Actualitatea literară 48

actualitatea literară

nr. 48, anul VI

iunie 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n invitatul revistei

n George MOTROC

Radu ULMEANU

TOP 10 cărţi de literatură lansate la Bookfest

n Magda URSACHE

Ce e rău sau ce e bine...

Despre ura literară şi unirea scriitorilor

n www.actualitatea.eu n

n proză: Felix NICOLAU, Dumitru HURUBĂ

a

o t n n meridiane

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Cornel BASARABESCU, Radu CIOBANU, Ionel BOTA

e in

m is

n o

n poezie: Cleopatra LORINŢIU, Melania CUC, Maria Dinu, Mihaela Aionesei, Ioana BURGHEL, Mihai OPRIŞOR

Cartea Templului sau cum să povesteşti despre plăcerile incomode ale singurătăţii Un roman de Yukio Mishima

2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

Festivalul Internaţional de Poezie ,,Porţile poeziei” Caraş-Severin În perioada 28 - 31 mai 2015, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie ,,Porţile poeziei” Caraş-Severin, într-o peregrinare între Reşiţa, Bocşa, Oraviţa şi Caransebeş. Înlăuntrul clădirilor istorice de importanţă naţională sau locală, au celebrat poezia cu recitaluri în limba de origine, în engleză şi în română scriitori veniţi din 15 state: Antoine Simon - FRANŢA; Nicola De Matteo - ITALIA; Christos Koukis - GRECIA; Peter Gehrisch GERMANIA; Elena Ivanova - Verhovskaya, Nadejda Miroşnicenko, Elena Isaeva - RUSIA; Elka Nyagolova şi Кrasimir Bacicov - BULGARIA; Mandics Győrgy - UNGARIA; Bőszőrményi Zoltán

Nicolae SILADE

Despre ura literară şi unirea scriitorilor

Mocnind de multă vreme în viaţa literară românească, ura a explodat odată cu scandalul Breban - Liiceanu - Patapievici, după ce, la începutul anului, s-a manifestat cu amploare faţă de Gabriel Chifu şi conducerea USR. Sunt scandaluri la vârf, cum se spune. Unii s-au ridicat împotriva lui Breban, alţii i-au luat apărarea.

Grupările şi revistele literare au luat şi ele poziţie. Dar despre scandalurile mărunte şi ura din grupările din provincie nu vorbeşte nimeni.

Cum nimeni nu vorbeşte nici despre duşmăniile literare din alte ţări. Ura, acolo, nu diferă cu nimic de cea de la noi, iar scandalurile nu sunt nici mai multe, nici mai puţine. Aflăm din articolul lui C. Stănescu, din Cultura nr. 24, că în Franţa, spre exemplu, a apărut, în 2009, la Flammarion, o antologie a duşmăniei literare: Une histoire des haines d’écrivains. De Chateaubriand à Proust, alcătuită de Anne Boquel şi Etienne Kern, tineri profesori de la Sorbona. “Măsura urii şi a formelor de răzbunare pe care invidia, gelozia, vanitatea ori diferenţa de viziune şi de opinie le pot lua, notează C. Stănescu, ne este dată, în respectiva antologie de la Paris, de un mare poet, Louis Aragon, care a „pălmuit“, nu doar doctrinar şi simbolic, ci „fiziceşte“ un mort ilustru proaspăt decedat, marele scriitor Anatole France. „Pălmuirea“ marelui mort a continuat şi s-a înteţit şi după înhumare: a apărut o broşură colectivă plină de calomnii şi invective menite să-l „linşeze“ pe scriitorul deja mort”. Iată că lumea literară e la fel peste tot. Dar dacă în Franţa, de pildă, asemenea manifestări ale urii nu afectează câtuşi de puţin universalitatea culturii franceze, la noi, care ne dorim promovarea literaturii române în exterior, nu dă bine, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Şi apoi, ce am avea noi de împărţit? Provincialismul literaturii noastre? Ignorarea ei? Anonimatul?

Mie îmi este clar că numai prin unire vom reuşi să răzbatem în marea literatură. De aceea neam şi dorit ca această revistă să fie una a unirii scriitorilor din România. Din câte cunosc, se pare că scriitorii români din străinătate au învăţat să se comporte altfel, sunt mai uniţi, cred, decât cei din ţară. Noi de ce nu putem fi? Un scriitor mare, un adevărat scriitor nu poate fi rău, pentru că răutatea întunecă mintea, împiedică evaluarea corectă a lumii din jur şi blochează drumul spre adevărurile esenţiale, care nu pot fi descoperite decât prin iubire. Gândiţi-vă la asta!

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Ecaterina Neagu, expuse la Galeria Pro Arte Lugoj

nr. 48 n iunie 2015

“Deşi nu au avut asigurat un buget decent ca în anii anteriori, Festivalul Internaţional de poezie de la Reşiţa, Salonul Naţional „Montana Book” de la Oraviţa şi Colocviile Revistei Reflex de la Herculane au adus din nou CaraşSeverinul în centrul vieţii culturale a Banatului“

n ilustraţiile numărului n

Constantin Rupa - ROMÂNIA. Invitaţii de onoare ai acestei ediţii au fost Radomir Uljarevič, din Muntenegru, poet naţional şi universal, şi prof. univ. dr. Cornel Ungureanu, preşedinte al Filialei Timişoara a USR, unul dintre cei mai valoroşi critici şi istorici literari ai contemporaneităţii.

Organizatorii evenimentului au fost Ministerul Culturii, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Caraş-Severin, Consiliul Judeţean Caraş-Severin şi CEZ Group România, însă în inima acestui nou Turn Babel e mereu dr. fil. Liubiţa Raichici, director al festivalului, poet şi traducător, care ne-a mărturisit: „Am iniţiat şi am coordonat acest festival cu scopul de a promova peste hotare fiinţa românească (expresia îi aparţine lui Noica), în toată complexitatea şi unicitatea ei. Apoi, mai cred că nu există poezie acolo unde suflul divin nu ajunge. Cuvântul poetic şi Cuvântul Primordial care plutea peste ape, la început, cum se spune în Geneză, undeva, în nevăzut trebuie să se întrepătrundă. Spre o astfel de uniune se înalţă toate eforturile mele.”

Ela IAKAB

- MONACO; Kyogmi Park - COREEA DE SUD; Kimura Toshio şi Kayoko Yamasaki - JAPONIA; Miodrag Mića Jakšić, Kaja Pančić-Milenković, Zorica Arsić Mandarić, Novica Šovrlić, Zoran Kostić - SERBIA; Radomir Uljarevič şi Budimir Dubak - MUNTENEGRU; Ljubica Ribić - CROAŢIA; Milan Novak - SLOVENIA; Pedrag Bjelošević, Ranko Risojević - BOSNIA-HERŢEGOVINA/ REPUBLIKA SRPSKA; Cora Botezatu, Ana Kremm, Octavian Doclin, Ela Iakab, Costel Stancu,

Colocviile Revistei „Reflex”, ediţia a XV-a, Băile Herculane

Staţiunea Băile Herculane a găzduit, în perioada 17-20 iunie 2015, ediţia aniversară, cea de a XV-a, a Colocviilor Internaţionale ale Revistei de Artă, Cultură şi Civilizaţie ”Reflex”, o amplă manifestare culturală cu caracter internaţional, la care au participat scriitori, critici literari, editori, traducători, oameni de cultură, din ţară şi din alte colţuri ale lumii. Aşa cum ne-au obişnuit de-a lungul a paisprezece ediţii, organizatorii şi promotorii principali ai Colocviilor Revistei „REFLEX” din Reşiţa, Octavian Doclin şi Ada D. Cruceanu, şi ediţia a XV-a a cuprins conferinţe dedicate prozei, criticii literare, culminând cu nelipsitul Regal Poetic.

Lucrările conferinţei au inclus lansări de carte şi prezentări ale celor mai recente apariţii editoriale semnate de scriitorii prezenţi, dar şi prezentări de reviste literare şi de edituri: Octavian Doclin - Revista „Reflex”; Cassian Maria Spiridon - Revista „Convorbiri literare”; George Vulturescu Revista „Poesis”; Ioan Matiuţ - Revista „Arca” şi Editura „Mirador”; Nina Ceranu - Revista „Orient Latin” şi Editura „Eubeea”; Nicolae Silade - Revista „Actualitatea literară”; Gheorghe Jurma - Editura „Tim”; Gabriela Şerban - Revista „Bocşa culturală”.

“Anul Sorin Titel” în Banat Tema centrală a conferinţelor celei de-a XV-a ediţii a Colocviilor Revistei „Reflex” i-a fost dedicată scriitorului bănăţean Sorin Titel (1935-1985), la 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de la trecerea în eternitate, ocazie cu care au fost susţinute referate despre viaţa şi opera celui omagiat: Cornel Ungureanu (Timişoara) a accentuat importanţa biografiei lui Sorin Titel în cercetarea culturală si literară românească, prin afirmaţia lui Eugen Simion referitoare la posteritatea scriitorului: „Sorin Titel va fi într-o zi o revelaţie!”; Alexandru Ruja, cu eseul Margina, margine şi centru (publicat în volumul Parte din întreg, Editura de Vest Timişoara): “Sorin Titel a demonstrat din Margina sa natală că marginea configurează centrul, care altfel nici nu poate exista”; Adrian Dinu Rachieru, cu Scriitorul şi umbra – Eseu despre proza lui Sorin Titel (prima carte despre Sorin Titel, apărută în 1995 la Editura Timpul din Reşiţa) – şi cu Romanul politic şi pactul ficţional (vol. I, apărut recent la Editura Junimea din Iaşi), capitolul Sorin Titel şi istoria mică: “Sorin Titel a fost un om-punte, care, odată stabilit în Bucureşti, a redescoperit Banatul”; Maria Niţu, cu eseul despre semnificaţiile zăpezii în biografia lui Sorin Titel, publicat în revista „Reflex”; Titus Suciu, care l-a cunoscut pe Sorin Titel în perioada navetei la Cârpa; filologul Adela Lungu Schindler, care a analizat opera lui Sorin Titel. În cadrul dezbaterilor despre Sorin Titel s-a propus ca anul 2015 să fie declarat „Anul Sorin Titel” în Banat.

Regalul Poetic „Clipa cea repede” Sub genericul „Clipa cea repede”, vineri seara, 19 iunie 2015, a avut loc Regalul Poetic al poeţilor invitaţi, la care au participat: Octavian Doclin amfitrionul colocviilor, premiat recent de către Revista „Argeş”; Toma George Maiorescu (din Los Angeles); Radomir Andrici şi Ieremia Lazarevici (din Serbia; traducerea poeziilor în limba română şi lectura de: Simeon Lăzăreanu); Cassian Maria Spiridon (din Iaşi); George Vulturescu, Claudia Vulturescu şi Ionică Moldovan (din Satu Mare); Ioan Matiuţ (din Arad); Mircea Bârsilă (din Piteşti); Paul Aretzu şi Simona Dumitrache (din Caracal); Victoria Milescu (din Bucureşti); Zenovie Cârlugea (din Târgu-Jiu); Nina Ceranu, Maria Niţu, Ioan David, Marcu Mihail Deleanu, Ion Pachia Tatomirescu, Gabriela Pachia, Marian Oprea (din Timişoara); Nicolae Silade, Remus Valeriu Giorgioni, Ela Iakab (care i-a prezentat pe poeţii lugojeni), Adriana Weimer, Laurian Lodoabă (din Lugoj); Gheorghe Jurma (care i-a prezentat pe poeţii reşiţeni), Titus Crişciu, Olga Neagu, Adela Schindler Lungu, Clara Maria Constantin, Gabriela Şerban, Tiberiu Şerban, Vasile Petrica, Cecilia Petrica (din Reşiţa), Costel Simedrea (Răcăşdia); Ilie Cristescu (din Herculane).

Organizatorii acestei ediţii au fost: Revista “Reflex” (coordonatori: Octavian Doclin şi Ada D. Cruceanu), Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Consiliul Judeţean Caraş-Severin.

Adriana WEIMER

cronica

nr. 48 n iunie 2015

actualitatea literară 3

Toma George MAIORESCU

Toma George Maiorescu şi metamorfozele scrisului

Nu ştiu dacă nu putem verifica, prin biografia şi prin opera lui Toma George Maiorescu, devenirea scrisului românesc din ultimii şaizeci - şaptezeci de ani. E un reşiţean şi exprimă, cu orgoliu, Reşiţa. Şi oraşul de odinioară şi Cetatea de foc. Tatăl său a întemeiat prima bibliotecă publică din oraş, el a scris prima carte de poezie în Reşiţa. Despre Reşiţa: Lespezi pe un veac apus. Oraşul nu era câtuşi de puţin destinat reveriilor poetice.

Este o carte a timpurilor noi, a

unui adolescent care a trăit ieşirea din coşmarul războiului şi care „resimţea” impulsul noii epoci.

E, ca toate cărţile de mai târziu ale lui Toma George Maiorescu, un manifest, o depoziţie ofensivă, o mărturie a încrederii în ziua de mâine. E mândru că e dintr-un oraş muncitoresc care îi asigură un statut. Scrie nu numai poezii, ci şi articole. Face publicistică revoluţionară la Reşiţa şi la Timişoara în numele unui program politic. Alege Clujul pentru Facultatea de filozofie şi îl cunoaşte pe Blaga - îi recită filozofului poezii. Blaga îi va scrie sperând în dezvoltarea unei relaţii.

La Cluj, Toma George Maiorescu stă între publiciştii momentului, de la Nichifor Mihuţa la Victor Felea, speranţe ale scrisului tânăr.

Participă la cenaclurile oraşului. În

Portal-Măiastra, nr 1-2/2010, scrie pagini memorialistice importante pentru înţelegerea anilor săi clujeni. Evocată pe larg e prima şedinţă de Cenaclu, din 1947, iarna. Şedinţa e deschisă de Nichifor Mihuţa, care va citi poeziile Echinox şi Prefaţă la anul 2000. Toma George Maiorescu descoperă între hârtiile sale prefaţa pe care tânărul bănăţean o va face anului 2000: „Vom depune aurul speranţelor noastre/ La picioarele anului 2000/ Pentru omul care îşi va scrie pe cer visele/ Cu litere mari şi groase/Pentru toate gândurile vechi care vor fi/ scoase/ Din morminte ca nişte mumii/Şi pentru însăşi veşnicia anului 2000/în anul ăsta poeţii se vor strânge la paralela /37/ Ca la o masă/..../Şi anul 2000 va fi o zi fără noapte/Din care

miniepistole

Cornel UNGUREANU

oamenii se vor hrăni numai cu/ fructele/ cerului mari şi coapte”.

Nichifor Mihuţa se va întoarce înapoi în Banat unde va scrie, cu succes, poezie „în grai”, Toma George Maiorescu e ales pentru studii la Moscova. Experienţa de la Moscova trebuie citată larg atunci când scriem despre poetul şi jurnalistul Toma George Maiorescu. E ofensiv, iubitor de lozinci mobilizatoare, solidar cu cei ce speră că noua lume se construieşte şi în URSS şi în ţările socialiste. La întoarcere, alături de foştii săi colegi din URSS, Ion Ianoşi, Samuel Domokoş, Petre Sălcudeanu şi Ioan Grigorescu, pregăteşte viitorul luminos al ţării.

Nu ocupă însă, precum ceilalţi colegi ai săi, funcţii înalte, ci e trimis la Contemporanul.

Revista se schimbă odată cu sosirea la conducerea ei a lui George Ivaşcu, reabilitat după o perioadă de puşcărie. Ivaşcu, ilegalist, om de stânga în lumea scrisului, trăise pe pielea lui schimbarea vremurilor şi a liderilor. Este Toma George

Heisenberg, Jean-Louis Barault, Galina Ulanova, Mihail Şolohov, Kaneto Shindo, Go Mo Jo, Iannis Ritsos, Makarios, Arghezi, Blaga, Sadoveanu pe care Toma George Maiorescu le publică în Contemporanul sau în Secolul XX trebuie reţinute. Sunt unicate dialoguri cu o lume încă inaccesibilă cititorului din România. Poeziile, care sunt ale un poet al revoluţiilor - ieşit din structurile maiakovskiene ale discursului literar - pot ilustra un timp al scrisului românesc. „Modelele mele, scrie Toma George Maiorescu, sunt Walt Whitman şi Maiakovski”. Cum vremurile se schimbă, la începutul anilor şaptezeci poetul globalizării e transferat la revista România pitorească. Noua adaptatare a scriitorului îi sugerează proiecte ecologice. E o publicaţie marginală unde îl găseşte revoluţia. Toma George Maiorescu îşi regăseşte energiile de combatant şi, în reorganizarea politică a României, întemeiază un partid politic cu program ecologic. Eco-logia e

Maiorescu argumentul cu care Ivaşcu susţine liberalizarea publicaţiei? Greu de spus. Poate că e unul dintre argumentele dialogului cu puterea. Scriitorul întors de la Moscova ia interviuri, realizează o publicistică dinamică, intuieşte globalizarea planetei şi face călătorii lungi în care scrie reportaje frenetice. Câteva, precum cele din Brazilia, devin celebre.

E alături de scriitori din lume pe care îi cunoscuse la Moscova – pe care URSS-ul îi întâmpinase cu mare iubire. De la Pablo Neruda la Nazim Hikmet şi la Evgheni Evtuşenko, mari scriitori îi traduc poeziile. Interviurile cu Werner

disciplina de la care se va revendica omul politic Toma George Maiorescu. Va realiza proiecte ample de schimbare a lumii în numele unei filozofii „eco-logice”.

După vreo şapte decenii de scris, de prezenţă vie în cultura română, Toma George Maiorescu trebuie recitit fără prejudecăţi fiindcă ilustrează, cum puţini, cutremurele secolului XX.

19 am tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume e al meu de acum şi până la facerea lumii şi de la facerea lumii până la desfacerea ei am tot timpul de pe lume şi iarăşi de la desfacerea lumii la refacerea ei tot timpul de pe lume este timpul meu de la omul făcut din pământ până la omul născut din cuvânt am tot timpul de pe lume şi de la omul născut din cuvânt până la omul de cuvânt am tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume este timpul meu şi toată viaţa lumii este viaţa mea da

dar ce contează când ai tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume e al tău iar tu eşti chiar timpul

Nicolae SILADE

Eugen EVU

nicolaesilade.blogspot.com

Laurenţiu ULICI O evocare In Memoriam

Poate cel mai important critic al nostru, desigur, în circularul trafic al exegeţilor aparţinînd, inevitabil subiectiv, totuşi, caracterului perceptiv şi afectiv al propriei valori, oglindită „magic”, în casa cu oglinzi a contemporanietăţii sale, Laurenţiu Ulici are specialul insterumental al cercetătorului umanioarelor, dublat de cel al matematicii. Studiul său „ Literatura Română contemporană”, editura Eminescu, vol I, 1995, are sistemic ordinea acribiei ce aminteşte de semioticienii mari europeni, ca Umberto Eco, via Hugo Friedrich, Freud, Jung, Konrad, Popper ş.c.l. şi , desigur, de întreaga pleiadă a exegeţilor români, de la Călinescu, la Nicolae Manolescu.

Cu Ulici m-am întâlnit pe vremuri, înainte de 1989, în aripa dreaptă a fostei Case a Scânteii, unde era redactor şef al Contemporanului...Aşa cum Ştefan Aug. Doinaş îmi marcase „ destinul literar”, în revista Familia şi apoi în volumul de debut prin concurs la Facla, Timişoara, sau Mircea Ciobanu, la Cartea Românescă şi alţi venerabili, criticul mă onorase cu includerea în vol II al Primei Verba, ideografie esenţială a criticii noastre, el avea să mă onoreze şi cu includerea între cei mai reprezentativi poeţi ai Pomoţiei 70, conform Grilei sale retrospective- prospective... Precizia de bisturiu avea

să-i determine, pe termen mediu şi lung, atât recunoştiinţa unora, cât şi de-a dreptul ura altora! Din păcate, marele critic a murit în mod încă neelucidat, ca urmare a unei intoxicări cu dioxid de carbon, pe un traseu itinerant - boematic, unii dintre cercetători opinînd că de fapt a fost o moarte provocată: implicarea sa în politică, după 1989, (Alianţa DA - unde am fost fondator - şi preşedinţia prin alegeri a Uniunii Scriitorilor din România..., reorganizarea eşuată a Uniunii în teritoriu etc.) pare a-i fi fost fatală. Poate ştie mai mult Varujan Vosganian, care a fost cu el când s-a petrectut tragedia.

Dincolo de graduaţia sa exegetică, pe scala vârstei şi debutului editorial decenal, Ulici a aplicat algoritmul Generaţiilor de sacrificiu, via Istoria noastră, ceea ce este cel mai tulburător..., cum ar spune Noica „ întru limpezire”. Referenţială rămâne şi „Nobel contra Nobel”, o istorie – dicţionar care de asemeni ar merita reeditată. Dar de cine? De noii „ directori de conştiinţe”, în acest neo- tezism- sintezism al noului Mileniu?

Grila comună a tuturor acestor prospecţiuni rămâne, ca în Istorie, circularul UTOPIILOR! Tabloul cronologic al literaturii moderne al lui Ulici distinge: 1. Generaţia de sacrificiu, postbelică, a REFLEXULUI CONDIŢIONAT (v. Câinele lui Pavlov, stalinismul, grozismul, dejismul, ceauşismul , să-i spunem ZIG- ZAG, nu de la Zigu Ornea, Liiceanu etc. Ion Cristoiu, ci de la ZIGURAT, etc. 2. Între care include şi promoţia 70, doar că o va numi „de interferenţă... adică Glissando...! (Emil Botta)...Promoţiile grilei uliciene cuprind şi cele ale deceniilor 80, 70, 60... invers, pe cadranul finelui de secol XX. Cei mai ascuţit psihanalizaţi-criticaţi sunt DELIRANŢII, recte categoriile sadomasochismului din totalitarismul agonic... De acolo vine URA de care vorbeşte dsa Nicolae Manolescu şi mulţi alţii, mai ales noii măsurători ai... retrospectivei... 2. Promoţia reformată; 3. Generaţia „răscrucii,

Post scriptum. Lucian Blaga le va trimite, şi lui Nichifor Mihuţa şi lui Toma George Maiorescu, la sfârşitul anilor patruzeci, scrisori.

Câte una fiecăruia: ei erau tineri, speranţe mai erau.

războiului (50, 40, 30); 4.

Diacronicii etc.

Recte, Ulici cere şi încearcă o situare exhaustivă (v. pag. 6 a studiului) – o numeşte „reumplătoare de hiatus istoric”, cu „tot aerul său utopic şi monstruos!...”

Sintezismul nu a elucidat aceste paradigme, nici ideologice, nici literare.

Am zice prin aceea că „dinamica lumii o fac utopiile”. De la Platon, Aristotel, Socrate, neh?

Iar delirul este o grilă variabilă, a Metafizicii vs. antimetafizicii!

Complexul generic ar fi al Alterităţii, vs. Perenităţii. Altfel spus, al lui ...ALTER EGO, in extenso, în Mulţimile (mate şi metafizice). Punct şi de la capăt? Punct şi Virgulă? Mai bine zis, puncte puncte... Şi contrapuncte, cum dixit Gheorghe Grigurcu. Algorimul? Pe constanta paradoxal variabilă, dintre sublim şi abject, a revelaţiilor mistagogice vs. raţionaliste, recursive, în vechea-nouă dilemă, vorba dlui Andrei Pleşu, a „descântotecii” şi „viziunii vizuinei”, remember Marin Sorescu, pe... contrasens... Igitur DUALITATEA, ca structură a l...

SIHOMULUI. Speranţa ar fi aceea a INTERFERENŢELOR, care sunt „spirit ce se agită în OM”.

Punct.ro. !?

Laurenţiu ULICI

e bine să ştii asta e bine să ştii cum a fost începutul şi cum s-a sfârşit când începe sfârşitul şi când va sfârşi e bine să ştii cum se face totul şi cum se desface cine umblă pe ape şi apele cum se despart de ape ei bine nu chiar în ordinea asta nu

4 actualitatea literară Foarte încet Unii pierd totdeauna. Unii sunt firul de salcie răvăşit de furtună.

Paharul răsturnat pe terasa pustie. Unii stau mereu pe gheaţa care plesneşte. Ţi-aminteşti? Ea, tinereţea nu are vreo vină şi cuvintele tale abia azi prind înţeles de parcă ar fi călătorit spre mine foarte încet.

Cleopatra Lorinţiu

Adria I După aceea nu o să-mi vină să cred.

Starea de astăzi făcută din cristale micuţe şi reci nu poate fi multiplicată.

Ai suflat peste mine cu tinereţe, ai suflat peste mine cu inconştienţă şi nebănuit.

Starea de azi e o bijuterie de gheaţă se topeşte de îndată sub canicula lunii iunie trăieşte o clipă şi gata. dar viaţa ei de o clipă zboară prin mintea mea.

pot totuşi să alerg pe potecile glorioase ale secundei.

Dacă Ugo Boccato a pictat Adria o fi luminat-o cu sufletul lui ?

Cu puţină speranţă şi un strop de durere vie?

Cu vreo bucurie tainică şi fugară.

Interzisă, desigur? Imposibilă, aberantă?

Ah, Adria, există. Nu voi ajunge la ea. Adria mea.

Dacă ceva din ce sunt se poate transforma în cuante de energie şi însoţi cumva pe niciunde, drumul meu.

Dacă din străfulgerări cineva îmi aruncă un pumn de grăunţe fericite dacă ştiind că-i părelnicie/ vânt/ rază

Ce-i mai frumos, ce-i mai pur ?

