Actualitatea literară 42

actualitatea literară

nr. 42, anul V

octombrie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Despre... cum am luat eu Premiul Nobel

n Premiile revistei Actualitatea literară la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia”

Din grădina lui Dumnezeu-Popescu

i

se

e ton

to:

Fo

iu Liv

An

n proză: Mariana IRIMIA, Mihai MOLDOVAN

a oi

m n n meridiane

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Elisabeta IOSIF, Antoaneta TURDA, Daniela MICU

lo

v o d

n a

n poezie: Maria STAN, Carmen Focşa, Ion RĂŞINARU, Iulian Leonard, Ioan BORANGIC

Mihail Lermontov

Prezentare şi traducere de Al. G. ŞERBAN

André Cruchaga

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Pentru că în octombrie se face vorbire în lumea întreagă despre Premiile Nobel, îţi voi spune cum şi când am luat eu Premiul Nobel pentru Literatură, deşi mai potrivit ar fi fost să mi se dea cel pentru pace, pentru că sunt singurul care vrea să trăiască în pace cu toată lumea, sau cel pentru filosofie, pentru că am ridicat-o la rangul de religie personală, sau cel pentru iubire, de ce nu?, pentru că îi iubesc pe toţi oamenii, buni sau răi, dar mai ales pentru că te iubesc pe tine şi lumea care te-nconjoară. Aşadar, era prin 1986, în august 6, ziua schimbării la faţă, când am decis să nu mai lucrez pentru comunişti. Şi, după o înţelegere cu nevastă-mea, am devenit “şomer de lux”, trăind cu un bax de “carpaţi fără” pe lună, cu un litru de nechezol pe zi şi cu o ciorbă de cartofi sau fasole în fiecare seară. Ascultam “Europa liberă” şi eram liber.

Comunismul se sfârşise pentru mine. Eram liber să gândesc, liber să scriu, liber să public. Pentru că nu eram disident. Deşi îi cerusem lui Ceauşescu dreptul de a pleca în altă ţară, dacă în România nu mi se oferea o locuinţă. Mi s-a oferit imediat. Pentru a nu deveni încă un disident. Şi în apartamentul închiriat de la comunişti am început să mă gândesc la mine însumi. Curios din fire, am încercat să mă cunosc pe mine însumi, pentru că, nu-i aşa?, cine se cunoaşte pe sine cunoaşte totul. Şi studiam. Zi şi noapte. Aveam revelaţii după revelaţii. Publicam din când în când în “Flacăra” lui Adrian Păunescu, la rubrica lui Geo Dumitrescu. Şi în alte câteva reviste. Studiam poezia, filosofia, religia, mitologia şi aveam revelaţii după revelaţii. Iar singurii pe care îi întâlneam în gîndire, în simţire erau deja laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură sau erau deja în canonul literaturii universale. Am încercat să mă confrunt cu ei, m-am confruntat cu ei şi am ajuns la concluzia că trebuie să mă confrunt doar cu mine însumi. Şi după această confruntare, cu multe arderi de tot ale creierului şi ale inimii, am reuşit să înţeleg ceea ce este de neînţeles.

Am reuşit, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, să mă înţeleg pe mine însumi. Ar fi prea mult să spun că am reuşit să mă cunosc pe mine însumi, pentru că, nu-i aşa?, cine se cunoaşte pe sine cunoaşte totul.

Dar, după cum mi-am dat seama în acele clipe, am îneles că Dumnezeu e juriul care acordă Premiul Cel Mare şi că mi-l acordă mie în fiecare an. Pentru mine, însă, nu asta contează! Nu premiile pe care le-am luat ori le voi lua, ci premiul pe care eu însumi îl voi acorda omului care se dovedeşte Om, prin gândire, prin fapte, prin cuvinte, prin simţire, prin credinţa în binele care întotdeauna învinge.

nr. 42 n octombrie 2014

Promovarea unor genuri “minore” şi afirmarea literaturii române în lume

Nicolae SILADE

Despre... cum am luat eu Premiul Nobel

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Constantin Răducan

opiniile noastre

“La noi nu s-a încercat niciodată promovarea literaturii române în lume, ci s-a făcut doar promovarea unor autori pe criterii de apartenenţă la grupări literare”.

“Printre literaturile din fostele ţări comuniste, sîntem cam ultimii pe această piaţă, iar una din cauze, poate principala cauză a acestei situaţii, ar putea fi felul cum au fost aleşi autorii care reprezintă literatura română.”

În Luceafărul de dimineaţă nr. 9 (1051), am găsit deosebit de interesantă ancheta iniţiată de Horia Gârbea, intitulată Genurile „minore” vs. mainstream, la care răspund: Alexandra Ares, Alexandru Păduraru, Gheorghe Săsărman, Cornel Ungureanu, Adrian G. Romila, Irina Petraş, Adrian Voicu, Adrian Buzdugan, Bogdan Hrib, Sânziana Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Radu, Doina Ruşti, Dan Perşa, Antuza Genescu, Felix Nicolau, Lucia Verona, Bogdan Suceavă, Radu Voinescu şi Horia Gârbea.

Dacă mai toţi respondenţii sunt de acord că diferenţa care se face (numai) la noi între speciile literare „minore”, „de divertisment” (SF, fantasy, thriller, policier, horror etc.) şi mainstream, este în defavoarea primelor, dar mai ales în defavoarea culturii române, care ar trebui promovată agresiv, fără osebire, prin tot ce se scrie româneşte şi se publică în limba română, unii nuanţează: “Cultura română este încă elitistă, mai mult decât cultura americană, de pildă, pe care o cunosc foarte bine şi unde [...] nicio specie nu este insultată cu eticheta „minoră”. The New York Times Best Seller List este plin de cărţi de gen; în secret, fiecare autor din lume şi-ar dori să fie pe această listă” (Alexandra Ares); “Dacă te duci la Târgul Internaţional de Carte de la Paris numai cu „capodopere”, ignorând segmentul comercial, rişti să te trezeşti rupt de realitate. Pentru francezi, de pildă, Georges Simenon şi Agatha Christie sunt nişte monumente comparabile cu Balzac şi Proust. De atlfel, Simenon este cel mai citit autor francez din toate timpurile” (Alexandru Păduraru); “În literatura română se credea (se crede încă) în poezie, în viaţa literară, aşa că scriitorul român trece în planul al doilea speciile literare care asigură divertismentul” (Cornel Ungureanu); “Scriitorul român e într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu temele mari, grele, abisale, musai testamentare. Mai nimeni nu riscă să scrie poveşti pe care să le consumi în tren, în autobuz [...]

Trebuie să gîndeşti major ca să scrii „minor”. Am un prieten francez, Franz Bartelt, care publică una, două cărţi pe an în colecţiile Gallimard-ului, cărţi din categoriile enumerate în întrebare. [...]

Morala e una sănătoasă: să nu fim prea serioşi, că ne facem de rîs” (Adrian Alui Gheorghe); “La noi nu s-a încercat niciodată promovarea literaturii române în lume, ci s-a făcut doar promovarea unor autori pe criterii de apartenenţă la grupări literare. Scriitori valoroşi, în cele mai multe cazuri, dar prin care nu s-a ajuns la cunoaşterea de către occidentali a realităţilor şi mentalităţii româneşti, la crearea acelui „mediu” de cultură prin care literatura noastră să poată fi înţeleasă.

Or, în lipsa acestui „mediu”, o carte românească în Occident e doar un accident” (Dan Perşa).

La aceeaşi anchetă pare a răspunde şi Radu Aldulescu, dar în revista Bucovina literară nr. 7-8 (281-282), unde, invitat şi intervievat de Alexandru-Ovidiu Vintilă cu privire la starea actuală a literaturii române, spune: “Starea literaturii, şi mă refer în primul rînd

la scriitorii contemporani care ne reprezintă, promovaţi intens prin traduceri, nu este una deloc bună. La acest nivel, al scriitorilor traduşi pe diverse filiere, susţinuţi de cîteva grupuri de interese, literatura română funcţionează, cum am mai spus, în conformitate cu un canon de ordine interioară, altul decît canonul valoric al marii literaturi. Instituţiile culturale şi centrele de putere din mediul literar autohton se ghidează în general după acest canon de ordine interioară, care-şi pierde valabilitatea în afara graniţelor, ceea ce se vede de altfel din impactul pe care-l au autorii cei mai traduşi de la noi pe piaţa de carte occidentală. Printre literaturile din fostele ţări comuniste, sîntem cam ultimii pe această piaţă, iar una din cauze, poate principala cauză a acestei situaţii, ar putea fi felul cum au fost aleşi autorii care reprezintă literatura română. Poate că-i de ajuns să spun că cel mai tradus scriitor român şi cel mai de succes n-a scris niciodată-n viaţa lui un roman, el însuşi recunoaşte asta la un moment dat, ceea ce nu împiedică trilogia lui de căpătîi să figureze pe primul loc în topul celor mai bune romane scrise în ultimii douăzeci de ani. Centrele de putere din literatura noastră aşadar sînt formate din specialişti care nu ştiu sau nu vor să ştie cum trebuie să arate un roman, prelevîndu-se adesea de subterfugiul romanului postmodern, compus din amestecuri indigeste de genuri literare cu vise povestite şi citate din manuale de biologieanatomie, sau chiar din abecedar.”

Nu departe de tema în discuţie ar fi şi răspunsul lui Dan Cristea, redactor şef la Luceafărul de dimineaţă, din interviul realizat de Emanoil Toma şi publicat în Cafeneaua literară nr.

8/139: “Numai la noi există acest obicei de a trasa o istorie literară care să includă şi ultimele nume sau promoţii foarte noi. Ca să mă refer la literatura franceză, care îmi este mai bine cunoscută, cunoscută tuturor, istoriile literare se cam termină în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu se fac incursiuni în anii şaptezeci sau optzeci. Cam aşa se termină. Noi vrem să avem istorii literare chiar în ultimul moment literar. Nu prea se poate”.

Ei bine, întrebarea care se naşte din toate aceste răspunsuri la întrebări ar fi: ce e de făcut? Dacă aproape toţi scriitorii români ştiu cum se prezintă situaţia, cât suntem de (ne)văzuţi în lume şi de ce, dacă instituţiile de cultură abilitate să schimbe situaţia nu o fac, iar decidentul politic nu ştie, nu poate sau nu vrea, de ce nu luăm noi taurul de coarne? Soluţiile propuse de Horia Gârbea în răspunsul său sunt dintre cele mai plauzibile.

Din păcate, însă, ele depind tot de factorii de decizie enumeraţi mai sus. Mai trebuie, cum conchide acelaşi, “voinţă şi decizie, curajul de a o rupe cu prejudecăţile”. Doar că, aş adăuga eu, voinţa, decizia şi curajul trebuie să vină din partea scriitorilor, a acelor scriitori care văd adevărata stare de lucruri. Cum însă rezolvarea situaţiei nu se poate face pe cont propriu, întărirea legăturilor între aceşti scriitori şi chiar înfiinţarea unui grup de acţiune este mai mult decât necesară.

Nicolae SILADE

La plecarea Poetului

n ilustraţiile numărului n

Lamento I

Lui Gheorghe Azap

Adesea te cuget cu jale precum

Mihai Eminescu pe Marele Brit.

Pahodu-ţi urmezi mai ales după fum

Decât după flacăra unui chibrit.

Te văd cum pe gârbovii umeri îţi salţi

Cârpita-ţi boccea cu regrete plăpânde, Mereu scăpătând pe sub murii înalţi

Pândit de urâtele harpii flămânde. Îmi pari un Isus asudând pe Golgota

Sau poate-n infern un Orfeu neferice Damnat să-şi înghită de dor epiglota

Când vrea să o cheme pe Euridice.

Amut caterinci zbuciumate şi pier,

Iar pieptu-ţi de hohote-amare se împle, Întors către-apuse Marii; doar eter nitatea-ţi înfloare vorace la tâmple.

Prieten al meu neştiut şi om bun,

În versu-ţi cu doruri cu tot mă încap, În timp ce tot singur rămâi în cătun,

Eheu! Sărăntocule Gheorghe Azap!

Simion Dănilă

Sisif

la plecarea fratelui Ghiţă Azap Se duce toamna, de acum, cu aripi reci, Se duce-n somnul unei frunze căzătoare, Ori, poare că văzându-te cum astăzi pleci, Va învăţa şi toamna blândă cum se moare...

Curând va ninge, frate drag, cu fulgi uituci, Va ninge sfânt, cum îţi plăcea odinioară, De nu cumva, văzându-te cum azi te duci, Vor învăţa chiar şi ninsorile să moară...

Mestecenii din poartă, albe poezii, Vor aştepta, mereu, să te întorci acasă Dar vor înţelege, văzând că nu mai vii, Că ai rămas, pe veci, cu ultima mireasă...

Iar eu, Sisif bătrân, mă tot întreb în van, Rostogolind un munte întreg de resemnare: - Cu ce-am greşit ca zi de zi, an după an, Să plec, mereu, câte puţin, cu fiecare?

Costel SIMEDREA

cronică

nr. 42 n octombrie 2014 Am citit recent trei cărţi: Petru Vintilă, Omul născut pe brazdele plugului. Viaţă de orfan (Prefaţă de Nicolae Bocşan. Ediţie introductivă, studiu şi note de Laurenţiu Ovidiu Roşu (Cluj-Napoca, 2013), Mihai Vintilă, Iarba din curtea mea, Reşiţa, 2014, cu un Cuvânt înainte de Mircea Cavadia) şi Mihai Vintilă, Din însemnările unui medfic veterinar (Ploieşti, 2012). Cred că teribilul succes de literat al lui Petru Vintilă din anii cincizeci (Petrru Vintilă - fiul, să scriem) i-a stimulat pe fratele Mihai şi pe tată să scrie. În studiul introductiv de la Omul crescut pe brazdele plugului citim bănuiala că numita carte a fost scrisă la imboldul fiului: sunt sigur că aşa a fost. Mare iubitor de documente, Petru Vintilă-fiul a insistat pe lângă tată să scrie povestea vieţii sale. Cartea Tatălui este importantă pentru cine vrea să afle itinerariile unui soldat din Banat în primul război mondial.

De la Cruşovăţ la Caransebeş, la Lugoj, la Icin, la Budapesta, ca soldat vrednic al Împăratului, Petru Vintilă trăieşte mândria de a deveni, după o importantă bătălie, caporal. (Itinerarile lui Petru Vintilă-tatăl se aseamănă cu cele ale lui Tata Oancea , şi el încorporat la Caransebeş, şi el aşezat o vreme la Icin, şi el revenit acasă „în România Mare” după Unire: de ce nu-şi

Repere ale Banatului cultural:

Petru Vintilă tatăl, Petru Vintilă fiul şi Mihai Vintilă

lui Mihai Vintilă tot de fratele său, nu doar scriitor, ci şi „pictor de duminică”.

Eliberat de muncile sale de medic veterinar, la pensie, Mihai Vintilă pune în valoare o neobişnuită poftă de a scrie, de a picta, salutată de confraţii reşiţeni.

Mai tânăr cu zece ani decât fratele său Petru, de o de o hărnicie care numeşte o tradiţie de familie, Mihai Vintilă produce pagini didactice citabile pentru cine vrea să înţeleagă câteva itinerare culturale bănăţene.

Petru Vintilă (născut la Orşova, 12 iunie 1922) , în anii patruzeci, beneficiar şi părtaş al acţiunii de întinerire a poeziei Banatului proiectate de Virgil Birou. În anii patruzeci, e un rebel.

După 23 august, elevii lui Virgil Birou – cei patru magnifici ai poeziei moderne bănăţene - , Petru Vintilă, Al. Jebeleanu, Petru Sfetca, Pavel Bellu, se vor încadra la Lupta patriotică.

una din cele mai serioase piedici în calea progresului, în calea sănătăţii morale a tineretului”). Excesele ar putea fi explicabile fie sub presiunea stângii care vrea puterea, fie evocând clocotul utopizant al junilor, dintr-o dată mesageri ai unei noi lumi. Un Manifest literar (Lupta patriotică, 23 aprilie 1945) demonstrează felul în care ideile timpului îi preocupă acut pe tinerii poeţi: “Ne întoarcem cu toţii din revelaţia marilor clipe din vecinătatea morţii.

Mulţi dintre noi au murit frumos. Aşa cum trebuie, cu faţa spre inamic. Ne vroim patria pe care o voim prosperă şi pe care o dorim un imens şantier.

Războiului opunem un pacifism şi un umanitarism larg. Să fim români, dar în primul rând să fim oameni./ Vom deschide şi alte orizonturi pentru urmaşii noştri pe care nu-i mai vrem nevropaţi şi victime ale tuturor

miniepistole 36

sunt un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zeii o vreme şi încă o vreme până când vremea da m-a prins m-a cuprins cum te cuprinde iubirea şi ura şi am iubit până când am început să urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire şi cu această iubire am învăluit eu lumea am adus-o în lăuntrul meu i-am lăsat doar cerul înstelat deasupra şi neliniştea toată în viscere am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa acum sunt un om care simte gândeşte şi scrie despre omul care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iar noapte bună

născut înainte de facerea lumii o privesc cum se face cum creşte şi cum se desface o privesc până când în văzduh doar privirea

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

aminteşte Petru Vintilă de Tata Oancea, şi el între memorialiştii primului război mondial?). Fiecare pagină respiră mândria celui care, „născut pe brazdele plugului” obţine, cu „noroc”, curaj, perseverenţă, vitejie, fidelitate, disciplină, succes după succes. E mândru de felul în care şi-a cucerit titlu de plutonier. Scrie cu mândrie despre elogiul pe care i-l aduce fiecare dintre şefi. Dar şi despre calităţile soţiei, ale socrilor, ale celor din preajmă. Sunt oameni buni. „La chemarea mea, ambele rudenii m-au însoţit la familie cu bucurie, unde am adus hotărârea definitivă, am stabilit ziua când mergem cu tinerii la oficiul stării civile în comuna Cornea, apoi ziua nunţii, care se va face în casa socrului.....(...) Soseşte ziua nunţii, socriile sunt veseli şi plini de bucurie, eu cu mireasa ne simţim în plină fericire a vieţii noastre, în sfârşit, toate rudeniile chemate la nuntă sunt vesele şi cu bucurie fac strigări: Trăiască mirii”. Celălalt memorialist, Mihai Vintilă (Din însemnările unui medic veterinar, Iarba din curtea mea) s-a afirmat întâi în pictura naivă: a obţinut succese ca pictor în ţară şi străinătate, operele sale sunt în colecţii importante. Desenele lui ilustrează cărţile sale şi ale tatălui: e o linie curată, care îl extrage din lumea artiştilor naivi, evocând un talent de grafician. Cred că opţiunea pentru pictură i-a fost sugerată

actualitatea literară 3

Fuseseră opozanţi şi, ca şi opozanţii de la de la Cercul literar sibian încearcă o desprindere de “tradiţionalişti”. Între 22 de 26 de ani, cei patru sunt gata să se războiască, în anul unu al umanităţii, cu înaintaşii, cu contemporanii, cu cei ce nu pricep literatura, cu cei care nu vor “să păşească în rând cu ei”.

Din această perioadă de entuziasme nedisimulate, câteodată pline de candoare, datează două manifeste: unul dintre ele aparţinând chiar lui Petru Vintilă, cel mai harnic dintre cei patru.

Tânărul le cere confraţilor altceva, întrun apel intitulat Poezie paşnică sau poezie dinamică: “S-a venitilat în republica pletoşilor sentimentali, săraci şi flămânzi, ideea turnului de fildeş, ideea cenaclelor bloc sau grup, perfecte şi simple ca un cerc viţios, şi apoi ideea cafenelelor cu drama cotidian repetată a unui şvarţ ce nu putea fi plătit…”

Tinerii vor o literatură nouă, care să reprezinte o lume nouă. Negaţiile nu cruţă nimic: condeiele sunt înfierbântate, procesul celor ce au fost iscă mânii, pamflete, acuzaţii. Oare tradiţiile nu se cer reexaminate? Dacă Petru Vintilă va pune în discuţie poziţia scriitorului în societate, Al.Jebeleanu va contesta valoarea educativă a literaturii eminesciene (“Eminescu nu mai poate fi înfăţişat în şcoli în lumina de până astăzi, deoarece poezia lui devine

modelor antiumane şi antisociale. Vom lovi fără milă duşmanii omului! Morţii războaielor cer linişte! (…) Pornim la drum patru. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Într-o zi, ne vom întâlni în jurul aceloraşi icoane: Munca, pacea, progres, nu patru, nu patru mii, nu patruzeci de mii, ci toţi oamenii.”

Semnează Pavel P. Bellu, Al. Jebeleanu, Petru Sfetca, Petru Vintilă.

Al Jebeleanu şi Petru Vintilă vor deveni în deceniul următor oficiali ai literaturii, primul, ca şef al Filialei din Timişoara a Uniunii scriitorilor şi redactor şef al revistei Scrisul bănăţean, al doilea, mai harnic, păşind din succes în succes, ca scriitor fruntaş realist-socialist în capitala ţării.

Ceea ce nu înseamnă că Petru Vintilă nu va încerca să descopere, pe toate culoarele rămase libere, Banatul său. În foiletoanele pe care le publică în revistele centrale, în ziarele partidului, aduce mereu vorba de uitaţii acestui spaţiu cultural. Rememorările sale trag în faţă scriitori abandonaţi de ceilalţi: “Pe vremea când eram copil, elev la liceul “Traian Doda “din Caransebeş, atenţia mi-a fost atrasă într-o bună zi de figura unui bătrânel înalt, deşirat, cu plete lungi ivite pe sub o enormă pălărie neagră, cu lavalieră şi cu un cioc cărunt, îmbrăcat în nişte straie de răspopit şi care îmi evoca figura tragicului Don Quichote de la Mancha.”

Omul, care trăieşte încă (“are 87 de ani”, ţine încă să-şi uimească Petru Vintilă cititorul) ar fi posesorul unei “biblioteci fantastice” . “El este un Cilibi Moise bănăţean. Să întâlneşti şi să cunoşti un astfel de om în veacul douăzeci, asta îţi dă sentimentul cuceritor că tu însuţi baţi un record de longevitate…”

Entuziasmul e în febră şi atunci când îi poate descoperi şi re-lansa pe scriitorii ţărani ai Banatului: “Auzisem de mult de bătrânul scriitor ţăran Petru Petrica din Cârnecea, judeţul Caraş-Severin. (….) În legătură cu cărţile, Petru Petrica mi-a povestit o istorie adevărată petrecută cu alt ţăran, Dumitru Brânzei din Ciclova Română şi care a murit în anul 1969./ Era şi Dumitru Brânzei scriitor, avea şi el o bibliotecă. “ Numitului Brânzei, cel evocat de scriitorul ţăran Petrica, i-a luat foc casa, şi “primul lucru pe care a vrut să-l salveze au fost cărţile.”

Printre articolele pe care Vintilă le produce la solicitarea ziarului, apar şi altele care ascund documente literare “bănăţene”. Printre titluri plăcute ideologilor zilei se ascund opţiuni ce ţin de pledoaria pro-bănăţeană, ca întrun articol care se numeşte Ceea ce generează sentimentul împlinirii. În primplan este aşezat un “tânăr profesor de limba şi literatura română la Liceul nr. 1 din Caransebeş”, Nichifor Mihuţa, pe care Petru Vintilă îl prezintă în postura de folclorist. “Nu cunosc loc mai prielnic decât acest oraş pentru visul meu de de poet şi de culegător de folclor”, spune scriitorul Mihuţa, citabil pentru poeziile sale scrise în dialectul bănăţean. Altfel, uitat în anii şaptezeci, ca şi în cei care vor veni.

Alt personaj important pe care îl descoperă autorul în Caransebeş este “Iosif Titel, funcţionar”, care îi declară: “Un vechi vis al meu a fost acela de a scrie literatură şi socot că în atmosfera Casei de cultură am găsit acel climat de încurajare... În 1961 am scris libretul operetei Cântecul fusului… Acum lucrez la un nou libret de operetă şi am în manuscris trei piese într-un act pentru teatrul de amatori”.

Să precizăm că articolul datează din 1968, când fiul lui Iosif Titel, Sorin Titel, se afla deja în atenţia liderilor actualităţii literare.

Petru Vintilă se întoarce în Banat de câte ori are ocazia: Lugojul, Caransebeşul, dar şi Oraviţa vor fi în centrul unor nuvele, a unor romane, a unor “documentare” realizate în bibliotecă. De aici pleacă un lung şir de cărţi dedicate oamenilor de seamă ai locului. Importantul Eminescu.

Un roman cronologic îşi are startul în mituri locale. Un prieten al lui Eminescu: C.Popasu, articol din 1969 a prilejuit startul către ampla cercetare (toate “întoarcerile acasă” a lui Petru Vintilă se petrec pe un drum de basm: povestitorul ne scoate în faţă miracole culturale): “În copilărie, la Caransebeş, am locuit o vreme pe strada Traian Doda,……..

La stânga se afla casa profesorului Nicolae Tomiciu, autorul unui volum de nuvele istorice inspirate din trecutul Banatului, iar la dreapta se găsea casa unui cojocar sărac, tatăl compozitorului Vasile Ijac. Peste drum, în colţul străzii, se află şi azi casa în care locuiau două figuri ilustre ale orăşelului de pe malul Timişului: protopopul Andrei Ghidiu, autorul unei monografii a oraşului şi cumnatul său, doctorul Constantin Popasu. Acesta, ca student în medicină în Viena, se numărase printre prietenii lui Eminescu./…./El era nepotul episcopului Ioan Popasu şi văr primar cu Titu Maiorescu ...”.

