Actualitatea literară 70

actualitatea literară

nr. 70, anul VIII

aprilie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Cornel UNGUREANU:

Despre lumea reală şi lumea văzută de poeţi

n Vasile PISTOLEA: Iubirea, virtute creştină supremă şi principiu cosmic al lumii şi al vieţii

n Adrian Dinu RACHIERU:

Ana Blandiana - 75 Scrisul ca predestinare

Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea teatrului

n cronici literare de: Ion BĂLU, Ionel BOTA, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA, Alexandru MORARU, Remus. V. GIORGIONI, George MOTROC

i lE

b a s

a t e

o B

n a ţ

n poezie: Daniel CORBU, Robert şERBAN, Mihók Tamás

n meridiane n Dimana Ivanova Prezentare şi traducere de Mircea Dan DUţĂ

Două debuturi senzaţionale:

„Acolo unde femeile sunt regi”, de Christie Watson Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

Iubirea, virtute creştină supremă şi principiu cosmic al lumii şi al vieţii Iubirea duhovnicească (agape) constituie tema capitolului 13, intitulat Iubirea, a Epistolei 1 către Corinteni. El reprezintă un adevărat imn, devenit celebru în literatura universală, închinat acestei virtuţi creştine supreme de către Sf. Apostol Pavel. Şi va constitui subiectul consideraţiilor noastre, în rândurile următoare. În viziunea Sf. Ap. Pavel, viaţa spirituală, ca realitate îndreptată către Providenţa divină, se exprimă prin cele trei virtuţi teologice: „credinţa, nădejdea şi dragostea” (1 Cor. 13, 13-14). Din această aserţiune rezultă că virtuţile enunţate pornesc din credinţă şi se împlinesc în dragoste ca „legătură a desăvârşirii” (Coloseni 3, 9). Ele nu acţionează independent una de alta, ci se întrepătrund în unitatea vieţii divine. Dar, din toate cele trei, numai iubirea reprezintă sufletul,

Nicolae SILADE

Despre lumea reală şi lumea văzută de poeţi S-ar părea că sintagma „cu capul în nori” nu mai este valabilă pentru ultima generație de poeți, care a coborât de-a dreptul în stradă și chiar mai jos, în subteranele orașului. Demolarea acelei lumi înalte în care ei trăiau până nu demult (sau pur și simplu doar părăsirea ei) coincide cu nașterea unei noi lumi: cea virtuală. Cum însă aceasta este accesibilă tuturor, ea nu poate fi nicidecum lumea poeților, a acestor refugiați din lumea reală. Dar haideți să vedem care este lumea reală. Aș spune, parafrazîndu-l pe Montale: „dacă sfârșește ce este real, real nu a fost niciodată”. Prin urmare, tot ce are un început și sfârșit nu este real. Trebuie, așadar, să căutăm dincolo de aceste limite, trebuie să căutăm veșnicia, pentru că din ea se nasc toate începuturile și toate sfârșiturile, și toate în ea se întorc. Cum însă început și sfârșit nu există decât în timp, iar acesta, tot de la Montale citire, este o simplă convenție umană, eliminarea din gândire și trăire a noțiunii de timp este imperios necesară. Cum se poate face aceasta? Prin depășirea limitelor umane. Și cum ne putem depăși propriile limite? Printr-o experiență spirituală cu valențe divine. Dar pentru a avea o experiență spirituală adevărată și bogată, am mai spus-o, ni se cere un singur lucru: dragoste. Dragoste față de tot ce ne înconjoară, fie și numai pentru că înconjurătorul nostru este lumea din care venim, lumea reală. Nu vorbesc aici despre lumea pe care o vedem cu ochii, ci despre lumea pe care o vedem cu mintea. Poate părea că e aceeași lume, dar e totuși alta. Pentru cel ce trăiește în timp e o lume a morții, pentru cel ce trăiește în afara timpului este o lume vie. Vie cu adevărat, o lume a învierii, dacă vreți. Dar trebuie să fii conectat la prezentul continuu, la veșnicul prezent, trebuie să fii conectat la univers cu toată ființa ta, trebuie să fii conectat la infinit spre a o vedea. Și, ca să revenim, nu trebuie oare să ne întrebăm ce pot vedea în stradă poeții ultimului val, ce pot vedea ei în subteranele orașului? E o întrebare care naște altă întrebare: ce pot vedea la ei niște critici literari care nu văd nimic din cele spuse mai sus? În absența unui răspuns, fac o trimitere de gând la gruparea „Poezia Vie” și la poeții ei vii, despre care vă voi vorbi cu altă ocazie.

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (Capitolul 13) 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

n ilustraţiile numărului n Ilustrațiile din acest număr fac parte din volumul „Ascuns în transparență”, semnat de Robert Șerban și Pavel Vereș, în curs de apariție la editura Polirom

nr. 70 n aprilie 2017

adică viaţa credinţei şi a nădejdii. Căci iubirea „toate le crede, toate le nădăjduieşte” (13, 7).

Altfel spus, numai iubirea pulsează viaţa divină care stabileşte comuniunea intimă cu Dumnezeu.

Această temelie a ei este evidenţiată de acelaşi text: „De aş avea toată credinţa încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (13, 2).

Toate aceste trei virtuţi au scopuri diferite.

Credinţa orientează viaţa duhovnicească a creştinului spre jertfa de răscumpărare săvârşită de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care are ca simbol crucea. Nădejdea sau speranţa are ca simbol ancora cu ajutorul căreia ancorăm la ţărmul veşniciei, cum spune Apostolul. Iar iubirea are ca simbol inima care reprezintă „motorul” vieţii, ce pune în mişcare toate virtuţile umane. În acest sens, credinţa şi nădejdea rămân pasive, inactive.

Credinţa trebuie să fie roditoare prin fapte, iar faptele sunt manifestări ale iubirii, astfel

că numai „credinţa care lucrează în dragoste” (Galateni 5, 6) îndreaptă fiinţa umană spre dobândirea mântuirii.

Iubirea încununează credinţa şi nădejdea, fiindcă „ea nu cade niciodată” (13, 8), adică are caracter veşnic. Dar, ele se condiţionează reciproc, căci numai prin credinţă creştină intră în realitatea lumii divine nevăzute şi reuşesc să-L cunoască pe Dumnezeu (Evrei 11, 1). Aşadar, iubirea reprezintă încoronarea vieţii duhovniceşti. Prin ea, creştinul intră în legătura cea mai intimă cu Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el“ (Ioan 4, 16). Creat după chipul fiinţei divine, omul trebuie să ajungă la asemănare cu Divinitatea prin desăvârşirea vieţii duhovniceşti. În acest sens, Mântuitorul ne cheamă să fim „desăvârşiţi precum şi Dumnezeu este desăvârşit“ (Matei 5, 48), iar această desăvârşire se realizează numai în iubire.

Căci cel desăvârşit în iubire rămâne desăvârşit în Dumnezeu, iar în acest fel „dragostea este legătura desăvârşirii“ (Coloseni 3, 14). „Fericirile” reprezintă calităţi morale care aparţin sufletului. Ele pot fi descoperite prin iubire, fiindcă smerenia, blândeţea, pacea, căutarea dreptăţii, milostenia, răbdarea, prietenia, bunăvoinţa, iertarea etc. fac parte din „focarul iubirii” care „îndelung rabdă, nu pizmuieşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se întârâtă, nu gândeşte rău, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr...” (1 Corinteni 13, 4-6).

Prin urmare, iubirea reprezintă încununarea tuturor virtuţilor teologice şi morale, dar şi chintesenţa vieţii umane. Este vorba de o iubire pură, duhovnicească, netrecătoare sau efemeră, ci veşnică. Ultimele ei calităţi sunt desăvârşirea şi eternitatea sau veşnicia. În acest sens, ea depăşeşte toate profeţiile, toate graiurile şi toată ştiinţa lumii: „Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. Că-n parte cunoaştem şi-n parte profeţim. Dar când va veni ce-i desăvârşit, atunci ce-i în parte se va desfiinţa”. În concluzie, putem spune că, în viziunea Sf. Apostol Pavel, iubirea este cel mai înalt şi profund sentiment uman, de origine divină, definit ca principiu cosmic care leagă, printr-o condiţionare reciprocă, Cerul cu Pământul.Prin aceste conotaţii şi sensuri majore cu care este învestită, iubirea devine un temei cosmic al lumii şi al vieţii.

Ideea aceasta a fost valorificată exemplar de doi prozatori români contemporani: Marin Preda şi Augustin Buzura. Primul o exploatează cu succes în romanul Cel mai iubit dintre pământeni (3 vol., Ed. Cartea Românească, Buc., 1990), finalizat cu celebra sintagmă: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. La rândul său, romancierul Augustin Buzura vede iubirea, în ultimul său roman (Raport asupra singurătăţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), ca principiu catalizator al lumii şi al vieţii şi, deopotrivă, ca forma cea mai înaltă de împlinire umană, „un fel de capăt al drumului şi ţinta tuturor căutărilor”.

Vasile Pistolea

LiteraTURA oraşului

Ziua Mondială a Cărţii, a Dreptului de Autor şi a Bibliotecarilor

n Luni, 24 aprilie 2017, de Ziua Mondială a Cărţii, Biblioteca Municipală Lugoj a organizat la English Pub o întâlnire literară sub genericul „Cu cărţile pe masă”, în cadrul căreia scriitorii lugojeni (Dan Floriţa-Seracin, Adriana Weimer, Ela Iakab, Anda Maria Neagoe, Mircea Anghel, Ion Oprişor, Cristian Ghinea, Remus V. Giorgioni, Nicolae Ghinea, Ionel Panait, Nicolae Toma, Laurenţiu Nistorescu, Ion Căliman, Maria Rogobete, Daniela Radu, Maria Izgherean, Mihai Sidei și alții) și-au prezentat cărţile şi activitatea literară, iar poeţii au citit din creaţia proprie.

Momentele literare au fost însoţite de momente muzicale, susţinute de chitaristul Paul Tudora.

Sculptorul Ingo Glass a primit Diploma de excelenţă şi Cheia Oraşului

n Duminică, 23 aprilie 2017, la „Casa Bredicenilor” din Lugoj, a avut loc vernisajul expoziției „Forme și culori în spațiu”, a renumitului sculptor Ingo Glass. În cadrul evenimentului, primarul Francisc Boldea i-a înmânat artistului Ingo Glass Diploma de excelenţă și distincția „Cheia Orașului”, acordată „pentru valoarea și originalitatea operei sale și pentru promovarea pe plan național și internațional a imaginii culturale a Lugojului”.

Sculptorul Marius Bacriu şi pictoriţa Lucia Kolla Stoica - vernisaj la English Pub

n Vineri, 21 aprilie 2017, la „Art Club” de la English Pub Lugoj, sculptorul Marius Bacriu şi pictorița Lucia Kolla Stoica au vernisat expoziția “Întotdeauna, Geea”. Despre lucrările expuse au vorbit: Ioan Iovan, Ioan Szekernyes, Ilie Chelariu și sculptorul Ingo Glass, invitat de onoare la acest vernisaj. Referindu-se la orașul natal, criticul de artă Ioan Iovan a spus că evenimentele culturale organizate aici fac ca Lugojul să se alăture marilor oraşe culturale ale României, precum Clujul, Iaşiul sau Bucureştiul, o remarcă deosebită, care ne onorează.

Ion Oprişor, expoziţie de pictură la Galeria ”Armi”

n Joi, 20 aprilie 2017, la Galeria „Armi” a Cercului Militar Lugoj, poetul Ion Oprișor a venit în fața publicului pentru prima dată cu o expoziție de pictură, care cuprinde 21 de lucrări în ulei.

Despre activitatea sa au vorbit: Cristi Vecerdea, criticul de artă Alexandru Doroghi și poetul Ilie Chelariu. Expoziția va fi deschisă până în data de 11 mai 2017.

Adriana WEIMER

cronica

nr. 70 n aprilie 2017

actualitatea literară 3

Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea teatrului

Am scris de mai multe ori despre piesele lui Dumitru Radu Popescu şi, acum, la apariţia acestui volum, Mireasa vagaboandă, cred că nu-i inutil să revenim asupra teatrului său. Asupra teatrului nostru. Este foarte importantă intrarea în teatru, în anii 60, a lui D. R. Popescu, Marin Sorescu, Mazilu, Ion Băieşu, Fănuş

Neagu. Dacă analizăm primele piese ale lui D. R. Popescu, Cezar, măscăricul piraţilor, Dirijorul, Visul, Aceşti îngeri trişti, Pisica în noaptea de Anul Nou, putem observa cum replicile personajelor vizează tocmai anularea gândirii utopizante din literatura anilor 50.

Pe nimeni nu mai interesează ce se va întâmpla mâine. Interesează ce s-a întâmplat ieri, în vremurile în care existau speranţe nemăsurate.

Sau azi: ce se întâmplă în imediata noastră apropiere. Sunt scenarii ale contrautopiilor pe care un şir de regizori, de la Alexa Visarion (Pisica în noaptea de Anul nou) la Silviu Purcărete (cu Piticul din grădina de vară)

sau de la Aureliu Manea (Aceşti îngeri trişti) la Alexandru Tatos le pun în valoare cu o energie, cu o imaginaţie, cu o forţă parodică explozive.

Nu ştiu care este, după 1990, succesiunea pieselor lui D.R. Popescu. Sunt foarte multe, tipărite cu întârziere de edituri care difuzează cartea greu. Sau deloc. Documentul, tăietura din ziar, dialogul despre vedetele media, conversaţia despre întâmplările scandaloase ale vremii devin elementele centrale ale unei contrautopii. Cotidianul e sumbru. Nu zilele săptămânii sunt în centrul atenţiei, ci nopţile săptămânii. Unele se desfăşoară într-un spital. În Moartea acto-

miniepistole 66 nu privi niciodată de sus există mereu cineva mai presus și de mai de sus te privește și te face egalul celui privit sau și mai și te orbește dacă vrei să vezi nu te uita în stânga și nu te uita în dreapta căci drepte sunt doar căile domnului și e păcat să cazi în politică de unde nimeni nu te mai scoate politicienii ar trebui izgoniți din cetate nu poeții nu dacă vrei să vezi nu privi niciodată în sus nu te umili într-atât susul și josul sunt doar convenții umane aplicabile munților și văilor prin care treci dacă vrei să vezi nu privi înapoi nu privi înainte drumul parcurs s-a adunat ca un sul în memoria ta drumul rămas ți se deschide în minte dacă vrei să vezi te uită în tine însuți și uită-te acolo până când vei vedea cum te naști din tine ca lumina din lumină ca steaua din stea uită-te în tine până când vei vedea cum se-nstelează cerul deasupra și lumea și legea morală în tine la dispoziția ta

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

rului Pompiliu Iordache în spital stau de vorbă Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu, Fănuş Neagu. Apare şi autorul Pădurii cu pupeze: D.R. Popescu. Sunt interogaţi de un jurnalist agresiv, care vrea să facă rating. Cineva îşi aminteşte de marii actori dispăruţi de curând, dar şi de cei aflaţi într-o prelungită agonie.

Piesa Nopţile săptămânii (Nopţile săptămânii sau Bucătăria lui Kant sau Nopţile timpului nostru cel de toate zilele sau Înălţarea la cer sau Piticii cărunţi) apare în volumul Domnul Fluture şi Doamna Fluture, împreună cu piesele Domnul Fluture şi Doamna Fluture sau Paradisul lui Freud şi Tată din flori sau Ţară din flori sau Banchet în timp de ciumă sau Două surori la Editura Muzeul Literaturii Române în 2006. În 2005 apăruse la editura Scrisul Românesc din Craiova Nopţile săptămânii cu trei piese masive şi o postfaţă de Florea Firan. Piesa care are titlul Nopţile săptămânii „se dedică fraţilor Ovici, cei şapte pitici din Rozavlea”. Personajele sunt Dr. M. (Mengele), cei şapte pitici nu-miţi Hari, Cleopatra, Jamailă, Rozina, Kant, Sara, Moise, Şaliapin. „Doctorul Mengele ocroteşte, în lagărul de la Auschwitz, şapte pitici evrei şi un pitic ţigan, Jamailă. „Un program feeric, susţinut de trupa de pitici din Transilvania, Doctorul şi piticii - o întâmplare adevărată”, spune scriitorul. Da, desigur, e nevoie să precizăm că doctorul Mengele a avut la dispoziţie şi şapte pitici evrei din Rozavlea. Despre ei s-a scris, s-au făcut filme, dar istoria lor era (este) prea neobişnuită ca să o aşezăm într-o logică a istoriei”.

Scriitorul mai pune un motto din Perla Ovitsch, cea care a ajuns la 81 de ani şi care a povestit pe larg despre vremurile în care cei şapte pitici au fost protejaţii lui Mengele, cel mai mare medic asasin al istoriei. Spune Perla Ovitsch: „Infirmitatea mea a fost sigurul mijloc pe care l-a găsit Dumnezeu pentru a mă ţine în viaţă”. Nopţile săptămânilor pun în valoare o lume a infirmilor. Neajunsul de a te fi născut e studiat nu numai în opera unui gânditor român al secolului XX, ci şi în opera unui scriitor care împinge reflecţiile asupra “neajunsului” în istoria secolului XXI. În alt timp al literaturii. Notăm că piesa lui D. R. Popescu despre cei şapte pirici evrei din Rozavlea a apărut înaintea filmului de succes despre numiţii pitici. Înainte de articolele ce le narează extraordinara istorie.

Volumul din 2016, Mireasa vagaboandă, de aproape 700 de pagini, cu piesele “Mireasa vagaboandă sau Mireasa desculţă sau Mireasa valahă”, “Regina fără somn” sau “Sinuciderea Gertrudei”, “Oradea cam pe la amiază sau Mireasa cu ochelari de soare” “Cortina”, reia temele/ ideile din extraordinarul scenariu cu piticii de la Rozavlea. Între parabole, teatrul DRP propune documente necesare înţelegerii secolului XX. Şi secolului XXI. Mă întreb care sunt piesele DRP rămase în atenţia regizorilor.

Cezar, măscăriciul piraţilor, îşi mai adaugă în titlu Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă. Piesa s-a jucat

Cornel UNGUREANU puţin şi niciodată în capitală.

A avut premiera la Teatrul maghiar din Sf. Gheorghe, la 14 septembrie 1968. Piesele de mare succes ale lui D. R. Popescu, Aceşti îngeri trişti şi Pisica în noaptea Anului nou s-au jucat un pic mai târziu: prima a avut premiera la Teatrul din Târgu Mureş la 25 octombrie 1969, a doua la Braşov la 9 martie 1972 şi vor fi montate de numeroase teatre din ţară, de regizori importanţi sau care vor deveni foarte importanţi (şi) datorită acestor piese. Sunt piese care vor invita regizorii la îndrăzneală, dar împotriva sistemului şi nu împotriva conducătorului. Aşa că e clar de ce piesa numită Cezar, măscăriciul piraţilor nu s-a jucat; de ce premiera piesei a avut loc la Sf. Gheorghe în 1968 şi de ce a mai existat doar un spectacol, la Oradea. Ideea că după celebra istorie a lui 21 august 1968, Ceauşescu putea să aibă parte de o istorie imperială putea să îngrijoreze cenzura mai mult decât altă pagină de literatură a anilor şaizeci. De ce marele conducător e între piraţi, de ce îi farmecă pe piraţii care îi recunosc forţa de convingere? Şi de ce numitul Cezar e spânzurat de şeful piraţilor, care vrea să fie el Cezar?

Devenit Cezar, şeful piraţilor e ucis, la rândul lui, de un alt pirat, care devine Cezar. Succesiunea piraţilor putea fi o aluzie la piraţii din ţările socialiste, a sistemului, dar mai ales a Cezarului Nicolae.

Totul se întâmplă în piesa din 1968 pe un vapor al piraţilor.

Suntem într-o lume a piraţilor.

Piraţii se distrează privind cum mor prizonierii lor. Cum îi spânzură. Asasinatul e un spectacol, crima e un moment înalt al spectacolului pe care îl contemplă piraţii beţi, fericiţii executanţi ai celor prinşi. Cum mai vor, sunt scoşi în faţă doi; unul dintre ei care îi intimidează fiindcă îşi prevede o carieră strălucită. Cariera lui Cezar.

Dar în piesele pe care D. R. Popescu le scrie peste patruzeci de ani?

Ar fi de urmărit destinul piraţilor, dar şi al cezarilor, în piesele din ultimele decenii ale lui D. R. Popescu. Există o continuitate a cutremurelor, a prăbuşilor, a defilărilor oamenilor mutilaţi, ciungi, orbi, inşi care se trăiesc delirând. Titlurile unor piese, scrise după 1989, sunt expresive pentru ideea de prăbuşire, de sinucidere, de crimă. Pentru felul de a fi al piraţilor din anul 2000. O felie din creierul lui Einstein, Pisica oarbă cu clopoţei, Dafnis şi Floarea la răscrucea imperiilor moarte, Cimitirul din trenuri. Ultima reia momente din textele de altădată, într-un „bal al criminalilor...”. O secţiune se desfăşoară într-un cavou uriaş. „Uite, groparii ăştia.

Ce robotă plăcută! Sapă, fac plajă, râd la soare, râd, mai trag o duşcă... Nimeni nu plânge ...Dear plânge după toţi morţii, le-ar seca lacrimile. O meserie nobilă!

Faci ultimul bine unui om: îl bagi în pământ, la adăpost”.

Contrautopiile mai noi parodiază Învierea. Cimitirul din trenuri (unde ne ducem?) se încheie cu o poezie, un cânticel: „Berzele lasă pe pământ/Cadavrul verde al verii”.

Ce teatre mai propun piesele DRP?

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Spre deosebire de turist, care e dislocat de modă, de publicitate, de trendul voiajului consumerist asistat, călătorul se pornește după o prealabilă etapă neliniștită și dilematică, de-a lungul căreia aude chemarea inefabilă, poate chiar metafizică, a necunoscutului, a singurătății, a libertății în cele din urmă, așa cum e făgăduită ea de drumurile rar călcate și imprevizibile, care-și păstrează taina în afara rutelor consacrate.

Pe măsură ce înaintează însă, călătorul descoperă că libertatea spre care aspiră are și ea un preț pe care și-l asumă cu uimire și respect. El trăiește astfel o experiență unică, însușindu-și niște cutume care-i conferă drept de liberă circulație pe drumuri rezervate doar celor chemați, cum și acord de liberă viețuire printre splendorile Creației. O asemenea experiență a trăit nemijlocit și de bună voie scriitorul Marius Chivu, împărtășind-o apoi în relatări memorabile, cuprinse în două cărți pe care le-aș numi gemene*). Amândouă poartă același titlu - Trei săptămâni în... - și sunt scrieri ale unei inițieri în călătoria de anduranță, liber și entuziast asumată. Totul a pornit în 2012 de la ideea insolită a unui prieten, cu care a și format apoi un tandem bine sudat, de a traversa Himalaya prin cea mai înaltă trecătoare, Thorung La, aflată în Nepal, la 5400 m. altitudine. Ideea n-ar fi rămas decât o sursă de exotice nostalgii, dacă n-ar fi găsit la Marius Chivu gena tăinuită, purtătoare a dorului de ducă. A rodit, așadar, iar roadele le culeg acum cititorii în cărțile gemene ale unei inițieri în universul exclusivist al călătoriilor austere, dar generatoare ale unor unice, inenarabile bucurii. Inițiere în doi pași.

Primul a fost, deci, Himalaya. Aici ucenicul călător a trăit întâiul impact dur cu legile nescrise ale muntelui și cu oamenii săi deprinși cu greul și loiali cu semenul, „simpli”, dar vechi, cu o cultură aparte a ospitalității. Și tot aici i-a descoperit pe profesioniștii călătoriilor extreme (altfel cum să le zici?), pe trekkeri, categorie relativ recent individualizată de vreme ce numele îi provine din titlul Star trek, numind inițial fanii respectivului film, pentru ca apoi, prin extensie, să denumească un călător dedicat drumului lung, greu și dificil, îndeosebi în areale sălbatice și muntoase.

Dar implicând și o dimensiune morală, căci, dincolo de gustul primitiv al aventurii, trekkerii „întotdeauna respectă locul, oamenii, tradițiile, sunt curioși și avizi după poveștile și experiențele altora pe care-i ascultă mereu cu interes, cer și dau sfaturi, vor să înțeleagă și să transmită ce au aflat [...] Trekkerii nu sunt (doar) turiști, sunt peregrini voluntari, văd și ajută, află dar și împărtășesc. Ei nu vizitează o lume, ci intră cu totul în ea. Căci, spre deosebire de turiști care călătoresc să vadă ce știu deja că e de văzut, curiozitatea trekkerilor nu e predeterminată.” Nu intru în detaliile episodului himalayan, deoarece l-am comentat la apariția cărții**). Vreau să spun doar că aici, în drumul spre pasul Thorung La, Marius Chivu a devenit el însuși trekker, însușindu-și rigorile acestui ordin elitar.

Căci, din definiția pe care am reprodus-o mai sus, începe să se contureze un fel de cod al conduitei întrun tip de călătorie care are ambiția de a se desfășura „pe cont propriu”. Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat abia cu ocazia celui de al doilea pas inițiatic, odată cu startul înspre Anzi, plănuit împreună cu același bun partener de tandem montan. Ambiția lor e să evite agențiile de turism și să se descurce singuri, cu atât mai mult cu cât, după experiența himalayană, au ajuns la concluzia că e preferabil, întrucât mult mai corect, să plătească direct localnicilor ceea ce e de plătit „și

comentariu

nr. 70 n aprilie 2017

Rigorile călătorului chemat

nu intermediarilor din spatele unui birou cu aer condiționat.” Decizie ce, desigur, presupune un spor de austeritate pe care cei doi călători și l-au autoimpus încă de la început: „N-am căutat confortul, am căutat să ne conformăm; am vrut cunoaștere nemijlocită, nu informație procesată [...] Am vrut lucrurile naturale și autentice, chiar dacă murdare; trăitul, nu muzeificatul, ruina, nu finisatul.” Cu asemenea program, drumeții au întâi la Cuzco revelația expresivității piețelor, cu toată bogăția lor tipologică, cromatică și olfactivă: „Nu

în muzee, nu în catedrale, nu printre ruine - aici [în piețe] e adevăratul spectacol cultural.” (Călători mai vârstnici au descoperit că o elocvență culturală la fel de expresivă o pot avea și cimitirele...) Am regăsit aici aceeași pasiune pentru contemplarea diversității umane, etnice, culturale care îi animă dintotdeauna pe toți călătorii chemați. Și pentru a simți cât mai pregnant voluptatea pătrunderii în necunoscut, au renunțat la telefonul mobil, la hărți online și GPS, cum și la și la orice „aplicații la purtător pentru cazare - transport - bagaje - vreme - mâncare - securitate schimb valutar - evidență - cheltuieli”, totul în virtutea adevărului pe care au ținut, și au reușit, să-l confirme, anume că „Oamenii au călătorit și au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărți incomplete și propriile simțuri. Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie!” Se întâlnește aici Marius Chivu, poate fără să știe, cu pasiunea pentru hărți a unui Predrag Matvejevič (n. 1932), pasionat călător peri-mediteranean, care, după câte știu, a adus acum, în era digitală, unul dintre cele mai frumoase elogii hărților și diversității cartografiei tradiționale, așa cum a evoluat ea de-a lungul veacurilor***).

Pe parcursul relatării acestei aventuri andinoperuane, Marius Chivu s-a aflat în postura dilematică de a alterna mărturisirea propriilor trăiri, extrem solicitante deopotrivă fizic și psihic, cu tentația de a transmite totodată considerabila cantitate de informație istorică, geografică, etnografică, politică etc. etc. dobândită de-a lungul drumului. Și, pentru a nu tulbura fluxul firesc și spontan al reflecțiilor personale, intime, care constituie de fapt lamura și sursa de seducție a acestor cărți, a avut buna inspirație de a plasa informația cu caracter enciclopedic în substanțiale note de subsol.

Totodată partea narativ-confesivă a cărților gemene e completată cu o generoasă galerie foto, de o acuratețe tehnică absolută și puternic sugestivă, realizată de el însuși. Se disting astfel două tipuri de imagini: unele din categoria „măreția naturii”, altele din sfera „condiția umană”. Concepute astfel, aceste însemnări de călătorie întrețin interesul cititorului nu doar prin profunzimea reflecției, prin diversitate și pitoresc, ci și prin capacitatea de a surprinde la fiecare pas. În relatarea aventurii andine, bunăoară, o mare surpriză a fost pentru mine un fapt pe care nu l-am știut sau l-am uitat și, oricum, nu mi l-aș fi imaginat, anume acela că suprafața statului Peru, pe care se desfășoară aventura andină, e de cinci ori și jumătate mai mare (!) decât a României. Cei doi călători o străbat vreme de trei săptămâni și aleg, spre a vedea cât mai mult, traseul cel mai lung pentru a ajunge la Machu Picchu; în situl arheologic de la Choquequirao urcă și coboară vreme de șase ceasuri mii de trepte; ajung pe piscul cel mai înalt, Nevado Mismi, de 5597 m, unde beau euforic apă din izvorul Amazonului; coboară în Canionul Colca la 3517 m.; merg pe jos sau cu „colectivos”, „un fel de rată comunală andină care miroase a brânză și a balegă de

vacă și în difuzoarele căreia bubuie ritmuri de chicha cumbia.” Etc, etc. O singură dată călătoresc de nevoie cu unul dintre confortabilele autocare etajate Cruz del Sur, spațioase ca niște avioane, cu stewardesse serviabile, care circulă pe Panamericana, autostrada de 48.000 km care leagă Țara de Foc de Alaska. Iar ultima săptămână o petrec pe coasta Pacificului. Și după toate astea, conștiința imensității țării pe care o străbate îi smulge trekkerului andin o exclamație de deznădejde: „Mi se pare că n-am făcut nimic, nimic, nimic în Peru!

Abia acum ar trebui să înceapă adevărata călătorie.” Și totuși, ceea ce a realizat a fost tocmai desăvârșirea inițierii în patima călătoriei. Trekkerul himalayan se îmbogățește în Anzi cu noi valențe deschise înspre semenii vaganți, aderând acum la subspecia mai complexă a blackpackerilor care „practică o formă de drumeție cu ștafetă în care fiecare munțoman repetă traseul celuilalt în propriul stil.” Ei sunt astfel „o rețea de anonimi plecați teleleu, străini unii de alții la propriu, care se intersectează arbitrar, dar care vorbesc aceeași limbă: a dragostei față de umblatul haihui prin natură.” Blackpackingul a început astfel să reflecte paradoxal insinuarea globalismului tocmai într-o formă de evadare din lumea tehnologiei și consumerismului globalizant, în căutarea libertății, firescului și singurătății, la altitudini și în areale care nu se află la îndemâna oricui. E bine, e rău? Atâta timp cât acești „munțomani” sau „potecași”, cum le zice Marius Chivu cu niște termeni alternativi la anglicisme, respectă un cod în spirit ecumenic-ecologist și cultivă repere ca dragostea de natură și de semen, cum și capacitatea de a admira fără a distruge, - cred că e bine. „Un călător adevărat - scrie Marius Chivu în acord cu legile nescrise ale potecașilor împătimiți - nu pervertește, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme, nici semne [...] Un călător observă și conservă [...] El merge ca și cum s-ar ascunde: vrea să vadă, nu să fie văzut.” Grație asumării acestor principii și convingeri și în ciuda dezamăgirii de a nu fi cunoscut decât o infimă parte a universului andin, Marius Chivu e în cele din urmă împăcat cu sine și cu lumea întâlnită, după cum însuși mărturisește. „În aceste aproape trei săptămâni am făcut tot ce ne-a stat în putință să merităm călătoria, să ne ridicăm la nivelul oamenilor locului și, mai ales, să nu lăsăm urme ale trecerii noastre.”

Urme ale trecerii atât prin Himalaya cât și prin Anzi au rămas totuși. Sunt aceste cărți gemene care consacră un remarcabil călător-scriitor și al căror farmec stă în marea lor diversitate narativă, în culoare, în sagacitatea reflecției care face casă bună cu simțul umorului, la urma urmelor în stilul care se pliază de fiecare dată firesc pe specificul a ceea ce se cere revelat, narat, comentat. Au apărut în anii din urmă în literatura noastră o seamă de asemenea scriitoricălători chemați, cărora se cuvine să le acordăm de acum atenția cuvenită. Marius Chivu e fără îndoială unul dintre cei mai interesanți. ____________________ * ) Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya. Cu fotografiile autorului. București. Humanitas, 2012; Trei săptămâni în Anzi. Cu fotografiile autorului.

București, Humanitas, 2016. ** ) Radu Ciobanu, Chemarea depărtărilor, „Orizont”, nr. 11/2012. *** ) Predrag Matvejevič, Breviar mediteranean.

Traducere din limba croată de Steva Perinaţ. Timişoara.

Ed. Bastion, 2010.

nr. 70 n aprilie 2017

Ana Blandiana

profil

actualitatea literară 5

Scrisul ca predestinare 75

„Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredinţându-se paginii albe, doar aşternând pe foaia de hârtie („ca patrie”) poezii „şoptite din înalt” şi „construindu-şi” apoi, înstrăinându-se, cărţile, aruncate, fireşte, în lume, Ana Blandiana îşi află, mărturisea, epicentrul fiinţial, gustând bucuria de a fi scriitor. Sau doar scriitor, în anii din urmă. Să ne amintim că, scris fără bucurie, dezvăluind adevăruri „în premieră”, Fals-ul tratat de manipulare (Humanitas, 2013) era o carte tristă, o biografie a umilinţelor. Nicidecum o carte de memorii, ci o încercare de a-şi înţelege viaţa şi singurătatea (împărţind atâtea necazuri, dar şi reuşite). Cercetând, de pildă, „desprinderea” de generaţie, schizofrenia unor destine, visul de a scrie cărţi, acuzând – ca incurabilă idealistă – tentativele de deturnare. Iluzionarea, implicarea („nebănuită”) în varii direcţii, încăpăţânarea de a înţelege, drămuindu-şi „rezervele de naivitate”, costă.

Pendulând între eroic şi ridicol, necapitulardă, cu „preţul” de a fi sacrificat orele hărăzite scrisului. Or, Fals-ul tratat, odată isprăvit, ne anunţa poeta, înseamnă reîntoarcerea la literatură! Dezamăgită de viaţa „de breaslă”, asaltată de puzderia atâtor întâmplări/ dezinformări şi cumva despărţită chiar de propriile texte, Ana Blandiana găseşte forţa de a reveni. Interioritatea vulnerabilă, dar doritoare să se exprime, confiscată lungă vreme de o exterioritate convulsivă, confuză, plonjând într-o libertate tulbure, cercetată, însă, cu ochi vigil, au închis, în fine, un lung ocol prin Istorie, lăsând să triumfe poezia. Ceea ce demonstrează şi recenta plachetă Orologiul fără ore (Humanitas, 2016).

Comentând Fals-ul tratat, Sorin Lavric semnala un „paradox bizar”, subliniind că notorietatea Anei Blandiana n-ar fi de ordin intelectual!

Evident, nimeni n-ar putea contesta ecoul public al iniţiativelor celei care a lansat ideea Alianţei Civice (chiar suspectată de „angelism”), asigurând şi preşedinţia Academiei Civice; prinsă apoi în vârtejul evenimentelor, va marşa în aventura PAC (împrumutând aura), vorbind în pieţe, emoţionând lumea, ocupându-se de Memorialul de la Sighet, sprijinită, se ştie,

de regretatul Romulus Rusan, în pofida şirului de decepţii postdecembriste (invective, dezbinări, demascări, fantezii calomnioase). Ca să nu pomenim de „întâmplările” antedecembriste, şi ele faimoase (supraveghere, interdicţie, poezii copiate, de circulaţie subterană).

Recunoscându-i rolul de simbol cultural, depreciem, de fapt, poeta. Cea care, recapitulând, în volumul pomenit, timpul străbătut, încăpăţânându-se a crede că lumea poate fi schimbată, se refugia în „oaza” scrisului tocmai pentru a înfrunta „sâmburele de întuneric” al lumii. Acceptând că ameninţările i-au dat putere.

Fiindcă acel Fals tratat se ivise dintr-un acut sentiment al obligaţiei, se destăinuia Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, la Timişoara). Cartea urma a filtra întâmplările care i-au străjuit / influenţat existenţa, inspectându-şi „paradisul” (un „morman de sentimente şi idei”) sub cupola unui imperativ: scrisul ca

bucuroasă”. Să recunoaştem, însă, că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice.

Poeta declarase, în repetate ocazii, că ar fi vrut să debuteze cu al doilea volum, „uitând” placheta primă. „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”, ca implacabil tribut. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esenţă şi aparenţă, căutând şi aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanţa (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuităţii. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluţii lente, făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate.

Căutările poetei, provocând o

predestinare. Devenind, astfel, destin. Acceptându-şi condiţia de martor şi recunoscând „spaima de literatură”, poate şi „vinovăţia” pentru timpul sacrificat altor cauze. Pe care, totuşi, în vacarmul postdecembrist, cineva trebuia să le îmbrăţişeze. Mulţi comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie, s-ar fi despărţit de poezie. Poeta a reuşit, parţial, demonstraţia potrivnică, vestejind ideea (de circulaţie, totuşi). Pentru a vesti o aşteptată, definitivă retragere în cetăţile Poeziei.

Cum bine se ştie, cea care se considera „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă şi, desigur, pasionalitate şi fraternitate. Erau acolo (Persoana întâi plural, EPL, 1964), transferate în numele „tinereţii curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilaţia naturistă şi exploziile sincerităţii, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivaşcu) şi, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilaţia dezlănţuită era împinsă într-un panteism blagian; poeta iubea „cu patimă ploile”, risipindu-şi fiinţa. Şi mărturisind „o uimire

confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purităţii, inventând un trecut fabulos. Şi, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forţând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ştefănescu).

Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunţată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice, pare a ceda teren unei detaşări care păstrează, în pofida glacialităţii, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptăţire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire raţională (M. Niţescu). Râvnind, însă, spaţiul candorii, ştiind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocaţia etică. Problematizând, în consecinţă. Poeta însăşi pare a se dezice de primul volum, considerându-l doar expresia unei vârste. Plus imaginarul liric comun (al generaţiei), mâna redactorului / cenzorului, maltratând manuscrisul. Încât, după acel liceal debut tribunist, cu două poeme, sub pseudonim (folosit apoi, sfătuită de Ion Maniţiu), Ana Blandiana va prelua, în „încercarea de luminare”, destinul Tatălui, preotul Gheorghe Coman, arestat de câteva ori (deţinut politic). Trece printr-un şir de suferinţe, adună întrebări chinuitoare, e supusă unor interdicţii (ultimele, în 1985, 1988-1989), face din citit un scut

împotriva realităţii agresive.

Iniţial „caldă”, vibratilă, beatificantă, afectată totuşi, poezia se pliază unui vector moral, se încarcă de reflexivitate, ocoleşte, ciudat, erosul, capătă asprimi care o împing în matca impersonalităţii, constata Nicolae Manolescu.

Dezvăluindu-şi, cu pudoare, suferinţa, vizitată de ispita regresiunii, cu presimţirea unor amintiri dintr-o altă viaţă. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veşniciile cum cură” şi acuză, în regim semi-oniric, obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notaţiei prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică, lesne recognoscibilă.

Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, şi Patria mea A4 (2010), o carte „norocoasă”, primind – la Gdansk – premiul „Poetul European al Libertăţii”, păstra, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluia, cu aceeaşi privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditaţiei, lumea.

Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate şi jubilativism, acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri şi spaime, întemniţat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toţi”, uitând trăitul, viaţa proprie pentru a dobândi o identitate exponenţială (cf.

Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Şi un „program unanimist”, ca ofrandă (cf. Marian Popa).

Făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare, în numele intransigenţei morale, de solemnitate fluentă. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de

Adrian Dinu RACHIERU marile întrebări ale fiinţei, râvnea simplitatea, acea superioară înţelegere care să îngăduie „curăţirea de spaime”.

Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate şi seninătate, lepădând exaltările de altădată. Şi trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul raţiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaştere. Să observăm că poeta contrapune instanţa metafizică („perfecţiunea fără milă”) celei lirice: binele şi răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăţiei” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v.

Vânătoare în timp). Macularea, trecerea, destrămarea, conştiinţa limitării etc. întreţin tensiunea între spiritul care se vrea învingător şi trupul ruinat, învăţând murirea. Iar „opaiţul vieţii” cere sânge, constata poeta. În fond, lirismul Anei Blandiana se zbate între „aspiraţia Unului” (acel Unu divin, o „cifră supremă”, râvnind androginia) şi feţele Sinelui / personajele Eului, prelungind o rodnică – estetic vorbind – ambiguitate sau confuzie identitară. Cu riscul, anunţat de Gh. Grigurcu, unei „trădări ontologice”.

Deşi aceste „singurătăţi neîntrege”, cum zice poeta, dezvăluie o fiinţă singular-plurală, care, prin ecou public, îşi mărturiseşte identitatea şi exponenţialitatea. n Continuare în nr. viitor

6 actualitatea literară

recenzii

nr. 70 n aprilie 2017

Glasul penelului Vremea Moroiului şi alte vremuri

Horea Cucerzan, (născut la 7 iunie 1938 în Blaj), s-a afirmat cu preponderenţă ca pictor, realizînd numeroase expoziţii în ţară şi străinătate. În paralel cu activitatea de artist plastic, acesta şi-a dezvăluit şi vocaţia de poet. Un poet inspirat, capabil de asocieri lirice surprinzătoare, profunde, sugestive. În consecinţă, autorul publică volumul de versuri Larma puterilor (Ed. Cugetarea Tigero, Craiova, 2000). În Larma puterilor, se împletesc două ritmuri: cel de inspiraţie populară, transpus în impresionante ritmuri baladeşti şi descîntece cu cel tradiţionalistcontemplativ, pastelat. Avertizîndu-ne încă din primul poem (o posibilă artă poetică) asupra dorinţei sale de a lăsa urme pe pămînt şi în cer, nu fără trufie însă, autorul doreşte să-şi transgreseze realitatea şi timpul, descălecatul său nefiind unul neînsemnat, căci poetul aduce cu sine însetata lume: „ Nu sunt zeu/nici uns să apuc lumina de ceafă/Să îngheţ muşcătura şarpelui în palmă/Nu poftesc să rămîn fum de trîntor/sau muşcătură de o zi/Nu sunt vaiet/ să mă ascund în clopote de crini/ să-ngheţ în veşnicii trufia/Un fir de apă/rătăcit doar printre ierburi/ aduc cu mine însetata lume/un cîmp de fluturi transparenţi şi vii! (Nu sunt, pag. 6). Înclinaţia spre plasticitate e însoţită de fiorul ideii.

Prin poezia sa, Horea Cucerzan nu descrie tablouri, ci le re(alcătuieşte) din cuvinte. Nu caută perfecţiunea liniştitoare a ansamblului. Dimpotrivă, rupe fiecărui obiect cîte un colţ spre a-l reîntregi în spirit, nu în materie. De cele multe ori, nu e un poet comod nici în limbaj, nici în trăire.

Deseori, găsim la el alăturări neaşteptate de cuvinte, un joc al limbii cu propria-i muzicalitate, formă, conţinut. Însă, dincolo de toate, e un poet sincer. De soiul celor care scriu cu unghiile înfipte în cer, frămîntîndu-i tăriile, certîndu-se cu Dumnezeu, ca apoi să se liniştească admirîndu-i lucrarea. „ Întîiul gest l-am aflat lîngă lumină/Poate că umbrele mamei închideau în boaba şuldului ei afînat/Mişcarea şi înfăţişările luminii” (Întîiul gest, pag. 8).

Femeia (mamă, iubită, închipuire) apare frecvent în lirica sa, dezvăluind ciudate ritualuri de apropiereîndepărtare, ceva din magia colorată a şatrei, acolo unde sîngele clocoteşte chiar şi în miezul iernii.

Femeia-mamă e înfăţişată suav, cu duioşie, adesea rememorată, generatoare a dorului de începuturi: „Înşiră semn de iarbă limpede mama/frunză de răşină şi nori de vreme bună/aşază mîna blîndă peste ochii curcubeului/ …/albeşte paşii copiilor/şi soarta bărbatului” (Rugăminţi veghetoare, pag. 80).

Femeia-iubită e, dimpotrivă, aprigă şi neîndurătoare, pustiind totul cu plecarea sa: „Superbă tigroaică femeia mea/ Care n-a fost niciodată mireasă/…/ Astă noapte femeia mea/A plecat din arome şi iată/Cutreier acum prin sticla de vin/Peretele-n drumuri de var/ Nemişcat ca o hartă” (Somn de toamnă, pag. 33).

Femeia-închipuire ar putea fi, printre altele, această fecioară de nuc: „fecioară de nuc/ Lasăţi frunza caldă/ Pe-o fîntînă seacă/ Prinde cuib/ Neştiutoare/ Lîngă-o cumpănă-ncîntătoare/ Pe-o buză de rugătoare/ Lasă-ţi şoldul pe-un grăunte/ Să te lărmuie rotundă /Spic te-nspică/ Pe-o cătrinţă răsărie/ După vînt de cununie” (Fecioară de nuc, pag.34).

Ritmurile baladeşti sunt limpezi, surprinzătoare, mizînd adesea pe motive zoomorfe. Cînd nu se întîmplă aşa, textele devin autentice ziceri de dor şi dezrădăcinare:”Sufletul mă arde-ntîi/ greu şi fără căpătîi/.../ n-am astîmpăr, n-am genunchi/ mîinile le simt mănunchi/../ Dorul locului m-aude/ şi măntoarce de oriunde”. (Dorul locului, pag. 45).

Unele poeme urmează fina linie a poeziei tradiţionale, împrăştiind un aer arhaic, uşor melancolizat. Plopul (sugestia verticalităţii), fîntîna-trifoi (roată a norocului?), dealul-mormînt, sămînţa din pămînt şi cea din om sunt elemente ce alcătuiesc un topos originar.

Perechile viaţă-moarte, cuvînt-tăcere, luminăîntuneric, zbor-cădere şi altele asemănătoare se desfac şi se refac cu repeziciune, asigurînd vitalitate trăirii poetice. O adevărată larmă a puterilor!

Costel STANCU

„În zadar caut după demnitatea ruinelor” După lectura romanului Vremea Moroiului (C.R. 2015) simţi nevoia de a te reîntoarce la ceea ce s-a gândit despre sufletul românesc, despre „fiinţa noastră naţională”. Un nucleu de reflexie, iscat dintr-o disperare delirantă, îi aparţine lui Emil Cioran: „Fatalismul nostru este un blestem”; „scepticismul teluric şi subteran...”.

Mihai Cimpoi îl aminteşte pe Eugen Ionesco, cel care a încercat o distanţare faţă de „fondul demonic al forţelor oarbe”, refugiindu-se în antiabsurd afişat de conştiinţa „răului existenţial mascat”. Pasajul citat de filosof din Note şi contranote este cutremurător, dar conţine o notă distinct românească. Textul începe cu „mă simt sfâşiat de forţe oarbe (...) ştiind bine că nu sunt pe de-a-ntregul una sau cealaltă”, stare pe care o regăsim constant şi în cartea Vioricăi Răduţă.

Dacă scrierile se nasc din suferinţe şi indispoziţii (E. Cioran), ele trebuie să-i transmită acelaşi lucru şi cititorului şi, mai ales, să pună totul sub semnul întrebării. Acest „totul”, în romanul Vremea Moroiului, l-am înţelege poate mai bine, pornind nu de la ideea de ţară, ci de la denumirea de „lume” (cum scria fizicianul Sorin Comoroşan), ceea ce transmite şi prozatoarea spre exemplu la pag. 206: „Spunem doar că aici (în Bucureşti n.n.) sunt două lumi, una dedesubt şi una deasupra”. Ne punem aşadar întrebarea, pe urmele lui E. Ionesco: „Şi ce vrea să spună totul (...) acest fel de lume?” Introducând „un delir voluptuos”, al dezvăluirii subteranei, ca discurs al romanului său, autoarea blochează disperarea, lepădând haina conformismului - „rezistând”: „Există o vitalitate a kitsch-ului, de la cel politic la cel existenţial («mahalaua» pusă până şi pe cruce) simţit ca tortură zilnică. Romanul de faţă este, în primul rând, rezistenţa mea la această posesie curentă” (s.n.).

Presiunea devoratoare este cea a Politicului, care dezumanizează; totul se află încă sub ochii noştri şi, pe de altă parte, nu s-a răcit încă. Tablourile epice îţi dau impresia că parcurgi un infern: psihozele, protestele, frica, postacii care-şi trădează traumele şi defectele, reclamagiii şi cârcotaşii la vremuri de tranziţie, massmedia şi chiar moartea însăşi, umblând cu uşurinţă prin amestecul „diabolizant şi ultimativ” (şiruri de morţi, printre care şi cei ai Revoluţiei sau cei din trecut, cad din cer sau ies la suprafaţă).

Bucureştiul subteran e marea figură descompusă, ce formează decorul atins de aripa răului, de ingrediente malefice. Aglomerarea terifiantă de „descoperiri” în subterană e ca o înşiruire de „guri ale iadului”, de cercuri ale infernului (Pasajele „de dedesubt”, Buncărul, metroul sau „primul cerc din infern”, întins până sub Centrul vechi). Evenimentele apar ca nişte calamităţi, fenomene dezlănţuite peste „buimăceala naţională”, variaţiuni ale Răului biblic, la care face aluzie „prezicătoarea cu buza Apocalipsei pe figură”, analistul autohton, baba Vancea, învăluită în „auzul, văzul şi pielea morţii” (şi călăuză în infern). Incendiile, inundaţiile, cimitirele, cutremurele sunt resimţite ca „pedepse”, (fantasmele „îşi pierd minţile” umblând prin catacombe („le-aţi furat sufletele”), lume alunecând vlăguită spre apocaliptic („răzbunarea fostului Conducător”; „blestem şi goarnă” - judecata vremurilor” etc.), oameni „strigând unul la altul” („suntem la gura prăpastiei”). Subterana se extinde diabolic (sau vine dinspre) şi spre alte spaţii geografice (Farul, Murighiolul, Vrancea etc.)

Apariţia „oglinzilor” desfăşoară parabola borgesiană a fiarelor închise cândva în spatele lor: „Sau aşa au zis localnicii, care văzuseră ridicându-se din lac şi din răbdarea lor nămolul cu chip de om” (p. 289). Din aceeaşi speţă - simbol apocaliptic – face parte şi femeia desfrânată, Lia Mardare (în cuplu cu Moroiul).

Astfel, sufletele şi conştiinţele sunt supuse unui întuneric de coşmar („volumul întunericului era în mintea lucrătorilor”). Oamenii aceştia „sceptici şi pesimişti” (o să ne-ngroape don’ Şef”) concretizează, dacă ne-am raporta la Cioran, umbrele destinului nostru, departe de solaritate; subconştientul colectiv este scos la suprafaţă, ca discurs antropologic şi armă de apărare, dar în alchimia romanului se încorporează într-un coşmar epic. În „fatalismul” babei Vancea, dar şi în rest, se strecoară din plin şi muşcătura politică: „Şi, aici, doar Preşedintele se simţea liber (...) Puterea absolută, spune zăpăuca de babă, stă pe un mormânt (...).

Numai că baba Vancea, nebună de legat, striga din gura ei de viperă că vin cutremurele din Vrancea” (p.

77). Sfera limbajului se sincronizează, e un labirint de termeni politici din prezent (martori, justiţie, sistem, dosar, Casa Poporului, Parlamentul, „cutremur în cătuşe”); personajele sunt numite după funcţii (Generalul, Ministrul, Preşedintele), iar dialogurile (şi

Maria BOLOGA

monologurile) aglomerează invective româneşti.

Preşedintele – fantomă de om politic – parodiază specia care a excelat prin Clemenceau: dominator, posedat de cinism, dispreţuitor (şi toată gama forţei).

Fapt este că, într-un timp funambulesc, unde locul e copleşit de demonism, psihologiile (cum ar spune M. A. Diaconu) nu mai interesează. Chiar Cimitirul BunaVestire (Tudor Arghezi) era numit, în primul rând, de G. Călinescu „o frescă grotescă”, etalând stigmatele degenerescenţei, un „pamflet politic”. Pe linia oniricului, în romanul Săptămâna de miere (D. R. Popescu) întâlnim fantasme ale forţei, precum Polifem, Ciclopul Puterii (iar Moise, dintr-o carte anterioară, este „un instrument al dezordinii şi al cruzimii”, prizonier al „unui labirint murdar”). Asemeni „locatarilor din Casa morţilor, existenţa omenească se retrage într-un somn greu, plin de coşmaruri, în romanul Cafeneaua PasParol (Matei Vişniec), unde personajele trăiesc pe viu „era procurorilor” şi păşesc peste un imens corp mort, întins pe străzile oraşului” și simt cadavre sub paşi.

Onirismul sumbru al romanului Vremea Moroiului „sapă” în coşmar, printr-o voce „jeluitor-cronicărească”: „Doamne păzeşte ce vremuri au mai apucat şi

bucureştenii, dacă ziua asta nu e în somn” (pag. 276 – 277 sunt asemenea exemple şi nu numai). Dar... coşmarul e orientat epic, prin titlurile de capitole.

Pe urmele psihanalistului Adler, cum declară un personaj al lui D.R.P. – „acum visul este mesager al conştientului (s.n.), „ficţiuni cuprinse într-un roman politic” (Andrei Oişteanu).

La sfârşitul lecturii, după consumarea revoltei împotriva rănilor politice (suntem martori) ne reîntoarcem şi constatăm că am uitat ceva: existenţa pur şi simplu umană! Autoarea subliniază că lumea romanului (care continuă în cotidian) reprezintă „oferta ficţională şi fantasmală” a unui personaj feminin vulnerabil (Larisa, o profesoară pensionară), imobilizat în apartament şi „între lumi”, suferind de „o boală a oaselor”; muribundă, Larisa este sensibilizată la extrem, apartamentul îi seamănă cu o temniţă, aceasta cu un mormânt (deasupra căruia, mai colindând aceeaşi lume bolnavă, sufletul, îi mai poposeşte 40 de zile”). Un fel de Gregor Samsa, kafkian, în debilitatea căruia luciditatea îşi trăieşte agonic „stadiul de fantasmă”. În romanul Azilul săracilor, Tahar-Ben Jelloun scrie că, dacă ar fi păstrat în sine toate nenorocirile lumii, toate lucrurile rele, pe care le-a făcut, inconştient sau voit, ar fi fost azi „un vagabond, un cerşetor, un deşeu uman sau un bărbat mâncat de boli” (ca personajul său, „Baborniţa, ce poseda un corp mai vechi decât memoria, şi care, după ce a murit „se pregătea să intre într-un vis”).

La limita trecerii „dincolo”, doar acea „altfel de singurătate” („nu mai avea decât trupul”) se arată ca o lumină. „Vorbele Moroiului o ciuruiau” (pe canalele T.V.), răul continuă, dar, „ce bine, nu mai simţea decât singurătatea (...) Şi atunci Dumnezeu s-a trezit în ea”.

Nu ştiu care parte a scriitorului moare odată cu finalizarea unui roman, dar personajul „ofertant de ficţiuni” seamănă cu acel ostatec al lui Alain Bosquet, captivul îndurerat, căruia i se spun, de undeva, aceste vorbe: „Ţara, civilizaţia sa, sunt cele care vor plăti”.

Departe de „Craii de Curtea Veche”, un Bucureşti dezafectat, demitizat, riscă să-şi piardă amintirile fericite.

O propunere pentru cartea străină a anului 2016

Despre anul editorial 2016

Povestea noului nume Elena Ferrante este mai mult decât un misterios pseudonim literar de succes, a devenit treptat un adevărat studiu de caz interesant şi rar, dacă nu chiar unic atât în ceea ce priveşte literatura italiană contemporană, dar şi pentru cea europeană esenţială care se (mai) scrie în zilele noastre: nu ni se dezvăluie cine se ascunde în spatele acestui pseudonim, dar cărţile scriitoarei italiene, probabil din zona oraşului Napoli sau măcar îndrăgostită iremediabil de acest oraş, sunt nu numai citite, dar şi comentate elogios, se vând bine, unele au devenit deja filme şi, nu în ultimul rând, sunt traduse în tot mai multe limbi ale globului, aşa cum se întâmplă cu volumele care fac parte din tetralogia ei, ajunsă în 2016, în ediţie românească, la cea de-a doua parte - „Povestea noului nume”, tot la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei. Chiar dacă, aşa cum spuneam, amănuntele biografice lipsesc, există însă o mărturisire a autoarei, chiar mult mai importantă, despre rolul actului de a scrie, despre cum şi de ce a făcut pasul de la statutul de cititoare la scriitoare, un citat de pe coperta interioară a cărţii: „Când eram mică doisprezece-treisprezece ani -, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou şi lucrul acesta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu poveşti despre fete curajoase aflate în situaţii dificile. Însă am rămas cu convingerea - e adevărat, tot mai accentuată - că cei mai mari povestitori sunt bărbaţii şi că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveţi să povesteşti ca ei.” „Povestea noului nume” este, la rândul ei, o carte paradoxală, deoarece poate fi citită atât ca o continuare, dar, la fel de bine, pot depune mărturie în acest sens, se poate citi şi independent, doar acest volum, fără a se pierde ceva din farmecul narativ; oricum, volumul începe cu un indice al personajelor şi cu referiri la întâmplările primului volum, o utilă reamintire pentru cei care au citit prima carte, dar şi o punere în temă pentru cei care, asemenea mie, o descoperă pe Elena Ferrante abia cu această carte.

Prima scenă a romanului înseamnă şi primul şoc produs cititorului din cauza faptului că scena măritişului Lilei nu este nici măcar pentru mireasă una a bucuriei, aşa cum nu este un prilej de fericire dez-interesată nici pentru buna ei prietenă, Elena. Prima are o ieşire nervoasă, trecută cu vederea de către soţul napoletan care doreşte să evite un scandal într-un asemenea moment festiv, iar, paradoxal, mult mai interesată de ceremonia ca atare este prietena ei, Elena; sentimentele ei sunt un amestec de invidie, curiozitate şi furie, fapt pentru care ea devine atât de captivată de ceremonia ca atare încât uită complet de logodnicul ei, fapt pentru care acesta îi face la final o scenă de gelozie desprinsă parcă din filmele italiene clasice. Surprinzătoare este reacţia ei, total atipică pentru tiparul italian şi care dezvăluie pentru cititor adevăratele raporturi de forţă dintre ei; în timp ce ea îl tratează cu un dispreţ rece şi superior, el îi reproşează aroganţa, se simte chiar complexat de statutul social şi cultural al fetei, încât... redevine italian, atunci când o ameninţă cu o crimă pasională în cazul în care va fi înşelat. Discursul său este asemenea unui şuvoi în care se amestecă ameninţările şi rugăminţile: „Lenu, uită-te în ochii mei: tu crezi că-mi poţi ordona în mod autoritar, tu crezi că eu nu sunt în stare să spun de-ajuns, dar te înşeli, ştii totul, dar nu ştii că dacă acum ieşi cu mine pe uşa aia, dacă acu’ eu îţi zic bine şi plecăm, dar apoi aflu că te vezi la şcoală cu împuţitu’ cela de Nino Sarratore, eu te omor, Lenu, te omor, şi aşa că gândeştete, lasă-mă aici imediat, copleşit de disperare, lasă-mă, că e mai bine pentru tine...” Mai târziu, nici măcar noaptea nunţii nu devine o scenă a bucuriei legitime şi aşteptate, ci seamănă mai mult cu o siluire... legală, actul unui bărbat care ştie ce i se cuvine, care îşi cere drepturile şi devine violent dacă este refuzat, astfel încât, în cele din urmă, soţia îl acceptă cu dezgust şi indiferenţă, după ce îi spusese la început un categoric, neverosimil şi măcar aparent dezarmant: „Nu te vreau!”

Celelalte întâmplări care conturează tabloul unei căsnicii ratate se citesc pe nerăsuflate, fără să te mai poţi opri până la final, chiar dacă sunt aproape 500 de pagini; mai mult decât atât, am simţit apoi nevoia să şi recitesc câteva fragmente pentru a înţelege mai bine ceva din farmecul şi complexitatea acestei tulburătoare poveşti de dragoste în stil italian... Finalul este şi el unul tipic italian, altfel spus Elena Ferrante rămâne consecventă acelei mentalităţi tradiţionale italieneşti în ceea ce priveşte familia: fata frumoasă, inteligentă dar şi independentă, chiar capricioasă şi care refuză în mod sistematic să-şi asculte soţul, preferând să-şi urmeze glasul inimii, confundând pasiunea cu dragostea, va fi pedepsită în mod exemplar. Astfel eroina, spre uluiala ,,sorei” sale mai sărace, îşi părăseşte soţul pentru amantul ei şi acceptă, după plecarea de acasă, un statut umil - o simplă muncitoare într-o fabrică cu o viaţă redusă la o muncă fizică istovitoare de dimineaţă până noaptea... Nu-i mai puţin adevărat că, în acelaşi pur spirit italian, aflăm abia spre final că nici soţul nu era chiar uşă de biserică, tot aşa cum faptul că amanta ia locul în casă soţiei plecate, devenind la rândul ei soţia legală de mai târziu, îi închide orice posibilitate de întoarcere primei femei, celei pentru care viaţa devine o lungă şi plină de resemnare penitenţă... În loc de concluzii, dar şi de alte argumente care să justifice o astfel de alegere privind propunerea mea pentru cartea străină a anului 2016 din spaţiul editorial românesc, aş mai adăuga două citate găsite pe coperta interioară a cărţii, dar care spun ceva despre importanţa autoarei şi a cărţilor sale; primul este dintr-o sursă americană, Huffington Post: „Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romanelor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie şi ştie să descrie oraşul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are fineţea unei pânze de păianjen, dar totodată o forţă a expresiei şi o magie aparte, cu care creează o întreagă lume”; cel de-al doilea citat, dintr-un ziar italian, Il Manifesto: ,,Nu există nicio voce mai potrivită decât a Elenei Ferrante pentru a construi marele roman italian al generaţiei sale, al ţării şi al epocii sale.”

George MOTROC

recenzii

actualitatea literară 7

Eugen D. Popin: Viul și aproapele

Cunoscutul poet bănăţean, Eugen D. Popin, ne-a oferit recent un nou volum de poezii intitulat Viul şi aproapele, apărut la Editura Grinta, ClujNapoca, 2016, cu o prefaţă de Geo Vasile.

Motivul central al cărţii este de sorginte romantică: antinomia dintre artist şi lumea mărginită în care e constrâns să trăiască. În această cheie trebuie interpretat titlul, Viul şi aproapele, care ne sugerează oponenţa dintre cel ce trăieşte cu adevărat, chemat să ofere lucrurilor un nume (precum se întâmpla într-un cunoscut poem sorescian) şi aproapele său, mărginit şi suficient, gata să-şi dea mereu aere şi ifose, mimând doar existenţa adevărată, animată de un ideal în această lume. Revelator e în această privinţă chiar textul de debut al volumului, Înfrângere: „vanitos / necunoscutul de lângă mine / îşi savurează filozofia / fără îndoială / şi convingerea / că reueşte / să-şi probeze / omniscienţa / care-i exaltă goliciunea”. În faţa unui asemenea ipochimen, ne dă de înţeles poetul, suferi spontan sentimentul neputinţei, al înfrângerii, al dezarmării, exasperat să constaţi că suficienţa, orgoliul îndrăznesc cu insolenţă să ţi se opună ţie, celui chemat să trăiască drama cunoaşterii, a repetatelor încercări de a desluşi dincolo de ceţurile, opacităţile, aparenţelor. Ideea este continuată în poemul următor, Permanenţă, unde aflăm că viul, cel ce trăieşte cu adevărat, altfel spus, îşi asumă menirea de a oferi preţiosul dar al adevărului, destăinuit prin miraculosul cuvânt, esenţial, din structura demersului său poetic: „nimic / mai de preţ / nu-i poate oferi / viul / aproapelui său / decât /gândul / rostit în cuget / căci acea / destăinuire / este neîndoielnic / singura întîmpinare / întru Cuvânt.” În alte texte lirice, poetul trece în revistă (v. Passer en revue) momentele unei realităţi revolute, trăite cu teamă, apoi cu îndrăzneala de a evada din compromis.

Angoasa paralizantă, după cum precizează poetul în textul Deşertăciune, ne domină cu insolenţă, fiind ea, am adăuga, un sentiment bazic, primordial, după cum poetul latin Tibullus spunea: Primum in mundo fecit Deus timor. Detaşat de ea, prin evaziune din universul concentraţionar, poetul îşi permite să o privească cu nemărgint dispreţ: „desfrânata / îşi plimba lasciv / nereuşitele-i creaturi / pe mijlocul drumului / prin pieţe / oferindu-le generos / fiecăruia / pretutindeni”. Alte feţe ale aproapelui le aflăm în ciclul de piese lirice grupate sub titlul Avatar.

Iată-l pe duplicitarul ce duhneşte a minciună, deloc obosindu-se să afle adevăratul nume al faptelor care i se oferă. În altă parte sunt stigmatizaţi fanaticii, obscuri în prejudecăţile lor, făcându-l pe poet să constate consternat „cât de gălăgios / a ajuns neadevărul” şi cât de omniprezentă tartuferia reiterată mereu de cei ce susţin cu cinism „nihil esse malum / arborând slugarnic / rânjetul / celui întinat”.

Un alt soi de aproape, ni se relevă în acelaşi ciclu în ipostaza individului comun, de rând, căruia dorinţa de a cunoaşte şi dorul de-a pricepe, cum ar fi spus Arghezi, i-au fost amputate încă de la naştere. Lui nu i-a mai rămas decât grija de a-şi cumpăra „tăcerea cuminţeniei”, ceasurile de linişte, trăind cu stăruinţă convingerea că slobozenia ar fi la fel de periculoasă ca o „nefericită aterizare / fără paraşută”. Poetul deplânge faptul că astăzi marii înţelepţi ai lumii sunt trecuţi sub tăcere, ori, în cel mai bun caz, amintiţi sporadic, „doar în şoaptă”, în timp ce de trecere se bucură indivizii, volens-nolens, apropiaţii noştri de fiecare zi, colcăind de „sensuri grosolane / insolenţă, orizonturi opace, şiretenie”. Poetul îşi exprimă în acelaşi romantic mod, antinomic, dispreţul şi detaşarea de lumea mărginită, vulgară, de „puzderia de oameni” care „îşi plimbă absenţa” pe bulevarde, alteori îşi impută că se complace în prezenţa ei, făcânduse vinovat de toleranţă şi capitulare (Devoţiune), resemnat că „lumea nu poate fi alta”.

Amintiri diverse ni se relevă apoi cu timiditate, „casa părăginită a bunicului / şi alunul din fundul grădinii”. Apare mama, grijulie ca fiul ei să nu se facă de râs în viaţă mai mult decât se cuvine. Iar bunica, atoateştiutoare, notează poetul cu un zâmbet duios şi amar deopotrivă, şi-a dovedit totuşi ignoranţa când a fost să-şi povăţuiască nepotul în privinţa ieşirilor din impas dincolo de cei şapte ani petrecuţi acasă. În fine, e de reţinut figura lui Onkel Buck, plimbânduşi făptura în „fulgarinu-i ponosit”, ca de obicei, spre brutăria din colţ (Decrepitudine). Anii copilăriei şi adolescenţei revin obsesiv în scrisul poetului nostru, scene amuzante, amănunte hazlii, precum învăţarea tablei înmulţirii la şcoală, ori evocarea cu autoironie a fiorilor primelor iubiri, toate acestea firesc ar fi fost să rămână date uitării, numai că memoria afectivă îl incită pe poet, „datornic al hârtiei”, să nu abandoneze neantului preţioasele relicve ale trecutului (Jurnal I).

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 70 n aprilie 2017

Nu sunt uitaţi nici torţionarii copilăriei sale, care i-au dat să bea „lapte de cucută”, trimiţându-i bunicul „la ceruri” şi amuţindu-i „fără milă” tatăl. Poetul de astăzi nu se simte însă animat de dorinţa răzbunării, dimpotrivă, le oferă, christic, celor ce i-au provocat suferinţă nemărginita sa iubire şi iertare (Jurnal II). A urmat, aproape firesc, evaziunea din sumbrul univers concentraţionar, cu inerentul regret al părăsirii locurilor de baştină: „e greu / să-ţi pui viaţa întrun geamantan / şi să pleci / să laşi de izbelişte / tot ce-ai fost / ce-ai iubit / ce-ai pierdut / s-o tai nebun peste arătură şi să mergi / să tot mergi / din zori / pân’ ce soarele osteneşte / fără să ştii măcar încotro / înspre cine / înspre ce...” (Insolenţă). Dar poetul nu se socoteşte un dezrădăcinat, fiindcă, susţine el, rădăcinile i-ai rămas aici, în solul natal, doar trunchiul i s-a strămutat pe alte meleaguri, însă, refuzând să-şi tragă seva din glie străină, trebuie să revină mereu la matcă pentru revigorare şi pentru a-şi rosti, numai aici, rugăciunile deprinse în lumea familiară a datinilor strămoşeşti: „mai greu e de înţeles / ce pleacă odată cu tine / dacă pleacă / iar odată plecat / porţi pe veci în tine slăbiciunea /de a-ţi fi strămutat / de bună voie / trunchiul / căci ele / rădăcinile / rămân / murmurând / la utrenie / la fiecare vecernie” (idem). Ce găseşte la revenire, notează poetul, aducându-ne aminte de evocările lirice ale lui Goga, în textul Însingurare, dedicat

memoriei mamei sale: „ Ograda casei / e de-acum pustie / nici măcar greieri singuratici / nu mai rătăcesc pe acolo // iarba năpădeşte netulburată urmele paşilor / în care nu mai intră nimeni // orfane / orele / rămân dinainea porţii zăvorâte // umbrele castanilor / din faţa casei sunt de mult / suspine amuţite”.

Lumea cu care poetul intră în contact după evaziune îl face pe lesne credulul est-european să-şi simtă condiţia inferioară, până când îşi ia îndrăzneala să renunţe la „ineluctabila supuşenie”: „după ce / n-am mai fost silit / de circumstanţe / şi de ineluctabila supuşenie / să-mi muşc zilnic limba / de teama individului / cocoţat / pe eşafodul / din curtea curatoriumului / am simţit nevoia / dar şi datoria / să dau de pământ / cu mentalitatea / şi naivitatea mea / de est european...”

Remarcăm un alt motiv romantic în creaţia lui Eugen D. Popin, acela al lumii ca teatru. Însuşi Eminescu l-a preluat în celebra sa Glossă: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui...” Poetul bănăţean la rându-i observă apetenţa, chiar obsesia apropiaţilor, a semenilor săi, de a se produce pe scena vieţii, pe care îşi doresc, zor-nevoie, o evoluţie cât mai spectaculoasă în bătaia luminilor rampei: „ceea ce căutăm / şi de obicei nu avem / e scena pe care / dorim să fim văzuţi / cu toţii / fără vreo excepţie // chiar şi cei mai modeşti / vor să ocupe / măcar un loc retras / dar să fie acolo / pe scenă // locul unde se întâmplă totul / sau măcar oferă iluzia / că e locul unde se întâmplă / ceea ce suntem obişnuiţi / să credem a fi totul” (Despre comprehensibil).

Căzut în derimare, poetul simte acut uneori sentimentul inutilităţii demersului său, chinuit de bineştiuta întrebare pour qui, pourquoi?: „cui / să spun / dar mai ales / pentru ce / să curm /status quo-ul / dacă nimicul / este mai nou / dimensiunea / pentru care /se pledează / în care/ unii respiră / iar logosul / e abolit /pentru că / sensul / credibilul / fiinţa / nu are de ce să mai fie / reprezentând doar / forma debordantă / a nimicului” (Dileme 1).

Nereuşitele în viaţă le explică prin faptul că i-a lipsit „sângele de căpuşă” (Ingratitudine)!

Noutatea poeziei lui Eugen D. Popin constă mai ales în modalitatea structurării demersului liric.

Poetul alege o exprimare concisă, laconică, eliptică, versurile sale sunt scurte, precum respiraţia şi rostirea sacadată a unui om încercat de intense trăiri sufleteşti. În concizia lor, unele texte amintesc de haiku-urile japoneze (Rugă, Primordiu, Stare ş.a) Într-o lume literară în care în vogă e ambiguizarea, închiderea semnificaţiilor sub multiple învelişuri de abstracţiuni, Eugen D. Popin optează pentru limpiditate, exprimare clară şi concisă. Şi totuşi, pentru a-l înţelege e necesară multă intuiţie şi putere asociativă, pentru ca, din fulgurantele imagini ce ni se oferă, să poată fi reconstituit, măcar cu aproximaţie, întregul.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Mihók Tamás

să-ți treci degetele subțiri prin păr, disper cu autorul ăsta – ți-aș bombăni & mi-aș cadența angoasele după pașii tăi mărunți, uite ce e, mă atentezi ideologic

nr. 70 n aprilie 2017

Daniel Corbu Nu știu de ce fanaticii ascezei mă pomenesc cu drag.

Poemul peripatetic

cu privirea, în fața ta m-aș apăra c-un umor transparent, clocit peste noapte, fiindcă, natalia, de la prea mult umblat, călcâiele tale s-au tocit &-mi zornăie-n minte precum cele două ceșcuțe de cafea de pe birou – e și zațul un fel de nisip al țărmurilor întunecate –, natalia, să nu mai pleci de sub cerul nostru alb, scriu, & fraza, oriunde i-aș pune punct, iată, nu se mai termină

storno toată viața am fost convins că nu există, dar creierul, ca un grup de hackeri, mai că nu l-a spart în timp ce dormeam, iar silueta vecinului s-a arătat așa cum era, prăpădită puțin sub linia desenată c-o zi în urmă pe-asfalt, și de ce un singur vis, am întrebat, pentru morfina textuală optimă, pentru toate transcendențele decente, prădate prin gaura cheii, la final tot geamurile orașului vor încadra armistițiul. câtă etanșeitate într-o iarnă, borcan cu embrion plesnit sub presiune, străzi bălăcindu-se în sângele nenăscuților, chipuri palide cu plăgi vintage și autobuzul de noapte, distragere prin calcule, trans-

mutarea sunetelor din trupul năclăit în nea, halou duplicitar pe sub panourile publicitare. zvâc cu stop, la stânga, apoi coridorul îngust, violet, filmat din mers, cadru zgâlțâit dintr-o privire în r.e.m., spinări ale micilor burghezi țintuite de sobă și, departe, țipete din gușa păsărilor de baltă – toate, absolut toate nu fac cât această revelație ce n-are să mai vină: rodopsina stornată dumnezeiește.

natalia să pun punct frazei & să te văd gata-mbrăcată de shopping, doar tenișii să-i mai răsucești o dată pe degete, apoi să te ridici, să-ți netezești cu palmele cracii spălăciți ai blugilor cu talie înaltă & să te admiri în uimirea mea, ca și când singura oglindă din cameră aș fi eu –

gangul curtea comună găzduia un pub și osuarul – în acea noapte ai fost purtată pe mâinile fanilor, pe un traseu conspiraționist, zâmbeai atât de senin cu buza inferioară mulată pe caninul știrb, încât au trebuit să basculeze camera mobilă, și cum părul tău purpuriu îi cernea, au rămas în picioare doar studenții de la psiho, între timp, dincolo de zid, sub un hârâit formidabil, se pregătea execuția – campania marea înscenare tocmai se terminase, și-acolo, în fața statuii ecvestre – tocmai el, inventatorul instrumentului de tortură să nu urmărească spectacolul? – se afla gangul, ARDE, scria cu litere aurii pe boltă, cu fontul cu care apare LEX puțin mai încolo, pe palatul de justiție, și în gura gangului atârna o bârnă de-o frânghie, nu întocmai orizontal, fiindcă zeitățile porneau c-un avantaj net, acolo sfârșeam toți, privați de chinurile premortale precum orașul de cimitir, statuia purta o pelerină neagră de mătase, din gura ei țânșea molotovul aprig al păcatelor victimei, iar ceilalți, grațiații, se adunau să vadă cum bârna revine în poziție de echilibru, singura lor obsesie.

văpaya loolz

dintre două realități

două figuri crispate

1. furnicături în gât doișpe μs de orgasm

unghiuțe false verdesmarald topindu-se

spuma de pe cappuccino se resoarbe-ncet: stins tv

pe ecran văpaya loolz tastând / & zgomotul

aprins radio cămașă ciorapi spălat pe dinți

spiralat al morții cum îmi eliberează urechile

taxi mesaje mailuri uși rotative rânjete

focare de forfotă caleidoscoapele

3. lebede hrănite

pași mărunți pe hol balans din șold apoi

femeii isterizate nu iradiem / între

cu pesticide ciocnindu-se

corpuri nedelimitate catarama genții

ca niște dodgemuri

Michael Kors sclipește filtrând

provocând contuzii

razele / plăcuță de ozon detașabilă

în ochii barcagiilor

2. mașina cu doctoranzi traversând miriștea

soarele împrăștie alergii.

în négligée / vizual de partea cealaltă a ecranului afișezi cele 24 de puncte

în flăcări / secole de ispășire instant

4. nu mai știi ai ajutat sau ai fost ajutat dar

capul la cutie / visul

stați la aceeași masă:

părul blond h&s: iată glonțul l-ai declanșat dinăuntru sau acolo și-a găsit adăpost mumificat sub filmul blurat al cămăruțelor vino dulce interval dintre declic și vaiet fecioară de fier a epifaniei vino 5. o burtă albă ca laptele căptușind ecranul operație touch cyberbeluș picotind

Șamanul „Această lume fără slavă Ce se opune marelui Nimic” Faust al lui Goethe De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul dar de fiecare dată uită că în el se ascunde și moartea.

Despre mine ce vă pot spune cînd deja ați aflat că sunt martorul orb preamărind labirinticul drum al eșecului SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET TOATE NOPȚILE ALBE ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN GRĂDINILE SPAIMEI. Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă zilnic mîngîi un trecut dolofan supraponderal și apatic și ca nimeni altul recunosc degringolada și treptele răbdării clipele amorțite-n regret aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.

TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA. Sunt cel care-așează tablouri senine prin grădinile spaimei.

Sfinx mișcător pe aleile veacului tot mai aplecat trec pe străzi precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.

De ani şi ani plimb pe străzi ideea unui poem de parcă mi-aş plimba propria-mi moarte.

Deseori prietenii vorbesc înşirînd verzi şi uscate despre glorie sex sau politică şi nu-i aud.

Poemul nescris zumzăie în urechi şi mă scoate pe străzi intru în bodegile unde altădată prezidam mese de prieteni.

Să luăm o bere zice Lessy, asta mai saltă glicemia!

Luăm bem în tăcere eu simt cum poemului încep a-i creşte solzişorii brusc mă ridic şi ies iar pe străzi ies prin pieţe aici totul se vinde şi totul se cumpără paradisul murdar poate ajunge pînă şi-n grădinile suspendate pînă şi în privirea lui Orfeu întoarsă spre Euridice.

DE ANI ŞI ANI PLIMB PE STRĂZI IDEEA UNUI MARE POEM DE PARCĂ MI-AŞ PLIMBA PROPRIA MOARTE.

Pentru ultima oară Pictorului Dorin Baba Doar ceea ce-ai iubit trăieşte cu-adevărat.

Cui îi pasă că paşii-mi vor rătăci poate pentru ultima oară pe strada Lăpuşneanu a unui mare oraş din Europa de Est că voi privi Biserica Trei Ierarhi pentru ultima oară că poate după amiază voi asculta pentru ultima oară cîntecul condorului din poemele lui Walt Whitman că voi citi pentru ultima oară sceptica Glossă eminesciană sau versetele din Biblia pre versuri tocmită de Dosoftei.

Cui îi pasă că am probat paradoxul ca probă a creierului viril că am scris cîntece de amînat trufia că voi număra pentru ultima oară plopii şi pentru ultima oară îmi vor ieşi fără de soţ că teama de moarte se destramă încet ca broderiile atacate de molii. ................................................

Nu vreau să-mi închipui cum va arăta peste o sută de ani mîna care-a scris acest poem.

nr. 70 n aprilie 2017

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

Robert Șerban Elisabeta Boțan mă ascund lipit cu spatele de bronzul zgrunţuros cu ochii ţintă la limba care atârnă imobilă şi ucigătoare

Chintesența iubirii

în clopotul cel mare e negură dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea

Poetică

aburi se ridică din mine şi se condensează pe limba de bronz o umezesc şi o sărează iar ea începe să se mişte încet ca un mort înviat de ploaie

Să nu te laşi să nu te laşi niciodată îngropat de viu nici măcar atunci când copiii vor să însufleţească nisipul şi te aleg pe tine să-i dai o formă nu căuta niciodată sub apă lucrurile pe care le găseşti şi pe pământ nu căuta acolo nimic mai bine azvârle cu bulgări şi pietre fă valuri

În urma ta, doar mirajul în țăndări.

în fiecare zi răscoleam printre obiecte care îşi pierduseră mirosul de parcă erau căzute din altă lume o lume cu un soare ce se strecura prin locurile ascunse şi apoi se transforma în felii de caşcaval galbene şi mari

stăm înşiraţi umăr lângă umăr şi fiecare îşi primeşte trofeul: un pepene în care a fost încrustată faţa celui ucis cu sabia cu suliţa sau cu mâinile goale din chipurile învinşilor se prelinge o zeamă galbenă ca o ceară topită stăm umăr lângă umăr şi din când în când unul dintre noi îşi plimbă degetul pe faţa duşmanului apoi îl duce la gură şi plescăie de plăcere

Mă ascund mă ascund în clopotul cel mare al bisericii şi mă rog să nu moară nimeni şi să nu fie sărbătoare să nu crească dintr-o dată râul şi focul să nu răbufnească

Odă vieții Există suspine care reverberează în cer, există lacrimi ce se nasc doar pentru a reflecta curcubeul.

Iubire Ne-am îmbrățișat ca două curcubeie, Și am pecetluit orizontul, cu un singur sărut.

Origini Îmi adun pustiul, neputințele și îngenunchierile, și mi le fac început de drum.

Contragreutate Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale.

Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont.

Omul se hrănește cu abisurile sufletului său.

nici anul acesta n-a fost război dar femeile au strâns mai mult orez şi ulei mai multă fasole făină şi floare de ceai am cumpărat cămăşi închise la culoare şosete mai groase ace cu gămălie coli cu plicuri şi cerneală am cumpărat

ne-am întors tencuiţi cu pământ şi sânge cu genunchii zdrobiţi şi cu ochii prăvăliţi afară din ţeste mai puţini dar fără să ne ştim vreodată numele

Eu trăiesc în poezie, ies doar uneori ca să privesc lumea.

aproape o vacanţă de vară am căutat prin podul casei diplomele bunicii îmi spusese că şi ea a fost premiantă la şcoală iar asta chiar nu-mi venea să cred

N-a fost război

Ne-am întors

Din oficiu Epilog

mai bine aşteaptă ploaia şi învaţă-i şi pe ei să aştepte

n-a fost război dar cerul e un insectar în care strălucesc gămăliile acelor

Există orizonturi ce dau naștere la apropieri.

Lumea premianţilor

să nu-ţi doreşti niciodată să sapi o fântână chiar dacă gura şi ochii tăi şi ai copiilor tăi vor seca

n-a fost război însă copiii au căutat cuie să le aşeze în vârful săgeţilor de salcie iar pietrele tăioase le-au spart buzunarele cei mai destoinici dintre noi au dormit afară noapte de noapte şi n-au închis ochii decât atunci când hulele începeau să cânte

Poezia e singurul nostru teritoriu.

Dincolo de el nu existăm.

Vrajă De multă vreme nu mai știu nimic de tine.

Doar uneori, te mai strecori printre gândurile mele, le agiți, și le faci zâmbet. de câte ori treceam prin ele subţire ca un fluture fără aripi în urma mea se ridica polenul iar lumea se întorcea din moarte şi se oprea la jumătatea drumului

Secvențe distanțe destrămate în hieroglife brodează implacabile perdeaua orizontului.

Când ești departe…

mă mişcam încet eram de câteva ori mai uşor decât lucrurile pe care puneam mâna şi care mă ţineau acolo ca nişte ancore de lemn de lut de sticlă de ceară

Gândurile mi se fac stoluri și zboară către tine, se pierd în ochiul orizontului. Și știu că tu le aștepți acolo, dincolo de pleoapa lui, ca să le întâmpini învăluit mereu de lumina zorilor.

Să fac acelaşi lucru

Artă poetică

să fi avut vreo trei ani când am văzut pe stradă o femeie cum se opreşte îşi duce mâna la frunte la coşul pieptului la umărul drept şi la umărul stâng am crezut atunci că a cules ceva cu degetele

Poezia cântă înăuntrul ființei mele când sosești pe cărarea literelor și descoperi cuvintele mele ce-au fost ale tale dintotdeauna, atât de ale tale, încât mă surprinde faptul că le-am scris eu.

am alergat acasă m-am oprit în faţa oglinzii n-aveam nimic de luat nici de pe frunte nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat aşa m-a găsit tata încercând să prind ceva cu mâna dreaptă orice m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic am aflat mai târziu că femeia înfipsese în ea patru cuie şi că venise vremea să fac şi eu acelaşi lucru (din volumul Ascuns în transparență, în curs de apariție la editura Polirom)

(soțului meu)

Poezia cântă înăuntrul ființei mele atunci când îți ascult glasul și descopăr că vorbele tale au fost ale mele dintotdeauna, atât de ale mele, încât mă surprinde faptul că le rostești tu.

Logodnă iluzorie Mi-ai oferit un castel pe tărâmul norilor, cu covoare de tăceri, pe care nu puteam călca, și pereți de umbre, fără uși și ferestre.

Mi-ai oferit o hartă stelară, ce indica toate căile ascunse ale mirajului, menite să mă facă să rătăcesc prin mine însămi.

Poveste A fost odată un timp ale cărui veșnicii se ascundeau în lumina clipei.

A fost odată o lume așezată pe aripa de foc a unui sărut.

A fost odată un cer întins pe struna albastră a unui fior.

A fost odată o oglindă de vis ce închidea în ea universul

Evadare M-am lăsat furată de alunecarea unui tril de pasăre; am închis ochii și m-am trezit pe tărâmul copilăriei.

Egotism Ai plecat cu păsările migratoare ale zilei în căutarea parfumului încins al narcisei.

Ai rămas pe țărmul lamentărilor în nuditatea propriei tale melancolii în așteptarea unui vis rătăcit.

Trompe l’œil Acolo erai tu - privind absent în propriul tău abis după perdeaua delirurilor.

Fish Bărbatul-pește îmi scapă mereu printre degete.

Bărbatul-pește mă privește fără să clipească și fără să mă vadă.

Bărbatul-pește se întoarce mut și se pierde în apele calendarului.

Mi-ar fi plăcut să fiu...

Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de rouă ce străluceşte suav pe firul ierbii.

Mi-ar fi plăcut să fiu raza de soare ce se scaldă în mireasma trandafirului.

Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de ploaie Care sărută pământul înainte de a se destrăma.

Mi-ar fi plăcut să fiu zbor înalt de vultur mereu îndrăgostit de cer.

Mi-ar fi plăcut să fiu valul ce în legănarea sa adună aurul nisipului.

Mi-ar fi plăcut să fiu clipa care atinge veşnicia.

Mi-ar fi plăcut să fiu misterul primei stele ce răsare noaptea pe cer.

Toate acestea la un loc mi-ar fi plăcut să fiu ...

Dar eu sunt acel suflet visător mereu îndrăgostit de nemărginirea Lumii.

(Ne)poveste Eu îmi doream doar să împărțim misterul lunii.

Tu voiai să fii stăpânul constelațiilor.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

Motto: „Știți, de regulă scriitorului român îi cade la suflet și-i face multă plăcere ăl de scrie ca el însuși, puțini sunt cei deschiși cu adevărat care să parieze și pe vreo altă formulă, puțini sunt cei cărora le place și cineva care scrie complet diferit față de ei”.

Nicolae Iliescu, Anacronica literară, „Convorbiri literare”, februarie 2017 „Criticatorii”, ca să uzez de vocabula lui Virgil Diaconu, vorbesc despre o criză a prozei scurte. Pesemne nu i-au pus la socoteală pe Cornel Nistea și pe Remus Valeriu Giorgioni, care nu vor să pună „piatră tombală”, cu inscripție funerară adiacentă, pe personaje. Poate pentru că ambii scriitori dețin facultatea de a trăi simplu, pe care o am și eu. Nistea narează simplu, sub un titlu simplu (Ieri a fost duminică, ed. Grinta, Cluj Napoca, 2016) evenimentul concret, fără a amesteca planuri temporale. La el, fibra realistă este mai puternică decât la Giorgioni, care amestecă lucruri și planuri, augmentând, totodată, și puterile lor. Lumea reală și lumea ficțiunii se întrepătrund, iar fantezia povestașului devine „realitate trăită”, ca în Năclăit de narațiune (din vol. Arlechinul și Colombina, ed.

Marineasa, Timișoara, 2013), unde, scriind premonitoriu despre boala mamei în 7 decembrie, chiar se întâmplă ce-a narat în 27 decembrie. Dar care e realitatea? m-ar întreba, cu siguranță, Giorgioni. Și de ce n-ar fi realitatea cea pe care o închipuim, lumea paralelă pe care o inventăm? Prințul Mâșkin e mai viu decât orice prinț, pe doamna T. aș recunoaște-o pe stradă. Marii condeieri născocesc oameni vii, chiar vietăți ca șoricelul lui Boris Vian, ca motanul Behemoth al lui Bulgakov, ca melcul Adeodatus, creația lui Mihai Ursachi... Cărui cititor nu i-a fâlfâit prin faţă corbul lui Poe sau pupăza lui Nică ? Oaia, odată desenată pe hârtie de Saint-Ex, trăiește pe cont propriu și se pregătește să mănânce roza. Când vezi un gândac de bucătărie, nu te gândești că e metamorfoza lui Gregor Samsa?

Iar Giorgioni nu încearcă să captureze „fluturele de miozotis” al inspirației?

Ambilor autori, Cornel Nistea și Remus V. Giorgioni, cultura orală a locului natal, în special paremiologia, le dă echilibru. Încadrându-se în datele psihologiei cuminți, adică aceea cu minte, resping lubricul, sexul asistat, programat să prindă la cititor, en vogue în proza postsocialistă. Nistea se arată net contra mizerabiliștilor (Geniul), iar Giorgioni se opune unui „textualism sexist” invadator.

Nici urmă de maidan, cu sau fără dragoste, ceea ce este reconfortant acum, când se laudă lipsa de inhibiții și se taxează ” inhibații”, care nu ajung la scriere „liberă”, cum ar fi a lui Charles Bukowski. Histoires de cul, specialitatea „Plai cu boi”, le sunt complet străine, ca și „cuvintele spurcate”, spre a le numi ca Sf. Marcu Ascetul. Prietenul lui Pițu, Giorgioni, știe (de la Luca) ce-i de știut. Că astfel de scrieri produc „more pricks than kicks”. Nu traduc, las așa. Remus, ca și Cornel, refuză derizoriul, grotescul, caricaturalul ieftin.

Când se întoarce la iubirile dindărăt, ca să zic așa, Nistea intră în stare de reverie romantică. Desenul e alb-negru, ca-n filmele de dinainte de cele colorate.

Giorgioni merge spre roșu de asfințit, dar și spre „roșu de supărare”, încearcă mai multe nuanțe, mai multe arabescuri, îi „miroase a cer, a uger doldora de lapte, a coriandru și a cifra șapte”. Și-l sfătuiesc să nu se lase înecat de sorbul prozei poematice. În cele mai reușite dintre schițe, este economicos cu metaforele despletite.

Bucuriile mici, jurnaliere, la îndemâna noastră, sunt în atenția lui Nistea: ca locatarul de bloc-coteț. Își amenajase un petec de grădină, cât o batistă, să-și bea cafeaua din cana albastră după un gard înalt, ca să uite de reaua așezare. Atât de mică e grădinița improvizată, că pare „preludiul unui mormânt”. „Comunic zilnic cu personajele pe care le creez, eu însumi devenind personaj”, mărturisește Cornel Nistea. Și chiar devine când admiră cum o fată îmbracă, în vitrina unui magazin, un manechin, cu infinită tandreţe în gesturi. Nistea însuși (sau personajul său?) crede că tandreţea este „element vital al existenței”.

Obsedat de „altcând”, se întoarce în timp, în vara trăită sau închipuită a unei vremelnice iubiri, cu căpițe de fân, ca-n tablourile lui Monet.

Când combină, așa cum face Costache Olăreanu, ficțiunea cu infanteria (altfel zis, realitatea), iese o schiță (nuvelă?; povestire?) splendidă, Cum să mori, dedicată nu întâmplător lui Mircea Muthu. Moartea pare a fi o infirmieră de 140 de kile, care-i cere pacientului 3 lei, să-i cumpere apa vitală. Scăpat din ghearele ei, bărbatul își povestește experiența dramatică unui prieten. Și cei doi nu mai știu, deopotrivă, dacă au trecut frontiera dintre lumi, dacă mai sunt în trupuri

eseu

nr. 70 n aprilie 2017

S.O.S., proza scurtă!

pământești sau într-un abur. Finalul o dă pe umor: vii sau morți, bărbații îşi propun, după gustul fiecăruia, să ia de la bufet o bere sau o țuică. De altfel, comicul sparge de multe ori încordarea. Întrebare: „Care-i cel mai bun vin din România?” Răspuns: „Vin rușii!”.

Hazul lui Nistea e stenic; la fel, al lui R.V. Giorgioni.

O mulțime de personaje hazoase, în ipostaze comice țâșnesc din sinea lui. În maniera de a nara a lui Cornel Nistea intră multe feluri de tăcere. După mine, De ce tăcerile ar fi putut da titlul cărții. Nistea tace când trebuie și o și declară: „Nu de puține ori tăcerea înseamnă ceva”. E vorba de tăcere la vreme, cum cerea înțeleptul.

Citim din răspunsuri și nerăspunsuri ce-i de citit și când e vorba de tăcerea deținutului politic trecut prin experimentul Pitești.

Comparativ, discursul lui Giorgioni e cam logoreic. În Arlechinul și Colombina, ocolește și el tema obsedant-gravă, contracarând, cum observă Viorel Marineasa, dezolarea. Drama e surdinizată, tristețile sunt disimulate abil sub masca de Arlechin (în iarbă). Vrea să nu pară melanholic, să ignore șirul de tracasări, sub aparențe autoironice.

În „noaptea cea mare, cea dintre ani”, un medic de gardă la Municipal citește Bellow între o peritonită și un atac ischemic. Ruptura de cord propriu e prost cârpită, dacă nici tema morții, abordată în Darul lui Humboldt, nu-l captivează. Doctorul salvează de la moarte, gândindu-se că abia după moarte e adevărata lume, că, după capăt, urmează alt început, așa cum bine știe „femeia cuminte de țară”, răpusă de un șoc anafilactic. Ieșirea prin morga aflată la doi pași înseamnă o fereastră deschisă în cer. Și Nistea, și Giorgioni se întâlnesc din nou când au în vedere cunoașterea morală. Ardeleanul Nistea, care este și etnolog, o exersează printre sătenii care își mână carul cu boi ca „oameni detașați de netrebnicia din lume”, în timp ce bănățeanul Giorgioni, licențiat în studiu biblic, caută sprijin în rădăcinile morale din Fârdea. Plictisit de „servituți terestre”, de nesfârșitele zile când îmbină inutilul cu neplăcutul la serviciu, se întoarce în natură, ca într-un limpeziș salvator după zilnicăria banală de hidrotehnist.

R.V. Giorgioni meșterește mai mult decât Cornel Nistea la frază. Poate i se trage de la poezie faptul că are curajul să ia taurul (metaforic) de coarne, un taur blând de altfel. Descrierea mersului Colombinei țintește poemul. Femeia, comparată cu o carnasieră, duhnind a panteră, plutește „în levitație la 16 centimetri deasupra trotuarului”; vibrând ca o coardă de mandolină, îl ține în lasoul ei pe Arlechin, care-și maschează amărăciunea de-a o iubi, cum altfel decât ironizându-se: „mort, își păstrează simțul umorului: râde-le-n nas celor ce încă mai cred că-s vii”.

Giorgioni îi transcrie notițele, intrând el însuși în rol de arlechin, deși ține să precizeze că „autorul acestor rânduri nu e cel de pe copertă”.

Poet și critic de poezie și el, Giorgioni știe că „există riscul ca un adevăr exprimat prea frumos să nu fie luat deloc în serios”. Când confesiunea e mult prea înzorzonată de comparații, de metafore, proza se subțiază. Abundența de „artisticării” alungă cititorii.

Giorgioni pare a construi pe apă, iar construcția pe apă se cam scufundă. Nu și schița, intitulată Azimutul mortului sau Furtună pe lac, cea mai bună din volum, tocmai pentru că echilibrul calofil e perfect. Cuplul Arlechinul și Colombina e alegoria unei iubiri/ căsnicii eșuate, însă Giorgioni înclină mai mult spre magie, în timp ce Nistea e atras mai mult de alegorie. „Fructifică terenul”, așa cum ar spune un etnolog. Din Boian, mentorul meu aflăm scurtcircuitați că șăgalnicul bărbat, împușcând peștii cu arma din dotare, șeful pepinierei de 40.000 de hectare, favoritul femeilor, de la fete de măritat până la vârstnice, era un nenorocit de slubaș al Securității, cu carnețel la purtător, contribuind „la

lichidarea ultimelor grupuri de partizani din Muntele Mare și la dezastrul ce a urmat, jumătate de sat fiind arestat și deportat în coloniile de muncă forțată din Bărăgan. Și când mă gândesc ce bine îi stătea lui în costumul kaki, cu arma la spate, cu lănțișorul de aur la gât, cu pălăria ușor dată pe-o ureche. O, dar cum aș putea uita acea drăgălășenie de-a lua cu brațul femeile de după gât și-a le șopti ceva tainic la ureche, ca la plecare să le tragă cu ochiul”. Și cu timpanul, adaug eu. Povestirea e un apel fast la memorie, când nu mai e de glumit cu ororile comunismului.

Giorgioni „fructifică terenul” și el, în Pădurarul.

Silvicultorul venit în control la canton citește, din plictis, tot: de la inventarul pepinierei până la activitățile neprofesionale” ale moșului „nițel vițel”, care scrie pentru „Scânteia” și „Drapelul roșu” poezele patriotice, îndemnat de consoartă: „Fă d-alea ca Mihai Eminescu, A. Toma, Radu Paraschivescu, Mihai Dragomirescu”. Deschide și scrisorile delicios agramate ale păduriței către soțul aflat la „cursul de pădurari în Capitală”: „Află despre a ta fam. [...].”

Finalul? Rătăcit la mijloc de codru des, vede antena unei rețele de telefonie mobilă: „lighene suspendate pe arborele metalic”. Ajunge cu greu la „liziera pădurii.

La liziera secolului XX. Peste deal se zărește secolul XXI”. O pornește „către secolul meu, și începe să mă amușine teama.” Descrierea pădurii labirintice, aproape sadoveniană, este excelentă.

Ce mai e de făcut? Întoarceri în timp, ca în Musafirul îndelung așteptat, schița lui Cornel Nistea, unda de fantastic rezultând din confuzia de persoane.

Magdalena e iubita tandră a musafirului așteptat cu friptură de bibilică, arozată cu vin rose sau a fostului iubit, pe care-l pălmuiește cu ură? Nici nu vreau să știu. Înapoi în timp se duce și Giorgioni. Călătoria lui preferată e printre incunabule, pentru a-l întâlni, în chilia lui, pe Diacul (un grămătic în scriptoriu): caligrafiind vocale și consoane; „atunci, văzându-l așa concentrat, cu desăvârșire absent, mă încearcă o bănuială... Dar dacă eu nu exist pentru el? Îl ating ușor, cu două degete pe umăr: diac(on)ul meu este lipsit de consistență, pare făcut cu totul din ceață și din lut.

Atunci îmi zic fericit, e bine că totuși există el pentru mine, altfel cum aș fi putut înregistra această minunată experiență? Iar dacă eu nu exist pentru el, cu atât mai bine, îl pot ține sub observație cum ai urmări un pește într-un acvariu. Pot să-mi bag nasul nestingherit prin cărțile lui, cărțile din această atemporală bibliotecămuzeu”.

E și prilejul ca Giorgioni s-o ia spre eseu. Numai că, atenție, granița dintre eseu și narațiune e foarte alunecoasă. Sorbul apelor, Leviathanul și Regina din Seba nu prea au ce căuta într-un volum de proză scurtă: pare a fi o lipitură de fișe, cusute cam neîndemânatic. Cititorul e năclăit nu de narațiune, ci de datele enciclopediei.

Ca și în cazul inflației de metafore, Giorgioni nu face economie de termeni științifici. Excesul de cuvinte hidrologice îi bagă pe cititori la ape sau sub ape. La fel se întâmplă cu Informațiile despre Solomon, regina din Saba (sau Seba, cum preferă RVG), Lilith, Simon Magul, despre rinocerul care l-a salvat la potop pe regele Og, al Baranului etc., etc., care nu se prea leagă cu terfeloaga descoperită de o cercetătoare cu „sâni bogați” din echipa Gusti. Tête-à-tête-ul cu fiul popii din sat se schimbă cu un altul, colegul de la școala de institutori, Ițic Leibovici, care are altă viziune despre Îngerul apelor, alias Leviathan, regele peștilor etc., etc., prilej pentru alte fișe de enciclopedie. À propos: Sărbătorile la români nu e de M.N. Florea, ci de Simion Florea Marian. Sau ficționăm și numele autorilor?

Ițic vede alți îngeri și alți demoni: câte unul mic stă pe fiecare frunză de nuc, mai sunt și demonii din iazuri și iezere, care pot fi alungați cu șofarul. Saluți pe cineva noaptea, o avertizează Ițic pe Lizuca, gata, l-ai salutat pe Scaraoțchi. Curat haloimis, poete! Fiul popii dispare cu tot cu frumoasele motive anunțate și ratate: „Pasărea care vorbește/ Pomul care cântă/ Și fântâna care luminează”. Lizuca și Ițic descoperă, în șopron, scara lui Iacov, cu teologi, istorici, demoni, pe fuștei. Îl sfătuiesc pe Remus V. Giorgioni să mai stea pe text, să-l fârcălească (iată, am învățat un bănățenism). Om al apelor limpezi ce se află, poate limpezi narațiunea. Îi spun asta pentru că mi-a ascultat sugestiile (rar lucru!).

Din ed. a II-a a romanului Cei șapte morți uriași a scos predicile ținute, ”de dragul lui God”, de „nea Puiu” şi narațiunea s-a sudat: impecabil.

Cartea poate orice: chiar să te introducă în mașina timpului. Dacă te prinzi bine de vis, atunci poți intra în timpul copistului, ca Giorgioni, ba poți să smulgi o pagină dintr-un op de la 1874 („conștient de sacrilegiul săvârșit”), ca să probezi că ai fost în chilia diacului, exemplarul fiind un incunabul: unic adică. Sau reintri, ca Nistea, pe cărările înflorite cu maci, pe unde umbla prin tinerețe.

De încercat.

Cornel Nistea și Remus Valeriu Giorgioni par a striga SOS, proza scurtă!

nr. 70 n aprilie 2017 Somptuosul bine temperat.

Mitul regenerator al discursului liric sau despre distopia la purtător în poezia lui Marian Barbu

Scrisul-suferință e un dat iar scriitorul un mărturisitor, pare a fi sugestia volumelui de poeme Aproximări soresciene, al lui Marian Barcu (Craiova, Editura Sitech, 2012, 132 p.), carte adeverind un lirism ridicat la rangul artei. Un eu înnobilat de poetizare, oficiază solemn un spectacol al de-convenționalizării iar blindajele metaforei din acest proiect vizionar sunt înzestrate cu puterea de a rezista constant în captivitatea unei ispititoare experiențe inițiatice de re-formulare a compoziției lumii într-o pecete a discursului absolut originală. Deloc epigonism, doar asocieri regeneratoare - de la eu liric la eu liric - de a oferi o re-citire a lumii din perspectiva mitică a filosofiei poporalului („Mișcarea bradului de munte/ Am văzut-o când umbra lui/N-avea fiori de migrație”), extaz demantelat de insertarea, cu efect spectaculos, a modernității înscenate și regizate în evantaiul somptuosului bine temperat.

Pe terenul simbolicilor unei rotualități mimat romantice, fertilizat cu majusculele unor reabilitări ale orfismului, cu „armătura” dedublării tipologiilor sensului prim al ars scribendi: Dar și cu un umor reținut, exprimând această - spuneam - grammata a somptuosului funciar. Nici recuzita metaforică, nici „starea de poezie” nu sunt calchierile flecărelii soresciene, a umorului furtunos, în pofida titlului cărții. Marian Barbu are și el o mască, dar nu a efebului acalmiilor spiritului, ci poemele sale poartă obstinant însemnele unui cult al virilității spiritului („În al ddoilea centenar/Al ridicării sufletului/În împărăția râsului.”), sentiment indicibil.

Pentru că eul nu „șoptește”, eul „strigă”, nu are tresăririle de jenă ale elegiacului, este stupefiant în „provocările” lui, oracular. Melancoliile sunt „mistuite” în de-construcție, de-convenționalizarea se execută în racur-siile discursului, gestualitatea e susținută, uneori, pe „dislocări”, oprimând ludic, grotescul și instaurând ca pe o alură a „fracturării” sensibilității, senzualul: „Să fie toate acestea semne de neputință/Că nu pot să fug de mine/Nici măcar în vis/Nu mai vorbesc de credință!/ Atunci cine a proiectat/Ceasornicul trupului meu aseară/ Alaltăieri seară,/Și tot mai des în serile/De iarnă-vară,/ Să facă scăpată iubirea cu un scop?/Că ea vrea să fie singură, abstractă,/Ea,/Fără mine, nu valorează/Nici cât o-nchisă poartă./Mai rar,/Poarta va fi fugit și din Dicționar,/Cum vreau eu să fug de mine/Ca de un galben și gol buzunar.” (Zeul mă sfătuiește, p. 100).

O impresie plăcută o lasă la lectură starea de veghe inefabilă pe care o intuiești în fiecare poem, în modul de a edifica un imaginar, ici-colo fisurat precar, de sincope manipulatoare ale cadenței convingătoare mai ales în partea de a restaura „stări de grație”, relansând proiectul unor refulări în meditativul empiric. Argumentele unei soteriologii a „totalității semnificative” nu lipsesc. Ca și reperele unui orfism („Pe ușa de serviciu a zânelor”) întreținut de stilul, original, în care eul auctorial își desfășoară neîntrerupt atașamentele pentru „înscenarea” metaforei.

Evanescențele, moduri prin care abolirea timpului are aspectul unei retrageri/mutări în perisabilul elanurilor.

Subtilitățile discursului dau senzația unei hierofanii, figurația altor aproximări (acest aspect ceremonios) e decodată ca ordonare. Fiecare poem e o unitate dinamică, o conotare a tentațiilor ludicului. Sunt, așadar, diseminări necontenind, asemeni asimilării divinului. Numai că destule interludii aparțin eului (insului) auster, meditației grave, macabrului într-o migrare perfectă a derivatelor „feeriei” contrapuse stagnării, morții, poeziei macabrului, teritorii labile ale „transcendenței” textului. Un poem regenerator de idealitate, minunat, asimilează aventura cunoașterii lumii fascinației limbii române: „Piatră și floare de colț,/Zmeul de vânt și omida de pământ,/Ghiocel de munte, de cuvânt,/În lumina vie a unui jurământ,/Te văd cuprinsă de vraja/Parfumului/Nu/Atât de blând,/ Care rămâne tot trufaș,/Fără egal pe muntele golaș./ Cum să dispari în mâna mea/„Să-ți frâng chiar eu/ Măreață existența ta? (...)/Te rog nu uita -/Prăpastia e adâncă și rea,/Poetul, cumva îndrăgostit de floarea ta,/Numai prin cuvânt/Poate te va fi nuntit/Ca să intri în cetate,/După ce pleoapa zilei,/Te va fi închis în noapte.//Rămâi în piatră,/Mângâiată doar de vânt/Și de lumina îmbălsămată//Pe care o deschide litera a/În alfabetul meu zeiesc,/Ca prețuindu-te pe tine,/Limba română s-o împărățesc.” (S-o împărățesc, p. 55) Ponderea ludicului e, desigur, covârșitoare. Dar universul imaginar, dincolo de nerelevanta tentație surrealistă, are corespondențe în explorările poemului postmodern, cu inserția ironicului (nu ironice analogii) dar și a memoriei livrești. Distorsionările temei/ temelor, diafanul imageriei - mai rar crepusculară și nici previzionând „apocalipsele” reveriei elegiace -, îngăduie o libertate a fanteziei precum în articulările poeziei optzeciste. De aceea, deposedările de revelații țin de un „fals” al evidenței, un fel de „corporalitate” a aceluiași imaginar deversând în spațiul emblematic ecourile unor texturări de motive, teme, idei, atitudini, cu dexteritatea (estetic înțelegând) originalului evocator de meelancolii ale „avânturilor metafizice”.

Ionel BOTA

recenzii

actualitatea literară 11

Iubirea de Dumnezeu și dorul de poezie Un nou studiu al Florinei-Maria Băcilă În ultimii ani, citadela universitară a Timișoarei s-a binemeritat cu nume importante de cercetători, afirmați în varii domenii ale științei și culturii, adepți ai noilor orientări și curente care, în plan european și în plan mondial, au imprimat o direcție reformatoare acestor domenii, relansând aria investigațiilor și definind nuanța de aer proaspăt ce fundamentează tonalitatea, intensitatea și pragmatismul tuturor acestor explorări.

Filologia timișoreană, în ultimul deceniu, a dobândit noi argumente, reprezentând personalități și opera lor, care consolidează prestigiul comunității universitare. Un nume important este tânăra Florina-Maria Băcilă, cu preocupările sale constante în gramatică, lexicologie și stilistica limbii române ori perspectivarea limbii în sincronie și diacronie, specializări în jurul cărora se conturează la modul perfec-ționist destinul omului de știință și al omului de cultură, la unison cu demnitatea asumării profesiei la una dintre catedrele Facultății de Litere, Istorie și Teologie, de la Universitatea de Vest din Timișoara.

O carte recentă, Dorziana - o (re)construcție a textului prin limbaj (Timișoara, Editura Excelsior Art, 2016, 500 p.), vrea să fie o proiecție originală asupra unei integrale lirice din constelația posterității literaturii române, o abordare insolită, am zice noi, asupra operei unui poet de factură mistico-religioasă, Traian Dorz, spirit al marilor risipiri de destin, între bucuria de a fi mărturisitorul celorlalți, experiența stărilor-limită și ludicul căutării lui Dumnezeu prin această bucurie a poeziei.

Structurarea capitolelor și subcapitolelor cărții indică un demers critic-analitic serios, o aplecare atentă a autoarei noastre asupra unei opere pe care capriciul posterității a definitivat-o, obligând, astfel, generații de iubitori ai genului să viziteze și să reviziteze, ca pe o restituire necesară, literatura acestui veritabil misionar al iubirii de Dumnezeu în cetatea poeziei și a dorului de poezie.

Aspirația (eminesciană) spre absolut, retrezește, firesc, și în poezia lui Traian Dorz, valențe semantice, dorința de plasticizare a contrastelor, derivate, componente, un inventar al conectorilor, toate acestea fundamentându-se între atributele de prim rang ale Creatorului, cum conchide undeva autoarea studiului. Florina-Maria Băcilă discută prefixele de negare sub specia categorialului opoziției negativ / pozitiv, dar și opozițiile semantice privative, derivatele cu ne- (nehotar, nemargine, a necuprinde, nemaispus), inspiratorii necuvântului blagian și necuvintelor nichitastănesciene, derivatele cu afixele superlative, cu prefixele stră- (a strălumina, străluminat, străluminos) și prea- (preacurat, preafrumos, preacinstit, preasfânt, preafericit), mărcile superlativului relativ. Temele, însemnând o cercetare stilistică integrală, indică și ambiționarea eului liric spre a releva caracterul atotputernic al Divinității, poezia lui Traian Dorz fiind, în accepțiunea autoarei dintr-un titlu de capitol, „cântec peste rugăciunile noastre”.

Demersul analitic, original el însuși fiindcă exprimă, firesc, și o implicare afectivă a specialistei, are în vedere și referențialitatea în progresie a construcției textuale.

Eul liric, nu mereu „un suflet copilăresc”, astfel subliniat de Florina-Maria Băcilă între contemplație și misiune, întrebuințează valori semantice ale cuvintelor, accepții figurate, derivate și termeni expresivi (năier, harfă, dor), funcția fatică (prin utilizarea imperativului).

Dar analiza contextuală interferează determinări atributive multiple complinind sensul regentului, substantivul farmec, adjectivele de proveniență participială fermecat, vrăjit, încântat, răpit, verbul a încânta, substantivul încântare, accepțiile figurate ale lui a răpi, substantivul răpire, derivatul răpitor.

Opiniile Florinei-Maria Băcilă apasă pe urgența unor reorientări în analiza operei, cu implicații sugerate criticii noastre literare, în ansamblul dinamicilor ei: „Emblematică pentru poezia dorziană este, cu certitudine, conceperea textului prin acumulări și dezvoltări în simetrii sintactice, sub forma unor aglomerări semantice în asecendență, de limpede transparență, cu efecte de poeticitate moderată, ca

mijloace esențiale de intensificare a mesajului și de decodare dirijată (cvasianalitică) a acestuia.” (p. 139).

Un capitol la fel de interesant este cel dedicat fenomenelor lexico-gramaticale și statutului identitar al unor volume dorziene precum Minune și Taină, Locurile noastre sfinte, Osana, Osana.

Abordarea își propune explorări inedite, configurări ale tematicilor, specific lexicostilistic, devenirea spirituală a versului dorzian: numele Maicii Domnului, valențele stilistice ale gradului maxim al intensității, adjectivul divin, culoarea și denumirile cromatice, afectivul și senzorialul, adjectivul polisemantic dulce, substantivul dragoste, dativul adnominal, structurile nominale și bogăția semantică a adjectivelor. Discuția prilejuită de indestructibilul ecuației dragoste – cântare – creație arată un filolog inteligent, rafinat, subtil și decisiv, care nu întâmplător și-a ales poezia lui Traian Dorz pentru a-i explora profunzimile: „Regentul unui atribut substantival datival poate îndeplini nu numai funcția sintactică de nume predicativ, ci și pe aceea de element predicativ suplimentar (corespondentul său dintr-o structură amalgamată)” (p. 305) ș.a.m.d. Între poezie și mitologie, sinele auctorial poate îndeplini rolul de mesager arhetipal. Pledând pentru mentoratul Divinității inspiratoare, conceptul omului retras în singurătatea sinelui (în bibliografia Florinei-Maria Băcilă e des prezent studiul lui Kallistos Ware) poate servi - dacă nu doar suplinește - elaborărilor mistico-religioase în această poezie dorziană. În toate există și trebuie străbătut un „drum al crucii”. Tema păsării măiestre, un poem și variantele sale la Traian Dorz, generează în discursul criticului o abordare etimologică, tema păstorului străbun, figură absolutizantă, trimite sugestii spre Miorița noastră (poetica „trecerii”, aspirația nemuririi). Apoi, multe componente sapiențiale, viața, moartea, renașterea, nunta ca stare extatică prelungită, neprihănirea, iluminarea interioară, păcatul, răsplata, transcendența învierii, cununia mistică, parabolele biblice și simbolurile asociate nunții, oximoronul Maria - Maica și Mireasa.

Un efort consistent și un proiect ambițios încununează, prin acest nou volum al Florinei-Maria Băcilă, prestigiul școlii de filologie timișorene. Dorziana arată, din nou, cum ne apropiem în varii modalități de Dumnezeu, se entuziasmează Simona Constantinovici în postfața intitulată Stilistica sufletului creștin, adeverind, altminteri, dimensiunea unei reușite a genului. Fiindcă nu altceva decât o izbândă a teoriei textului liric consemnăm la apariția acestei minunate cărți, o analiză a limbajului sacru în cazul unui poet precum Traian Dorz, cum va nota în rândurile sale de întâmpinare Constantin Teodorescu.

Or, Florina-Maria Băcilă descifrează atent nu doar bijuteriile stilistice ale poetului, ci vrea să reconstruiască și drumul înțelesului iubirii cu care noi, cititorii, să ne apropiem de textul liric, să ne dezvinovățim de cele mult prea multe ale profanului din noi, din ființa și conștiința noastră, spre a ne reînveșmânta cu lumina cuvântului tămăduitor, mărturisitor, întemeietor, durabil. Specialista recunoaște, undeva, ținta acestui demers al său, punctează borna tuturor țintelor, reperelor pe care a vrut să le atingă și pe care le-a atins restaurând și dându-i o strălucire nouă efigiei unui poet, astfel (re)descoperit: „Fără a fi un scriitor (re) cunoscut, Dorz creează, așadar, literatură adevărată, cu vădite valențe artistice și formative, marcată de o reală vocație a autenticității. Aceasta se înscrie în prelungirea tradiției generate de lirica interbelică (și cu rădăcini în secolul al XIX-lea), inclusiv din punctul de vedere al construcției textuale și al elementelor lingvistice. Stilul poeziei este unul tributar modelului mistic, caracterizat prin simplitate, armonie și cauzalitate, iar limbajul mizează pe termeni obișnuiți, cărora li se conferă semnificații figurate, alegorice sau simbolice” (p. 23).

Cartea Florinei-Maria Băcilă adaugă, desigur, lauri în panoplia succeselor editoriale de la Excelsior Art. Dar studiul acesta, monografiind un poet și opera lui, reprezintă, în primul rând, un nou triumf al școlii de filologie din Timișoara contemporană.

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

12 actualitatea literară

recenzii

nr. 70 n aprilie 2017

Din miezul de poezie cu care se împărtăşeşte poetul

Diana Dobriţa Bîlea Tonalităţile poeziei lui Radu Ulmeanu acoperă un registru întins şi elevat. Poetul este lucid şi pseudoludic, pasional şi metafizic. Una dintre cele mai sigure căi pentru revelarea miezului de poezie cu care se împărtăşeşte poetul are ca punct de plecare, în volumul „Ceea ce suntem” (Editura Pleiade, 2016), câteva versuri din poemul Două feţe: „Am două feţe - una râde/ şi cealaltă plânge.// Obrazul meu stâng e plin de riduri/ şi aminteşte de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted, plin de tandreţe”. Poetul nu scrie însemnat de aceste două extreme - optimism/tinereţe veşnică şi disperare/moarte -, ci aureolat de infinitatea posibilităţilor, realităţilor şi promisiunilor dintre ele. Volumul este structurat în două părţi: „Sub soarele nopţii”, un titlu oximoronic cu o puternică forţă de sugestie, şi „Între oglinzile cerului”. În poezia lui Radu Ulmeanu, prezentul oamenilor este, deloc paradoxal, atrofiat ori insignifiant atât timp cât nu concordă cu firescul, fie el şi al naturii. Pare a fi blocat într-un arc, din care poetul ar putea face să ţâşnească un scut protector, un totem pentru întreaga lume. Instrumentul său de lucru nu poate fi decât cuvântul, astfel că aşază în fruntea pledoariei lirice verbul trebuie (sau expresia e momentul să, cu aceeaşi valoare mobilizatoare, imperativă), anunţând condiţiile ineluctabile ale ieşirii din labirint: „Acum trebuie să ne mărturisim dragostea/ pentru univers./ Trebuie să dăm cărţile pe faţă, nu se poate trişa lumina/ (...) E momentul să ne sărutăm/ pământul de sub tălpi, să ne scăldăm/ în mirosurile pământului, ochiul/ în fâlfâirea razelor aburoase” (Acum). Dacă pământul este

Alexandru MORARU „Iarna Revederii” - astfel se intitulează volumul scos de către Veronica Balaj, în anul 2016, la Editura ”Gordian” din Timișoara. Cu subtitlul ”Jurnal canadian”, cartea se află la cea de-a doua ediție revăzută și adăugită.

Cunoscută publicului, cu un palmares editorial remarcabil, autoarea ne poartă, în paginile tomului, pe un traseu deja consacrat: Timișoara - Budapesta - Frankfurt Toronto - Ottawa. Mai direct spus - România via Canada.

Este îndeobște știut că orice voiaj, indiferent pe ce meridian, poate reprezenta o experiență.

O probă a rezistenței și a îndrăznelii. Un contact salutar, benefic, ori, dimpotrivă, unul

element al macrocosmosului şi al divinului, atunci şi omul ar trebui să fie, în viziunea poetului, conştient de aceeaşi apartenenţă şi să nu se mai trişeze, prin ne(re)cunoaşterea sensului vieţii, pe sine: „sâmburele cireşului ce coace/ primele stele”. Motivul sâmburelui se întoarce în poezia Început de lume spre a dovedi interdependenţa dintre poet/ om şi univers: „nevroza sâmburelui care naşte universul/ se oglindeşte stins în ochii mei/ spre-a dovedi că bezna e gravidă/ de lumină”. Poetul însuşi se percepe ca fiind un fel de sâmbure, putând să perpetueze episodul adamic: „după cum sunt şi eu gravid de fiinţa/ femeii iubite”. Mai mult decât atât, poetul are tot mai pregnant senzaţia contopirii cu „feţele triple ale zeilor”, şi unde am putea să ne ducem cu gândul decât la trinitatea creştină? Această senzaţie inefabilă, plăcută („O stare atât de adâncă de har/ o stare atât de adâncă de pierdere de sine/ de contopire cu toate posibilităţile/ cu toate promisiunile”) se adânceşte odată cu „o continuă stare de intrare în moarte”. Parcursul este însă unul omenesc, îngreunat de condiţia de poet lucid, şi nu poate fi confortabil: „De câtva timp mereu cu destinul mătăhălos în spinare,/ mereu cu ţevile tunurilor îndreptate/ spre propria inimă,/ parcă Lucifer şi-ar fi săpat acolo/ (...) Cu sucurile dulci ale luminii pe limbă,/ cu mierile şi cu mirările/ şi cu povara carelor de stele/ în care te îngropi ca-n fân”. Observăm insolitul plural „mierile” alăturându-se vocabulei „mirările”, într-un joc lingvistic ce face versul să cânte.

Iubirea este o temă importantă în arealul liric al poetului Radu Ulmeanu. Visul de iubire îmbracă forme neobişnuite, iubita e şi nu e, deşi ar putea să se nască din trupul sau printr-un simplu gest al poetului. Deznădejdea vine din această neîntâlnire: „Să mi-o daţi pe Cenuşăreasa din noaptea de bal/ (...) Nu mai am niciun vis, niciun plan/ (...) Când doar mâna ar trebui s-o ridic ca să-i prind/ mâna uşoară şi argintie” (Păsări şi stele); „O zână din nu ştiu ce vis mi-a deschis poarta inimii/ s-a uitat înăuntru, m-a văzut zgribulit/ şi, după ce mi-a zâmbit,/ o dată pentru o viaţă întreagă,/ a închis-o şi s-a dus unde se duc doar ninsorile” (În plină iarnă); „De-ai veni să cucerim împreună/ hotarul spaimei de a fi, a nu fi/ să domnim zi sau noapte, pe soare sau lună,/ oameni în carne şi oase, iar nu stafii/ (...) luând unul din trupul celuilalt suavul tain” (Ziua a şaptea) etc. Trecerea fizică a iubitei prin viaţa poetului lasă urme concrete, deja trăinde prin ele însele, cu rol nu doar de împodobire (cu aur) a fiinţei

poetului, ci şi de protecţie, paftaua fiind o încheietoare a unei cingători: „mângâierile tale/ mi-au rămas apăsându-mă ca nişte paftale/ de aur”. Iubita, aici cu valoare de simbol al eternului feminin, este figura centrală a lumii, procreatoarea; tot ei şi numai ei îi stă în putere să asigure veşnicia poetului, dragostea fiind văzută ca viaţă fără de moarte: „Fără tine sunt un bob mărunt de nisip/ (...) Iubita mea, tu, mamă a tuturor lucrurilor,/ îndreptăţirea mea la existenţă,/ viaţă/ stăpânind peste moarte” (Fără tine). Ochii ei, un motiv des întâlnit în cuprinsul acestui volum, îl însoţesc pretutindeni: „Stau închis în cameră şi văd în faţa mea/ ochii, ochii aceia/ apoi ies pe stradă şi văd/ tot ochii, ochii aceia” (Precum tu).

Jocul este un pretext ritualic pentru (aproape) reinventarea iubitei, pentru că dorul atinge intensitatea dragostei şi a puterii lui Pygmalion: „Mă joc atâtea jocuri neştiute/ Pe care trist le inventez pe loc/ Când braţele nu se-mpletesc în juru-mi/ Să mă cuprindă mute de mijloc” (Mă joc); „Ce aur în păr/ Porţi iată, când mâna/ Mea îl atinge/ Ca pe-o icoană” (Cântec) Timpul este o altă temă importantă în lirica lui Radu Ulmeanu. Trecerea vremii reprezintă un motiv de mare dezechilibru sufletesc pentru poetul care percepe totul

„altfel” de cum ştia „din experienţa de-o viaţă”, el nerecunoscându-se sub haina degradării ce a îmbrăcat întreaga sa lume şi a preschimbat-o în abis: „Ce primăvară, ce anotimp, ce dimineţi/ (...) soarele se rostogoleşte şi sare din cer la pământ/ şi de la pământ la cer/ (...) iar luna se tăvăleşte prin pulberea stelelor/ ca o curtezană bătrână/ chemându-ne sufletele la un altfel de amor” (Ce primăvară).

Revolta trupului asediat de vreme atinge o treaptă necaracteristică, urcând într-o stare de meditaţie: „Urăsc poezia şi-mi doresc totodată/ moartea fierbinte de a trăi,/ spunea trupul meu ca o biserică în ruină./ Şi se-nclina precum turnul din Pisa/ către fratele său, pământul” (Stare). Poetul este însă un iniţiat şi are abilitatea de a transcende lumea/lumile prin intermediul „oglinzilor cerului”, pe care doar un misterios ritual poetic le-ar fi putut face abordabile. Aşa reuşeşte să acceadă la chi-pul veşniciei sale: „Stau întunecat între oglinzile cerului/ (...)

Cu durere, cu spaimă şi bucurie/ văzândumi acolo un alt chip/ cel dinainte de naştere/ cel de după sfârşit” (Oglinzi).

Mizeria socială a lumii imediate nu-l lasă indiferent pe poetul Radu Ulmeanu, ci dimpotrivă. Ridică vocea şi loveşte cu tăişul cuvântului: „s-a interzis cerşetoria pe străzi agasantă fiind/ pentru autorităţi, care nu vor să se vadă/ gunoiul adunat zilnic/ pentru buzunarele oamenilor de rând/ ale lor fiind deja pline/ de bani publici/ Rănile oamenilor sângeră pe tăcute/ rănile îngerilor sângeră strălucind/ în biserici bubuie agonic cuvintele dogmei” (Fum).

Facerea lumii este, în viziunea poetului, un miracol repetabil al lui Dumnezeu, posibil însă numai prin intermediul frumuseţii sufleteşti a oamenilor: „De câte ori se îndrăgostesc două fiinţe una de alta/ Dumnezeu creează din nou lumea/ şi-l face din nou pe Adam din lut/ şi din coasta-i fragilă o ciopleşte pe ea,/ sursa oricărei iluzii/ din care se hrăneşte eternitatea”. În loc de concluzie, se cuvine să închei cu un poem de o rară frumuseţe, de o vervă sufletească tulburătoare, care caracterizează lirica de dragoste a talentatului poet Radu Ulmeanu: „Ea e poemul cel mai strălucitor/ scris simultan în toate limbile pămân/ tului// De când s-a născut ea cu adevărat/ sufletul tău nu are linişte/ dar pacea îl inundă// Sânii ei hohotesc pe sub bluze inscripţionate/ cu fel de fel de cuvinte de dragoste/ şi gura ei zâmbeşte/ strivind în dinţi sâmburi scăpărători de lumină// L-ai întrebat pe Dumnezeu/ de ce s-a odihnit în ziua a şaptea/ iar el ţi-a răspuns atât de târziu,/ arătând-o” (Poemul poemelor).

Drumețind în lumea nouă* dezagreabil, cu urmări nefaste.

Nicio drumeție nu seamănă cu alta. Fiecare cuprinde ceva în plus sau în minus, știrbește ori înnobilează demersul. Ca mod de existență, excursia/ turismul constituie prilejul cel mai nimerit de a arunca o privire și dincolo de ”gard”. De a vedea (și simți) și ”altceva”, depășind convenționalul placid și forțând limitele cunoașterii.

Cu alte cuvinte, vilegiatura deschide orizonturi nebănuite, reanimând conștiința eșuată în letargie păguboasă și teamă de necunoscut. Ceea ce înseamnă, desigur, noi energii și perspective, alte viziuni și senzații cu rol întremător. „Iarna Revederii” este un melanj de reportaj, jurnal de călătorie, memorialistică ”domestică” și crochiuri sentimentale concepute în perioade distincte. Un gen de mixtum compositum, în care coexistă toate ingredientele, ca într-o rețetă bine ajustată și de maximă necesitate. Secțiunea reportericească, însă, își ia partea leului, dominând autoritar aria lucrării. Intercalate, ansamblul

tiparelor prozastice formează un caleidoscop de-o cromatică aparte (sur)prinsă într-o infinită mișcare și reconfigurare.

Volumul e centrat pe eternul (și tragicul) binom al revederii și al regăsirii în diverse locuri și ipostaze. Tot acest periplu în spațiu și timp se produce sub egida unei ireparabile pierderi sufletești (recte a partenerului de viață), dar și a regăsirii altor afectivități la fel de puternice: cele întrupate de membrii familiei separate de un ocean.

Veronica Balaj este un artizan al brodajului narativ pe suprafețe ”înguste”. Neobosită, ”împletește” din orice firul epic al concretului semnificativ.

O privire, un fapt anume, o secvență aparent banală stârnesc în ea elanul prospector și plăcerea nedisimulată a consemnării.

Considerații, aprecieri, observații - toate se adună, aglutinând finalmente într-o percepție vie, proaspătă, mereu la ”pândă”, ”adulmecând”, analizând și comparând stări, situații și evenimente ce se năpustesc și o copleșesc ”torențial”. De la cele

oficiale, serioase, până la cele cu tentă anecdotică sau picarescă.

Emoția reîntâlnirii, fiorul reconectării la ”glasul sângelui” își găsesc în Veronica Balaj un receptor fidel și un cronicar de familie avizat. Cu atât mai mult, cu cât, având și spirit ludic, ea intră ușor în jocul copiilor, lăsându-se purtată pe valul magiei proiectată asupra-i de către aceștia. Însă scriitoarea nu este doar o simplă pasageră, o excursionistă oarecare tentată predilect de magia agrementului sau chiar de arhitectura atât de particulară (și atractivă) a universului familial. Ea practică (cu succes) și forma superioară a turismului cultural, care îmbogățește intelectul, potențând și consolidând acel daimon lăuntric ce șade la obârșia necurmatului ghes creator. Căci un fapt e cert: orice deplasare a sa în ”exterior” include automat și componenta culturală - dorința de a vedea, de a ști, de a simți mai mult.

Voiajor temerar, autoarea posedă o dinamică proprie, care o definește integral și de la care nu va abdica niciodată. „Iarna

Revederii” este încă o dovadă în acest sens. Probabil că de aceea ne și avertizează chiar de la începutul cărții: ”...E clar.

Eu sunt «eu». Structura mea dictează ritmul. Exact cum spun. Dictează. Mă percep ca pe un vas în care fierbe, se amestecă și, uneori, se ordonează tot felul de trăiri care ies la iveală trufașe, timide, sau pur și simplu curioase”. (pag. 5) Și putem să nu-i dăm dreptate? _______________ *) Veronica Balaj – Iarna revederii – Editura Gordian, 2016, Timișoara

nr. 70 n aprilie 2017

Boris Marian, un psalmist suprarealist* Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu

Dintre cele aproape 20 de volume de poezie ale autorului vizat, am ales cele mai recente: Ca o rugăciune şi Antologie de vis (2015).

De remarcat faptul că, deşi inginer, titlurile primelor sale volume de versuri se leagă de numele unui personaj liric, profesorul: Numele profesorului (debut, 1986), Profesorul de fericire (1989), Vocea profesorului (1993). A urmat o pauză de 12 ani - fertilă în economia creaţiei poetului BMM - volumul următor, cu titlu deosebit de sugestiv (Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu) apărând abia în 2005. Cutremurat de marile întrebări ale lumii, poetul interpelează istoria şi destinul, fără a fi în mod necesar un poeta vates - cum se spunea odinioară profetismului poetic - sau poet social, antirăzboinic etc., din stirprea lui Adrian Păunescu. Găsim la B. Marian o fericită îmbinare între poezia/ arta poetică tradiţional-iudaică şi cea modern-supralealistă, cu uşoare propensiuni către postmodernism. Nu putem trece peste crezul poetic (pe vremea noastră i se spunea „profesiune de credinţă”) limpede şi ferm exprimat în motto-ul cărţii: „Poezia este un joc al fanteziei, o sfâşiere lăuntrică…, o armă împotriva morţii, un telefon fără fir…”

Cităm din poemul liminar, cel care îi conferă volumului nu doar titlul, ci chiar atmosfera generală: „Ca o rugăciune în plin deşert,/ Astfel scriu, este un fel de biblie,/ Înving durerea, par a fi liber,/ Sunt doar o cărămidă în zidul cunoaşterii, O urmă neîndoielnică, iarbă scrisă de Dumnezeu...” Am dat acest citat dezvoltat pentru că el conţine ideea fundamentală a cărţii: poetul cu aparenţa lui de libertate, simplu element din construcţia universului („doar o cărămidă în zidul cunoaşterii”); dar împreună - poetul cu poezia sa - reprezintă acea urmă neîndoielnică de care trebuie să se ţină socoteală, dacă nu (neapărat) acum, atunci peste timp, în posteritate. Poetul nu este un mic demiurg, în sensul în care Dumnezeu a realizat capodopera Creaţiei.

Frate (înfrăţit!) cu timpul - deşi „ora nu are soră” - poetul se află într-un continuu periplu, ca un „don Quijote blând şi iertător” în trecere prin această lume: „Privim şi mergem.../ Stelele nu întreabă de tine.../... Adevărul e doar o părere”. „Aproape sfânt, deşi e muritor” - sintagmă care se aplică, iarăşi, tuturor poeţilor din toate timpurile şi locurile - poetul universal visează „noi aventuri în alte lumi”. Poezia se naşte din suferinţă, nelinişte creatoare - dintrun preaplin al sufletului. Înconjurat din toate părţile de minunile creaţiei, poetul se simte constrâns, ca Pavel-Apostolul: „De unde să încep, prea multe am de spus,/ Despre prietenie, singurătate.../ Norocul e un şarpe, un şacal, se duc eroii...” (De unde să încep). Deşi „îşi permite” uneori să interpeleze poetic ordinea supremă, poetul este în mod necesar, aproape prin definiţie un credincios/teist: „Poeţii nu pot fi atei, poeţi-atei nici nu există”(!) - crez poetic pe care şi noi îl împărtăşim din plin. ...Remarcam adineaori legăturile lui BMM cu tradiţia biblic iudaică - chiar cu prozodia psalmică, în care ideea din primul vers este întărită prin reluarea ei în versul următor (e mai mult decât repetiţia „noastră”, ca figură de stil!).

Iată şi un exemplu grăitor: „Voi râde de listele laureaţilor, medaliaţilor,/ De istoriile literare voi râde în hohote...” (Aici e locul meu). Cabala este la loc de cinste, Muntele Sion („Parnasul” evreiesc) de asemenea: „Gram de nelinişte, o, Cabala/ Cine te ştie moarte nu are” - în volumul din 2014, Exilul cuvântului; „cu capetele acoperite ei studiază,/ barba le ajunge până la brâu,/ ei studiază cărţi vechi,/ străjuiesc timpul... străjuiesc adevărul...” (La apa Babilonului).

Remus V. GIORGIONI

Poezia: fior de-a lungul şirei spinării...

Întorcându-ne - nu foarte mult - în timp, la „Antologia de vis” din 2015, remarcăm poemul epic autobiografic Biografie-poem: „... dar să începem cu naşterea mea în ţinutul Hazar din nordul Caucazului,/ după un an, bunicii mei erau împuşcaţi pe malul Bugului,/ de o patrulă germană, nu i-am cunoscut, cum se spune, / şi-au săpat singuri groapa,/ chiar aşa a fost, uneori visez că eu sunt acela care o/ îngrop pe bunica.../.../ apoi ziua când a murit tovarăşul Stalin,/ a coincis cu moartea bunicului din partea tatei,/ bunicul nu-l iubea deloc pe tovarăşul Stalin,/ n-a apucat să se bucure,/.../ apoi am cunoscut o elevă mult mai deşteaptă decât/ mine/ am ascultat împreună Sonata lunii, am vrut s-o/ îmbrăţişez... apoi a murit tata... am plecat la Moscova...” (etc.) Remarcăm fluenţa poemului în vers liber, fără încorsetările pe care le presupune, deseori, rima. În acelaşi timp, este omniprezent elementul suprarealist, suprapus peste modernismul acut al acestei poetici: „...O felie de lună, voi transporta în dulapuri vechi/ Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III”; „... multe bastoane/ sunt de fapt avataruri ale unor generali,/ profesori, ehei, oameni cu biblioteci în formare,/ ca nişte balene aduse în casă cu macaraua” (Celebritate). Din când în când, din pagină străluceşte faţeta de diamant a unui vers reuşit, sau chiar feţele multiple ale câte unei mici capodopere: „Vom fora adânc în solul planetei Tristeţe/ De mult pare viaţa doar un decor în schimbare,/ Clarvăzător cu propria-mi soartă/ Mă văd crucificat ca evreul Iisus/... unde-i rubinul iubirii de-aproapele tău, frate Cain,/ ...Care-i viziunea, care-i vizuina?/ ...Orice poate fi ucis, omul nu, omul nu, niciodată/ Credem în Domnul? În altceva nu poţi crede” (Adânca mea tristeţe). Iată şi un superb poem despre seminţele cunoaşterii presărate în Univers: „Mă simt, Doamne, ca un semn în spaţiul primei zile,/ un semn de beznă şi lumină/.../ mă simt fericit ca-n prima zi de naştere/ că azi Tu mi Te arăţi aşa cum eşti...”; „Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne?/ Astăzi m-am apropiat de Tine cu un cuvânt/... Cartea este scara pe care urc,/ până în ziua când mă voi înfăţişa Ţie, Doamne.../.../ poezia e-n mine de-a lungul şirei spinării (s.n.)/ cuvintele mele se adresează doar celor ce n-au minţit,/ dar se oferă şi celorlalţi spre mângâiere.” Iar pentru că vorbim de-un poem antologic, iată şi un final pe măsură - în epoca în care finalurile percutante nu prea se mai poartă: „Aplecat asupra acestui zid alb/ aştept răspunsul de dincolo/ şi voi îmi răspundeţi/ cu paşii voştri, cu sărutările voastre fugare” (poemul în discuţie este antecitatul La apa Babilonului iar el începe, precum cel biblic, din Psalmi: „La apa Babilonului am şezut şi am plîns”). ...Dar B. Marian este şi un poet al iubirii, abordată uneori ironic, parodic, un poet cu o producţie poetică apreciabilă în care, dacă ai răbdare, descoperi, alături de inevitabilele cantităţi de steril şi mult material nobil. Se bucură de aprecierea unor literaţi importanţi, poeţi şi critici: Gh. Grigurcu, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Răzvan Voncu. Alex Ştefănescu, fiind prezent în dicţionare importante de scriitori, cu anvergură naţională (despre prezenţa în istorii literare nu avem cunoştinţă). În acest articol am preferat să ne aplecăm asupra unor bucăţi care pe noi ne-au marcat, fără a pretinde că am fi capabili de o privire panoramică. *Boris Marian Mehr, Ca o rugăciune, Editura Astralis, Bucureşti, 2016

recenzii

actualitatea literară 13

Remember I. Peltz

Deşi a apărut de peste un deceniu (Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005) şi deşi reprezintă un unicat, fiind primul şi singurul studiu monografic dedicat autorului, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Peltz” de Rodica Lăzărescu a rămas într-un con de umbră. Lucrarea, iniţial teză de doctorat, este o reconstituire a existenţei omului, a trecerii sale prin presa românească şi istoria literară, de-a lungul a cinci decenii, precum şi o analiză a creaţiei lui I. Peltz. De menţionat faptul că autoarea a avut şansa, urmare a prieteniei sale cu fiica cea mare a prozatorului, pictoriţa şi graficiana Tia Peltz, de a studia arhiva romancierului, atât cât s-a păstrat din ea după multele încercări ale existenţei.

Recurgând la un colaj din textele prozatorului şi la adiţionarea de semnificative momente existenţiale, excerptate din amintirile celor ce l-au cunoscut, Rodica Lăzărescu înregistrează tematic, în capitolul introductiv, volumele publicate de I. Peltz. Cu acest prilej, corectează erorile existente în dicţionarele curente şi întreprinde o incursiune în spaţiul cartierului Calea Văcăreşti, azi „o adevărată Atlantidă”, spre a evoca „lumea lui Peltz”, teritoriu cu care „fiul umilului cartier” s-a identificat „până la confundare”. Expunerea este alertă, textul se citeşte cu plăcere şi curiozitate, pentru că omul este înfăţişat din perspective felurite: „Îi place să se prezinte singur: Eu sunt Balzac al II-lea şi deşi păstra o figură serioasă, un surâs imperceptibil îi flutura pe chip, îi pâlpâia în ochi, un surâs care dezarma orice reacţie, orice împotrivire sau ironie (Ieronim Şerbu).” Cu toate acestea, „bonomul, jovialul, farsorul îşi dezvăluie adevărata identitate în operă. Pe chipul clovnului, străluceşte şi intrigă lacrima durerii. Căci I. Peltz face parte dintre acei care râd în aparenţă. Sufletul lor însă tremură şi plânge.” În capitolul intitulat metaforic „Actele vorbeşte”, după titlul romanului publicat de scriitor în 1935 (de altfel, de la titlul lucrării până la cele ale capitolelor, autoarea adaptează, inspirat, numele unor romane peltziene), Rodica Lăzărescu recreează, bizuindu-se pe acte de stare civilă şi documente oficiale, viaţa lui I. Peltz, proiectată pe existenţa familiei şi amândouă pe pânza epocii.

Atracţia spre literatură, redactarea primelor texte, colaborarea la periodicele timpului, întâiele volume, dar şi „accidentul biografic” (arestarea şi detenţia din anii ’50, lupta familiei susţinută de colegii de condei pentru eliberarea prozatorului etc.) sunt refăcute cu minuţiozitate. Legat de acesta, rămâne discutabilă nu numai acuzaţia ce i s-a adus scriitorului în perioada proletcultistă, dar şi modul în care au acţionat moral o serie dintre tovarăşii săi de literatură, implicaţi ca martori în proces. Dacă în situaţia lui Felix Aderca, bunăoară, textul reprodus este mai mult decât grăitor („Iubite Peltz! / Numai o stare sufletească bolnăvicioasă, determinată de împrejurările vieţii noastre din 1937 – ’9, m-a făcut să te bănuiesc şi să te acuz de a fi agent informativ împotriva unora din camarazii tăi. De-atunci te-am evitat şi am răspândit această penibilă bănuială, făcându-ţi un rău nespus…” ş.a.m.d.), ca şi cel al lui Camil Petrescu („Fără să cunosc aceste acuzaţii, mi se pare că ele nu împacă noţiunea de scriitor, aşa cum reiese ea evidentă din opera lui Peltz, şi îmi sugerează bănuiala că e la mijloc o gravă neînţelegere. Aş fi fericit dacă la această concluzie ar ajunge şi cei îndreptăţiţi să-l judece în lumina faptelor reale…” etc.) sau depoziţia lui Ionel Teodoreanu, şi chiar „curajul” lui Cezar Petrescu, nu acelaşi lucru se poate spune despre mărturia alambicată şi puţin aderentă la subiect a lui Scarlat Calimachi, a lui Gala Galaction şi mai ales a lui Emil Dorian sau cea a lui Iorgu Iordan, care nu ştiu cum să se eschiveze din situaţia conjuncturală în care sunt implicaţi. Indirect, cu abilitate, Rodica Lăzărescu evidenţiază „hazul de necaz” ce caracterizează dăruirea totală a scriitorului I. Peltz pentru o cauză a coreligionarilor săi şi, de asemenea, grija cu care aceştia ştiu să-l abandoneze în momente cruciale din destinul lui, fapt ce indică şi o dramă autentică, urmărită însă, mai ales, în destinul familiei Peltz şi mai puţin în structura psihică a prozatorului. Dar, oricum am privi lucrurile, momentul este semnificativ şi unul în stare să lumineze în chip particular profilul spiritual al lui I. Peltz.

Ion BĂLU

Autoarea nu se limitează la un simplu tablou cronologic. Dimpotrivă, selectează din acest univers diversificat valoric şi propune percepţiei analitice o succesiune de secvenţe din care omul şi avatarurile lui, împreună cu lumea prin care a trecut se impun atenţiei. Subliniez ritmul alert al evocării, aptitudinea autoarei de a fixa momente şi caractere, prin selectarea unor citate expresive. În capitolul „Peltz şi «perfida sa amantă»”, Rodica Lăzărescu reconstituie cronologic activitatea de ziarist a lui Peltz, selectând din fiecare etapă articolele ce i s-au părut reprezentative. Accentuează expresivitatea expunerii, izbutind în acelaşi timp să contureze un dublu portret: al omului şi al epocii în care a trăit. Relevant, în acest context, este atitudinea critică şi nedreaptă a lui I. Peltz faţă de mişcarea autohtonă de avangardă, el însuşi fiind, de fapt, un exponent al avangardismului.

Apariţia volumelor „Calea Văcăreşti”, 1933, şi „Foc în Hanul cu tei”, 1934, constată autoarea, aduce o modificare în statutul socio-profesional al scriitorului: „De acum încolo, este o cinste pentru ziare şi reviste să-i pună la dispoziţie coloanele periodicelor pentru a publica vreo proză scurtă ori să obţină un interviu sau vreun răspuns la câte o anchetă literară…” În activitatea gazetărească a lui I. Peltz, Rodica Lăzărescu găseşte o justificare psihologică: „Pentru foarte tânărul Peltz, copil al ghetoului bucureştean din perimetrul Dudeşti-Văcăreşti, fără o instrucţie sistematică, însă înzestrat cu talent, scrisul a reprezentat, de la bun început, singura şansă de a-şi depăşi condiţia, iar prima formă accesibilă, în care se putea manifesta prin scris, s-a dovedit a fi gazetăria.”

Dar el „consideră ziaristica o etapă inferioară a scrisului, un rău necesar, pe care trebuie să o parcurgă în drumul său spre împlinirea prin scrisul artistic”. În continuare, este analizată publicistica; autoarea parcurge articolele tematic, atrage luarea aminte asupra cronicilor literare semnate de Peltz, relevă incisivitatea pamfletarului şi evaluează atitudinea scriitorului faţă de „problema evreiască”. Menţionez, sub acest aspect, textul, reprodus integral, în care I. Peltz comentează prefaţa profesorului Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian, „De două mii de ani”.

Analiza prozei lui I. Peltz, „urzitorul de tristeţi” (E. Lovinescu), este precedată de o lapidară incursiune în receptarea critică şi de conturarea „crezului artistic” al scriitorului. Sunt trecute în revistă principalele romane, acordându-se un spaţiu generos naraţiunilor esenţiale: „Calea Văcăreşti” şi „Foc în Hanul cu tei”, caracterizate drept „capodoperele sale”. Apoi, autoarea insistă asupra personajelor, a detaliilor narative, subliniind modernitatea lor, şi realizează o adecvată evaluare valorică: „Chiar dacă, într-o virtuală cafenea literară, Peltz nu s-ar afla la masa lui Rebreanu ori a lui Camil Petrescu, cu siguranţă şi-ar sorbi şvarţul cot la cot cu celălalt Petrescu, Cezar, polemizând amical pe seama uliţelor bucureştene.”

Foarte bine gândit este „Dicţionarul periodicelor la care a colaborat în perioada interbelică” I. Peltz.

Revistele sunt înregistrate alfabetic, fiecare periodic este prezentat succint: apariţie, colaboratori, orientare ideologică - pentru a sugera ambianţa în care pătrunde şi scrie Peltz. După aceea, sunt bibliografiate articolele semnate de prozator.

Ilustrată cu câteva desene ale Tiei Peltz, inclusiv reproducerea de pe coperta I, monografia aduce o perspectivă individualizată asupra unui scriitor aflat pe unul dintre rafturile secunde ale istoriei literare, perspectivă demonstrată şi exemplificată convingător prin valorificarea unui complet material documentar.

Ar mai fi de adăugat că, iniţial, teza de doctorat a avut o a doua parte, „I. Peltz necunoscut”, o antologie de texte mai puţin sau deloc cunoscute, grupate tematic şi cronologic, culese din presa vremii sau rămase în manuscris. Utilitatea unui asemenea demers este indiscutabilă. Ea dezvăluie feţele neştiute astăzi ale creaţiei scriitorului, prezenţa lui în principalele evenimente ale epocii.

De asemenea, o selecţie din cronicile şi evocările rămase în periodice întregesc profilul prozatorului.

Tocmai de aceea, rămâne de neînţeles de ce această parte nu a apărut în 2005, ca o completare firească a monografiei, ci a văzut lumina tiparului abia în 2011, la Editura Nico din Târgu-Mureş, cu titlul I. Peltz şi „perfida sa amantă”.

Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava Pulinovici Regia: Alexandru Mâzgăreanu Teatrul „Nottara”, Bucureşti

Lumea în scenă, potrivit Marietei Sadova, este „o lume în trup, suflet şi clipe de viaţă” (Exerciţiile artei dramatice, Bucureşti, Prometeu, 1943, p. 7). Formularea are sâmburele său raţional, pentru că vine din experienţă scenică şi dintr-o năzuinţă a artei de a aşeza în margini de viaţă, ca o stimulare sau moralizare, viaţa reflectată. Indiferent de regimul politic sau de mărimea unei puteri de administrare şi organizare a existenţei, socialul poate deveni suprarealitate în baza programului său, chiar în intenţii bune, când nu ţine seama de particularităţile de fiinţă ale individului (de mişcările sale interioare, posibil s-o ia înaintea socialului) ce, fără voie, s-ar trezi ca o persoană de prisos. Tema omului de prisos are viaţă lungă în literatura rusă (Scriitori din epoci diferite au abordat omul slav pentru credinţa şi adâncimea sa sufletească unică, de la Gogol la Tolstoi, de la Goncearov la Dostoievski şi până la Bulgakov). Iată că Iaroslava Pulinovici, din literatura rusă de azi, îl readuce în actualitate când îi surprinde şi acea distincţie de om lucid! „Constantele artei dramatice” se‑ntemeiază din conflictele omului cu el însuşi, cu natura, cu Divinitatea şi, nu în cele din urmă, cu ceilalţi.

Toate au aceeaşi motivaţie şi acelaşi traseu: lupta pentru adevăr. Iaroslava Pulinovici adună în Somnambulism (spectacol în premieră pe ţară la Teatrul Nottara, sala George Constantin) personaje din generaţii diferite: tineri aflaţi la început de viaţă (trecuţi cam în grabă); adulţi, în ciuda unor experienţe eşuate, predispuşi să continue viaţa, căutând alte ipostaze. Slava, protagonistul spectacolului, rupe cercul de convenţii, implorând nevoia de adevăr şi libertate. Prea multe s-au promis şi puţine ori deloc s-au împlinit. Personajul îşi sondează temporalitatea proprie şi intră în conflict cu ceilalţi din apropiere: cu fiul Maxim respins pentru că nu-i seamănă, cu Alla, amanta, predispusă eludării, înşelându-şi soţul, aşa cum el însuşi şi-a înşelat soţia, pe Renata. Conflictul se extinde şi cu prietenii de serviciu, Dima şi Boris, pe care-i vede „închistaţi”, fără a fi predispuşi la remodelări. Comportamentul lui Slava devine acuzator şi plin de nervozitate. Când realitatea promite schimbări şi îmbunătăţiri de viaţă fără a finaliza promisiunile, în perceperea individului se produc mutaţii: aşteptarea şi speranţa nu mai funcţionează ca un aparat vital, ci înlesnesc abateri prin trecerea de la concret la închipuiri. Excesul de închipuire favorizează conflictul şi drama, atrăgând atenţia asupra relaţiilor dintre personaj şi decor, dintre om şi lume. Semnificativ devine în spectacol monologul lui Slava ce focusează pe evoluţia sa, de la copilărie la maturitate, aflată sub semnul dezamăgirii: părinţii i-au promis mult visatele patine, niciodată oferite cu adevărat, iar transformările de viaţă sunt percepute doar schimbări de accente.

Regia lui Alexandru Mâzgăreanu în raport cu textul Iaroslavei Pulinovici este limpede şi grijulie. Regizorul, fidel proiectului „Spectacolul începe cu o lectură”, în care a dovedit consecvenţă şi inspiraţie, a propus în iulie 2015 o primă întâlnire a publicului românesc cu autoarea rusă.

Configurarea personajelor în relaţii, aparent, simple de viaţă are determinantele sale. Ceea ce pune în mişcare personajul este tonul de joc al actorului care, neîndoios, se află între starea intrării în personaj şi indicaţiile primite de la regie pentru momentele exprimării pe scenă.

Cam lipsesc abilităţile de virtute regizorală (eventual, „o lovitură de clopot greu” sau „o glumă de context” ce ar genera dezlănţuiri de efecte) în punctarea unei lumi neîncetat mişcată de reconsiderări şi renunţări (de la rutina dăunătoare). În spaţiul teatral rusesc de astăzi, Ivan Vârâpaev (1974, Irkutsk) şi Iaroslava Pulinovici (1987, Omsk) pledează pentru adevăr, accentuând pe diferenţa de opinii ce închide într-un tot o comunitate umană.

Consensual regiei se comportă scenic personajele deprinse să relaţioneze într-un ambient inert şi mohorât (scenografia în culori terne a Rodicăi Ştirbu). Ion Grosu, în Slava, face eforturi vizibile spre a fi credibil în delimitarea stărilor prin care trece personajul. La prima apariţie în scenă, actorul pare să aducă personajul conturat între limitele de funcţionare, apoi să-l imite, adică să-l anime. La Crenguţa Hariton, în Alla, iubita ascunsă a lui Slava, devenită ulterior consoartă pe viaţă, primează nevoia altoirii sentimentului în vederea continuării vieţii, indiferent de convenţii. Karl Baker, în Dima, şi Sorin Cociş, în Boris, cei doi colegi de serviciu ai lui Slava, închid un cerc al convieţuirii unde obişnuitul şi neprevăzutul trebuie să se accepte. Fata din cimitir, împrumutând chipul actriţei Diana Roman, din puţinele cuvinte rostite, îl mişcă afectiv pe Slava şi impresionează sala. Iulian Mihai Cristea, în debut, face din Maxim un adolescent matur şi firesc. Spectacolul se-ncheie cu adormirea personajelor printre iluziile promiţătoare.

nr. 70 n aprilie 2017

teatru Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Eterna survenire

„Interogarea nu e defel în sine însăşi un demers oarecare, ci o întâmplare privilegiată” Martin Heidegger

- „Jivinele care, până nu demult, se făceau una cu nisipul şi cu marea dinspre mal, dintr-odată se ridicară în patru labe, producând modificări în peisaj. Cu toate erau atrase de un punct comun şi priveau de-a lungul mării într-acolo. Ce vedeau, numai ele ştiu ce vedeau!

De bună seamă că vedeau ceva, deoarece atunci când mişcau spatele sau şoldurile, ca să-şi facă loc între ele, fixau privirea spre punctul ochit. S-ar putea spune că marea se-nnoda cu cerul în acel punct devenit comun pentru jivinele strânse la un loc prin razele privirii, deşi trupurile lor, nişte balabuste materiale, puteau fi mutate de colo până colo. Până şi o simplă bătaie de vânt le scotea din ţâţâni, producându-le fie leziuni, fie deteriorări pe termen lung. Aşa se explică uniformizarea lor cu nisipul şi cu marea dinspre mal, probabil spre a se reface.”

Conferenţiarul îşi întrerupse brusc vorbele, tuşi scurt în palmă, apoi se adresă auditoriului.

- Pe mine, vă rog, să mă scuzaţi! Un e-mail venit pe neaşteptate, deşi am rugat corpul tehnic să nu fiu deranjat, mă invită să trec dincolo şi să ofer explicaţii la fenomenul despre care vă vorbeam şi care, iată, s-a produs cu adevărat. Ce să facem? Se mai întâmplă! Mă scuzaţi, da?

Conferenţiarul solemn şi calm luă de la tribună textul conferinţei, telefonul mobil, un „Grand zero” de ultimă generaţie dotat cu televizor şi cu stocare de informaţii, dintre cele mai sofisticate, şi dispăru glonţ. Auditoriul extaziat, şi de textul citit, şi de accentele din rostirile vorbitorului, tăcu un timp, apoi intră în balans. Unii, chiar, se schimbară la faţă, alţii, cuprinşi de emoţii, automat duceau la gură sticla cu apă plată spre înviorare.

Cineva, care lăsase impresia că-l ştie pe Conferenţiar, îi împărtăşeşte ideile şi face parte din staful său, se adresă vecinului de scaun: - Sunt comunităţi, nerecunoscute încă sau nevăzute de ochiul terestru, ce aşteaptă în tremurare la poarta timpului, gata să intre în jocul planetar al celor mari ca să le arbitreze mişcările ori să le iluzioneze orgoliile. În timp ce pe imaşul cu singurul pom roditor din ţinut, vitele noilor aşteptaţi, îmbulzindu-se înaintea stăpânilor, se acomodează hrănindu-se cu fructele căzute printre ierburi.

- Mă laşi, bre? Sunt sătul!, îi ripostă cel de lângă el.

Fă-mi loc, vreau să plec!

- Aţi văzut? Drept mulţumire, cum mi-a răspuns şi cum m-a privit individul, îşi spuse omul oful către vecina din partea cealaltă a scaunului său, o doamnă evlavioasă şi măsurată în vorbe şi gesturi.

- Stai liniştit! Are bilet la teatru şi se grăbeşte. Nu vrea să întârzie. Da’ mai e ceva. Aşa-i când vorbeşti în vânt! Ce credeţi? Eu nu păţesc la fel? Păţesc, dar continui vorba. Şi mereu îi spun fiului meu: „Indiferent de nota pe care o vei lua la bacalaureat sau de rostirea discursului de către tatăl tău la acest nivel înalt, căci tatăl său e cel care ne-a vorbit... Fii tu însuţi!”

- Serios, doamnă? E soţul dumneavoastră? se arătă încântat omul.

- Te rog, nu mă întrerupe! Fii politicos, domnule, când ai ocazia să audiezi o doamnă!, preciză femeia. Da, indiferent, seva vieţii va continua să curgă în fiecare, urmându-şi traiectul şi rostul!

- Interesant! se grăbi omul să vină cu aprecierea. Da’ pe mine, vă rog, să mă scuzaţi! Trebuie să plec.

- Ştiu! spuse femeia. E deajuns un ţâr la telefon şi conversaţia încetează. Vrei să ştii? Nu mi-e soţ. Suntem concubini. Asta ca să te potoleşti!

Probabil că asemenea discuţii au avut loc în diferite părţi ale sălii, ceea ce făcea să crească impresia de vacarm, iar atmosfera să fie încărcată. Şi cum nimeni nu se înţelegea cu nimeni, iar zgomotul asurzitor lua amploare, putând să ducă şi la o încăierare pe cinste, cineva din sală, din respect pentru mulţimea adunată, ridicându‑se din scaunul său, se duse la tribună şi surâzător încercă să liniştească spiritele.

- Stimaţi concetăţeni! Eu când mă gândesc, după cum s-a spus la conferinţa din seara asta, la care am asistat cu toţii, că actualul curs al vieţii se va şterge de pe faţa pământului, îmi vine să râd. Drept vă spun că-mi vine să râd şi-n consecinţă mă întreb: Cine are interes pentru aşa ceva? Da’ şi cu ce drept? De unde atâta putere?

(Se aud râsete.) Vă rog, nu râdeţi! Vă rog, eu! Că nici eu nu râd încă. Nu de alta, da’ nu ştiţi să râdeţi. Uite la dânşii! Râd pe la colţuri. Râd în pumni. Nu se râde aşa!

Vă rog, nu râdeţi! Eu când mi-amintesc, după cum eraţi odinioară când râdeaţi din orice, îmi vine să plâng. (Cu lacrimi în ochi.) Şi vă spun! Vă rog, nu râdeţi! Nu se râde aşa. Se râde cu gura larg deschisă şi ţinându-vă de mână sau de abdomen. Ori dacă are cineva o protuberanţă care-i prisoseşte, merită să se ţină de ea. Dar să n-o dea la vecini. Nu! I-o strică. De uzată ce-i, o mai face şi harcea-parcea. Rămâne, apoi, pe arătură ca o ladă cu nisip. Şi n-ar fi bine. Zău, că n-ar fi! Nu-l mai ia nimeni în seamă. Da’ parcă îl lua într-un fel! Interesul scade

când n-ai cu ce intra în atenţia lumii. Şi e mai bine aşa!

Credeţi-mă pe cuvânt! Ştiu ce spun. E bine pentru lume că n-ar umbla cu gura căscată! (Se aud hohote de râs).

Nu zău, potoliţi-vă şi ascultaţi-mă un pic! Uite, lacrimile mi-au secat! Am încetat să plâng. Aşa că, vă rog (Se aud bocete.) Aţi început şi voi, după ce eu mi-am văzut de treabă. Vreţi să ştiţi? Nu există niciun motiv pentru râs şi plâns. Să lăsăm în pace actualul curs al vieţii. El se trece sau se transformă de la sine, fără voia noastră. Nu ne afectează deloc. Vă asigur eu! Nimeni dintre voi nu va păţi nimic. (Se aude o vociferare.) Poftim? Cum? A fost un zvon şi eu gata, hai să râdem, şi voi gata, după mine, hai să râdem! Da’ nu-i aşa! Şi râsu’ şi plânsu’ ştiu când să vină. Până atunci, să ne reglăm respiraţia şi-n voie să ne primenim burduful cu aer proaspăt! Şi apoi, dacă râsul trece, de ce ar mai rămâne plânsul? Aveţi dreptate! A trecut valul ucigaş şi nimic nu se mai aude. Nu-i nimic! Începe să se vadă ceva. Abia se vede. E încă întuneric şi n-are cum să se vadă. Staţi liniştiţi! Nici nu mă gândesc să aprind lumânarea. S-ar produce un trăsnet şi, apoi, chiar totul s-ar şterge. Ce facem? Vorbim pe limba veche sau pe limba nouă? Uite că vorbim ceva! Şi vorbim ce vedem. Eu văd! Voi vedeţi? Se vede o schiţă de surâs. (Se produce o aglomerare.) Încet şi fără să dăm din coate!

Nu pune mâna, nu! Va ieşi cumva ceva până-n zori.

Uşa se deschise brusc şi apăru Conferenţiarul. Văzând că fusese înlocuit la tribună, el se repezi să-l înlăture pe temerar.

- Ce faci, omule, acolo? Du-te de acolo şi vezi-ţi de treabă! Aici nu-i loc pentru oricine.

Vorbitorul cu respect se retrase în aplauzele mulţimii, ocupându-şi locul în sală.

- Aşa mai merge! spuse Conferenţiarul. Îmi cer scuze pentru întrerupere şi-mi exprim bucuria că nu s-a produs întocmai, după cum am fost informat. Cine ştie cu ce ne-am fi pomenit? Doamne fereşte! Atât ne mai trebuia!

Dar să continui... „Trăim vremuri difuze, încercându-se centre de spirit şi de materialitate cam peste tot, despre

Spectacolul Dorian (la care fugise Domnul din sala de conferinţe, avea toate motivele), concept, regie şi coregrafie: Oana Răsuceanu, este un excepţional one-man show datorat actorului şi dansatorului George Albert Costea (GAC) de la Asociaţia Control N şi Teatrul Odeon, Bucureşti. care se spune că reprezintă potenţialul comunităţilor.”

- Poţi fi în centrul mediului de viaţă în măsura în care îţi păstrezi propriul centru! strigă cineva din sală.

- Nu ne răstim în front! Perturbăm atmosfera!, îl apostrofă Conferenţiarul pe liberul cugetător. Acum eu vorbesc! Da? Şi! „În noul difuz al mileniului s-a uitat, voit sau intenţionat, comunul care apropie şi împacă mulţimile. Legile convieţuirii au neglijat semnele cerului, lăsându-se în plata tehnologicului. Cel ce se vede şi poate fi atins face ordinea şi exclude închipuirea.

De prea mult concret şi la discreţia oricui, tehnologicul îl aşează pe cel mare lângă cel mic, pe cel bogat lângă cel sărac. Iată avantajele vremurilor pe care le trăim!

Numai că simţurile sunt diferite, înstrăinările cresc, iar suspiciunea şi deruta stau la masă cu fiecare dintre noi.

Retras în interogativ, ca într-o scorbură de pădure, omul cotidian se-ntreabă odată cu Machiavelli, seamănul său din alt mileniu: «Nu ştim ce este mai bine: răul care aduce folos sau binele care dăunează?» În natura organică procesele se repetă, alternând între ele. Suntem în faza difuzului când lichidul primordial se risipeşte, diluându-se. «Câte-un pic din fiecare pentru fiecare», devine sloganul pe buzele noastre, iar esenţa, e clar, se vrea un ideal. Nu rămâne pentru mulţimea trăitoare decât să simtă clipa aşa cum se face, cu bucurii şi cu necazuri, iar pentru minoritatea gânditoare, mă rog, şi-a ales rolul, să aştepte clipa când lichidul primordial să se concentreze, preparând esenţele. De fapt, esenţele necesare nouă!”

Uşile sălii se dădură într-o parte şi-n încăpere pătrund jivinile care n-aveau forme, dovadă că nu se vedeau, dar se auzea respiraţia lor, agresivă şi urât mirositoare, diluând atmosfera şi provocând mulţimii crize de identitate. O voce venită ca din eter glăsuia: „Întâmplările povestite cu întreg contextul descris aparţin martorului care a asistat la eveniment. Numai că înţelesurile ce se pot desprinde din acea mărturisire nu-i mai aparţin.”

- Acesta trebuie să fie Puiu Clitemnestru! strigă Conferenţiarul. Acum două zile, dacă nu şi mai mult, la sediul nostru de campanie, el a dat concurs pentru ocuparea postului de păstor la cireada şefului.

nr. 70 n aprilie 2017

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Şerban Codrin, Rodierul, Ed. Betta, Bucureşti, 2016

„Rodierul” (Baladierul) Şerban Codrin este un „caz” al literaturii române. El se încăpăţânează, în poezie, să fie „numai” poet (fără alte adaosuri, dar cu multe

dimensiuni: de la poezia clasică la cea contemporană, haiku, haikai, poeme zen etc.); dar şi dramaturg, critic etc. Apreciat pe alte meleaguri (probabil) mai mult decât în ţară, Ş.C. a început să se bucure totuşi, recent, de o creştere a cotei valorice.

Apreciem, la cartea de 235 de pagini a „împricinatului”, un cuprins atât de... cuprinzător că se întinde pe 13 pagini, titlurilor în sine ale poemelor adăugându-lise o listă cu versul liminar al fiecărui poem.

Spicuim şi noi din Catalogul Rodierului: I. Acum şi întotdeauna, binecuvântata rodire a teilor; II. Amărăciunea poetului, când întârzie printre cărţi; V. Biografii de cuvinte îngenuncheate... VII. Controverse cu poezia... X. După un secret desen de Botticelli... etc. (Dacă ar fi să cităm şi versurile liminare, am avea un poemrezumat al cărţii. Dar, deşi este epoca lor, ne ferim de rezumate, chiar şi poetice, îndemnând cititorul la o lectură integrală.)

Deşi scris în prozodie clasică, autorul fiind un eminent filolog, volumul în discuţie este presărat cu elemente benefic postmoderme, Poezia fiind unul din actanţii lirici: „Fac dragoste cu muza poeziei/ Puştoaică savuroasă-în felul ei”; „Cred unii, poezie, cum că eşti/ În cer şi pe pământ împărăţie/ Lui Dumnezeu...”; „Dincolo de neporţile deschise/ Ale caligrafiilor cereşti/ Te-a scris Necineva şi-încă te scrie/ Într-o astral deermetică grafie”. Cartea este prefaţată de Aureliu Goci: Şerban Codrin, Clasicizare şi experiment în discursul poetic. Mulţumim poetului pentru dedicaţie: el însuşi face parte din puţinii eroi rămaşi pe metereze acum, când „cetatea cărţii oricum se clatină”...

Kocis Francisko, Oţet de furnici, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2016

Avem în mână (şi „ce-i în mână nu-i minciună”!) un volum de 130 de pagini de poezie adevărată, un titlu incitant la lectură. În cuprins descoperim patru cicluri, inegale ca lungime: 1. Poeme patriotice (!), 2. Lucruri mărunte, copilăreşti, 3.

Lucruri şi mai mărunte, necopilăreşti, şi 4. Îmbrăţişări - cel mai lung fiind al treilea.

Sunt poeme în proză, tipărite rând la rând, fără ca acest obicei să afecteze prea mult lirismul intrinsec, pătruns de o limpiditate uimitoare şi de un extraordinar simţ al limbii. Se pare că poetul mureşean a ajuns la vârsta rememorărilor nostalgice, că prea des şi cu miez îşi aminteşte de copilărie, poemele fiind un soi de rapoarte ale sincerităţii sinelui ascuns, copilul tăinuit în sufletul fiecărui adult (căci, ce este poetul altceva decât un copil deghizat - un adult refuzat?...). Lampa de petrol a Copilăriei

cu sticla afumată încă mai „atârnă în bucătărie”, aşteptându-şi rândul să fie aprinsă spre a răspândi iarăşi în jur lumina poveştilor: „a fost un veac al păpuşilor cu cap de porţelan, al bastoanelor de promenadă cu mâner de ivoriu” (Demult, tare de mult). Dar şi un anotimp când copiii se făceau greieri mirifici, devenind „ceteraşi ai serii”, care cântau la Cetera de tulei... (cunoaştem „instrumentul”, cum şi mustăţile din mătase de porumb, din care se mai făceau şi „trabuce”!). Încântător parodice sunt poemele patriotice din primul ciclu. Colegul Francisko înţelege căţi poţi iubi ţara şi alintând-o ironic-parodic

care scoate stelele din jobenul nopţii/ cu mâna lui nevăzută”; „un poem pe care-l va citi/ ultimul om de pe pământ/ la revărsatul zorilor [...] îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat/ să mă prăbuşesc în mine/ şi mi-ai dat puterea să înfrunt/ cu pieptul dezgolit/ şi pletele în vânt// a p o c a l i p s a”. Vasăzică: ultimul cititor de pe Terra îi mulţumeşte autorului, care este penultimul pământean; cei doi ar vrea să salveze specia de la extincţie, prin comunicare - împărtăşire. (Dar, hai să-ţi spun şi eu părerea mea, dragă poete: noi poeţii nu salvăm nimic, pentru că suntem doar interpreţi ai marii Creaţii.

Iar aserţiunea ta, în legătură cu: „PRIN

oare nu aşa trebuie să fie un poet adevărat?

Titlul, interesant, persuasiv, se întemeiază pe o sentinţă a misticului Meister Eckhart, părând mai degrabă un joc de cuvinte: „Ochiul cu care-L văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede.” Poemele seamănă cu nişte sentinţe gnostice mai dezvoltate, autorul arătânduse interesat de cunoaştere, fiindcă-l citează pe George Steiner, sau pe fizicianul în vogă Hawking (despre care tratează şi Kocsis în poemul Fizică). Este iniţiat în Ştiinţa îngerilor - poem pe care-l cităm integral, părându-ni-se interesant: „O tăcere dulce/ înfiorătoare/ trage de mine/ cum altădată

- nu nepărat înjurând-o, cum fac alţii, care resping aprioric poezia zis patriotică: în poemul liminar Draga mea, poetul i se adresează patriei („draga mea, draga mea ţară, dragă...”) ca unei iubite pe care o încântă („eşti frumoasă, eşti dumnezeiesc de frumoasă”); dar o mai şi ceartă - o beşteleşte când merită! - aşa, ca între consorţi...

POET DUMNEZEU/ REINVENTEAZĂ/ LUMEA”, din poema Clavius, este validă numai în plan artistic.)

trăgea de mine/ muza confuză/ despuiată/ asta-i forma adevărată a/ triumfului.” Dar se pare că, măria-sa muza confuză îi mai joacă din când poetului şi câte-o festă (sau... recenzentul e bătut în cap!): n-am înţeles - în poemul mai lung şi ironicpostmodernist Locuinţe - care este rolul şi de ce „ar trebui să ştiu (eu, cititorul...) ce chirie plătea mătuşa Filotica”... ? Şi, pentru că „desfrânată cum e ea, poesia a ajuns proprietatea maimuţelor” - hai să vedem şi câte-o poezioară, dacă tot este menţionat cuvântul în titlul cărţii: „Într-o pungă de plastic incoloră şi/ de mărimea unei cărţi/ sau măcar în care încape/ faimosul discurs al lui Demonstene/ despre cunună/ îmi încape răsuflarea.” Poezioara datează din 1974, când domnul poet, „laş, escroc şi puturos”, dar care „pozează în sfânt/ şi excelează în beţie/ şi zice că scrie poezie” (Poze), parcă scria bazându-se cu mai multă putere pe cuvânt.

Ionuţ Caragea, Mesaj către ultimul om de pe pământ, Ed. Fides, 2016

CultivândopoeziedenuanţăSF,orădeanul - scriitor internaţional - Ionuţ Caragea este un Mesager al ordinii transcendente (titlul prefeţei semnate de dna profesoară Maria-Ana Tupan). De altfel, prefaţatoarea identifică şi modelul cărţii, în viziunea apocaliptică din 1805 a francezului J.B. Cousin de Grainville, Le Derniere Homme.

Apariţie cu nr. 61 a Colecţiei Eidos a editurii europene (din Iaşi, RO, UE) - Fides, cartea de 160 de pagini a lui I.C. apare sub sigla „Printed in EU”. Volumul este destul de elegant: imaginea apocaliptică de pe copertă are suprapusă fotografia autorului la 40 de ani (dar pe coperta interioară nu apare localitatea şi anul: văd că unele edituri nu mai catadicsesc să-şi treacă aici nici sigla firmei!). Dna Tupan evocă toposul „ultimului om” în filosofia politică actuală, cu referire la F. Fukuyama, S. Huntington şi J. Derrida. (Am îndrăzni să menţionăm şi noi aici mesajul piesei lui E. Ionescu, Rinocerii: dacă toţi oamenii s-ar transforma la un moment dat în draci sau rinoceri, tu să rămâi om!) Desigur că scenariile apocaliptice se ţes şi se derulează pe fondul decăderii generale a lumii actuale, dar credem că un asemenea scenariu trebuie să plece obligatoriu de la Apocalipsa biblică a lui Ioan. Şi iarăşi mă simt îndemntat să evoc un moment semnificativ: „Cultura”, în seria ei grafică, a făcut odată un număr special despre apocalipsa reflectată în toate domeniile: cultură, societate, arte, film etc. S-au emis păreri docte, interesante şi (supra) specializate, însă nimeni nu şoptea o vorbă despre adevăratul Apocalips; cele tratate fiind în fapt preziceri şi posibile efecte ale lui. Ionuţ Caragea încearcă să ne aducă Apocalipsa în casă - vrea să ne-o pună, prin volumul de faţă - pe masă, reuşind s-o... domesticească (deşi este vorba, desigur, despre o apocalipsă poetică, mergând întrun artistic răspăr cu cea canonică). Poemul lui curge frumos, chiar armonios, şi nici de sens nu duce lipsă, ca altele care doar sună bine „din coadă”. Poemul meu de azi (al poetului, vasăzică) este un poem ca un cântec suav - un poem ca un râu - un poem ca un soare... „un poem ca un Dumnezeu/

Victoria Milescu, Deriva sentimentelor, Editura Betta, 2016

Acum, când se vorbeşte intens despre deriva continentelor, colega din urbea lui M. Sebastian (prin naştere) sesizează subtil că, probabil pe acest fond, există şi o derivă a sentimentelor omeneşti. Prefaţa care gardează volumul - semnată de profesorul Nicolae Georgescu: Poezia ca pătrundere în cauze - chiar explică etimologia cuvântului, ca venind de la râu/ rivus, semnificând o debordare, transgresare a malurilor. Iar V.M. este, într-adevăr (şi) o poetă a ploii, a unor imagini grăitoare care curg în cascadă.

Ea „combate” despre singurătatea poetului (Poeţilor noştri), farmecul uitat al poeziei: „Scriu cu bucurie despre tristeţe/... scriu cu bucurie despre plecarea verii/ în mijlocul petrecerii...”. Şi, firesc, despre amăgirile timpului călător. Sunt prea multe de spus în domeniu (despre Derivă ca universală curgere a timpului, vieţii, sentimentelor „domeniul” fiind cel al poeticii nepoatei de spătar V.M.!). Ne oprim la aceste versuri antologice din poemul Acolo unde...: „telefonul sună în gol pe fundul oceanului/ marile vapoare nu se apropie prea mult de mine.” Dar despre poezia Victoriei Milescu s-au pronunţat mai bine de-o jumătate de pagină de referenţi, printre care poeţi importanţi, pe care probabil i-a şi cunoscut: Gh. Tomozei, Cezar Ivănescu, Radu Cârneci, C-tin Abăluţă, Gh. Istrate, cât şi mulţi critici, prozatori şi jurnalişti culturali. Răzvrătirea pe care o decriptează în poetica dumisale marele critic şi istoric Romul Munteanu se converteşte în „dorinţa de a schimba cursul nefiresc al lumii” de azi (Ioan Ţepelea). E bine să te informezi când ai în faţă un volum de versuri (150 de pagini, cel în discuţie), dar tot la fel de bine este să te „documentezi” pe cont propriu. Cartea este şi frumos prezentată, copertă sugestivă, ilustraţii excelente, deşi cam puţine (felicitări, Lavinia Dima!); ne-a plăcut ideea de a grafia pe clapetele coperţii un poem reprezentativ.

George Luca, Ochiul cu care Dumnezeu mă vede, Editura Timpul, Iaşi, 2016

Placheta despre care facem vorbire are un titlu mai lung (probabil că autorul s-ar supăra dacă n-am cita şi subtitlul: „datornic în lăuntrul nimicului/ poezioare şi alte diversiuni: 2005-2016”). La prima vedere se pare că ne aflăm în faţa unui autor ciudat - cum sunt toţi poeţii... - dar

Gheorghe Simion, Canonul iubirii, Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2017

Pentru oricine aruncă o privire peste fişa biobibliografică a autorului este clar ca bonjour că el este Fiul Agapiei (volum de poeme, 2015). Iar ca dovadă că Dumnezeu citeşte în cartea vieţii (meditaţii şi reflecţii, 2014) stă faptul că mai toată viaţa poetului-eseist se învârteşte în jurul Mănăstirii Agapia din jud. Neamţ - şi a localităţii aferente: acolo face primii ani de şcoală, acolo se întoarce profesor (de franceză... Un singur lucru nu transpare cu destulă claritate din fişa publicată pe clapeta primei coperţi: legăturile cu Franţa). Cartea pe care o avem în mână începe ferm, fără alte preliminarii: începe, cum se şi cade, cu poemul Început: „A scrie părăsit la marginea marginii/ unde nu se mai zăreşte nimic uman/... făcând să plesnească muguri plăpânzi/... A scrie la capătul puterii/ aşternându-ţi sufletul/ sub paşii grei ai trecătorilor/ suportând lacrimile de ceară/... A scrie în zori după nopţi furate/ când nici timp nu mai trece/ cu tine cu tot/ aruncat în abisul aşteptării/ am rămas copil fără copilărie.” Volumul de 215 pagini al lui G.S. este împărţit în trei „VIA”: I. Via Terra, II. Via Precaria, III. Via Sacra. Cum era probabil de aşteptat (şi cum primele două se cam suprapun ca sens), ne-am concentrat atenţia asupra celei de-a treia Căi: poeme ca Ultimul cuvânt de pe cruce, Sabia Duhului, Înviere, Mireasă a Luminii (dar şi altele ca În curînd vine Mirele, din al doilea ciclu) ni-l recomandă pe G.S. ca pe un autentic poet religios care a trăit o viaţă de om în vecinătatea Sacrului.

Un (con)frate al nostru, aşadar.

16 actualitatea literară Cartea lui Christie Watson (laureată a Premiului Costa pentru debut), apărută la Editura Trei, în traducerea de Irinei Negrea, vorbește despre iubirea maternă în cele mai felurite reprezentări, dar prezintă și lumea exotică a Nigeriei, cu senzațiile, culorile și mirosurile ce o definesc. Christie Watson (n. în 1976) este o autoare britanică al cărei debut, cu Tiny Sundbirds, Far Away, a câştigat Costa First Novel Award în 2011. Născută în Stevenage, a abandonat şcoala la 16 ani şi, după un an de voluntariat în cadrul organizaţiei Scope, a devenit asistentă medicală. Mulţi ani a îngrijit copii înainte să se apuce de scris. A câştigat bursa Malcolm Bradbury, care i-a permis să urmeze un curs de creative writing. În prezent, este director de program în cadrul cursului de creative writing la St Mary’s University.

Locuieşte la Londra împreună cu copiii săi.

Dimana Ivanova

Dimana Ivanova s-a născut la Varna (Bulgaria) în 1979. A studiat la Universitatea din Sofia filologia slavă şi filologia franceză. În 2006, a fost admisă ca doctorand al Universităţii Caroine din Praga în domeniul literatură comparată. Teza de doctorat, pe care a absolvit-o cu succes în 2011, tratează aspectele comparative ale poeziei decadente cehe. În 2012 a publicat la Editura Ergo din Sofia volumul de poezii Invitaţie pentru taţi. Unele dintre textele sale au fost traduse în engleză, franceză, cehă, spaniolă, slovacă, rusă, română și macedoneană. A publicat în reviste literare din Bulgaria (Literaturen vestnik, Stranica, More), Tower Journal (Statele Unite), Purple Words, Hambre (Spania), Destine literare (cotidian de limba română din Canada) etc. A participat la mai multe festivaluri internaționale de poezie iar traducerile sale au fost publicate în periodicele Literární časopis (Cehia), Panoráma (Cehia), Homo Bohemicus (Cehia) şi într-o Antologie a tinerilor scriitori cehi tălmăciţi de tineri traducători bulgari (2008). Centrul Ceh din Sofia i-a acordat de două ori premiul Grigora Lenkova. Dimana Ivanova a tradus mai multe cărți din cehă și slovacă în bulgară iar din 2008 colaborează cu serverul www. iliteratura.cz. Tot în 2008, autoarea a fost beneficiara unei burse pentru proiecte ştinţifice ale cercetătorilor străini, acordată de către Academia de Științe din Slovacia. A scris numeroase articole literare și științifice și a editat în 2016, împreună cu poetul columbian Robert Max Stenkist, o antologie de autori slavi și latino-americani numită Din volumul Alfabetul dorinţei

Bibliotecarul O carte veche a fost furată dintr-o bibliotecă orăşenească.

Dar a avut noroc - a ajuns în mâinile unui tânăr bibliotecar dintr-o şcoală, mare iubitor de titluri rare. „Ce frumoasă eşti!”, a exclamat el fericit când a văzut-o.

Totuşi, nu a tatuat-o nici cu un sărut, nici cu exlibris-ul său, ci cu ştampila biblotecii şcolare.

Bătrâna carte s-a înfiorat cu tot cu praful de pe ea şi s-a tolănit mulţumită pe un pupitru, aşteptând clipa când bibliotecarul avea să o deschidă din nou.

Dunărea

este astăzi neobişnuit de liniştită.

Apele ei sunt tăcute, gânditoare, profunde precum Nirvana.

Numai o motocicletă de apă le tulbură senina virginitate, brăzdându-le suprafaţa cu botul său ascuţit.

Dar, într-un fel, sunt bucuroasă, fiindcă mă gândesc la tine iar în jurul meu plutesc fluide.

Ochi de pisică

n „Durerea e o făptură înaripată”, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată anunță un talent cu totul ieşit din comun. Romanul apărut la Editura Pandora M, în traducerea Mihaelei Buruiană, este câștigătorul Premiului Dylan Thomas 2016, a fost vândut în Marea Britanie în peste 100.000 de exemplare și este tradus în peste 20 de limbi. Este, de asemenea, câştigătorul Premiului Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016 și finalist la Book Critics Circle John Leonard (SUA).

Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Pulse Films. Într-un apartament din Londra, doi băieți se confruntă cu insuportabila tristețe provocată de moartea fulgerătoare a mamei lor.

Tatăl lor, expert în opera lui Ted Hughes şi romantic dezorientat, îşi imaginează un viitor pustiu, lipsit de sens. În acest moment de disperare, primesc o vizită de la Kra - dădacă, vindecător, şar-latan, personaj contradictoriu. Atrasă de familia îndoliată, această pasăre „sentimentală“ amenință că va rămâne până când nu vor mai avea nevoie de ea. Şi aşa se şi întâmplă: lunile trec, durerea cedează locul amintirilor, iar familia începe să se vindece. Max Porter s-a născut în 1981. În prezent, este senior editor la Granta Books şi Portobello Books. Locuieşte în South London împreună cu soția şi copiii. Durerea e o făptură înaripată este prima sa carte.

O cameră. O uşă. Parc-ar fi un univers prizonier în întuneric. În faţa uşii de la cameră - o pisică.

Numai ochii îi strălucesc, de parcă ar întrevedea viitorul.

Oare dincolo de uşă se află nişte oameni, nişte inamici?

Numai pisica ştie. Dar tace.

Ochii ei privesc din partea opusă.

Miracolul creaţiei Cu vigoarea celor mai tari dintre cuvintele mele, mute ca nişte piatre, cu acelea te-am înălţat, cariatidă, întru catedrala sufletului meu.

Te-am făurit atât de frumoasă, încât am uitat să te înzestrez şi cu suflet.

Dar nu contează eu te voi iubi dar tu vei rămâne rece.

Clarvăzătorii Culorile strălucitoare şi culorile întunecate de pe inelele noastre de logodnă ne atrag atenţia cu privire la frumuseţe şi la oroare la libertate şi la căsnicie la tenebre şi la lumină.

Cu timpul aurul va dispărea şi va rămâne numai metalul diabolic cu huruitul său ca de cale ferată pe care-un trenuleţ al groazei îşi va urma cu furie nebună traseul circular şi nesfârşit.

Efemeritate

Foto: Tonya Atanakova

n „Acolo unde femeile sunt regi”, o poveste remarcabilă despre iubirea maternă

nr. 70 n aprilie 2017

meridiane

Antologia fluturelui. Predă franceza, teoria artei și istoria culturii într-un liceu din Republica Slovacă, este membră a Asociației Cehe a Jurnaliștilor, a Asociaţiei Traducătorilor Municipali din Cehia, a Asociației ceho-slovace de literatură comparată și a mișcării poetice Poetas del mundo. În octombrie 2016, a publicat un al doilea volum de poezie, numit Alfabetul dorinţei la Editura Scalini din Sofia. ca un avatar iar visul meu s-a transformat într-un coșmar.

O mulțime de indieni cântau într-o limbă de neînțeles, am auzit şi strigăte de diavoli bucurându-se de plăcerile cărnii.

Un bătrânel zrenţăros care trecea pe acolo și m-a lovit cu bastonul peste armura mea de fier.

Am încercat să evadez din ea, dar nu am reușit.

Am rămas prizonieră în nava mea spaţială cu dorul de dragoste chiar și într-un vis, din ce în ce mai palid.

Rusalka Iubirea ta ustură ca un condiment din târgul unguresc. Îmi face mare plăcere să-ţi simt buzele piperate precum gustul de supă de pește, fierbinte, pe pielea mea.

Dezbracă-mă.

Iubeşte-mă îndelung și în tăcere și apoi lasă-mă să plec, să mă întorc de unde am venit.

Din volumul Invitaţie pentru taţi

Camera ta

Camera ta este atât de mare, încât ne-am rătăcit în labirintul său de cărți.

Pianul se înecase în tăcere, Ca să putem auzi clopotele Loretei. (Celebru aşezământ monahal praghez.)

Camera ta este o fereastră mare deschisă către lume, iar noi două stăm în picioare, ţinându-ne de mână şi așteptând încheierea rugăciunii şi sfârşitul muzicii, ca să putem zbura prin sticla geamului ca nişte păsări albastre.

Cristal

L’ubicei Somolayová (poetă slovacă născută în 1979)

M-am privit în adâncul ochilor tăi precum într-o oglindă de cristal sunt atât de liniştiţi şi de tăcuţi, încât m-au acoperit cu un giulgiu al cunoaşterii, sarcofag de sticlă în care îmi voi depune tăciunii sufletului carbonizat.

Ea a pătruns în visul meu furioasă și stranie Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Terezei Riedlbauchová (cunoscută poetă cehă contemporană, născută în 1977)

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti