaţie oarecum asemănătoare este reglementată la alin. (3), al aceluiaşi articol, în sensul că Preşedintele României va putea revoca şi numi membrii Guvernului la propunerea primului-ministru, numai în baza aprobării Parlamentului, şi aceasta pentru că în acest caz prin remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. Adevărata controversă, „materializată” în conflicte juridice de natură constituţională a provocat-o interpretarea alin (2) al art. 85. În caz de remaniere guvernamentală (care însă nu produce schimbarea structurii Guvernului, şi nu afectează compoziţia politică a acestuia) Preşedintele revocă şi numeşte la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Proiectul de lege de revizuire a Constituţiei a propus o completare a acestui alineat cu o nouă teză în sensul că „Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui”. Textul probabil are raţiunea de a evita acele situaţii de conflict când Preşedintele României a refuzat numirea unui ministru şi astfel a provocat un conflict cu primul-ministru, sau se putea ajunge şi la un blocaj instituţional. Din experienţa anilor precedenţi existau astfel de conflicte, duse în faţa Curţii Constituţionale şi soluţionate de aceasta. Curtea a reiterat în prezenta Decizie, cele constatate în Decizia nr. 98/2008,28 de altfel criticabilă, şi susceptibilă de a produce noi controverse atât în spaţiul politic, cât şi în doctrina de drept constituţional. Astfel Curtea în Decizia 98/2008 a reţinut: „soluţia prevăzută la art. 85 alin (2) din Constituţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat consacrat în art. 1 alin (4) din legea fundamentală. (...) Pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile publice au obligaţia să colaboreze”. Verdictul în acel conflict concret era acela că Preşedintele poate respinge o singură dată propunerea primului-ministru, pentru o funcţie de membru al Guvernului, respectiv premierul trebuie să facă altă nominalizare decât cea iniţială. Curtea a argumentat în sensul că: „raporturile dintre Preşedintele Româ28

Decizia Curţii Constituţionale nr. 98/7.02.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 140/22.02.2008.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

315

niei şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră în competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru”. Astfel Curtea a apreciat propunerea de completare a textului art. 85 drept o „consacrare în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională”. Noi credem însă că problema relaţională în interiorul puterii executive nu este rezolvată nici prin explicaţiile şi argumentările Curţii, şi nici prin textul propus de modificare a Constituţiei. Considerăm necesară o regândire a locului şi rolului Preşedintelui României în cadrul puterilor statului şi în special în cadrul puterii executive, precum şi clarificarea relaţiilor cu Guvernul, respectiv cu primul-ministru, şi până la urmă o reanalizare şi reevaluare a modului de aplicare şi funcţionare a principiului separaţiei puterilor în stat.29 5. Instituţia constituţională a referendumului, fiind în atenţia iniţiatorului, a format obiectul de completare al art. 90 din Constituţie cu trei noi alineate. Curtea Constituţională examinând această propunere a constatat că textele propuse sunt reluate din art. 11 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,30 astfel „modificarea propusă constituţionalizează norma cuprinsă în legea organică, reglementând la rang de Constituţie procedura de iniţiere de către Preşedinte a referendumului cu privire la probleme de interes naţional”. Curtea a formulat rezerve cu privire la oportunitatea unui asemenea demers. În acelaşi timp, Curtea Constituţională apreciază necesară completarea art. 90 din Constituţie, având în vedere alte aspecte, şi anume „în sensul exceptării de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care, aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei posibilităţi s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă”. Astfel putem deduce că instanţa de contencios constituţional nu ar fi fost de acord în principiu cu supunerea la referendum a problemei structurii Parlamentului, care constituie o problemă strict constituţională, şi care implică modificarea Constituţiei. 6. O propunere de modificare interesantă este aceea care transformă avizul consultativ al Curţii Constituţionale în procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României, prevăzută la art. 95 din Constituţie, într-un aviz obligatoriu. Aceasta implicit modifică şi art. 146 lit. h). în sensul că, Curtea Constituţională „dă aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României”. 29 30

Mai pe larg despre această temă: Varga 2010, 118–147. Publicată în Monitorul Oficial nr. 84/24.02.2000.


316

Attila Varga

În acelaşi timp, proiectul de revizuire vine în completarea reglementării referitoare la procedura suspendării din funcţie. Astfel, se prevede că doar în cazul avizului favorabil suspendării se poate continua procedura, caz în care Preşedintele poate da explicaţii în faţa Parlamentului cu privire la faptele ce i se impută. În cazul în care Curtea Constituţională dă un aviz negativ, procedura de suspendare va înceta. Curtea Constituţională critică această soluţie şi propune eliminarea sintagmei aviz obligatoriu. Poziţia Curţii este totuşi mai nuanţată, întrucât apreciază că propunerea sporeşte rolul Curţii în această procedură, dar reduce în mod nejustificat rolul Parlamentului, într-o chestiune prin excelenţă politică. Dacă avizul este obligatoriu, şi favorabil suspendării, s-ar putea trece direct la referendum, întrucât votul Parlamentului nu ar avea nicio valoare, sau ar fi un act pur formal. În atare situaţie, rolul Parlamentului s-ar limita doar la iniţierea procedurii de suspendare. În cazul avizului negativ, Curtea admite posibilitatea extinderii efectului avizului la încetarea procedurii de suspendare. Aceasta şi deoarece Curtea Constituţională este privită ca garantul supremaţiei Constituţiei, şi ca atare este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încălcare a ordinii juridice constituţionale. 7. Referitor la instituţia angajării răspunderii Guvernului consacrată la art. 114 din Constituţie proiectul propune două completări, şi anume, limitarea posibilităţii angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, pentru o singură dată într-o sesiune, precum şi exceptarea de la această restrângere a proiectul bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat. Curtea Constituţională observă că reglementarea constituţională iniţială, precum şi propunerea de modificare s-a inspirat din Constituţia franceză din 1958, şi din Legea constituţională din 2008, în care găsim o instituţie similară, şi o modificare identică aplicată însă la un sistem politic semiprezidenţial clar şi autentic. Până la urmă Curtea Constituţională consideră justificată propunerea de modificare, în special cea referitoare la limitarea posibilităţii angajării răspunderii, dar recomandă – în baza experienţei în aplicarea angajării răspunderii, respectiv invocând şi propria jurisprudenţă în materie – o limitare şi a obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, în sensul că în cazul unui singur proiect de lege, aceasta „să reglementeze unitar relaţiile sociale care privesc un singur domeniu”. Curtea argumentează că „lipsa unei atare condiţionări cu privire la sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, întrucât dă posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite”.