Ce-i mai natură şi revanşă asupra morţii ?

Mă întorc cu umilinţă şi lacrimi la poezie. În genunchi pe parchetul neraşchetat în răcoarea artificială ah mâinile umede reci pot vrăji imposibilul nepotrivirea graţia ucigaşă.

Nu vei şti. E singura consolare amăruie acrişoară sălcie are gustul fructelor nencepute moarte verzi în arborii nebăgaţi

Îmi doresc frigul şi gheaţa ca pe o mântuire, ca pe un tărâm. Îmi doresc pe întinderea albă să ajung, să rămân.

Pe gheţurile aspre, neatinse, neîntinate de soare, să merg cu eschimoşii la vânătoare.

Să colind întinderea albă fără patimi, fără vreun ţel.

Ieri, astăzi şi mâine să-mi fie aidoma, să-mi fie la fel.

un eşec mult dorit salvator un videoclip unic distrus în care tu te sprijini de canatul uşii şi mă priveşti fără ca eu să bănui fără ca logica să funcţioneze: legi nescrise potriviri ironii ale sorţii şi scurte declanşări miraculoase emoţii împrăştiate cum puful de păpădie.

Ei, cei de deasupra Ei, cei de deasupra, sunt tăciunii întinşi pe spic.

Ei ne-au ars crucea, să credem în nimic.

Din norii lor otrava ploii ne usucă gura.

Din fapta lor ne-a curs în laptele mamei ura.

Ei ne îndeamnă să mergem singuri în turmă.

Ei ne obligă să ne lăsăm amintirile-n urmă.

Pentru ei clădim deşertul nostru-nainte.

Ne-a rămas doar dragostea, durere fierbinte, Mai ştim doar rodul pântecului, singură bucurie.

Cu ele ne târâm nevolnici speranţa-n pustie.

Speranţa demult scrisă-n sânge, acum fără de rost, Ucisă de amintirea că la început fraţi am fost.

Reveria, muşcată în glastră Singurătatea e ca o fereastră.

Reveria, ca o muşcată în glastră, mă hipnotizează, silindu-mă dincolo să privesc.

Atunci toate cele ce trăiesc dincolo de sticla sufletului meu, mor sau învie, după cum vederea mi-e oarbă sau vie.

Aveam puţintel puţintel.

Gândul călătorea prin ţinutul prăfos dinspre Peshawar, printre minele ascunse rătăcite flămânde prin speranţa adunată într-un vârf de bocanc.

Praf praf praf de moarte şi el, gândul, abia aţintit spre viitorul incert.

Viitorul incert! Nu există decât viitorul incert, nu exista decât această răsturnare-n nimic praful ridicat în văzduh după camionele grele zăngănitul lor... puncte puncte pe scrisorile tale.

Mihai Oprişor s-a născut la 15 februarie 1959, în comuna Pleşoiu, judeţul Olt. Romane scrise – 6. Romane publicabile – 3: „Gura de peşte” (în curs de editare), „ARO pe motorină”, „Inamicul poporului”. Poezii scrise – nu foarte multe. Poezii publicabile – mult mai puţine. Poezii publicate – ceva prin vremea studenţiei. (Prezentare Maria Niţu)

Singur în atelier, desenând linii vechi pe cioburi.

Strigătele de disperare ruginesc uitate, în praf, pe podele.

La fereastră, roşul sângeriu al muşcatei, ucis de banalitatea ghiveciului de plastic.

Pe masă, cafeaua Amaroy în strălucitoarea ceaşcă Bright and Early.

Pe perete, candela prăfuită, stinsă.

Singur, adun strigătele ruginite de pe podea, cu vârfurile degetelor, cu unghiile.

Cu unghiile râcâi semne vechi, uitate, colorându-le cu disperarea amarului de dincolo de strălucitoarea ceaşcă de cafea, Bright and Early.

Dar am să aştept noaptea să mă îndem după cântecul narvalilor, aceşti inorogi ai mării.

Flămând, însetat, pustiit, mă voi smulge fantasmelor şi-am să mă dau depărtării.

Pintenul narvalilor va spinteca apa cu dorul gheţurilor de miazănoapte, răspândind înaintea mea sunete, cântece, şoapte.

Ah ce bine ce bine nu vei şti nu vei şti se va scurge-n praful anonim al cărării în reverberaţia vorbelor în ecoul eşecului

Şi chiar dacă patima rece durează o clipă în clipa aceasta încape viaţa mea toată, din mine cântecul demult s-a desprins s-a pierdut.

Mai trăieşte doar ceara uscată.

Curajul acesta tăcut.

Tablou cu ceaşcă de cafea

Soare peste tot, înapoi şi înainte doar marea.

Fără speranţă, spre sudul fierbinte, doar depărtarea. În siajul pupei pierdută este ziua de ieri.

Mâine în faţa prorei pluteşte parcă spre nicăieri.

Fără răcoare, fără rost, fără pâine, Searbădă îmi pare ziua de mâine.

Portul din care am plecat nu-l mai ştiu.

Sub soarele orb barca-mi pare rătăcitor sicriu.

Singura salvare posibilă, singurul remediu năstruşnic.

Fuga de mine fuga de gânduri hălăduind prin memorie printre fotografii, cu un cântec în minte.

***

Adria III

Mihai Oprişor

Dor de miazănoapte

în seamă.

Prin ţinutul prăfos dinspre Peshawar

Şi stau paralizată ameţită privind o fotografie ascultând acelaşi cântec vara miroase a garofiţă roz şi oraşul se rostogoleşte-nainte, se pierde în depărtare ca un secret mic mic de tot delicios dureros asasin.

Adria II

nr. 48 n iunie 2015

poezie

Când irisul e plin de doar roşul florii supernove cum explodează în mine.

Blânde fantasme devin acute, mobile.

Când le privesc, timpul curge neştiut prin pendule, timpul se petrece.

Când mă întorc în chenarul ferestrei, în închisoarea sticlei, devine metalic şi rece.

Încremenire Sunt acordat la singurătate prin lumini sure.

Din gheaţă nici amintirile nu mai pot să mă fure.

Inutil gânduri încolţesc precum grânele ninse.

Pleava lor mă îneacă cu-azime amare, stinse.

Deşi totul e rece în mine nu mai ninge demult.

Am uitat privind marea de gheaţă ce înseamnă tumult.

Printre tonuri de gri lumina nici nu pleacă, nu vine.

Nici timpu-ngheţat nu-şi mai trece secunda prin mine.

Voi fi Până să fiu pământ, voi fi vânt.

Până va ninge, voi fi sânge.

Pân’ să fiu jale, voi fi cale.

Cât voi arde nimb, voi fi timp.

Când voi fi moarte, voi fi carte.

Când n-o să mai fiu, aş vrea să mă ştiu.

Dumitru HURUBĂ

cine nu ştie miercurea după-masă cu knorr de burtă şi fasole frecată. Cine nu ştie desertul cu ce-a mai rămas din Keats şi Berdiaev. când noi străbatem pustiul până la măsuţa greierului: „alo, noi?”, „da, noi! cine ne…”, „ascultă, sunt aici în bluzonul ăla bej cu mickey pe faţă şi o chiflă pe verso”, „şi noi ce să…”, „… cu piciorul pe bolovanul de care se reazemă cabina telefonică şi cu vreo 15 pijamale la fundul meu care vor să scape şi ele de-aici. V-aştept urgent la ospiciu! auzi, la ospiciu!” când coborâm după 35 de staţii la 2 prăjini de albul molatec al zidului fără intrare fără expresie – doar vuietul de dincolo, iar noi ne târâm de-a buşilea două zile şi noaptea devorând azima turcească până la bărbatul acela vioi în pijamale crem-vertical care-şi smulge clondirul din buzunar şi ne aruncă privirea în faţă: „e toamnă şi mă vedeţi deşi vara frunzişul mi-e atât de des încât mi se înăbuşă pielea. Nici nu pot ieşi prin gard în cartier după băutură şi haleală din cauza coamei. Ah, de-aş fi coniferă!” „va să zică se poate trece de gardul ăsta” „oho! să vă arăt numai! pesemne aţi venit să salvaţi pe careva? pfii, ca şi mine! uite, vii să salvezi şi după aia uiţi pe unde-ai venit până-ţi putrezesc oasele aici. Haidem!” când ne furişăm prin cartierul nou-nouţ, gâfâind pe la colţurile blocurilor, afară din lumea cocoţată în balcoane sfâşiind cina sub mirosul roşcat al sarmalelor; dincolo de spărtură când eram deja în mijlocul spitalului descompus în clădiri vechi mâncate şi risipite printre gardurile vii înalte până la burlane răsucind un aer tare peste cadavre pârâitoare de frunze fără coşciuge şi Internatul 2 atât de confortabil cu cărămizile-i aparente şi albul murdar al câinelui din poartă urmărit de piciorul asistentei Fufi, posesoarea acelui hohot legendar: „două săptămâni oaspeţi-salvatori, după care vă dăm la rezidenţi”, şi ieşi trântind uşa fără clanţă când iarna era destul de uşoară ca să ne aruncăm un halat bejuliu direct pe piele şi să ne strecurăm printre gardurile moarte până la bolovanul de unde telefonam salvatorilor, aşteptând cuminţi mai apoi lângă ruinele vorbitorului verdemontan (care nu mai e cantină) unde savantul Gheorghe ne furişa fotografii de monede, arhiduci sau episcopi, portretele lui Mihai Viteazul la brâu cu căpăţâna lui Osman-Paşa şi Ţepeş în valtrapuri orientale bătând nucile cu lancea-i înroşită şi Doamne! cum le mai zicea Haralambie de rudele lui proto pentru care săpase curtea azilului până dăduse de clădirile astea cu tot cu doctori şi asistente, şi în cinstea căruia nu se dezvelise o plăcuţă cu „aici a creat şi recreat bardul Haralambie” şi hai să facem o poză ca să pot ieşi şi eu odată în cartier după băutură şi haleală aşteptând cuminţi fără să vină nimeni strânşi în liniştea noastră până la sosirea lui Fufi care însemna prânzul şi consecinţele sale când Gheorghe dădu primii muguri prin martie iar doctorul Iolescu ieşi la jogging în spatele vilei dimineaţa de tot, aşteptat acum de doña Zornescu în aerul înceţoşat ca după explozie, gâfâind o jumătate de oră după şef cu cheile clănţănind în

Încă nu s-a discutat oficial egalitatea dintre bărbaţii şi femeile Cartierului, însă există unele reguli care sunt respectate cu stricteţe în relaţia dintre sexe, fie pe bază de vorbă bună, fie pe bază de şi altele, unde se încadrează: certuri prelungite, muţenie reciproc avantajoasă, perechi de palme, „du-te la muică-ta, la neamu tău de culduşi – ’tu-vă rasa-n noroc!”, sau învineţirea cel puţin a unui ochi cu acompaniament de urlete. Consecinţa: în ziua următoare, la Bodegă, vine întrebarea: - Ce făcuşi, mă, la aia a ta?, că-i auzâi ţipetele…

- I-am scăpat vo două dosuri de palmă, că nu vru să mănânce…

- Aha! Aşa da, că ş-a mea mai face nazuri din astea…

Din această pricină, doamnele din Cartier, întrunite într-o şedinţă ultrasecretă, au hotărât în plen, după ce chestiunea a fost disecată şi dezbătută pe secţiuni la fiecare scară de bloc, să aibă propriul stabilimentlocaţie la Patiseria „Magnolia”, supranumită neoficial „Vaca Emancipată”, deoarece în dreapta ei se află un loc viran, transformat în imaş pentru văcuţa unui moldovean adusă tocmai dintr-un sat de lângă Rădăuţi.

- Am adus-o, iubiţii mei megieşi, a explicat proprietarul, că tari ghini să ai un animal pi lângî casî…

Casa fiind un bloc-turn de treisprezece etaje…

- La urma urmei, a filozofat careva, ce mai contează o vacă în plus sau în minus la nivel de Cartier, înţelepciune pentru care

mlaştina vânturilor

buzunarul drept şi monezile de 5 pesetas în celălalt, cu Fufi la rând mâine în fularul ei jilav pe gură să nu-i îngheţe hohotul.

Când ajunse însoţitoare Clito, cea violată, în ţiuitul papagalilor scoşi de la unu mai în balcoane de cei de dincolo prevestind audienţa la Iolescu din după-amiaza aceea senilă. Veniserăm bineînfăşaţi în halatul nostru bej care posedase trupurile a mii de alţi nebuni iar Zornescu se scărpină după ceafă: „ia papucii ăia de pluş şi când vă strig intraţi fffrumos” şi noi înlemniţi în faţa mahonului cu clănţău argintiu apoi „respecte, dle doctor” şi „ia aşezaţi-vă acolo”, cu Iolescu la capătul celălalt al curcubeului persan sorbind o ţigară – adică tot timpul acordat – şi mi-am strigat dreptul de tinereţe şi sănătate mentală în scris şi oral cu Zorneasca trăgându-mi mesajul la capătul curcubeului, iar în ciotul de ţigară rămas am dat citire textului despre cadânele cu care alerga dimineaţa.

Jap un hap galben, jap unul roşu şi pe la pagina a 5-a şuieră Iolescu de sub mustăţile academice şi jap la pagina 7 ia ultimul hap cu urlet mare de sub buclele bej că alea n-au nevoie de idealism: „dă-le băi progesteron şi foliculină”, iar când cu pagina 9 mă zgudui hohotul lui Fufi cum că zac tranchilizat ca o ciorbă de potroace de când intrase ea în schimb din iulie frunzişul lui Gheorghe se făcu greoi şi foşnitor în ciuda şi în pofida studiilor numismatice ale lui Haralambie pe fise antice şi medievale; atât de foşnitor încât Clito nu

actualitatea literară 5 Felix NICOLAU

proză

nr. 48 n iunie 2015

mai ieşi în cartier de frica violatorilor. Din cauza umbrei ajunsesem cu Iolescu la fila 300 şi tot nu renunţase la foliculină; se chircea după vraful cererilor de normalitate stivuit pe biroul lui de la capătul curcubeului, în spatele norilor făinoşi de Lucky Strike – placentă a unui duh slab în căutarea sticlei. Mâine o să-i citim ce-a mai rămas din Keats şi Berdiaev – apoi câşlegiul cu lupa lui Haralambie am văzut printre gratii solul roşu şi bocnă cu alb pe la poli al planetei Marte – Septembrie mai întâi pe lângă gardurile stufoase şi pereţii ciuruiţi apoi spărtura când! o roată de foc sfârâi pe lângă zidurile murdare de dincolo şi mănuşa vorace a crăpăturii mă sorbi în aerul ei mort unde Haralambie nu respirase vreodată iar Gheorghe s-ar fi ofilit pe loc – o planetă aridă, vieţuită numai de camioane roşii umflate de băutură şi haleală însă răcni ca o împuşcătură când trupul meu descărnat ţâşni dintre buzele zidului cu ţipătul urmelor din nisip vâjâitul tunetului săpat în aer şi papagalii chirăind în balcoane între 2 molfăituri peste ţesătura de alei deşirată sub cerbii picioarelor ca o cârpă putredă de care îţi freci tălpile pline de amintiri lipite între crampoane. Nouă însă cărora vântul ne sângera nările ţipetele ne zgârâiau ochii, cenuşiul ne liniştea creierul revigorându-ne singurătatea şi miracolul poftei. Capre şi cerboaice ni se răsturnau sub zâmbetul pur îmbătat de viteză şi tăios ca o lampă cu horbota iezilor şerpuind peste zările de-acum apuse ale spitalului, când de fapt fleacul plăcerii nu făcea decât să neascută dorinţa de a susţine până la capăt soarele cartierului în vârful unui piept prea îngust pentru spinarea noastră de zdrenţe şi oase. Suntem împreună Haralambie împreună cu Gheorghe şi Clito – fără nici o scânteie de frică pe tăişul nostru călit sub jeturi fine de culoare şi sens. Verdele-stins al morţii date la maximum din clopotniţele negre ale alimentarei pleacă şi ies păsările fixe ale vânzătorilor cu bucata de patrie; din adâncuri grahamul sfinţeşte vitrina „Domnul poliţist fără mustaţă mandolină şi gheare mă predau, am pierdut spitalul, nu mai pot!” „Carevasăzică şi dumneata cauţi Grahaalul!?” „Nu, Spi-ta-lul!” „Ascultă dom’le, e cel cu Haralambie Gheorghe ce le te…?” „Da, da” „Păi acesta-i Grahaalul!” „Gra-, Graalul! după două mii de noiembrie! şi l-am pierdut iarăşi!” „Nenorocitule, ia stai tu să-ţi tragem procesverbal! Numele! ” „Parşival” „Pronumele….”

Agent sub acoperire a dormit trei nopţi în balcon limpezit la minte de către nevastă-sa, o dobrogeancă vânjoasă, în faţa căreia, de groază, însuşi fostul preşedinte Traian Băsescu ar fi făcut în pantaloni: - Vacă-i mă-ta, mă, boule. Trei nopţi în balcon – cu pită şi sare! Şi fără smiorcăieli, că-ţi altoiesc vo două sucitoare de te ustură sufleţelu şi noada… Hai, marş! Însă, mai trebuie menţionat că, în lumea cu porniri şi mentalităţi de mahala, Patiseria „Vaca emancipată” este numită şi ABC, adică, în traducere liber-libertină: Academia de Bârfe a Cartierului.

Ce să-i faci? Peste tot trăiesc oameni şi se mai întâmplă incidente şi necazuri, cum ar fi şi cazul unui „acoperit” pe care amanta l-a expediat în beciul de la subsolul blocului pe motiv că soţul legal şi autorizat se afla doar la câţiva stânjeni distanţă de intrarea în casa scării: - Iubiţel, stai acolo până-ţi spun io, că altfel o mierlim amândoi de la bihoreanu de bărbatu-mi-o… Hai, repejor-repejor!...

Uite: încui uşa şi iau cheia la mine, ca să stai liniştit… Hai, pa!

- Femeie, i-a zis bărbatu-so intrând pe uşă după câteva minute, terminaşi mâncarea?

- Păi, nu, fincă mă rupsăi cu treaba…

- Păi, ce făcuşi de-azi dimineaţă?

- Ce! Spălai, măturai, ştersăi prafu…

- O juma dă zi?!

- E! Păi, făcui, omule, şi aia, şi aia, şi aia, şi…

Lista s-a terminat când bărbatul impresionat i-a zis: - Bine, iubito, bine – felicitări! Mâncăm ceva şi plecăm la ai mei, la ţară, să vorbim pentru porcu de Crăciun. Gata, rapid: îmbrăcarea!... …Întoarcerea de la ţară s-a petrecut după două sau trei zile, astfel că „acoperitul” din subsolul blocului şi-a redobândit libertatea

de acţiune a treia zi într-un amurg de toamnă târzie, ploios şi lapoviţat. A tăiat-o peste maidanul de la marginea Cartierului numai în chiloţi şi cu hainele pe braţ, mulţumind lui Dumnezeu că nu se întâmplase mai rău… Când vru să se pituleze după o tufă de boscheţi, auzi o voce veselă: - Oho!, ia uite ce-avem noi acilea: un Adaaaam!... Şi Eva? Unde-i doamna Eva?, dacă-mi permiteţi o indiscreţie.

- Păi, nu-i, n-am, domnu, fincă io tomna apărui dintr-o situaţie şi…

- Da? Cartea de identitate, vă rog…

Era sectoristul…

- Păi, să vă spun…

- Şi astea?

- Care?

- Boarfele – de unde le ciordişi?

- Păi…

- Domnu, două chestii: actu de identitate şi de unde ai rufăria…

- Sunt hainele mele: pantaloni, tricou, giacă…

- Aha! Şi umbli, aşa, cu ele pe braţ prin Cartier în luna noiembrie… Sau le puseşi la uscat?

- Păi… Ştiţi? E o poveste…

- Da, e, cred, da tre să mergem la sediu, s-o depănăm acolo… Şi mie-mi plac grozav poveştile… Petre Ispirescu, Fraţii Grimm, Ion Creangă…

- Andersen, Alecsandri, Dulfu, Caragiale, completă evadatul din subsol, într-un fel de inerţie idioată.

- Nenea Iancu? De ăsta nu ştiui – mersi!

Gata, ne-am verificat cunoştinţele şi… la drum!

- Păi…

- Domnule, mă omorâşi cu păi-u ăsta!

Hai! - Aşa, gol?

- Păi, cum? Vrei să rămân fără tine? Las’că ştiu io: te-mbraci şi-o ştergi, iar io n-am

chef să fug după tine, ori să sacrific vreun glonţ. Deci, nu, frăţâcule! Mergem aşa, ca la o plimbare între homosexuali ţinându-te de braţul meu – okei? Nu e romantic?

- Păi, e, aprobă evadatul simţind nevoia să plângă.

Porniră.

- Domnu poliţist, eu nu vreau să vă fac rău…

- Te cred…

- Sunt agent sub acoperire şi n-aş vrea să…

- Ce, domnu ciordel? Sub ce? Da cum dracu? Aşa, acoperit la pielea goală? Îmi explici şi mie cum devine chestia? Că n-oi fi eu înţeleptu-înţelepţilor, da nici prostu Cartierului. Hai… Vrei să cântăm ceva de-a lu Guţă, ori Salam, că mie-mi plac maneluţele de mor, şi trece mai repede vremea… Hai: unu…, doi…, trei, şi!: Ce seară minunată, Mai spune-mi iubit-o o dată Mai spune-mi că eşti frumoasă, Şi că-mi vei fii mireasă Şi vom avea o fată Mai spune-mi iubito o dată (Versuri de Fuego: „Ce seară minunată”, de la www.versuri.ro, n. d.h.)

- Păi, dom sergent…

- Major!

- Major… Da, ăsta-i d-a lu Fuego…

- Nu contează – maneluţă să fie! Cântăm, da?

- Păi, da, da ştiţi cum e cu secretele: secret de stat, secret de serviciu, secret de sentimente…

- Da cântăm, nu divulgăm secrete…

- Nu pot, zău că nu pot – n-am voie…

- Am înţeles: nu spui, da scrii! Ok. Te pricepi, adică, te descurci cu scrisu, cu…?

- Sunt jurnalist dă meserie.

- Oho! Să trăiţi dom jurnalist! A, aşa arată un jurnalist? Bravo! Treceţi, vă rog, în faţă şi trap uşurel, că ne prinde miezii nopţii.

Hai: unu-doi-trei, unu-doi-trei, unu-doi... (fragment din romanul în pregătire Bodega „Trei Scheleţi”)

Radu CIOBANU

6 actualitatea literară

Dacă sociologia studiază, cum zic dicţionarele, structura, fiziologia, dinamica şi relaţiile din societatea omenească, un roman capabil a le anima toate astea prin mijloacele expresivităţii literare poate fi numit roman sociologic. Îmi susţin opinia prin recentul roman al doamnei Nina Ceranu, Viaţa între zero şi unu, o dramatică resuscitare a tribulaţiilor din urmă cu vreo patruzeci de ani ale unui grup social precar, surprins pe pământul nimănui dintre depeizare şi urbanizare. Autoarea pătrunde decisă, ştiind bine ce face, direct în fenomenul dezastruos, consecutiv şi comun industrializării forţate, când mase mari de ţărani au fost dizlocate, formând în oraşe cartiere populate cu oameni desprinşi de rigorile eticii comunităţilor rurale, dar încă refractari la cele ale convieţuirii urbane. Aceştia sunt venitúrile de prin toate părţile mai nevoiaşe ale ţării, fascinate, atunci ca şi azi, de buna reputaţie şi perspectivele Vestului. Idealul lor, a începe o viaţă nouă, a se stabiliza, a-şi încropi o casă şi un rost, e însă mereu subminat de perturbări iscate de caracterul heterogen, conflictual şi cultural nul al grupului. E clar că Nina Ceranu îşi alimentează epicul din întâmplări, bine cunoscute de d-sa, dintr-un episod real din istoria Timişoarei. Şi trebuie spus aici că Viaţa între zero şi unu este încă un roman întru totul remarcabil care se adaugă deja bogatei bibliografii literare a Oraşului. Chiar dacă Oraşul propriuzis nu apare, ci doar se simte, apăsător, orgolios şi inhibant, ameninţător şi imprevizibil pentru aceşti marginali neadaptaţi cu rumoarea mulţimii citadine, întrucât în locurile lor de baştină „oamenii nu ieşeau pe poartă fără rost.” Doar uneori, „...de către Catedrala Mitropolitană, ca o aşteptată şi râvnită mângâiere, se auzea zvonul liniştitor al clopotelor. Iscat din senin şi stins, după o vreme, pe nesimţite, dar aducător de pace.”

Pace însă nu prea era în „acest depozit de suflete”, pe care autoarea îl numeşte constant ghetou, format din barăci, „cutii sordide numite locuinţe”, care crea vecinătăţilor „o senzaţie de frică” şi uneori impresia că era „un loc bântuit”. Vecinătăţile, în cea mai mare parte erau şi ele alcătuite tot din „vinituri”, însă cu o vechime mai mare, care prinseseră oarecare chiag şi îşi ridicaseră sau încă se străduiau să-şi ridice o casă a lor, cu cărămizile fără de moarte furate trudnic şi aduse cu roaba din masiva paragină a Cazarmei Transilvania şi care erau cu o idee mai evoluaţi, simţindu-se agresaţi de ordura, miasmele, violenţa şi scandalurile „baraciştilor”. Romanul chiar debutează abrupt nu cu un scandal, ci cu o crimă - soţie ucisă de soţ - care răscoleşte angoasele, umorile, resentimentele acestora, aflate oricum într-o stare de cronică ebuliţie. Întâmplarea convoacă întreaga comunitate la faţa locului, odată cu „organul” de anchetă, prilej pentru Nina Ceranu de a desfăşura o primă, memorabilă prin pregnanţă, galerie de personaje. Şi tot acum îşi face simţită prezenţa indirectă şi Oraşul, prin profeţia patetică şi sumbră a lui Mitriţă, fostul miliţian, dezrădăcinat: „Oraşu’ ăsta, fiţi atenţi la mine, ne ucide! [...] A-nceput cu ăştia doi, şi-o să mai vedeţi... Ne ducem încet, dar sigur. Rând pe rând ne ducem [...] Cetatea n-are nevoie de venituri! Şi nici milă! Eşti bun cât îi cânţi în strună! Îşi e suficientă ei înseşi! Se iubeşte prea mult ca să mai vrea sânge de alt fel...”