Dacă Romanul cronologic al lui Eminescu îi oferă cititorul doar

Cornel UNGUREANU o excursie prin Banat şi prin Imperiu, Un soldat în căutarea unei patrii şi Muntele speranţei sunt expediţii specializate care descoperă şi ilustrează fenomenul grăniceresc. Eroii ar fi Moise Groza (prezent şi în Şoimii au trecut Dunărea) şi Ion Dragalina. Iniţiativa numită Un soldat în căutarea unei patrii este o enciclopedie romanescă în care Moise Groza este reperul pentru posibile cercetări. Viena lui Eminescu, Banatul grănicerilor, Bucureştii lui Eminescu şi Slavici sunt locuri ale re-întâlnirilor. Ofiţerul chezaro-crăiesc care în armata lui Carol I va fi martor şi participant la naşterea unei naţiuni, primeşte de pretutindeni semnalele avântului naţional. Topografiile sunt citabile. Iată celebra cafenea Troidl unde se întâlneau, în Viena lui Eminescu şi Slavici, românii: “Cafeneaua Troidl era situată la colţul străzii Wollzeile cu o altă uliţă, Schribbogengasse, mică, boltită şi atât de îngustă, încât prin ea nu puteau trece fiacrele, faimoasele trăsuri vieneze. (…) Probabil că extrem de rar intra la Troidl vreun ofiţer, deoarece în clipa când Moise Groza îşi făcu apariţia în cadra de lemn şi de sticlă a uşii înalte, făcând să se mişte clopoţelul, agăţat deasupra ei, chelnerul Jean avu un gest de surprindere şi se ridică de pe scaun ca şi când l-ar fi împins în sus un resort invizibil de oţel.” Chelnerul, speriat de curiozitatea ofiţerului (unde sunt românii?), se grăbeşte să-l asigure că “ei nu fac nimic interzis şi periculos statului.” Intrarea în scenă a lui Slavici arată o mai veche complicitate a lui Groza cu tânărul scriitor. A tânărului care îl lămureşte legile localului: “Mergând într-acolo (spre colţul localului, n.n.) Slavici îl puse în temă: acolo e masa bătrânilor. Tinerii au alte mese, au şi o societate de băutori, Steluţa, dar foarte rar ne amestecăm cu ei, fiindcă prea seamănă Steluţa lor cu societăţile studenţeşti germane în care se bea mult şi se discută prea puţin serios. Slavici îl prezintă pe bănăţean: “-Cinstite feţe boiereşti, îngăduiţimi să vă înfăţişez un oştean din părţile bănăţene, pe înălţimea sa domnul sublocotenent Moise Groza.”

Lângă Caransebeş, Lugoj şi Oraviţa ocupă un loc privilegiat în scrisul lui Petru Vintilă. Cele mai frumoase pagini ale scriitorului sunt, cred, cele din Mărirea şi decăderea Păunei Varlam. Nuvela ar fixa o bună legătura cu “lumea meseriaşilor” definită odinioară de Popovici-Bănăţeanul..

Proza, reluată în 1968 cu titlul Hiena, vine direct din Ioan Popovici – Bănăţeanul, redescoperind lumea meseriaşilor lugojeni cu o fidelitate exemplară; lumea lor, sau mai exact cum se continuă această lume în anii 40 ai secolului trecut. Remarcabilă este erotica de senectute a “meseriaşilor”, excelent este portretul lugojeanului – “ăl mai tare om din lume”, cu emfaza specifică gintei. Sabina, fiica Păunei Varlam, va recita chiar Ăl mai tare om din lume la o serbare şcolară.

Fiecare dintre cărţile care urmează sunt recuperări, regăsiri, cuceriri sau recuceriri ale unei istorii regionale – a unei discipline pe care doar Petru Vintilă o cunoaşte. Ultima carte, sinteza sa, Enciclopedia Banatului n-a fost – cred – încheiată. Dar oricum, prozele, piesele, articolele sale, cărţile scrise de tatăl şi de fratele său, alcătuiesc o adevărată enciclopedie a Banatului.

Post scriptum. În cartea lui Petru Vintilă-tatăl citesc că “ s-a cununat la ofiţerul stării civile, care era pe atunci secretarul comunei Cornea, Zăbăilă Tudor”. Zăbăilă Tudor (de fapt Săbăilă Tudor) era bunicul meu dinspre mamă.

4 actualitatea literară

poezie

Carmen Focşa Ion Răşinaru

nr. 42 n octombrie 2014

Ion Borangic

A fost frumos

Moto: „trecerea literei în cuvânt trecerea frunzei în piatră…”

La capătul drumului animalul se îndepărtează de mine, poverile carnale se împuţinează văzând cu ochii palpez conturul sufletului nestingherit de lucruri care cotropesc lumina cu prisosul lor.

Memoria devine enciclopedia potecilor risipite în ordinea firească a trecerii prin marea difuză a căutării de sine, din când în când o răsfoiesc cu ochii lui Homer şi formele vagi se limpezesc ca viitura îmblânzită în zăgaz de piatră.

Capetele oricui Între noi - un cimitir în care n-a murit nimeni Până şi liniştea are mers de somnambul Ne privim ca printr-o frunză mereu subţiată În care nu se-ntomnează niciodată destul.

Niciodată-n ochiul tău nu se face târziu Florile nu se scutură, albinele nu-şi umplu fagurii lacrimei, Totul e bine şi cald, Fulgeră semnul prin care-ţi mai scriu Oprind ţipătul apelor împietrite-n smarald.

Doamne, ce lume solemnă, ca nişte statui decapitate Printre care ne plimbăm când nu mai e nimeni acasă De care, vai, de-atâta vreme nici măcar nu ne pasă De când, pe bustul de bronz putem aşeza capetele oricui…

Sunt oglinda unde converg punctele cardinale, ecoul şi ţiuitura care l-a născut, aspiraţia în cămaşa antijeg a devenirii, amintirea cercului rostogolit fără grijă printre ciulini în opoziţie cu văntul, lumina şi umbra care mă urmăresc până la epilogul piesei. În buzunarul de la piept port imaginea copilului talisman pe cărări părăsite de paşi, păianjeni stăpâni în coliba poveştilor nemuritoare care mă desfătau cu dragoste discretă.

Timpul nu mai are răbdare, anotimpurile născute prematur stropesc caldarâmul fierbinte până se înroşeşte albul ochilor şi mor la adierea primului strănut.

Ieşim dintr-o iarnă intrând în alta Pe care o aşteptăm întruna să vină Ascultând cum, în apele urcate spre cer, Nuferii izbucneau ca o boală divină.

Ornicul coşavei anunţă urletul lupului dedat la carne fragezită de vremuri, inima scoate sunete ca plesnetul de ploaie pe acoperiş de tablă, limba de clopot bate rapace în amintiri ce scot capul în lumina găndului curios şi-i tot mai departe tropotul cailor în pusta fără orizont, susurul imperceptibil al cuvântului rătăcit în urechea serilor cu lună plină descifrează tabloul obscur al copacului Tuia târâş printre cârşii cu dinţi ascuţiţi ca poanta într-o epigramă antologică până în gara prin care nu trece niciun tren unde doar ecoul pufăit al locomotivei cu abur însufleţeşte linia moartă.

Frâul cailor

În zadar strâng resortul ceasului din perete cucul nu se mai cheamă pe sine, e ca şi cum aş încerca lumina cu geana.

Dintr-o iarnă în alta Cum stăm aşa, precum cartofii-n cuiburi Străini de încolţirea viitoare Suflăm în căuşul palmelor. Macul tăciunelui Înfloreşte şi nu ne mai e foame, nici frig…

Pentru a câta oară - nici eu nu mai ştiu - străbat Cărarea bătătorită şi strălucitoare Fiecare urmă lăsată de tălpile altora Alunecă şi doare…

Uneori te aşez între mine şi ceilalţi ca şi cum Doar noi ne-alcătuim dintr-un sunet suflat cu argint Dar, ca şi în alte dăţi Zadarnic ar încerca să ni se desfacă miezul În mii şi milioane de bucăţi…

E oare semnul unei plecări care doar se amână? …Coamele cailor sălbatici bântuie văzduhul, Coamele roşii, nesfârşite, aburoase Parcă mi-au crescut lujere în loc de oase Şi rămân cu frâul cailor în mână…

Peisaj interior Coroanele piersicilor obosiţi De propria sălbăticie Se prăbuşesc în văzduh ca o flacără-ngheţată Peste care întindem mâinile, strângând astfel noduri, Înzecindu-le, să nu se mai desfacă vreodată.

De-a valma veneau Pietre şi flori Şi cântece Din viori sparte Desfăcând scoicile Asudând frunzele Pasărea ţipa Din ea, cu pene Şi cuiburi Miros de lanuri arse La un pas de pârg Culoarea istovită De culoare Apoi mâna Mâna grea Mare ciolănoasă Înghesuind soarele În propriul său apus Grăbind, grăbind trecerea Trecerea literei în cuvânt Trecerea frunzei în piatră Din rotund înspre sine Cu sălbăticie şi splendoare O, vino şi spune după mine Eu sunt eu Aşa, strigă Strigă!

Eu sunt eu!

Să picurăm doi stropi de sânge sărat Peste trecerea lină,silenţioasă Furişată hoţeşte prin noi

Faţa tăcută a lucrurilor

Trag la măsea, cu sete, ultima picătură de biografie şi trec portalul spre marea taină fredonând: A fost frumos.

Câte înţelesuri pot avea mâinile…

Desigur maimuţa a fost o farsă Ca potopul lui Noe, de altfel Tu… Cu tine e altceva Eşti gata să crezi În cuvintele mele Dar tu te temi de obiecte De gesturi de umbre Ai vrea să fim două stânci Cu rădăcinile în cer Navigând fără catarge prin timp O, nu te apropia Când ţi-arăt palmele: Ţin în ele inima unui cal Nechezătoare Bolnavă de ne-mpliniri…

Dă-mi mâna acum Vom căuta o stradă pustie Cu apartamente abandonate Vreau să te-nvăţ Să priveşti cu alţi ochi Faţa tăcută a lucrurilor!

Noua mea stăpână

Marină

Curg în stilul lacrimii pietrificată în colţul ochiului de lanţ trenă de piciorul pierdut în bătălia cu rechinul apelor tulburi.

… era buchetul de corali Ţipa de singurătate pe plajă Printre ruinele de meduze Urmele paşilor tăi Era să fie luate De valuri în larg, La apus vor fi depuse pe soare Formele gleznei Sau ecoul surâsului tău – O clipă –apoi totul va exploda în albatroşi Reveniţi ca o amintire De dragoste tăinuită…

Mă văd obligat să abandonez tristeţea în pântecul Iordanului, primesc gerul să-mi colinde prin oase cu uimirea copilului în faţa bradului de crăciun sub care clovni cu muşchii feţei destinşi se ţin de ghiduşii nevinovate, toamna mohorâtă îmbracă straie în culori pastelate cu o sută de începuturi şi niciun sfârşit, vaietul se metamorfozează în cri-criul greierului din răzorul luminat de maci.

Trec prin piaţa mare cu ultima narcisă la butonieră trofeu unic al vânătorului fără puşcă, obloane cad cu trosnet de ramuri uscate peste chipurile speriate ale locatarilor de drept comun, la colţ de stradă degetul arătător se retrage în ciotul din mânecă.

Intru în parcul cu alei golite de paşii femeilor iubite pe covorul roşu întins de luna plină în onoarea primăverii nestatornice, galop nebun al cailor verzi încălecaţi de sclavul aromelor bolnăvicioase din strălucirea ochilor cu ape schimbătoare în a opta culoare a curcubeului sechestrat în regatul clipei de unică folosinţă.

Constantin Răducan Marină II ulei pe pânză 60 x 92 cm

Noi ne-am arătat timpului dinţii albi

Amăgit de prinţesa cu priviri piezişe îmi scapă printre degete pasărea cu ouă de aur, la peluză arlechini de ceaţă aplaudă victoria Singurătăţii care pe nesimţite a pus stăpânire pe mine.

Pasărea-fluture Aş vrea să pun câte un nume Umerilor tăi Mai precisă le dau o identitate Pentru a putea înţelege profund Sensul păsării-fluture Sensul colinelor pustii Fixate pe cer în patru fântâni-fluture Cu puţin efort se poate împinge Mai la dreapta Reprezentarea apusului de azi Se poate amâna gestul Cu zborul privighetorii Am nevoie de o anume stare Pentru a putea înţelege Pentru a te privi pe-ndelete în suflet.

nr. 42 n octombrie 2014

proză

actualitatea literară 5

Mariana IRIMIA

Premiul revistei Actualitatea literară la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia”

Ceea ce căutaţi e foarte aproape (Fragment de roman)

*** De când văzuse afişul, Nina nu mai avea linişte. Neliniştea ei nu era o simplă stare de tulburare, ci mult mai mult de atât. Ca în faţa unui mare pericol, se retrase în adâncul ei absolut imediat. Apoi, câteva zile lungi şi alte câteva nopţi grele de nesomn, se gândi la toate cele. Încă nu-i venea să creadă că domnul Okimoto făcuse din toate, chiar din toate, o carte, care se bucura de mare succes. În care fiecare detaliu al vieţii ultimilor ei ani se regăsea nefiresc, nepotrivit de accesibil, la îndemâna oricui ar fi dorit să citească, inclusiv numele îl lăsase acelaşi: Nina Yung-adică ea. Nu se mai putea împotrivi, nu mai putea nici măcar să se întrebe –pierduse oricum şirul numărătorii-a câta oară de ce. Încă de la început încolţise un gând răvăşitor: pedeapsa divină! Nu se putea, era prea mult pentru ea, care oricum nu se gîndea prea mult la divinitate decât în răstimpuri când îî amintea cineva de vreo sărbătoare. Dar care divinitate se putea coborî atât de aproape de pământ încât să privească o simplă prietenie - se poate spune şi aşa - între ea - o femeie oarecare, în pragul vârstei tinere şi un el - un actor al cărţilor sale din care se hrănea ulterior cu nesaţ, în fond un bărbat trecut de şaizeci de ani, ca de un pârleaz revărsat cu apă stătută şi mâl din belşug. Şi apoi, ea, rămasă fată singură, adâncită în studiul viorii din care sorbea ca dintr-un izvor nesecat.

- Cât de dusă pe gânduri eşti…

Tamo o zărise trecând pe culoarul ce ducea spre sălile mici de canto şi mai departe spre birourile directorilor şi terasa uriaşă de unde se obişnuia să se admire artificiile în noaptea de revelion împreună cu soliştii de operă şi întreaga orchestră. Aşa era dorinţa conducerii şi nu te puteai împotrivi. O zărise şi atunci când îşi aprinse ţigara trăngând primul fum cu nesaţ şi ochii îngustaţi de plăcerea gustului de început de ţigară bună. Apoi ieşi din biroul lui, iar când Nina păru că se întoarce spre el alergă ruşinat înapoi. Se mira nespus de schimbarea din ultima săptămână a Ninei, pe care la început o puse pe seama lui Bano, care şi el părea deosebit de schimbat de când o dăduse afară pe Agilla-soprana lui preferată. Apoi, când o chemase pe Nina în birou, Tamo fu sigur că era un semn rău. Îşi înfundă capul în hârtii cu gândul că o va prinde un moment să-i povestească lui, celui mai bun prieten al Ninei, lui, Tamo, despre discuţia cu Bano. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa. Nina a ieşit grăbită din biroul lui Bano, a învârtit câteva rapoarte de pe biroul ei, vecin cu al lui Tamo, a răsfoit un biblioraft cu partituri mai vechi şi a ieşit fără o vorbă pe balcon. Acolo a privit un timp cerul albastru, rece ca de sticlă, al iernii, apoi şi-a aprins însetată ţigara.

- Nina… ce-i cu tine zilele astea? Eşti aşa rece, nu mai vorbim ca altă dată… femeie!

Se întoarse câteva grade spre el zâmbindu-i şters. Apoi mai trase un fum lung din ţigara slim.

- Te-a chemat Bano… presupun că e nefericit după ce a făcut Agilla.

- Văd că mă tragi de limbă… i-am spus că nu merg la Berlin...asta e!

- Cum să nu mergi! Nina! Eşti cu capu`? Eşti cea mai bună violonistă! Ce! Vrei să meargă Anzu în locul tău?

Tamo o prinse de braţul stâng cu gândul să o întoarcă spre el.

Când ochii Ninei, reci ca apele de munte, se opriră o clipă în ochii lui, Tamo înţelese. Nu era vorba de concertul de la Berlin. Nici vorbă.

Era ceva ce, pentru prima dată, făcea din Nina o străină. O privi un timp în tăcere. Nina continuă să fumeze până ce jarul ajunse la filtru. Apoi stinse ţigara de balustrada metalică suflând cenuşa fină de dantelă înspre înaltul rece de iarnă. Vântul uşor purta particulele mici un timp în apropierea balconului, apoi tot mai sus, deasupra clădirilor de birouri ce se aflau pe bulevardul vechi şi tot mai sus spre cerul ce te făcea să crezi că e cald şi vreme frumoasă dacă teai afla într-o încăpere izolată, fără să simţi frigul pătrunzător de decembrie de afară.

Când veni şi Ogata cu ţigara aprinsă, Nina ştiu că nu avea scăpare.

Trebuia cu siguranţă să-i povestească detaliile întâlnirii maritale. Pe care nu o dorise nici în ruptul capului şi pe care i-o organizase chiar Ogata, o fiinţă rotofeie, dezgustătoare, bârfitoare şi, cel mai dramatic pentru toţi colegii de la Orchestra de Stat, singură, fără bărbat. De cum intră, Ogata trase un fum din ţigara ce o ţinea în mâna grăsună ca un picior de copil mic, eliberând teatral un fum gros, aşa cum văzuse că făceau actriţele în filmele vechi americăneşti: - Ooo! Cine e în pauza de ţigară! Nina, Nina! Zi, te-ai combinat?

Cum e tipu`…hai, spune, nu mă ţine pe jar!

Prin ochii Ninei se vedea, limpede, ca un clipocit de ploaie pe o frunză, neliniştea. Întâlnirea maritală nu fusese nicicum. Adar Ynagi, tânărul cu care Ogata îî aranjase întâlnirea la agenţia matrimonială din centru întârziase mai bine de treizeci de minute. Ea îl aşteptase în faţa cinematografului, aşa cum conveniseră la telefon. Ploua încet şi rece, iar trecătorii îşi afundaseră capetele în glugi groase. Parcă nu era iarnă, parcă ploaia aceea făcea imagine aparte din alt anotimp, un anotimp diferit de tot ceea ce văzuse până atunci. Cinematograful era aglomerat, grupuri de tineri gălăgioşi intrând din când în când.

Nici măcar nu se uitase pe afişele mari ce-ţi luau ochii. Filmele americane erau la mare modă, însă Nina nici nu observase feţele frumoase, perfecte, machiate, atrăgătoare.

- ”Ce prostie! Nu o să mai merg niciodată la întâlniri maritale.

Niciodată. Niciodată!” Gândul îi fugi la Ogata pe care ar fi strâns-o de gât cu plăcere. Brusc însă, gândindu-se la ea i se făcu milă.

Femeia aceea nu avusese nicio întâlnire maritală deşi de ani buni plătea taxă la agenţia matrimonială pentru a-şi găsi un soţ. Ajunsese atât de disperată încât acceptase orice condiţie, indiferent de vârstă,

situaţie materială, probleme de sănătate, naţionalitate sau orice altceva. Bineînţeles că bârfele colegilor nu au prididit să apară.

Astfel încât în scurt timp până şi Obun ştia cele mai intime gânduri ale Ogatăi.

Când el ajunsese la întâlnire, Nina ştia că nu avea niciun rost.

Simţea însă nevoia să se răzbune pentru că a aşteptat atât. Era ceva mai tânăr decât ea, robust, mic de statură şi foarte vesel. Nina era însă o persoană introvertită căreia nu-i plăceau defel oamenii foarte veseli, ce emanau multă voioşie. De aceea îî arătă toată indiferenţa de care a putut fi în stare.

- Adar Ynagi, încântat de cunoştinţă! Tânărul îî zâmbi cu tot chipul în timp ce se înclina cu multă reverenţă, însă privindu-l Nina zâmbi în gândul ei, asemănându-l cu ceva dezgustător fără să ştie ce.

Seara trecu lăsându-i un gust dulce amar, încă o dată, de care nu putu scăpa nici zilele următoare. Adar o mai sunase de câteva ori fără a mai obţine o întâlnire din partea Ninei. Asta, însă, nu-i putea spune Ogatei, care îşi freca palmele de încântare.

- Ne-am întâlnit, a povestit mai mult el, despre el…e aviator sau aşa ceva…

- Ooo, aviator deci! Ogata privea melancolică în zarea oraşului imaginându-şi cum ar aştepta-o pe ea aviatorul.

- Las-o, Ogata, abia a venit de la Bano…

- Ha! Deci te-a chemat boşorogul în biroul lui! Cine se crede, un buhăit şi ramolit. Şi ce ton ”hai, drăguţă, ia loc aici lângă mine săţi simt sufletul!” Ia auzi, el care habar nu are ce-i aia suflet! Biata doamna Ota, stă singură toată ziua în casa aia mare şi pustie şi el umblă cu tinerele agăţate de gât! Buăh!

Tamo continua să o privească. Vocea Ogatei părea să-i zgâlţâie creierii: - ”Cât de tristă e…” îşi zise dorindu-şi să-i alunge cele câteva firicele de păr de culoarea pământului ce-i rămaseră Ninei lipite obraznic de frunte. Pentru a nu ştiu câta oară, recunoscu în sinea lui că Nina era cu adevărat frumoasă. Trecuse peste faptul că ea nu remarcase niciodată, nici măcar o secundă, afluxul sentimental ce izvora din ochii lui atunci când o privea. Nici în ruptul capului nu ar fi putut să-i vorbească despre aceasta. Ar fi însemnat să o piardă cu siguranţă chiar în acel moment. *** Teama. Nelinişte deasupra raţiunii încât nu-şi putea găsi locul. Probabil Nina ar fi fost dezamăgită de ceea ce simţea în acel moment. Înainta cu greu pe treptele frumos luminate ale muzeului de antropologie. Okimoto era atât de acaparat de sentimentul de teamă încât nici nu-şi putea aminti de unde apăruse. Nu era ceva medical, pe care să-l poţi desluşi şi trata după simptome. Era de-a dreptul copleşitor, încât simţi nevoia să se oprească. Treptele făceau o turnură perfectă în dreptul unei coloane impresionante în stil maur. Simţi cum respiraţia i se oprise în gâtlej, încât mâinile i se încleştară pe balustrada de inox. Unu..doi..trei..patru.. cinci secunde nu mai respiră deloc. Pieptul îi stătea să plesnească de încordare şi durere. Ce i-ar fi spus Ninei Yung? Cu siguranţă ar fi minţit. Nici nu se putea altfel. Nu-i putea spune nimic, deşi ştia de unde apăruse această teamă. Era prea mult.

- Domnul Okimoto…! Ce plăcere să vă întâlnesc! În acel moment Obun, directorul muzeului şi prieten vechi, se apropie jovial, cu fracul descheiat, nepotrivit şi mănuşile albe atârnând pe palme ca aripile unei fantome. Okimoto simţi un junghi puternic în dreptul pieptului. „Respiră, respiră adânc…oare ce m-a apucat tocmai acum?” Se înclină uşor spre Obun, poate abia perceptibil.

- Sunteţi singur de data aceasta? Unde este domnişoara… nu i-am reţinut numele, era violonistă… sau studia ceva… te rog să-mi ierţi impoliteţea, adăugă râzând sacadat.

Okimoto nu se arătă mirat de lipsa de galanterie a lui Obun, îl ştia de prea mult timp ca să se supere pe el. Nu era omul care să reţină altceva în afară de propria lui persoană, însă în tonul lui sesiză o vagă impresie de maliţiozitate referitoare probabil la tinereţea Ninei, lucru pe care nu-l mai deranja de prea mult timp. Nu-i putea spune nimic despre ea, îl privi doar zâmbind amical.

- Avem invitaţi importanţi, probabil că-i cunoşti mai bine decât mine, cu certitudine! Asta dacă nu cumva eşti şi tu unul din cei cu adevărat importanţi în această seară, gândi Obun privindu-l pe Okimoto pe sub sprâncene în timp ce-i întindea braţul îndemnându-l spre intrarea principală.

Numeroase personalităţi din diverse domenii îşi făceau loc înaintând încet în îmbulzeala de la intrarea principală a muzeului de antropologie.

Gândul i se întoarse ca un arc bine întins de unde plecase. Se mai liniştise oarecum, însă suflul îi rămase îngreunat ca şi cum ar fi alergat câţiva kilometri buni. Nu mai alergase de mulţi ani, nici nu mai ştia de când şi poate nici nu era un lucru de ici de colo să înceapă să facă sport. Dar nu, nu era de el sportul, nu era genul de om care să lase tihna zilnică pentru a alerga pe ploaie sau frig. Asta chiar nu era de el.

Nina plecase de fix două săptămâni fără a mai afla ceva despre ea.

Atunci îşi dăduse seama ce singur fusese şi ce puţin o cunoscuse.

Nimeni nu-i putuse spune nimic despre ea, nimeni nu o văzuse nici în staţia de autobuz, nici la studio, nici la galeriile de artă unde obişnuia să meargă frecvent, nici la hotelul unde locuia, nici la librăria din colţ cu parcul municipal, parcă se făcuse nevăzută, „ca suflul unui cer neînceput”, obişnuia să spună.

Teama. Cel mai stupid sentiment. Cât nu citise despre asta.

Tâmpenii! Nicio vorbă despre menghina în care te simţi ţintuit, despre pieptul ce stă să se spargă în bucăţi ascuţite ca nişte cuţite. Îşi încleştă mâna pe spătarul scaunului unde fusese invitat să ia loc pentru prezentarea unei cercetări antropologice de mare succes. Îi simţea prezenţa acolo în sala uriaşă a muzeului în fiecare dintre cei dimprejurul lui. Era acolo, cu siguranţă, ea, în tânăra cercetătoare asiatică, în tânărul profesor de istorie ce prezenta gesticulând cu ambele mâini, mâini subţiri parcă de om sleit de vreo boală neştiută, în fizionomii cunoscute şi pierdute în mulţime, în chipurile trase şi roase de ani, în toţi cunoscuţii, prieteni mai vechi sau colegi de generaţie, în ecoul asurzitor al sălii uriaşe, negreşit că era acolo. Şi totuşi nu o zări, nici măcar câteva clipe. Se ridică de pe

scaunul confortabil, tapisat cu imprimeuri orientale pe care în alte conjuncturi le-ar fi studiat cu interes. Începu să se strecoare printre invitaţi, fără a fi observat, fără a deranja pe cineva, scuzându-se de fiecare dată când cineva întorcea capul privindu-l curios. Ajunse la unul din culoarele ce dădeau spre încăperile muzeului, slab iluminate. Aici ar fi trebuit să se oprească deoarece boala de ochi de care suferea nu îi permitea să întrezărească ceva acolo unde lumina se termina şi începea semiîntunericul. Spre surprinderea lui se mai lovi de câte cineva dintre cei care asistau la prezentare. „Oare ce făceau acolo…? era destul de întuneric chiar şi să citeşti”.

Apoi dintr-o dată simţi răcoarea culoarului întunecat şi liniştea se aşternea tot mai mult. Înainta fără a se putea opri din mers cu toate că de ceva timp nu mai vedea nimic. O ceaţă negricioasă ca un fum dens se aşternu pe ochii săi. Nu se mai putea opri din mers.

Simţea că acolo undeva, acolo unde se termina acel fum dens, acolo era. Mergea încet, încercând să simtă gresia rugoasă cu tălpile din piele ale pantofilor. Prezentarea se auzea vag, ca un ecou, în rest era linişte. O linişte pe care o găsi destul de confortabilă şi pe care şi-o dorise de mult timp. Îşi aminti un proverb budist ce condamna în totalitate bărbatul la o dependenţă necondiţionată de femeie. „… când un bărbat doreşte o femeie nu mai poate fi oprit aşa cum nu poţi îndepărta puiul de la pieptul mamei”. „ Iraţional…baliverne de umplut cărţi şi de închis raţiunea în teorii nefondate”. Brusc i se păru că aude paşi în tandem cu ai săi, poate un pic mai lenţi. Încetini pentru a-şi da seama dacă nu avea vreo halucinaţie stupidă. Paşii se auzeau tot mai aproape, mergând calculat, oarecum lent, poate temător, poate doar grijulii…

- Bună seara, domnule Okimoto!

Vocea baritonală a bărbatului ce se oprise în spatele lui nu mai semăna deloc cu paşii dinainte. Se opri, fără a se întoarce, aşteptând.

- Oare v-aţi rătăcit prin coridoarele acestea întunecate sau poate căutaţi ceva anume…?

Recunoscu bărbatul care continua să se apropie. Naguro F., jurnalist cunoscut pentru cruzimea şi sângele rece de care dăduse dovadă în anchetele şi dezvăluirile şocante, cotat ca un veritabil om de presă, deşi foarte tânăr pentru acest rol.

- Bună seara… răspunse rece fără a întoarce capul, deşi intuia exact direcţia din care venea vocea şi fără a-l putea vedea îi contura statura înaltă, părul închis la culoare de asiatic îngrijit ce frecventează lunar o frizerie probabil de la periferia oraşului, sacou negru şi blugi după ce a schimbat clasicul costum, devenind mai modern.

- Ce prezentare minunată, nu credeţi? Cum vi se pare antropoidul Biretia recent descoperit?

Auzise vag de descoperirea ce revoluţiona lumea ştiinţifică, un soi de omo-maimuţă, primul antropoid primitiv nocturn descoperit pe teitoriul Africii, cum se lăudase Obun, directorul muzeului. Atunci când nu putea desluşi toate elementele unei probleme, lui Okimoto nu-i plăcea să se gândească la ea, ca şi acum de altfel, prinsese informaţia din zbor când îl sunase Obun să-l invite la prezentare.

Nu se simţise capabil să ceară mai multe detalii atunci, iar mapa pe care o primise la intrare o lăsase pe scaunul tapiţat. Era prea bătrân să mai fie preocupat de alte domenii de interes decât cele pe care le frecventase până atunci, iar faptul că venise la prezentare se datorase exclusiv lui Obun, care îl asigurase înainte de a închide telefonul: „Prietenii ştiu întotdeauna care este creditul la banca de favoruri”. Naguro se apropiase de el astfel încât îi simţea izul parfumului modern.

- Domnule Okimoto, poate doriţi un braţ de sprijin! Şi fără a mai aştepta aprobarea îi întinse braţul. Okimoto însă părea nemişcat.

Gestul tinerelului i se păru de-a dreptul intimidant, însă abia îi vedea braţul în întunericul coridorului, un întuneric criminal pe care îl simţise de atâtea ori încă din adolescenţă. Se întoarse puţin spre Naguro, care încă aştepta cu braţul ridicat: - Nu cred în fatalitate! Nu e în firescul lumii, fatalitatea! Cred însă că fiecare dintre noi deţine o doză considerabilă de egoism pur, egoismul cel mai firesc al naturii umane, care desparte mamă de fiu şi frate de soră pentru totdeauna! Şi pe ea, ar fi vrut să continue, dar se opri la timp. Şi acum să vă văd dacă mă puteţi contrazice, domnule Naguro!

Tânărul păru surprins de remarcă, astfel că îşi retrase braţul, înţelegând sensul vorbelor. Nu era însă el cel care să renunţe cu una cu două atunci când avea ocazia să se înfrunte. Râzând, făcu câţiva paşi în spate, lăsându-l pe Okimoto să treacă înapoi spre partea luminată a coridorului. Cu un ton cordial, deschise o discuţie fără sens despre utlima carte apărută pe piaţă a domnului Okimoto, amabilităţi, lucruri care se spun în general de bine despre autorii de cărţi. Okimoto nu-l scăpă însă din ochi, iar privirea tânărului îi spunea acelaşi lucru: „data viitoare te fac una cu pământul!”. Nu-i plăcea tinerelul de când îl cunoscuse, în urmă cu ani, mai ales că era unul dintre apropiaţii lui Obun şi a celorlalţi scriitori de marcă ai oraşului. Nina îl prezentase ca „un prieten vechi” şi deşi o întrebase în nenumărate rânduri ce înseamnă acest prieten nu putuse afla niciodată mai mult. Acum avea o senzaţie cumplită că Naguro ştia unde e, mai ales din zâmbetele ironice cu care atingea adesea subiectul „ei”. Bineînţeles cu nu putea întreba pur şi simplu unde este, Naguro ar fi râs copios spunându-i simplu „caut-o, bătrâne!”.

Se simţea neputincios, iar junghiul din piept, acel pumn ce-l strângea într-o durere cumplită, îl simţi violent, de parcă o mână nevăzută încerca să dea cu el de pământ. Într-o parte a încăperii în care prezentarea continua o descoperi pe Venus cu braţele tăiate şi o bună parte de timp nu-şi mai putu lua ochii de la ea. Nu era cine ştie ce, o reproducere în marmură, de-a dreptul ordinară dacă e să ne luăm după sculpturile celebre sau reproducerile fidele ale zeiţei apărută din apa înspumată în care căzuse penisul zeului Uranus amputat de Cronos. „Iată deci zeiţa dragostei, cu cele două braţe, extremităţi ale inimii, amputate - o zeiţă a dragostei de negăsit! O dragoste doar pentru orbi!” Naguro se apropie din nou de Okimoto după ce se pierduse prin mulţime în căutare de subiecte de amploare, din nimic, lucru pe care îl ştia face cum nu se poate mai bine: - Ceea ce căutaţi e… foarte aproape…

Se întoarse brusc spre el, ca trăsnit! De unde dracu` …

Se făcuse nevăzut în mulţimea deasă ce aplauda cu frenezie.

Prezentarea lua şfârşit.

6 actualitatea literară

restituiri

Alexandru Racolţa, tenorul-poet Cu câţiva ani în urmă am avut prilejul să-l cunosc pe violoncelistul Mihai Ioan Racolţa (licenţiat al Conservatorului de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, fost membru în Orchestra Operei Române din Timişoara, actualmente devotat slujitor al Bisericii Creştine Baptiste „Harul” din Lugoj, în orchestra sfântului locaş), fiul tenorului şi poetului Alexandru Racolţa, care mi-a pus la dispoziţie o parte din arhiva tatălui său.

Alexandru Racolţa s-a născut în 1926 la Tăşnad, judeţul Sălaj. A urmat clasele gimnaziale la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, unde, în paralel, a frecventat şi cursurile Conservatorului de Muzică. Perioada refugiului (19401945), după Dictatul de la Viena, a petrecut-o la Lugoj, unde a absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu” şi Conservatorul de Muzică, secţiile pian, canto şi vioară. Încă din anii de liceu a fost un asiduu colaborator la „Primăvara Banatului”, revista şcolilor secundare din Lugoj, aflată sub direcţia lui Aurel E. Peteanu, cu poeme, cronici, recenzii etc. Până în anul 1942 l-a avut ca dascăl de limba şi literatura română pe Felician Brînzeu (1909-1949), o personalitate charismatică a învăţământului local, cu contribuţii în etnologia şi folcloristica românească (din 1942, lector la catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Istanbul), care i-a remarcat şi încurajat harul poetic. Începând cu anul 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj (finalizate prin obţinerea licenţei), unde l-a avut ca profesor şi mentor pe Lucian Blaga, timp de trei ani, până în 1948, anul în care autorul Poemelor luminii a fost îndepărtat de la catedră. Experienţa acumulată prin frecventarea cenaclului literar patronat de Blaga s-a dovedit decisivă în conturarea vocaţiei sale poetice.

A studiat canto, în particular, cu Rita Mărcuş, activând ca tenor liric al Operei Române din Cluj (cu remarcabile disponibilităţi pentru lirico-spint, dar şi spinto-dramatic) între 1948 şi 1970, cucerind, la doar câţiva ani de la debut (1953), laurii unor prestigioase premii şi distincţii: Laureat al Premiului de Stat şi Diploma de Laureat al celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Bucureşti. S-a stins din viaţă în 1978, la doar 52 de ani, după o prodigioasă carieră artistică în care a fost protagonist în 43 de roluri din repertoriul liric românesc şi universal, interpretate în aproximativ 4.000 de spectacole.

Aproape întreaga sa creaţie poetică a rămas, inexplicabil, inedită (era, se pare, de o uimitoare modestie), la fel ca şi numeroasele sale cronici şi portrete muzicale elaborate de-a lungul vremii. Într-o vibrantă evocare publicată în revista clujeană „Steaua” (XXXI, 6 (397), iunie 1980: Cuvântul învins de inefabil), poetul şi eseistul lugojean Gheorghe Alexandru Iancovici, fostul său coleg de liceu, după ce subliniază dimensiunea artistică a rolurilor muzicale create de talentatul tenor, ne relevă şi câteva aspecte definitorii pentru evidentul său har poetic: „A-l considera însă doar prin prisma carierei de tenor de operă şi a-l nesocoti pe poet înseamnă a nu-l cunoaşte decât fragmentar, a-i ignora faţa nevăzută (precum a Lunei: tulburătoare şi tutelată de mister).

Clocotul său lăuntric – arderea era starea sa permanentă –, crizele sale sufleteşti, de care n-a fost cruţat, se revărsau în versuri convulsionate, în versuri-vâlvătăi. […] Dar ciclul cel mai straniu şi sever în lirica lui Alexandru Racolţa este acela pe care l-am numi al cuvântului învins de inefabil. Aci ne întâmpină, plăsmuit din «fildeş şi scrum», un alter-ego cu ochi de sfinx... «cu căutătura scormonitoare». Proiecţie a incoerenţelor şi freneziilor siderate, din adânc, încuibat în abis, el are doar câţiva închinători, aleşi: «vagabonzii din noi, nenorocuri», cei mai pioşi dovedindu-se «uitările, fericirile şi cenuşa». […] Urmând acest drum, descoperit după rătăciri prin hăţişuri cu spini otrăviţi, poetul, necunoscut mulţimilor, ştiut doar de câţiva prieteni, ar fi răzbit, pe căi abrupte, pe un platou al marilor linişti, al marilor împăcări cu negrăitele galaxii şi cu sine. Există însă un destin al poeţilor de vocaţie ce nu şi-au rostit decât începutul, restul nemaifiind decât un semn de adio trimis de pe alt tărâm. Al celor topiţi în neîntoarcere. Alexandru Racolţa e din ceata lor”.

Majoritatea poemelor lui Alexandru Racolţa au fost reunite într-un volum dactilografiat, cuprinzând 103 titluri, de fratele său geamăn, medicul Ioan Racolţa, fără a include

nr. 42 n octombrie 2014 Truda, umbleta şi frigul Cu gând blând, căci ţipirigul Călimării roşii spune: Gânduri bune să se-adune!

Eu mă duc să-ntorn pământul!

Vezi, pe poliţă-ţi las cântul...

Meteorologie De ANUL NOU, Nici eu nu ştiu Ce am să mai fiu, Cântec, aer, omăt sau ecou...

Ori plumb cu rugină în lemn ferecate, Şoaptă ori mladă îngheţată în creangă, Ori sloiuri articulate din creştet şi până-n falangă.

Oh! Stâncile mele sfinte şi neîncercate Ar naşte iar flori neadunate, Din piscuri pleşuve şi detunate...

Florile albe!

Florile dalbe!!

Florile salbe!?

Muguri, câţi muguri de nalbe Ar izbucni către soare, Chemări de dogoare! Şi câte hermine s-ar face în pâraie Gureşe, slobode, calde, văpaie!

Poate din norii Altailor ori din Pamir S-ar desface umbrele intacte din scame de vară Şi va fi primăvară La o singură uşă orizontală Ori hibernală!

Tot cerul senin, redeschis, va sticli a caşmir...

De ANUL NOU, Ochii mei vor dormi, ca la puii rămaşi în găoace de ou...

Din fildeş şi scrum (autoportret) Ochiul lui e de sfinx.

Tăcerea lui, neoprită vorbire; Alexandru Racolţa alături de colegul său de liceu, poetul, eseistul şi filozoful Gh. Al. Iancovici (Lugoj, 1944) însă poeziile de şcoală publicate în „Primăvara Banatului”.

Nu avem indicii care să ne ofere certitudini privind criteriile care au stat la baza întocmirii culegerii (decelarea unor motive sau teme care să justifice o structurare antologică sau dramaturgică), doar unele poeme având menţionate data şi locul zămislirii. Imposibilitatea consultării manuscrisului autorului ne-a pus în faţa unor provocări privind stabilirea unor repere ortografice şi de punctuaţie, textul dactilografiat prezentând unele inconsecvenţe în acest sens. Este motivul pentru care ne-am permis să operăm, în mod tacit, câteva minore intervenţii, fără a denatura sensul şi metrica versurilor.

Cu miez, cu tâlcuri, cu-ndemn şi cu ştire…

Cântarea ce-i place-i din glas de sirinx.

De-aceea, porumbeilor veşnic îndrăgostiţi Le-a dat streşini şi veghe, şi temple, şi ceruri să fie păziţi…

Vederea lui E uitătură şi căutătură scormonitoare până-n rărunchii oricui!

El şade blajin şi îngăduitor, Cu ochii de veghe, în viitor.

*

Ascultă-mă şi crede-mă Sufletul meu ţi-a cântat numai laude Mai curate ca şi toţi crinii din lume.

N-am privit ochii tăi niciodată drept glume Şi mereu am să-ţi cânt laude.

Inima mea a bătut pentru tine Chemări înspre viaţă şi vis.

Nu am văzut lângă tine niciun abis Şi întrun-am să fiu doar cu tine! Înţelege-mi povaţa înnăscută cu dorul!

Vei pricepe că-n lume doar eu te ador!

Primeşte-mi şi sfatul de om trecător: Rămâi mal de mare caldă, lasă valul schimbătorul.

Bileţel

Constantin Răducan Masculin ulei pe pânză (70 x 70 cm)

Ţi-am lăsat, vezi, în odaie, Dar de Sfântul Nicolae: Aurită joardă lungă, Duhuri rele de le-alungă, Covoraş cu flori de nufăr, Pentru inimi care sufăr, Un finic lângă perete, Ochii-ţi blânzi să ţi-i desfete, Lumânare verde-n sfeşnic Ca să nu fii tristă veşnic: Două cărţi cu basme sfinte Ca să-ţi poţi aduce-aminte De menirea ta în lume... Şi-aste versuri, ia-le glume!... Şi ca să nu-l piarză vântul, Am pus muşchi, peste pământul, La cel mic lămâi din casă.

Acum, grijile le lasă Şi te-acoperă cu caldă Pătură de pat şi-ţi scaldă

Trei elevi bredicenişti în preajma susţinerii examenului de bacalaureat: I. Kunst-Ghermănescu (viitorul campion mondial) - coleg de bancă cu Al. Racolţa -, Pia Macrea şi Al. Racolţa (Lugoj, 1944) Toţi cerşetorii bolnavi se reazămă-n umbra surâsului Său, ca luminile ostenite în umbra abisului…

Vagabonzii din noi sunt singurii lui credincioşi.

Nenorocuri, uitările, fericirile şi cenuşa sunt cei mai pioşi.

N-a fost nicicând statuetă, Ci modelul gol, al luminii, în formă secretă.

Constantin-Tufan STAN

invitatul revistei

nr. 42 n octombrie 2014

Ioan Moldovan (Să ne rugăm)

Nimeni să nu intre: mor tot timpul Puţină discreţie, ce dumnezeu!

Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul acesta de minereu?

Staţi afară, aşteptaţi, şi-aşa-s destule aici: singurătatea-i o-nghesuială – între prima verba şi ultima thule cineva a întins ritualic o obială.

Nimeni să nu intre: mor tot timpul după această perdea, ce dracu’!

Ce-i de văzut, ce, în olimpul acesta nici profan şi nici sacru?!

Feerii spaime Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne grea şi obosită. Câinii altora latră un creier de vară îngrămădind de toate şi totuşi cu mari goluri Miros de lapte şi cimitir Spaima unui trib ştiind că mama unuia dintre noi tocmai naşte Feerii spaime şi râsete şi toate poveştile celor mari – absenţi totdeauna Când ajungi la Suprafeţe în jurul gurii aceeaşi vânătă tristeţe: ce am trăit, când?

Pierdere Lungi ani ai îngrijorării pătaţi ca somnul nămolurilor dulci urme reci şi băloase vălurind zi şi noapte pânza pe care Domnul mi-a aşezat-o milos peste oase Muţenia mea se îngroaşă pe râu în jos dar mâna Lui presară cenuşă să pot vreodată să mă întorc dac-aş vrea în raiul mâlos unde fiul se desparte prin suferinţă de tată Ochii-mi bătrâni sfâşiaţi de stelele sure îşi lasă şi ei cenuşa sticloasă prin crâng să pot dac-aş vrea să revin în aceeaşi pădure din care şi eu am ieşit râzând şi nătâng

O, meseni Ne-am ridicat din somn: delăsarea s-a scuturat ca o mâţă şi duhoarea ei a veştejit încă o dată arboretul şi păpădiile Prea multă-multă groază peste preapuţinele ştiinţe ale nenorocului Şi totuşi, nimeni nu vine să mă smulgă din sânge şi să-mi şteargă numele O, meseni nu vă fie scârbă: linţoliul gras cade fald după fald

Himere M-a trezit îngerul meu bonom, îngerul meu tolerant, căruia nici să-i vorbesc nu mai e nevoie: a-nflorit sângerul, zice, din care-o să-ţi fac cerneală nouă, vechile ciute de pe peretar să le-mbăiezi în ea ca-n rouă. Şi între timp eu te mângâi şi te mint, iarbă tânără de-o tinereţe de var în care s-a stins ceva de nenumit.

Nu mai sunt pe propria-mi limbă în mâncare şi-n bere – îngerul bonom m-a prins şi mă plimbă doar pe la praznice de himere.

Lume bună, literară La Lunca Vişagului într-o după-amiază cu ploaie m-am visat cu Domnul Manolescu într-o dacie conducea dumnealui mai era cu noi un ofiţer parcă era cât pe-aici să lovim o doamnă într-un pasaj aglomerat ea se fereşte şi e gata-gata să nimerească sub tren agitaţie, spaimă, de ce? vine taifunul! zice Domnul Manolescu îşi decuplează centura de siguranţă şi-mi face semn să fac la fel coborâm, căutăm adăpost, ofiţerul dispăruse privim în depărtare şi văd pâlnia uriaşă smulgând ţări, oraşe, păduri

actualitatea literară 7

sub vreun copac nu e bine într-un şanţ nu în vreo căsuţă de-asemenea nu

în fine, hai şi noi în bunkerul ăsta acolo – birouri , bucătării, săli goale şi lume văd că e lume bună, literară

Descântec

atât de complicat să scrii când eşti viu

Uşile se închid cuptoarele ard Patria se piaptănă cu programe sapard Fumegă petele stinse pe leopard

O lună de vară departe de cuvintele scrise

Începe vântul vânătul vânt Care a lins toată sarea de pe pământ Şi mă lasă să mă-nspăimânt

Ospeţe de neţinut minte

Tranchilitatea mortului prieten mă picură Peste viaţa-mi nesigură Tocită de tot ca o lingură

Am trăit multă vreme laolaltă cu porumbeii

Cu care-a mâncat căpcăunul.

Când toate îs una şi nimic nu e Unul.

Frig Iarna, iarna m-a lăsat în lumina lumânării vine tânărul ei somnoros şi zice Ce scrii, poeme?

Ce pot să scriu? Poeme. E jalnic?

Nuuuu! zice el milos, dar e frig.

Ce să fac cu neliniştea lui O s-o scriu şi-o s-o stric

De lucru Stricat de viaţă stricat de neviaţă de gât cu mainimicul care mi-s un aparat de fabricat toxine greaţă mă mai prezint doar ca trimis de Vechiul Tărâm de unde am venit ca să dărâm pe-aici ce e de dărâmat dar nu mai e de lucru – pace iar îngerul mi s-a-ncruntat s-a pus în somn suspină doar şi tace

mix Lazăr a înviat Apoi a scris 20 de mii de panseuri sub mări Dar nu cu el vom lua cina vorbind una-alta A trecut Patroana şi ne-a luat etichetele Acum cum o să ne mai sune Cineva?

Unde sunt reverberaţiile, penetrările, viziunile, inteligenţa, drama – Celelalte Etaje?

Azi – aşa, mâine – aşa, poimâine la fel Doar stând şi necugetând în Marele Gel? În timp ce un cuc expiază în telefonul mobil Cum să-i sun pe Electori şi să le spun despre Portrete, despre Pivniţă. Despre Salarii!

Când însumi tot mai des torn cafeaua în scrumieră Când scrumul e o acţiune dătătoare de satisfacţii Când cu morţii comunicăm doar prin melancolii Uite că nu: nu scade vinul în pahare – e alb, e roşu Doar câinii ţinutului nostru latră a jale O să ne frângem grumazul, frate, o să ne umplem iar de sânge stricat Când ne va-mbrăţişa duioasa moarte îl vom vărsa pe tot în pat Iar dintre câini, doar unul va jeli Ceilalţi, mereu mai harnici, doar vor lătra De parcă nimeni nu mai poate fi nici Lazăr, nici eu, nici Dumneata.

Constantin Răducan Oraş ulei pe pânză 60 x 80 cm

Ceremonia săracă a ceea ce nu mai există

Poetul Viorel Mureşan căutând fantome în Facultatea de Filologie

Astăzi pe la amiază ascultând un pictor vorbind, un prozator dându-i replici, am auzit în aer O propoziţie ce părea un bun început de poem Acum – nici peste şase ore – habar n-am cum suna propoziţia aceea promiţătoare E-adevărat că între timp în capul meu concupiscent s-a oploşit O mierlă. Lucrează harnică la moartea viermişorului mov ţinut de ciocul ei portocaliu E-adevărat că nu mai am cu poezia vreun raport E-adevărat că e o vreme preelectorală Trăiesc într-un hăţiş de adevăruri Sunt mulţumit, în fine, că am un stil bun care scrie bine. În negru.

Dragă, Nici nu se însera bine şi eu mă întorceam spăşit să mă ascund în naveta spaţială. Un bun prieten al meu fărâme se făcea pentru binele public, un judecător de plasă, pe de altă parte, mă făcea „monstru sacru”. Toate le primeam în inima mea, de parcă aş fi fost Maica Tribului. Fumam ca dracu’, sub cupola fumului meu puteau încăpea o groază: bureţi de rouă, stâlpi cu vase, dealul cu un singur păr, izvorul porcului şi alte şi alte fericiri. Îmi zburau ochii, mângâiam masa, când o să citeşti spune aşa: asta e! Mi s-au albăstrit degetele de fericire. N’am nici o confirmare. Îmi vin ocupanţii, mierlele locale, şi mai ales cei de nespus: Turbionarii!

Dragă, Doamnă, am înnebunit – corect, cu doi n. Deci Vă vorbesc direct, nu-i aşa, pe şleau – Lasă că am mâinile, gândul, picioarele reci, Dar însă ci, Doamnă, te vreau!

Te vreau: imensă, tulbure, înecăcioasă Să mă pot în tine ascunde-piti-resemna Sigur, eşti eternă, eşti vie, eşti viguroasă – Asta e. Treaba ta.

Dar eu doar o strofă – aceasta – mai am, nu mai multe Strofa asta în care bat apa-n piuă Ce trist! Nu-i nimeni să mă asculte Cum crăp de ziuă.

Dragă, N’o să te mai scalzi de două ori în apele aceluiaşi râu-lac-bazin Dar nu te sun ca să nu te tulburi Nu te bat la cap, la umăr, la tâmplă Berea e tulbure Oraşu-i aşa-şi-aşa. Se întâmplă. Încă puţin.

Vremea e bună, doar că n’o mai urmăreşte nici un obsedat Vreme bătrână fără brâu, să-l dezlegi Cu lâna tunsă cu trusa oribilă Cărnoasă-n falduri călduţe Ş.a.m.d. până aici, înţelegi? unde ne ţine-n lăbuţe şi ne ronţăie Neîncetat

Dragă, tot ce-am gândit trecând prin grădina publică e praf şi pulbere: uitare acu’, s-o iau de la-nceput: o halbă, stimată doamnă ospătară! aşa treci melancolia, aşa treci şi ape mai mari, cu bine glumesc, desigur, doamnă Eironeia ce sunt eu? doar un hoplit şi ştiu şi eu ca tine că nu ştiu nimic mă’ntorc de la muncile informative în existenţa asta tragică şi reeditată ce tulbure bere! ce sfătoşenie pe mine! o să ajungem de unde-am plecat: la filologie doar un hoplit, totuşi, fii cuminte ce este curajul? ce este pietatea? aud? nu râde, citeşte’nainte!

Iulian Leonard

8 actualitatea literară

capital acum sunt treaz acum lucrez facebook e linişte şi sunteţi toţi aici * în loc de oameni avem de toate

frica frica e când vii de-afară seara urmărit de trei bandiţi, ultimii oameni din oraş intri în bloc, împingi uşa în ei urci treptele câte două reuşeşti să închizi ce e afară e şi înăuntru taică-tu lucrează la uzina electrică acum te sfătuieşte să ai încredere în forţe dar ăsta e un vis ei te aşteaptă în hol sunt pregătiţi

lucruri inteligente la patru dimineaţa respiram şi nu eram singur * când mergeam la magazinul de jucării cu harry îmi spunea: te uiţi în sertar îţi alegi soldăţei ce vrei tu pe culori naţiuni poziţii posibile apoi am fost cu ibi de aici îmi zicea ea rece îţi alegi unul era un cowboi sidefat cute largi pe pantaloni foarte-nchipuit şi crăcănat stătea cu mâinile în aer ridicând două pistoale dincolo de platformă

caracter în fiecare dimineaţă maică-sa o bagă-n maşină * arată ca o dublură din copilărie unde trebuia să vezi diferenţa * ceva era-ntr-a patra că nu făceam nimic * are pe frunte o venă groasă cât o mână de copil

şcoala de poezie * a-nchis geamurile m-a primit în biroul tehnic privindu-mă prin ochelarii rotunzi ca un al doilea tată îmi tot zicea ,,mamă’’ era plin de fum dădea telefoane în maghiară stătea în pantaloni scurţi m-a servit cu cafea din termos mi-a oferit scaunul său identic cu cel pe care mă aflam pe pereţi avea tablouri cu cai unul dintre ei era un calendar cu 13 august pe desktop avea ditamai dalmaţianul anais 4 ani din telefon a sărit cu pozele căţeilor şi-n ce poziţii dormeau ei liniştiţi toţi erau fetiţe mi-a mai rămas să scot reportofonul: actorii şi copiii au multe în comun e tot ce-am reţinut duminica sunt cele mai tari spectacole vin bunici mătuşi şi unchi biletul costă 6,1 lei (10 bani e crucea roşie) piesele se joacă la liber toate se reiau se refac în acest an (pe 21 septembrie e premieră fata babei şi-a moşneagului) atelierul adăposteşte păpuşile de lemn altele-s din polistiren arată ca lişte linguri teatrul circulă de la alba-iulia bucureşti la avignon festival ajuns la a 60-a ediţie sau peste trupa de marionete are în componenţă 10 actori atât fete cât şi băieţi a) La începuturile sale, el se ţinea odată la 2 ani, iar de o perioadă, mai exact din 2006, el se face anual. b) Diferenţa dintre teatrul de marionete şi cel de păpuşi este aceea că păpuşile pot să fie pe mână, pe tijă, pe vaiang, în timp ce marionetele sunt puse pe fire şi mânuite pe o cruce. c) Teatrul de marionete din Arad are în portofoliu două spectacole 3D, care îmbină proiecţia 3D cu jocul marionetelor reale, desfăşurat în spatele unui ecran pe care se proiectează imaginile tridimensionale. Astfel, se obţine proiecţia 3D cu jocul păpuşilor de pe scenă, acest lucru fiind printre primele realizări din lume de acest gen, din câte se ştie.

la abc se pune muzică cu oameni care nu citesc şi nu se uită la filme vei merge să plăteşti baxul de beri ’’terapia’’ îi ţii în buzunar bunica ţi l-a cusut cu un ac de argint pe care l-a lăsat acolo când a rupt aţa să-ţi aduci aminte de ea mereu ieri m-am întâlnit cu estera ţinea în braţe un copil de două luni nu se îngrăşase mai deloc

măsurători am cauze în mine şi atât hai la bucătărie să-mi explici atunci când sforăi şi refuzi eu îmi fac bine în fiecare zi apă pentru umeri – Iulian Leonard

recapitulare un picior de scaun lasă urme pe covor

nr. 42 n octombrie 2014 lucruri şi termeni ciudaţi mă simt foarte mic deşi n-am de ce mâine-i mâine ştiu şi îţi mulţumesc nu e vremea să te gândeşti nu ştiu cum bine că eşti hotărât nu ni-s aşa tâmpiţei * am visat cu oameni care se aruncau de la etajul zece zâmbindu-ne apoi fericiţi iar nouă ne era rău de sus dar tot ne uitam am trecut printr-o ploaie cu stropii mari şi-am împărţit-o atent cu prietena mea şi limuzina pe două roţi am aruncat într-un perete cu un lansator de rachete iar peretele a stat cuminte şi s-au spart numai geamurile şi aici şi acolo nicio grijă am visat ceaiuri broaşte case ţărăneşti şi lasere broaştele se aruncau şi ele din mâinile noastre din aerul fără etaje ca prin minune * câteodată aş vrea să zic şi eu lucruri şi să plâng fără să par mai firav decât sunt * am lăsat scaunul deoparte m-am întors să nu uit ceva la şase şi-un sfert ba chiar trecut se-aude apa prin ţevi pe geam vecinul de la casa de lângă blocul unde stau are radioul la maxim i hear your heart beat to the drum drum drum asta se difuzează după meteo vecina îşi dezleagă bicicleta căutând şi găsind cheia unică pornind în frigul ca o ceaţă evită portarul el face la fel cu pasu-n lateral întoarce capul după ea îi spune: bună dimineaţa ! deschide o întreagă clădire steagurile de la regia apă canal bat înspre stânga pe i love rock’n’roll privesc un copac şi frunzele lipite de trotuar dispersate-n jurul trunchiului betonat ajungând pe-acoperişul unei maşini încă e linişte încă firele stau înfipte-n clădiri aşteptând soarele ca nişte raze venind de pretutindeni fotografie o gimnastă cu picioarele peste cap ca o foaie îndoită la un colţ zâmbind lângă mingiuca roşie * uneori mă gândesc că durerea asta va deveni fizică oare chiar mă contrazic ?

şcoala de poezie

nr. 42 n octombrie 2014

actualitatea literară 9

Premiul revistei Actualitatea literară la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia” regatul meu pentru o seară de mai în care se ia inima şi se pune cu un picior în groapă într-o inimă mai mare aşa cum mi-am aranjat pe rafturi colecţia de parfumuri şi romanele lui eliade după ce nu a rămas decât scrumul îmi simt buzunarele rupte ca un sărut în gara din mangalia trenul pleacă in cinci minute de la linia una.

invisible disease eram la o băută cu amica mea deznădejdea deşi în principiu refluxul gastroesofagian mi se activează automat fie şi numai la gândul de alcool „ia, bea şi spune-mi care e şpilu’” mă îndemna nenorocita păi uite care e treaba mademoiselle am căzut într-o groapă şi nu mă pot ridica „nu-i asta o problemă amiga” mi-a răspuns şireată colţurile gurii ei se încreţiseră şi mă îndemnau să mă încrunt de ce să nu îmbătrânesc zece ani dintr-un singur gest până la urmă un gest constant frivol şi sempitern ironic paradoxal semeţ chiar şi vistier al bunătăţilor de a lua sticla şi de a o duce la gură „învaţă de la mine să ocoleşti realitatea să te ridici în picioare când ţi se pune o întrebare dar să nu vrei să răspunzi de teamă să nu îţi tai singură creanga de sub picioare învaţă de la mine să îţi pui ochelari de cal atunci când adevărul e unica soluţie pe care nu o poţi stăpâni învaţă de la mine să nu baţi niciodată cu pumnul în masa altora ci doar să taci la masa ta” şi în timp ce îmi înecam amarul în lichide pe care nu le suportam toate sticlele s-au spart într-o veselie contagioasă şi periculoasă pe care nimeni nu a părut că o agreează toţi îşi acopereau ochii ca nu cumva vreun ciob al decăderilor mele să le străpungă retinele preţioase am străpuns eu aerul cu braţele lăsaţi cioburile să vină la mine durerea să-mi paralizeze orice urmă de remuşcare şi i-am zis „învaţă de la mine să te arunci în apă chiar şi atunci când nu ştii să înoţi nu contează că malul e departe şi apa te înghite măcar ştii că ai încercat învaţă de la mine să porţi cămăşi albastre în loc de rochii negre să dai peste nas alegerilor pe care singură le-ai făcut înainte să devii cine eşti acum învaţă de la mine să te apreciezi atât cât trebuie uneori chiar mai mult decât meriţi nu e nicio greşeală în a-ţi acorda toate trofeele de care dispui pune un picior în faţa celuilalt şi ai să vezi cum ieşim din groapă învaţă de la mine să apuci o mână atunci când toată lumea e la fel de handicapată precum venus din milo” deznădejdea e făcută din lacrimi sânge şi pământ umed din toate promisiunile pe care ţi le-ai făcut şi nu le-ai putut respecta şi urletul înnăbuşit din miez de noapte din seminţele aruncate pe pământ arid şi ploaia din mijlocul lui ianuarie e setea mistuitoare când în sticle nu ai decât vin roşu la care eşti alergică dar am aruncat vinul am spart sticlele acum barul e gol paharele-s cioburi şi în dreapta mea nu mai e decât o hologramă mută şi fadă a neîncrederii

am simţit cum se dezlipesc una de alta o nouă pereche de pleoape prin care am început să văd lumea ca pe o trecere în fundal a imaginii tale în prim-plan

Maria Stan

matrioşka

nu arunca noroi în mine atunci când #numaizicnimic ştii prea bine cât de puţin mă pricep să articulez cuvinte în comparaţie cu tine şi cea mai bună concluzie a mea a fost că #teiubesc

confuzie nimeni suntem noi şi colinele astea sunt terenul nostru de joacă if (time) să nu uităm să ne afundăm în mocirlă până la genunchi în timp ce domni cu ochi verzi citesc pagini nescrise în ochii noştri câinii de pe stradă spun poveşti când pun un picior în faţa celuilalt hei câine cum este să nu mai fii om

nu lăsa otravă să îţi curgă din ochii negri îmi înveninează fiecare ţesut mai ales atunci când nu ne avem decât unul pe celălalt doar fumează-ţi ţigara şi suflă înspre mine ca şi când cuvinte nu mai există este doar fumul care îmi spune #osărămâncutine.

dinţi de lapte

then (patience) aruncăm cu zaruri împărţim jetoane râdem ca beţivanii mângâind hieratic scaunele roase de vreme de prin gări nu mai ştim cum e să nu dăm cu piciorul cleştilor agăţaţi pe culme unde ne punem zilnic la uscat pielea udă după ce nu mai rămâne decât amintirea mă tot uiţi pe acoperişuri de case în ultima vreme dar sunt atât de aproape de cer am fost mai populaţi de atât mai tineri decât goblin-ul din vama veche mai calzi decât lemnele din soba bunicii mai statornici decât şoferul lui 85 mai puternici decât boabele de cafea aruncate în debara dar stând într-un bar din mine cunosc pe toată lumea nimeni nu este om şi mesele astea sunt terenul lor de joacă else (breakdown) mă îmbrac în quiproquo în timp ce îmi citesc scrisorile netrimise port bocanci maronii ascult silent strike mă uit pe geam şi aştept

nu dorm, doar încerc ah dragoste miroşi a ploaie şi a muncă după programul normal ai urme de grăsime pe vârfurile degetelor vopsea în păr descifrez o durere sfâşietoare în ochiul tău căprui îmi vorbeşti de liliacul din grădină de florile de măr pe care mi le pui după ureche balurile la care să fim ospătari după ce o să ne armonizăm simţirile şi gândurile cu parfumul dintr-o sticluţă mov între timp uite aici este farfuria ta spartă adună cioburile spală-ţi mâinile de sânge şi atinge-mă ridică-mă pe mansarde chircite de greutatea cerului pentru că eu o să mă închin în faţa adierii tale vom dansa pe ritmuri de reggae îmbrăcaţi în cămăşi largi nepurtate pe plaja sângerie a visurilor noastre.

dialog în hashtag-uri poate că nu există dialog poate sunt doar monologuri în perechi şi dumnezeule conversaţia noastră e inegalabilă

dar sângele mi-e pur vintrele curat

nu da vina pe mine pentru că cel mai bun răspuns pe care-l pot da este #nuştiu stă în geometria fiinţei mele să fiu nehotărâtă nemulţumită nestatornică şi alte adjective cu ne- ca prefix nesigură neclară nesătulă dar niciodată nesinceră

învaţă de la mine să te încrezi în ochii altora atunci când nu mai ai decât orbire.

nu îmi spune mie #nuaiîncredereînmine pentru că în ziua în care am dormit prima oară în acelaşi pat

îi ascult ecoul şi ecoul mă ascultă pe mine e atâta linişte şi dezordine

nu-ţi înnegura inima atunci când îţi spun #purşisimplunuvreau pentru că ăsta e argumentul suficient şi dacă eu sunt –ea nu doar o –e ar trebui să îţi fie necesar

tati ia batista asta şterge-ţi lacrimile cu ea curăţă-mi sufletul înnegrit de vreme ca pe o oglindă mizeră după ce nu ţi-ai mai văzut chipul decât ca pe o asimptotă (tu şi tu - două drepte care nu se întâlnesc niciodată) nu e vina ta tati că am început să îmi doresc să mă pun în genunchi doar atunci când ajung în vârful muntelui în tăcere îmi smulg pielea biciuită de nori îmi tai mâinile tremurânde mă îngrop în zăpadă simt vântul alintându-mi faţa plâng amar pentru că nu mai am salvare fără un echipament pe măsură ştiu că tu nu ai vrut să se întâmple nimeni nu a vrut nu eram eu mare filozoafă pe atunci credeam în moş crăciun aşteptam să vină ziua ta ca să pot să îţi dăruiesc cel mai frumos cadou (nu mai ştiu despre ce era vorba dar era cel mai frumos) şi s-a întâmplat pur şi simplu nu te-am mai văzut pentru o lună şi mi-era dor de prezenţa ta de televizorul pornit întotdeauna la ştiri de luptele noastre cu perne de sărutul pe frunte dimineaţa mama era mai mult plecată mai aveam o eşarfă care să îmi aducă aminte de mirosul ei (odată a lăsat cheile în afara uşii şi eu eram în casă singură cu umbra familiei care eram înainte de asta doar noi două cred că am vorbit cu ea la un moment dat am stat la o şuetă am băut din cănuţe de plastic roz m-am smiorcăit pentru că îmi făcea în ciudă mi-am dat seama că în cele din urmă chiar era doar o umbră şi atunci a murit şi ultimul copil din mine) am plâns multe nopţi după asta tati deşi nu credea nimeni în inocenţa mea din simplul motiv că atunci când s-a pus la o emisiune de pe protv sau prima întrebarea care este cea mai importantă persoană pentru tine eu am răspuns mama apoi am zis absentă şi tata... eh eh tati mi-au zis că alţii ar da orice să aibă un tată şi eu vorbesc de tine în scârbă dar ştii că nu aş face asta niciodată micile tuburi din oţel inoxidabil din inima ta m-au făcut să realizez că nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât să te am aproape să plantăm împreună meri imperii de flori să îmi dai bani de tren când vreau să îmi iau câmpii să îmi citeşti moartea căprioarei să ne bem cafeaua de dimineaţă să ne certăm pentru că tu vrei să mă duc la ase şi eu la limbi străine să îmi umpli în fiecare seară o cană de lapte cu 3,5% grăsime să mă întrebi dacă am prieten să îţi răspund că o să fii primul care află să sperăm împreună la un viitor la fel de înfloritor ca mărul nostru să fie vis vis vis peste tot oriunde mă duc picioarele e acelaşi lucru spun /totul/ pentru că fiorurile mele au frânt timpul dar când ele sunt înfrânte tati spun /nimic/.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 42 n octombrie 2014

Din grădina lui Dumnezeu-Popescu

Mă simt obligată să reintru – nu-i chip altfel, cîtă vreme dezorientarea continuă – în cursa cu obstacole, ceea ce înseamnă, după mine, luare de poziţie contra publiciştilor (intelectuali şi mai puţin intelectuali sau mai mult sau mai puţin publici), eseiştilor, istoricilor, filosofilor cu atitudine simpatetică faţă de comunism.

Iată-i gata să-i resusciteze, prin respiraţie gură la gură, ideologia. Şi sunt de toate vîrstele şi calibrele: vechi agitpropi kominternişti, tovarăşi de steag socialist, fiii celor dintîi, tineri pe care căderea dictaturii i-a prins cînd aveau paişpe-cinşpe ani, unii chiar mai cruzi, abia deveniţi „şoimi ai patriei” sau nenăscuţi în fostul regim.

Roboţii mari ai Puterii, dar şi roboţeii păstrînd sechelele programului comunist: antimemorie, antireligie, antitra-diţie, privesc cu înţelegere multă utopia comunistă, ca să nu-i spun cea mai mare minciună istorică. Detritusurilor marxiene, vechii ciocli ai capitalismului (putred), li se aliază (sau alienează e cuvîntul?) juni marxologi, declarînd că „Marx e cool”, iar Lenin şi mai cool. N-a scris J.-P. Sar-tre, orb sau orbit de avantaje materiale, într-un reportaj moscovit, că „în URSS libertatea de a critica e totală”?

Unii aparatcici se arată ostili total comunismului (s-au şi reciclat, trecînd să predea istoria religiilor; îşi construiesc biografia, mai greu fiind cu bibliografia; scripta manent) şi-i caută prin familie pe popa Ilie, pe călugărul Vasile etc.; alţii ies la rampă să-şi justifice erorile şi ororile, doar e democraţie şi încă „originală”; zîmbitoare, ca şi tautologica democraţie populară, şi ea cu faţă zîmbitoare. Dar în trend nu mai este dereticarea CV-ului (cum a procedat Ileana Vrancea, devenită lovinescoloagă), ci, cum spuneam, resus-citarea sistemului, dorinţa de revenire la vechiul regim.

Gata să inverseze polii binelui şi ai răului se arată, deopotrivă, staliniştii duri, dar şi ceauşiştii forte, adepţii „dictaturii de dezvoltare”, ca Ştefan Andrei, recent ocultat. Peste toată dezbaterea, apare, flying flag, însuşi Tovarăşul Dumnezeu, specialistul nr. 1 în propagandă, altfel spus, în marketingul PCR. Mai era un Dumnezeu peste Tov DumnezeuPopescu, Tov Ceauşescu, atîta tot. Şi cum de necuprins fiind grădina lui Dumnezeu-Popescu, iar Tovarăşul Dumnezeu un bun avocat al diavolului, tineri eseişti pun în chestiune comu-nismul ca fiind raiul pe pămînt: bunăstahrea tutulor (în pronunţia şi-n opera lui Ceauşescu), egalitatea şanselor, coeziunea socială, progresul… şi alte idei deprinse pe vremea cînd minciuna ideologică stătea cu şcoala la masă.

Să fie tentaţia practicilor totalitare, a dictaturii înscrisă în legile omeneşti sau destructurarea nouăzecistă n-a cunoscut restructurarea într-o nouă ordine/ lege? Stînga iliescă a vrut de la începutul începutului să dea faţă luminoasă socializmului, argumentînd că nu ideologia poartă vina, ci cel care a aplicat-o: împuşcatul.

Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsusuri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivîndu-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.

Anticomuniştii sunt revanşarzi, s-a afirmat cu un termen luat din vocabularul Komintern. S-a cerut cumpătare şi empatie pentru călăi, blîndeţe şi iertare creştină pentru atei. Că ai în familie un deţinut politic, un „puşcăriaş”, un „bandit”, cum li se spunea opozanţilor regimului roşu, nu intră în calculele acestor opiniomani de extremă stîngă. Atrocităţile dejisto-paukeriste? Ia să ne mai lase ăştia cu bunicii lor morţi în puşcării. Doar n-o să rămînem în faza anatemizării, ca Goma, cu „ororile” lui narate în romane. Ce dacă lui Dario Fertilio, ziarist la Corriere della Sera, experimentul Piteşti i se pare „tristul record al terorii”? Da’ ce, Goma-i scriitor? N-are talent, a hotărît-o Securitatea şi a prins. Iar Radu Ioanid dă ritos replică lui Gabriel Andre-escu: „Persist şi semnez.

Paul Goma este un antisemit sălbatic”. După îndemnul la calm, iertăciune, toleranţă (ca şi cum toleranţa n-ar avea limitele ei), a venit alt îndemn: la discreditarea anticomuniştilor. Goma e personalitate controversată, dar Pleşiţă a avut liber la OTV, necenzurat pînă-n moarte (2009).

Sigur că Goma, de la Paris, i-a dat replică lui Victor Druţă, de la Roma: „crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi „tolerant” cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?” Atitudinea lui tranşantă a fost cauza pierderii premiului Republicii Moldova. Sora România nici nu s-a gîndit să i-l propună măcar.

Vrem să ne descotorosim de trecutul care ne oripilează; terminaţi cu întreţinerea memoriei Gulagului, cer indivizi care au schimbat limba de lemn

Hotărît, nu bătrînii nostalgici care aprind lumînări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul, ci tinerii care consideră comunismul „una dintre cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”.

pe limba vechilor cazanii, de la reportaje socialistichii la pisanii. Cît despre post-modernişti, ei nu-l agreează pe Goma pentru că prozatorul nu se joacă postmodern cu trecutul.

După condamnarea de faţadă a comunismului în Parla-ment, corul goşist a prins alte acute: Cum să dai într-un duşman (cal) mort? Gata, Tismăneanu a produs Raportul. N-aţi citit ce scrie pe copertă? F-I-N-A-L. Ceasul despărţirii de comunism a trecut, chit că pentru unii a fost un „travaliu de doliu”. Am lupta, chipurile, cu un comunism mort şi-ngropat. Ba n-a muritu, doar un pic s-o hodinitu.

Iniţial, aşadar, se ducea o bătălie între dejişti şi ceauşişti, acuzîndu-se reciproc. History! Par a se fi regrupat pe aceeaşi linie de front, ca să refacă solidaritatea socială de oţel, în numele cauzei. Şi asta cu ajutorul tinerei generaţii care, prin cîţiva reprezentanţi ai ei, plîng şi suspină după inexistenţa unei stîngi puternice.

Numai bătrînii conservatori (a fi conservator înseamnă a fi anticomunist şi naţionalist, că tot au vrut sovieticii dez-naţionalizarea) văd răul absolut în comunism.

Cei tineri îl re-gîndesc. Ştiu aceşti re-gînditori ai regimului politic criminal ce înseamnă MSV (muncă silnică pe viaţă), DO (domiciliu obligatoriu), deţinut CR (contrarevoluţionar)? Că unul din nouă locuitori ai ţării, de la 12 la 85 de ani, au trecut prin violenţe Constantin Răducan Altar (2003) ulei pe pânză 90 x 90 cm

inimaginabile fizice şi psihice, în timpul anchetelor? Că lectura ori citarea unei cărţi interzise te băga în gherlă?

Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip de Mihai Buracu ar trebui să intre în lista lecturilor şcolare obligatorii.

Buracu (împreună cu cîţiva colegi) îşi ajutase cu ceva bani profesoara de română, soţul fiindu-i arestat. A fost închis în camera 4 Spital din Piteşti. În două luni a albit, era alb complet la 21 de ani. Elevii şi studenţii creştini şi patrioţi erau ţinta „reeducatorilor”. Şi ce-a vrut experimentul Piteşti decît distrugerea solida-rităţii între deţinuţii politici, împinşi cu bîtele să se chinuie între ei? O să moară şi ultimele victime ale experimentului Piteşti (Mihai Buracu a şi murit) şi atunci, gata, torţionarii vor intra în istorie ca eroi ai luptei de clasă şi se va studia din nou Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, că tot s-a scos din manual Moartea căprioarei.

Canalul? Cutare eseist vrea să se scuture (ca un cîine ud) de „picăturile lui de sînge”. Despre Drum fără pulbere ni se spune că-i proză scrisă cu talent de răsfăţatul proletcultului, Petru Dumitriu. Despre Istoria Canalului, frămîntat din noroi, apă, sînge, oase (v. docu-romanul lui Valentin Hossu-Longin, Canalul Morţii. Martor (Fundaţia Academia Civică, 2013), preferăm să tăcem.

Cum s-a procedat: s-a făcut întîi o etnoimagine fără eroi şi fără martiri (mijloacele nu scuză scopul). Şi pentru că n-am avea eroi, atunci o preaslăvim pe „Ana noastră” (sintagma lui Brucan din „Scînteia”) ca măiastră oratoare şi „Passionaria Balcanilor” şi-i găsim loc şi lui Ceauşescu.

Printr-un istoric (Andrei Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains (Curtea Veche Publishing, Bucureşti., 2004) şi printr-un cineast (Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film lansat pe ecrane în 2010, dacă nu mă înşel) s-a trecut la reconsiderarea „înaltei personalităţi” scornicene. Numi vine mie să cred ce scriu: Ceauşescu va intra (spun stelele?) în istorie ca martir, ca erou al neamului etc.

Mai mult decît atît, e plasat de Alexandru Matei (cu recomandarea lui Cioroianu: tînăr „citit, cu umor şi bun-simţ”) în Grădina Ghetsimani.

Cel răstignit pe zidul Tîrgoviştei e Iisus al timpurilor noastre, nu altcine. Ce dacă a ucis, a înfricoşat, a promis, a înşelat? Ceauşescu, ni se spune din inerţie sau din inepţie, este Mîntuitorul. Ce-i drept, ne-a cam mîntuit!

De la voievodul Ceau, pictat ciocnind cupa de şampanie

cu Ştefan cel Mare, s-a ajuns la Ceauşescu-Mîntuitorul, reconsiderat în numele binelui comun, ca şi cum asta ar fi făcut, bine, ba chiar bine evanghelic, demolînd Sfînta Vineri. „Nicolae Ceauşescu, ne spune Alexandru Matei, perpetuează tradiţia martirului român. Cînd îl sanctificăm, dragi tovarăşi? În postumitate, va primi „medalia Istoriei”, ne asigură tînărul eseist, pe cuvîntul lui de pionier. De aici pînă la a-l declara supraom n-au rămas decît cîţiva cuadraţi sau pixeli, ceea ce i se pare lui A. Cioroianu copleşitor, în numele culturii dialogului, argumentului, polemicii.

Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluţionar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici şi Esca, de ce n-ar fi şi Ceaucesco un romantic revoluţionar? De aici şi disputa: la fel de… avenit, altcineva îl consideră pe Ceauşescu avan-gardist, aparţinînd avangardei, dacă şi Salvador Dali (v. scrisoarea publicată de „Scînteia”, în 4 aprilie 1974) l-a felicitat pe imperialul nostru preşedinte al republicii cu sceptru la purtător. Că Dali o făcea în bătaie de joc îi scapă.

Tinerii procomunişti se întrec în a aduce argumente în favoarea unui Ceauşescu-artist, homo aestheticus, de cuprins în sfera sublimului. Şi ce subtil e Andrei Ujică, văzînd sub coaja dictatorului miezul: dictatorul artist. „La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist, ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul.

E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Chiar. Ce mi-i Baudelaire, ce mi-i Ceauşescu. Albatroşi ucişi, amîndoi. În această logică a absurdului, se poate afirma orice, hîrtia suportă: Ceau a vrut Nobelul pentru pace; pe cale de consecinţă, n-a fost violent. E şi autorul unui vers mare: „Să facem din tun tractoare”, ceea ce l-a inspirat pe Adrian Păunescu, probabil, să îndemne: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Ce dacă a participat (de tînăr), cu arma-n mînă, la lupta de clasă socială, pro colectivizare?

Alt simpatizant (sau acelaşi?) merge mai departe, găsindu-l pe scorniceştean bretonian (v. Manifestul supra-realist al lui André Breton, din 1924). Aşa da: Ceauşescu era… suprarealist, cerîndu-ne imposibilul: să trăim fără apă, lumină, căldură, hrană.

Ce ne mai spun tinerii, pe cuvînt de utecist? Că regretă entuziasmul colectiv. Asta dacă osanalele unanime şi aplauzele la unison sunt semn de solidaritate, dacă spectacolul ordinii de pe stadioane nu era supravegheat de forţa Secu.

Hotărît, nu bătrînii nostalgici care aprind lumînări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul, ci tinerii care consideră comunismul „una dintre cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”. Şi cum, zic ei, să condamni o utopie măreaţă? Cum să fie acuzate şi, cu atît mai puţin, pedepsite, răzbunate crimele celor care au investit (gloanţe) în frumoasa ideologie? Spus net: utopie rea, cea mai rea utopie posibilă, asta e comunismul.

Pentru oameni normali, înseamnă anormalitate. Ce beneficii, ce laturi bune să preluăm din socialism? Ni se propune să vorbim relaxat despre utopia bună a egalităţii sociale? A fost aşa ceva? Ei, părinţii, la Canal; noi, copiii, duşi cu şcoala la filmul sovietic Haz, cîntec şi dans.

Să regretăm acest coşmar, acest dezastru, disperarea, ura, frica? Să aşteptăm alţi „cavaleri ai dreptăţii”, cum le spune Richard Rorty, intelectuali morali ca neomarxişti? Ca să ne aducă iarăşi binele comun(ist)?

Comunismul, după cîte ştiu, nu este materie de studiu la şcoală. La Facultăţile de Istorie s-o preda vreun Curs de Martirologie? Că avem destui sfinţi ai închisorilor, contestaţi ştim de cine. Şi dacă nici acum nu suntem în stare să recitim trecutul, istoria scrisă de comunişti, şi să-i contestăm neadevărurile, atunci sechelele nu se vor şterge.

N-o învăţa istoria pe nimeni nimic, aşa cum susţine Zoe Petre, dar rolul ei, menirea ei, obligaţia ei, datoria ei este să înveţe, să deschidă ochii. Un proces al comunismului cu rol salutar, asta a lipsit şi lipseşte.

Cît despre cei care rătăcesc, mă tem că singura soluţie de a-i dezmetici ar fi să trăiască la fel ca noi ceauşismul.

Băieţii ăştia de extremă stîngă n-au decît să aparţină pe veci nu lui Dumnezeu, ci Tovarăşului Dumnezeu.

Constantin Răducan Arbore (1997) ulei pe pânză 50 x 60 cm

Mihai MOLDOVAN

nr. 42 n octombrie 2014

proza

Destăinuirea de pe munte

Am crezut că o să-mi pot aminti mereu de felul cum arăta. În pofida acestui fapt, constat că numai rareori înfăţişarea sa se desprinde din uitare. Forţa revelaţiei este de fiecare dată deosebit de puternică. Atunci, când l-am văzut întâia oară, stătea pe muchia unei ridicături de teren având drept fundal arămiul potolit al crepusculului. Era înalt, mai înalt decât în realitate, graţie felului în care se afla prefigurat. Părul şi barba, în întunericul cărora păreau a se fi rătăcit reflexele agonizante ale apusului, fremătau mărunt în pala vântului. Profilul îi părea aspru iar sprâncenele pregnant prefigurate. Drept veşmânt avea un fel de tunică, în realitate aceasta putând fi o cămaşă lungă, din cânepă, strânsă la mijloc cu un brâu lat, care m-a dus cu gândul la chimir. Hărţuite necontenit de adierea vântului, faldurile păreau a se desprinde de el.

Sprijinit de nelipsita-i bâtă, scruta întinderile păşunilor în lumina şovăielnică a amurgului. A rămas o vreme aşa, după care şi-a reluat mersul zorit, pierzându-se în înserarea care cuprinsese deja muntele.

Cu câtva timp în urmă aflasem despre el un fapt care m-a uluit, ceea ce m-a făcut să dau de urma arheologilor care, în timpul lucrărilor de dezvelire a ruinelor unui castru, locuiseră la sălaşul bătrânului. Aflând că unul dintre ei urma să sosească la cabana „Castrul”, ridicată în vecinătatea relicvelor străvechiului edificiu militar, am urcat pe munte cu o zi mai devreme, cu intenţia de a-l urmări în taină pe bătrân. Zic în taină întrucât, dintr-un motiv pe care îl voi aminti la timpul potrivit, evita să stea de vorbă cu oamenii.

Aşa se face că am ajuns sus, pe platoul muntelui, în apropierea unui sălaş din bârne pe al cărui acoperiş ţuguiat trona un coş înalt. Cele câteva acareturi din apropiere, nelipsite nici unei gospodării respectabile, erau împrejmuite de un gard trainic din lemn.

Locul avea o măreţie aparte. Jur împrejur munţii şi văile se succedau până în zare în nuanţe care se estompau treptat, până undeva la linia orizontului. Stând să scapete, soarele, înveşmântat într-o multitudine de nuanţe auriuroşiatice, nimba totul într-o lumină feerică. În stupina de alături albinele soseau din cele patru vânturi. Bâzâitul lor era blând, ca însăşi înserarea. Rămânând mult timp aşa, sub impresia odihnitoare a înserării, am distins la un moment dat sunetul tălăngilor ce prevesteau întoarcerea turmei de la păscut. Retras în dosul unor tufişuri, i-am urmărit sosirea. Doi câini ciobăneşti, cu blana stufoasă, flancau turma. În urma lor, bătrânul. Cu el, bâta. O ţinea pe după gât, sprijinită pe umeri, în timp ce braţele şi le odihnea pe capetele ei, petrecute în faţă. A dus oile-n ţarc, s-a pus să le mulgă. Cred că numai atunci şi-a dat seama că îi lipsesc din ele, căci a pornit în grabă, oprindu-se aproape de locul unde mă aflam, de unde a scrutat întinderile poienilor, prilej cu care l-am putut privi în voie.

Poposisem la cabană şi, pentru că arheologul urma să sosească abia în cursul după-amiezii, dis-de-dimineaţă am revenit la sălaş. L-am găsit pe bătrân trebăluind una-alta.

Când s-a apropiat de câini, aceştia s-au gudurat, zornăinduşi lanţurile. Odată dezlegaţi, au rupt-o la fugă făcând un ocol larg, revenind apoi schelălăind la picioarele sale. Curând, bătrânul, câinii şi turma s-au îndreptat agale înspre răsăritul ce se pregătea îndelung, de dincolo de coamele vălurite ale munţilor din zare, cu spectaculoase schimbări de tonuri.

Conturat pe fundalul cerului nimbat, pastoralul grup a căpătat un aer ireal. Apoi soarele a invadat zarea cu jerbe de foc şi, desprinzându-se de orizont, a început să se înalţe solitar pe siniliul cerului. Sprijinit cu bărbia de bâtă, bătrânul a rămas pe loc privind îndelung depărtările. Când căldura s-a înteţit, oile s-au îngrămădit la umbra unui stejar secular sub privirile aparent nepăsătoare ale câinilor. Înspre seară, în parcarea cabanei a oprit o maşină de teren. Înalt, de vârstă mijlocie, cu barba tunsă scurt, din ea a coborât arheologul care s-a dovedit a fi deosebit de comunicativ. Am ieşit pe terasa de pe care se deschidea o privelişte încântătoare şi, la o cafea, mi-a relatat în legătură cu venirea lor aici.

Era seară când grupul arheologilor se apropiaseră de sălaş cu mersul îngreunat de povara rucsacurilor. Ştiau că e singurul adăpost sigur de pe munte şi veniseră să ceară găzduire.

Zădărâţi de mirosul cinei care se pregătea, câinii s-au năpustit furioşi asupra lor, gata să-i sfârtece când, fluierând într-un anume fel, bătrânul i-a domolit. Dându-i bineţe, i-au spus cine sunt, precum şi motivul pentru care veniseră, anume acela de a cerceta zona în vederea reperării unui castru.

Bătrânul, de care interlocutorul meu şi-a dat seama de la bun început că avea o fire posacă, i-a poftit fără a schiţa acel zâmbet care îndeobşte însoţeşte amabilitatea gazdei.

Intrând în curte, şi-au dat jos rucsacurile ale căror chingi le apăsaseră dureros umerii şi s-au aşezat care pe unde a putut.

Dându-şi seama că bătrânului îi lipsesc cunoştinţele istorice, i-au relatat în fraze simple despre felul de viaţă al cuceritorilor de odinioară, precum şi rostul castrelor. În timp ce asculta, în priviri îi apăruse o mirare pe care, deşi căuta să şi-o reprime, nu a scăpat celorlalţi. La un moment dat i-a părăsit pentru câtva timp ( spre a-şi termina treburile gospodăreşti ale zilei, cum a motivat, sau pentru a reflecta de unul singur asupra a ceea ce îi trezise acea mirare mută?)

Oaspeţii au continuat să discute până când secera lunii s-a arătat printre crestele muntoase. Apoi, obosiţi de urcuş, au plecat să se culce în sacii de dormit întinşi pe fânul din podul şurii.

Peste noapte, unul dintre ei a coborât scara. Luna se apropia de zarea dinspre apus şi bătrânul încă nu se culcase.

Stătea pe un butuc cu capul sprijinit în podul palmei.

Nenumăraţi greieri ţârâiau în preajma sălaşului, tălăngile oilor se legănau în răstimpuri, câinii mârâiau nemulţumiţi de prezenţa străinilor, liliecii chiţcăiau mărunt săgetând văzduhul scăldat de lună, însă nimic din toate acestea nu-i distrăgeau bătrânului atenţia. Nici măcar oaspetele.

Dimineaţa, după ce s-au trezit în aerul proaspăt al muntelui, au coborât în curte. Bătrânul îi aştepta. Avea cearcăne sub ochi, privirea îi era tulbure, arătând răvăşit. Se vedea cât de acolo că nu dormise în acea noapte. Dregânduşi glasul, cu o voce tăinuitoare le-a făcut cunoscut că el ştie locul pe care s-a aflat acel castru şi, în cazul în care au încredere în ceea ce priveşte premoniţia sa, e dispus să li-l arate. Au mers întins ca la o jumătate de oră şi, ajungând

Constantin Răducan Alchimie (2002) ulei pe pânză 70 x 100 cm într-un loc năpădit de mărăcinişuri, arătându-le cu mâna, spunându-le: „Iată, de la copacul acela până-n piatra cea mare de acolo, pe-o lăţime ca la douăzeci de metri, aici să căutaţi”. A plecat apoi grăbit spre a-şi păşuna turma cât timp mai era răcoare, lăsându-i cu privirile îndreptate neîncrezător înspre locul indicat ca fiind vatra castrului.

Seara, în timp ce s-au apropiat de sălaş, bătrânul îi aştepta afară. Şi-au dat seama că arde de nerăbdare să i se confirme faptul că nu i-a îndrumat anapoda. El însă nu i-a mai întrebat nimic. Probabil că a dedus totul din înfăţişarea lor; erau osteniţi, dar reuşita le lumina chipurile.

De fapt, cum aflasem despre bătrân? Călătoream cu autobuzul şi, la un moment dat, lângă mine s-a aşezat tot un bătrân, vorbăreţ cum rar poţi întâlni şi care, între altele, mi-a vorbit şi despre acest lucru.

Cu ani în urmă fusese consătean cu cel stabilit ulterior pe munte. Mai mult decât atât, i-a legat o prietenie consolidată de suferinţele războiului pe care le-au cunoscut împreună.

Târziu, înspre bătrâneţe, şi-au părăsit satul din motive diferite. Cel ce ocupa locul de lângă mine îşi urmase unicul fiu care s-a stabilit la oraş. Prietenul său, la scurt timp după ce soţia sa l-a lăsat plecând în lumea celor drepţi, s-a mutat pe munte. Trecuse vreme îndelungată de când nu s-au mai văzut. Cel stabilit la oraş, purtând mereu nostalgia anilor din tinereţe, s-a hotărât în cele din urmă să urce cărarea muntelui spre a-şi revedea prietenul. Întâlnirea lor a constituit un prilej de sinceră bucurie. Au avut multe săşi povestească. De fapt a făcut-o mai cu seamă oaspetele, pentru că prietenul său nicicând nu prea s-a omorât cu firea vorbind. L-a găsit neaşteptat de schimbat. Slăbise, părea deşirat, trăsăturile i se aspriseră şi, ceea ce îl surprinsese cel mai mult, îi ocolea privirea asemenea unui vinovat. Din modul în care se comporta şi-a dat seama că tăinuia ceva şi în cazul în care ar fi putut spune cuiva ceea ce îl frământa, în mod sigur el ar fi fost acela. Totuşi, ceva îl împiedica să-şi dezlege limba, aşa că a fost nevoit să-l stârnească.

Ajungând în punctul acesta al povestirii, periferia localităţii înspre care călătoream amândoi s-a arătat, aşa că în urma invitaţiei mele, bătrânul a acceptat să mergem întrun loc unde să-şi continue povestirea.

Afară era o căldură toridă, nouă ne era o sete straşnică, prin urmare o bere rece şi spumoasă era binevenită. Chelneriţa, tânără şi amabilă, ne-a servit prompt. La vederea ei, făcându-mi pişicher cu ochiul, bătrânul a complimentat-o: „Eşti frumoasă cum numai în tinereţile mele am visat să întâlnesc pe cineva”. Apoi şi-a recăpătat demnitatea vârstei, nemaiînvrednicind-o cu privirea, deşi nurlia fată se îndepărta de masa noastră convinsă că e urmărită. Ştergându-şi mustăţile, a continuat să-mi spună despre destăinuirea prietenului său de pe munte. Văzându-l, aşadar, chinuit de neputinţa de a se elibera de acel ceva tăinuit, a făcut tot ceea ce i-a stat la îndemână pentru a-l determina să-şi dea drumul. Efortul i-a fost răsplătit; zăgazul s-a prăbuşit şi năvala vorbelor s-a revărsat mai tumultuos ca niciodată. În timp ce-şi păşuna oile, a început el, a dat de o piatră ciudată, roasă de vreme, pe care a luat-o şi a dus-o la sălaş. Îi plăcea să o privească. Avea o formă care îi trezea un sentiment ciudat. La câtva timp după aceea au năvălit asupra somnului său visele în care bărbaţi, pe care nu îi văzuse niciodată în realitate, i se arătau în diverse ipostaze.

De cele mai multe ori mărşăluiau în coloane intrând sau ieşind dintr-o construcţie ciudată (n-avea de unde să ştie că i se spune castru), împrejmuită de un zid de piatră în spatele

actualitatea literară 11 căruia nu se vedeau decât acoperişurile. În timp ce mergeau în ritmul acela milităresc, ropotul tobelor se suprapunea căderii ferme a paşilor lor pe dalele de piatră. Chipurile lor tinere şi mândre priveau cutezător. În tot ce făceau domnea ordinea, o disciplină de fier şi o supunere fără crâcnire. În cămăşile lor de zale strânse la talie cu centiron, întărite cu umeri de metal, se mişcau de parcă ar fi fost mânuiţi prin intermediul unei sfori invizibile. Cu scutul în mâna stângă, cu suliţa în cea dreaptă, cu panaşele coifurilor zvâcnind deodată, stăpâniţi de acelaşi îndemn, porneau dimineaţa spre un platou, loc în care se instruiau, întorcându-se înspre seară fără ca voinicia lor să fi cunoscut vreo scădere vizibilă.

Uneori plecau în grabă şi nu reveneau decât după mai mult timp, de fiecare dată mai puţini, o parte din ei răvăşiţi, purtând în priviri fie licărul victoriei, al datoriei împlinite, fie resemnarea amară a înfrângerii Bătrânul visa mult, dar nu reţinea decât puţin. Câteodată, când se trezea şi nu apuca să se uite spre geana de lumină ce mijea şovăielnică în geam, visul i se păstra limpede în minte.

Alteori, în timpul zilei, sclipiri de aducere amine – fulgere care luminează până hăt departe în întuneric – făceau punţi de legătură între frânturile de visuri care îi dăinuiseră în memorie. De la o vreme, acestea se răsfrângeau asupra existenţei sale ca o altă realitate. Începuse să se familiarizeze cu faptele şi înfăţişarea acestor bărbaţi. Cât despre locurile pe care se petreceau visurile, nu mai era cazul; ele erau chiar cele pe care păşea zilnic alături de turma sa. Nu acest lucru l-a impresionat însă în mod deosebit. Totul a început deodată cu sosirea grupului de arheologi care i-au povestit despre cuceritorii romani, despre viaţa lor austeră. În acel moment a fost cuprins de o puternică neînţelegere, având straniul sentiment că umblând pe munte se întâlneşte la un moment dat cu el venind dintr-altă parte. În acea noapte, când oaspeţii săi au dormit pe fânul din podul şurii iar el stătuse afară sub cerul spuzit de stele, căutând zadarnic o breşă spre a ieşi întrucâtva din hăţişul întrebărilor, s-a decis ca dimineaţa să le arate locul pe care s-a aflat castrul. Respectiva hotărâre a fost luată în urma multor ezitări cauzate de un ciudat sentiment de trădare a celor din lumea visurilor sale. În urma destăinuirii, pe parcursul câtorva nopţi – răstimp în care arheologii recrutaseră forţă de muncă din satele aflate la poalele muntelui şi începuseră să scoată la iveală vestigiile fostului edificiu militar – somnul nu i-a mai fost tulburat.

După ce lucrările se finalizaseră, a avut o noapte de coşmar.

Unul câte unul, bărbaţii aceia i s-au oprit în faţă privindu-l crunt, voind parcă în felul acesta să-l pedepsească. Ciudata procesiune a durat mult, pentru că aceia ce-şi puseseră în gând să-l treacă sub tirul privirilor lor neîndurătoare erau numeroşi. A fost nevoit să suporte atâtea fizionomii încruntate, atâţia ochi subţiaţi de reproş ironic şi dispreţ, cu luciri verzi, albastre, negre, căprui. S-a trezit leoarcă de sudoare, cu aşternutul răvăşit, pătruns încă de teamă şi de căinţa faptului că dăduse în vileag locul pe care se afla vatra castrului care, după cum a înţeles din nălucirile acelei nopţi agitate, i-a fost încredinţată ca o taină.

De atunci nu i-a mai visat. Poate că se întorseseră în cenuşa trecutului lor. Doar privirile acelea n-au contenit să-l urmărească. Când sta de vorbă cu cineva întâmplător, privirea acestuia îi trezea amintirea câte uneia din vis, şi-i era imposibil s-o suporte. De aceea căuta să rămână singur, iar atunci când nu mai putea evita o astfel de întâlnire, devenea cât se poate de expeditiv.

Setea ni s-a potolit iar bătrânul terminase de povestit. În ciuda felului său de a fi, rămase gânditor. Priveam prin geam cum sub soarele nemilos al verii aerul pulsa deasupra asfaltului. Încă impresionat de ceea ce mi-a fost dat să aud, n-am prins de veste când i-a făcut semn chelneriţei care, cu acelaşi zâmbet profesional, a venit să facă nota de plată. „Şi n-aţi mai dat de fata la care aţi visat?” a reluat ea discuţia de mai înainte. „Nu, nu i-am dat de urmă. Cea pe care am crezut că ar putea fi, acum e ştirbă, vai şi amar de ea, abia îşi mai târâie picioarele. Aşa că ia aminte, nu glumi cu viaţa, trăieşte-o cum se cade, că uite ce te aşteaptă…”

Ea a râs zglobiu, ca de o glumă bună, şi mi-am dat seama că vorbele bătrânului se prinseseră de ea ca apa de gâscă.

Era prea tânără şi frumoasă ca să-şi facă griji.

Părăsind localul ne-am strâns mâinile la despărţire. „Să ne vedem sănătoşi”, mi-a urat el pornind cu paşi mari pe aleea străjuită de tei umbroşi, ţinându-se neaşteptat de bine pentru vârsta pe care o avea.

Constantin Răducan Masonica (2000) ulei pe pânză 100 x 100 cm

traduceri

nr. 42 n octombrie 2014

André Cruchaga s-a născut în Nueva Concepción, Chalatenango (Salvador), în 1957. O mare parte din opera sa poetică a fost tradusă în franceză, bască, greacă, olandeză, română, catalană, portugheză, engleză şi albaneză. A făcut parte din juriul concursului literar Poesía de la XVI Bienal Literaria “José Antonio Ramos Sucre”, Venezuela, din 2007 şi I Concurso de Relato Breve ‘El Portal Voz organizat de Asociación de Televisiones Educativas y Culturales de Iberoamérica (ATEI), cu sediul în (Madrid) Spania. Mare parte din opera sa a fost publicată în reviste online şi print în America şi Europa şi a primit numeroase distincţii

literare. Dintre cărţile sale publicate se pot aminti: ”Alegoria cuvântului” (1992),”Viziunea morţii”(1994), ”Enigma timpului” (Plachetă, 1996), ”Veghe roşie” (Plachetă, 1997), ”Murmur de păsări” (2002), ”Obscuritate fără dată”, ediţie bilingvă spaniolăbască (Salvador, 2006); ”Pas pe uscat” (2007),” Drumuri închise” (Mexic, 2009), ”Călătorie prin cenuşă”, ediţie spaniolă-franceză, (Salvador, 2010), ”Poet în Barataria” (La Habana, Cuba, 2010), ”Sublimarea nopţii”, ediţie bilingvă spaniolă-catalană (Salvador, 2010), ”Tablou de cenuşă”, ediţie bilingvă, spaniolă-română (Salvador, 2013), ”Balcon de vârtej”, (Salvador, 2014), ”PostScriptum”, ediţie spaniolă-română (Salvador, 2014) etc.

12 actualitatea literară

André Cruchaga

Iubirea mea

Aplomb

Iubirea mea, ne dor denumirile şi cerneala neagră a cărţilor, nopţile cu împrejmuirea lor ghimpată de ţipete, legendele ascunse în fantele visului. În mijlocul neliniştii am lins falusul postum al cadavrelor: Ştiu că e absurd, dar totul e absurd în viaţa asta; am mestecat bucăţele de dinţi (şi au gust de nisip dizolvat), încercăm să purificăm toţi demonii în foc; în casa vecinului, un copil se joacă de-a farfuriile goale, ca mâinile noastre, prădate de ploi şi hrană.

Ni se termină timpul şi ştim că nu există nici un remediu, pentru a continua strigând în faţa culoarelor morţii (pe cruce, lupanarele, cuvintele au gust de sânge stricat, de mirosuri absurde, de timp descompus.)

Iubirea mea, e trist să asculţi urletul cavernos al câinilor în depărtare; şi să nu înţelegi că pielea noastră e rece, aceasta e o altă literă a morţii, umbra din pânza de păianjen de la colţuri ce şovăie înaintea prădării istoriei (adesea, temerile, sunt această uneltire care se află în noi a cărui regat ne urmăreşte ca o crimă groaznică: destinul, atunci, nu se înalţă ca îngerii.)

După marş şi după fiori, aplombul din faţa balcoanelor.

Furtuna cu dinţii ei verticali a trecut deja: e ceasul uitării.

Acum urletele nu mai lovesc poarta, nici cleştii nu mai muşcă lobii piedestalului de sânge.

Acum nu mai sunt depărtări, mamă, ci doar întreprinderi funerare care aşteaptă…

Acum nimeni nu ne mai poate părăsi, nici să aprindă furia unghiilor şi a dinţilor.

Acum nimeni nu-mi mai poate da mai multă sărăcie decât am avut în copilărie.

Nimeni nu mă poate expulza din vremea când am început să am voinţă.

Tu, sigur, vei rămâne singură să faci adunări amare…

Lectură În heleşteu, cartea apelor, balta cernelei în leşinul său. În josul paginii, anii de scris şi liniştea; m-am născut pe aceast drumeag filial al alfabetului: aici, citesc firesc imaginarul apelor. În ce direcţie picură nesomnul?

Care e destinul arbustului, poemul şi fiorii săi? (În fiecare lectură lumea îşi dezleagă strategiile, se câştigă infinitul sau pur şi simplu se pierde eternitatea.) În furtuna paroxismului, negura evocă suflarea, scapă?

- Acum ştiu, bineînţeles, că e o cale periculoasă: e farul…

Rictus Uneori trebuie , ca o ecuaţie ostilă, să ne încruntăm şi să înlănţuim rictusul împietrit de sufocare unde urlă rotund dezechilibrul.

Există un rictus al vieţii şi altul al morţii: tranzitul materiei în amândouă, formele şi golurile de aer, rotunjimea unei frunze aproape de lacrimă.

Diogene multiplicat în sete, gura în pâinile împărţite.

(Dincolo de supliciul ecourilor, visarea e o alunecare a depărtărilor, o altă formă —poate— a goanei timpului cu delirurile ei.) În faţa realităţii potecii, metamorfoza necesară păsării: oare, e grimasă, urcarea şi coborârea scărilor copacului fără o stare bună de sănatate a descântecului? — Respir în faţa pregătirii anotimpurilor…

Ecouri nemişcate Toate lucrurile sunt făcute de păsări. Ziua şi dezgheţurile.

Imensitatea vorbeşte cu neîncredere în buzunare, - tu care visezi cu zborul o ştii, cu setea trecătoare a pragurilor.

Tot cotidianul durează obsesiv în oglinzi: farsa e o substanţă precum molia (între timp examinez ecourile nemişcate), mă muşcă fizionomia subsolurilor, lumea suspectă a cuvintelor, velatura care se pierde în pantofi. (Cine sălăşluieşte în corpul statuilor din defileul visului:?) - Evadările sufocă respiraţia (pentru orice eventualitate îmi ating pleoapele cu o anume fatalitate.)

Ramura asfixierii se arată în fiecare hidrargir…

Izgonire Singurul orizont posibil e gravarea pietrei cu alte jocuri mai subtile.

Există vreo Evanghelie care să ne salveze de eşafod?

- Prefer să am dinţii după catarge şi un orizont de sare pentru a face statui.

(Barbaria îşi strânge gâtlejurile feroce), există amulete pentru a explica inexplicabilul? - Mă voi jertfi în abundenţa altor noduri, gustul se alterează în cariera de piatră a întunericului. În fiecare bătălie emitem doar bani şi cuvinte care nu au nimic în comun cu substanţele delirante. Într-o zi ca oricare alta schimbăm rolurile: de la călău la martir şi invers: prefacem transparenţa în nostalgie; şi plasa de prins peşti într-o simplă aberaţie de umbrele goale.

Acum trebuie mărit halăul din mijlocul hăţişului…

Dărâmătură Strig în timp ce criptele îmi muşcă simţurile. Gem în faţa laboriozităţii putrefactului, îmi tremură lobii tăcuţi în întuneric.

Ajuns la fierberea cioburilor, aceeaşi istorie nemaiauzită, indiciile nebuniei şi această soartă de băut din rană, ulciorul care clamează cu stupoarea necesară.

(Adesea veghea închide aripile mirării, chiar dacă însuşi universul rămâne dincolo de bănuielile gotice ale tandreţei.)

Pot să am încredere în ventriloc şi policarii lui? - Nu ştiu cum să-mi spăl mâinile de atâtea gafe: Acum că demenţa mea ajunge la plasticitatea argilei (chiar dacă pare nemaipomenit, mestec ciobul agendei pe care o lasă corbul în închizătoare.) Într-o zi voi pune nume disonanţelor…

Pregătit Împreună la seceratul dimineţilor, sobrietatea crivăţului în turtă.

(Lumina îmi dă întotdeauna uneltele ei), Haide - îi zic - apei vieţii, şi acestor boabe recoltate din cearşafuri, acolo în oraşul care îmi foloseşte de pat.

Dacă e târziu sau devreme pentru această tentaţie a cuvintelor, nu ştiu; nu ştiu dacă închizând ochii pot să văd claritatea (fiecare îşi face propriile desene în întuneric, - să zicem - timpul care vorbeşte cu noi din cealaltă parte a pereţilor.)

Dumnezeu vorbeşte cu mine în ignoranţa mea: Vorbesc cu Dumnezeu prins de umbrela care îmi acoperă umbrele?

Jur că din colţul acordeoanelor, citesc în manuale despre toată acestă indiferenţă, de fiecare dată mă dezobişnuiesc de ferestre…

Cărţile pentru copii sunt filtrate prin suflet

Interviu cu doamna Coca Popescu, autoarea volumului “Iepuraşul năzdrăvan” În cadrul festivalului Chitila am stabilit ca distribuţia şi execuţia lucrării să intre în atribuţiile Film Fest, a avut loc lansarea editurii. Cartea este foarte atractivă, hârtia este lucioasă şi de volumului Iepuraşul năzdrăvan bună calitate, iar ilustraţia exprimă foarte bine poezia. al poetei Coca Popescu. Cu - Textele sunt grupate după un anumit criteriu tematic? această ocazie, autoarea a oferit - Poeziile sunt despre grădiniţă, despre animale şi despre un interviu în exclusivitate pentru legume; nu sunt grupate, sunt pur şi simplu câte o poveste in revista ,,Actualitatea literară”. fiecare poezie... ,,Prin poiana de cuvinte aşternută între pagini, - Stimată poetă Coca Popescu, Iepuraşul năzdrăvan te invită să descoperi o lume plină de felicitări pentru această nouă basm”; cuvintele scrise pe coperta interioară sunt un îndemn la lansare! Vă rog să ne spuneţi lectură pentru cei mici, dar şi bunici şi părinţi. pentru început primele impresii!

- Apropo de îndemnuri la lectură... Vă rog să oferiti cititorilor, - Lansarea a fost o feerie de culori, zâmbete şi flori. Copiii au cu dedicaţie pentru cei mici, un fragment din cartea dvs. drept fost minunaţi, părinţii încântaţi. Practic, a fost o sărbătoare a lor, nu o lansare a mea, cu 200 de baloane colorate, jucării, fructe şi un Iepuraş uriaş, dar şi cu o trimisă a Zânei Măseluţă!

- Cum v-a venit ideea realizării acestei cărţi?

- Nu trebuie să uităm copilăria, este partea cea mai frumoasă a vieţii. Chiar dacă nu recunoaştem, în suflet o purtăm ca pe o bijuterie şi din când în când simţim nevoia pentru o clipă sa redevenim copii.

- Cum aţi ales titlul?

- Iniţial cartea se numea Zâna Măseluţă, dar apoi am redenumit-o Iepuraşul năzdrăvan, însă nu am avut timpul necesar finalizării volumului din cauza ilustraţiei bogate şi de aceea lansarea a fost amânată...

- Şi cum aţi ales grafica?

- Grafica aparţine în totalitate Editurii Andreas, prin contract

George MOTROC

Prezentare şi traducere de Elisabeta Boţan invitaţie la lectură!

- O poezie chiar din prima pagină, Zâna Măseluţă: “- Bunico!/ Am pierdut un dinte, de ce oare ?/ Că am fost băiat cuminte!/ - Dragul meu nu te speria,/ Ştie Zâna Măseluţă de ce-l ia./ În curând va creşte altul.../ Mai puternic şi mai tare,/ Că nici tu nu vei rămâne/ Aşa mic, vei creşte mare!/ Şi acum, ca să ţii minte:/ Dinţişorii toţi se schimbă/ Chiar de eşti sau nu cuminte.”

- Este o carte dedicată fiicei dvs. sau oricărui copil sau copilăriei din fiecare?

- Cartea nu este dedicată fiicelor mele, ele sunt deja mari, dar au încă suflet de copil... Cartea este un cadou pentru toţi copiii şi nu numai, foarte frumos colorată şi cu ilustraţii deosebite, va atrage privirile celor mici, dar şi atenţia părinţilor sau bunicilor.

- Va avea şi o continuare?

- Da, va fi o altă carte cu poeme şi pilde, cu ghicitori; va fi dedicată celor din clasele primare, mai creştem puţin, acum suntem la grădiniţă, după... şi tot aşa... Chiar îmi doresc să visez copilăria în câteva etape!

- Să înţelegem că aveţi o întreagă serie de cărţi dedicate fiecărei vârste?

- Încă nu, dar sunt în plan! Visez frumos şi sper ca aceste vise să devina realitate...

- În final, vă rog să adresaţi un mesaj cititorilor mari sau mici ai revistei noastre!

- Cărţile pentru copii sunt filtrate prin suflet, ele trebuie să cuprindă sentimente delicate, inocenţă şi curiozitate aşa încât bunicii, părintii şi cei mici să afişeze un zâmbet larg atunci când răsfoiesc o carte dedicată lor. Şi ca un mesaj de încheiere: Zâmbiţi-le copiilor în fiecare zi, ei sunt razele sufletului nostru, o carte înseamnă hrană spirituală, dar şi un dar frumos pentru ei!

A consemnat George Motroc

nr. 42 n octombrie 2014 n Elisabeta IOSIF: „Oraşul alb - între pământ şi stele - Ierusalim” Se spune, că fiecare carte are

propriul său destin. Înscrise sub semnul albului triumfal, cele două cărţi ale Veronicăi Balaj “Ierusalim - Jerusalem” şi „Oraşul alb” stau sub simbolul culorii esenţiale a înţelepciunii - alb. Ele vorbesc despre acelaşi loc sacru - Ierusalim, ceea ce înseamnă că între ele este un “scut iluzoriu”, cele două volume purtând culoarea iniţierii, albul răsăritului, cel al întoarcerii, fiind albul zorilor. Nimic nu poate tulbura Ierusalimul - „Oraşul cosmic”: Într-un oraş alb/ clipele tropăie/ în sus, în jos/ prin istorie şi evanghelii/ ca nişte vietăţi necunoscute (pag. 10 – vol. Ierusalim – Jerusalem), aflat sub acelaşi cer în care: oraşul se întinde alb, în cel mai spectaculos tablou” (vol. “Oraşul alb”, pag. 80). Aici, până şi tăcerea e albă: păşim/ prin oraşul-inimă-a-pământului/ înfioraţi/ c-am putea deveni/ cânt de păsări celeste/ răscolind, cu împietate/ tăcerea albă a Ierusalimului (pag 28). Strălucirea luminii albe în plan spiritual e lumina harului iar poetul are o asemenea lumină, ce glorifică viaţa, transmiţându-ne frumuseţea ei: „lumina din oraşul sfânt/ se-aşează peste noi/ cu rost îngeresc/ legiuind un ritual nedescifrat/ şi ne spală disperările,/ devastările interioare,/ sau flacăra de lumânare / a credinţei noastre.”(Poemul Lumina din Ierusalim pag. 24). Uneori lumina solară atinge incandescenţa: “soarele, suveranul de foc/ pârjoleşte/ desenul crengilor/ de pe rochia mea/ ramurile/ imprimate în mătase/ devin tăciune/ şi flori de nisip/ alerg/ prin văpaia/ galbenă, solară/ paşii mei taie lumina/ pare/ că sunt trâmbiţe/ din veşnicie. (pag.102, poemul Pustiul Iudeii), iar în volumul Oraşul alb „Pustiul Iudeii e ca un cerc galben, oprit între pământ şi cer”, autoarea mărturisindu-ne că aici „Orice clepsidră s-ar dezintegra…

Dar lumina, ce lumină! Ce fel o fiind această lumină din Pustiul Iudeii? Desigur cosmică, covârşitoare. Soarele a toate-stăpânitor împrăştie foc… Lumina cădea ca o mătase grea (pag. 86), pe când în Betleem Semn al puterii divinului este lumina radioasă, nu estompată… Aici e surâzătoare, sugestivă. E doar locul unde s-a născut Mesia! Speranţa va trece veşnic, vie prin patimi” (pag. 102, volumul Oraşul alb).

Se pare, însă, că nimic nu are o semnificaţie mai mare decât Poarta. Simbolul ei însemnă “o schimbare de nivel, o invitaţie Lansarea volumului “Oraşul alb” la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”, Bucureşti

la călătorie spre alt tărâm, un loc de trecere între două lumi, între două stări, cunoaştere şi necunoaştere” (Dicţionarul de simboluri), aici făcându-se şi trecerea de la profan la sacru.

Pentru poet: Prin porţile Ierusalimului/ orice ar trece spre/ mările cerului deschise/ îşi pierde/ sinele (poemul Ierusalimul imaginar pag. 36). Templul este casa lui Dumnezeu pe pământ, Templul din Ierusalim fiind, ca şi cele din Delfi, Angkor, Borobudur – centru al lumii… este o imagine a cosmosului, de aceea dimensiunile sale nu pot fi definite (Jean Chevalier). Oraşul e Templul, adică drumul spre lumină, un loc sacru, simbolic.

Ierusalimul, scrie Hugues de Fouilloy, “are porţi pe care intrăm în biserică şi în viaţa veşnică. Se povesteşte, spune el, că porţile Ierusalimului se înfig în pământ când prelaţii Bisericii se desfată în iubirea de lucruri pământeşti şi se înalţă către cer când ele năzuiesc spre lucruri cereşti. Poarta Templului duce spre viaţa veşnică.” Pentru Clement din Alexandria, ea este „Poarta dreptăţii şi acest lucru stă scris în Psalmul 117”.

Iar Timpul?! Timpul este legat de acest spaţiu sacru. Definiţia dată de Sfântul Augustin este acea imagine mobilă a veşniciei.

Timpul este însă pentru Baudelaire obscurul duşman care ne roade inima. Pentru poeta Veronica Balaj, timpul se pare că este acela care îi domină trecerea: sunt în alt timp, cel al legendei, simţind în acel spaţiu că este: mai trecătoare decât lemnul icoanelor. Dar Timpul de pe Via Dolorosa? Poeta se simte, ca şi ceilalţi: pelerini întârziaţi prin legendă şi viziuni divine… într-o Atmosferă de încremenire nepământeană (Oraşul alb, pagina 57). Între cele două cărţi Ierusalim - Jerusalem şi Oraşul alb, Veronica Balaj a creat un dialog. Acest lucru mi-a adus aminte de ceea ce spunea Umberto Eco: Adesea, cărţile vorbesc despre alte cărţi… e ca şi cum ar vorbi între ele. La lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut locul unui îndelungat şi secular murmur.

Actorul Armand Calotă, citind din “Oraşul alb”

cronici

actualitatea literară 13

Antoaneta Turda: Silvia Urlih şi puterea confesiunii

Acum câteva luni, prin mijlocul lui iulie a.c., am asistat la o lansare de carte specială prin încărcătura sa emoţională.

Este vorba despre două volume de poezii şi eseuri semnate Silvia Urlih: Şi icoanele plâng şi Suflet pribeag, ambele apărute la Editura StudIS din Iaşi. În acel moment nu o cunoşteam aproape deloc pe autoare. Ne ştiam din vedere de la Cenaclul Nord din Baia Mare, unde am început să activez din primăvară. Deşi ne-am vorbit puţin în cele câteva luni de când drumurile noastre se intersectează uneori, ceva magic ne-a apropiat, aşa pe nesimţite. Motivul? O enigmă.

Probabil că feminitatea şi seninătatea sa spun ceva oricărei persoane cu care vine în contact. Îmi amintesc că, la scurt timp după ce ne-am cunoscut, am avut ocazia să citesc câteva poezii cuprinse în antologia Paşi împreună apărută la Editura Gutinul din Baia Mare, anul trecut. Am fost impresionată de tonul cald şi de patriotismul slovelor sale.

Curioasă, am început să o urmăresc din umbră, aşa că am mai citit ce postează pe blog şi romanul său autobiografic Viaţa de după viaţă apărut în 2013, acesta din urmă fiind cheia care mi-a deschis uşa spre universul său spiritual şi literar.

Lectura celor două cărţi apărute în această vară mi-a stârnit multe întrebări cu privire la puterea de a iubi, de a ierta şi de a gândi pozitiv în lumea încrâncenată în care trăim. Încercând să citesc printre rânduri, am comparat cărţile ei cu o parte din cărţile autorilor români contemporani citite în ultimul timp şi mi-am dat seama că de prea puţine ori am avut revelaţia de a descoperi atâta gingăşie şi lumină.

Nu spun aceasta pentru a face un rechizitoriu al literaturii române contemporane şi nici pentru a apăra un scriitor din provincie (cei ce urmăresc cu atenţie peisajul literar românesc contemporan ştiu la ce mă refer), ci pentru că simt nevoia să pledez pentru o literatură în care sinceritatea şi sensibilitatea să fie suverane, ceea ce la Silvia Urlih se întâmplă într-un mod atât de miraculos. Înnăscută dar şi accentuată de o copilărie şi o tinereţe triste, sensibilitatea o ajută pe autoare, la anii maturităţii depline, să înţeleagă că suferinţa e un rău necesar în a se apropia de Divin. Aşa se explică că percepe viaţa doar din prisma celui Atotputernic, singurul ajutor adevărat, pe care îl imploră: “Dă-mi Doamne, din puterea Ta, / dă-mi Doamne din iubirea-ţi nesfârşită! / Învaţă-mă să uit şi-apoi ierta / învaţă-mă să urc spre-a Ta fiinţă!” [1] Ruga îi deschide sufletul iar scrisul o ajută să comunice cu semenii, fără ură şi resentimente. “Mă străduiesc să evit mocirla şi urâţenia lumii, încerc să păşesc peste răutatea ei…” [2] mărturiseşte, la un moment dat, cea care, căutându-se în cuvinte uitate peun petic de suflet, scrie din iubire şi cu iubire.

Străduindu-se să fie mereu ea însăşi în faţa tuturor provocărilorvieţii,SilviaUrlihnufoloseşteniciodatăvreomască să o ajute în a-şi promova imaginea cu surle şi trâmbiţe. Cu un simţ al măsurii şi al echilibrului evidente, ea îşi construieşte eseurile şi poeziile pe temelia confesiunii discrete în care se simte mereu dorinţa de a relaţiona cu ceilalţi.

Puterea destăinuirilor e uluitoare, indiferent despre ce vorbeşte: propria persoană, relaţia cu semenii sau despre ţară. Referindu-mă la acest din urmă aspect, al poeziei patriotice, mărturisesc că m-a uimit angajarea socială a scriitoarei, într-o perioadă în care lirica românească nu prea mai ridică asemenea probleme, fiind bântuită doar de nelinişti individuale şi egoiste. Iată un fragment din Rugă pentru bătrâni revelator în acest sens: Suntem/ poporul blestemat de soartă?/ mai iartă-ne odată/ Sfânt/ al meu…/ prea multă răutate…/” [3] Lectura cărţilor mi-a stârnit şi mie întrebarea pe care şi-a pus-o autoarea în poezia Ce e iubirea? din volumul Suflet pribeag. Desigur că nu am aflat un răspuns concret dar am aceeaşi certitudine pe care o are încântătoarea şi iubitoarea Silvia Urlih: că a trăi fără iubire este imposibil, oricât de pragmatici am fi.

“Inimă ce stai ascunsă/ printre florile de soare/ nu mai sta, aleargă-n lume, / ai curaj, căci nu te doare.” [4] sunt versurile pe care încă le mai am în minte şi probabil le voi avea mult timp de acum încolo pentru că ele ascund un secret pe care e bine să-l ştim cu toţii: ceea ce pare că te doboară, la un moment dat, te poate ridica dacă eşti capabil să speri şi să iubeşti. _______________________ [1] Silvia Urlih- Suflet pribeag, Iaşi, Editura StudIS, 2014, pag.29 [2] Silvia Urlih- Şi icoanele plâng, Iaşi, Editura StudIS, 2014, pag.

[3] Idem., pag.97 [4]

Silvia Urlih- Suflet pribeag, Iaşi, Editura StudIS, 2014, pag.90

54

n Daniela Micu: Infernul ca “promised land”

Am să merg pe ideea călătoriei atunci când vine vorba despre noul volum de versuri al lui Ionel Ciupureanu (Venea cel care murisem, 2014, Max Blecher) şi din motivul că în timp ce citeşti de plăcere nu ar trebui să te gândeşti la ce a simţit autorul în momentul scrierii, ci să iei în seamă numai trăirea pe care, prin canale greu de explicat, o accesezi în momentul contactului cu poemele. Poate şi vacanţa sau unele lecturi în direcţia aceasta îmi influenţează gândirea, dar trecând peste lungul şir de justificări posibile, poezia din Venea cel care murisem este o călătorie infernală, intimă, împreună cu o persoană dragă, aproape ca un frate, alături de care înveţi să înţelegi că fiecare dispunem de un spaţiu inventat şi de un altul oferit. Spaţiul inventat nu se micşorează la contactul cu alte spaţii inventate, el nu e făcut din aer şi, deci, respiraţia nu are un rol vital: „Dacă-ţi voi ţine de urât/ spaţiul pe care l-ai inventat nu// te va devora// nici aerul dintre noi nu contează// cataplasma ta e încă vie şi/ cuvintele nu vor să se oprească” (E logic şi e destul).

Versurile lui Ionel Ciupureanu sunt ca nişte bolboroseli puternic încărcate intelectual, emoţional şi instinctiv, iar forţa lor este la fel de mare ca a unei tăceri celaniene.

Pentru practicarea tăcerii ce poate surveni numai întrun moment de luciditate, în care încerci permanent să-ţi alungi gândurile pentru a nu strica echilibrul din prezent, se recomandă intrarea în sine, iar această întâlnire cu sinele este o altă latură a călătoriei – cum am mai spus, una infernală, bizară, ca o rană infectată din care trebuie mai întâi să sugi puroiul: „Mi-a fost teamă şi/ pentru a nu începe nimic am intrat/ în sinea mea// şi era bine/ la început am vomat/ în pas de dans” (Bucăţi).

Eliberarea, simbolizată prin vomă, se face în ritmul unui dans şamanic, în jurul unei ape „cleioase”, prin care se naşte conştiinţa unui corp lichid în care „gesturile noastre se revarsă/ pe dinăuntru (S-a întâmplat ceva)”. În timpul aceleiaşi călătorii spre pretutindeni şi nicăieri aflăm că aerul se coagulează dacă nimeni nu ni se adresează (S-a întâmplat ceva), de aceea ni se recomandă comunicarea „nu vorbi singură spune-mi şi mie/ undeva nu în vis am auzit o lumină” (S-a întâmplat ceva).

Călătoria în sine se extinde spre nenumărate aspecte care se unesc în totalitate şi devin una cu universul. Poemul delicateţe este poate una dintre cele mai tandre manifestări ale sinelui, ca şi cum totul s-ar topi în corpul lichid proaspăt conştientizat, ca o iertare de sine prin care ajungi la pace cu trecutul şi nu vrei să proiectezi viitorul, pentru că acesta este momentul nou al prospeţimii prezentului: „O transparenţă revărsată cu delicateţe/ un punct de sprijin o improvizaţie// cu delicateţe va trebui să ucid/ ca să mă apăr de moarte// şiapoi iar o improvizaţie/ şi-apoi tăcerea prafului strălucitor.”

Poezia lui Ionel Ciupureanu este un fel de promised land unde conştiinţa se extinde sub diferite forme. Emoţiile, diferite de sentimente prin faptul că sunt ale prezentului, nu sunt contradictorii chiar dacă uneori au forme pozitive iar alteori negative. În această zonă contradictoriile se contopesc şi singurul scop acceptabil este ajungerea la o stranie fericire, pentru căutarea căreia suntem natural înzestraţi. Ceea ce împlineşti la capătul drumului este rezultatul propriilor proiecţii, iar Ionel Ciupureanu proiectează câte drumuri vrea el, ce voci vrea el, ce acţiuni vrea el, dar nicio limită.

Constantin Răducan Cruce (2001) ulei pe pânză 80 x 80 cm

14 actualitatea literară Volumul Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) semnat de scriitorul Emilian Marcu (Editura Pim, Iaşi, 2013), apărut în condiţii grafice deosebite, impresionează, atât ca dimensiune – 668 de pagini –, cât mai ales în ceea ce priveşte conţinutul: apar 524 de scriitori şi 780 de cărţi recenzate de Emilian Marcu – cronici literare publicate – timp de zece ani!!! (o muncă imensă şi admirabilă) – în prestigioasa revistă „Convorbiri literare” din Iaşi (redactor şef: Cassian Maria Spiridon).

Iată ce scrie, atât de elocvent, autorul pe coperta a patra a volumului Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă): „Mi-am propus ca aici, în aceste pagini, să fac vorbire despre ceea ce au scris, în aceşti ani, o parte din scriitori, să pot descoperi pacea cărţilor, chiar dacă este singurul nostru adversar, aşa cum scria Antoine de Saint- Exupéry. S-au adunat, cu greu, în această carte, pe parcursul a zece ani de viaţă şi de trudă, publicate în „Convorbiri literare”, peste 1000 de semne despre cărţile confraţilor, apărute în timp. Din anumite motive, independente de voinţa mea, nu toate comentariile apărute în revista „Convorbiri literare”, în această perioadă, şi-au găsit locul aici. S-a întâmplat aceasta, în primul rând, din cauza numărului imens de comentarii, dar, mai ales, a unor deficienţe de natură tehnică.

Părerile, unele de bine, altele de rău (de foarte puţine ori), din partea autorilor, nemulţumiri, cel mai adesea (şi asta nu-i rău deloc), pentru numărul de peniţe sau pentru ordinea în care au fost paginate semnele mele în revistă, constituie, de fapt, sarea şi piperul trudei, prin timp, la… rafturile cu cărţi, pe care le-am parcurs şi pe care le-am împeniţat. După cum cred că s-a văzut, cu siguranţă, prin ceea ce am

observator

nr. 42 n octombrie 2014

Scriitori bănăţeni în “Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă)”, de Emilian Marcu

scris, fiecare carte comentată, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, a mai câştigat un cititor.” - Acest fragment se regăseşte şi în prefaţa cărţii, sub denumirea: Predoslovie la… Cronica unei cărţi, demult anunţate, dar… abia acuma publicate: Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă).

Printre cei 524 de scriitori – publicaţi în ordine strict alfabetică (ordine pe care o voi respecta şi eu) – ale căror cărţi apar recenzate de scriitorul Emilian Marcu în volumul Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) se numără scriitori, editori şi redactori importanţi, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România, care au o activitate literară intensă şi publică constant în reviste literare, din ţară şi din străinătate, şi care promovează, la rândul lor – prin studii, creaţii proprii (poezie, proză, teatru, eseu), prin cronici de carte şi prin redactarea unor reviste literare importante – literatura română în lume; voi aminti doar câţiva dintre aceşti importanţi scriitori (cu care am colaborat – timp de zece ani – la revista literară „Banat” din

Lugoj) – promotori ai culturii şi literaturii române, respectând ordinea alfabetică propusă de autor: Cezarina Adamescu, Mihaela Albu (din New York), Liliana Ardelean (din Timişoara), Paul Aretzu, Angela Baciu, Veronica Balaj (din Timişoara), Nicolae Băciuţ, Adrian Botez, Leo Butnaru, Ionuţ Caragea, Nina Ceranu (din Timişoara), Gabriel Chifu (vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România), Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Adi Cristi, Theodor Damian (redactor şef al revistei literare „Lumină Lină” din New York), Florin Dochia, Octavian Doclin (directorul revistei „Reflex” din Reşiţa), Eugen Dorcescu (din Timişoara), Rodian Drăgoi, Pavel Gătăianţu, Dana Gheorghiu (din Timişoara), Ion Hobana, Carmelia Leonte, Ticu Leontescu (din Timişoara), Constanţa Marcu (din Timişoara), Mircea Muthu, Gheorghe Andrei Neagu, Marian Oprea (din Timişoara), Adrian Dinu Rachieru (din Timişoara), Nicolae Sârbu (din Reşiţa), Gabriela Savitsky (din Reşiţa), Vasile Spiridon, Valeriu Stancu, Maria Şleahtiţchi, Valentin Talpalaru, Nicolai Tăicuţu,

Valeria Tăicuţu-Manta, Marius Tupan, Nicolae Ţone, Cornel Ungureanu (preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România), Sterian Vicol, Dorel Vişan, George Vulturescu (directorul revistei literare „Poesis” din Satu Mare), Adriana Weimer (din Lugoj). Îi mulţumesc autorului remarcabilului volum Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) – scriitorului Emilian Marcu – pentru faptul că, deşi această carte a apărut într-un tiraj limitat (din aceleaşi motive financiare mult prea problematice zilelor noastre…, în ceea ce priveşte literatura, dar şi cultura), a donat un exemplar Fondului de Carte „Banat” al Bibliotecii Municipale Lugoj, în ea – aşa cum am subliniat prin adăugarea oraşului la numele scriitorilor din Banat – regăsindu-se şi mulţi scriitori din Timişoara, Reşiţa, Lugoj.

Fiind şi eu cu adevărat preocupată de „spectacolul mişcării literare din România” de astăzi (după cum spune autorul în prefaţa cărţii), îl asigur pe scriitorul Emilian Marcu că volumul Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) primeşte – rezolvând astfel „dilema” domniei sale – cinci peniţe, pentru faptul că el cuprinde un număr impresionant de cărţi semnate de scriitori importanţi din literatura română actuală.

Pentru că „această carte se vrea o călătorie care să stârnească interesul într-un labirint al sufletului uman, o plimbare ce îşi propune, mai ales, să nu lase praful tăcerii să se aşeze pe fiinţele acestea atât de delicate, dar şi atât de gingaşe, numite, nici mai mult nici mai puţin, decât… cărţi” (după cum spune autorul ei în prefaţă), îi dorim Drum bun! acestei frumoase şi consistente cărţi în lumea literaturii române, dar şi, de ce nu, în lumea literaturii universale.

Adriana WEIMER

Frunze veştede pe iarba verde de la Mogoşoaia

Nicolae HAVRILIU

Spaţiul natural şi istoric al Mogoşoaiei, însemnând Palatul brâncovenesc, parcul şi picnicul, apele din jur, dar şi târguşorul cu degu­stări, băuturi şi obiecte de memento, este locul unde se desfăşoară dialoguri dintre cele mai aprinse sau conversaţii pripite care, din cauza spontaneităţii, sunt percepute doar ca elemente sonore şi, prin urmare, trec nesesizate.

Pentru Frunzin, omul din partea locului, şi călătorul Racoviceanu, adesea revenind la Mogoşoaia ca să-şi întâlnească iubita, momentan plecată în Sardinia, discuţiile pe diferite subiecte de viaţă le conferă bucuria unor clipe trăite numai de ei. Era o oră târzie din după-amiaza unei zile obişnuite de vară, când cei doi se regăseau ca să mai schimbe vorbele între ei, meşteşugind vreun înţeles despre ce trebuie să fii şi cum să vieţuieşti.

RACOVICEANU: Cum îţi faci, bre, viaţa senină în natură? Sălbăticie, furtuni, primejdii!

FRUNZIN: N-o fac eu, m-a făcut ea pe mine. Mai întâi că trăiesc în natură. Sălbăticia şi furtunile sunt cartea mea, ele mă învaţă.

Primejdii sunt şi la oraş, dar cele de pe aici te apără. Apoi e ceva mai mult de lămurit. M-am pus în afara timpurilor dificile pe care viaţa, uneori, le atinge. Eu le ignor fără să le combat.

Am învăţat de la înaintaşii mei. Bunelul a fost liberal, aprig liberal al Brătienilor. A luptat pentru România Mare. Timpul a făcut de a venit sfârşitul. S-a ajuns la decadenţa burgheziei.

Des temps difficiles, spunea bunelul. Tatăl a fost înfocat pentru colectivizare... Era cu Dej, cu Ceauşescu... Ce-i al meu e şi al tău, după cum grăiau dânşii. Iată că n-a fost bun asta. Şi s-a ajuns la decadenţa comunismului. Teajolîe vremena, spunea tatăl. Neuitatul an, 1990, ambiţios, a propus o transformare... Democraţia originală. Dar sărăcia şi mizeria nu ne lasă. Iar corupţia e cât încape. Ce‑o mai fi, om vedea! Eu am rămas cu ce-i al meu, cu o căsuţă la ţară şi cu turma de oi. Colind munţii, aşa cum trupele nomade de actori colindă oraşele. Şi o duc.

Lumea mă caută. Vor caş, lână, câte-un miel de Paşte. Da’ mai mult pentru miel. Caşul şi lâna le mai aduc de unde te miri că‑i... Dar se vor trezi.

Ce-i din ţarina de aici e mai bun. Până se vor trezi, uite o ducem cum o ducem! Ce-o mai fi, om vedea!

R: Păi, după cum reiese din ceea ce spui, omul nevoiaş îşi îngrijeşte îngerul ocrotitor, îl idealizează, aşa cum îngerul îl păzeşte pe el! Această apropiere se pare că-i antrenează în lucrare.

F: Ca să te vezi prins în lucrare, trebuie să înveţi o meserie. La noi e mult de lucru şi va fi. Nu prea avem oameni pricepuţi la ce ne propunem să facem. Lucrarea înaintează greu.

R: Ciudat! Sunt umblat prin lume şi mă uimesc de felul cum altora le merge. La Roma există Via Veneto. Acolo găseşti patiserii de tot soiul. Sunt unice în lume. Au italienii ceva de neatins în arta plămăditului şi aşezării în formă.

După cum se zice, acestea sunt esenţialul. Dar şi căldura copturii contează. Ce, focul de la vetrele noastre e aşa de ne­glijat?

F: Nu-i de neglijat, dar nu mai interesează.

Prea ne-am dispersat în­tre noi. Eu vreau, vrea şi el. Dar e greu, aproape imposibil să începem lucrarea când amândoi pornim la drum din două

locuri diferite şi cu două puncte de vedere total opuse. Îţi spun asta ca să-ţi faci o idee despre cum se ridică zidirile la noi. Şi dacă sunt trainice şi plac unele, pentru că multe cad la cutremur, ele implică un imens chin şi presupun o infinită dialoguri tristeţe îmbietoare. Sunt un nedespărţit de peisaj şi ador tristeţea zidurilor ce înalţă Palatul domnesc din Mogoşoaia.

R: Prea vorbeşti cu patos! Şi afară-i cald.

Foarte cald! Insuportabil!

F: Eh, nu trebuie să băgăm de seamă!

R: Nu băgăm, da’ se simte. Uite că şi câinii stau tolăniţi la umbră cu limba scoasă afară!

Apropo! Îmi eşti dator vândut. Spuneai că-mi po­vesteşti, cu altă ocazie, întâmplarea cu femeia şi câinii. Iată că oca­zia s-a ivit!

F: Hm, năstruşnică şi diavolească! Ce-şi face omul cu mâna lui... Văd o femeie întinsă la pământ. M-apropii şi-i spun... Stimată doamnă, din muşcăturile în zona feselor şi a abdomenului reiese... Dar nu duc vorba până la capăt şi o întreb... Cum de-au reuşit? Dormeaţi? Nu, îmi spune ea. Sunt nişte zgârieturi. Mă tăvăleam cu unul prin iarbă. Eh! fac eu ca să continui.

Probabil că i-aţi provocat pe ceilalţi. Se pare că aceste zgâ­rieturi, dar eu le văd muşcături, aparţin unor câini înţelepţi ce in­tenţionau să vă scoată dintre oameni şi să vă readucă în lumea lor. Face ea nişte ochi mari la mine şi-mi spune...

Nu înţeleg! Dar eu n-am mu­şcat pe niciunul. Fac şi eu ochi mari la ea şi-i spun... Nici eu nu în­ ţeleg! Păi atâta mai trebuia, să-i şi muşcaţi! Azi eraţi o amintire sau vreun duh slujind ascuţirii caninilor într-un ghetou de câini. Mă mişc eu de colo până colo, s-o ajut într-un fel. Ştii ce-mi spune? Las’ că-mi trece. Nu e de prima dată.

R: Câinii au simţuri la care oamenii n-au acces. *** Acel roşu sângeriu al cerului în amurg, reflectat în apa Mogoşoaiei, se diluase risipind în neştire o mulţime de culori fărâmiţate în nuanţe de pastel. Una singură părea că se impune, refuzând zdrumicarea. Era gal­benul venit din lumina de lună ce, prin paloare, făcea mai densă compo­ziţia. Pe suprafaţa lină a apei, ca o pânză întinsă la uscat, apăreau, din loc în loc, raţele sălbatice în felul unor puncte ce înnodau firele în temeinice ţesuturi.

RACOVICEANU: Când veneam aici, m-a prins ploaia. A plouat, nu glumă.

FRUNZIN: Bine c-a plouat! Răsuflă uşurată grădina. Era o uscăciune, mamă, mamă!

R: Şi va mai ploua.

F: Slavă Domnului! Nu strică. Ştie Dumnezeu ce face. Ne ajută să nu murim de foame, că uite...

Am stat la coadă şi am primit două caserole cu sarmale... Una pentru mine, una pentru sora mea. Merită, că-i sărăcie, dom­nul meu! E sărăcie!

R: Tu ai băut ceva în dimineaţa asta? Că prea îţi turuie gura cu de toate! Altădată nu erai aşa.

F: Altădată-i altădată, iar acum ne aflăm aici şi vezi cum suntem. Facem efort ca să ne înţelegem şi să ne acceptăm fără să fim vreo piedică unul în calea celuilalt.

R: Ehe, avem încă multe de spus şi de înţeles!

Nu tot ce-i pe pla­cul meu şi la mintea mea îţi sunt favorabile şi ţie.

F: O fi, nu zic nu! Da’ mai gândeşte-te şi tu să dai de pomană şi să te spovedeşti la vreun duhovnic. Biserica e la doi paşi. Zău, n-o spun cu răutate. Multe drăcării mai ai în cap.

R: Bănuiam că o să aud ceva. Prea mi s-a

zbătut un ochi. Eu azi am venit mai mult că am treabă cu Pitrica.

F: Cu cine? Mai zi o dată, că nu prea aud!

R: Cu Pitrica.

F: Aha, Pitrica! Da’ tare în grădină prostuţ şi ţingvăsărel e băiatul ăsta! Tot spoitor a rămas. Ia ascultă una boacănă cu el! Să râzi, nu alta! În ul­tima vreme, Pitrica s-a plâns amarnic... Ba că-l dor şalele, ba că are în­ţepături la inimă.

Neavând medic de familie, el fiind de undeva de la ţa­ră, pare-mi-se din Creţuleşti, s-a dus la un medic particular din Bucureştii-Noi, pe care l-a şi plătit bine. Medicul, după ce l‑a consultat, i-a spus, zice el, că la fiecare an adăugat cu ocazia aniversării i se scad doi ani. Şi, urmând acest joc de adunare şi scădere, poate ajunge voios şi sănătos să fie posesorul unui singur an de viaţă şi să se re­întoarcă la vârsta gânguritului.

R: Păi, după cum arată, a început să dea semne.

F: Hai, las-o! Gata, ai început-o! Matale cum arăţi? Te-ai uitat în oglindă? Medicul i-a explicat frumuşel cum devin lucrurile la bătrâneţe.

R: Ce-l aperi tu, măi! Ceva nu-i în regulă cu voi. Că şi el te lăuda mai zilele trecute, să nu fie deochi!

F: Aici nu-i vorba de apărare sau c-ar fi ceva între noi. Ne compor­tăm ca oamenii. Aia-i!

R: Fir-ar să fiţi voi zbanghi, alde Frunzin şi Pitrica. Un deosebit simţ practic vă ţine la un loc. De ce nu-i învăţaţi şi pe ăştia ce ne conduc să fie mai practici?

F: În zadar! Ei o ştiu pe a lor şi o tot duc înainte.

Dar noi îi stu­diem şi ne amuzăm. Vorbim între noi până nu mai putem. Că nu costă. Norocul nostru este când avem câte un musafir de onoare şi ne conversăm cu el. Cum sunt eu cu matale acum.

Iată, am să-ţi spun!... Când nu se găsesc solu­ţii la problemele practice, ei încearcă schimbarea felului de gândire. Se dau la simţuri şi ne fac să simţim altfel convieţuirea. Uneori umblă şi printre legi şi le schimbă după cum vor. Practica are capriciile ei şi întinde cap­cane diriguitorilor care lucrează după cum îi imediatul, fără a ţine seama de vieţuirea pe mai departe. Uite, şi-n astea sociale este nevoie de natură!

R: Aşa cum se doreşte şi în cele intime. Eu vin adesea în Mogoşoaia ca să mă întâlnesc, deocamdată, în amintire cu o femeie, marea mea iubire. Sper ca într-o zi să se-mplinească. Până

la ea, nu trecusem niciodată seara pe aleea sau chiar prin iarba verde cu frunze galbene ce leagă Târguşorul brâncovenesc de Palatul domnesc.

Ea îmi spusese că e un veritabil spectacol de sunet şi lumină. Mi-am luat inima în dinţi şi am invitat-o la plimbare într-una din seri. Era într-o duminică seară, dinaintea plecării ei în Sardinia.

Se ducea acolo să-şi încheie socotelile cu fostul soţ. Urmează să se‑ntoarcă. Moştenise o casă în Mogoşoaia şi, probabil, de dragul ca­sei şi al meu, ea va reveni cu mare bucurie ca să trăiască aici.

Eu o aştept. Iubirea noastră, înfiripată aici, e o construcţie a naturii.

F: Din câte ştiu şi, dacă-mi dai voie să-ţi preiau vorba, îţi spun... Construcţia naturii stă în echilibru, fie prin alăturare, fie prin iden­tificare.

Na, că ţi-am preluat şi alte vorbe! Uite cum văd eu lucrarea asta! Punctul sensibil al bărbatului este atracţia pentru femeie. Prin acest punct, el îşi menţine în vigoare puterea. Punctul forte al femeii este modelarea bărbatului. Prin acest punct, ea îşi alintă orgoliile din răbdare şi-şi exersează ispitirile. Din respect pentru echilibru a apărut expresia... Bărbatul este atras de femei cât mai multe şi frumoase, iar femeia e mereu în căutarea bărbatului ideal, însuşirile fiindu-i incluse în conţinut.

B: Vorbele matale, bre, m-au uns la suflet şi m-au îmbogăţit cu o alta pe care mintea mă îndeamnă să ţi-o spun... A birui autoritarul însea­mnă a creşte o curte de cocoşi fără creastă. *** Noaptea se lăsase atât de jos încât cei doi, trecând prin curtea Palatului domnesc, se văzură cât de singuri şi de nefiresc erau când alţii staţionau pe dreapta şi trăgeau la aghioase. Lumina de lună făcea ordine prin întuneric, aşa că ei, dornici de alte subiecte de conversaţie, se opriră în faţa avizierului care, de obicei, anunţa un spectacol şi citiră într-un glas: — Prietenul meu şi al vostru, inconfundabilul Desiderio, mai pe româneşte, de neocolitul Dor, azi vouă vă aduce urarea de bunăvoie şi vă stă la dispoziţie. El se apropie cu vorbe bune de cei buni şi vine de hac la cei cu intenţii de mascalzonata. Este unul din trimişii Cerului să apere roadele Domnului şi pe voi să vă păzească de maledizione. Vă cere scuze că în lipsă de evantai, căldura fiind dogoritoare, îşi va face aere cu una mascherina.

Îi urăm, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, colaboratorului nostru, Nicolae Havriliu, „La mulţi ani!”, multă sănătate, succese şi în continuare multe pagini literare şi de specialitate ca până acum.

Din albumul de familie al scriitorului Nicolae Havriliuc

Mama şi Dumitru, părinţii, Bucureşti, 1938

Maria, Dumitru şi micul Nicolae (căruia i se mai spune Dorel şi Doli), Bucureşti, 1946

Remus V. GIORGIONI

nr. 42 n octombrie 2014

Gheorghe Secheşan, Nemaipomenitele întâmplări ale vajnicului brigadier Marinică, Brumar, 2014

Cu toţii am auzit despre folclorul nou, de tip socialist, şi de vajnicul brigadier „Marinică zis Fruntaşu’ (- în altă variantă, Codaşu’!). Dar dacă doriţi să vă delectaţi câteva ceasuri bune

(să râdeţi vasăzică fără contenire!) citiţi această nouă ediţie a cărţii universitarului timişorean şi nu veţi regreta timpul pierdut. La cârciumă, pe ogor (sau pe tractor), lucrătorul comunist Marinică este omniprezent şi omnipotent…

Dar personajul îşi are corespondentul feminin, cu aceeaşi încărcătură umoristică: Marişica! Şi apoi, ţinete-te frate la aventuri, cum spuneam, fie pe ogor, fie în aşternuturile (comuniste şi ele) ale personajelor, care aveau ca (şi) carte de căpătâi das Kapital – „biblia” hazlie a socialismului utopic (ne)ajuns în faza comunistă.

Ion Dumbravă, Muza distrată, Ed. Digital Docu Print, Tg.-Mureş, 2014

O idee extraordinară şi generoasă are poetul Ion Dumbravă (stimulat probabil şi de „îngrijitorul” ediţiei, Kocsis Francisco – alt poet remarcabil - ), aceea de a antologa o seamă de poeţi şaizecişti, optzecişti şi... mai noi. De la Liviu Antonesei şi Liviu Apetroaiei, la Andrei Zanca şi Florina Zaharia, fiecare poet este prezent cu un poem, antologatorul dovedind o bună cunoaştere a poeziei noastre. Iar dacă e să ne luăm după numărul de pagini, sunt prezenţi în volum 100 de poeţi, fiecare cu câte un poem antologabil.

Autorul pare că se distrează făcând această întreprindere, cele două secţiuni ale cărţii sunt: O carte într-un poem şi Muza distrată. Iar dacă e să mai cităm din lunga listă de poeţi buni şi foarte buni (nu-i putem menţiona pe toţi!), iată-i la vedere pe următorii: Mariana Codruţ, Mircea Cărtărescu, Daniel Corbu, Denisa Comănescu, Nicolae Coande, Aurel Dumitraşcu, SimonaGrazia Dima, Mircea Dinescu, Nichita Danilov, Liviu Georgescu, Dan Bogdan Hanu, Kocsis Francisko, Florin Iaru şi mulţi alţii.

George Vlaicu, Doina – roman – Amurg sentimental, Bucureşti, 2013

Un week-end cu Hillary Clinton (Editura Via Libri, Bucureşti, 2008) este titlul primei cărţi dintre cele două primite de la dl Vlaicu, doctor în drept şi scriitor. Este un titlu sonor, livrat cititorului în „ediţie” bilingvă, româno-engleză (iar traducerea mot-a-mot a variantei englezeşti este „Cu H.C. pentru câteva ore”. N-am găsit însă, în conţinut şi varianta textuală în limba lui Shakespeare!). Avocat, doctor în drept, titular al unui renumit cabinet din Baroul Bucureşti, G.V. a semnat, în presa ultimelor decenii, articole sociale, cronici sportive, interviuri…, citim în prezentarea de pe coperta a patra, de unde aflăm că este şi autorul unor volume de poezie, proză şi teatru, prezent în Istoria lui Ion Rotaru. Cartea în discuţie este o poveste sentimentală, având unele similitudini de stil cu Ce mult te-am iubit, de Zaharia Stancu, frumoasă elegie romanescă dedicată mamei, pe care o recomandăm cu căldură autorului nostru, colonel în rezervă, dacă nu cumva o are deja „la activ”.

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Vasile Burlui, Solilocvii, Via dolorosa, Apollonia, Iaşi, 2014

Din cele cinci excelente cărţi primite la redacţie, semnate de dl. profesor universitar, doctor în medicină (de data asta), ne-am oprit la două, cele mai recent apărute. Prezentate/ prefaţate, una de Ioan Holban, cealaltă de Iulian Popescu, cele două cărţi de poezie (ne asigură I. H.) merg în aceeaşi direcţie, cea de până acum a poeziei autorului, care este un căutător al „înţelesurilor lumii şi sinelui în semnele mitologice” - şi biblice, am adăuga noi. Aceste din urmă semne sunt mai bine reprezentate în cealaltă carte: „Simplu spus, în Via Dolorosa V. B. adună nostalgii, tristeţi, gânduri, spaime generate de inexorabila trecere a timpului” –

I.P.). Fiind noi înşine preocupaţi de aceste teme, am încercat să ne convingem singuri dacă cei doi iluştri „garanţi” ai poeziei domnului profesor au dreptate (sau câtă dreptate au). Şi ne-am convins: poezia este pasiunea autorului – nu ştim: de-o viaţă, sau doar din a doua tinereţe…

Dorina Sgaverdia, Constantin Lucaci/ În căutarea Legendei Personale, Ed. Palimpsest, Bucureşti,

(Ediţia a II-a revăzută, Prefaţă de Cornelia Maria Savu, Postfaţă de Ada D. Cruceanu) Avem în faţă o monografie a unui mare maestru, autor de „himere celeste în oţel inoxidabil”, ale cărui lucrări se află expuse în importante muzee din ţară şi străinătate (Belgia, Danemarca, Italia). Cităm din prefaţă: „Dorina Sgaverdia mărturiseşte că întreaga construcţie a cărţii i-a fost inspirată de „Fântânile maestrului” -sculpturi monumentale; „Giulio Carlo Argan îl prezenta, la Televiziunea italiană, pe maestrul Constantin Lucaci ca pe unul din cei mai mari sculptori europeni”; „Cartea Dorinei Sgaverdia este o probă de veritabil jurnalism cultural mixată cu fragmente de proză, are ritm şi nerv… E vie.

E de citit.” Pe coperta a doua şi a treia găsim câte o frază elocventă scrisă de Pietro Amato şi Giorgio Segato, doi vizibili critici de artă ai momentului.

Dar, autoarea însăşi se alătură personalităţilor care acordă gir cărţii, confesându-ni-se într-un Cuvânt către cititori: „Cartea pe care o ţineţi în mână, dragi cititori, este povestea vieţii unui mare artist român. Sculptorul Constantin Lucaci.

Laureat al Premiului Herder sau „Premiul Nobel al Estului”, cum a fost perceput. Primul sculptor român căruia i se acordă acest semn al preţuirii…” Nouă, cititorilor, nu ne mai rămâne decât să ne adâncim în conţinutul unei cărţi de aproape 200 de pagini – care are (tot pe atât) şi o variantă în limba engleză.

Ion Catrina, Întoarcerea – roman – Ed. Sitech, Craiova, 2014

Prefaţat de Veturia Victoria Colceag, având pe copertă o reproducere după Kandisky (autorul îşi alege ca motto o frază memorabilă a Ilenei Vulpescu), romanul de 500 de pagini al lui I. Catrina ne indică un autor prolific, având în palmares cca 10 romane. Ion Catrina „este un prozator redutabil, povestitor înnăscut, care izbuteşte să construiască pe spaţii ample, cu niveluri narative articulate, ritmate alegru, în contrapunct. Stilistic, bisturiul unui redactor de meserie i-ar fi făcut, acestui scriitor temperamental, numai bine. Dar de unde, în zilele noastre, redactor de meserie, şi de unde editură s-arunce bani pe corectură!? Punctul forte al demersului dlui Catrina este, aşadar, ce spune, nu cum spune. Un realism fabulos, crud şi nostalgic, infuzat de savoare mitic-istoricizantă, bântuie imaginarul d-sale...” Sunt câteva păreri

– particulare, dar şi generale – ale confratelui Marian Drăghici, la care subscriem total, fiind dintre cei editorialmente păţiţi. Avem în faţă „saga” unei familii, cu destin tragic în vremuri tragice. Eroii cărţii suferă nedreptăţile unui regim care trebuia să găsească victime exemplare. „Singura lor vină este aceea că s-au născut şi au trăit în asemenea vremuri”.

Valeriu Armeanu, Vânare de vânt, Editura Tipo Radical, Drobeta-Turnu Severin, 2013

Autor al cca 20 de volume de versuri (am avut surpriza să aflăm că) Valeriu Armeanu e născut la Giroc, jud. Timiş, naturalizat probabil pe alte meleaguri. Este unul din autorii care „ne

bombardează” cu cărţi, fără însă să se creadă că vrem prin această exprimare să introducem vreo nuanţă peiorativă. Pentru că VA cultivă în versuri un umor cult şi subţire, cărturăresc.

Volumul de faţă cuprinde patru secţiuni: Phiphi, Epuizarea formelor, Vânare de vânt şi Marx contra Marx, care ne întăresc convingerea că V.A. este un fin ironist al tranziţiei (dar, în alte volume, al tuturor metehnelor „hirii” noastre naţionale). Iată şi câteva titluri grăitoare prin ele însele: Dictator la proţap, Kebab de lingău, Poem în derivă, Diligenţa cu profeţi. „Şi vom fi asemenea cuvântului,/ ce zace cu trupul în lanţ/ şi cu gândul în moarte/ vom fi asemenea clopotului,/ ce zace cu trupul în lanţ/ şi cu limba stă în păcate” (Orice oraş).

Ionuţ Caragea, Festina lente, versuri (poemas), eLiteratura, 2014

„Traducidos del rumano por Paul Abucean”, traducerea a fost revisada „revisată” (revăzută) de Renato Gudiňo. Ionuţ Caragea e un scriitor născut „pe strada Gugăl” (M-am născut pe Google), cum spune şi traducătorul P.A. într-o prefaţă intitulată „Poezia în căutare de sine”.

Dar - pe bună dreptate - nume mari au „depus” garanţie pe brendul I.C., printre care Ion Simuţ şi Daniel Corbu, prezentatorii cărţii pe coperta a patra. „Avem în faţă o nouă carte de poeme semnată de unul din liderii generaţiei poetice douămiiste. O carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează” (D. Corbu). „Ionuţ Caragea nu are răbdare, este avid după o afirmare rapidă… E stilul lui evident, neliniştit şi fremătător… e direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt…” (I. Simuţ). Descoperim în cartea de faţă titluri dense şi sugestive: Lacrima mortis, Este o clipă de liniştită durere, Soarta poeţilor, Ceva din mine caută ceva, Conspiraţia îngerilor ş.a.: „năucitoare clipă, poeme indecente/ aceasta este viaţa, un vis: festina lente/ calvarul cu cocoaşă, copita de argint/ cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint” (Festina lente). E o dovadă vie de resuscitare a lirismului în cadrul poeticii douămiiste, o carte sonoră, perfect traductibilă (şi ce bine sună versurile ei în limba-soră de sorginte latină: La suerte de los poetas…!: „nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?/ Cu cine se luptă întruna poeţii?// cu umbre, cu demoni, cu muze parşive,/ cu versuri în sânge şi lacrimi tardive…”). O poezie gâlgâind de viaţă ca sângele în artere, poezia care înlocuieşte friptura în sânge cu versurile în sânge(rate).

Arcadie Chirşbaum, Curriculum vitae, Nagard, Lugoj, 2014

O nouă carte de „satiră şi omor” a profesorului şi scriitorului făgeţean Arcadie Chirşbaum, care se bucură şi de o prefaţă pe măsură, semnată de Mircea Anghel, un alt autor cu simţul „omorului”

(îi omoară pe toţi cu sarcasmul lui pamfletar…): „Et in Arcadie ego”… Prefaţatorului îi face impresia că, dacă a vizitat umorul moldoveanului Arcadie, născut în Briceni-Hotin, ar fi fost şi în mitica provincie de aur, Arcadia: „Et in Arcadie ego şi sper că am reuşit (virgulă!) că am făcut-o împreună cu cititorii noştri, dacă o fi existând vreunul (exclamare)”. Iar noi zicem aşa: dacă nici umorul nu-l mai gustă cineva, s-a dus pe apa sâmbetei toată cultura planetei. Ia ascultaţi aicea, ce bine combate autorul nostru: „Unui coleg titrat S.D.: Avem comun da fir a păr/ Şi nimeni nu ne contrazice/ Îl studiază el pe Nietzsche,/ Iar eu, la fel, pe Altzeimer!”; „Epitaf mie: Când pleci ca umbra de sub soare/ Laşi lumii blidul cu mâncare/ Eu las la urmă un surâs/ Şi-o mare porţie de râs!”. Volumul, dedicat unui

prieten voluminos, Constantin Rapcea („Numi place, dar declar umil/ Şi ruşinat declar cu cale/ Volumul meu e biet copil/ Versus volumul dumitale!), e interesant şi sugestiv ilustrat de Cristi-Vecerdea-CRIV.

Iosif Băcilă, POEME-SEMENICE, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2014

„Semenic este numele unei flori, dar şi al unui munte, acesta fiind singurul munte cu nume de floare din Carpaţii româneşti” - ne spune Constantin Creţu într-un număr din 2007 al revistei „Almăjana”. Aceasta e şi una din Pre-cuvântările cărţii, volumului de versuri al profesorului bozovicean - unul nou-nouţ.

Celelalte sunt semnate de: Vasile Goldiş (articol publicatîn28aprilie1929în„CurierulBanatului”, preluat apoi de numita revistă, contemporană cu noi. Pe copertele a doua, a treia, a patra găsim prezentări de Gheorghe Azap, Octavian Doclin, Maria Vâtcă. Cităm din prima (că e mare lucru să pună miza pe tine Uica Ghiţă!... şi constatăm că poetul din Ticvani, legendă vie a literaturii contemporane „combate” bine şi cu armele criticei): „Iosif Băcilă-i un împătimit liric al beletristicei cărăşene, al unei mlădioase erotici sublimate, cordial-discrete şi cald aromate…”

Dincolo de laude-nelaude, descoperim pe cont propriu în conţinutul cărţii poeme rotunde şi muzicale, scrise (primul) lângă Lacul Vulturilor, la Piatra Nedeii, pe culmea Semenicului, spre izvoarele Nergăniţei etc. „Scriu/ despre bulboane şi vâltori/ ca şi cum ele ar fi/ nişte epifanii-nlăcrimate/ şi roind printre gânduri de poet…”; „Poemele fără titlu/ se zvârcolesc/ în vârstele gorunilor…” (la cascada Bigăr).

Ioan Cârja, Cetăţenia unchiului Sam, Fuga lui Hitler, Ed. Partoş, 2014

Scrise în California (la San Leandro, unde locuieşte actualmente) şi editate la Timişoara, cărţile lui John Cârja dau socoteală despre o viaţă „dublă”: cea de român-şi-american sau româno-american… O viaţă plină de peripeţii, trecute-prezente (şi poate viitoare). Visul american a tulburat imaginaţia multor români, mai ales în comunism, însă mulţi s-au dezumflat ca un balon. J. Cârja a fost american de două ori: a plecat după revoluţie, a revenit în ţară, s-a reîntors după ani buni în America şi, cu talentul lui de ziarist, descrie evenimente extraordinare. Însuşi „Unchiul Sam”, un bătrân imaginar, fondator şi simbol al Americii, ajunge în situaţia de a „aplica” pentru obţinerea cetăţeniei americane, în rând cu emigranţii de rând. Şi apoi, tot felul de aventuri matrimoniale, personale sau generale, în viaţa de proaspăt american lucrând în IT sau în security. Dar, în aşteptarea următoarelor nuvele pe care ştim că amicul nostru le are în lucru, ne gândim la un articol mai amplu despre o experienţă pe care şi noi am trăit-o pe viu.

16 actualitatea literară n Mihail Iurievici Lermontov.

Biografia unui răzvrătit

Mihail Iurievici Lermontov, poet, prozator, dramaturg şi pictor rus, s-a născut la 3(15) octombrie 1814, la Moscova şi a decedat la 15(27) iulie 1841 în oraşul Piatigorsk din Caucaz. Neamul său se trage din Scoţia şi îşi socoteşte rădăcinile de la bardul-proroc Thomas Lermont. Bunica sa dinspre mamă, Elisabeta Alexeevna, din neamul Stolâpinilor, avea să joace un rol deosebit în cariera militară şi în viaţa lui Mihail Iurievici. De la mama sa, Maria Mihailovna, talentată la muzică, micul Lermontov ar fi moştenit şi dobândit „neobişnuita sa nervozitate”(P. A. Viskowaty). După moartea mamei (27 februarie 1817), săvârşită din cauza bătăii primite de la soţ şi a bolii incurabile, micul Mihail a rămas în grija bunicii. Energică şi perseverentă, bunica a depus toate eforturile pentru a-i dărui tot ceea ce putea pretinde urmaşul neamului Lermontov.

Ei nu-i păsa de sentimentele şi interesele tatălui, Jurii Petrovici, de aceea conflictul dintre aceste rude a avut o influenţă nefastă asupra formării şi dezvoltării tânărului aristocrat. Tatăl viitorului poet (a avut relaţii cu dădaca şi chiar cu servitoarele) nu era în stare să-şi educe fiul aşa cum ar fi dorit neamul său aristocratic. Cu o fire deosebit de sensibilă, copilul Mihail a perceput cu acuitate caracterul nenatural al situaţiei şi, deşi copilăria şi-a petrecut-o la Tarhani, pe moşia bunicii, înconjurat de dragoste şi griji nenumărate, nu a păstrat impresii luminoase, proprii vârstei gingaşe. Boala de care a suferit în întreaga copilărie(scrofuloza) a dezvoltat la copil o energie morală deosebită. Îngrijit de un medic evreu adus din Franţa, torturat de chinuitoare insomnii, sufocându-se între pernele fierbinţi, Mihail a învăţat să învingă suferinţele trupeşti, pasionându-se de vise şi iluzii sufleteşti. Primii educatori (1825) - francezul Capet şi un grec fugit din Turcia - nu au avut prea mare influenţă asupra celui care avea la conacul din Tarhani o minunată bibliotecă. De aceea, ca autodidact, adolescentul Mihail învăţa limbi străine (engleză, franceză, germană), ceea ce îi favoriza cunoaşterea în original a literaturilor respective. Perioada universitară (1830- 1832) la Moscova aduce schimbări în profilul moral şi intelectual al tânărului Lermontov. Eliberat din studenţia moscovită „ la cerere”, Mihail a încercat înscrierea la Universitatea din Sankt-Petersburg, unde nu i s-au recunoscut anii parcurşi şi unde ar fi trebuit să o ia ca boboc, din anul I. De aceea sub influenţa rudelor apropiate, petersburgheze, dar, şi mai ales, la insistenţele Bunicii se înscrie la Şcoala de stegari de gardă şi iuncheri de cavalerie, înfiinţată de ţarul Alexandru al II-lea. După ce a trecut printr-un accident la Manejul Şcolii şi a fost îngrijit în casa Bunicii, Mihail a reuşit să termine cu gradul de cornet (cel care transmitea prin corn, apoi trompetă, ordinele comandantului) şi să fie încadrat în Regimentul de Gardă Imperial (husari). Inepuizabil în ştrengării personale şi ofiţereşti, Lermontov nu-şi uită principala „misiune”: să scrie.

Anul de tristă amintire pentru literatura rusă şi pentru cea universală - 1837 - duelul şi moartea lui Puşkin a trezit profunda mânie a lui Lermontov, dar a şi dat la iveală întreaga sa forţă creatoare. Poetul n-a ţinut cont de toate zvonurile şi bârfele, mai ales cele venind din partea femeilor, şi a scris cea mai neîndurătoare satiră la adresa regimului ţarist: Moartea poetului.

Au urmat arestarea şi procesul de care s-a interesat însuşi împăratul Nicolae I (1825 -1855- un autocrat paternalist, adept al concepţiei privind măreţia slavilor şi a ortodoxiei ruse), iar în sprijinul lui Lermontov au intervenit prietenii lui Puşkin şi Bunica sa. Poetul a fost mutat disciplinar în regimentul de dragoni de la NijniNovgorod. Întors în lumea petersburgheză, poetul va reuşi să finalizeze Mţâri şi Demonul. Întors din Caucaz, Lermontov se ciocneşte iarăşi de meschinăriile şi nimicnicia”înaltei societăţi”, fiind arestat pentru că nu a „raportat” un duel. Din nou a intervenit Ţarul şi a ordonat ca nesupusul să fie trimis într-un regiment de luptă, în Caucaz. În iarna 1840-1841 Lermontov ar fi vrut să-şi dea demisia din armată şi să se ocupe numai cu literatura, dar nu l-a lăsat Bunica. Astfel că în primăvara lui 1841 Mihail este nevoit să plece din nou în Caucaz, la început la Stavropol, apoi la Piatigorsk. La duelul cu Nicolai Solomonovici Martânov, din ziua de 15 (27)iulie 1841, Lermontov a tras în aer, ca şi în prima confruntare, dar Martânov a tras drept în pieptul poetului şi l-a ucis.

Prima înmormântare a avut loc la Piatigorsk, în 17 iulie 1841, iar a doua la moşia bunicii, la Tarhani, la 21 aprilie 1842, unde sicriul plumbuit şi dat cu smoală a fost depus în capela mortuară a familiei. În Lermontov vieţuiau doi oameni: unul – blajin, bun la suflet, pentru un cerc nu prea mare de prieteni apropiaţi şi pentru acele persoane pentru care avea o stimă deosebită; cel de al doilea - arogant, plin de forţă pentru toţi ceilalţi cunoscuţi şi restul lumii. De aceea unii l-a iubit, alţii l-au urât, dar nimeni n-a rămas nepăsător.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

meridiane

nr. 42 n octombrie 2014

Mihail Iurievici Lermontov Nu vreau să afle lumea

Nu vreau să afle lumea Povestea mea de taină; Cum am iubit, de ce sufeream, Judece doar Domnul şi-a mea conştiinţă!

Cu cât inima la simţuri va da seamă, Cu-atât le va cere înduioşare; Mă pedepsească fără teamă Cine a inventat chinurile mele ca atare; Reproşuri de la proşti, de la alte persoane Nu-ntristează sufletul măreţ; Valul mării să se zbată în canoane, Stânca de granit n-o va dărâma în veci;

Vasul cu pânze Un vas cu pânze se vede-n depărtare, În ceaţa albăstrie, fără de sfârşit; Ce caută el în ţări străine oare? În patrie ce vise dragi a părăsit?

Se joacă valul, vântul şerpuieşte, Catargul se îndoaie neclintit.

Oh, nu! El fericirea n-o cerşeşte Şi nici de fericire nu-i gonit.

Sub el, valul de-azur domol răsună, Deasupra-i Soarele de aur, ca o stea, Iar el, Răzvrătitul, cere furtună, De parcă în furtună ar sta liniştea.

Toamna Frunzele-au îngălbenit în câmp Şi zboară şi se învârt; Brazi stufoşi în codrul mândru Verde-ntunecat păstrează tandru.

Jos, sub stânca suspendată, Nu-i mai place, printre flori, Plugarului să s-odihnească-ndată După truda zilei, pe sub nori.

Fiara îndrăzneaţă, fără voie, trupul Undeva, grăbită, îşi piteşte.

Luna-i tulbure în noapte… Câmpul Printre ceţuri arginteşte.

Captivul Deschideţi-mi închisoarea, Daţi-mi strălucirea zilei, Cu ochii negri – fecioara, Cu coama neagră – perechea iepei.

Pe frumoasa tinerică O sărut eu dulce, fără frică, Apoi sar pe cal în pripă Şi m-avânt ca vântu-n stepă.

Ferestruica ceea-i tare sus, Uşa-i grea, cu lacăt pus; Ochii negri –ai fetei stau departe, Colo-n turnul fără de moarte; Abraş, calu-n câmpul verde, Fără hăţ, liber se crede, Saltă vesel, jucăuşul, Coada-şi joacă-n vânt, cărăuşul.

Eu stau singur – bucurie: ioc!

Ziduri goale jur-împrejur, Feştila nu arde deloc Şi focul ei moare ca un fur; După uşa grea s-aude Pasul greu, egal, ritmat, În liniştea nopţii crude Păşeşte gardianul ca un automat.

Fruntea sa adastă printre nourii nebuni, În două stihii el este posac locuitor Şi, în afară de tunete şi de furtuni, Nu-ncredinţează gândul său ameţitor.

Adio, Rusie nespălată Adio, Rusie nespălată, Ţară de robi, ţară de potentaţi, Şi ţie, armată albastru-arestată, Şi ţie, popor supus la bogaţi.

Probabil, după muntele Caucaz, Mă voi ascunde de ale tale paşale, De ochii atoatevăzători, cu ucaz, De urechile pline de osanale.

Testament Între patru ochi, cu tine, frate, Aş fi vrut mai mult să fiu: În viaţă puţin, se zice într-o parte, Puţin trăieşti, rămâi tu viu!

Vei pleca în curând acasă: Însă, uite… de soarta mea Să zicem adevărul: cui îi pasă, Nimeni nu e-ngrijorat de ea.

Dar dacă-ntreabă cineva…

Ei, bine! oricine va întreba !

Să le spui că-n zbor direct, De-un glonţ am fost lovit în piept.

Că am murit cu cinste, pentru ţar, Că doctorii noştri n-au habar Şi că, ţinutului nostru, de-acasă, Trimit urarea mea pioasă.

Pe tata şi pe mama, cine-o şti – Dacă-i găseşti între cei vii…

Să spunem drept: ar fi păcat Să-i întristezi! Şi complicat; Dar, dacă unul dintre ei e viu, Spune-le că lene mi-este să mai scriu, Că regimentul e trimis prin cele stepe, Spune-le să nu mă aştepte.

Rămas-a una printre vecine, După cum ştii: demult, cândva, Ne-am despărţit fără suspine, Să ştii că nu va întreba de mine; Oricum: să-i spui adevărul, fără silă, De-o inimă goală să nu aibi milă; Las-o să plângă puţintel…

Nu-i pasă de mine, nici cât de-un viţel!

Visul În arşiţa amiezii, într-o vale din Daghestan, C-un plumb în piept stăteam culcat şi încremenit, Adâncă, rana fumega spontan, Iar sângele mi se scurgea în picături ca la stropit.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Alexandru G. ŞERBAN (alserbaniasi@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Eram culcat în vale, pe nisipuri, În jur se-ngrămădeau bucăţi de stâncă sparte, Iar soarele ardea cumplit pe galbenele vârfuri, Mă dogorea, dar eu dormeam un somn de moarte.

În vis mi-a apărut, strălucitor în flăcări, Un chef de seară, pe plaiul strămoşesc.

Neveste tinere, purtând cununi de flori, Înveselite, vorbeau de mine - bănuiesc. În vesela vorbărie nevrând să se înghesuie, Şedea acolo deoparte, pe gânduri, o fată, Părea că sufletul ei june în vise triste suie Doar Domnul ştie în ce era ea cufundată; Şi ea visa din Daghestan aceeaşi vale: Prea cunoscut, un trup era culcat şi rece; Din pieptul său, aprinsă fumega pe cale O rană şi sângele curgea albastru-rece.

Tamara În valea Dari’al, într-o adâncă strâmtoare, Unde Terekul se strecoară prin ceţuri, Un turn străvechi stătea în aşteptare, Înnegrind stânci negre şi dese neguri. În turnul acela, înalt şi restrâns, Trăia prinţesa Tamara: Frumoasă, ca îngerii din cerul aprins, Ca demonii, perfidă şi rea.

Acolo, prin ceaţa de la miezul nopţii, Ardea o luminiţă de aur lucitor, Drumeţului îi înţepa fierbinte ochii, L-ademenea la popas odihnitor.

Auzit era şi glasul Tamarei: Plin de dorinţă şi pasiune, În el se aflau vrăjile fecioarei Şi o putere neînţeleasă de oricine.

La vocea vrăjitoarei nevăzute, Se îmbulzeau ostaş, negustor şi păstor, Uşi li se deschideau pe tăcute, Conduşi erau de-un eunuc gânditor.

Pe patul moale din fulgi de angora, Învelită-n brocart şi podoabe, Ea aştepta musafirul… Spumau doldora Două pocale de vinuri din boabe.

Mâini fierbinţi se împleteau în forfote, Gurile se lipeau strâns una de alta, Iar ciudate şi sălbatice sunete Străpungeau toată noaptea bolta.

De parcă în turnul pustiu, plin de şoapte, O sută de flăcăi înflăcăraţi şi neveste S-ar fi adunat la nuntă-n plină noapte, Ori la un mare praznic fără de veste.

Doar că, la a dimineţii lucire, Aruncată peste munţi, ici şi colo Pe dată, şi-ntuneric şi tăcere Se-nstăpâneau iarăşi acolo.

Doar Terekul în strâmtoarea Dari’al Vuind, tulbura tăcerea; Un val ajungea din urmă alt val, Alt val, gonit, ţinea alergarea.

Cu plânset, un trup ce nu mai vorbea Se grăbeau ele să poarte devale; Atunci, la fereastră, o năframă parcă albea Şi se-auzea în surdină-iertare!

Despărţirea părea tandru-duioasă, Iar vocea era plină de dulceaţă, De parcă încântarea revederii drăgăstoasă Şi mângâierile iubirii promitea semeaţă.

Traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile din Lugoj şi Timişoara, la chioşcurile de ziare din Lugoj şi la sediul USR Bucureşti