Două Decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la revizuirea...

317

Astfel Curtea într-un mod implicit critică practica angajării răspunderii Guvernului, aplicată cu frecvenţă sporită (uneori chiar abuziv) în special în ultimele trei legislaturi, începând din 2000. 8. În final, menţionăm modificările propuse din proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României cele referitoare la art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană. Curtea apreciază că aceste propuneri consacră formal statutul României, de stat membru al Uniunii Europene, actualizând prevederile constituţionale adoptate în perioada de preaderare. Curtea Constituţională atrage atenţia asupra a două aspecte importante care lipsesc din propunerile de modificare a Constituţiei referitoare la acest paragraf. Astfel în urma aderării la Uniunea Europeană statele membre trebuie să respecte atât principiul fundamental cu privire la caracterul obligatoriu şi prioritar al reglementărilor comunitare care este consacrat în alin. (2) al art. 148, dar şi efectul direct al normelor adoptate de instituţiile Uniunii, ceea ce nu găsim între propunerile de revizuire. De asemenea lipseşte din cuprinsul noului articol 148 propus, „obligaţia Guvernului de a transmite Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu, înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene”.31 Desigur am prezentat doar acele obiecţii, considerente respectiv propuneri ale Curţii Constituţionale pe care le-am considerat mai importante şi relevante, dar credem că şi din acest tablou rezultă importanţa şi semnificaţia deosebită a raportului dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului (Parlament şi Curtea Constituţională) respectiv a ceea ce am putea numi dialog inter-instituţional, pe cele mai importante teme de natură constituţională. În altă ordine de idei, toate aceste decizii, atât prin situaţiile analizate, prin interpretările, obiecţiile şi chiar propunerile formulate, respectiv prin argumentările prezentate relevă rolul Curţii Constituţionale în înţelegerea mai corectă a prevederilor constituţionale, în controlul de constituţionalitate, dar finalmente şi de oportunitate ale propunerilor de revizuire a Constituţiei, şi în ultimă instanţă, contribuie la dezvoltarea întregului sistem de drept şi a dreptului constituţional.

31

Obilgaţie prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.


318

Attila Varga

Referinţe DELEANU, I. 2006. Instituţii şi proceduri constituţionale, în dreptul român şi în dreptul comparat. Bucureşti. ENACHE, M. 2011. Revizuirea Constituţiilor. Revista de drept public 4. MURARU, I. 2011. „Curtea Constituţională”. In: Muraru, I.–Tănăsescu, E. S. (ed.): Constituţia României, comentariu pe articole. Editura C.H. Beck. Bucureşti. MURARU, I. 2011. Curtea Constituţională. In: Muraru, I.–Tănăsescu, E. S. (ed.): Constituţia României, comentariu pe articole. Bucureşti. MURARU, I.– TĂNĂSESCU, E. S. 2011. Drept constituţional şi instituţii politice, I. Bucureşti. MURARU, I - TĂNĂSESCU, E. S. 2008. Constituţia României, Comentariu pe articole. Bucureşti.


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 319–330

Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod: analiza unor dispoziţii tranzitorii în materia obligaţiilor contractuale Emőd VERESS PhD, Conf. univ. Dr. Universitatea Sapientia Cluj, Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Studii Europene E-mail: emod.veress@sapientia.ro

Abstract. Succesiunea în timp a legilor cauzează probleme tranzitorii specifice. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – noul Cod civil român – a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, şi desigur, ridică astfel de probleme tranzitorii. Autorul analizează unele dintre aceste întrebări, în contextul contractelor civile. Un contract este supus legii în vigoare în momentul încheierii lui. Astfel, dacă un contract a fost încheiat înainte de 1 octombrie 2011, în privinţa acestuia se vor aplica în continuare regulile Codului civil din 1864. Aplicarea paralelă a celor două coduri dă naştere unei perioade lungi de tranziţie. Totuşi, dacă un contract a fost încheiat sub imperiul vechiului Cod civil, modificarea acestui contract va putea avea loc doar în conformitate cu prevederile noului Cod civil. Cuvinte cheie: principiul neretroactivităţii legii, principiul aplicării imediate a legii, încheierea contractului, impreviziune, riscurile contractului, imputaţia plăţii Abstract. The succession in time of laws causes specific transitional problems. The Law no. 287/2009 on the Civil Code – the new Romanian Civil code – entered into force as of October 1, 2011, and raises such issues of implementation. The author emphasizes some of these problems related to the matter of civil contracts. The contract is subject to the provisions of law in force at the time when it was concluded. Consequently, if any contract was concluded before 1st of October 2011, those will continue to be regulated by the provisions of the Civil Code of 1864. The parallel application of the two codes has the effect of a long transitional period. However, even if the contract was concluded under the old Civil Code, the modification of those contracts can only be accomplished according to the new Civil Code. Keywords: principle of non-retroactivity of the law, the principle of immediate application of the law, conclusion of contract, exceptional change of circumstances, contractual risks, imputation of payment


320

Emőd Veress

1. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de unele principii de bază, destul de simple la o primă vedere: – legea civilă se aplică din momentul intrării sale în vigoare1 până la data abrogării sale (exprese sau tacite, totale sau parţiale), – principiul neretroactivităţii legii civile noi, respectiv – principiul aplicării imediate a legii civile noi. Noul Cod civil stabileşte un set de reguli intertemporale cu aplicabilitate generală: – dacă o lege se aplică cât timp este în vigoare, atunci actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.2 Legea nouă nu poate atribui situaţiilor juridice trecute (precum şi actelor şi faptelor juridice din care ele provin) efecte noi, introduse prin această lege nouă. Legea nouă nu le poate distribui efecte pe care ele nu le puteau produce;3 – actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi;4 – prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit;5 – dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare;6 – dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.7 În situaţiile în care se succed în timp legi civile, apar însă multe probleme specifice, cu caracter tranzitoriu. Adoptarea Legii nr. 287/2009 privind Codul 1

2 3 4 5 6 7

Conform art. 78 din Constituţia României, republicată, intrarea în vigoare a legii are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie la o altă dată ulterioară publicării menţionată în cuprinsul legii. Noul Cod civil, Art. 6 alin (2). Perju 2011, 15. Noul Cod civil, Art. 6 alin. (3). Noul Cod civil, Art. 6 alin. (4). Noul Cod civil, Art. 6 alin. (5). Noul Cod civil, Art. 6 alin. (6).


Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod...

321

civil şi intrarea sa în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011 ridică astfel de probleme de aplicare în timp. Dintre aceste probleme, analizez unele situaţii specifice care se referă la materia contractelor civile.

2. Neretroactivitatea legii este un principiu constituţional, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată (adică chiar primul articol din titlul privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), care stabileşte că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Acest principiu, prin care se realizează securitatea juridică ca atribut inerent al statului de drept, este explicat prin faptul că este absurd să se pretindă ca un subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită, fiindcă acest subiect de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept atunci în vigoare.8 Desfăşurarea normală a activităţii subiecţilor de drept ar fi primejduită dacă actele sau faptele lor, considerate legale în momentul încheierii sau săvârşirii lor, ar putea fi declarate ulterior ilegale şi, în consecinţă, sancţionate, declarate nevalabile, lipsite de efecte juridice.9 S-a arătat că, vocaţia legii noi de a infirma situaţiile juridice anterioare ar crea nesiguranţă în circuitul civil şi ar sufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putinţă de previzibilitate şi stabilitate.10 De aici rezultă că, inclusiv în materia contractelor, noul Cod civil nu poate retroactiva (sancţiunea fiind neconstituţionalitatea oricărei prevederi legale civile care ar produce efecte retroactive), adică nu se poate aplica faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectelor produse înainte de acest termen (facta praeterita). Însă, în multe situaţii, efectele actelor şi faptelor se prelungesc în timp, de exemplu, un contract încheiat înainte de data de 1 octombrie 2011, îşi poate produce efectele specifice după această dată sau şi după această dată, şi de aici rezultă un conflict între legea veche şi legea nouă, care trebuie soluţionat ori prin aplicarea regulilor generale, ori printr-un set de norme specifice aplicabile unor situaţii juridice concrete.

8 9 10

Constantinescu–Iorgovan–Muraru–Tănăsescu 2003, 18–19. Drăganu 1998, 160–161. Boroi 2010, 19.


322

Emőd Veress

3. Regula generală este următoarea: contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.11 În consecinţă, în cazul contractelor care s-au încheiat anterior datei de 1 octombrie 2011, se vor aplica în continuare prevederile vechiului Cod civil, din 1864. Vechiul cod ultraactivează,12 dacă aceste efecte se produc după data de 1 octombrie 2011, adică legea veche guvernează situaţiile juridice pendinte (facta pendentia), adică în cazul contractelor încheiate anterior Codului, legea veche supravieţuieşte.13 Aplicarea paralelă a celor două coduri are ca efect o lungă perioadă tranzitorie. De exemplu, dacă la data de 29 septembrie 2011 s-a încheiat un contract de credit pe 25 de ani şi o ipotecă imobiliară accesorie, atunci chiar şi peste două decenii trebuie să ne raportăm la prevederile vechiului Cod civil.14 Însă, chiar dacă contractul s-a încheiat sub imperiul vechiului Cod civil, modificarea lui se poate efectua doar conform prevederilor noului Cod. În acest sens, legea dispune că „modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării”.15 Această abordare decurge din principiul aplicării imediate a legii civile noi. Rezultatul? Unul şi acelaşi contract poate fi supus în paralel, adică în acelaşi timp, prevederilor celor două Coduri: părţile modificate din contract noului Cod civil, părţile nemodificate vechiului Cod civil din 1864.

4. Noul Cod, prin art. 1182 alin. (2) şi (3), în privinţa încheierii contractului, prevede că un contract se încheie numai prin acordul asupra elementelor esenţiale ale acestuia. De o însemnătate practică importantă este noţiunea de element esenţial. Ce este un element esenţial, de exemplu, în cazul unui contract de vânzare? Doar bunul şi preţul, sau şi alte elemente, ca momentul transmiterii dreptului de proprietate, momentul transmiterii riscurilor, clauza penală pentru neplată etc.? Este foarte grea de11 12 13 14

15

MO, partea I-a, nr. 409 din 10 iunie 2011. Art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Eliescu 1967, 104–106. Perju 2011, 14–19. Numeroase texte din Legea nr. 71/2011 doar reiterează pentru cazuri singulare această regulă. De exemplu, art. 124 stabileşte că „pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil îşi păstrează aplicabilitatea dispoziţiile art. 1.402-1.404 din Codul civil din 1864.” Texte de acest gen sunt de prisos, fiindcă reiau pur şi simplu regula generală de aplicare a legii civile în privinţa contractelor. Legea nr. 71/2011. Art. 102 alin. (2)


Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod...

323

terminarea sferei elementelor esenţiale, pentru că acestea au natură subiectivă, diferă de la contract la contract, în funcţie de interesele şi scopurile urmărite de către părţi. Conform noului Cod civil, dacă sunt determinate elementele esenţiale, elementele secundare pot fi convenite ulterior ori se poate încredinţa determinarea acestora unor terţe persoane. Contractul este perfect valabil chiar dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor considerate secundare, ori terţa persoană desemnată pentru determinarea acestor elemente nu ia nici o decizie. Într-o asemenea situaţie, instanţa judecătorească va fi chemată să dispună completarea contractului cu aceste elemente secundare, la cererea oricăreia dintre părţi, ţinând seama, după împrejurări, de natura contractului şi de intenţia părţilor. Adică un consimţământ parţial, realizat asupra elementelor considerate esenţiale, creează contractul. Această inovaţie pare străină de concepţia clasică a contractului, unde conţinutul contractului, în integralitatea sa, este determinat prin acordul de voinţe a părţilor contractante. Ceea ce ne interesează însă în cadrul acestui demers este aplicarea în timp a acestor noi reguli. Dacă ne raportăm la prevederile generale privind aplicarea legii civile în timp în privinţa contractelor, atunci această regulă ar fi aplicabilă tuturor contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod. Nu este aşa. Legea nr. 71/2011 restrânge sfera de aplicare a normelor cuprinse în art. 1182 alin. (2) şi (3) C. civ., dispunând că aceste prevederi „nu sunt aplicabile contractelor a căror negociere a început înainte de intrarea în vigoare a Codului civil”.16 Adică, pentru a înlătura de la aplicare aceste dispoziţii, trebuie făcută dovada că negocierea contractului a început înainte de data de 1 octombrie 2011. Dacă negocierea a început după intrarea în vigoare a noului Cod, atunci nu se mai pot înlătura de la aplicare aceste reguli, fiindcă au caracter imperativ.17

5. Noul Cod civil prevede următoarele: contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.18 Determinarea momentului încheierii contractului este importantă din mai multe puncte de vedere, de exemplu existenţa capacităţii părţilor de a contracta se verifică în funcţie de acest moment; până la momentul perfectării contractului, fiecare parte îşi poate revoca propu16 17

18

Art. 105. Pentru determinarea noţiunii de element contractual esenţial, trebuie avut în vedere şi art. 1185 C. civ, conform căruia „atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.” C. civ. Art. 1186 alin. (1).


324

Emőd Veress

nerea sau acceptarea; din acest moment se strămută dreptul de proprietate în contractele translative de proprietate; din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă; legea aplicabilă raportului juridic născut din contract va fi determinată tot în raport de locul şi momentul perfectării contractului etc.19 Noul Cod consacră teoria recepţiunii ofertei (teoria primirii acceptării), potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat la cunoştinţă acest răspuns. Vechiul Cod comercial a consacrat teoria informaţiunii (teoria cunoaşterii acceptării), adică contractul s-a considerat încheiat în momentul în care contractantul a luat efectiv la cunoştinţă acceptarea ofertei,20 totuşi cu nuanţarea că recepţia acceptării a dat naştere la o prezumţie relativă de cunoaştere a acceptării. În concepţia noului Cod, acceptarea ofertei nu trebuie conştientizată, acordul de voinţe se realizează faptic prin primirea ofertei. Dacă destinatarul ofertei nu ia la cunoştinţă acceptarea din motive neimputabile, contractul totuşi se încheie. Dacă destinatarul ofertei nu ia la cunoştinţă acceptarea din motive imputabile, efectul este acelaşi, contractul se încheie (cu titlu de sancţiune a ofertantului). Dacă ne raportăm la aplicarea în timp a normelor civile, regulile care consacră teoria recepţiunii ofertei nu sunt însă aplicabile dacă oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.21

6. Noul Cod civil consacră, ca excepţie veritabilă de la principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) instituţia impreviziunii în contracte (art. 1271 C. civ.).22 În principal, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: – adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; – încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. Intervenţia judecătorească în contracte pe temeiul impreviziunii este posibilă numai dacă: 19 20 21 22

Turcu 2011, 159. Potrivit art. 35 Cod comercial contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat „dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa propuitorului”. Codul civil. Această regulă se aplică şi în cazul art. 1193 alin. (2). Zamşa 2011, 13–33; Dobrev 2011, 251–261.


Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod...

325

– schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; – schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; – debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; – debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. În legătură cu instituţia impreviziunii, s-a arătat că „criza economico-financiară, care conduce la schimbarea împrejurărilor la care se face referire în alin. (2) al art. 1271 nu este însăşi criza contractului, ci a mediului economic, cu toate acestea, criza mediului influenţează executarea contractului în sensul prejudicierii eficienţei acestuia”.23 Instituţia impreviziunii, în acord cu principiile generale care guvernează aplicarea legii civile în timp, se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.24 În condiţiile crizei economico-financiare, se vor crea astfel două tipuri de contracte: debitorii din contractele supuse noilor reglementări vor avea la îndemână regulile care guvernează impreviziunea, faţă de debitorii din contractele guvernate de vechiul Cod, care nu pot invoca aceste reguli protective.

7. Art. 1274 din Codul civil introduce o schimbare de concepţie în ceea ce priveşte transferul riscurilor în contractele translative de proprietate. În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.25 În concepţia Codului civil din 1864, în contractele translative de proprietate, proprietatea s-a transmis prin efectul consimţământului părţilor, lucrul rămânând în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.26 Dispoziţiile art. 1.274 din Codul civil privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil.27 23 24 25

26 27

Turcu 2011, 339. Legea nr. 71/2011. Art. 107. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp. Codul civil din 1864. A se vedea art. 971, 1156, 1335 şi 1358 alin. (2). Legea nr. 71/2011.Art. 108.


326

Emőd Veress

8. Problema imputaţiei plăţii şi-a găsit şi ea o reglementare precisă în noul Cod. Prin imputaţia plăţii se înţelege determinarea datoriilor care se sting într-o anumită ordine dintre multiplele datorii pe care unul şi acelaşi debitor le are faţă de unul şi acelaşi creditor.28 Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora în principal conform acordului părţilor.29 În lipsa acordului părţilor, imputaţia se poate face de către debitor, de către creditor sau în temeiul legii, automat. Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului. Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat (termen în favoarea debitorului). În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată. În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă. Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli ale imputaţiei legale: 1. plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă; 2. se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii; 3. imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; 4. dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; 5. în lipsa tuturor criteriilor menţionate anterior, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor. În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel. Aceste reguli de imputaţie sunt aplicabile dacă plata se face după data intrării în vigoare a noului Cod civil, indiferent de data naşterii obligaţiilor, adică şi în cazul contractelor care au fost încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011. 28 29

Turcu 2011, 612. C. civ. Art. 1506 alin. (1).


Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod...

327

9. Punerea în întârziere constă în somarea debitorului la executarea obligaţiei (contractuale sau extracontractuale) făcută de către creditor sau care poate opera şi de drept, în situaţiile expres prevăzute de lege. Punerea în întârziere este o precondiţie a chemării în judecată sau a executării silite, şi pentru a solicita rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori pentru a solicita reducerea propriei obligaţii corelative, sau pentru a transfera riscurile la debitor: debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.30 Dacă nu se efectuează punerea în întârziere înaintea chemării în judecată, sancţiunea nu este respingerea cererii ca prematur formulată (sau inadmisibilă), ci legea acordă şansa debitorului de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.31 Sunt cazuri când punerea în întârziere operează de drept, de exemplu în situaţia când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi (se aplică în continuare instituţia punerii în întârziere de drept în materie comercială), sau când s-a stipulat în contract că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.32 Ceea ce este important din punctul de vedere al aplicării în timp a normelor referitoare la punerea în întârziere, este că aceste norme sunt aplicabile în cazul obligaţiilor devenite scadente după data intrării în vigoare a Codului civil, indiferent de data naşterii obligaţiei.33

10. În materia contractului de sublocaţiune, în cazul de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal (adică locatorul are la dispoziţie o acţiune directă împotriva sublocatarului). Plata anticipată a chiriei către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului. Locatorul îşi păstrează acest drept şi atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată. Locatorul poate, de asemenea, să 30 31 32 33

Art. 1525 C. civ. Art. 1522 alin. (5) C. civ. Pentru alte situaţii când punerea în întârziere operează de drept, a se vedea art. 1523 C. civ. Legea nr. 71/2011. Art. 103.


328

Emőd Veress

se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune.34 Aceste reguli din Codul civil sunt aplicabile contractelor de sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil, chiar şi în cazurile în care contractul de locaţiune s-a încheiat anterior acestei date.35

11. Prin noul Cod civil, se introduce o reglementare cu un deosebit interes practic pentru executarea silită a ratelor în materia contractului de rentă viageră (art. 2250 C. civ.). În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.36 După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin contractul de rentă viageră. Aceste dispoziţii se aplică şi contractelor de rentă viageră încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a ratelor de rentă scadente după această dată. Fiind un contract aleatoriu, în cazul contractului de rentă viageră, debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.37 Totuşi, regulile impreviziunii (art. 1271 C. civ.) sunt aplicabile şi acestui tip de contract în privinţa împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, care nu sunt determinate de durata vieţii persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta. În consecinţă, impreviziunea se poate invoca, cu anumite nuanţări (exceptarea situaţiei în care ratele devin excesiv de oneroase datorită duratei vieţii credirentierului) şi în cazul acestui contract aleatoriu.

34 35 36

37

Art. 1807 C. civ. A se vedea şi Moţiu 2011, 167. Legea nr. 71/2011. Art. 128. Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier. Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină prin expertiza menţionată anterior. C. civ. Art. 2252 alin. (2).


Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod...

329

12. Din analiza succintă a câtorva aspecte de aplicare a legii civile în timp în materia contractelor, rezultă complexitatea problemelor specifice ridicate de situaţiile juridice tranzitorii. Dacă legea civilă nu poate avea efecte retroactive, sunt situaţii în care legea veche, Codul civil din 1864, ultraactivează. De exemplu, în cazul analizat la punctul 3. din prezentul articol, dacă negocierea a început înaintea datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă contractul s-a încheiat ulterior acestei date, se aplică prevederile legislaţiei vechi, care pentru încheierea unui contract stabilesc necesitatea realizării consimţământului asupra tuturor elementelor contractuale, nu numai asupra celor esenţiale. Situaţia este similară în cazul în care analizăm regulile privind momentul şi locul încheierii contractului. Vechea reglementare ultraactivează, adică guvernează sub acest aspect chiar şi contractele încheiate după data de 1 octombrie, dacă oferta de a contracta a fost expediată înainte de această dată. Dacă, în general, efectele contractelor sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, nici acest principiu nu este ocrotit de excepţii. De exemplu, regulile privind imputaţia plăţii din noul Cod civil sunt aplicabile şi în cazul contractelor care au fost încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011 sau procedura specifică de executare în materie de rentă viageră priveşte şi efectele contractelor încheiate înainte de data de 1 octombrie 2011, dacă scadenţa ratelor se situează după data intrării în vigoare a noului Cod civil. Aceste soluţii decurg din principiul aplicării imediate a legii civile noi. Astfel, neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea toate produc efectele lor specifice, în funcţie de situaţia concretă, iar textul legal aplicabil trebuie identificat şi stabilit de la caz la caz, cu ajutorul principiilor generale şi a regulilor derogatorii.

Referinţe BOROI, G. 2010. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Bucureşti. CONSTANTINESCU, M.–IORGOVAN, A.–MURARU, I.–TĂNĂSESCU, E. S. 2003. Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti. DRĂGANU, T. 1998. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, I. Bucureşti. DOBREV, D. 2011. O cutie a Pandorei în noul Cod civil. In: Uliescu, M. (coord.): Noul Cod civil. Comentarii. Bucureşti. ELIESCU, M. 1967. Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi. In: Tratat de drept civil, I. Partea generală. Bucureşti.


330

Emőd Veress

PERJU, P. 2011. Conflictul de legi în timp în reglementarea noului Cod civil şi a Legii pentru punerea în aplicare a acestuia. Dreptul 9. TURCU, I. 2011. Noul Cod civil. Legea 287/2009. ZAMŞA, C. 2011. Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii concepţii asupra contractului. Revista Română de Drept al Afacerilor 2011/5. 13–33.


ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 331–333

Tamás Nótári: Studia Iuridico-Philologica II. Studies in Classical and Medieval Philology and Legal History Szeged, Lectum, 2012. 210 pp. SZALÓKI Gergely Dr. PHD ügyvéd, Budapest, gergely_szaloki@yahoo.com

A szegedi Lectum Kiadó gondozásában jelent meg a közelmúltban Nótári Tamás Studia Iuridico-Philologica II. Studies in Classical and Medieval Philology and Legal History című tanulmánykötete. A munka főcíme, vagyis a Studia Iuridico-Philologica II egyértelművé teszi, hogy korábban már az első kötet is napvilágot látott, nevezetesen Debrecenben – a Hungarian Polis Studies sorozatának tizennegyedik köteteként – 2007-ben. Ennek folytatásaként jelent meg a tíz tanulmányt tartalmazó második kötet. A kötet első darabja a Handling of facts and forensic tactics in Cicero’s Pro Cluentio című tanulmány, melyben a szerző Cicero 66-ban, vagyis praetorságának évében Aulus Cluentius Habitus büntetőügyében tartott védőbeszédét, a leghosszabb ránk maradt cicerói oratiót vizsgálja. Cluentius ellen az volt a vád, hogy mostohaapját, Statius Albius Oppianicust megmérgezte. A vád alapját képező bűncselekmények tényállása a 81-es lex Cornelia de sicariis et veneficisen alapult. Nótári először a beszéd történeti hátterét vázolja, majd a lex Cornelia de sicariis et veneficis alkalmazásának lehetőségét vizsgálja. Ezután a beszéd kettős argumentációs elvét követve a iudicium Iunianum vesztegetési vádját, majd a Cicero által nem túl alaposan tárgyalt mérgezési vádpontokat elemzi. Összegzésként pedig számba veszi, hogy Cicero miként módosította (olykor torzította) a vádpontok és a kronológia rendszerét. A kötet második darabja a Translatio imperii – Thoughts on Continuity of Empire sin European Political Traditions címet viseli. Ebben Nótári a translatio imperii gondolatát elemzi: azt a két és fél évezrede létező legitimációs elvet, amelynél fogva egyes bizonyos államok egy korábbi közvetlen jogutódjának tekintik magukat. Először a világkorszakok ókori mítoszát mutatja be Hésiodos Munkák és napok című eposzán, Dániel könyvén, Tertullianus Apologeticum című művén, valamint Iustinus Epitoma Pompei Trogi című történeti munkáján keresztül. Ezt


332

Szalóki Gergely

követően a translatio imperii eszméjének középkori fejlődését elemzi: a Bizánc mint „második Róma” és Moszkva mint „harmadik Róma” gondolatkörét, a 962ben megalapított Sacrum Romanum Imperium ideológiáját, valamint Freisingi Ottó Chronica sive Historia de duabus civitatibus című, 12. századi krónikájának legitimációs tendenciáját. A következő nyolc tanulmány középkori tárgyú, azon belül is elsősorban a kora középkori bajor jogtörténet körébe tartozó témákat taglal. A Remarks on Gesta Sancti Hrodberti confessoris a Virgil püspök (749–784) által 747-re megírt, illetve megíratott Szent Rupert-életrajzot vizsgálja. A Bishop Virgil Author of Aethicus Ister’s Cosmography a kora középkor egy egyedülállóan érdekes alkotását elemzi. Az Aethicus Ister neve alatt számon tartott Cosmographia című mű azt mondja, hogy az Aethicus (istriai filozófus) görög nyelvű munkájának Hieronymus-féle fordítása kivonata. Nótári először a Cosmographia univerzumkoncepcióját vázolja, valamint kitér a mű ír forrásaira, majd meghatározza a mű keletkezési idejét, helyét és a szerző személyét. A Remarks on dating and localising Lex Baiuvariorum című tanulmányban a szerző a Lex Baiuvariorum, az önálló Bajor Hercegség legkorábbra datálható írott forrásának keletkezéstörténetét vizsgálja. E vizsgálódás eredményeként megállapítja, hogy a Lex Baiuvariorum kompilátorai a hercegi székhelyen, Regensburgban lévő Szent Emmeram-kolostor szerzetesei voltak, s hogy a törvénykönyv 737 és 743 között keletkezett, amit a Lex Baiuvariorumban megmutatkozó, a többi germán népjogot meghaladó mértékű egyházi hatás is bizonyít. A Remarks on the 8th century registers of Salzburg című írás a kora középkori salzburgi birtokjegyzékeket, a Notitia Arnonist és a Breves Notitiaet elemzi jogtörténeti és filológiai szemszögből. A Tasziló elleni perben talán vádlóként is fellépő Arn Benedictus diakónussal íratta meg a Notitia Arnonist. Lehetséges, hogy a Notitia Arnonist már 788-ban lejegyezték, azonban egy valamivel későbbi idő sem zárható ki. A Breves Notitiae keletkezése szorosan összefügg Salzburg 798-ban történő érsekséggé emelésével, s Nagy Károly bizalmasa, Arn e jegyzékkel igyekezett primátusát bizonyítani a többi bajor püspök felé. Mivel műfajilag mind a Notitia Arnonis, mind pedig a Breves Notitiae az okleveles anyag és a Salzburg korai időszakára vonatkozó történeti elbeszélés sajátos vegyüléke, így Nótári kimutatja, hogy nyelvi-stiláris jellegzetességeik feldolgozása során mind az okleveles nyelvhasználat, mind pedig a Karoling latinitás behatásával számolni kell. A Social structure of Bavaria in the mirror of the estate registers and Lex Baiuvariorum című tanulmány a 8. századi Bajor Hercegség társadalmi szerkezetét elemzi. Nótári kimutatja, hogy az Agilolfing-dinasztia utolsó két uralkodó hercege, Odilo és III. Tasziló korára egyfelől kialakult a stabil státusrendszer, másfelől ekkorra tehető az önálló bajor nemesség kialakulása. E tanulmányban a politikai-történeti hátteret vázolva a libertas fogalmához fűz megjegyzéseket, majd a szabadok és a szolgák jogállását elemzi a Lex Baiuvariorum tükrében, végezetül pedig a jogi és irodalmi források segítségével meghatározza a herceg és az ősi bajor genealógiák viszonyát.


Book Review

333

A De conversione Bulgarorum – On the legal background of the christianisation of the Bulgarians című tanulmányban a szerző a kora középkor missziós politikájának egy érdekes példáját elemzi. A bolgárok a 9. század második felében vették fel a kereszténységet, a körükben végzett térítőmunka alakulása jól mutatja a Róma és Bizánc között feszülő ellentétet. A tanulmány először a történeti hátteret vázolja, majd két, Borisz fejedelemhez intézett levelet elemez: Phótios pátriárka és I. Miklós pápa levelét. A Comments on the Avar-related chapters of Conversio Bagoariorum et Carantanorum című tanulmányban Nótári a 9. század utolsó harmadában keletkezett forrást az avar kaganátus felbomlásának és a avar népesség további sorsa szempontjából elemzi. Ennek során először a Conversio keletkezésének korát és szerzőjét határozza meg, majd a mű avar vonatkozású fejezeteit analizálja. A Legend of „dux” Ingo and his carta sine litteris című tanulmányban a szerző egy igen érdekes, a 7. századtól a 15. századig, vagyis a humanista irodalomig ívelő félreértést tisztáz. Enea Silvio Piccolomini (a későbbi II. Piusy pápa) 1458-ban keletkezett De Europa című műve tartalmaz egy Ingo nevű, Nagy Károly idejében élt hercegről szóló legendát. Nótári e legenda kialakulását tárja fel Fredegariustól a Conversión át Piccolominiig. Ennek keretében a következő kérdésekre keres választ: Mennyiben tekinthető a Piccilomini által említett Ingo herceg valós történelmi személynek? A Conversio hercegként említi-e Ingót? Ha nem, akkor hogyan vált azzá a historiográfiában? A Conversio által említett carta sine litteris mit jelenthetett? Az Ingo-legenda Piccolomini-féle változata milyen közvetítő művekre, illetve szerzőkre megy vissza? E tartalmi áttekintés után a kötet kapcsán megállapítható, hogy az a szerzőtől megszokott precíz, forráshű, mind az elsődleges szövegek, mind a másodlagos nemzetközi szakirodalom alapos ismerete alapján íródott. Nem csupán a jogtörténész, hanem a politika- és irodalomtörténész is haszonnal forgathatja Nótári Tamás tanulmánykötetét, amelynek anyaga a klasszikus antikvitástól a kora középkoron át egészen a humanista történetírásig ível.



ACTA UNIV. SAPIENTIAE, LEGAL STUDIES, 1, 2 (2012) 335–336

Nótári Tamás: A magyar szerzői jog fejlődése Szeged, Lectum Kiadó, 2010. 332 oldal SZÉP Árpád Olivér ügyvéd E-mail: szeparpad@gmail.com

2010-ben a szegedi a Lectum Kiadó gondozásában jelent meg Nótári Tamás A magyar szerzői jog fejlődése című monográfiája, amely a hazai jogi szakirodalomban először tárgyalja monografikus igénnyel a magyar szerzői jog történetét. A monográfia két nagy részre tagolható: az első rész a magyar szerzői jog szabályozástörténetét elemzi a felvilágosodástól a 20. századig – a szerző ennek keretében kitekintést tesz az európai fejlődésre is –, a második rész a szerzői jog intézményeinek történetét elemzi a négy magyar szerzői jogi törvény fényében. Nótári a szerzői jog kialakulását három okra vezeti vissza. Egyrészt a könyvnyomtatás technikájának feltalálására, vagyis a művek sokszorosításának egyszerűsödésére. Másrészt az alkotó egyéniségének újkori elismerésére, ami a középkorban nem volt jelen. Harmadrészt arra az igényre, hogy a szerző szellemi termékének „tulajdonosa” lehessen. A szerzői jogi védelem első formáját az uralkodói privilégiumok jelentették, amelyeknek köszönhetően a kiadó mintegy monopóliumot szerzett a könyv kinyomtatására és forgalmazására. (Magyarországon például 1584-ben a nagyszombati főiskola kapta meg a Corpus Iuris Hungarici kiadásának kizárólagos jogát.) Az első általános érvényű szabályozás Angliában született meg 1709-ben (copyright statute), amely úgy rendelkezett, hogy az először kiadásra kerülő mű példányain (nyilvántartásba vétel után) kizárólagos jog keletkezik a szerző javára, ill. annak javára, akire az ezt a jogot átruházza. Tizennégy év után az átruházott jog visszaszáll a szerzőre, akinek lehetősége van azt újabb tizennégy évre ruházni. Huszonnyolc év elteltével a védelem megszűnik. Az Egyesült Államokban 1790-ben jött létre az össz-szövetségi szerzői jogi törvény. Franciaországban 1791-ben a színpadi előadásokról, 1793-ban a szerzők, zeneszerzők és festők tulajdonjogáról született törvény. Poroszországban 1837ben jött létre a szerzői jogi szabályozás, Ausztriában pedig 1846-ban lépett életbe a szerzői jogi pátens. A szabályozás harmadik lépcsőjeként születtek a nemzetközi szerződések. Magyarország is számos ilyen témájú megállapodást kötött még a 19. század során (Ausztriával, Olaszországgal, Nagy-Britanniával, Németországgal stb.). A többoldalú nemzetközi szerződések közül kiemelendő a berni uniós


336

Szép Árpád Olivér

egyezmény, mely 1886-ban született, ennek Magyarország 1922-ben lett tagja. Magyarországon elsőként Szemere Bertalan dolgozott ki szerzői jogi törvényjavaslatot 1844-ben, melyet a Főrendi Tábla jóvá is hagyott, az uralkodó azonban nem szentesített. Az első magyar szerzői jogi törvény (az 1884. évi XVI.) Arany László kezdeményezése alapján Apáthy István előterjesztésével jött létre. Ezt az 1921. évi LIV. törvény, majd az 1969. évi III. szerzői jogi törvény követte, utóbb pedig a jelenleg is hatályos 1999. évi LXXVI. törvény. A monográfia második része a szerzői jog intézményeinek fejlődéstörténetét mutatja be, végigvezetve azokat a négy magyar szerzői jogi törvényen. Ennek keretében Nótári elemzi a szerzői jog dogmatikai alapjait, a szerző személyhez fűződő és vagyoni jogait, a szerzői jog korlátait és a felhasználási szerződéseket. Áttekinti a külön szabályozott részterületeket, kiindulva az irodalmi, színpadi és zeneművekből, a technikai fejlődést követve a szoftver szerzői jogi kérdéseihez eljutva. Itt mutatja be a szerzői jog megsértésének a négy törvényben megjelenő szankcióit, valamint az eljárási rendet. Nótári monográfiája kellő részletességgel tárja fel és mutatja be a szerzői jog történetét és elemzi az egyes jogintézményeket. A jegyzetek és a felhasznált irodalom azt mutatják, hogy a monográfia alapos kutatómunka eredménye, amely mind kézi-, mind tankönyvként hasznosíthatóvá teszi a könyvet.


Instructions for authors Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies publishes studies, research notes and commentaries, book and conference reviews in the field of legal sciences. Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies is a peer reviewed journal. All submitted manuscripts are reviewed by two anonymous referees. Contributors are expected to submit original manuscripts which reflect the results of their personal scientific work. Manuscripts sent to the journal should not be previously published in other journals and should not be considered for publication by other journals. Papers are to be submitted in English, French, German, Hungarian or Romanian, in A4 format, electronically (in .doc or .docx format) to the e-mail address of the executive editor: tnotari@kv.sapientia.ro Manuscripts should conform to the following guidelines: The length of the papers should not exceed 7,000 words (respectively 3,000 in the case of commentaries and reviews) and manuscripts should be accompanied by a 200-250 words abstract with 3-4 key words and with authors’ affiliation. Tables and graphs, if any, should be prepared in black and white, should be titled, numbered and integrated in the main text. The list of references should appear at the end of the manuscripts. Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies is published twice a year: in May and December. Citation guidelines In footnotes (Mommsen 1899), if page number is indicated (Mommsen 1899, 58) In the list of references Journal articles: Fuhrmann, M. 1960. “Cum dignitate otium – Politisches Programm und Staatstheorie bei Cicero.” Gymnasium 67: 481–500. Books: Mommsen, Th. 1899. Römisches Strafrecht. Leipzig. Articles from books: Ankum, H. 2005. “Consequences of a Pledge Extinguished by Merger in Classical Roman Law.” In Ex iusta causa traditum. Essays in honour of Eric H. Pool. Pretoria: 3–20.



Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.