Personajele sunt numeroase, o adevărată omenire mişună în Nu este vorba de celebra poezie a lui Baudelaire, ci despre un gând izvorât din profunzimile sensibile ale sufletului sau despre o idee spre care ne îndreaptă Albert Camus: „Călătorim, spune scriitorul francez, pentru a ne cultiva, dacă înţelegem prin cultură exersarea celui mai intim simţ al nostru, cel al eternităţii...

Călătoria, care este un fel de ştiinţă mai profundă şi mai gravă, ne readuce în noi înşine.”

Putem călători şi prin intermediul cărţilor? Iată că printr-o carte (de fapt, o cărţulie), Călătorie în jurul fiinţei tale, apărută la Editura Nico din Târgu-Mureş în 2013, Rodica Lăzărescu ne invită să cunoaştem zeci de locuri pline de mister, de legendă şi de frumuseţe. Titlul cărţii este insinuant, dublat de imaginea de pe copertă – o reproducere a lucrării lui Magritte L’ami de l’ordre, care sugerează că fiinţa în jurul căreia (ne) călătoreşte autoarea este un bărbat. Însă niciun alt indiciu nu ne ajută în descifrarea misterului!

Din primele rânduri, ni se spune că poţi călători prin spaţiu, prin timp, prin amintire, dar şi „în jurul unei fiinţe”. Călătorind prin spaţiu, autorea cărţii, parcă atinsă de cuvintele lui Albert Camus, are simţul intim al eternităţii, călătoria prin spaţiu devenind călătorie prin timp, apoi călătorie prin amintiri. Văzute cândva, în timpul călătoriei prin spaţii legendare şi pitoreşti, locurile „vizitate” mai târziu prin prisma amintirii au alt farmec şi îşi dezvăluie alte şi alte noi semnificaţii. „Mă întorc în gând, mărturiseşte Rodica Lăzărescu, prin locuri pe care le-am străbătut cândva şi descopăr, abia acum, în amintire, înţelesuri noi, sensuri şi semne pe care atunci, la contactul real, nu le-am sesizat ori, pur şi simplu, le-am ignorat... Ori n-am ştiut să le interpretez.”

Autoarea ne invită la o călătorie prin cel puţin patruzeci de locuri turistice, câteva

nr. 48 n iunie 2015

cronica

Un roman sociologic aceste pagini, implicată în întâmplări din prezentul naraţiunii, care mereu cheamă din trecut altele, prezent şi trecut aflându-se într-o permanentă şi complicată interferenţă, produs al unei reale virtuozităţi compoziţionale. De o tramă epică în accepţie clasică nu poate fi vorba, iar virtuozitatea constă tocmai în configurarea unei lumi cu atmosfera ei specifică din întâmplări aparent disparate, articulate subtil, al căror liant sunt câteva personaje dintre care se detaşează Nadia Duţămare, genul jună, belă şi care de nimeni nu depandă, venită tot din lumea satelor, dar emancipată, ştiindu-i pe toţi, în calitatea ei de cadristă la trustul de construcţii unde majoritatea baraciştilor şi-au aflat un rost. Un personaj întru totul interesant: e uşor îndoctrinată prin şcoală, crede, precum ştim noi cine, că proprietatea e un moft şi că e mai bine să scapi de grija ei şi grija să ţi-o poarte statul, îi admiră pe tinerii securişti care-şi riscă viaţa apărând cuceririle naţiei, e preocupată de sociologie şi

aspiră să realizeze un studiu bazat pe analogia dintre comunitatea baraciştilor şi cea... a suricatelor. E conştientă de superioritatea ei faţă de cei printre care a acceptat să vieţuiască până la ridicarea viitoarelor blocuri şi ţine un jurnal intim. Pe care e foarte dornic să-l citească „prietenul” ei, tânărul Mihai, ofiţer de securitate, care o foloseşte ca „sursă” inconştientă de rolul ei real. Totuşi Nadia e de-a lungul romanului o prezenţă agreabilă şi luminoasă prin buna-credinţă, candoarea şi intelectualitatea ei rudimentară.

Viaţa la baracă o suportă cu stoicism, visând însă la intimitatea şi căldura unui cămin, pe care le află periodic în mijlocul familiei Măgaru, din Fabric, unde l-a cunoscut şi pe Mihai şi unde e locul de troc dintre cei ce fură - şi cam toţi fură - de pe unde sunt angajaţi, de pe şantiere, de la Solventul, de la Azur, de la ILSA, de la ICIL, de la fabrica de ciorapi, unde ciorapii ochiţi nu sunt cusuţi la vârf, pentru a putea fi scoşi traşi pe braţ. De altfel, o temă sociologică foarte atent reflectată în romanul doamnei Nina Ceranu este tocmai aceea a hoţiei ca sport naţional, practicat cu nonşalanţă şi voioşie.

Se reliefează de-a lungul celor peste 400 de pagini trei mari momente şi surse de întreţinere a tensiunii epice. Una este, cea amintită deja, aceea a crimei, care reuneşte intempestiv pentru

prima oară o bună parte dintre personaje. E locul aici de a observa că, acestea fiind foarte numeroase, autoarea nu intră de obicei în detalieri, portretistica sa recurgând deseori la soluţia crochiului rapid, ferm, de o expresivitate aparent spontană: „Cum se ştie, Coroabă Achim a fost legionar cu cămaşă verde şi cu diagonală şi-l avea ajutor pe Savi Gligu, ce mergea ca o raţă în urma lui, scurt şi gros, ca un trunchi de salcie trăsnită” (subl. RC). Al doilea moment de maximă tensiune ar fi cel al cărui protagonist este Mina, „fată de caldarâm, neinstruită şi needucată”, care rămâne gravidă. Adevăratul erou al episodului este însă Marin Panduru, tânăr de treabă, buldozerist „fruntaş în producţie”, care se vede nevoit prin presiuni ierarhice şi şantaj să se recunoască făptaş şi să-şi asume răspunderea căsătoriei cu Mina. Între momentul răspândirii veştii despre „poziţia” Minei şi cel al rezolvării situaţiei printr-un mire ad hoc, comunitatea caută autorul real al faptei făcând presupoziţii care duc la o nouă, spectaculoasă paradă a personajelor, unele cunoscute, altele abia acum intrate în scenă.

Totul culminează în cel de al treilea episod de mare forţă epică a romanului, cu prilejul nunţii, care se desfăşoară în cantina fabricii Fructus, dar dă şi pe dinafară, pe o vreme de ploaie diluvială.

Manele şi folclor, strigarea darurilor, dansul, beţia, totul devine un fantastic melanj de grotesc şi kitsch, bătut parcă de un vânt nebunesc, venit dinspre Fellini, Kusturica şi Bregovici deopotrivă.

E momentul cel mai performant al romanului şi se încheie pe măsură, prin spargerea nunţii la constatarea dispariţiei mirelui.

Dispariţie definitivă: nu se mai vorbeşte de el. Apoi viaţa îşi reintră în matca ei, cu o nouă preocupare în perspectivă, cea a demolărilor, în vederea construirii noului cartier de blocuri. Unii se bucură, alţii, cei care-şi încropiseră casele din cărămizile vechii cazărmi, ajung la disperare, cu toţii însă aspiră spre o normalitate ce pare tot mai inaccesibilă. Mitriţă, fostul miliţian, merge să-şi revadă mama spitalizată şi în drum dă peste demolarea Orşovei vechi, surprinzându-se implicat în scena fantastă în care un ins în pragul nebuniei îşi sparge cu bolovani geamurile propriei case...

Lumea acestei cărţi, cum însăşi autoarea spune este una „labirintică şi adâncă, prin ceea ce lasă în suflete.” Cum a ajuns la aspiraţia de a o reconstitui putem deduce din câteva confesiuni răzleţe care îi scapă, mai ales în pasajele culese în cursive, al căror rost mi-a rămas destul de neclar, dar care proiectează un spot timid de lumină asupra intimităţii, oricum misterioase, a procesului de creaţie: „Abia acum, după patruzeci de ani, ideile sunt rotunde, rod al cunoaşterii lumii ce fojgăia în jurul ei înseşi, şi a autorului ce s-a încumetat să-i exploreze subsolurile, alcătuite temător şi derutant, dar mănoase, dacă reuşea să câştige din experienţa aceasta...” Realmente „mănoasă” acea experienţă, cu efecte asupra întregii creaţii a doamnei Nina Ceranu, beneficiind însă, experienţa aceasta, şi de stilul robust, înţelegând prin asta şi lexicul, de o savuroasă expresivitate, care-şi trage sevele din mixtura graiului banato-oltenesc al Mehedinţilor ei originari. Şi de talentul - sau bunul simţ? - de a pătrunde în adâncurile unei lumi marginale, dure, needucate, revelându-i întreaga autenticitate, fără a recurge nicio clipă la vreo obscenitate. E o performanţă tot mai rară în ziua de azi, întemeiată pe subtila artă a sugestiei, care nu e la-ndemâna oricui şi se cuvine neapărat numită printre calităţile acestei cărţi. _____________________________ Nina Ceranu, Viaţa între zero şi unu, roman, Timişoara, Ed. Eubeea, 2014.

dintre acestea, oraşe arhicunoscute (Viena, Praga, Lisabona, Istanbul, Stockholm), cu o plurivalenţă culturală, istorică şi turistică cunoscută de fiecare european. Alteori, suntem invitaţi în ţări ca Olanda sau Norvegia, ai căror locuitori ştiu ce înseamnă civilizaţia şi munca. Era greu să lipsească Ţara Sfântă, unde paşii ne-ar putea purta pe la mormântul Fecioarei sau pe urmele Mântuitorului, ajungând pe Muntele Fericirilor, pe Muntele

înmiresmează atmosfera. Alteori, farmecul locurilor se interferează cu „greutatea” istorică sau cu arta, cu aripile muzicii. Viena, de exemplu, „bătrâna Doamnă din alt veac”, i se pare călătoarei „elegantă, rafinată, imperială”, amintind fie de Maria Tereza sau de frumoasa împărăteasă Sisi. Fiind vorba de o capitală a muzicii eterne, eleganţa Vienei nu putea să nu se asocieze cu nemuritoarele valsuri de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Măslinilor sau la Caana Galileei. „Este aici, ne mărturiseşte Rodica Lăzărescu, pretutindeni pe pământul sfânt, ceva misterios, deşi la început te intrigă amestecul de musulmani şi evrei, de moschei şi sinagogi, de bazar arăbesc şi rafinate magazine occidentale.”

Nu putem neglija invitaţia prin Alhambra, Karlovy Vary, Meteora, Edinburg, Golful Napolitan, Valea Regilor etc. Înţelegem că frumuseţea unor locuri a învins ambiţiile unor cuceritori, că Arta a fost învingătoare şi în faţa Timpului. De exemplu, „frumuseţea Alhambrei a îngenunchiat hotărârea regilor catolici, Isabela şi Ferdinand, de a o şterge de pe faţa pământului” şi, indiferent de conducătorii vremelnici, indiferent de puterea lor politică, „Arta este stăpâna atotputernică şi de neînfrânt a lumii.”

Alteori, îndreptându-te ca turist spre alte locuri celebre, la fel ca în zicala cu pomul lăudat, te aştepţi să te întâmpine toate minunile din lume. Drumul spre celebra staţiune Karlovy Vary i se pare autoarei, la prima vedere, dezamăgitor, nimic din peisaj n-ar fi la înălţimea renumelui staţiunii. Dar, treptat, intrând în sufletul locurilor, te trezeşti ca dintr-n somn şi eşti întâmpinat de o „vegetaţie luxuriantă şi multicoloră, atent îngrijită”, care

Alteori, unele locuri, mai puţin cunoscute de europeanul de rând, par descoperite pentru prima dată. Impresiile despre Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului nostru, încep cu un legendar sau mitic „acolo”: „Acolo unde începe ori acolo unde se sfârşeşte Europa...”. Locul, aflat la 140 de metri deasupra Oceanului Atlantic, este în permanenţă în bătaia vânturilor şi a valurilor. Acest Cabo da Roca, unde te întâmpină intemperiile oceanice şi continentale (sau, cum ar spune o poezie eminesciană, „Te urmează în tot locul / Valurile, vânturile”), nu pare a fi doar la capătul pământului, „ci şi, parcă, la capătul civilizaţiei. Sau la începutul ei...”

Toate locurile minunate oferite unui turist sunt aspecte ale dumnezeirii, toate sunt opera lui Dumnezeu. Dar, ne sugerează Rodica Lăzărescu, există şi locuri minunate care nu mai sunt creaţia lui Dumnezeu, ci ale omului. „Chiar împotriva Voinţei divine”, adaugă autoarea. Este vorba de o ţară din mijlocul Europei. În timp ce lumea este opera lui Dumnezeu, Olanda este creaţia oamenilor. „Căci acolo, continuă autoarea, unde Dumnezeu a pus apă, olandezii au ridicat pământ”. Mergând pe drumuri olandeze, simţi şi vezi că marea este mai înaltă decât drumul

Cornel Basarabescu: Invitaţie la călătorie

pe care mergi şi ai impresia că valurile mării uriaşe din stânga şi din dreapta s-ar putea prăvăli peste tine de la înălţimea lor.

Apoi eşti convins că aceste forţe înalte ale apei au fost domesticite şi în loc să ameninţe, protejează şoseaua. Totul ilustrează curajul, destoinicia şi hărnicia oamenilor. Pe scurt, călătorul are senzaţia unei lumi de basm, chiar dacă unele cutume ale familiilor de olandezi sunt singulare (de exemplu, lipsa perdelelor de la ferestrele locuinţelor). Bunăoară, nu puteau lipsi trimiterile la mari oameni de artă, ca Vermeer, Van Gogh sau Rembrandt, la o femeie de aleasă cultură, dar rămâi oarecum perplex văzând că autoarea, ca femeie, gândindu-se şi la fotbal, preocuparea evidentă a bărbaţilor, nu a neglijat succesele fotbalistice ale olandezilor şi vorbeşte de „Portocala mecanică” (echipa de fotbal, nu celebrul roman de acum mai multe decenii), de „Olanda lui Nistelrooy, van Basten et comp.”

Prin toate acestea, cartea Rodicăi Lăzărescu este o adevărată invitaţie la călătorie printre marile frumuseţi turistice ale pământului european. Pare un album de impresii, de stări de încântare în faţa locurilor vizitate.

Autoarea nu se pierde în digresiuni pentru a intra mult în istoria şi cultura locurilor.

Impresiile despre fiecare loc turistic se întind pe două sau trei pagini şi de fiecare dată ni se transmite o stare de încântare sau de vis.

Iată-ne purtaţi spre insula Capri, despre care ni se spune încă de la primele cuvinte: „E unică, e celebră, e răsfăţată”, pentru ca peste şapte-opt rânduri cuvintele să îmbrace superlativul sufletesc: „insula Capri e un vis frumos, prea frumos pentru a fi adevărat.” Închizând cărţulia, ajuns adică la capătul călătoriei propuse de autoare, constaţi că ai voiajat prin toate acele locuri minunate, dar că misterul copertei întâi rămâne la fel de greu de descifrat!

nr. 48 n iunie 2015

invitatul revistei

Radu Ulmeanu Pentru depărtările stelare între două străzi paralele mi-ar trebui rachete cosmice şi piloţi, ar trebui să rup atâtea zăbrele şi să întrec în isteţime atâţia netoţi Ar trebui să calc în picioare legi şi destine, să zdrobesc cariere, să amuţesc atâţia politicieni ca să ajung cândva mai aproape de tine smulgându-te de la preoţi, răpindu-te de la mireni

O pasăre o pasăre ciudată se descotoroseşte de mine de parcă s-ar descotorosi de propriul ei cântec sau de propria-i viaţă zboară în rotocoale deasupra capului meu îndepărtându-se tot mai mult până la hotarele spaimei nu mai există nicio ispită în urma ei nu mai există poveşti frumoase doar trăncăneli istorice despre disputele mondiale am pus mâna pe vechea mea vioară hodorogită şi la prima trecere a arcuşului o coardă s-a rupt apoi următoarea şi din nou următoarea în final s-a spart şi cutia din care a căzut ceva ca o prună uscată, sau o inimă scofâlcită un miros acru mi-a invadat existenţa

Ar trebui să fac universul să plângă iar îngerii să cânte slava ta şi a mea, să-mi scot din piept inima nătângă ce nu mai ştie nimic, doar pe tine te vrea Să umblu, să străbat oceane de smoală ca să văd de aproape strălucirea ochilor tăi şi pe tine în braţele mele suavă şi goală când fugim de lume, pe cai scuturând zurgălăi

Acum De ce te îndoieşti că sunt eu cel pe care îl vezi apropiindu-se din depărtare şi pasărea rotindu-se deasupra capului meu e chiar vulturul trimis de marele zeu De ce mâna mea albă ţi se pare întunecată pe frâul calului de altădată sau mai bine zis pe volanul maşinii rulând pe cioburi de sticlă, provocând în cer heruvimii

şi am văzut arătarea precum pasărea dispărută dar nu mai era decât o iluzie străvezie şi ducea în spinare ceva semănând cu sufletul meu

Graniţe Graniţe sunt între cer şi pământ, graniţe sunt între cer şi ispite ce ţin de solul mai mult sau mai puţin afânat dintre inimile rănite

Elegie Mă gândesc câteodată la marii noştri poeţi Labiş, Nichita, Alexandru şi alţii care s-au dus, s-au scuturat pe rând, ca frunzele toamna Sorii răsar în continuare de-atunci sângerii precum pruncii din pântecul mamei şi luna se zvârcoleşte pe cer, noapte de noapte Stelele cad, fântânele lui Eminescu nu mai există doar noi ce mai umbrim pământul prin preajmă zâmbind sau plângând, căinându-ne, ori, dimpotrivă Veseli ca fulgi de zăpadă roim spre orizonturi necunoscute nepăsători la profeţiile toate ce ne îngroapă în mări de amar Ascultăm pocnetul bobocilor de mac deschizându-se şi răpăiala şopârlei pe braţele goale ale iubitelor ori lacrimile picurându-ne în palmele lor Veşnici suntem şi noi precum efemeridele ce se schimbă de la o zi la alta, de la o secundă la alta asigurând generaţii mereu noi pentru ziua de mâine

Îi tremură umerii când o cuprind în braţe şi sânii îi acoperă tot pieptul şi inima ca o pavăză împotriva virtuţii îndoielnice a îngerilor ce tocmai se prăbuşesc dintre stele

Lucrurile iau o întorsătură caraghioasă, polenul florilor se împrăştie pe buzele subţiri ale neantului din care oricum nu se alege nimic în ordinea rodului şi-n nicio altă ordine posibilă

Lectură în pragul serii umanităţii, concert cu disonante simfonii cacofonice la care asistăm precum umbrele printre umbre

Murim, iubito, murim în scăpărarea zilei de azi către mâine în scăpărarea vieţii spre moarte în scăpărarea morţii spre viaţa fără sfârşit

Iubitei mele îi scânteiază ochii când îmi măsoară umbra întinsă la picioarele ei pe pământul afânat din care torc pisicile melancoliei

Mi se întunecă oare vederea cu umbrele care nu sunt, ale lui Eminescu, în realitatea obscură, sau auzul se estompează, distingând doar tropăitul turmelor de elefanţi în jungla interumană, mă-ntreb

O vrăjă milenară ne acoperă urmele nisipul le şterge la simpla adiere a vântului chiar înainte ca valurile să măture aceste inscripţii în cuneiforme indescifrabile

Mă tot gândesc cum să te ţin în braţe când braţele mele sunt ca lianele sufocându-te

Războaie

Umbre

Ai lacrimi pe obraji, fratele meu iubit, mamă, ai o broboadă cernită acum, în bătaia soarelui, când umbra reală ni se distinge pe faţa pământului, a zidurilor, a semenilor

actualitatea literară 7

Lacrimile ei sunt minciuni de îmbătat heruvimii, niciodată nu trebuie să crezi în aceşti picuri de veşnicie lăsaţi să alunece pe obrazul oval al încrederii în ziua de mâine

Scandalul enorm din sufletul tău şi al meu e fâlfâitul de aripi al îngerilor lui Dumnezeu e ciripitul de păsări din înalturi, pomi, acoperişuri de case ce ne dezmiardă urechea, e floarea ce abia de acum amiroase E cântecul pornindu-ne de pe buza uscată de la unul la altul ca o miraculoasă răsplată pentru anii şi veciile de suferinţi, acum, în potop de şoapte fierbinţi Când sânii tăi dezgoliţi în vântul de seară luminează ca luna plină într-o noapte amară şi trupul zbătându-se în lanţurile tăcute muşcat de dorinţă, dorinţa şi-ascute Şi inima mea se deschide ca plantele carnivore pe amândoi ceas cu ceas, clipă cu clipă să ne devore să ne transforme iubita mea în cenuşă sau fum de nu în cuvânt şi tăcere, ca niciodată, acum...

O ţin în braţe şi o simt răcoroasă ca stratul de flori în care mi-am plantat rădăcinile pentru vieţile viitoare îi sărut ochii îi mângâi tâmpla şi aştept să înceapă războaiele Troiei

Astăzi sau mâine Astăzi sau mâine, iubito, te voi vâna în pădurea ta citadină printre blocuri de beton, de fier şi oţel mă voi strecura ca hoţii la drumul mare voi alerga printre maşini, voi trece la intersecţii pe roşu cu toate armele în spinare, capcanele, lassourile Nu mă voi opri până nu-ţi voi vedea părul fluturând ca o flacără şi umerii irizaţi în lumina amurgului, până când mâinile zbătându-ţi-se într-ale mele nu se vor linişti ca într-o menghină, până când hainele nu vor cădea de pe tine

Scăpărări

La un simplu cuvânt, ca la o formulă magică vei rămâne goală în faţa mea cu trupul de amforă paralizată de boscorodeala buzelor mele cântându-ţi epitalamuri, recitându-ţi sonete şi ode

Mă gândesc dacă mai pot să scap de vraja braţelor, a zâmbetului, a mişcărilor trupului tău, pe nervurile luminii

Te voi ridica în braţe şi te voi depune ca pe o vie relicvă în aşternutul nupţial înflorit ca un nufăr îţi voi săruta buzele, sânii şi pântecele aşa cum sărută credincioşii icoanele în biserică

Nimic nu-mi iese, rămân legat de firele părului tău, de strălucirile ochilor ce mă pătrund ca razele Roentgen proiectându-mi interiorul fosforescent pe norii negri din asfinţit

Şi vor cânta îngerii, demonii, aparatura acustică, vor cânta orchestre întregi sau doar o singură harpă ce-şi va picura sunetele de ambră pe umerii goi în aşteptarea suspinelor ce ne vor conduce pe cărările veşnic ascunse

Nu am în cont

Îţi sărut degetele cu buzele şi buzele mele se aprind iar privirea mi se stinge în bluza sub care tresar sânii tăi

Cu lacrimi pe obraz mă vei cuprinde în braţe, şi voi şterge cu buzele lacrimile tale sărate.

Cu braţele fierbinţi îmi vei cuprinde braţele, trupul de gheaţă topindu-se în murmurul şoaptelor tale pierdute

Nu am în cont decât bani mărunţi, iar în piept doar un suflet tandru, aş trece către tine dealuri şi munţi, pentru mări şi oceane mi-ar trebui însă costum de scafandru

Inima mi se stinge şi se aprinde după cum păşeşti îndepărtându-te, apropiindu-te după cum şopteşti cuvinte de dragoste după cum spui cuvinte de disperare

Rănile adânci se vor vindeca pentru totdeauna cutele frunţilor noastre se vor netezi piepturile vor fremăta nebuneşte până la spasmul final vom străluci ca luna, când răsare pe ape...

Ce poveşti de întemeiere între una şi alta parcă un Michelangelo ar ciopli aerul sau eterul şi-ar nimeri când cu ciocanul în trupuri, când în suflet cu dalta nerămânând decât bronzul, ce secole ceru-l Laokoon bezmetic încleştat de ai iubirii balauri Venus fără braţele ce-n lupte fierbinţi s-au pierdut ori, dimpotrivă, grupuri pioase îngenuncheate-n altar, apoi în diafan aşternut Perechi, perechi, îndrăgostiţii se pierd în uitare de ei înşişi, de lume, de al patimilor şuvoi născând pe cer steaua strălucitoare luminiţa ce pâlpâie veşnic în noi

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

din degete înmănuşate.

Panglicile pălăriilor saltă, gulerele se despart în v-uri spre umeri.

Momentan pielea respiră altceva.

Pe cearşaful din locul geamului, umbrele lor sunt rodii în soare. Şi ceaiul are gustul orezului şi pălăriile lor sunt din paie de orez şi chinezii le ghiceau gândul în bobi de orez.

Seara femeile albe se-ntunecă.

Se opresc să-şi arunce ochii în apele coclite ale orezăriilor.

La miezul nopţii pleacă după altele mult mai adânci.

Dimineaţa chinezii le pescuiesc în plase, verzi ca varanii. În urmă rămân pălării plutitoare.

Maria Dinu

Oglindire nocturnă

Noaptea era târziu târziu pentru podul necunoscut pentru apele Senei.

Silvia nu se gândise la asta. În camera alăturată astupa ferestrele şi crăpăturile uşii.

Dar era târziu orice făceam.

Ea ştia că apele nu se rup în bucăţi chiar dacă lucesc ca o lună.

După patrafir o altă femeie îi dădea glas. Rostea plin, triunghiular, geometric.

Odată cu ea simţeam prin toţi ochii. Învăţam să ne aducem aminte.

Femeia era mică cât o amuletă şi-o durea pieptul de la apele Senei.

Ritualuri de aer Dintre cele două coloane păsările luminii şi nopţii îmi stăteau la pândă pe umeri.

S-ar putea să fi fost singură cu trupul trezit ca o iederă. În drumul spre tine îmi înghiţisem sufletul de vreo câteva ori.

Nu mai era decât un singur cuvânt, acel cuvânt interzis pe care îl ţineam între buze ca pe-o limbă mai veche. Îl strângeam între dinţi să-i încerc rezistenţa.

Tu respirai peste mine, din când în când eu mai pierdeam ritmul şi umerii mei volatili dispăreau în cearşaf. În afară de tine, toţi căutau un punct fix, acel spaţiu cu nume uitat.

Amantele din Cholen În colonii zilele trec la fel cu femeile albe ascunse-n cerdace de trestie şi plantaţii de orez la picioare.

La ora ceaiului evantaiele îşi iau zborul în opturi mici

Între voaluri şi salcie Paşii aceia – îi cunoşti prea bine – dor în moalele burţii căptuşite cu aripi nocturne.

Marea uşă nu se clinteşte.

A închis-o personajul veşnic mânat cu firul de salcie. În gând sau în alte părţi îţi aştepţi din nou lecţia animalului strecurat printre pietre.

Până atunci te lipeşti de-o coloană, şopteşti ceva poate înjuri răsăritul prematur al voalului negru în alb.

Mai aproape de ziua de după Din bătaia vântului soarele se mută-n părul fetelor de gimnaziu aplecate spre caietul de clasă. Şuviţele şterg pagini cu analize morfo-sintactice sau caracterizări literare.

E o dimineaţă de luni.

Din bănci răsar capete luminoase, ceva ce anunţă pregătirile matinale ale unui obraz proaspăt, când alte şuviţe se lipesc fără voie de buze, când alte buze culeg respiraţii şi mâna atinge frenetic pagini carnale.

O faţă se schimbă cu alta.

Punem doar data, continuăm lecţia de unde-am rămas.

Înserare în verde-albăstriu La colţul străzii se-ntunecă mereu mai devreme.

Ies ducându-mi burta în mâini.

Mă feresc de toţi cunoscuţii căci în ea stă cuvântul de la-nceputuri. Ai apărut şi tu, trezit de ceva anume. Îmi dau jos burta, între timp un pepene verde, şi mă aşez peste ea.

Mi-amintesc de Silvia, de existenţa ei bruscă, nu ne-am mai dat întâlnire demult pe sub poduri cu felinare albastre.

nr. 48 n iunie 2015 un ritual cu nebunii lumii rânduiţi pe aceeaşi sfoară sau să învăţ un şarpe de pripas să danseze la toate festinurile sfinţilor) o femeie şi un bărbat au început să încolţească lângă pământul acestei singurătăţi răsturnate şi toate acestea pentru nişte sandale roşii

*** Flutură sufletul ca o apă înmormântată în celălalt pământ

Ioana Burghel

Dorinţă

Să rătăceşti, Doamne, cutia mea cu pământ singurătatea îşi are legile ei e greu când se crapă de ziuă peste cerul din mine iarba trimite scrisori în propoziţii scurte nu ştiu să mă rog nu ştiu să cer car această casă ca o fantomă şi îngerii plâng agăţaţi de rochia femeii în roşu

pui de mierlă un înger caută lumină în oraşul prin care a plouat prea devreme niciun pustiu nu-şi toceşte degetele numărând zile impare

Vene de pământ Câte vieţi am împrumutat, nimeni nu ştie pentru venele astea de pământ, îţi plătesc, Doamne, cu pământul din mine, numai spune-mi: sufletului care trece prin urechile morţii îi poţi încheia o poliţă pentru o singură veşnicie? dor prea mult umbrele pe care le plimb din răcoare în răcoare.

după ce mi-a privit răsăritul în ochi cântecul păsărilor cunoaşte tremurul frunzelor am aflat cum morţii i se potrivesc toţi pantofii şi cum niciun plâns nu arde ca lacrima Ta.

Dor de cireşe amare am ochii unui poem nescris prin inima mea trece soarele desculţ la marginea luminii a sădit o grădină cât dor de cireşe amare! când lumea îşi cerne seninul din nisip în ochii mei adumbriţi se adună păsări liniştea e ca o zi pe care mi-o amintesc până la amănunt

Poem desculţ ca o copilărie prea scurtă ca un cerşetor la marginea timpului îţi voi dărui o pereche de pantofi cu tocuri înalte să înveţi cum se calcă-n picioare sufletul lumii până când sângele difuz va colora lumina va învăţa cuvintele să cânte dincolo de urlet până când nu va mai fi nimic de neînţeles în tot înţelesul acesta.

Vis cu sandale roşii în pereţii de beton liniştea se despleteşte până la farduri lipindu-mi amărăciunea de podele cu nişte degete de greieri degeraţi învăţ să plâng şi să contemplu asfinţitul (doare mai puţin decât o rătăcire prin hăţişul de zâmbete sparte) aerul mă toarce sacadat şi grav ca un bolnav de tuberculoză întind palmele şi tu te afunzi în durere ca-ntr-un vis cu sandale roşii (dincolo de tot întunericul ăsta aş putea să inventez altceva de exemplu

*** în ochii demonului se ascut tăcerile căderea în mine e o linişte oarbă

*** nebunii aruncă pietrele râzând tulburi apele diavolului se limpezesc în înţelepciuni cartonate

*** prin orice inimă un copil se plimbă cu bicicleta lumina sparge lacătele întunericului terifiant în timp ce viaţa apasă pe orbita inimii tot mai accelerat până când cerşetorul bătrân de la capătul străzii întoarce spatele prezentului şi pleacă târându-şi piciorul printre adevăruri sfărâmate

Întâmplare Am dat peste tine din întâmplare şi te-am păstrat până când/mi-ai rămas mic / mic de tot/ ca o tăcere/ sau ca un plâns/ sau ca o haină prea strâmtă/ pe care nu o donez/ dar nici n-o mai port.

***

poezia ? cal verde pe toţi pereţii dincolo de tencuială prea rar o icoană ascunsă în sufletul clădirii

şcoala de poezie

nr. 48 n iunie 2015 În somnul meu chimic Peste marea-moartă Se aud pescăruşii ţipând La fel ca în ziua în care Dumnezeu i-a croit din lut, Le-a dat clonţ şi aripi.

Rana recidivează sub faşa zăpezii, Dar merg mai departe Prin labirintul cu copitele A zeci de minotauri ucişi.

Marele premiu îşi aşteaptă gladiatorul!

Totul este alandala în lumea reală Şi păsări de metal rar Se izbesc pe zarea Spre care Ridic întrebări Şi toate imaginile Mi se lipesc de retină. În somnul virtual A erupt vulcanul; Alerg de nebună împrejurul Golgotei Cu flori de mătase în mână.

Regele şi tâlharul.

Dumnezeu zâmbeşte ştirb Din norul de bumbac reciclat.

El ştie, Eu nu ştiu Că am spart străchinile În care Orezul germina Ca un stânjenel ce a ieşit Din mormânt.

Ficţiune În dosarul personal nu mai e loc Nici cât să arunci acul cleopatrei.

Deşi deretic sistematic prin toate Cele patru cămări ale inimii, Aud morţii cum jelesc În răsăritul de soare.

Perisabil, confuz...

Beţia mea mototoleşte Bancnote scoase din uz În faţa unui bancomat care nu există.

Ei, aş!

Doar ştii că am trişat trăgând cu ochiul La raftul cu sticla golită În timp ce pluta din dop A înverzit cu salcia Clipa-i periculoasă din cale afară Şi înafara procesiunii de sâmbătă noaptea Oraşul jocă poker pe jetoane străine.

Rămân fără haine şi fără de umbră Lângă uşa pe care Iarna mă va bate în cuie Perisabil, Confuz este bulgărele de fericire, Magma care se rostogoleşte Printre încălţările Desperecheate.

Deşert Nu ştiu dacă tu Îmi auzi vocea, Acel răget de leoaică Învăţată să bea sucul din portocale Cu paiul de plastic.

Eu mi-am luat lumea în cap Ca pe o pălărie fără panglică Şi vulturul trece razant Printre degetele care Încă mai mângâie.

Doar un schelet din muzeu; Oasele dinastiei mele în deşertul În care dinţii albesc egal

Nu eu, Doar lentilele ochelarilor mei Sunt bune de spânzurătoare Pentru imaginea înghesuită La uşa circului Şi paşii evidenţi, Care lasă urme Pe puntea unsă cu untură de viezure.

De mâine Vom merge de-a buşilea prin ţărână.

Ne vom adapta la situaţie Adunând în gemanatane din piele străveche Oasele pacienţilor Care au făcut ficţiune din propria viaţă. În colivia mea a ieşit soarele Dar eu Încă mai vorbesc despre zădărnicie Ca despre erupţia etnei.

Voi toţi, prietenii mei, S-ar cădea să râdeţi!

Eu sunt doar om Şi nu un vas etrusc...

Părul mi-e îmbâcsit cu cenuşă răcită. În spaţiul acesta fără culori artificiale, Mărul păcatului nostru

Mihaela Aionesei îmbătrânesc senină cu moartea pe umeri sunt tot mai firavă la fereastră se rostogolesc nămeţi de fericire amară un cearcăn obosit noaptea răstoarnă zori fumurii încerc să ţin cerul o lună neagră foşneşte mereu prin trup veveriţă flămândă de nimic umbra de om caută ieşirea dincolo de mine un copil plânge pe zidurile nimănui

Străluceşte Ca un bec agăţat De tavanul unei trape de mănăstire.

E lumină stranie şi în Sticluţa în care a fost untdelemn, Şi în leagănul peste care Umbra mea s-a chiricit şi plânge morţeşte.

- Atenţie la detalii!! Îmi strigi De dincolo de gardul cu hibiscuşi în floare.

Distanţa dintre noi doi Este purpurie peste cionturi albe de aripi Toţi suntem prinşi în rol, Stăm pe locurile date, Pefect aliniaţi dinaintea carafelor Din care bem fără rost.

Bieţi îngeri chercheliţi, Ne-am şi urcat pe mese...

Cu cămaşa ridicată Mai sus de genunchi Tropotim pe felia străvezie De fericire.

Apărare civilă

Rol

cronica unui strigăt mut

actualitatea literară 9

îmblânzind umbre întors prea devreme în amurg sufletul toarce ploi surâsul de-o clipă revarsă soarele zadarnic de mult nu mai ştiu să ascult liniştea în murmurul ei ciocniri de cruci străpung frunzişul memoriei sub care doarme monstrul cu şapte capete stau faţă în faţă deseori cu ochii injectaţi de spaimă asist la propria renaştere alte imagini se imprimă în scoarţa veche stoluri de gânduri vin după mine ca nişte câini credincioşi ling rănile altor zile umile

cotlon camuflat să mă avânt câţiva centimetri pe zi încurajez cotloanele să-şi ascută de umbra mea colţii seara târziu ies din colivie stau la taifas cu morţii mei înnădesc viaţa din os în os până spre dimineaţă când lacrimile prind miros de tămâie de fiecare dată mama cu năframa înnoptată pe cap cu o mângâiere pe frunte mă întreabă ce mai fac tac... mă străduiesc să par că sunt deşir o moarte

E numele muntelui, Al locului ales pentru plâns, Şi cel al timpului potrivit Pntru a-i da cu tifla Cuţitului înfipt între aripi.

Zburăm în vis!

Se spune că este doar Un exerciţiu de apărare civilă.

Stoluri de păsări medievale Au ieşit din însemne heraldice.

Scutul şi paloşul ruginesc vin oţetit.

Nu mă întreb ce ar crede istoricii, Nici sociologii ce scriu tratate În bibliotecile pustiite, Despre invenţia asta.

Azi, fierbe la foc moale Sângele în oameni.

Salt normal Gipsat perfect, Cu smoking potrivit Şi-n buzunarul de la piept Pachetul neînceput de ţigări , Îţi faci numărul şi în seara asta Printre calupurile de halva cu susan Şi amintirile din mahalaua de altădată.

Câte ambalaje fără folosinţă Stau trufaşe printre picioare De scaune demodate Şi numai glasul paznicului de noapte Se aude cum iese Sugrumat fugăresc un plâns printre iertări desprind gura pruncului de sân şi apoi oftez oftez spre orizontul nimănui să prind iluzia la urechea destinului prea surd să audă scâncetele din piatra în care mă prefac uneori că dorm spun „bine” şi dinţii nu mă mai încap...

singurul loc de casă jumătatea părţii mele dintr-o mierlă rămâne cântec jumătatea dintr-un om un pui de cuc năuc flutură duminici gri să-şi iubească forma ochiul de lut soarbe nesăţios zborul e atât de mult până dincolo spun şi mi se face frig în urletul nud în mine nimicul roade un os

să înnebunim toţi fluturii de fericire nostalgia primei îmbrăţişări stă la pândă ca un copil pregătit să prindă acadeaua oferită în dar îi simt mâna caldă pe spate şi fără să vreau mă înfior

Melania Cuc

Din felinarul cu petrol lampant.

Ard cu tot cu feştilă Amprentele degetelor cu care Adunam stelele în şervetul de bucătărie.

Doar un salt, Un salt mortal deasupra cupolei Sub care Clownul geme şi scoate mai departe Confetiile decupate Din ştiri de ziare.

Mutaţii Nu te întreb de unde vii, Pe unde treci Glisând ferestre, Spărgând uşi împărăteşti...

Tu loveşti ulciorul Cu apă raţionalizată Şi măseaua în gură Crapă de sete.

Se ascund în trupurile noastre Copii mai bătrâni Decât ulmii din parcul maternităţii Şi noi mergem din instinct Mai departe, şi… mai departe Tot pe genunchi şi pe coate.

Un tunel ne leagă Pom de pom, Om de om, Oraş de oraş…

Iar cărăbuşul mechanic Scoate alt rând de pui În toamna ploioasă.

Fals şi cu degete vopsite albastru Număr anii Pe jumătate din zimţii tociţi ai monedei.

îmi vine să te strig cu toate primăverile descheiate în care zumzăie încă un roi de gărgăuni aleg să stau tihnită să torn tăcută seara în pahar să-mi locuiesc nimicul şi poate cine ştie mă simt mai simt strivit sub răni un ieri cerşind miresme vom face cale întoarsă spre aceeaşi dimineaţă cu orhidee în fereastră şi dezbrăcaţi de aprige blesteme sfârşiţi de-atâtea împotriviri ceda-vom fluturilor zborul prin poiene

suflete de paie se întoarce în mine plânsul ca o sălbăticiune rămasă orfană în stradă nimeni nu vede strădania strigătului îmblânzit pentru a fi răscumpărat un surâs durerea râde sărind din veşminte ici colo se mai întâmplă să aud bătăi de suflet să văd cum sare o inimă din tăietura de la piept se trec duminici prin focul bisericilor goale rugăciunile se înnădesc cu mătănii de paie Dumnezeu mut numără zile pe spatele gol urme vărgate şi nimeni să sufle

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

Ce e rău sau ce e bine...

„Te simţi rău dimineaţa,

te simţi rău seara, Te doare capul, te dor

măruntaiele, Obrajii ţi-i acoperă

Mucegaiul, Ochii ţi se înfundă în cap – Ea spuse: – Iată ce cred: Tu ai un cuvânt în pântec; dacă nu-l spui Mori şi laşi toate bogăţiile, Acesta e adevărul”.

Din poezia africană, autor Nged-Nso-Ta

Dragă Luca Piţu, Îţi răspund târzielnic la Confirmare de receptură din 5 noiembrie, 2014. Explicaţia scurtă o ai în motto. Pentru mai clară şi dreaptă înţelegere, reproduc e-mailul tău: „Bogdaproste, dragă Magda, pentru carte şi frumoasele voroave dedicatorii. Exemplarul din ediţia anterioară (e vorba de Antropologia, o ştiinţă neocolonială, nota mea Magda U.) l-am hărăzit deja Bibliotecii Academiei.

Mândră ediţia nouă, mândru portretul Bătrânului Urs ca dandy universitar. Am văzut destule poze cu el, dar asta le întrece în strălucire pe toate. Ai ales-o, aşa cum ne aşteptam, cu gust infailibil.

Toate cele bune, A + L P.S. Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice”.

Aş vrea să ştii că Bătrânu s-a risipit necondiţionat, ca florarul lui Blaga. Convins că a cunoaşte, a şti nu prea au sens dacă nu sunt însoţite de a făptui şi credincios muncii lui, n-a vrut să-şi ţină erudiţia sub oboroc. La exact 70 de ani, nu i s-a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examene, în timpul concursului de admitere, Iulică Popescu, decanul şi i-a adus ad hoc decizia la cunoştinţă.

Nici n-a aşteptat să se încheie concursul. I-a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu şi-a lăsat de izbelişte doctoranzii. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil pentru ei, în a-i îndruma. Singura condiţie pusă? Să-şi treacă „pe rod” cunoştinţele. Adică teza să fie publicabilă; rod deplin. Îmi scrii, în 2 oct. 2014 şi citesc printre rânduri părerea ta de rău pentru exitus-ul lui, despre „experienţele negative” cu doctoranzii, „pilduitoare”: „În locul lui, mi-aş fi văzut de cărţi, de scris, de călătorit, de neîntâlnit neoficial, informal adicătelea, cu amici şi foşti studenţi”.

Dar poate nu-s, cum spui, cele făcute de el „agitări din vanitate a codurilor mundane”. Bătrânu n-a lucrat la imaginea de sine (nici n-a fost lăsat s-o facă), barat continuu de activişti şi de turnători. A încercat să se opună procedurilor de evaluare şi de promovare incorecte, în numele performanţei academice. Într-o notă infrapaginală din „Acolada”, scrii că ai optat pentru „o voluntară şi jubilatorie” „lăsare la vatră postuniversitară”. Şi, autoironic, te prezinţi „văduv după universitatea cusana”. Văduv? Aşadar Universitatea care ucide s-a sinucis? Oricum, e pe cale s-o facă după ce s-a aşezat pe lei, la propriu şi la figurat.

Procesul muritudinii (folosesc anume această antipatică vocabulă) a început din prima şedinţă postceauşistă. Petru a venit acasă abătut şi palid. „Ştii cine-i primul pe lista de excluderi din catedră? N-ai să ghiceşti: Mihai Drăgan”. „E o sentinţă fără sens. Cu Drăgan n-o să le meargă, nu-i o natură paşnică”, am sperat şi eu, şi Petru. Minimalizam puterea cabalei frustraţilor şi mediocrilor, a autorilor de conspecte, în frunte cu o plat didactică doamnă care-l invidia, de decanul (emanat de „loviluţie”) D. Irimia. Drăgan a fost constrâns zilnic să-şi dea demisia. Agresarea morală l-a dus la cancer şi, în scurtă vreme, la moarte. Numai în mormânt a scăpat de cabală. În rezerva de spital, împuţinat la trup după a nu ştiu câta operaţie, i-a spus cu greu Bătrânului: „Sunt 145 de ani de la naşterea lui Eminescu. Neapărat trebuie să fiu în amfiteatru.

Ies eu de-aici şi recuperez cu studenţii mai toate prelegerile”.

A murit la 1 noiembrie, 1993, după ce s-a înverşunat trei ani să lupte pentru dreptatea lui. Numai că i-au vărsat potop de insanităţi peste cap. Grupul de presiune, format din restanţieri (dirijat de vechea colegă de catedră, pe post de igienist social) scrisese foarte tehnic pe pancarte: „Drăgan – dictator!”. „Mihai Drăgan – Ceauşescu!”, agitându-le în faţa Almei Mater. Un fost utecist ameninţa cu greva foamei la statuia lui Xenopol, dacă nu era „expulzat” din facultate răul. A obţinut un post de asistent. Un individ fără cărţi, poreclit Nicadoru, decretase: „Studenţii au spus deja nu cărţilor semnate de Drăgan”. Altul, supranumit Locotenentul, intonase altă arie a calomniei: că respectul exagerat pentru valori româneşti ţine de ceauşism. Or, efortul de editor al colecţiei Eminesciana demonstrase cât de… ceauşist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieţii n-a fost invitat să participe, deşi chiar el se zbătuse să-l înfiinţeze. Fusese pusă în circulaţie o imagine falsă, deja în chenar negru. Dar când s-au respectat la „Cuza” erudiţia, efortul, tenacitatea, egal truda pe carte?

Nu s-a lipsit „faculta” noastră de Lovinescu, de Călinescu, de Şerban Cioculescu, de Gh. Ivănescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu…? Dar ce i s-a întâmplat lui Mihai

Drăgan este – cred – cea mai groaznecă (vorbă de cronicar) faptă comisă de o Universitate contra unui profesor al ei. Au chemat-o pe „Doamna de Eminescu” de la Cluj, Ioana Em. Petrescu, să-l înlocuiască pe „Domnul de Eminescu” de la Iaşi. Doamna a refuzat cu eleganţă.

Da, Luca, mereumereumereu universitarii au încercat (şi de cele mai multe ori au reuşit) reducerea la neant a celor pe care îi credeau adversari în carieră: Gavril Istrati l-a eliminat pe eminentul lingvist Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Theofil Simenschy, Elvira Sorohan pe I.D. Lăudat. Şi aşa mai departe. Asta era una dintre expresiile pe care le întrebuinţa Petru la finele unei argumentări, ca să lase „uşa” deschisă. O să merg cât pot de departele departe, ca toate astea să nu fie uitate şi iertate, aşa cum se încearcă. Imperativul meu este anamneza. Întâmplător o fi că Al. Myller, cel care a prezidat comisia de epurare în martie 1949, are statuie pe aleea de onoare a Universităţii?

După blestemata Reformă din 1948, care a adus „înlocuitori” semi-alfabetizaţi pe post de profesori universitari, se glumărea, aşa, de râsu-plânsu: „Cine poate – nu poate, iar cine nu poate – poate”. Cerea cineva performanţă universitară activiştilor cu facultate muncitorească? În postsocialism, ca şi-n socialism, s-a mers în afara tuturor regulilor, cu reguli pre reguli călcând.

Ai auzit de vreun activist să treacă prin excludere conform Punctului 8? Bondrea o face pe Spiru Haret; la noi, la Ieş, Vasile Adăscăliţei, la peste 70 de ani, intra beat cleşte în sală; îl adormea pe el însuşi ce spunea; se plictisea de sine şi-l lua somnul. Iar Noemi Bomher, la 75, mai are ore cu masteranzii, ca să le gâcească în palmă şi-n cafea. Care Noemi, în calitate (!?) de conferenţiar, nu poate depăşi în funcţie 65 de ani. „Am fost «lucraţi» de activişti, acum suntem «lucraţi» de băieţii deştepţi, cei cu stele pe umeri, şi de fiii lor”, s-a dumirit Bătrânu. Cei din linia întâi PCR-Secu n-au (prea) fost deranjaţi de schimbare. S-au făcut profi „pe scurtătură”, de la lector la profesor, prin proceduri aiuristice de evaluare

şi de promovare, mimând obiectivitatea. „Desfăşurarea de mijloace” a avut în spate „gâtlejul”, „vocea răguşită, probă că la ordin au răspuns „persoanele de sprijin pentru Securitate”, din lista publicată de „România liberă” (noiembrie, ’98).

Experţii în tehnica delaţiunii şi a agitaţiei s-au transformat în lunetişti pentru cel mai bun dascăl al Catedrei, în timp ce politrucii, mai ocrotiţi decât stejarii seculari, au fost recuperaţi, recondiţionaţi, refolosiţi. Ca legendarul decan Al. Andriescu. Trebuia să-l fi văzut pe marginea gropii lui Drăgan, erect şi satisfăcut. Şi câţi n-au avut o satisfacţie nemaipomenită că ei au pământul sub picioare, iar eminescologul îl are deasupra capului! De câte ori trec pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan îmi vine în minte acel Descartes de bronz, din biserica Saint-Germaindes-Prés, culcat în sarcofag în mână cu o carte. Cum a fost posibil să intre, ca argumente în legea excluderii, tocmai cărţile lui? Prea multe după unii, basta! Ranchiuna, invidia, ura, setea de vendetă l-au băgat în pământ. Cineva (ştiu cine) cu steluţe pe cravată croise cu rime-n pat un rondel şi-l lipise pe uşa closetului, unde-i era locul. Bătrânu l-a rupt de acolo şi l-a păstrat.

Restanţierii erau întărâtaţi ca buldogii contra Profesorului Drăgan. Svetlana, o studentă cu probleme mentale, ar fi fost (aşa se bârfea) lăsată repetentă pentru că nu-i cedase odiosului seducător. De ce s-o fi sinucis fata aceea nu mult după moartea celui acuzat?

Acuzele cabalei erau: „exigenţă excesivă la examene” (Drăgan a fost un profesor foarte sever, dar drept), imoralitate şi alte aberaţii. Decanatul i-a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. Anchetatorii? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învăţământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Şi Cornea vorbeşte de „toleranţă intelectuală”, de „recunoaşterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost” în varianta proletcultistului. Tânărul propagandist, mereu în vârful trebii politice, scria extaziat, în „Tânărul muncitor” din 11 sept. ’47, de „expunerea tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, iniţiatorul şi realizatorul reformei noastre. E atât de bogată în fapte şi atât de plină de miez expunerea aceasta, încât s-ar putea umple cărţi întregi vorbind de ea” (Din munca noastră rodeşte viitorul). Şi câţi „reformatori”, ca Paul Cornea şi Ov. S. Crohmălniceanu, nu s-au „iluminat” şi au devenit, după faza fanatic comunistă, anticomunişti, gata să demaşte (verb utilizat în proletcultură) cu conştiinţă justă, aşa cum

nr. 48 n iunie 2015 i-a învăţat Lenin! Îmi amintesc că un fost decan din vremea studenţiei mele, Gavril Istrati, mi-a spus într-o librărie, după ce răsfoise ediţia Eminescu a lui Drăgan apărută postum, că Mihai ar fi trăit dacă ar fi fost prudent, dacă ar fi cedat, dacă ar fi evitat complicaţiile. Vorbind etnologic, „cumintele nu moare de sabie: pleacă la vreme capul”. Ba nu. Profesorului Mihai Drăgan nu i-a priit amestecul sordid de supunere trei pătrimi la o pătrime de laşitate. N-a evitat complicaţiile şi-i mulţumesc pentru lecţia asta. Locul lui de la BCU a rămas gol, iar Gavril Istrati a trăit aproape o sută de ani, pentru ca, postum, să fie declarat „apostol al filologiei româneşti”.

N-am o inimă indulgentă. Despre morţi nu vorbesc numai de bine: mi-l amintesc pe „apostol” cum vorbea, la Zilele Sadoveanu, despre eminenţa lui Mitrea Cocor, crezând că vorbea despre Nicoară Potcoavă. Geaba se agita, striga, tropăia, hohotea publicul că face o eroare. Gavril Istrati nu auzea nimic. Şi aici îţi dau dreptate. Cum altfel? Trebuie să ştii să te retragi la timp. Dar cei citaţi de tine, ca dialectologul Giosu, care venea la Facultate fără să ştie de ce, n-au avut niciodată ceva de spus. Nici la tinereţe, nici la bătrâneţe. Şi dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt.

Dragă Luca, n-am afirmat că nu te-ai bucurat de „statutul pensionarului doctor indocent”. Sigur că „penzionarea” a fost o salvare, de vreme ce te săturaseşi până peste cap de imposibila navetă (esenţială?) Iaşi-Focşani, ca şi de „turme întregi de studenţi ignari, demotivaţi, manelizaţi”. Şi Petru era uluit că masteranzii nu ştiau, de pildă, în ce secol a trăit Maiorescu. Unul dintre ei l-a rugat să scrie pe tablă numele lui Baudelaire. „Cum se scrie Baudelaire, Domnule Profesor?” Îl supărau non-receptivitatea, opacitatea mentală. Era terorizat de ignoranţă. Numai că Bătrânu ar fi spus, apud Hegel: „Adevărul este întregul”. Iată şi o încercare a mea de a-l întregi. Dar să ştii că nu sunt neapărat opuse căile voastre. Şi-l citez pe Lévy Strauss, mult citat de Petru: „Deosebirile sunt adesea cele mai asemănătoare”.

Bătrânu a fost un profesor onest şi modest, dar mai ales generos. N-a luat niciodată distanţă faţă de tineri. Îi iubea, i-a ajutat cât a putut (a făcut-o discret, nu zgomotos, fără să vrea să se observe asta; nu i-a plăcut să sară-n ochi, ca o colegă de catedră care-şi trimitea singură flori, să se vadă cât o iubesc studenţii). Ce-i de subliniat e faptul că şi pe el îl ajutau întrebările studenţilor (rari, dar buni; „avem, printre tineri, personalităţi responsabile”, îmi spunea deseori) şi doctoranzilor, să-şi clarifice probleme, teme, idei. Era important pentru el să rămână în contact cu tinerii, îl ţinea treaz acest contact, ceea ce îi aducea o bună dispoziţie intelectuală. Asta înseamnă, cred eu, a avea vocaţie didactică. Bătrânu şi-a valorificat „talantul” (talentul?), l-a dat sporit studenţilor şi doctoranzilor (cei chemaţi şi aleşi de el, pentru că au fost şi rateuri, îţi conced), nu l-a păstrat sieşi, nu l-a depozitat, ascuns, îngropat. A rămas activ până la capăt; patima pentru carte nu îmbătrâneşte, dimpotrivă.

Bătrânu, am mai spus-o, era un tânăr de 82 de ani. Şi da, a vrut să aibă discipoli, dar revoltaţi, non-conformişti, contestatari. N-a fost un profesor autoritar, cum recunoaşte unul dintre preferaţii lui, Adrian G. Romila.

Cred că s-ar fi mirat (sau nu?) că, din Catedra de literatură comparată, tinerii scoşi doctori de el n-au venit la înmormântare. Că nu l-au vegheat, cum a făcut el cu Petru Caraman, cu I.D. Lăudat, cu Const. Ciopraga, cu Ioan Constantinescu… Mai mult încă, n-au răspuns la cererea lui Cassian Maria Spiridon, din 24 iulie 2013, de a dona sânge. Doar Andrei Mocanu şi alţi doi istorici au făcut-o.

Mihai Drăgan a lăsat vorbă familiei că nu vrea coroane, nici discursuri la groapă. „Nu cumva să-i laşi să-mi pună cârpa aia neagră în balcon”, mi-a cerut Bătrânu. N-am putut să-i îndeplinesc dorinţa asta. Îmi dăduseră Xanax. Prea mult.

Pentru panică. În vis, Bătrânu mi-a cerut să ajung la linişte interioară (HESYCHIA) prin rugăciune, dar nu pot să-mi scot din minte răul care i s-a făcut acestui om, deloc pizmătareţ, pe care Vasile Gogea îl numeşte „omul bun al culturii româneşti” I-ai mai fi dedicat tu două cărţi dacă n-ar fi fost aşa? Să uit cum l-au scos din Universitate cuţitarii, cu arhiva lui cu tot şi că istoricul Facultăţii de litere necenzurat a rămas nescris? Nu pot întoarce şi celălalt obraz, la pălmuit.

Dar uite că ideea dragă lui, că identitatea are rădăcini creştineşti adânci, la fel adevărul, la fel omenia, rodeşte; La Naşu din 19 mai 2015, Valentin Ajder s-a întrecut pe sine în prezentarea Bătrânului, de cărţar devotat cărţii. Când i-am mulţumit, mi-a răspuns: „Păi… editorele s-a smerit firesc în umbra Bătrânului, mai ales că realizatoarea emisiunii Ora de veghe, Nicoleta Savin, i-a fost studentă”.

A spus Nicoleta Savin: „Am avut onoarea să-l am profesor şi n-o să-l uit niciodată”. Dintr-o materie aridă, Folclor, a făcut ceva de senzaţie. Pe cale de consecinţă, n-a mai avut loc în Universitate. „Nu ştiu cine a pierdut”, a zis Ajder. „Universitatea a pierdut, cu siguranţă”, a replicat realizatoarea.

Da, Bătrânu s-a supus acestei ultime umilinţe (ordin de evacuare în 6 exemplare) din drag de Alma Mater.

Ce e rău sau ce e bine,/Tu te-ntreabă şi socoate…

Eu îţi doresc Bine & Bine!

Magda U. Iaşi, mai, 2015 Un ultim e-mail de la Luca Piţu, Duminică, 14 iunie, ora 10 şi 15: „Eu m-am retras la ţară, nemuritor în păpuşoi, rupt de lume...” L.P. Ani Piţu a adăugat: „Înmormântarea va avea loc marţi, 16 iunie, la Focşani”.

cronica

nr. 48 n iunie 2015

lecturi

actualitatea literară 11

Despre “înţelepciunea existenţială”

Cu un impozant roman, de o „deconcertantă sinceritate”, cum, imediat, s-a remarcat, livrat sub eticheta de bestseller (Eu nu ascult de nimeni!, Editura Pastel, 2013), revine, pe piaţa literară, fosta lugojeancă ElenaMaria Cernăianu. Acest nou titlu, un roman-jurnal, de fapt, încărcat, copleşitor, cu substanţă autobiografică, urmează – după o lungă pauză – celor trei volume de poeme, tipărite precipitat între 2005-2007: Primăvara Phoenix, Tu eşti dragostea mea (ambele, în 2005), respectiv Învierea din fruct. Aşadar, un jet liric care nu anunţa ampla desfăşurare prozastică, frisonată, e drept, de vibraţii poematice şi inserturi eseistice. Trecută prin grele şi dureroase încercări, mânată de un irepresibil elan confesiv, autoarea se descarcă; rememorează alert „marele roman al vieţii”, construind personaje vii, de relief, atentă la contextele în prefacere, developând traseul convulsionat al unei existenţe feminine, „aruncată” într-o lume care nu i se potrivea.

Voluminosul opus (647 de pagini!) poate fi şi o trilogie a vârstelor / ipostazelor feminităţii, observa Mihaela Roşu Bînă, propunând o lectură „mioapă”, cum se spune, foarte atentă la oferta textuală, escortată cu fidelitate. Şi remarcând, subtil, că Eu nu ascult de nimeni! fagocitează trei cărţi distincte, autoarea dezvăluinduse fără rest, cu o impresionantă erudiţie, ţinând de o fabuloasă memorie afectivă. „Spărgând” romanul, putem decupa, într-o primă parte, amintirile lugojene, descinzând într-un oraş patriarhal, cu reguli rigide, în care iscoditoarea Nuca, fragilă, sensibilă, acuză nevoia de protecţie. Care, din păcate, întârzie datorită neînţelegerilor părinţilor, aflându-şi – asaltată de spaime – refugiul în visătorie şi în casa / sfaturile bunicii (Mami), conservând obiceiurile Provinciei. O lume nepotrivită, spuneam, pentru o fată bolnavă de romantism, aşteptând „pârjolul iubirii”. Alternând cu pricepere vocile, apelând la graiul bănăţean (de unde şi un simpatic Dicţionar, la finele romanului), prozatoarea încearcă să împace aura Provinciei (din cărţile lui Sorin Titel) cu viziunea brebaniană, mizând pe grotesc (cf. C. Ungureanu), încercând desprinderea de periferia bănăţeană, cucerită de „miile de grobei” (vezi, în plus, şi „dezintoxicarea” lui Marchievici). „Trecător” prin Banat, tinerelul N. Breban, „fantasmatic şi lipsit de măsură” era cunoscut, în anii lugojeni, drept Brebingway; iar primele romane, recunoştea prozatorul, le-a gândit / scris pe malul Timişului, deşi în Banat, cum suna un vechi reproş, deloc surdinizat, a fost primit cu o „certă indiferenţă” (vezi Sensul vieţii, IV). Trimiterile la Breban nu sunt, aici, întâmplătoare. Romanul Elenei-Maria Cernăianu aminteşte de moara lui Breban („uleiniţa” din vecinătate) şi, desigur, de întâlnirea memorabilă cu atleticul Nicu, remarcând,

cu ochi expert, dentiţia Nucăi. Invocăm aceste chestiuni, ţinând de anecdotic, deoarece autoarea intră, credem, într-o polemică (involuntară) cu scrisul brebanian, deloc impregnat de mentalitatea bănăţeană. Să recapitulăm, uşor didacticist. Întotdeauna incitant şi incomod, prozator cu „oase tari”, producând romane arborescente, de reverberaţie ideatică, şi, mai nou, valuri, prin declaraţii belicoase, Nicolae Breban are, se ştie, o încredere fanatică în cultură. Spirit orgolios, cu pulsiuni paranoide, contrariant prin masivitatea operei şi, nu mai puţin, prin spectaculosul biografic, sedus de meseria „de a descrie”, mânat de plăcerea vicioasă de a experimenta impostura, plonjând în psihismul abisal, Nicolae Breban trăieşte sub fascinaţia romanului. El este, indiscutabil, un prozator puternic, de cursă lungă, propunând cezura, un pariu tipologic (acele „rupturi” caracteriologice, deturnând „eul genetic”, sfidând logica internă a romanului) şi crezând, nedezminţit, în viitorul genului tărăgănat chiar dacă multe Casandre de serviciu anunţă, cu o răutăcioasă bucurie, moartea romanului. Mai mult, orgoliosul Breban vede în lacomul roman o ştiinţă vie.

Ideea Îngerul-ului de gips, reamintim, se născuse la Lugoj, în vara lui ’67, prinzând chip peste cinci ani. Romanul, cu un Minda detracat, „aproape suicidar”, putea fi citit în cheie realistă, anunţând – orin degradarea eroului – o temă dragă, obsesivă: metamorfoza; dar era, în principal, o „halucinaţie tematică”, cum o definea, memorabil, însuşi Breban, construind dual, pe suportul unui story realist, adevărata sa capodoperă.

Tot despre degradare, dublată, însă, de o metamorfoză ascensională „vorbeşte” şi romanul braşovencei (acum). Anarhiştii lui Breban, personaje rebele, fireşte, se zbăteau în mâzga imaturităţii. Claudia, protagonista cărţii d-nei Cernăianu, fiica, adică, este o adolescentă răzvrătită, lansând acuze, jigniri, planuri mirobolante etc.; traversând, scăpată de sub control, o „experienţă sinucigaşă”, cu toane şi dependenţe (beţii, droguri), încercând, în haosul postdecembrist, o viaţă nouă, prin căsătoria cu elveţianul Markus W. Părăsind, adică, România – o ţară „cu obloanele trase”. Ceea ce putea prefigura o viaţă diferită, o relansare, anunţă, de fapt, dezastrul, căderea definitivă. Înstrăinarea se agravează, chiar dacă dezordonata Adriana-Claudia îl aduce pe lume pe Kyle (Cailuncă, autohtonizat) iar Elena intră în pielea mamei, fie la Braşov, fie la Zürich. Plus convorbirile telefonice, redate minuţios, cu precizia unor înregistrări. Sunt insule luminoase pe un fundal întunecat, deceptiv; „mama” Elena, tot mai singură, caută – compensativ – iubirea nepotului, înţelegând că iubirea (îngerul de cristal) e de neatins în deplinătatea ei. Renaşte, intrând „într-o altă dimensiune”.

Romanul, de un minimalism ficţional, scanează filmul unei

vieţi. Fără încruntări pedante, lepădându-se de orice lest resentimentar. În partea ultimă, chiar şterge orice distanţă dintre personajul-narator şi autor, propunând, printr-un survol eticist, cu scintilaţii stilistice, o retroanaliză, dorind a identifica autoamăgirile, izvoarele Răului, cauzele atâtor lovituri ale destinului într-o biografie deloc serafică. Acuză, în două rânduri, naufragiul sentimental: în timpul studenţiei, cu arătosul N.D., părăsit, încercând împlinirea maternă prin revărsare de iubire pentru „răsad” (Claudia), apoi o căsnicie silnică (17 ani), cu certuri, crize de gelozie, accese maniacale din partea lui D.D. Medic de profesie, îşi transferă adoraţia asupra lui Kyle, întâmpinând tragediile (ultima: dispariţia fiicei) cu înţelegere existenţială. Descoperă frumosul, armonia, comunicând cu Divinitatea; ştie că suferinţa smereşte. Femeie puternică, în pofida fragilităţii, îşi propune un alt început, vădind putere transfiguratorie. Trecută prin calvarul unor experienţe-limită, devine o iniţiată, mlădiind circumstanţele.

Mereu singură în faţa marilor întâmplări, primeşte lecţiile vieţii, ucenicind; Viaţa ca Maestru, munca cu propria fiinţă, forţa de a merge mai departe („păcălindu-şi” optimismul) o întăresc. Întâmpină cele trei morţi (mama, tata, fiica) aflând / ştiind că „părinţii mor, copii niciodată”. Ispitită de esoteric, poate înainta, potolindu-şi oscilaţiile emoţionale, stăpânind vicleniile minţii.

Dacă discuţiile cu Claudia (irecuperabilă) erau „o luptă”, drumul conştientizării, deloc lesnicios, îi asigură înseninarea.

Fără a aşterne fraze melifere, vom conchide că masivul roman Eu nu ascult de nimeni! probează forţă epică şi apetenţă ideatică.

Biograficul, desigur, irigă ţevăria romanescă, conjugând lirismul congenital cu un desen imagistic aluvionar, evitând garderoba Postmodernismului. Emisia discursivă curge firesc; din nou, Mihaela Roşu Bînă are dreptate: nu „ştiinţa textului”, ci instinctul epic o salvează pe autoare. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mânată doar de stihiile talentului, oferindu-ne partitura / „filosofia” păsării cântătoare. Dacă va „sparge” romanul (aşa cum, aflăm, intenţionează), Elena-Maria Cernăianu va izvodi o tetralogie, încheind cu Îngerul de cristal (în lucru), meritând, certamente, o altă vizibilitate literară, deocamdată, pe nedrept, refuzată.

Adrian Dinu RACHIERU

Salonul Naţional „Montana Book” şi „Noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu”

Un eveniment literar şi cultural deosebit de important în perimetrul Banatului, ajuns la ediţia a IV-a, s-a desfăşurat, în noaptea de 14/15 iunie 2015, pe scena Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa – Sala Barocă; este vorba despre „Noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu”, marele nostru poet a intrat în nemurire în dimineaţa zilei de 15 iunie, la ora 4. În acest an, „Noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu” de la Oraviţa – eveniment inţiat în 2012 de scriitorii Ionel Bota şi Ilie Chelariu –, a debutat sâmbătă, 13 iunie 2015, în premieră, cu Salonul Naţional “Montana Book”; astfel, în Sala Barocă a Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa au fost prezentate cărţi, edituri şi reviste literare, analizate competent de scriitorii Ionel Bota şi Raul Bribete, care au fost şi moderatorii întâlnirii din această ediţie, alături de ei participând scriitori, jurnalişti, oameni de cultură, muzicieni din Timişoara şi Lugoj (Timiş), Oraviţa şi Reşiţa (Caraş-Severin) şi Bucureşti; programul muzical al „Nopţii de veghe pentru Mihai Eminescu” a fost susţinut de Cristian Buică (Reşiţa) şi Dumitru Boru (Oraviţa). Au fost prezentate cărţi, edituri şi reviste literare: Adrian Georgescu, “Monahul lăuntric”; Geo Galetaru, “Mesagerul obscur”; Adriana Weimer, “Un cer de cuvinte”; Adriana

Ilin, “Anişoara Odeanu”; Nicolae Pătruţ, “Prinţi fără blazon”; Diana Oana Mureşan, “În casa cuvântului”; Doru Ilana, “Horatius văzut din Terra de Zeurino”; Mihai Moldovan, “Acea primăvară timpurie” şi “Anotimpurile graţiei”; Maria Niţu, “Reciclare la Cubul Rubik” şi “Cu afecţiune cronică”; Ionel Bota, “Viaţa sau despre o lectură tragică a destinului” – proza Doamnei Ileana Vulpescu.

Duminică, 14 iunie 2015, tot în cadrul Salonului Naţional de Carte „Montana Book”, în ziua “Nopţii de Veghe pentru Mihai Eminescu”, au continuat prezentările de carte, de autori, de edituri şi de reviste literare: Ştefan Goanţă, “Colocviile de la Liebling, Convergenţe culturale”; Iosif Bădescu, “Cum am devenit medic”; Dumitru Oprişor, “Prăvălia cu iluzii”; Marcu Mihail Deleanu, “Trial”; Daniela Voicu, “Tatuaj, Timp, Iubire în Braille”; Anton Georgescu, “Adunate din greşeală. Răfuieli sentimentale”;IonOprişor,“Trădareaîngerilor”; Doina Rândunica Anton, “Flăcări peste poduri pustii”; Igor Isac, “Cartea aşteptării”; Nicolae Dumitru Vlădulescu, “Cuvinte oarecare, poeme de iubire oarbă”; Iulia Florina Belu, “Vasile Voiculescu şi Victor Papilian, între fascinaţia apelor şi triumful iubirii”; Raul Bribete, “Să nivelezi un munte cu tăvălugul”; Viorica Bălteanu, “Stropi de soare”; George Schinteie,

“66, poeme dintr-un timp înrămat”; Costel Stancu, “Risipitorul de hârtie”; Igor Isac, Doru Ilana, Mihai Moldovan, “3 x Oraviţa”; Georgeta Minodora Resteman, “Sunt chiar poemul toamnelor, nescris…”; Nicolae Sârbu, “Vitralii sparte”; Iosif Băcilă, “Poeme semenice”; Nicolae Silade, “iubirea nu bate la uşă”; Gheorghe Zincescu, “Proprietăţi în paradis”; Ionel Bota, “Odette”; Nina Ceranu, “Viaţa între zero şi unu”; Remus Valeriu Giorgioni, ciclul de poeme “Dimineţile scribului” - proiect editorial; Mircea Cavadia, „Peştele nopţii”. A fost prezent în sală, de-a lungul acestor prezentări, şi poetul Ion Cocora - directorul Editurii Palimpsest din Bucureşti. În timpul prezentărilor de carte şi de edituri, autorii prezenţi au lecturat din creaţiile

lor pe aceeaşi scenă pe care Mihai Eminescu, în anul 1868, a fost sufleur, alături de Trupa de Teatru a lui Mihai Pascaly.

Pe parcursul prezentărilor de carte, s-a vorbit şi despre importanţa revistelor literare din Banat: revista „Orient Latin” din Timişoara, revista „Actualitatea literară” din Lugoj, revista “Confluenţe”, Almanahul Revistei „Sintagme Literare”. Organizatorii acestei ediţii a “Nopţii de veghe pentru Mihai Eminescu” şi a Salonului Naţional “Montana Book” de la Oraviţa au fost: Primăria Oraşului Oraviţa, Consiliul Local Oraviţa, Centrul Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” Oraviţa şi Fundaţia Culturală „Orient Latin” din Timişoara.

Adriana Weimer

Anul acesta revista „Familia” sărbătoreşte (1)50 de ani de existenţă: vasăzică, 150 de la înfiinţarea ei prin Iosif Vulcan şi 50 de serie nouă. De altfel, cam toate datele legate de acest eveniment sunt multiplu de 5, fapt care te poate duce cu gândul la destin-şi-predestinare: 5 serii ale revistei, începutul fiind marcat la Pesta pe 5 iunie 1885, ultima serie datând din septembrie 1965). De această revistă şi directorul ei, Iosif Vulcan („naşul” lui Eminescu) se leagă debutul absolut al poetului nostru naţional, la 16 ani, cu poezia De-aş avea…, apărută în numărul de pe 25 februarie al anului următor apariţiei revistei (25 de ani – vârsta redactorului acestei „foi enciclopedice ilustrate”, care practica un enciclopedism luminat, dorinduse un instrument de culturalizare a maselor de pe ambii versanţi ai Munţilor Carpaţi (Carpaţii Meridionali). Revista este mai apoi „enciclopedică şi beletristică, cu ilustraţiuni”, aceasta făcând-o mai atractivă şi mai utilă pentru largi categorii de cititori. Seria a doua, la Oradea, este localistă şi scurtă, pe când cea de-a treia –

elitistă, cu un conţinut care şi astăzi este de actualitate. Cea următoare, cu redacţia refugiată la Bucureşti, apare în timpul războiului, revista devenind una militantă, având subredacţii în tot Ardealul, la Arad, Beiuş şi Sibiu. În sfârşit, ultima serie este probabil şi cea mai reprezentativă, revista avându-i colaboratori pe mai toţi marii noştri scriitori, din ţară şi – după 1990 – din exil. Succesiunea seriilor este tot un multiplu de 5 (10, 20): între prima şi a doua sunt 20 de ani (1906-26), a doua şi a treia fac împreună 10 ani, iar între seria a patra şi a cincea 20 de ani (şi jumătate… Sperăm ca „familiştii” să aprecieze propensiunea noastră statistică, dovadă sigură că ne numărăm printre fani şi „prenumeranţi”, egal abonaţi!). De vreo două numere încoace pe coperta revistei apare inscripţionat numărul (tri)jubiliar 150, cuprinzând evocări ale redactorilor şi colaboratorilor, actuali şi foşti, precum şi, la final, câteva pagini facsimilate: ”Familia”- viaţa şi opera. Cu alte cuvinte: revista tratată ca o fiinţă vie, sau o... întreagă familie. O familie naţională. (RVG)

revista „Saga” revistelor literare unei mari FAMILII…

12 actualitatea literară

bookfest 2015

nr. 48 n iunie 2015

Top 10 cărţi lansate la Bookfest 2015 (Partea I)

George MOTROC

Între 20 şi 24 mai 2015, a avut loc la Bucureşti o nouă ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest. Cu această ocazie am realizat şi în acest an o anchetă literară, iar întrebările au rămas în esenţă aceleaşi ca şi anul trecut: 1. Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

2. Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs. lansat la Bookfest?

3. Cum şi când aţi scris această carte?

4. Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

5. Ce alte lansări aţi include într-un Top 10 al cărţilor literare româneşti de la Bookfest?

Câteva precizări: Datorită răspunsurilor ample şi interesante primite pe care nu vrem să le cenzurăm nici măcar prin omisiune, am optat pentru două părţi, în două numere diferite. De ce am ales pentru prima parte debuturile? Pentru că au fost destule, dar, mai ales, surprinzător de interesante; cea de-a doua parte va fi completată şi de alte topuri primite de la oameni de litere care au fost la Bookfest şi au dorit să vă transmită mai multe recomandări literare... Deloc în ultimul rând, doresc să mulţumesc tuturor scriitorilor care au răspuns pozitiv acestei anchete literare!

O ultimă, dar necesară precizare: acesta nu este un top în sens... sportiv, fapt pentru care am ales separarea pe zile, cu precizarea datei şi a orei de lansare şi nu pe locuri; altfel spus nu s-a dorit o departajare între cei incluşi în top, ci doar să se ofere cititorului mai multe opţiuni interesante de lecturi şi din care să rezulte în final o listă personală de cărţi care i-au stârnit curiozitatea şi pe care acesta să dorească să le citescă în ceea ce se anunţă o lungă vară fierbinte... (George Motroc)

A. DEBUT Joi, 21 mai, 16.00-17.00: Cealaltă ,,acasă” DIANA ANDREEA ILIE (Cea mai tânără debutantă de la Bookfest 2015) Editura Paralela 45 1. Bookfest 2015, debut literar la 15 ani, o alăturare aparent ireală, dar adevărată! Această lansare a fost pentru mine una plină de emoţii, un vis devenit realitate, atât de real încât îl simţeam pulsând ca o a doua inimă în spaţiul acela sacru al cărţilor. Am prins curaj atunci când domnul Cristian Teodorescu (unul dintre distinşii invitaţi ai Editurii Paralela 45 la această lansare), simţindu-mi emoţia, a spus că este firească, amintinduşi cu umor de emoţiile pe care le-a simţit pe la 14 ani, când i-a fost publicată prima povestire. Dintr-odată, l-am perceput ca pe un prieten, fiecare din noi, din capătul lui de timp, împărtăşind aceeaşi emoţie. Cu acelaşi umor, a asemănat scrierea mea cu intratul în apă; „la început îţi pare că e rece, ţi se zbârleşte pielea, după care începi să înoţi. Şi te întrebi: oare ştie să înoate? Ştie, şi ştie bine!”

Cuvinte încurajatoare au venit şi din partea domnului Ioan Es. Pop care a apreciat povestea ca fiind plină de suspans şi a spus că, deşi am scris romanul la doar 14 ani, fără o experienţă literară în spate, e impresionat de ştiinţa construcţiei epice, rezultând un roman care „n-ar fi exclus să devină într-o zi romanul unei întregi generaţii”. Mi-a ghicit gândurile: ceea ce mi-am dorit, a fost să scriu ceva „altfel” care chiar să reprezinte generaţia mea, generaţie care, după cum a remarcat domnul Călin Vlasie, directorul general al Editurii Paralela 45 şi gazda acestei lansări, „s-a născut într-o altă lume, într-un vârtej fără precedent al informaţiilor, într-o civilizaţie pentru care timpul, spaţiul şi viteza se topesc, deopotrivă, în propriile noastre trăiri”. Doresc să-i mulţumesc pentru că a apreciat atât curajul meu de a scrie, cât şi manuscrisul şi a făcut posibilă bucuria de a-l ţine în mâini sub forma unei cărţi. Sprijinul dumnealui înseamnă enorm pentru mine, iar cuvintele pe care le-a scris pe coperta 4 a cărţii îmi dau forţa de a continua, de a deschide noi lumi pe care le simt undeva, latente, în nesfârşitul orizont interior.

Simţindu-mă încurajată astfel, am lăsat emoţiile deoparte şi, deşi credeam că nu voi fi în stare să fac faţă momentului, am trecut cu bine peste proba „de foc” a discursului în faţa publicului.

M-au ajutat şi privirile calde ale părinţilor, care se aflau în public, dar mai erau doi ochi care mă priveau cu bunătate şi cu încredere, ochii doamnei mele profesoare de limba română, Corina Oprescu; mă priveau de dincolo de spaţiul în care mă aflam, de dincolo de autostradă, dintr-o sală de clasă, unde am învăţat să simt literatura ca pe „cealaltă acasă”.

2. Pentru că romanul este, în esenţă, o poveste despre întoarcerea la origini, m-am gândit la un moment dat, să-l numesc chiar „Origini”. Finalizând însă, manuscrisul, mi-am dat seama că acest titlu este oarecum „spartan” şi nu se potriveşte cu intensitatea afectivă a cărţii. Rădăcinile noastre îşi au întotdeauna seva acasă, acel loc dulce care, orice vârstă ai avea, te duce cu gândul la copilărie, la arome unice pe care nicăieri în lume nu le regăseşti, la frânturi de imagini întipărite pentru totdeauna pe retina sufletului. „Acasă” e spaţiu şi spirit deopotrivă, iar alăturarea cuvântului „cealaltă” mi-a părut potrivită atât pentru tema cărţii, cât şi pentru semnul de întrebare pe care îl naşte în mintea cititorului. Aşa a apărut “Cealaltă „acasă”. M-a bucurat foarte mult coperta 1 a cărţii care, dezvelind puţin din misterul originilor, se contopeşte într-un mod fericit cu titlul, făcându-l pe cititor să se întrebe: „Oare unde este Cealaltă „acasă”?

3. Cred că am purtat acest roman mult în suflet, înainte de a mă apuca să-l scriu. Ideea mi-a venit cu mult timp în urmă, încă

de pe vremea când mă pregăteam intens pentru etapa naţională a Olimpiadei de limba şi literatura română (menţionez aici că în cei 4 ani de gimnaziu m-am calificat de 3 ori la etapa naţională).

Dar m-am apucat să-l scriu la începutul lui iunie, anul trecut (am reţinut chiar data exactă pentru că întotdeauna, în cărţile marilor scriitori, vedeam trecută la sfârşit perioada în care au scris romanul respectiv şi visam cu ochii deschişi la momentul acela de final al manuscrisului meu).

M-am apucat de scris după ce m-am întors de la Iaşi, de la etapa naţională a Concursului transcurricular de lectură şi interpretare „Ionel Teodoreanu”. Mă aflam într-o dispoziţie excelentă, tocmai venisem de acolo cu locul întâi, iar Iaşul îmi oferise acea încărcătură spirituală necesară pentru a scrie: teiul lui Eminescu, bojdeuca lui Creangă, numele lui Ionel Teodoreanu gravat pe o placă de marmură, alături de alte nume importante, la colegiul unde susţinusem concursul.

Aşadar, am scris romanul „dintr-o suflare” în vacanţa de vară a anului trecut. Aruncând o privire în urmă, îmi dau seama că a fost cea mai frumoasă vacanţă, deorece mi-am petrecut-o alături de eroii mei: Ida, Anne şi Peter. Am schiţat ideile pe un caiet, am scris apoi direct la calculator, am şters, am scris, iar am schiţat.

Romanul meu a fost ca un joc de puzzle: aveam în minte toate piesele,trebuia doar să le găsesc locul. Unora le-am intuit de la bun început poziţia, altele, însă, îmi dădeau mari bătăi de cap pentru că nu se lăsau puse acolo unde vroiam eu. Şi iar schiţam, şi iar ştergeam… Au fost, desigur, şi momente când am simţit că nu mai pot continua, au fost zile când scriam puţin şi simţeam nevoia să iau o pauză. Dar ajunsesem deja mult prea departe şi am făcut o promisiune atât personajelor, cât şi mie, de a desăvârşi ceea ce am început. Astfel, la sfârşitul verii,am reuşit să închei manuscrisul şi mândră, am scris la final „data naşterii” lui: 10 iunie-31 august 2014. Vacanţa era şi ea pe terminate. Dincolo de euforia faptului că am reuşit să duc la bun sfârşit „un lucru mare”, ştiam că trebuie să uit de manuscris, pentru o vreme. Citisem „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi, citisem despre sfatul pe care scriitoarea i-l ceruse lui Liviu Rebreanu în privinţa romanului ei, iar acesta i-a spus să-l pună în sertar şi să-l scoată după şase luni.

Va mai avea pe urmă de lucru la el…Eu n-am avut răbdare 6 luni.

L-am recitit în vacanţa de iarnă. Am constatat că prima parte mai trebuie lucrată, că nu este la fel de consistentă ca celelalte două părţi. Am constatat asta cu lacrimi în ochi… M-am pus din nou pe treabă. Ştiam, de-acum, ce trebuia rescris. Aceasta este povestea din spatele poveştii.

4. Cu mare drag. Vă ofer un fragment plin de suspans, din care cititorii îşi vor da seama de ritmul acţiunii: „Aerul rece şi dur îi plesneşte obrajii, zgomotul infernal o asurzeşte. Întuneric de nepătruns, tăcut, prin care, cu viteză, străbate trenul. Mâinile Idei au îngheţat pe bara metalică din faţa ei. Totuşi se simte mai bine, mult mai bine decât atunci când era sechestrată în „adăpostul” acela infect. Cu groază, îşi aminteşte de agonia pe care a trăit-o acolo, de clipele care-i păreau interminabile. Parcă ar fi stat în întunericul acela mort o viaţă. Simţea aerul îmbâcsit, se făcuse cald, o căldură insuportabilă, iar rana începuse să-i zvâcnească. Parcă avea două inimi: una în piept şi alta în obraz, amândouă pulsând deodată cu durerea nesfârşită a clipelor. După eternităţi chinuitoare, atunci când Iuri a deschis uşa grea şi ruginită, deafară a venit răcoarea nopţii. Acesta s-a uitat cu atenţie prin uşa întredeschisă. I-a făcut semn lui Viktor să iasă. El a luat rucsacul şi s-a conformat. Apoi, cu pistolul, Iuri s-a îndreptat către Ida şi, lipindu-l de hanoracul ei, i-a ordonat în germana lui stâlcită: „Steh auf!”. Ida s-a ridicat la comanda lui, iar Iuri a strâns-o cu putere lângă el. A împins-o să meargă. Simţea în spate cum ţeava pistolului îi presa pielea, simţea încordarea cu care Iuri ţinea arma. Prin uşa întredeschisă, el a văzut că Viktor îi facea semn: cale liberă. Ida a fost din nou împinsă cu brutalitate până când corpul ei epuizat a întâlnit răcoarea revigorantă, iar cenuşa stinsă a ochilor ei a dat de întunericul viu al nopţii. O clipă de fericire (în ce momente neaşteptate apare fericirea!)… Ochii ei au sclipit. Ida a regăsit lumea după care tânjise atâta timp, lumea vie de care a fost privată. Aerul parcă îi clătea rana. N-o mai durea. Ar fi vrut să îmbrăţişeze acea noapte, acea răcoare. A avut atâta nevoie de ele! Sufletul ei a căpătat în momentul acela, prin ochii ei, culoarea argintului.

Absurdă fericire! Cine s-ar fi gândit că o simplă noapte de vară, o noapte oarecare, prin care toţi trec indiferenţi, ar putea reda culoarea în obrajii, în ochii, în sufletul unei fete care a stat ore în şir sechestrată? O noapte neagră… Această clipă, mai scurtă decât toate clipele pe care le trăise până atunci, a fost alungată brutal de Iuri care apăsa cu mai multă putere ţeava pistolului în spatele Idei. A bruscat-o să meargă mai repede. Au ajuns lângă Viktor care stătea ascuns după zidul unui alt atelier şi îi aştepta. Iuri a luat-o înainte cu Ida, iar Viktor, după ei. Iuri avea simţurile încordate la maxim. Ochii lui, ochi de felină, formaţi să anticipeze orice pericol, priveau în toate părţile. Erau atenţi, în acelaşi timp, la Viktor, la Ida şi la neprevăzut. Străbăteau întunericul şi vedeau tot. Ida simţea încordarea lui, mişcările lui ascuţite, confirmându-şi astfel încă o dată că între cei doi bărbaţi, el era infractorul. Da. Avea stofă de infractor. Viktor, la fel ca ea, era o victimă.” (fragment din capitolul al XI-lea) 5. Recunosc că am avut emoţii mult prea mari pentru a vedea ce se întâmplă dincolo de standul Editurii Paralela 45, unde a avut loc lansarea romanului meu. Gândiţi-vă că pentru mine a fost prima dată când m-am aflat la Bookfest în ipostaza scriitorului şi abia apoi, în ipostaza cititorului.

Pe de altă parte, nu aş putea face un top al cărţilor fără ca mai întâi să le citesc. Scriu cu sinceritate, citesc cu sinceritate. Vă pot spune, deci, ceea ce citesc acum: Ileana Mălăncioiu, „De anima”, o carte cât 75 de ani de viaţă ai unei mari scriitoare. Am participat la această lansare, a fost pentru mine o emoţionantă lecţie de viaţă, am luat cartea cu autograf şi mă consider fericită şi onorată că evenimentul a avut loc în aceeaşi zi cu lansarea cărţii mele.

Vineri, 22 mai, 17.30-18.00:

Noaptea de gardă IONELIA CRISTEA (Premiul de debut al Editurii Cartea Românească pentru poezie, ediţia 2015) Editura Cartea Românească 1. Este prima dată când particip la un târg de carte ca autor publicat. Până acum pentru mine Bookfest însemna o ocazie în plus să achiziţionez cărţi pe care nu le găseam în cele mai apropiate librării şi atât. Anul acesta, cu ocazia lansării volumului Noaptea de gardă, apărut la editura Cartea Românească, în urma câştigării concursului de debut la secţiunea poezie, am avut mai multe emoţii. Evenimentul s-a desfăşurat la standul editurii Polirom si Cartea Românească fiind moderat de Claudia Fitcoschi. A vorbit în deschidere Bogdan Alexandru Stănescu.

2. Titlul cărţii a fost ales dintr-o listă mai lungă concepută de mine după terminarea manuscrisului. În realitate am avut nevoie de 4 titluri pentru cele 4 cicluri ale volumului (Sinapse, Noaptea de gardă, Tot ce a fost şi Fişiere). Noaptea de gardă mi s-a părut cel mai reprezentativ pentru întreg volumul.

3. Volumul a fost finalizat în aproape 4 ani. Nu a fost scris aşa cum s-ar putea crede în timpul nopţilor de gardă (unde practicarea oricărei alte activităti în afara celei medicale este tehnic imposibilă), ci cu mari dificultăţi în timpul meu liber (aproape inexistent).

4. După ce speakerul a vorbit aproape trei ore despre noile anticoagulante orale si după ce ne-am lămurit toţi cât de important e să fii susţinut de giganţii farmaceutici ne-am îndreptat spre ieşire. Apixaban sau Dabigatran se puteau administra uşor, fără monitorizare lunară la preţuri mari dar cu eficienţă maximă. Toate eforturile optimizării, transmisiei şi eventualei prescripţii fuseseră făcute şi acum lumea se adunase în jurul unui Encefalograf Neurocare U24-Rt cu 24 de canale. Doctorul Frâncu l-a şi încercat de altfel – şi-a pus firele în cap şi i-a lăsat pe rezidenţi să-i facă traseul de veghe şi să-i observe undele.

Tot el la o conferinţăîn luna mai zicea că a fi neurolog e doar o carte de vizită pentru ceilalţi şi un iad personal. Îţi vorbeşte despre ultimele ghiduri şi despre deficienţele sistemului sanitar. Lucrează în cercetare din 2000.

Ne povesteşte cum ar trebui implementat sistemul de tromboliză în România şi câte eforturi ar trebui depuse în acest sens

2.

Când l-am externat din spital era aproape bine (adică pe jumătate paralizat şi cu o sondă vezicală dar înghiţea bine şi ieşise din comă), pe lângă externări mai erau lucruri de făcut: cursurile de EEG, ultimul an de rezidenţiat, un doctorat în desfăşurare, o mulţime de pacienţi care trăgeau de tine Mi-era bine în clinică, un vid imens care astupa un alt vid, o stare de echilibru care venea la pachet compensator, o mulţime de oameni şi de minute pe fast-forward, o serie de stări contradictorii în raport cu ce fac şi ce sunt, dacă îmi doresc, dacă îmi pasă, dacă trebuie, dacă mie îmi trebuie Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital închideam ochii pentru câteva secunde şi când îi deschideam nu ştiam ce caut acolo; dacă eram medic sau pacient, dacă nu echilibram (fără să ştiu) la nivel energetic ceva mai profound 3. îmi imaginasem asta din martie de când lucram pentru ei – un anestezic transmis în tot corpul cu probabilitate letală tractografie generată şi colţul din stânga cu biblioteca cărţile pupitrul şi tot ce se ivea mai departe în timp ce din spatele lectorului o tipă originară din Puerto Rico întrebă în engleză dacă aceasta este zăpadă întinzând mâna spre geam privind-o cum taie întunericul şi el răspunse mecanic că nu deşi zăpadă era şi trebuia să înfrunţi nebunia să te baricadezi o săptămână cât viscolise să vorbeşti despre vreme şi celule stem să ai anxietate să te culci singursă te trezeşti şi mai singur să nu mai poţi şi undeva în Bucureşti să te aştepte un haos total o neputinţă care persista în timp ce fetele zumzăiau în camerele alăturate şi albeaţa devenea insuportabilă în timp ce conferinţele erau pe sfârşite şi axonii tumorali continuau să prolifereze nestingheriţi în ciuda progreselor susţinute lipsită de energie mă uitam pe fereastră se vedea greu doar belgienii rămăseseră pe afară peste drumul bătătorit de schiuri cufundat în beznă printre munţi la baza pantei unde se plimbau fără sens plutind ca nişte păsări uriaşe 4.

Soţul îşi priveşte soţia. Ea deschide o sticlă de apă. Amestecă piureul de fructe cu iaurt. E blondă, înaltă, cu faţa obosită. Se apleacă uşor peste el. Îi şterge fruntea cu un şerveţel umed. Îi şopteşte ceva la ureche.

O picătură îi străluceşte pe buza

nr. 48 n iunie 2015

bookfest 2015

actualitatea literară 13

Top 10 cărţi lansate la Bookfest 2015 (Partea I)

superioară. Pe geam lumina galbenă a celuilalt corp de spital. Îi văd de departe. Urmele mişcărilor rămân pe cearceaf. În salon sunt paturi şi candele aprinse. Ea fixează un punct pe perete. Palma se mişcă la trei centimetri deasupra pielii. O susţine lejer de-a lungul coapsei şi gambei.

O roteşte în aer. Impulsurile se blochează în creier. Energia scade, piciorul paralizat al bărbatului se ridică. E un cumul de afinităţi, o stranietate între două corpuri.

Amorţirea lui în piciorul meu. O vază cu flori se clatină şi cade la pământ.

5.

Uneori te rog să mă ţii de mână. Un ceai aromat, multă căldură, telefonul închis şi aruncat într-un colţ. Îmi doresc foarte puţin de la viaţă şi câteodată mă simt fericită.

Alteori mi-e teamă că vei muri pe neaşteptate, în pat, înainte de film, cu mâinile încrucişate pe piept, închizând ochii ca pentru un somn ceva mai lung şi atunci mă reped în întuneric şi aprind lumina pentru a simţi un fel de siguranţă, în mod sigur ceva neadecvat şi bolnăvicios. Câteodată mă întreb dacă toate astea contează în vreun fel, şi apoi mă ghemuiesc într-un colţ încercând să nu fac zgomot.

6. era o cameră obscură o încăpere cu ferestre mici prin care nu intra aer un colţ sinistru în care se amestecau plăceri trăite spontan cu mirosul de brad şi eu în mijlocul acestor lucruri uimită aşteptând să se întâmple ceva

mi se păruse că te zăresc trupul tău aplecat peste balustradă – „o dragoste insuficientă care are să ne consume inutil” – la mii de galaxii depărtare de toate acele nimicuri care te puteau face fericit de stimulul care ar determina orice satelit să cadă la picioarele noastre fiindcă nu mai există nimic de partea cealaltă erau toate acele zile când rămâneam ore în şir cu privirea pierdută când treceam nepăsători pe lângă oameni care se iubesc ferm şi constant o lume în care orice lumină ar fi trebuit să remodeleze o transparenţă energetică o lipsă pe care nu avea s-o completeze niciun alt gest.

5. Eu am participat la o singură lansare la Bookfest, tot volum de poezie, tot la Cartea Românească apărut, “Dmitri:genul cinic” de Dmitri Miticov-o carte foarte bună. Anul acesta au apărut multe cărţi valoroase la târgul de carte.

Vineri, 22 mai, 18.30-19.00: Memoriile Domnului Roşu CELESTIN CHERAN (Premiul de debut al Editurii Herg Benet, ediţia 2015) Editura Herg Benet 1. Puţină lume, puţin interes faţă de literatură. Dar mă bucur că am citit public (cu public restrâns) prima mea poveste.

2. Cartea este una de proză scurtă fantastică. Sunt 20 de povestiri, iar una dintre ele dă titlul cărţii. Am ales această poveste deoarece cred că e cea mai bună din volum, iar în spatele Domnului Roşu se ascunde o forţă pe care toată lumea o cunoaşte şi se teme de ea, dar nimeni, de fapt, nu se poate feri de ea.

3. Povestirile sunt scrise într-un pendul, între Sibiu şi Bucureşti, de la sfârşitul anului 2013, şi de-a lungul anului 2014.

Fiecare poveste în parte este scrisă cap-coadă de-a lungul unei zile, şi editată de-a lungul a o săptămână, două, trei. Am o mână uşoară, aşa că nu îmi ia mult timp scrierea efectivă a unei poveşti.

Procesul de creaţie în sine e mai lung, poate să dureze şi câteva luni sondarea unei idei sau a unei imagini. În carte sunt doar 3 poveşti vechi: Omul evoluează, Hoţul de vise şi 45°C. Cartea a apărut datorită concursului de debut de la Editura Herg Benet, unde îmi doream dinainte să public. Atunci, m-am forţat să scriu mai mult şi mai intens într-un timp relativ scurt. În jur de 6 poveşti sunt scrise în doar 3 săptămâni înainte de trimiterea manuscrisului. În cele din urmă am fost ales câştigător.

4. „Pentru câteva secunde, nici nu-şi dădu seama că era în cădere. Totul strălucea în jurul său. O poveste din oţel, sticlă şi lumini. De aici, de sus, lucrurile erau atât de simple! Costumul îi venea perfect chiar şi în aer. Doar pălăria îi zburase din cap. Nu auzea nimic, nu se mai auzea; gândurile încetară să-l mai agaseze.

Avea să dureze ceva timp până o să ajungă de tot jos. Dar nimeni nu are să-l descopere. Odată atins cimentul, o să dispară. O mică şi neaşteptată explozie. Sânge, apă, carne şi un pic de creier. Dar cine mai are nevoie astăzi de creier!? Peste el o să se depună perfect praful. Un necrolog scurt în ziar, o fotografie nereuşită, o semnătură indescifrabilă lăsată în calendarul lumii. Ah, ce

frumos cădea![...] La etajul 30 văzu o femeie singură, cântând la violoncel. Era complet dezbrăcată în camera slab luminată.

Sudoarea îi acoperea trupul într-un voal argintiu. O privea nostalgic, imaginându-şi muzica. Avea lacrimi în ochi şi începu să aplaude ca un nebun. Femeia se sperie, îşi suci capul şi-l văzu. Se acoperi cu violoncelul şi ieşi repede din cameră. Când se întoarse, era îmbrăcată sumar, doar cu un şal negru cu cercuri aurii. Îi deschise geamul şi-l primi înăuntru.” (Un salt din zgârie-nori) 5. Din păcate, nu am putut să stau mult la Bookfest. Am citit vineri, de la 18:30. După, a urmat lectura scriitoarei Cristina Nemerovschi. Am mai fost sâmbătă, la lectura scriitoarei Ana Barton. Duminică, de la 14:00, eram deja în drum spre casă.

De data asta, am fost interesat doar de lansare. Las criticilor şi oamenilor de marketing topurile.

Vineri, 22 mai, 18.30-19.00: Fotograful Curţii Regale SIMONA ANTONESCU (Premiul de debut al Editurii Cartea Românească pentru roman, ediţia 2015) Editura Cartea Românească

1. Mă simt ca după prima serbare din clasa întâi, când am avut de recitat o poezie şi mi s-a părut că toţi ai mei – bunicii, părinţii, fratele – şi-au ţinut respiraţia până când am sos-o la capăt cu bine. De câteva ore am aflat că Fotograful Curţii Regale a fost cea mai vândută carte a Editurii Cartea Românească, de la Bookfest, şi toate emoţiile mi s-au răscolit din nou. Întregul târg are ceva magic în el. Atmosfera care se creează acolo nu cred că se poate regăsi în altă parte. Sunt concentrate acolo emoţiile atâtor oameni, aşteptările lor, se împlinesc vise şi se nasc altele, noi.

Cartea a avut parte de prezentări din partea domnişoarei Florina Pîrjol şi a domnului Ion Bogdan Lefter, totul moderat cu multă căldură de doamna Claudia Fitcoschi, cărora le mulţumesc încă o dată. A fost şi un mic moment amuzant: între cei sosiţi la lansare se detaşa un grup compact – prietenii mei – care pesemne că aveau reacţii cumva de grup, pe care domnul Ion Bogdan Lefter le-a intuit foarte corect şi a trimis un zâmbet colţului acela: „Văd că sunteţi sosiţi într-un fel de comando aici”.

2. Este într-adevăr o mică poveste aici. Titlul, cumva, s-a ales singur. Vă voi explica. Întreaga carte a pornit de la o serie de fotografii găsite pe net – fotografii de familie, de pe la 1870–1880, minunate, pline de viaţă. Toate aparţineau lui Franz Mandy, artist fotograf al acelor vremuri. Multe dintre ele purtau un passé-partout pe care stătea scris “Fotograf al Curţii Regale”.

Titulatura m-a făcut să visez foarte mult. Am scris câteva pagini cu acest titlu, pe care le-am postat pe un site literar. Rând pe rând, fotografiile vechi îşi spuneau poveştile, şi personajele deveneau vecini ori prieteni ai acestui fotograf. Când cartea a fost gata, pregătită să fie trimisă la edituri, am stat o seară întreagă în cumpănă, pentru că titlul iniţial nu mi se mai părea că adună în el toate poveştile. Personajul principal părea acum să fie, de fapt, vitrina cu fotografii construită timp de ani de zile de Franz.

Cu inima cam îndoită, am pus manuscrisului titlul de “Vitrina cu fotografii” şi l-am trimis câtorva edituri. Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească încă nu începuse. Ştiam exact data la care începe, citisem tot site-ul editurii de mai multe ori. Mi-a părut rău imediat după ce manuscrisul a plecat către primele edituri, cu titlul schimbat. Simţeam că-l trădasem pe cel care lega totul într-o carte. Franz, fotograful Curţii Regale, nici nu-mi mai zâmbea din fotografii. Şi atunci m-am hotărât să revin la titlul iniţial. În toamna anului trecut, când a început Concursul de Debut, am denumit la loc manuscrisul Fotograful Curţii Regale şi l-am înscris.

3. Primele pagini despre care vorbeam puţin mai înainte au fost scrise în octombrie 2013. Este o carte scrisă în întregime în concedii şi în weekend-uri. Doar arareori scriam câte ceva seara, când ajungeam acasă. Aşa cum spuneam, totul a pornit de la câteva fotografii vechi, găsite pe net – oameni ale căror priviri vorbeau despre vieţi uitate demult, drame, tristeţi, fericiri şi dorinţe asupra cărora nimeni nu se mai aplecase, de mai bine de un veac. Fotografiile de la care au pornit poveştile se află astăzi în carte, la începutul fiecărui capitol. Oameni dragi din jurul meu, împreună cu poveştile lor, s-au strecurat printre cei din fotografii, le-au împrumutat uneori câte un zâmbet ori felul în care se îndărătniceau să creadă într-un vis. Poveşti care în realitate se terminaseră trist şi-au aflat, în carte, alt final, mai fericit. Ceea ce citeam în privirile din fotografii se împletea strâns cu ceea ce trăisem – eu sau cei din jurul meu.

4. Cred că cititorilor dumneavoastră le-ar plăcea un fragment din capitolul „Croitoresele”: La un an bătut pe muchie de la această întâmplare, muma fetei se stinse. Budişteanu rămase singur în casele şi toate acareturile gospodăriei.

La încă un an, în pragurile sale apăru o nălucă ce făcu pe bătrânul Budişteanu să se întrebe care este voia Lui Dumnezeu cu el: copila cea fugită după dragostea ei ducea de mână un prunc ce abia se ridicase pe picioare. Tânăra mamă îşi potrivea pasul obosit după al celui mic, istovită de puteri şi de suflet. În mijlocul curţilor s-a oprit, cu ochii la părintele ce sta drept în cerdacul în care o crescuse pe ea, departe de răutăţile lumii, deasupra lor.

De pe la grajdurile cu bidivii cei învăţaţi apărură cei trei fraţi. Oamenii de curte ai Budiştenilor se risipiră ca fumul care încotro, căutându-şi de lucru prin cele mai îndepărtate cotloane ale gospodăriei.

Budişteanu cel bătrân se prinse cu o mână de marginea cerdacului, simţind pentru prima oară pe umerii săi povara anilor pe care nu o luase în seamă până atunci. Privea la năluca din mijlocul curţii şi vedea ziua în care ea venise pe lume, cu toată

bucuria pe care o adusese cu ea. În urechi îi răsunau chiotele ei din dimineţile în care o învăţa să călărească sau rugăminţile celor două doici să-şi potolească goana prin spatele laviţelor de prin odăi şi să se dea prinsă pentru scăldatul de seară.

Răducan, Şerban şi cu Nicolae, inimi neiertătoare de tineri al căror sânge clocoteşte atunci când este rănit, făcură zid – umăr lângă umăr – între sora întoarsă şi casa părintească.

Pruncul cel de curând ridicat pe picioare se ascunse în spatele maicii sale, trăgând un capăt al poalelor după el. Copila rătăcită puse în ochii tătânelui său privirile maicii sale plecată pe ceea lume, făcând pe Budişteanu să piardă numărătoarea minutelor petrecute astfel, ochi în ochi.

Slujba sa de armaş al curţii lui Nicolae Vodă Caragea – paznic al temniţelor şi chezaş al îndeplinirii pedepselor domneşti – ţinuse pe Budişteanu la oarecare depărtare de cele creştineşti.

Dar vremea domniei sale se cam trecuse, tâlharii dovediţi şi osândiţi de judecata domnească îşi primeau dreapta pedeapsă sub alte dregătorii, iar bătrânul armaş era tot mai des încercat de întrebări ce nu-şi au răspunsul pe lumea aceasta.

Singura lui fată şi cea mai mică dintre toţi copiii săi, venită cu curaj la judecata părintească, nădăjduind cu credinţă la iertare, îi deschise cu o singură privire poarta până atunci ferecată a miezului învăţăturii creştineşti.

-Răducane! Şerban! Niculai! tună el cu voce încă de stăpân al curţilor. Feriţi într-o parte de lăsaţi copiii să urce la odăi. Aglăiţo, încinge cuptoarele! Ionică, scoate de la cămări ce trebuie pe mese! Spune Aglăiţei să aştearnă ştergare bune în casa mare.

5. Voi nota câteva dintre acestea, într-o ordine aleatorie: Moartea lui Siegfrid de Octavian Soviany; Manuscrisul Fanariot de Doina Ruşti; Fototeca de Adriana Bittel; Felii de lămâie de Anca Vieru.

Duminică, 22 mai, 14.00-14.30: Malad ALEXANDRU VOICESCU (Editorul care datorită acestui volum de debut devine şi prozator) Editura Herg Benet 1. A fost o lansare cumva atipică, pentru că am decis să renunţ la acele prezentări laudative care însoţesc de obicei astfel de evenimente.

Cartea poate să vorbească şi singură, aşa că a fost o lectură, nu lansare. Iar apetitul pentru roman cred că a crescut în acest fel, din moment ce Malad a ajuns în top 5 vânzări ale editurii Herg Benet la Bookfest.

2. Intuiţia majoritară are dreptate. Malad este un adjectiv al limbii române, derivat din corespondentul francez al cuvântului. În spatele acestei sintagme stau stări şi fapte ale personajelor.

Cititorilor care ajung să termine cartea sper ca titlul să li se pară o alegere de la sine înţeleasă. În rest, pot să zic doar că romanul are o doză de mistery & thriller care e mai bine să rămână în zona non-spoilers.

3. Ideea s-a născut acum câţiva ani, mocnind o lungă perioadă.

Lipsa timpului şi necesitatea oferirii unei întâietăţi celorlalţi autori publicaţi de Herg Benet a dus la scrierea primelor capitole integrale abia în octombrie 2014. Intermitenţe în februarie 2015.

Hiatusuri şi multe nopţi albe prin mai 2015. Am terminat ultimele fraze cu o zi înainte de lansarea cărţii la Bookfest, undeva sâmbătă dimineaţa, la 6, după 12 ore de scris încontinuu. Faptul că sunt şi editor mi-a permis să mă folosesc de logistica pe care puţini autori o au în mod normal la îndemână şi să am gata cartea în format tipărit, în tiraj limitat exclusiv pentru târg, la 5 ore după ce ultimul cuvânt al romanului a fost tastat.

4. „M-a trezit sunetul înalt şi ritmic al unui aparat. Am deschis ochii, mijiţi, privind încăperea în care mă aflam. După tot tipicul din jur, eram pe un pat de spital, cu senzori EEG lipiţi de frunte. Pe fereastră se vedea difuz Mont Billiat şi turnul ascuţit al catedralei, cu schelele în construcţie imediat sub, aşa cum le lăsasem nu cu mult timp în urmă. Geamul era deschis şi simţeam în nări adierea binecunoscută venind dinspre Lac Léman. Eram acasă, în Lausanne, cel mai probabil la Centre Vaudois, după poziţia camerei faţă de Notre Dame, iar rezerva mea trebuie să fi fost în clădirea veche, cea a Universităţii.

Mă simţeam odihnit, fără să mă doară ceva anume, în afara unui junghi în spinare. Mi se mai întâmpla să mă doară spatele după ce dormeam o perioadă mai lungă şi de obicei după câteva mişcări îmi trecea. Mi-am dezlipit acei plasturi ai senzorilor lipiţi de frunte, m-am ridicat din pat şi mi-am rotit privirea. Un mic cabinet medical, un televizor, EEG-ul, o măsuţă de Ikea cu două scaune şi veioză, totul foarte aseptic şi ordonat, cum era şi normal.

De ce nu îmi aminteam motivul pentru care am ajuns într-o rezervă de spital? Nu am mai apucat să mă gândesc, pentru că în cameră a intrat o asistentă. Blondă platinat, cu buze cărnoase, ca de mulatră, siluetă medie, era îmbrăcată în halat şi avea o mină prietenoasă. Job description-ul la angajare implicase, fără îndoială, şi abilităţi sociale sporite.

- Bună seara! V-aţi trezit. Ce bine! Cum vă simţiţi?

- Bună seara. Mă doare un pic spatele, în rest mă simt OK. Ce s-a întâmplat?

- Nu vă amintiţi?

- Nu, am zis eu privindu-i ochii căprui, de golden retriever.

- Nu-i nimic dacă nu vă amintiţi dintr-o dată. E timp. Puteţi, vă rog, să vă aşezaţi la loc, ca să fac nişte mici teste? Simple, de rutină.

- Da, desigur.“ 5. Toate lansările editurii Herg Benet de la târg; Radu Vancu – „4 A.M. Cantosuri domestice“ (Casa de Editură Max Blecher); Doina Ruşti – ,,Manuscrisul fanariot“ (Polirom). n continuare în numărul viitor

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru

nr. 48 n iunie 2015

Lăptişor “de scenă” *) Rezistenţa comediei se află în om Mizantropul de Molière

Regia: Alexandru Mâzgăreanu Teatrul „Nottara”, Bucureşti

Fie în varianta lui Camil Petrescu, fie în varianta lui Jerzy Grotowski, spectacolul de teatru este un act ce se consumă „aici“ şi „acum“ în faţa „unei mulţimi anume adunate“. Această mulţime poate fi spectatorul de toate zilele venit la teatru pentru deconectare de real sau pentru o particulară cunoaştere a „fragmetelor“ de real, dar şi omul de teatru venit, pur şi simplu, din admiraţie sau pentru studiul colegului de breaslă, în principal actorul şi, în consecinţă, regizorul. Fac această afirmaţie deoarece la Mizantropul (Le Misantrope) de Molière, regia: Ale­xandru Mâzgăreanu (Teatrul „Nottara“, sala George Constantin) am văzut, printre spectatori, mulţi actori tineri şi studenţi la teatru, de bună seamă dornici să-şi vadă partenerii de joc, să-i studieze sau să intre în rezonanţă cu ei. Piesă din secolul al XVII-lea, secol al clasicismu­lui francez, în care pasiunea dialoghează cu raţiunea spre triumful celei din urmă („Iubiţi, deci, raţiunea şi pentru a voastre lire din ea luaţi frumosul...”, spune Boileau), Mizantropul de Molière a prilejuit celor nouă actori: Dan Rădulescu, Anca Dumitra, Alexandru Călin, Şerban Gomoi, Vlad Udrescu, Sorina Ştefănescu, Sorin Dobrin, Clara Popadiuc, Alexandru Suciu (fericiţi că-l au pe Al. Mâzgăreanu la „pupitru“) exerciţii de interpretare prin rosti­re, mişcare şi ritm (coregrafia: Arcadie Rusu, ilustraţia muzicală: Alex. Suciu), conferind publicului de orice nivel o imagine pentru ceea ce înseamnă atitudinea în scenă (Potrivit lui V. I. Popa, „atitudinea este fondul pe care se pictează un tablou“. Mic îndreptar de teatru, 1977, p. 257).

Prin ţinuta corpului actorului şi prin limbajul acestui corp se dau înţelesuri despre personaj.

Altfel spus, prestaţia lui Alexandru Mâzgăreanu în acest spectacol, fără a avea pretenţia formulei sau a punctului pus, se numeşte modelarea actorului, spre bucuria jocului.

Frumuseţea unor scene din spectacol se năştea din armonia gesturilor unui actor aflat în relaţie cu altul şi din expresia gesturilor provo­cate de accentele (mai intense, mai diminuate, deci în gradare) din timpul de manifestare. Am văzut cum fruntea lui Philinte se apleca domoală şi blândă asupra frunţii lui Alceste spre a‑l îndupleca şi îm­blânzi, chiar dacă acesta din urmă, prin „strâmbături“ înlocuind „zâmbetul“, îl respingea cu acel „Hai, mai lasă-mă!“ şi declanşa chicote printre ceilalţi (complăcuţi în micimile timpului) ce înţelegeau situ­aţiile din punctul lor de vedere.

Cei doi actori, Dan Rădulescu şi Ale­xandru Călin, diferenţiaţi prin particularul lor (unul mai rece, îndemnat spre cerebral, de aici impresia de severitate; celălalt cald–afectiv, îndemnat spre neastâmpăr, de aici impresia de spiriduş–ghiduş) desfăşoară dialogul despre „sufletele corupte“ ale vremurilor în regim de contrarietate: „Ce ai? Ce ţi se-ntâmplă?“ şi „Ah, rogu-te, mai lasă-mă!“; „comparaţiile“ lui Philinte folosite spre a-l sensibiliza pe Alceste şi „acuzaţiile“ lui Alceste percepute de Philinte drept „imprecaţii“. Măştile scenei, în fluenţa comediei, îşi extrag nutriţia din chipurile umane întruchipate, adică sunt „înviate“ prin respirările actorului. Având însemne psihologice, Mizantropul îndeamnă actorul la notaţii în acest plan. Anca Dumitra, în Celimena, dincolo de mişcări şi gesturi preluate din cotidian (absenţa costumului de tip „rococo“ obligă actorul la eforturi în plus), imprimă personajului o lejeritate a stărilor, edificându-i fiinţa în contact cu ceilalţi: Alceste, Oronte, Arsinoe. Cu aceeaşi abilitate a trecerii de la o stare la alta, Sorina Ştefănescu face din Arsinoe un personaj aşezat, dar vulnerabil prin viciile sale. Clara Popadiuc, în Elianta, e corectă şi cuminte în scenă. Şerban Gomoi; într-unul din marchizi (distribuit frecvent în

spectacolele lui Mâzgăreanu), atenţionează prin „glăsuirea“ caldă şi frumos timbrată la întâlnirea cu personajul (Eu, unul, nu-l pot uita din Spiridonul Nopţii furtunoase).

Alexandru Suciu, predispus comediei (în măsura comicului în facere e „clar, concis şi sprinten”), adună sentimentul şi ironia într-o expresie unitară şi aşează în Oronte vioiciune şi tact. Sunt, uneori, situaţii în scenă când până şi „mărunţişul“ trebuie purtat cu cap.

Sorin Dobrin, în Dubois, dovedeşte că este în stare. Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe Vlad Udrescu, interpretul celuilalt marchiz. Îl ştiu dintr-un Festival „Undercloud“. Juca în Aggressive Mediocritty, un spectacol de Catinca Drăgănescu. Îl făcea pe ziaristul pus să convingă „opinia publică“ de efortul făcut în favoarea unui elev... Zba­terea sa, în timpul „discursului“, presupunea un anume nerv ce-i antre­na întreg organismul. Mă aflam în primul rând şi-i observam toate gestu­rile. Se dorea să fie explicit şi credibil cu atâta ardoare, încât până şi degetele de la picioare se mişcau

în ritmul jetului sonor al cuvintelor. Atunci miam spus... Teatrul este arta ce-l acaparează pe actor în totalitatea sa. Se comportă în felul unei ibovnice dornică să-i aparţină integral, nu-şi închipuie că poate fi înşelată sau părăsită. Dar dacă s-a produs greşeala, din intransigenţă, teatrul nu iartă şi nu revine. Predestinaţii scenei, in­traţi în graţiile ei, înţeleg că relaţia cu „invizibilul“ şi prosperitatea în teatru înseamnă studiul şi învăţarea fără întrerupere. L-am mai văzut pe Vlad Udrescu şi-n DISTOPIE. Shakespeare. REMIX (regia: Catinca Drăgănescu) şi mi-a plăcut „solemnitatea“ sa.

Spunând actor în Mizantropul regizat de Alex. Mâzgăreanu, dintr-odată aria de înţelesuri creşte, deoarece zăcămintele de acţiune şi de expresie, ce primesc forme scenice orientate spre ceva, desigur, spre desăvârşire, în actor stau. Dacă ar trebui să vedem mai departe, prin transfer aceste forme vor trece pe scena vieţii.

Respectivele asocieri de cuvinte fac dovada apropierii de o de­finiţie a actorului. Ca tot ce mişcă, actorul e o fiinţă vie, dar nu o fi­inţă oarecare. Fiinţa sa vine din cotidian cu zestrea de învelişuri şi se­dimente (ce-l diferenţiază dintr-o mulţime), servind umilului slujitor destinat iluziei scenice, însă nu e cu nimic mai prejos de niciunul dintre „personajele“ vremurilor (prinse în iluziile cotidiene) cărora oricând le potriveşte „obrăzări“. Cine de­fineşte actorul „slugă la doi stăpâni“, nu greşeşte de fel. Mai întâi ac­torul trebuie să se menajeze pe sine pentru a nu fugi omul din el, căci, fără suport uman, în picioare nimic nu-i stă. Apoi să-şi hrănească persona­jul cu răbdare şi tact, spre a nu avea asemănare. Cât despre actorul în re­laţie cu publicul, pot spune că nu obedienţa îl caracterizează (de care trebuie să se ferească), ci politeţea. Atât actorul, cât şi publicul sunt două entităţi ce se atrag prin compensare.

Decorul în spectacolul Mizantropul e aproape inexistent, deşi câteva scaune acolo îi mai ajută pe actori să execute gesturi în aşezare. La drept vorbind, actorul joacă oriunde şi oricând şi, prin spectacol, schimbă lăptişorul „de scenă” în hrană pentru tinereţea teatrului. Din însumarea tinereţilor teatrul îşi face veşnicia. _____________________ *) Ce este lăptişorul „de scenă“? Simplu!

Poate fi numit un mister ce animă invizibilul din teatru. Depinde cum îl bate lumina căci, spre a nu rămâne uitat în orbire, acest mister se oferă înţelesului. Un prim sens ar fi... Dacă trupul actorului poate face ceea ce mintea hotărăşte şi inima acceptă, atunci bucuria devine întreită şi armonia, „tainica armonie“, se realipeşte de „cerul” care o îngăduie. Ăsta este lăptişorul „de scenă“. Dar mai poate fi şi altceva.

Însemnări de la Festivalul Comediei Româneşti, mai 2015

Titlul de mai sus, în logica sa, derivă dintr-un înţeles ce stăruia în mine de mai multă vreme, dar, profitând de situaţie, l-am considerat un răspuns la întrebarea De ce rezistă COMEDIA? pusă de George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie. În perioada 23–31 mai 2015 s-a desfăşu­rat la Bucureşti Festivalul Comediei Româneşti (FestCo, ediţia a XIII-a) ca o Sărbătoare a Teatrului Românesc, prilej de bilanţ şi de perspective, răstimp în care primăvara şi-a anunţat ieşirea din „rol“, cedând locul suratei sale, vara, ca să se descurce în felul ei. Preambulul acestui FestCo (deşi la o vârstă minoră, însă pretenţios prin proiecte) i-a dis­tribuit pe cei doi tineri comici, Alexandru Bogdan şi Alexandru Călin, în spectacolul de strigăte, strâmbături şi melos, regizat de tânărul Alexandru Mâzgăreanu, spre bucuria privitorilor („Gălăgia” pe care o făcea Alex Bogdan, fără să deranjeze, ci să amuze, actorul îşi adăuga un spor de simpatie, trimite la un element primordial al comicului).

Din start, reunirea celor trei Alexandru se dorea acceptată drept un semn că superstiţioasa cifră 13 poate fi dirijată spre folosul râsului şi al bunei dispoziţii (dar în tonuri temperate*)). Şi s-a reuşit. Astfel, întreg desfăşurătorul Festivalului a urmat un traseu aflat sub control, n-au avut loc incidente, provocări şi nici, măcar, înjurături.

Cât despre vreun leşin, acolo, ar fi fost de dorit din „necesităţi” de publicitate, nici vorbă.

Programul a inclus în concurs zece spectacole (ale Teatrelor bucureştene: Comedie: La vita e bella de Radu F. Alexandru; Naţional „I. L. Caragiale“: Dumnezeu se îmbracă de la second hand de Iulian Margu; Odeon: De vânzare/ For sale de Gianina Cărbunariu; Metropolis: N(aum) de Gelu Naum; Centrul Cultural pen­tru UNESCO „Nicolae Bălcescu“: Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, şi ale Teatrelor din ţară: Naţional „Marin Sorescu“ Craiova: Spargerea de Răzvan Petrescu; „Tomcsa Sandor“, OdorheiuSecuiesc: Viaţa e mai frumoasă după ce mori de Mihai Măniuţiu; Clasic „Ioan Slavici, Arad: Flori, fete, filme sau băieţi de Mimi Brănescu; Naţional „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca: Amalia respiră adânc de Alina Nelega; Naţional, Târgu-Mureş: Castingul dracului de Radu Afrim) şi la secţiu­nea OFF spectacole ale Teatrelor bucureştene şi din ţară, instituţionalizate şi independente. Remarc spectacolele Teatrelor independente (ce vor fi comentate într-un text separat) pentru suflul aducător de prospeţime, noutate şi tinereţe (2014.

O Odisee pământeană, de la Centrul Cultural pentru UNESCO; Cabaretul cuvintelor, de la Teatrul Mignon; Satul electro­nic, de la Teatrul Gong, Roman; La ţigănci, de la UNTEATRU; Moftangii, Trupa Minicinis, Covasna; Paravan.

2 Telefoane, de la „Jamais Vu“, Bucureşti).

S-au prezentat spectacole pentru copii de la Teatrele bucureştene: „Ion Creangă“ şi „Ţăndărică” şi de la Clubul Copiilor din Drăgăşani. Ca o noutate a fost, când se asistă, de prima dată, la un spectacol pentru Deficienţi de Auz. Concerte­le FestCo au prilejuit întâlnirea cu Electric Superstitions şi cu Irina Sârbu Band.

Vladimir Găitan, actor al Teatrului de Comedie, „şi-a lansat“ cartea Zig-Zag prin alfabetul vieţii de Maria Capelos (Editura ALL). Cine­mateca FestCo, pe „direcţia difuzării filmelor“, a inclus trei pelicule romaneşti de colecţie, producţii ale ultimilor ani. Emanuel Tânjală a avut şansa să fie văzut cu expoziţia foto Hai la gard! – Siliştea Gumeşti în con­textul reprezentării spectacolului de excepţie Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? Printre evenimente, apreciate pentru aspectul lor practic şi creator, cu multiple valenţe, au fost Laboratorul de Comedie – un workshop de studiu pe textul pentru scenă, coordonat de Drama League New York şi COMEDIA REMIX, un proiect realizat de Cristina Modreanu şi Maria Drăghici. Prin intermediul filmului documentar, înfăptuit din materiale găsite în arhive şi din interviuri cu personalităţi de teatru ale timpului, s-a re­uşit „o revizitare“ a trecutului românesc, preumblându-se prin comedia anilor’60: Umbra de Ev. Şvarţ, Rinocerii de Eugène Ionesco şi Troilus şi Cresida de W. Shakespeare. A fost prilej de emoţii pentru cei, tineri pe atunci, ce se aflau printre spectatori.

Felicitări realizatorilor!

Cum întrebarea De ce rezistă COMEDIA?, pusă unor actori, regizori, critici, lucrători în media, a stârnit răspunsuri dintre cele mai feluri­ te (în diversitatea de păreri se ascunde adevărul), unele în contrasens cu întrebarea (probabil spre a naşte hazul), am decis să aduc în atenţie trei înţelesuri despre comedie ale unor gânditori şi istorici ai teatru­lui ce au acordat acestei specii a genului dramatic un studiu de specialitate:

„Comedia e imitaţia unor oameni neciopliţi; nu însă o imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a urâtului“ (Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 58); „Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc“ (H. Bergson, Teoria râsului, Iaşi, Institutul European, 1992, p. 24); „Ţăranii greci sărbătoreau recolta vinului în cadrul micilor dionisii (dionisiile campestre) prin manifestări gălăgioase, procesiuni ve­sele, dansuri lascive, gesturi şi costumări groteşti.

Culegătorii care înainte lucraseră în vie, având pe cap coroane de frunze şi flori, purtau în triumf falus-ul, socotit drept emblemă dionisiacă a

fecundităţii mascu­line. Comedia se va naşte prin transformarea cântecelor falice, aşa cum tragedia a luat naştere din dezvoltarea ditirambului. Un moment important în cadrul micilor dionisii îl alcătuia comos-ul, adică un mare praznic public, de la care s-a tras cu timpul şi denumirea de comedie“ (Ion Zamfirescu, Panorama dramaturgiei universale, Bucureşti, Editura En­ciclopedică Română, 1973, p. 40). De aceea creaţia, şi cu atât mai mult creaţia scenică, prin înaintarea ei în timp, înţeleasă drept atitudine axiomatică, presupune descoperirea ineditului şi regăsirea uitatului.

Seara decernării premiilor în Gala Comediei Româneşti (prezentată de Alex Bogdan, însă replica îi venea de la Andrei Huţuleac, aflat într-o situaţie specială când făcea haz de „înfrângerea” sa la premiul UNITER, ca şi cum alte ediţii n-ar mai fi, pe fondul muzical al Dorinei Chiriac şi al lui Mihai Bisericanu „Ce să fac, n-am noroc!”), ca şi spectacolul, de la Teatrul Act, văzut în continuare: Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?, dramatizare de Cătălin Ştefănescu după Moromeţii de Marin Preda, regia: Alexandru Dabija, cu: George Mihăiţă şi Marcel Iureş (într-o interpretare de excepţie, respiraţia actorilor întreţinând respiraţia sălii), avea să bucure lumea toată, inclusiv tremurătoarele stele ale Ursei Mari ce ră­săreau una câte una, pregătind un cer senin pentru soarele de iunie, în­demnat să ia în stăpânire o vară pe cinste. ____________________ *) Comicul temperat, făcut cu frica de Dumnezeu, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, venit şi din împăcarea cu elementul religios, se datorează şederii acestui teatru în apropierea unor instituţii de cult. Sălile „Radu Beligan” şi „Studio” se află în preajma Bisericii „Sf. Dumitru“, deci a cultului creştin-ortodox, iar sala „Nouă“ se află în preajma Sinagogii, deci a cultului mozaic.

Alexandru Bogdan şi Alexandru Călin, doi tineri comici de seamă ai teatrului românesc

Remus V. GIORGIONI

nr. 48 n iunie 2015

Ion Oprişor, Toamna a plecat într-o singură zi, Eubeea, 2015

Prezentată pe coperta a patra de Cornel Ungureanu şi Daniel Cristea-Enache, noua carte a poetului lugojean este una limpede, esenţializată, „înălţată” în propria substanţă.

Cel dintâi vorbeşte de arhitectura poemului, de

cărţi/autori

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

câteva ne-au atras atenţia în mod deosebit: „Prin urechea mării/ am ascultat frumuseţea/ era o spaimă întinsă peste spinarea/ atâtor corăbii pierite/.../ Am văzut frumuseţea/ prin ochi ce nu erau ochii mei//... Frumuseţea e neagră ca focul...” (Frumuseţea); „Pânzele freatice s-au tulburat/ acolo nu se mai poate adăpa ciuta...//... puritate sacrificiu tenebre/ coridoare unde vântul spulberă petalele morţii/... spectrul luminilor albe acolo-i, în talazuri aprinse... (Răsturnare de sori).

Călător prin anotimpuri (antologie), Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2015

Cartea este a 10-a din Antologiile Editurii Inspirescu şi cuprinde două secţiuni: cea

„generozitatea confesivă” a acestor versuri în filigran. Remarcăm şi noi o frăgezime, fragranţă a versului şi a verbului, superioară faţă de cărţile anterioare, mai apropiate de tradiţionalismul clasicist. La rândul lui, D.C.-Enache evocă perenitatea poeziei, ca teme, sensibilitate/ reflexivitate. Dar să nu ne lăsăm covârşiţi de prestigiul numelor şi să exemplificăm noi înşine din poezia lui I.O.: „în mine fără nume noaptea a apus/ frumoasele vise când totul e spus/ deşi din când mi se pare/ că stele seaprind încet şi impare...” (fără nume); „în taină/ îmi ascund astăzi ploile/ le-aş zice mirese ale lui Dumnezeu... (pentru mai târziu); „umbra timpului ei/ perfect decupată parcă/ dintr-o tapiserie bizantină...// toamna cu miros de gutui/ lacrima timpului în scădere/ punând pe frunzele ei vrăbii...” (umbra timpului).

de poezie începe cu lugojeanul Ion Oprişor şi conţine 7 nume, iar cea de proză, cu Ioan Barbu (10 nume). Fiecare poet este reprezentat prin 9-10 poeme, iar prozatorii, prin câteva texte foarte variate, de la jurnal de călătorie la proză poematică (atât pe pagina de gardă, cât şi pe coperta interioară, în susul paginii găsim indicaţia Antologie de literatură de călătorie; dar atunci nu se mai potrivesc poeziile... Sau orice poem e o călătorie în jurul lumii sau măcar în jurul propriului împrejur?). Trecând peste aceste varietăţi – unele inerente oricărei antologii care, prin definiţie, este o culegere eterogenă de texte - volumul colectiv al editurii sătmărene este unul folositor şi inspirat.

George Schinteie, 66-poeme dintr-un timp înrămat-Artpress, TM, 2015

Dintre cele mai noi debuturi ale editurii lui Ion Cocora se remarcă şi caracaleanca Simona Dumitrache, prezentată pe clapeta din faţă de Horia Gârbea, specialistul în debuturi, de când ţine rubrica din „România literară”: „Simple doar aparent, scurte, încărcate de metafizică, poemele Simonei Dumitrache atrag atenţia prin forţa lor dar şi prin originalitate”. Norocul cărţii acesteia de debut este faptul că o însoţeşte prefaţa lui Paul Aretzu (probabil fost profesor al poetei la Colegiul „Ioniţă Asan”), unul din cei mai avizaţi eseişti/ critici ai momentului, dublat de un poet important. Prefaţatorul vorbeşte despre eleganţă stilistică şi consistenţă – un „expresionism epurat” în poezia Simonei Dumitrache. Avem în faţă o poezie frustă, personală, fără adaosuri livreşti: „zi de zi/ cuvântul se aruncă// într-un ţărm mlăştinos.../... fuge derutat/ prin creierul naşterii/ într-n ochi spiritual”. Coperta lui Mirel Areţu este şi ea una interesantă, incluzându-se în genul pop-art.

Este a şasea carte de poeme a poetului timişorean, după Ochi de mesteacăn, publicată la Litera în 1976, Ninsoare cu ochi de femeie şi Poeme într-n vers (Eubeea, 2008), apoi Clepsidra de cuvinte şi Voci în cetate, apărute ambele 2013. Se constată un susţinut efort recuperator, după trei decenii de tăcere între volumul de debut şi următorul (în acest sens, suntem în măsură să vă divulgăm un secret: după acest „66”, care bornează o vârstă, vor urma volume cu titlul 67, 68 etc. – până va da Domnul... În ce ne priveşte, noi îi dorim prietenului timişorean să meargă până la 99, iar în deceniile următoare rotunjirii supreme a vârstei să scoată – la vreo editură prestigioasă în galaxie – volumul 100 sau chiar 1000!) Pe coperta din spate, Marian Odangiu îi face lui G.S. o călduroasă prezentare, în care evocă un cult al Cărţii ca tipăritură, aluzie făcând la Clepsidra de cuvinte, un unicat tipografic. Volumul de faţă este şi frumos ilustrat de Gabriel Kelemen.

Monica Rohan, Translucid, Tracus Arte, 2014

Dacă ne-am lua după Cornel Ungureanu, prezentatorul cărţii, de pe coperta a patra, am putea deduce că lugojeanca M. Rohan este un om al „marginii”, atât în viaţă, cât şi în poezie. Este o poezie care invocă lumina, transparenţele: „Ea, poeta, iradiază, îşi trăieşte iluminarea. Starea de graţie... se multiplică sub paradigma lui tran-.” Poeta are un drum liniar, egal, consecventă cu sine însăşi – excepţie făcând, ni se pare, mai vechiul volum Scrâşnet, rod al vreunei crize exsitenţiale, din cele care apar neprogramat. În loc de vreun „cuvânt înainte” al cărţii, avem Pregătirea: „atunci am pornit după umbra inimii/ răsfrântă/ în pruncul acesta prea trist al poemului/ nehotărât să se nască...” Din cele cca 40 de poeme ale plachetei,

actualitatea literară 15

Simona Dumitrache, Viziuni mute, Palimpsest, 2013

Silvia Bodea Sălăjan, Primejdia tăcerii, Palimpsest, 2013

Un alt debut promiţător, girat de data asta de (însuşi) Octavian Soviany este cel al poetei din Zalău, S.B. Sălăjan. „Poetă elegiacă şi meditativă, Silvia Bodea Sălăjan e fascinată de misterul limbajului, căci în universul ei liric, ameninţat permanent de „primejdia tăcerii”, existenţa şi rostirea se găsesc într-o deplină sinonimie...”. Poeta oficiază o adevărată „liturghie” a cuvântului scris, în varianta lui laică: „mărire ţie/ cuvântule/ tu corp fluid sălăşluit între noi/ .../ faţă a luminii vălurită-n furtuni...”

(Mărire ţie). Prefaţatorul – care prezintă cartea şi pe coperta a patra – remarcă la S.B.S. componenta sacrală „cuvântul este un instrument al comuniunii cu sacrul, organul experienţei religioase”. Mai nou, la tinerii poeţi observăm că e la modă punctuaţia zero şi, prin urmare, lipsa

totală a majusculelor. Dar, dincolo de orice convenţie poetică sau jocuri literare, sunt de părere că Dumnezeu nu poate fi grafiat decât cu majusculă.

Mariana Moga, Tăcerea albastră, Edituta Emma Books, Sebeş, 2013

fapt suscită cu brio interesul cititorului cu minime preocupări intelectuale, tehnice, dar şi literare. Cartea fuzionează idei de psihologie, sociologie şi filosofie într-un fermecător melanj. Formula este însă riscantă, fiindcă totul poate să devină un melting pot eseistic.

Cu un moto din Francesco Orestano (care se vrea o justificare a titlului, bine ales) şi o prefaţă de Cornel Udrea, cartea Marianei Moga este bine echipată, pregătită pentru a ieşi „în lume”. Este împărţită – ca un roman – pe capitole, I, II, şi III, „capitole” din care distingem unsprezece „Roze” (poeme intitulate, de la Roza 1 la 11, intercalate cu alte poeme în Cap. I). Dar nu-ţi dai seama

Cu o prefaţă de Viorel Mureşan, coperta şi ilustraţiile de Szabo Vilmos, cartea lui M.L. este împărţită în două secţiuni: Noaptea poemului şi Scrisori către Isolda şi beneficia-ză, în final de o Notă bio-bibliografică. Redactor la diverse reviste din zonă şi preşedinte

de asta decât deschizând cartea: cap. I (vasăzică prima secţiune) se intitulează Într-o altă dimensiune, cap. II Confesiune, iar III: Baladă. În conţinutul cărţii descoperim o poezie reflexivă, filozofică (uneori filizofardă), compusă din panseuri pe marginea vieţii, care prin definiţie nu pot fi decât afirmate, şi nu sugerate: „Resemnată stau cu anii/ ce-n faţă îmi aştern destine/ ascult la carul care pleacă/ cu timpul şi rămân cu mine” (Amiaza sufletului).

de cenaclu („Silvania”) în două rânduri, M.Lucaciu este şi un poet mai mult decât onorabil. Fără a fi explozivă (afirmă V.M.) în prefaţă, poezia lui Marcel Lucaciu se prezintă „în forme contrase”, aluzive şi indirecte şi „doar despre lucruri şi fapte banale”: „...cu el/ aducând/ flori de cuc/ sfertul de veac/ e o rană/ ... întorcând/ pumnalul în/ inima mea (Isoldei (cu mâinile albe)); „flori de cuc/ se aştern la/ tâmple/primăvara nu/ vrea să sentâmple” (Flori de cuc).

Viorel Tăutan, Vânătorul de tristeţi, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2014

Valeriu Valegvi, Memoria amiezilor, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2014

Subtitrată: Poezii şi poeme-scenariu, ilustrată de Uca-Maria Iov, cartea poetului sălăjean începe subit, cu poemul numai despre mine – ca apoi să intervină împărţirea în cicluri (secţiuni): Culori în trepte, Amintiri, Viaţa morţii. Ne-am fi bucurat să descoperim, măcar pe coperta a patra, câteva referinţe critice despre autor, iar în lipsa acestora, cititorul se poate înfrupta din poemul liminar, care constituie o auto-prezentare, cât şi profesiune de credinţă: „de-acum voi scrie numai despre mine/ cum întâmpin singur/ dimineaţa ascunzând cu dibăcie/ zgomotele nopţii...//... Apoi am să scriu numai despre pomul meu/ cum îşi leapădă frunzele de sticlă/ sub roţile automobilelor/ care glisează pe străzile din jur către scuarul central...” (numai despre mine). Puţin (cam) descriptivă, poezia lui V.T. are şi unele sclipiri ca nişte gloanţe de rouă: „Spre dimineaţă îşi umple cartuşiera/ cu gloanţe de rouă şi-n tolbă - / iluzia unor vise nicicând împlinite/ pentru panoplia cu trofee a bunicului/ din fotografia de la muzeu.” (vânătorul de tristeţi).

Micea Băduţ, DonQuijotisme antropoLexice, EuroPresss Group, Bucureşti, 2015

Cartea vâlceanului M. Băduţ, un „Fals tratat de antropologie”, volum de eseuri prozastice de 210 pagini „vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite, inspirate de chestiuni cvasicotidiene” care gravitează în jurul conceptului de antropologie. Din care cauzăprefaţacărţiiseşiintituleaază,parodic, Pseudoantropikos. Autorul reinterpretează, în proze mitico-eseistice baladele populare Monastirea Argeşului şi Mioriţa. Cele două interpretări mitice sunt remarcabile, atât în construcţia frazei, cât şi în găsirea soluţiei epice (dar, după gustul nostru s-ar cuveni puţin dezvoltate). Din cuvintele prezentării de pe coperta a patra (cuvântul editorului?): „amalgam”, „melanj” putem deduce caracterul conţinutului prozasticoeseistic al volumului, care în ciuda acestui

Marcel Lucaciu, Flori de cuc, Caiete Silvane, 2015

Poet prolific, „calmele frenezii” (titlu de volum) ale poetului gălăţean vin în întâmpinarea cititorului de poezie cu imagini poetice memorabile: „Ştii amiezile petrecute/ în aprigul fâlfâit al clipelor/într-o stare caniculară/.../ ay amiezile mele/ m-au învăţat să nu mor/ înainte a măsura şi ultima emoţie...// ştii vreo ieşire/ cu plânsul în gât?”

(Amiezi); „În amiezile discrete/ iluminat de cugetări străine/ însoţi-mă-va ţipătul păsării” (În amiezile discrete). Pe coperta din spate, în loc de orice prezentare, descoperim, în format olograf poemul Cu bemolii mei: „Cu bemolii mei/ de-o seamă cu liniştea/ furnicilor prevestind furtuna/ în marşul lor spre pustietăţi exemplare//... cu bemolii mei/ să trec ţipătul/ prin vămile echinocţiului...”

Claudia Gabriela-Marcu, Noiembrie al meu, Emia, Deva, 2012

(Bine) ilustrată de artisul plastic Mircea Popiţiu, consistentul volum de 160 de pagini al autoarei este şi bine gândit/ făcut de editor. Cu o copertă cartonată şi textele bine aşezate în pagină, cartea Gabrielei Marcu ne aminteşte ediţiile de lux de odinioară, când poezia era regina iar tehnoredactorul nu folosea sistemul „clepsidră” şi nu se gândea să facă economie de hârtie, aglomerând paginile în programul auto-floo, care se potriveşte doar la proză, studii, eseu. Dar să ne întoarcem la conţinut, că fără dânsul, (de)geaba ar fi strădania editurii... Catrenul de pe coperta din spate (deasupra căruia zâmbeşte un chip deschis şi sincer) nu ni se pare prea grăitor, de aceea, ne vedem nevoiţi să săpăm mai adânc, spre a da de apa proaspătă a poemului: „Sub genele poeziei/ se hrăneşte imaginaţia/ şi timpul devine comoară/ în ape limpezi dansezi/ dansul iubirii/ când sub soare te scalzi...” (Genele poeziei). Acestea sunt cum sunt – sunt doar... genele, dar ia să vedem şi „sprâncenele”!: „La sfârşitul unui drum/ visez planuri verticale/ unde limbajul trupului/ se deschide pe altar...”(Sfârşit de drum).

16 actualitatea literară

meridiane

n Cartea Templului sau cum să povesteşti despre plăcerile incomode ale singurătăţii

La şintoişti, radiografia fiinţei nu mai ţine de orizontul jertfei şi de o cultură a memoriei, ca în creştinism, dar exercitarea privilegiată a meditaţiei impune mai cu seamă necesitatea vieţuirii în superlativele esenţialului. Astfel, povestea asigură funcţionalitatea tradiţiei precum strategul militar caută mai întâi să binedispună providenţialul prin ritualul ofrandei. Templul de aur (traducere de Angela Hondru, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, 240 p.) este una din cărţile prin care YukioMishima a ajuns mult mai cunoscut printre cititorii săi europeni iar ceremonialul narativ a arătat deodată un spirit imperial al povestitorului din Extremul Orient, mult mai devotat acelor insomniace căutări ale individului prin care misterele din subconştientul nostru sunt descifrate ca acte ale purificării prin suferinţă interioară, ascunsă aşadar, depozitată în memorie.

Tema singurătăţii-predestinare eclozează, însă, ca proiect iniţial, în roman zidul dintre eu şi lume este denunţat dar nu desfiinţat, între elemente vituperând

nr. 48 n iunie 2015

Antoine Simon

Antoine Simon e născut în 1943. Numele mamei sale e Maria, al tatălui, Iosif, prin urmare e mereu luat drept Isus. La 12 ani se prăbuşeşte în poezie, e publicat întâi la vârsta de 16 ani, în diverse reviste literare de prestigiu. A fost şi este mereu fascinat de Rimbaud. Când a descoperit că nu e decât el însuşi, şi-a golit mintea şi a prefăcut-o în perină. De atunci, doarme! Poemele sale sunt publicate în 20 de antologii din Franţa şi de peste hotare, desfăşoară o bogată activitate publicistică.

Este considerat un poet-actor, fiindcă poezia sa implică, pe lângă text, vocea, corpul şi, uneori, obiecte. A participat la ediţia din 2012 la festivalului Porţile Poeziei Caraş-Severin, a fost publicat şi în paginile revistei româneşti „Poesis”. .De atunci, a mai publicat volumele Contra-cântec (2012), Poarta «Cărţi sărmane»(2013), Diagonala confuziei (2014), Împliniri (2015).

Sunt un animal Sunt un animal Sunt omul-totem al maimuţei Sunt maimuţa goală antropomorfă din cartea lui Desmond Morris, care caută păduchi în capul conversaţiilor mondene Sunt maimuţa tradiţiei indiene care sare la întâmplare din creangă în creangă Cum fac gândurile neîmblânzite într-un intelect aflat în stare de latenţă Sunt un animal Sunt omul-totem al şarpelui Sunt şarpele digerând maimuţa Sunt şarpele care se autodevoră, ouroboros adormit pentru câteva eternităţi Sunt şarpele originilor, cel ce oferă imposibila alternativă la cunoaşterea şi necunoaşterea binelui şi a răului Sunt Şarpele Verde din basmul lui Goethe, cel ce revelează pădurilor germane ale sensului misterul Conţinut în esotericul mers târâş al acestui gând, pentru că din înţelepciunea şarpelui-profet e făcută măreţia ZeuluiPantocrator Sunt Şarpele stelelor, cel creat de Giono, încolăcit în jurul frumuseţii din cuvinte astronomice Sunt şarpele care se târăşte încet pe verticala kundalini spre craniu, chakra în formă de lotus menită să se deschidă spre conştiinţa universală

o etică a orgoliului, triumfantă, demolatoare. Plonjând în experienţa credinţei dintr-o misie evocând, fireşte, restaurarea propriei identităţi, personajul central parcurge un noviciat al dramelor ascunse, eul aduce trecutul în prezentul anomaliilor, refugiul retrospectiv în memorie, cum spuneam, repudiază ca pe un eşec stupid viaţa profană şi ciclurile succesive ale re-umanizării aceluiaşi eu vulnerat de prejudecăţi. Varii simboluri ale condiţionării tragice îşi strigă, prin acest personaj, disperarea iar tânărul, în autoanaliza trăirilor proprii, vrea să străbată mult mai repede, ca pe o revelaţie inversă, tunelul legăturilor din acest insolit pasaj al memoriei.

Suferinţa, iubirea, prietenia sunt, aici, para-texte doar templul transpunere a ficţiunii precumpănitoare în supremă şi necatalogabilă adoraţie rămâne la acelaşi stadiu, carte deschisă numai la prima filă, explicare a lumii prin permutările fiinţei inocente. De aceea se revendică infra-realului până şi viziunea vulnerată ca un pergament uşor perisabil că textul, cuvântul, îl conţine pe om, că fiinţa din carne şi simţuri enunţă doar, sub alte zădărnicii, retorici ale dezastrului absolut.

Iubirile, ele, se mai consumă în foamea de ideal, altminteri între vizibil şi invizibil, sinceritatea e cea mai incomodă dintre averile morale ale omului. Oral prin esenţă, ca toate poveştile frumoase şi de neuitat, romanul lui Yukio Mishima explică de ce nu poate fi cumpărată frumuseţea. Dragostea, da, frumuseţea, nu!

Ele sunt părţi din radialul suprem, ireductibila unitate, ca şi straniul şi macabrul din mişcarea timpului auster, esenţa absolută. Iar templul e suprapus recitativelor tragicului, fiinţa protestantă mai poate semnala ideea lui ca o piatră de temelie. Născut ca şi fiinţa omului, pentru itinerarul fatal: „Continuând să gândesc astfel, am început să mă binedispun. Dacă dau foc Templului de aur, îmi spuneam în sinea mea, o să fie un gest cu mare valoare educativă. Pentru că le va arăta oamenilor că n-are rost să-l considere de nedistrus.

Vor constata pur şi simplu că existenţa Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani lângă lacul Kyoko nu înseamnă nimic, nu reprezintă nici urmă de garanţie în ce-l priveşte. Se vor simţi stânjeniţi când îşi vor da seama că adevărul evident pe care obişnuiau să-l afirme în legătură cu Templul se poate spulbera într-o clipită”. (p. 178). Ionel BOTA

Sunt un animal Animalul trebuie să fie mereu la pândă, spune Deleuze Sunt omul-totem al tigrului Sunt tigrul oriental imaginat de Julius Evola, cel ce oferă spiritelor luminate ospitalitatea spatelui său, ca să se poată înalţa, călare, peste istovirile vieţii sociale şi peste vâltoarea epocii, tulburată, ca toate epocile Sunt dintele incisiv al tigrului, care poate sparge cu o singură înţepătură acest balon numit realitate Sunt un animal Animalul este sărac în lume, spune Heidegger şi nu are dreptate Sunt omul-totem al minotaurului, Am supravieţuit labirintului meu mai bine decât orice analist Sunt taurul de Guernica, cu coarne înălţate spre a dezorienta bombe, dar în Guernica şi în orice altă parte, întotdeauna bomba care cade e aceeaşi bombă a prostiei

Ucis ca un câine de un soldat al lui Franco mândru de fapta sa, pentru că poeţii sunt câini, noi suntem câini, şi câinii, când se simt acompaniaţi, se tulbură, spune Léo Ferré ...

Sunt omul-totem al tuturor animalelor Dar între şacali, pantere, păduchi, Maimuţe, scorpioni, vulturi, şerpi Şi toţi monştrii care scheaună, urlă, mârâie şi se târăsc Prin menajeria infamă a viciilor noastre Există unul mai urât, mai dezgustător, mai imund!

Care, deşi nu e capabil nici de gesturi nobile, nici de urlete înfiorate, Ar preface întreg pământul într-o grămadă de moloz Şi ar înghiţi lumea într-o singură îmbucătură E Plictisul! -spune Baudelaire. În schimb, eu spun: eşti tu, suntem noi, sunt eu, e omul, da, omul, cel mai rău animal...

Oricum Fiinţa este, a spus Parmenides

Tăcere ...încă şi asta se simplifică un cuvânt e suficient pentru o poveste un gând pentru o viaţă şi mereu se simplifică mai mult nici măcar un gând nu se mai naşte nici măcar un cuvânt care să-l exprime mai rămân de simplificat vidul prea plin enstaza de dincolo de tăcere dar pentru a exprima indicibilul cuvintele au devenit prea complicate vidul şi plinul sunt în balanţă jongler nefast eu plec mă golesc de sinele meu îmi joc norocul la ruletă cu un singur cuvânt aruncat în locul bilelor tac

Sunt un animal Omul nu e singurul care vorbeşte, universul de asemenea vorbeşte, totul vorbeşte limbaje infinite, spune Novalis Sunt omul-totem al calului şoptind în urechea oamenilor Sunt Calul Nebun al lui Arrabal, cel ce sub biciul vizitiului din Torino duce morbul nebuniei până în inima lui Nietzsche Sunt un animal Sunt omul-totem al vulturului Sunt vulturul imaginat de Castaneda, care-şi întoarce pe dos mănuşa peste priveliştea lumii Sunt vulturul cu două capete al imperiului, scrutând simultan cerul şi pământul în eterna lui căutare de pradă Sunt un animal Pentru cei ce au urechi de auzit, din tot ce este răzbate o voce, spune Sfântul Augustin Sunt omul-totem al lupului Sunt lupul alb cu o zgardă de nimeni în lume ştiută sau văzută Sunt Lupul de stepă, din cartea lui Herman Hesse, pierdut în singurătatea cotidianului, în banalitatea timpului, până la descoperirea misterului Sunt un animal Fiecare viaţă e o cugetare, spune Plotin Sunt omul-totem al câinelui Sunt câinele lui Ulise, cel ce începe să gândească şi moare, după Homer, când îşi revede stăpânul Sunt un câine andaluz pe care Buñuel şi Dali îl oferă în patéul otrăvit poetului Lorca Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti