Comoara Ascunsa №04, aprilie 2012

№4, aprilie 2012 ISSN 1857-4378

Ceea ce vezi cu ochii inimii tale este cu mult mai real decât ceea ce vezi cu ochii fizici.

De ce există răul şi suferinţa? Care este originea lor? Le va învinge vreodată binele?

Acestea sunt întrebări prea importante pentru a rămâne fără un răspuns. Cartea pe care v-o propunem dă la o parte cortina ce desparte lumea văzută de cea nevăzută. În ea este prezentat conflictul supranatural în care sunt implicati toţi locuitorii planetei noastre.

C

um a început războiul cosmic dintre bine si rău, care sunt cele două tabere, ce lucruri importante sunt în joc şi cum se va termina această mare luptă veţi afla citind această carte.

Destinul planetei pare hotărât cu fiecare clipă ce se scurge. În schimb, destinul personal al fiecăruia dintre noi rămâne un capitol deschis. Unde îţi vei petrece veşnicia, te-ai decis deja?

Mulţi oameni văd acţiunea răului, cu nenorocirile şi distrugerile pe care le aduce, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înţelepciune, putere şi dragoste. Cei înclinaţi spre îndoială fac din aceasta o scuză pentru a respinge invitaţia la introspecţie pe care o găsim în Sfânta Scriptură. Tradiţia şi interpretările greşite au denaturat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la principiile pe baza cărora E1 trateazа păcatul.

Este imposibil să explicăm originea păcatului şi să găsim un motiv pentru existenţa lui. Totuşi putem înţelege suficient de mult, atât despre originea, cât şi despre soluţionarea finală a păcatului, încât să vedem în mod clar dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu. Cine este răspunzător pentru apariţia păcatului din moment ce răzvrătirea nu a luat naştere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu?

Această carte abordează luptele din trecut pentru a scoate în evidenţă faptele şi principiile care vor influienţa decisiv mersul lumii şi evenimentele viitoare. În paginile sale sunt dezvăluite scenele marii lupte dintre adevăr şi minciună, înşelăciunile celui rău şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes. Cititorii vor găsi o soluţie satisfăcătoare pentru marea problemă a răului şi a suferinţei şi vor descoperi deopotrivă dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.

Pe paginile acestei cărţi veţi cunoaşte cărturari, reformatori şi martiri de demult: Wycliffe şi Jan Huss, Luther, Zwingli şi Calvin, locurile alese de Dumnezeu pentru şederea printre noi a Fiului Sãu, Mântuitorul nostru, şi pentru naşterea bisericii creştine apostolice.

Perspectiva istoricã şi geograficã a acestei cãrţi este extrem de amplã. La fel ca turlele unei catedrale, care ne îndreaptã privirile spre bolta cerului, capitolele acestei cãrţi dau la o parte cortina timpului şi a spaţiului şi, dezvoltând pasajele profetice din cãrţile Daniel şi Apocalipsa, descriu evenimente cosmice de o însemnãtate vitalã pentru destinul si mântuirea omenirii. Domnul Iisus Hristos este înfãţişat în nobleţea şi generozitatea iubirii Sale. Din iubire ni S-a alãturat, devenind om ca sã sufere şi sã moarã în locul nostru. Din iubire ne ocroteşte în faţa celor mai aspre atacuri ale lui Satana. Din iubire pregãteste lumea şi cerul pentru marele act de încununare a mântuirii, revenirea Sa ca Domn şi Salvator. Din iubire ne transformã şi ne înnobileazã, astfel încât sã ne simţim bine alãturi de El de-a lungul veşniciei. Ultimele capitole ale cărţii aratã care este locul nostru în aceastã extraordinarã desfãşurare. În istoria laicã aproape tot interesul este absorbit de marile personalitãţi, de generali şi oamenii politici în mâna cãrora s-a aflat destinul popoarelor pentru o vreme. Trăind aici pe Pământ, ni se creează impresia că rolul nostru, al oamenilor de rând, în modelarea istoriei naţiunilor pare neînsemnat. Nu avem suficient control nici asupra propriei exisţente în acest context dominat de marile puteri. Dar istoria mântuirii se scrie dupã alte criterii. Aici, Dumnezeu trateazã fiecare fiinţã cu un mare respect al libertãţii de alegere. Cuvintele de aur ale Mântuitorului exprimã acest principiu fundamental al cerului: “Fiindcã atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sã nu

pag. 2

pag. 6

pag. 4

“Tragedia veacurilor, marea luptă dintre Christos şi Satana m-a ajutat să înţeleg istoria, să înţeleg trecutul, prezentul şi viitorul aşa cum nimic altceva nu a reuşit să o facă. Aici este puterea acestei cărţi.”

Clifford Goldstein, autor creştin de succes “Aş descrie Tragedia veacurilor drept cea mai profundă carte scrisă vreodată, care a reuşit să explice ce se întâmplă în lumea aceasta şi evenimentele de la sfârşitul timpului.”

Brad Thorp, preşedinte al reţelei de televiziune Hope Channel «Destinul Planetei» - Cartea răspunsurilor, cea mai actuală carte a anului 2012!

Toţi cititorii ziarului «Comoara Ascunsă» pot obţine absolut gratuit această carte minunată!

Grabeşte-te să obţii copia ta gratuită, întreabă-l despre cartea Destinul Planetei pe distribuitorul ziarului «Comoara Ascunsă»!

Întotdeauna frumoasă

TRIUMFUL respins Pericolul ridiculizării

“Eram un ateu. Credeam că nu există Dumnezeu. Dar am gândit că ar fi bine să aflu câte ceva despre creştinism, despre Biblie.

Cineva mi-a dat cartea Tragedia veacurilor... care mi-a schimbat viaţa!”

Clinton Wahlen, director asociat al Institutului de Cercetări Biblice

AT E N Ţ I E ! ! !

Tragedia Veacurilor Cartea pe care n-ai vrea s-o ratezi!

piarã, ci sã aibã viaţa veşnicã”(Ioan 3,16). Pe mãsurã ce veţi înainta în citirea acestei cãrţi, vã încurajez sã vã asumaţi, poate pentru prima datã, responsabilitatea de a vã decide viitorul spiritual. Nu vã lãsaţi derutaţi de agitaţia şi zgomotul unei lupte care pare cã nu se va sfârşi niciodatã: lupta dintre adevãr şi minciunã, iubire si urã, valoare sau viciu. Luati o decizie care sã se dovedeascã temeinicã în perspectiva triumfului iminent al iubirii lui Dumnezeu.

Un cămin fericit

pag. 7

DESTINUL PLANETEI sau

Autoarea acestei cărţi, Ellen G. White, este scriitoarea cu cele mai multe titluri traduse din istoria literaturii universale. În literatura americană, ea îi întrece pe toţi scriitorii, fie ei bărbaţi sau femei. A scris 40 de cărţi şi peste 5000 de articole, iar compilaţii din manuscrisele sale au dus la publicarea totală a peste 100 de titluri în limba engleză. Cartea de faţă, Tragedia Veacurilor, a fost tradusă în peste 77 de limbi şi tipărită în sute de milioane de exemplare.

2

COMOARA ASCUNSĂ

№4 (36) Aprilie 2012

Vitalie Colesnic

Meditaţii asupra Paştelui „Paştele? Noi dăm mai multă atenţie agoniei morţii, decât morţii. Pentru noi este mai important să depăşim agonia morţii, decât să biruim moartea. Socrate a biruit agonia morţii. Hristos a biruit moartea ca „vrăjmaşul cel din urmă” (1 Corinteni 15:26).

A birui agonia morţii încă nu înseamnă a birui moartea. A birui agonia morţii este în limitele posibilităţilor omeneşti, dar biruinţa asupra morţii înseamnă învierea. Nu de pe urma „artei agoniei”, ci de pe urma Învierii lui Hristos poate sufla asupra lumii contemporane un vânt nou purificator. Iată răspunsul la: „dă-mi un punct de sprijin, şi eu voi mişca Pământul din loc”. Dacă oamenii ar crede cu adevărat în aceasta şi s-ar fi condus de aceasta în lucrările lor pământeşti, atunci multe ar fi putut să ia o altă întorsătură. A trăi reieşind din Înviere – iată ce este Paştele. Nu ţi se pare că majoritatea oamenilor nici nu înţeleg pe ce se bazează traiul lor? „Confuzia sufletelor” se răspândeşte pe larg. Aceasta este aşteptarea inconştientă a cuvântului salvator şi eliberator. Dar probabil că încă nu a sosit timpul, ca el să poată fi auzit.

Dar timpul va veni; şi acest Paşte este, după toate, una dintre ultimele posibilităţi măreţe de a ne pregăti de viitoarea noastră sarcină măreaţă. Îţi doresc să te poţi bucura de ea, în pofida lipsurilor de care ai parte. Rămâi cu bine, eu trebuie să închei scrisoarea...”.

(Dietrich Bonhoeffer. Din scrisorile din temniţă către un prieten, 27.3.44)

Vinerea patimilor

Pericolul ridiculizării

după cum se spune, nu tot ce străluceşte este aur, tot aşa şi nu tot ce provoacă accese de râs este râset. Foarte interesant O vorbă din popor meditează despre râset în spune: „ în ziua de cartea sa „Legătura dintre timpuri” («Связь вре1 aprilie să nu crezi мен») Serghei Averinţev pe nimeni”, iar alţii – filolog rus, specialist în mai adaugă: „ pe tot epocile poeziei veacului de Argint ale antichităţii târzii parcursul lunii aprilie şi creştinismului timpuriu, să nu crezi pe nimeni”. traducător, lector, membru al Uniunii scriitorilor, preşedintele Societăţii biblice ruse (din anul 1990), colaborator ştiinţific n ţara noastră superior al Institutului de literatură ziua de 1 aprilie universală „М. Gorki”: „Să începem cu este sărbătorită faptul că râsul este un fenomen deosebit ca zi a glumelor, de dinamic – este mişcarea minţii, a farselor şi a fazelor amuzante. nervilor şi a muşchilor în acelaşi timp: un Există multe teorii cu privire la cum şi când avânt vertiginos, ca o explozie… aceasta şi-a făcut apariţia această sărbătoare. De nu este o stare continuă, ci o trecere, exemplu, una dintre ele afirmă că această toată splendoarea, dar şi tot sensul căreia sărbătoare era celebrată în vechime în multe constă în instantaneitatea ei. Însuşi gândul ţări pentru a marca sosirea echinocţiului de despre actul prelungit al râsului este de primăvară şi a sărbătorii de Paşti. Aceste neconceput, nu doar pentru că paroxismele festivităţi erau însoţite de o varietate de nesfârşite (accesele puternice) şi clătinările jocuri distractive, iar oamenii încercau să curând devin un chin dezgustător pentru liniştească capriciile vremii instabile de trupul obosit, dar şi din cauză că râsul care primăvară prin farse şi glume. durează este un râs „fără sens” în urma unui Există o versiune larg răspândită cum oarecare raţionament aprioric al minţii. a apărut Ziua râsului. În Evul Mediu, Anul Un astfel de râs devine fără sens. Şi chiar Nou nu era serbat pe 1 ianuarie, ci la mai mult decât atât, râsul care trece într-o sfârşitul lui martie, şi prima săptămână a stare permanentă, să zicem, în felul de noului an se începea pe 25 martie, şi se comportament, mod de viaţă, devine cu termina pe 1 aprilie, şi aşa a fost până când adevărat periculos pentru viaţa omului”. oamenii au trecut la calendarul gregorian În Biblie este adus un exemplu interesant introdus de către Papa Grigorie în anul şi moralizator, la care cititorii nu întotdeauna 1582. De sărbătorile Anului Nou în acele meditează. Probabil că multora dintre noi le timpuri, ca şi astăzi, lumea se veselea. sunt cunoscute denumirile unor aşa oraşe, În pofida schimbărilor din calendar, unii ca Sodoma şi Gomora. Chiar dacă nu am citit oameni mai conservatori sau, pur şi simplu Biblia, am avut totuşi ocazia să auzim istoria neiniţiaţi, continuau să serbeze Anul Nou despre aceste două cetăţi destrăbălate, pe pe stil vechi. Iar alţii râdeau de ei, le jucau care Dumnezeu le-a pedepsit, nimicindu-le feste, le aduceau cadouri „neghioabe”, prin foc şi pucioasă. Este interesant faptul că numindu-i în acelaşi timp nişte proşti de înainte de a efectua judecata, Dumnezeu l-a luna aprilie. Această sărbătoare a căpătat o preîntâmpinat pe prietenul Său credincios largă răspândire şi popularitate în sec. XVIII. Lot cu privire la ceea ce avea de gând să De Ziua râsului ei îşi jucau feste unul altuia, facă. Şi în Biblie este scris că Lot a încercat de asemenea dădeau unul altuia însărcinări să salveze măcar încă pe cineva. În cartea fără sens. Se pare că în timpul nostru râsul şi Geneza 19:14 sunt scrise următoarele: glumele sunt ridicate la rang de patrimoniu „Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care naţional deosebit. le luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă” a zis el Totuşi dacă examinăm această chestiune „ieşiţi din locul acesta; căci Domnul are să cu mai multă atenţie, vom vedea o mare nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau deosebire între râs şi ridiculizare. Şi uneori că glumeşte”. Vi s-a întâmplat să întâlniţi necunoaşterea în ce constă diferenţa duce vreodată oameni, cu care este foarte uşor şi la urmări triste, chiar tragice. bine de comunicat, pentru că ei permanent Cum se raportează însă Biblia la râset? glumesc, vă înveselesc? Dorim ca viaţa Înainte de a răspunde la această întrebare, să fie o sărbătoare veselă neîntreruptă. haideţi mai întâi să stabilim, ce vom Şi totul pare a fi bine, dar există aici şi subînţelege prin cuvântul „râset”. Pentru că, reversul medaliei. Cu oamenii care se află

Î

„Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34).

Ce fel de cale a fost aceasta, care L-a condus acolo – spre oroarea acelei clipe?

Aceasta a fost calea lui Isus, calea Domnului spre noi – spre noi, în întunericul în care trăim, deoarece noi L-am părăsit pe Dumnezeu şi-L părăsim iarăşi şi iarăşi.

După voia Tatălui, Isus a venit la noi – în lumea pe care Dumnezeu S-a mâniat; în lumea lăsată de Dumnezeu. Pentru ce? Răspunsul este simplu şi clar – pentru ca mânia lui Dumnezeu să cadă asupra Lui, şi nu asupra noastră; pentru ca Dumnezeu să-L părăsească pe El, şi nu pe noi; pentru ca nici unul dintre noi să nu treacă prin aceasta!

El a mers în întâmpinarea acestui simţământ teribil – simţământul de a fi părăsit de Dumnezeu – pe care trebuia să-l încercăm noi; El l-a acceptat, pentru ca prin autoritatea dată Lui să ne elibereze pe noi de el. El a exclamat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, pentru ca noi să nu fim niciodată nevoiţi să-I adresăm lui Dumnezeu aceste cuvinte. În viaţa fiecăruia dintre noi există clipe, nu, ore, zile, săptămâni, poate ani, când suntem urmăriţi permanent de un gând teribil: ni se pare că Dumnezeu ne-a părăsit – pe noi, care Îl părăsim atât de des. Dar ne înşelăm cu desăvârşire, dacă simţim şi gândim astfel. Realitatea de a fi părăsit de Dumnezeu a devenit după ziua vinerii patimilor doar o umbră, o amintire teribilă, un vis de groază. Faptul că Dumnezeu ne-a părăsit ar fi putut fi o realitate; dar nu a devenit o realitate nici pentru tine, nici pentru mine, pentru nimeni.

Karl Barth „Clipele”.

într-o veselie permanentă este foarte greu să discuţi pe teme serioase, deoarece ei reduc totul la glumă. Şi uneori putem fi pasionaţi atât de tare de veselie, încât nu observăm la timp pericolul real, aşa cum s-a întâmplat cu Lot şi cu ginerii lui când acesta încerca să-i avertizeze cu privire la pericolul serios, mortal. Aceşti tineri au avut ocazia de a fi salvaţi, dar cu părere de rău veselia prelungită, adică râsul, care a devenit în viaţa lor un proces permanent, neîntrerupt, râsul de toţi şi de toate, a dus la neputinţa de a înţelege realitatea lucrurilor care se întâmplau. În aceasta şi constă pericolul unei ridiculizări nepăsătoare. După cum spune Averinţev: „Râsul de aceea şi este râset, de aceea-i o stihie, un joc, o viclenie, că în mişcarea lor să amestece diferite motivaţii, ba chiar şi să schimbe o motivaţie cu o cu totul alta. Începând să râdem, noi ca şi cum am ridica ancora şi le-am da voie valurilor să ne ia într-o direcţie neprevăzută din timp. De ce anume şi pentru ce anume noi râdem – aceasta ba aşa, ba altfel se descoperă şi se întoarce în însuşi procesul râsului, şi aici întotdeauna este posibil jocul tranziţiilor şi nuanţărilor de sens; la drept vorbind, prin aceasta şi trăieşte râsul.

Aceasta simte oricine nu este lipsit fie de pasiunea faţă de râs şi experienţa râsului, fie, pe de altă parte, de prudenţă spirituală, adică aproximativ de ceea ce în ascetism se numeşte darul de a discerne duhurile. Noi ştim din experienţă, de câte ori conştiinţa ne prindea la substituiri neobservate ale obiectelor de râs, la apostazii interioare şi schimbări instantanee ale poziţiei spirituale, pe care anume râsul le făcea posibile”. Cum dar să procedăm acum cu râsul? Face oare să încetăm în general a mai râde? Desigur că nu. Altfel aceasta ar deveni o altă extremă.

Căci râsul este o stare firească. Tot aşa după cum omul are nevoie de aer, apă, mâncare, el are nevoie de râset, cel mai important este să nu abuzăm de necesităţile fireşti, transformându-le în nefireşti. Mai sus a fost deja prezentat un citat despre faptul că râsul este o tranziţie, o clipă. Dar ce înseamnă aceasta? Tranziţie de la ce spre ce? Averinţev îşi continuă gândul referitor la râset: „Râsetul nu este o libertate, ci o eliberare… cel liber nu are nevoie de eliberare; este eliberat acela care încă nu este liber. Întotdeauna este mai greu să-l faci să râdă pe un înţelept, decât pe un prost, şi aceasta pentru că înţeleptul în ce priveşte numărul mai mare de cazuri personale de lipsă de libertate interioară deja a trecut de zona eliberării, de zona râsului, deja se află peste prag”. Putem să ne aducem aminte de situaţia, când în birou intră cineva din conducere, – atmosfera devine încordată, toţi devin serioşi, oficial politicoşi… şi de

№4 (36) Aprilie 2012

În căutarea

C

Lui Dumnezeu

ât de des, deşi aveţi mulţi prieteni şi cunoscuţi, aveţi simţământul unei singurătăţi acute, care vă produce o durere ce nu se stinge? Sunteţi în permanentă căutare a modului cum să potoliţi această durere, cu ce să umpleţi vidul care v-a cuprins întreaga fiinţă.

Singurătatea vă împinge la fapte negândite, la deprinderi rele, în societatea unor companii îndoielnice, vă determină să achiziţionaţi lucruri inutile, să obţineţi cu orice preţ succes la serviciu. Dar nici una dintre aceste acţiuni nu umple cu adevărat golul din interior. Dumneavoastră vă străduiţi să vă eliberaţi de acest simţământ neplăcut, dar el nu dispare. Şi toate

Lasă-mă să te compătimesc!

acestea pentru că în sufletul fiecărui om există un loc care poate fi umplut numai de către Dumnezeu. Marea sete a sufletelor şi inimilor noastre poate fi potolită doar de prezenţa lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate să vă umple golul interior, să vă izbăvească de durerea sufletească şi să dea sens vieţii dumneavoastră. Şi, deşi Dumnezeu este omniprezent, prezenţa Lui minunată, atât de necesară pentru oameni, poate fi dobândită doar atunci când aceştia Îl caută.

Dacă aţi fi nimerit într-un pustiu fără hrană şi apă, atunci aţi fi căutat peste tot ceea ce poate potoli setea şi foamea. Dar Dumnezeu are pregătite cu mult mai multe, decât pâine şi

apă, pentru aceia care doresc să supravieţuiască. Atunci când împăratul David înseta după comuniunea cu Dumnezeu, a mărturisit: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu” (Psalmi 42:1,2). David năzuia la Dumnezeu mai presus de toate. Prezenţa lui Dumnezeu era pentru el hrană şi apă. În Psalmul 63:1,2 David spune: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava”.

Aţi însetat oare şi dumneavoastră vreodată după prezenţa lui Dumnezeu aşa ca împăratul David? El Îl căuta pe Dumnezeu, năzuia spre El, până când L-a găsit. Şi atunci împăratul şi-a dezvăluit simţămintele şi năzuinţele sale: „Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta, şi suspinele mele nuŢi sunt ascunse” (Psalmi 38:9). David L-a găsit pe Dumnezeu, deoarece L-a căutat. Calea pe care trebuie să mergem pentru a ne apropia de Dumnezeu este rugăciunea sinceră, pocăinţa şi închinarea la El. Dar înainte de aceasta trebuie să încetăm a ne pune nădejdea în altceva decât Dumnezeu.

Dumneavoastră nu puteţi găsi hrană îmbelşugată şi de valoare pentru suflet, aspirând spre satisfacerea dorinţelor egoiste.

3

Nu trebuie să fiţi desăvârşiţi pentru a veni la Dumnezeu, nu trebuie să fiţi mai importanţi decât sunteţi în prezent. Dumnezeu vă va primi aşa cum sunteţi, pentru a vă ajuta să deveniţi mai buni. Permiteţi-i râului cu apa vie de la El să curgă prin sufletul dumneavoastră. Pentru ca apa să fie mereu proaspătă, ea trebuie să fie curgătoare, în caz contrar, devine stătută.

Dacă apa vie curge din inima dumneavoastră, atunci niciodată nu veţi suferi de sete spirituală.

Indiferent de realizările din propria viaţă, întotdeauna veţi dori ceva mai mult. „Sufletul nostru nădăjduieşte în Domnul…” (Psalmi 33:20), de aceea Dumnezeu vă dă marele dar al prezenţei Sale. Doar El singur, Creatorul şi Tatăl nostru, poate să împlinească dorinţele noastre cele mai intime. Dacă nu aveţi încredere în prezenţa lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră, rugaţi-vă şi cereţi-o până va apărea. Şi permiteţi-I Creatorului întregului Univers să intre în inima dumneavoastră aşteptătoare.

FERICIREA ESTE ÎN DOMNUL „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, scutul care îţi dă ajutor, şi sabia care te face slăvit? Vrăjmaşii tăi vor face pe prietenii înaintea ta, şi tu vei călca peste înălţimile lor” (Deuteronom 33:29).

Aţi avut ocazia să compătimiţi pe cineva? Desigur că fiecare va răspunde „da”, şi atunci, s-ar părea, „nu este chiar atât de rău în casa noastră”. Dar ar „exista” oare lumea dacă pur şi simplu i-am compătimi pe alţii?

Îmi amintesc de o întâlnire recentă din handicap fizic, se apucă de atâtea lucruri un bărbat care stă rezemat de un gard, cu viaţa mea. La o margine de sat, o căsuţă diferite cu atâta optimism, doar pentru a certitudine el ar spune că omul acela este mică, cu uşile vechi scorojite… Bat la uşă. câştiga un bănuţ. „Datorită lui Dumnezeu pur şi simplu beat. Şi nimănui nu-i va trece La fereastră apare o fată atrăgătoare supravieţuiesc. Sunt, desigur, şi oameni prin minte că, după cum arată statistica, cu zâmbetul pe faţă şi îmi face semn să buni care ajută, dar mai mulţi sunt aceia majoritatea bărbaţilor din Moldova mor deschid uşa pe din afară. care pur şi simplu mă compătimesc…” din cauza bolilor de inimă. Iar cazul din Tamara este invalidă, trăieşte în această Ultimele cuvinte ale Tamarei nu mă lasă în supermarket? Femeia care a pus în coş casă împreună cu mama sa. Dar, cu pace. Are oare ea nevoie doar de o simplă pâine, lapte şi zahăr şi deja achitând la părere de rău, ea nu poate ieşi din casă compătimire? Şi ce să facă cu ea? Doar casă este nevoită să scoată ceva, deoarece ca să respire aer curat. Intru în odaie. există o mulţime de lucruri mărunte, dar nu-i ajung bani. Dar acasă o aşteaptă Oriunde – pe fotoliu, pe masă, pe scaune folositoare, cu ajutorul cărora s-ar putea copiii flămânzi. Şi ea are nevoie stringentă şi chiar pe podea poţi vedea multe lucruri de compătimit mult mai real acest om. de fiecare dintre aceste produse. Cui îi interesante. Ziare, reviste, cataloage, Şi nu e vorba de lucruri măreţe, anumite pasă? Şi fiecare se gândeşte: cam de ce caiete, nişte formulare… „Astăzi i-am principii ale umanismului sau gesturi de eu trebuie să-i dau banii mei? Şi puţin telefonat unui redactor cunoscut, mâine binefacere „pentru public”. Este nevoie probabil să se găsească cineva, care să trebuie să trimitem comenzile conform doar de un simplu ajutor omenesc. Oare scoată cinci sau zece lei şi să-i pună în cataloagelor, iar în seara aceasta trebuie nu această temă a abordat-o apostolul faţa femeii confuze. În schimb toţi în să scriu două articole şi să găsesc pe Pavel pe paginile Bibliei, atunci când scria: „unanimitate” pot s-o „compătimească”, cineva care ar putea să ducă formularele „Purtaţi-vă sarcinile unii altora…”(Galateni dând din cap: „Nu-i nimic, data viitoare la poştă”. Tamara povesteşte cu entuziasm 6:2)? vei lua mai mulţi bani!” Punct? Putem să-l şi cu energie nemaipomenită despre Iar în jurul nostru are loc ceva cu totul punem şi să continuăm a trăi aşa cum activităţile sale şi despre planurile pentru diferit: cineva încă mai compătimeşte, ne-am deprins, fără a schimba ceva. Dar viitor. Mica ei familie săracă trebuie hrănită, iar cineva, posibil, nici nu a auzit de cine se simte bine, trăind într-o asemenea plus la toate mama ei este alcoolică… acest cuvânt. Şi dacă unui băieţel din societate? Tu ai nevoie de ajutor? – Ei bine, Mă mir, cum o fată aşa de fragilă, cu societatea noastră i s-ar arăta o poză cu eu te compătimesc!

Olga TCACIUC îndată ce şefii se retrag, pârăiaşul timid de glume creşte într-un râu de veselie. În acest mod subalternii încearcă să se elibereze de stresul prin care au trecut, să se elibereze de încordarea interioară. Şi atunci când mulţi izbucnesc în hohote de râs, putem vedea cum, drept răspuns la glumele ingenioase, omul pe care noi îl considerăm înţelept nu râde cu hohote, ci doar zâmbeşte uşor ca răspuns. De ce se întâmplă aşa? Lui nu i se pare hazliu? El nu vrea să menţină discuţia? Nu, pur şi simplu omul înţelept este liber în interiorul său.

COMOARA ASCUNSĂ

În Scriptură este scris că doar Adevărul îl poate face pe om liber cu adevărat. În fiecare zi avem diferite motive de râsete şi veselie. Dar face totuşi să ne gândim: ce anume ne provoacă râsul, bucuria, veselia? Biblia nu ne îndeamnă să fim trişti şi mâhniţi, ci dimpotrivă, în cartea Proverbe este scris că „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbe 17:22). Apostolul Pavel, la rândul său, în Epistola către Filipeni spune: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!

Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4). Şi noi

putem întâlni în Scriptură o mulţime de versete asemănătoare, dar fiecare dintre noi trebuie să se gândească: cu adevărat oare ne bucurăm în Domnul sau încercăm prin intermediul râsetului, cu propriile forţe să ne eliberăm de cătuşele robiei păcatului, de care în realitate nu ne putem elibera cu ajutorul râsului? Căci de calitatea bucuriei noastre va depinde destinul nostru veşnic, ridiculizarea şi râsul ne vor duce în final la trista pierzare veşnică sau la viaţa veşnică plină de bucurii.

Acestea sunt cuvintele de încheiere ale ultimei binecuvântări, rostite de către Moise înainte de a urca pe muntele Nebo şi să moară. Care este componenta fericirii? Nu este o taină că orişicine pe pământ caută fericirea. Doctorul Albert Schweitzer, renumitul preot, filozof, medic, misionar şi cunoscător al muzicii, a dat o definiţie scurtă, dar corectă a fericirii. „Fericirea, a spus el, nu este nimic altceva decât o sănătate bună şi o memorie rea”. Atunci când am auzit pentru prima dată această definiţie, ne-am gândit că posibil să fim cea mai fericită pereche de pe pământ, deoarece ambii aveam o sănătate bună şi o memorie slabă – îndeosebi la nume!

Viaţa nu este uşoară, şi cu cât devenim mai maturi, cu atât viaţa este mai grea, cel puţin pentru unii.

Un predicator renumit era atât de mult convins că oamenii după 50 de ani au mai multe probleme, încât a afirmat: dacă el ar fi preşedintele Statelor Unite ale Americii, ar fi dat fiecărui om trecut de vârsta de 50 de ani şi care nu a stat în închisoare medalia „Inima purpurie” (medalie care este acordată pentru rănire în cursul operaţiilor militare). Desigur că aceasta este o poziţie extremă şi chiar ridicolă, pentru că vârstă minunată – anii 50 sau vârsta nobilă – anii 60 poate deveni vârsta cea mai bună a vieţii noastre!

Atunci când în ziua istorică de iunie a anului 1815 s-a sfârşit bătălia de la Waterloo, ofiţerii britanici doreau să înţeleagă, ce totuşi s-a întâmplat. Ei îi întrebau pe mulţi soldaţi care au participat la bătălia hotărâtoare împotriva lui Napoleon. Unul dintre infanterişti a spus: „Nu mă întrebaţi pe mine, pentru că eu nu ştiu nimic, deoarece eu o zi întreagă m-am târât prin noroi, iar peste mine sărea fiecare ticălos care călărea pe un cal”.

La fel se întâmplă şi cu majoritatea dintre noi. Viaţa este o luptă pământească reală prin noroi! În jurul nostru pot avea loc lucruri măreţe, deşi noi nu suntem în stare să conştientizăm aceasta. Şi în lupta de acum putem căpăta puţină slavă, dar acest fapt nu este important. Noi suntem fericiţi, deoarece Dumnezeu ne iubeşte. El ne-a salvat, şi noi am contribuit la biruinţa Lui definitivă şi deplină. El este scutul nostru salvator şi sabia măreaţă.

Putem să ne simţim fericiţi atunci când împărtăşim altora această fericire. Povestiţi despre fericirea dumneavoastră în Domnul. Veţi fi plăcut surprinşi: povestind, veţi simţi o bucurie şi mai mare, decât mai înainte.

4

COMOARA ASCUNSĂ

Un învăţământ scump Un manager tânăr, de curând numit în funcţie, al companiei IBM, a fost chemat de către conducerea companiei pentru a da explicaţii. Păi cum altfel! El a efectuat o tranzacţie, în urma căreia firma a pierdut 10 milioane de dolari. Atunci când colaboratorul şi-a înţeles greşeala, era deja prea târziu – banii au dispărut.

Intrând în oficiu şi simţindu-şi vinovăţia, el a spus repede: – Eu înţeleg că dumneavoastră aveţi tot dreptul să mă concediaţi, şi eu, recunoscându-mi vina, accept decizia dumneavoastră.

– Să te concediez? – a rostit conducătorul. – Noi tocmai am cheltuit 10 milioane pentru instruirea dumneavoastră, de aceea nu ne putem permite să aruncăm aşa cadre preţioase. Duceţi-vă şi lucraţi!

L-ai acceptat sau L-ai cunoscut?

Clive Lewis a scris cândva: „Dumnezeu ne-a creat la fel cum omul inventează un automobil.

Automobilul a fost gândit să funcţioneze cu benzină şi nu va putea lucra fără defecţiuni cu nici un fel de alt carburant. Iar omul, la rândul său, a fost creat de către Dumnezeu în aşa fel că energia pentru viaţa sa o va lua de la Dumnezeu. Dumnezeu este carburantul, pe baza căruia, după planul Său, poate funcţiona duhul omului. Dumnezeu Însuşi este acea hrană, care hrăneşte sufletul şi duhul nostru. Nu există alta... Dumnezeu nu ne poate da fericirea şi pacea fiind despărţiţi de El, deoarece fără El fericirea şi pacea pur şi simplu nu există” (C. S. Lewis. „Pur şi simplu creştinism”, p. 57). Da, într-adevăr, omul a fost creat în aşa mod, că nu va putea vieţui din plin fără o comuniune personală apropiată, zilnică cu Dumnezeu (Faptele apostolilor 17:28). Fără aceasta el este pur şi simplu lipsit de valoare. Mulţi creştini care cândva L-au „găsit” sau „acceptat” pe Dumnezeu, presupun în mod eronat că acum Îl cunosc. Totuşi există o diferenţă enormă între acceptarea Tatălui şi cunoaşterea Lui. Eu îl accept şi îl stimez pe conducătorul ţării mele.

Eu chiar recunosc şi mă supun autorităţii şi puterii sale. Dar aceasta nu înseamnă că sunt cunoscut personal cu el. Şi nici nu pot afirma că îl cunosc aşa de aproape, ca pe un prieten. Este trist faptul că mulţi credincioşi încearcă să scoată doar foloase de pe urma relaţiei lor oficiale cu Dumnezeu. Ei declară credincioşie faţă de autoritatea şi statutul Lui, dar nu au relaţii apropiate cu El. Viaţa spirituală a unor asemenea oameni decurge în curtea interioară a sanctuarului, şi ei niciodată nu încearcă să treacă în Sfânta Sfintelor, după perdea, pentru a se afla în prezenţa Dumnezeului Atotputernic.

Clive Lewis cu soţia sa Joy

Creştinismul astăzi are o nevoie stringentă să i se aducă aminte că esenţa lui principală constă în relaţii profunde, permanente, personale de dragoste dintre om şi Dumnezeu

№4 (36) Aprilie 2012

TRIUMFULrespins

C

Pavel Garadja

u o săptămână înainte de Paşti Domnul a intrat în Ierusalim.

Au trecut peste două mii de ani, dar mulţimea anilor nu a redus semnificaţia celor existente în afara timpului, celor veşnice; de parcă El ieri a intrat în oraşul pe care l-a cucerit fără a-l asalta şi fără vărsare de sânge. Doar prin puterea iubirii care atingea inimile şi trupurile bolnave, doar prin solia salvatoare că orişicine crede în El, nu va pieri, ci are viaţa veşnică. În Evanghelia după Ioan citim: „A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (12:12-13). În Evanghelia după Luca citim: „Unii Farisei, din norod, i-au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”” (19:39-40). Toţi cei patru evanghelişti descriu acest eveniment, şi fiecare îl completează cu unele detalii care lipsesc la ceilalţi. Dar toţi transmit atmosfera de bucurie şi sărbătoare: poporul jubila şi Îl slăvea pe Isus Hristos, Îl întâmpina cu onoruri. Şi încă ceva: în timpul citirii apare o pregustare imperceptibilă a unor evenimente măreţe care plana atunci în văzduh. Toţi simţeau apogeul: va avea loc ceva ce va schimba totul... În urmă erau trei ani, în decursul cărora Isus mergea pe pământul străvechii Palestine, învăţa oamenii cum să trăiască după voia lui Dumnezeu, îi vindeca de boli incurabile, învia morţii... Minunea învierii a uluit în mod deosebit poporul. În Evanghelia sa, Ioan scrie că Isus Hristos a fost întâmpinat atât de solemn anume din cauză că oamenii care au văzut cum Domnul l-a înviat pe Lazăr, au povestit şi altora despre acest fapt. Putem să ne imaginăm cum se adunau ei în preajma Lui, spunând unul altuia: „Priviţi, acesta este Acela care l-a înviat pe Lazăr din morţi...” Şi ei se grăbeau să-L vadă, să-şi exprime încântarea, să-I acorde semne de atenţie.

Erau în gloată şi duşmani, care de asemenea Îl urmau cu insistenţă pe Mântuitorul. Văzând agitaţia generală, ei ori că rugau, ori că deja cereau: „Opreşte-i!” Pentru că triumful, cu care era întâmpinat Domnul, era asemenea triumfului biruitorilor care intrau în oraş.

Anume pentru ei, conform obiceiurilor Imperiului roman, erau zidite arcuri de triumf şi erau organizate procesiuni pompoase. Şi această cinstire a biruitorului – Isus din Nazaret – apărută în mod spontan, era asemenea cinstirii împăraţilor, fapt care i-a speriat pe farisei.

Căci în spatele acestui eveniment se ascundea recunoaşterea lui Isus Hristos ca Mesia, Împăratul din neamul lui David, trimis de Însuşi Dumnezeu! Vrăjmaşii lui Isus pur şi simplu se temeau că El va acapara puterea. Pentru aceasta, practic, Îi rămăsese să facă doar puţin – să înceapă a acţiona, să Se proclame conducător şi să silească autorităţile să capituleze sub ameninţarea revoltei... Exprimându-ne într-un limbaj modern, aceasta era o stare de revoluţie, de care trebuia doar să se folosească. Ioan a remarcat: „Fariseii au zis, deci, între ei: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic: iată că lumea se duce după El!”” (12:19). Câţi politicieni visează astăzi, dorm şi văd că întreaga lume îi urmează! Şi atunci învârteşte-i pe degete cum vrei: anunţă alegeri anticipate sau referendum cu rezultatul dinainte hotărât, scoate oamenii în stradă... Nici un guvern nu va rezista – va cădea.

Dar Isus Hristos este un Împărat neobişnuit, El este, după cum s-ar putea spune azi, un Împărat de tip nou, nemaivăzut până acum, care a dispreţuit puterea pământească şi toate bogăţiile pământului. El a venit cu un alt scop: pentru a cuceri tronul pe care lumea nu-l vede şi împărăţia imperceptibilă – inima omului. Din acest motiv El acţionează atât de straniu, iraţional, imprevizibil din punct de vedere omenesc. După toată această splendoare – triumful şi închinarea gloatei – El pleacă din Ierusalim. Despre acest fapt mărturisesc evangheliştii Matei şi Marcu. „Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate, şi S-a îndreptat spre Betania, şi

a rămas acolo” (Matei 21:17). A lăsat totul: victoria, slava, tronul, a respins triumful şi a plecat. A petrecut noaptea într-un oarecare sătuc. Poate că a dormit la pământ...

Hristos a fugit de triumf, l-a respins chiar de la început, atunci când a ales un animal atât de nearătos, care nicidecum nu este demn de un biruitor – un măgar. Căci El pleca la Ierusalim nu pentru slavă, ci pentru ruşine, să moară pentru neamul omenesc stricat din cauza păcatului, şi nu să domnească într-o împărăţie a păcatului.

Aşa este Împăratul nostru! Primirea împărătească, care i-a fost acordată în Ierusalim, doar L-a întristat, deoarece El vedea foarte clar evenimentele viitoare: nu doar faptul că tot aceşti oameni Îl vor răstigni, dar şi pieirea oraşului. După triumful organizat în cinstea Lui, El plângea. „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). Plângea pentru Ierusalim şi pentru locuitorii lui, peste care se vor abate mari nenorociri. Despre aceasta ne vorbeşte foarte clar şi neechivoc evanghelistul Luca în capitolul 19.

Am fi putut să nu ne oprim asupra acestui fapt evident, dacă nu ar fi existatdenaturările Evangheliei, care la ziua de azi devin tot mai multe. Un cunoscut slujbaş carismatic învaţă: „Renaşterea societăţii este de neconceput fără un guvern renăscut. Atunci când Isus intra în Ierusalim, poporul striga „osana”. Oamenii îşi scoteau hainele de pe ei şi le aşterneau în calea Împăratului viitor. Dar Isus plângea...

De ce? Păi pentru că deşteptarea „de jos” este un fenomen de scurtă durată şi fragil. E bine când lui Isus Îi strigă „osana” oamenii de care puţin ce depinde în societate. Şi totuşi El este trist, şi chiar Îi curg lacrimi din ochi.

De ce? Pentru că în gloata celor care jubilau, Isus nu i-a observat pe funcţionari, deputaţi, miniştri şi reprezentanţi ai autorităţilor de vârf. Ei au rămas la o parte. Mâine ei vor îneca în sânge această trezire, deoarece au în mâinile lor puterea. Planul lui Dumnezeu este de a aduce trezirea „de sus”, şi atunci ea nu se va împotmoli peste câţiva ani”.

Putem doar să ne mirăm de o asemenea atitudine libertină faţă de Evanghelie şi de răstălmăcirea ei arbitrară. Domnul plânge asupra noastră, dragi cititori, atunci când Îl proslăvim într-un mod ipocrit, încercând să atingem ţintele noastre pământeşti, iar El vede ruinele noastre viitoare şi modul în care tratăm Cuvântul Lui. Nici o trezire născocită de om nu-L interesează pe El. Nicăieri în Evanghelie nu se vorbeşte despre trezirea spirituală a poporului începând de la cei „de sus”, prin intermediul funcţionarilor, deputaţilor, miniştrilor şi reprezentanţilor autorităţii supreme de pe pământ. Doar este evident că adevărata trezire nu este posibilă de la cei de sus, ci doar de sus din cer, prin intermediul puterii supreme a cerului, în competenţa exclusivă a căreia pot fi asemenea chestiuni.

Cât de multe „treziri la cei de sus” au fost! În anul 313 împăratul Constantin a făcut atrăgător creştinismul pentru funcţionari, precum şi pentru conducătorii de diferite ranguri. Şi ei imediat şi-au schimbat culoarea, deşi, în esenţă, au rămas aceiaşi păgâni. Biserica lui Dumnezeu a fost invadată de oameni nerenăscuţi, şi ulterior acest fapt i-a adus multe nenorociri.

Oare astăzi funcţionarii civili şi religioşi nu merg pe aceeaşi cale, tinzând să ia lucrarea „renaşterii”, iluminării spirituale a poporului în mâinile lor? Dar care sunt consecinţele? Despre aceasta a spus, întrun mod remarcabil, Victor Reaguzov: „Acum au venit timpurile propagandei religioase.

Chiar şi editura ziarului comunist „Pravda” (din rusă „Adevărul”) editează mici calendare bisericeşti… Preşedinţii şi guvernatorii primesc binecuvântarea de la ierarhi. Şi este atât de uşor să te contaminezi de la aceşti oameni renumiţi cu această credinţă superficială!.. Şi iată rezultatul: creşterea religiozităţii (marea majoritate a populaţiei ţării este declarată a fi creştină) şi totodată o decădere a moralităţii. Mulţi aşa şi n-au încetat să bea, să se destrăbăleze, să spună vorbe murdare, să divorţeze. Creştinismul fără Hristos şi omul fără esenţa sa – acesta este bilanţul…”.

Putem oare numi acea preamărire a gloatei, cu care a fost întâmpinat Isus Hristos la intrarea Sa în Ierusalim, ca fiind o trezire?

Oare aceşti oameni s-au adunat pentru a-şi oferi propriile inimi lui Dumnezeu şi Împărăţiei Cereşti? Din contra, ei doreau ca Dumnezeu să Se dea pe Sine lor pentru aranjarea bunăstării lor pământeşti. Miile de oameni care se rugau lui Dumnezeu pe piaţa Independenţei din oraşul Kiev în timpul revoluţiei portocalii, doreau acelaşi lucru.

Dar Hristos nu a venit pentru aceasta!

La începutul slujirii Sale El a spus, după cum este scris la Marcu, că „…„S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15). El este Împăratul acestei Împărăţii – a Împărăţiei lui Dumnezeu. În inima care este plină de o credinţă vie, de smerenie şi blândeţe, de dragoste, El împărăţeşte pe vecie! El o alipeşte de Împărăţia Sa nevăzută şi veşnică. Lumile şi împărăţiile pământeşti vor cădea, iar această împărăţie a unui suflet răscumpărat şi salvat de către El va trăi veşnic! Şi pentru Domnul nu are nici o însemnătate, care este statutul pământesc al unui om care are nevoie de mântuire, fie el un om de rând sau un guvernator. Misiunea de a predica Evanghelia El o încredinţează oamenilor Săi, care în majoritatea cazurilor nu sunt reprezentanţi ai „puterii supreme” pământeşti. Dimpotrivă: Duhul Sfânt a început marea trezire mondială prin intermediul unor oameni simpli, după cum erau majoritatea apostolilor. Dar ei acţionau cu autoritatea dată lor de la Dumnezeu, deseori în pofida conducătorilor supremi ai împărăţiilor pământeşti. Cine ar îndrăzni să zică azi că activitatea lor nu s-a încununat de succes, iar trezirea „s-a înecat peste câţiva ani”?

Nu, Hristos nu mergea ca să Se închine conducătorilor pământeşti, nu-i chema ca şi conlucrători pe împăraţi şi despoţi. El nu are nevoie de aşa ceva. El a adus Împărăţia Sa dumnezeiască aici pe pământ, şi ea a devenit o realitate – unirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, dintre cele pământeşti şi cele cereşti, şi nu datorită autorităţilor pământeşti, ci dimpotrivă, înfruntând rezistenţa lor şi prigonirile lor cumplite.

Nimeni şi nimic nu poate opri procesiunea Adevărului pe pământ. Şi nici o împărăţie a lumii acesteia nu poate să se compare în valoare cu împărăţia unui suflet salvat de El. Este scris: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”

(Marcu 8:36,37). Nimic!

De aceea a şi venit pe pământ Mântuitorul şi a intrat în oraşul pe care l-a cucerit, pentru a plăti unicul preţ posibil pentru un suflet omenesc – preţul propriului Sânge şi propriei vieţi. Fie ca Domnul să ne binecuvânteze ca să preţuim această jertfă măreaţă şi să ne predăm prin credinţă ca să fim călăuziţi de Mântuitorul lumii Isus Hristos!

№4 (36) Aprilie 2012

А. Bullón

Vei cuteza oare să nu-L iubeşti?

— Tată, de ce trebuie să-L iubesc pe Isus?

— a întrebat unul dintre fiii mei.

Eu l-am privit direct în ochi şi l-am întrebat: - Tu îl iubeşti pe tatăl tău?

- Desigur! — a răspuns el.

- Dar tu te-ai gândit vreodată de ce mă iubeşti?

Ochişorii lui au început să se mişte repejor, şi apoi, cu un zâmbet larg, a spus: — Pentru că tu mă iubeşti pe mine. Înţelegi aceasta, prietenul meu?

Dragostea are o putere ciudată. Dragostea dă naştere la dragoste. Nimeni nu este în stare să se opună atracţiei dragostei. Hristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi cu o iubire nemăsurată. Cel mai puţin cu ce putem noi să răspundem la o asemenea dragoste, este să-L iubim cu toată inima. Dar de ce omul nu reuşeşte să-L iubească pe Dumnezeu?

Uneori aceasta se întâmplă din cauză că nu înţelegem până la capăt ce a făcut El pentru noi. Spunem întruna că El a murit pe cruce pentru a ne salva, dar mă tem că nu înţelegem pe deplin ce înseamnă aceasta.

De atâtea ori am auzit aceste cuvinte, atât de mult ne-am deprins cu ele, că am pierdut din vedere semnificaţia lor adevărată.

Cu mulţi ani în urmă, pe când eram student la colegiu, am fost martorul unei iubiri uimitoare. Un tânăr obişnuit şi care nu se evidenţia prin nimic la colegiu s-a căsătorit cu cea mai frumoasă fată. Tinerii cei mai bine făcuţi şi cei mai deştepţi luptau cu disperare pentru dreptul de a-i face curte, dar fără nici un rezultat. Milli (acesta era numele fetei) spunea că a venit să înveţe, şi nu să se îndrăgostească.

Prietenul meu, Eric, era scund, cu faţa ciupită de vărsat, şi pe lângă toate mai era şi timid. Într-o zi el s-a apropiat de mine şi mi-a spus: - Am neplăceri.

- Ce s-a întâmplat?

- M-am îndrăgostit.

- Atunci te felicit! E minunat, ce neplăcere ar fi aceasta?!

- Nu te grăbi, a surâs el, vorba e că este tocmai acea fată.

Imediat zâmbetul a dispărut de pe faţa mea, şi eu am fost nevoit să fiu de acord cu el: — Da, atunci şansele tale sunt egale cu zero. Ea nu se uită la băieţi cu mult mai frumoşi ca tine. Crezi că va privi în direcţia ta?

Au trecut câteva luni. Dragostea tainică a lui Eric faţă de Milli creştea, aşa şi neavând oportunitatea de a se manifesta. La mijlocul anului de învăţământ au apărut zvonuri că Milli va pleca de la colegiu, deoarece nu are cu ce să plătească învăţătura.

Prietenul meu s-a întâlnit cu directorul pe finanţe al colegiului şi şi-a exprimat dorinţa de a plăti pentru Milli – el avea banii pe care i-a câştigat prin vânzarea de cărţi şi care erau predestinaţi pentru plata anului curent de învăţământ. Era clar că un asemenea pas pentru Eric era egal cu refuzul de a învăţa.

Directorul a încercat să-l facă să se răzgândească, dar fără rezultat. „Aceştia sunt banii mei, a spus tânărul, şi eu doresc ca să înveţe ea, şi nu eu. Şi, vă rog, aş dori ca

ea să nu afle cine a plătit”.

Aşa că el, şi nu ea a părăsit colegiul, plecând iarăşi ca să vândă cărţi, ca să câştige bani pentru următorul an de studiu.

Peste câteva luni am primit de la Eric o scrisoare mişcătoare: „Tu spuneai că nu merită să merg la asemenea jertfe, că ea niciodată nu va privi spre mine. Vreau să mă înţelegi că o iubesc, iar atunci când iubeşti nu aştepţi nimic ca răspuns. O iubesc şi nu pot permite să piardă un an de studiu. Chiar dacă niciodată nu va privi spre mine. Ea învaţă, şi eu sunt deja fericit”. În anul următor el s-a întors la colegiu.

Dragostea lui a devenit mai matură. Era sigur de simţămintele sale şi într-o zi, prinzând curaj, a început să vorbească cu ea şi şi-a deschis inima în faţa ei. Mărturisirea lui Eric a fost zadarnică. Milli nu pur şi simplu a refuzat să prietenească cu el, dar a făcut aceasta într-o formă destul de dură. Atunci cineva i-a spus: „Ascultă, aveai dreptul să-i spui „nu”, dar ai fi putut să te porţi cu el mai puţin dur. Nu trebuia să-l răneşti. Da, este un tânăr obişnuit, dar te iubeşte atât de tare că a jertfit anul trecut de învăţământ ca tu să rămâi la colegiu. Şi toate acestea le-a făcut în secret, fără să ştii tu, fără a aştepta ceva în schimb, pur şi simplu pentru că te iubeşte!”

Domnişoara a fost zguduită până la lacrimi. Întrebările insistente ale fetei l-au silit pe directorul pe finanţe să-i spună tot adevărul.

Au trecut câteva luni, şi Eric le-a spus prietenilor: „Este logodnica mea”.

Toţi s-au gândit că Milli a făcut acest pas din milă, compasiune şi, desigur, din dorinţa de a întoarce datoria. Dar iată ce explicaţie am auzit de la ea personal: „La început, când am aflat de fapta lui, eram iritată. Cine l-a rugat să fie atât de mărinimos?! Dar timpul trecea, şi a apărut un alt gând. Voi mai întâlni eu oare în viaţă un om care mă va iubi atât de mult, încât, fără a sta pe gânduri, să se jertfească de dragul meu şi să nu trâmbiţeze peste tot despre aceasta? Voi mai întâlni eu oare vreodată o asemenea dragoste?” Şi atunci m-am gândit: „Cum să mă încumet să nu-l iubesc pe cel ce mă iubeşte atât de mult?”

Această propoziţie merită a fi pusă într-o ramă de aur: „Vei cuteza tu oare ca să nu-l iubeşti pe cel ce te iubeşte atât de mult?” În ziua în care vom conştientiza ce a avut loc totuşi în realitate pe Golgota, ne vom pune aceeaşi întrebare. Ce s-a întâmplat totuşi la Golgota? Dar pentru început să ne deplasăm imaginar în grădina Eden. Creând omul, Dumnezeu îl avertizează cu privire la pericol: „…Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16, 17). Aici se vorbeşte despre pedeapsa inevitabilă. Vei asculta – vei trăi, nu vei asculta – vei muri. După cum se ştie, omul a păcătuit. Noi toţi păcătuim şi, în consecinţă, trebuie să murim, căci „plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23).

Dar omul nu doreşte să moară. El strigă la Dumnezeu după iertare. Înţelege el oare ce cere? „Tată, am păcătuit, merit moartea,

dar, Te rog, nu vreau să mor!” Dumnezeu este Dumnezeu, şi cuvântul Lui este neschimbat.

Omul care a păcătuit trebuie să moară. Dar Dumnezeu îl iubeşte pe om şi nu-i poate permite să moară. Ce este de făcut atunci?

Păcatul în mod inevitabil aduce cu sine şi moartea, şi „…fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Еvrei 9:22). Odată ce omul nu doreşte să moară, înseamnă că altcineva trebuie să moară în locul lui. Altcineva trebuie să plătească preţul păcatului. Şi iată că aici apare chipul maiestuos al Fiului lui Dumnezeu. El zice: „Tată, omul merită moartea, deoarece a păcătuit. Dar înainte de a-l pedepsi, doresc să cobor pe pământ, să iau natura omenească, să devin unul dintre ei, pentru a împărtăşi împreună cu ei întristările şi bucuriile lor”. Şi Hristos a venit în lumea noastră, s-a născut ca un copilaş. El nu era pur şi simplu asemenea omului, El a devenit la fel ca mine şi tine. El a trecut prin aceeaşi luptă, care ne este atât de mult cunoscută, şi uneori, la fel ca şi noi, se simţea singuratic şi neînţeles. El a îndurat toate ispitele tale, şi anume din acest motiv El este mai degrabă gata să te înţeleagă şi să te iubească, decât să te judece şi să te pedepsească.

Domnul Isus a trăit în lumea aceasta 33 de ani. Biblia spune că El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Еvrei 4:15). Ca om El a fost ispitit, dar nu a păcătuit şi, conform principiului pedepsei, merită viaţa.

Acum să ne imaginăm dialogul dintre Hristos şi Tatăl Său. „Tată, spune Hristos după întruparea Sa, Eu am trăit pe pământ ca un om, am fost ispitit în toate, dar nu am păcătuit. Dimpotrivă, omul este acel care a păcătuit şi merită moartea.

Dar, Tată, principiul substituirii nu vine în contrazicere cu principiul pedepsei. Eu doresc să mor de moartea pe care a meritat-o omul. Iar viaţa pe care am meritat-o Eu, pentru că nu am păcătuit, vreau s-o dăruiesc omului”.

Pe crucea de pe Golgota, datorită dragostei lui Hristos a fost înfăptuit principiul jertfei substituitoare. Cineva S-a jertfit de dragul nostru. Cineva a murit, ca noi să rămânem în viaţă.

Cu câteva zile înainte de moartea lui Hristos oamenii ordinii din Ierusalim l-au arestat pe criminalul cu numele Barnaba. El a fost judecat şi condamnat la moarte, trebuia să fie răstignit pe cruce. Era greu să-ţi imaginezi o execuţie mai teribilă. De pe urma rănilor de la mâini şi picioare, de regulă, nu murea nimeni. Moartea pe cruce era lentă şi chinuitoare. Sângele curgea picătură cu picătură din trupul istovit de suferinţă. Uneori criminalul continua să stea atârnat pe cruce câteva zile şi nopţi, ziua vlăguit de arşiţă, iar noaptea suferind de frig. Foamea, setea şi pierderea de sânge treptat duceau la moarte.

După judecată autorităţile au chemat dulgherul, pentru ca să ia măsurile după Barnaba şi conform acestora să facă crucea. Dar în acea zi iudeii L-au prins pe Isus. El de asemenea a fost adus în sala de judecată şi a fost condamnat.

Pilat a încercat să-L apere şi, aducând în faţa gloatei pe Barnaba şi pe Hristos, a spus: — Este un obicei ca în cinstea sărbătorii să fie eliberat unul dintre cei condamnaţi la moarte. Pe cine doriţi să-l eliberez de data aceasta, pe Barnaba sau pe Hristos?

Gloata striga frenetică: — Eliberează-l pe Barnaba! Răstigneşte-L pe Hristos!

Mi se pare că dacă cineva a şi înţeles până la capăt sensul cuvintelor „Hristos a murit în locul meu”, atunci acesta este Barnaba. El pur şi simplu nu putea să creadă în norocul său. Posibil că chiar s-a pişcat pentru a se convinge că nu doarme. El – un criminal – a fost eliberat. Iar Isus – Dătătorul vieţii şi însăşi Iubirea – a rămas acolo, pentru a muri în locul lui. Îmi imaginez ce s-a gândit Barnaba: „Nu pot găsi cuvinte pentru a-mi exprima mulţumirea faţă de Hristos pentru că El a apărut în calea mea. Dacă nu ar fi fost El, cu certitudine că aş fi fost executat”.

Deja nu mai era timp pentru a chema iarăşi dulgherul şi a-l ruga să pregătească o cruce pentru Hristos. În afară de aceasta, trebuia să fie găsită o soluţie pentru folosirea crucii lui Barnaba care a fost eliberat. Şi în acea zi, prietenul meu drag, când Hristos a urcat pe dealul Golgotei, El ducea crucea altuia, deoarece pentru El nimeni nu a pregătit o cruce. Ştii de ce? Pentru că El pur şi simplu nu a meritat-o. În acea zi Hristos ducea crucea mea. Eu eram acela care a meritat moartea, dar El atât de mult m-a iubit, că a hotărât să moară în locul meu şi să-mi dăruiască dreptul la viaţă, dreptul pe care El l-a câştigat, fiind Om. Într-un sfârşit gloata s-a urcat pe dealul Golgotei. Hristos a fost pus pe cruce, şi cuiele enorme au străpuns mâinile şi picioarele Sale.

Crucea a fost ridicată, şi carnea străpunsă era sfâşiată de greutatea trupului care atârna.

Cineva dintre ostaşi I-a pus pe cap o coroană de spini. Sângele se prelingea pe faţa Lui. Un alt ostaş L-a străpuns cu suliţa într-o coastă. OmulDumnezeu murea din cauza dragostei. Soarele

COMOARA ASCUNSĂ

5

şi-a ascuns faţa, pentru a nu vedea gloata care se bucura de suferinţa Lui. Cerul a început să plângă cu ploaie torenţială furtunoasă. Păsările şi animalele se zbuciumau, fără a-şi găsi locul, simţind toată absurditatea celor întâmplate.

Doar omul, cea mai minunată şi înţeleaptă creatură din toate, nu înţelegea că în acele clipe era pus în joc destinul lui veşnic.

Peste câteva ore, când iudeii s-au împrăştiat pe la casele lor, pe acel deal singuratic, în anturajul tâlharilor, murea Hristos, murea pentru omenire...

Ai meditat vreodată asupra semnificaţiei acestui act al iubirii? Pe cruce nu murea un smintit sinucigaş. Nu un revoluţionar plătea cu propria viaţă. Acela era Dumnezeu, care a devenit om, şi, ca orişicare dintre oameni, avea instinctul de autoconservare, El avea simţământul de frică în faţa morţii. Îi era atât de mult frică, încât noaptea, în ajun, în grădina Ghetsimani, S-a rugat Tatălui Său: — Tată, Îmi este frică să mor. Dacă ai o altă modalitate de a salva lumea, dacă Mă vei izbăvi de această încercare, Îţi voi fi mulţumitor la nesfârşit. Şi sunt încredinţat că Dumnezeu I-a răspuns: „Fiul Meu, încă mai poţi renunţa.

Viaţa omenirii era în mâinile Lui. El se temea de moarte, dar dragostea era mai tare ca frică, mai tare decât viaţa. Oare putea El să-l abandoneze pe om în gura nesăţioasă a morţii?! De ce m-a iubit El atât de mult? Probabil că eu niciodată nu voi înţelege aceasta. Cunoşti tu oare preţul propriei vieţi? Tu eşti cel mai important ce are Hristos. Deşi îi era frică de moarte, El a acceptat-o, pentru a te vedea pe tine fericit. Nu doar pentru a te vedea la biserică, ci pentru ca tu să trăieşti o viaţă fericită, valoroasă.

Să ne întoarcem la începutul capitolului.

Omul a păcătuit şi merită moartea. Dar el apelează la Dumnezeu şi spune: - Tată, iartă-mă! Eu nu vreau să mor!

- Fiul meu, nu pot schimba principiul. Păcatul aduce inevitabil cu sine moartea. Nu există o altă cale de ieşire.

- Tată, Te rog, iartă-mă, strigă cu disperare omul.

Pastorul Richards povesteşte o istorioară din copilăria sa. Îi plăcea să sară gardul la vecin şi să fure mere. Într-o zi, mama l-a chemat şi i-a spus: - Vezi vărguţa aceasta?

- Da, mamă.

- Dacă măcar încă o dată vei lua mere de la vecini, vei primi cinci lovituri cu această vărguţă.

- Da, mamă.

Zilele treceau, merele se făceau tot mai rumene, şi băiatul nu a mai putut rezista în faţa ispitei. A sărit gardul şi a mâncat mere pe săturate. Apropiindu-se de casă, a văzut-o pe mama sa cu vărguţa în mână. Băiatul a început să tremure, ştiind ce îl aşteaptă. Fără a se gândi mult, a spus: - Mamă, iartă-mă.

- Nu, fiule, a răspuns mama, va trebui să îndeplinesc ceea ce am promis.

- Mamă, te rog, îţi promit că de acum încolo niciodată nu voi mai face aşa.

- Nu, fiule, tu vei fi pedepsit.

- Nu, mamă!

- Atunci există doar o singură cale de ieşire, fiule.

- Care?

Mama i-a dat vărguţa şi i-a spus: - Ia vărguţa, fiule. În loc să primeşti tu pedeapsa binemeritată, mă vei lovi pe mine.

Pedeapsa trebuie înfăptuită, pentru că există o greşeală. Tu nu vrei să fii pedepsit, dar te iubesc atât de mult că sunt gata să primesc pedeapsa în locul tău. „Până în acel moment plângeau doar ochii mei, povestea Richards, dar în acea clipă a început să plângă inima. Cum voi îndrăzni eu să dau în mama, doar nu a făcut nimic rău?”

Ai înţeles despre ce vorbesc eu? Ceva de felul acesta are loc în relaţiile noastre cu Dumnezeu, atunci când, păcătuind, noi cerem iertare. El priveşte la noi cu iubire şi spune: - Fiul Meu, tu ai păcătuit şi meriţi moartea, dar nu doreşti să mori. Atunci există doar o singură cale de ieşire.

- Care? întrebăm noi nerăbdători.

- Eu sunt gata să iau asupra Mea urmările greşelii tale, spune El cu blândeţe.

Richards nu a putut s-o lovească pe propria mamă pentru greşeala făcută de el însuşi. Dar noi am îndrăznit să-L răstignim pe Domnul Isus pe crucea de pe Golgota. Noi continuăm să-L răstignim în fiecare zi prin faptele noastre. Şi El nu spune nimic, asemenea unui miel care se duce la măcelărie. Mielul nu deschide gura, nu se revoltă, nu apelează la justiţie, ci moare lent.

Niciodată nu voi găsi cuvinte să-mi exprim recunoştinţa faţă de Hristos pentru ceea ce a făcut El pentru mine. Niciodată nu voi putea înţelege profunzimea dragostei Sale faţă de mine. Dar, ridicându-mi privirea spre acel deal singuratic şi văzându-L pe Dumnezeul iubirii, răstignit pe cruce, sunt mâhnit şi exclam: „Cum să mă încumet să nu-L iubesc pe Cel ce mă iubeşte atât de mult?”

6

COMOARA ASCUNSĂ

№4 (36) Aprilie 2012

Un cămin fericit

O mamă bătrână

D

ragă prietene! Îţi scriu, deoarece nu pot să nu scriu. Strigătul din suflet răzbate afară, şi nu sunt în stare să-l opresc. Nu sunt în stare să tac, deoarece aceasta este împotriva firii. Doare! Şi ca orişice durere, care provoacă un ţipăt, necesită o atenţie deosebită.

Acordă această atenţie, ascultă strigătul sufletului şi după posibilitate uşurează suferinţele aproapelui tău…

Cu ceva timp în urmă cineva mi s-a adresat după ajutor. Aceşti oameni nu aveau nevoie de mâncare, haine sau adăpost. Aceştia erau oameni care trăiau în belşug, care aveau studii, care au atins o treaptă socială înaltă. Şi totul părea a fi bine, dacă nu ar fi fost acel „însă”. Ei cereau ajutor…

Aceşti oameni – un bărbat şi o femeie, erau fiu şi fiică.

Familia şi serviciul fiicei erau în ţara vecină, iar fiul avea un contract destul de solid într-o ţară îndepărtată. Iar aici… o mamă foarte bătrână. Cum să procedeze?

Eu am fost invitată în casă, pentru a face cunoştinţă şi a discuta unele probleme organizatorice. În timp ce mergeam la această întâlnire, aveam în inimă numai intenţii bune de a fi de folos şi, pe cât este posibil, să ajut!

Dar astă noapte amintirile despre acea întâlnire au răscolit toată conştiinţa mea, şi din această cauză scriu ceea ce citiţi. …În faţa mea şedea o femeie de vreo şaptezeci de ani, cu părul cărunt, care la prima vedere părea să arate destul de bine pentru vârsta ei. Ea încerca să se menţină în circumstanţele create. Această femeie avea diabet zaharat într-o formă gravă, fapt ce presupune o dietă strictă, un regim strict al zilei. Acum ea urma să facă cunoştinţă cu cea cu care îşi va trăi ultimele zile ale vieţii. Lipsa de timp a copiilor şi circumstanţele create (după părerea lor) erau de aşa natură, că următoarea întâlnire putea nici să nu aibă loc. În dragostea lor „oarbă” şi grija lor ei se străduiau să facă tot posibilul ca mamei lor să-i fie bine.

Dar cu mama cum era? Mama şedea pe canapea şi cu smerenie accepta tot ce i se propunea. Ea nu vorbea, nu se împotrivea, ea pur şi simplu tăcea şi se gândea… La ce? „Mi-am amintit ceva din ale mele… Cu câtva timp în urmă eram bolnavă. Mă sufocam din cauza acceselor provocate de astmul bronşic. Lângă mine era soţul meu.

Dar într-o noapte, când s-a repetat un acces, soţul meu, care deja, probabil, era cu totul sleit de puteri, a adormit. În acel moment copiii nu erau acasă. În apartament eram doar noi. Accesul era atât de puternic, încât am crezut că-mi pierd viaţa. Îmi era atât de dureros şi mă simţeam atât de singuratică! Înţelegeam că nu sunt singură, că lângă mine era Dumnezeu! Acum, când totul a trecut şi Domnul, în Providenţa Sa, mi-a mai dat zile să mai trăiesc, mi-am amintit de viaţa lui Hristos, când El îi ruga atât de stăruitor pe ucenicii Săi să vegheze cu El în rugăciune, iar ei au adormit… Cât de mult avea El nevoie de susţinerea lor! …Iată stau înaintea mea aceia, cu care am trecut împreună prin bucurie şi tristeţe, suferinţă şi durere.

Aceştia sunt aceia, de dragul cărora eu mi-am trăit întreaga viaţă şi cărora întotdeauna le simţeam lipsa atât de mult când nu erau alături. Şi acum ei se străduiesc atât de mult să manifeste grijă faţă de mine, neînţelegând că grija şi preocuparea lor nu este nimic altceva decât un cuţit direct în inima mea!”

Prietenul meu! Eu nu condamn pe nimeni. Eu sunt tot atât de oarbă în această lume, ca mulţi alţii. Eu pur şi simplu doresc să-ţi îndrept atenţia spre Golgota. Murind, Hristos a încredinţat-o pe mama sa în grija lui Ioan.

Dar din ce cauză? Pentru că El mergea la moarte de dragul tău şi al meu, pentru a dărui viaţă ţie şi mie, Mariei – mamei Sale, precum şi mamelor: a ta şi a mea…

Mama N-am mai trecut demult prin sat şi-mi spune Un om ce de pe-acasă a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Şi c-ai albit, mămică, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă, Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti, Când din scrisori eu văd precum matale Din zi în zi mereu întinereşti…

Nicolae Labiş

Dumnezeu este Creatorul şi Arhitectul principal al relaţiilor familiale.

Legătura familială este cea mai strânsă, cea mai duioasă şi cea mai sfântă dintre toate legăturile de pe pământ. Anume în familie noi ne învăţăm a iubi şi a ne face fericiţi unii pe alţii. Se spune că o casă trainică este o familie trainică, o casă fericită este o familie fericită.

F

iecare familie este făuritoarea unui cămin fericit. Şi de fiecare membru al familiei depinde trăinicia şi calitatea casei. Este foarte important ca cei ce zidesc un cămin să fie o echipă, să se înţeleagă reciproc din jumătate de cuvânt şi să se ajute unul pe altul.

Pentru ca să stea neclintit căminul, este necesară o TEMELIE solidă, deoarece ea este partea cea mai importantă a construcţiei. Isus Hristos este baza căminului nostru, temelia durabilă. În Evanghelia după Matei, Domnul nostru ne vorbeşte despre importanţa zidirii „casei” noastre pe o temelie corectă. „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24, 25). „Aveţi grijă de tot ceea ce înseamnă cămin. Consacraţi-vă familia lui Dumnezeu, iar apoi vorbiţi şi acţionaţi în cămin ca un creştin. Fiţi buni, iertători şi răbdători în cămin, ştiind că voi sunteţi învăţătorii. Fiecare mamă este un învăţător şi fiecare mamă ar trebui să fie un învăţăcel în şcoala lui Hristos, ca să poată şti cum să înveţe, ca să poată fi un exemplu bun, acel caracter-model pentru copiii ei” (E. White, Căminul creştin, p. 319).

Atunci când Hristos se află la baza căminului nostru, iubirea noastră faţă de El va creşte şi se va întări, indiferent de orice încercări. Iubirea noastră se va maturiza în iubirea Lui, şi relaţiile noastre de asemenea se vor desăvârşi. Cu cât ne aflăm mai aproape de Hristos, cu atât mai aproape ne aflăm unul de altul. În Isus este căldură şi lumină! Căldura care încălzeşte sufletele noastre şi lumina care ne ajută să vedem ce este bine şi bun în aproapele nostru. „Faceţi din Domnul Hristos cel dintâi, cel din urmă şi cel mi bun dintre toate lucrurile. Priviţi continuu la El, şi dragostea voastră pentru El va deveni zi de zi mai profundă şi mai puternică, pe măsură ce trece testul încercării.

Iar pe măsură ce dragostea voastră pentru El va creşte, dragostea voastră unul pentru celălalt va deveni tot mai profundă şi mai puternică” (E. White, Căminul creştin, p. 106).

Dacă Îi atribuim lui Hristos locul principal în căminul nostru, atunci Lui îi este oferit şi timpul cel mai bun.

Atunci când începem şi încheiem ziua cu Domnul, El ne luminează calea pe parcursul zilei, iar noaptea viaţa noastră va fi în mâinile Sale.

Dacă am pus temelia corect, atunci acum putem pune şi pereţii.

Primul perete este BUNĂTATEA. Nu ne putem lipsi de acest perete.

Bunătatea face minuni în relaţiile din cadrul fiecărei familii.

Bucuria în urma faptului că faci un bine altuia, îl face pe om plăcut şi drăguţ, îl dispune spre o tonalitate optimistă, şi această bucurie îl face pe om mai sănătos şi mai frumos nu numai sufleteşte, dar şi în exterior. În viaţă noi avem nevoie ca alături să fie un om apropiat, iubitor, care să poată împărtăşi frământările pe care le avem, să ne mângâie şi să ne susţină. Cineva a spus că dacă undeva în lumea întreagă putem aştepta dreptate, bunătate şi blândeţe, atunci aceasta poate fi anume acasă, deoarece căminul este locul unde cel mic este mare, iar cel mare este mic; aceasta este împărăţia tatălui, lumea mamei şi paradisul copilului; acesta este locul unde avem parte de mai multă încredere şi unde inima noastră este alimentată; acesta este centrul simţămintelor noastre, asupra căruia sunt concentrate dorinţele cele mai bune ale inimii noastre.

Al doilea perete este RĂBDAREA. Acest perete trebuie să fie deosebit de durabil. Unii îl zidesc dintr-un material nu prea trainic, şi el crapă în timpul încercărilor. Biblia spune: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbe 16:32). Răbdarea este foarte importantă pentru un cămin fericit, şi trebuie ca să ne învăţăm a fi răbdători. Pentru aceasta există un cabinet deosebit, unde ea poate fi consolidată. „Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:6). „Toţi ar trebui să cultive răbdarea, dând dovadă în mod practic de răbdare.

Prin bunătate şi răbdare, adevărata iubire este păstrată caldă în inimă şi vor fi dezvoltate acele calităţi pe care cerul le aprobă” (Căminul creştin, p. 106).

Al treilea perete este AMABILITATEA şi GINGĂŞIA. Aceste două calităţi sunt de asemenea necesare pentru a zidi un cămin fericit. „Căminul în care membrii sunt amabili, binevoitori, este un cămin de creştini care exercită o influenţă spre bine” (Căminul creştin, p. 31).

Copiii reproduc între ei, iar apoi în familiile lor atitudinea părinţilor unul faţă de altul, cuvintele pe care le rostesc aceştia. „Căminul care este împodobit cu dragoste, înţelegere şi gingăşie este

un loc pe care îngerilor le place să-l viziteze şi în care Dumnezeu este slăvit” (Căminul creştin, p. 19). „Curtoazia creştină trebuie să domnească în fiecare casă. Deşi nu este atât de la îndemână, ea are puterea să îmblânzească acele firi care, altfel, ar fi reci, aspre” (Căminul creştin, p. 421).

Al patrulea perete este CREDINCIOŞIA. „Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:2). Acest perete finalizează carcasa căminului. Credincioşia este necesară, ca cel mai necesar principiu al vieţii de familie. Credincioşia presupune: a fi credincioşi unul altuia în orice circumstanţe; credincioşie în încercări; credincioşie Domnului până la sfârşit.

Fiecare cămin trebuie să aibă un ACOPERIŞ, altfel nu este un cămin.

Materialul pentru acoperiş trebuie să fie rezistent la apă, impermeabil şi durabil.

Ce poate fi acest material? Desigur că DRAGOSTEA. Dragostea acoperă totul!

Acesta este întocmai acel material, care poate apăra de toate ploile urii şi neînţelegerii, va adăposti de certuri şi nemulţumire, va ascunde de privirile curioase toate lipsurile şi greşelile. „Dragostea este un dar preţios pe care îl primim de la Isus. Dragostea curată şi sfântă nu este un sentiment, ci un principiu. Cei care acţionează în virtutea acesteia nu sunt nici nechibzuiţi, nici orbi” (Căminul creştin, p. 50). „Dragostea adevărată Îl are în vedere pe Dumnezeu, în toate planurile Sale, şi este în armonie desăvârşită cu Duhul lui Dumnezeu” (Căminul creştin, p. 50).

Isus Hristos este nu numai Arhitectul căminului nostru pământesc. Va veni timpul când El va veni, pentru a ne uni pe toţi într-o familie cerească. Domnul nostru, ca un Tată iubitor, a pregătit pentru noi un cămin minunat. Dar acest cămin este mai sus decât căminul nostru pământesc. „…Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9), se spune în Sfânta Scriptură. Noi avem un cămin ceresc. Hristos, care atât de mult ne-a iubit, încât Şi-a dat viaţa pentru noi, a construit pentru noi un oraş. Fie ca tot ce este mai frumos în căminul dumneavoastră pământesc să vă amintească de râul cu apă curată ca cristalul şi de câmpiile verzi, de copacii falnici şi de izvoarele vii, de oraşul sclipitor, de acea lume a frumuseţii, pe care pictorul nu o poate zugrăvi şi nici un om nu este în stare ca s-o descrie.

COMOARA ASCUNSĂ

№4 (36) Aprilie 2012

Întotdeauna

Cea mai frumoasă floare

frumoasă V-aţi gândit vreodată de ce în prezenţa unei femei cei din jur îşi îndreaptă ţinuta, încearcă să producă impresia că sunt mai deştepţi, mai educaţi şi în ceva chiar mai minunaţi, iar în prezenţa alteia, chiar dacă toţi au o atitudine bună faţă de ea, se comportă netacticos?

Această diferenţă, care la prima vedere pare a fi neobservată, arată că prima femeie posedă anumite calităţi deosebite, iar a doua… încă nu le-a căpătat. „Dar care sunt aceste trăsături?” — veţi întreba dumneavoastră. Haideţi să încercăm să răspundem la această întrebare.

Aceasta este comunicabilitatea, care are o oarecare distanţă. Aici este important să nu confundăm comunicabilitatea cu destrăbălarea, iar abilitatea de a păstra distanţa – cu aroganţa. Comunicabilă este acea femeie, care vorbeşte cu fiecare călduros şi prietenos. Şi menţine distanţa nu cea care priveşte la toţi cu îngâmfare, cu nasul pe sus şi prin ochelari, ci acea care în procesul comunicării se străduieşte să nu nimerească în nişte situaţii indecente.

Acesta este spiritul de disciplină. O asemenea femeie ştie foarte bine: nu poţi cere de la alţii ceea ce nu faci tu însăţi. Din acest motiv ea nu întârzie, se stăpâneşte atunci când are dorinţa de a spune ceva sau de a promite ce este inutil (dar dacă totuşi a promis, va îndeplini). Ea nu-i forţează pe alţii să se enerveze pentru lucruri mărunte din cauza schimbărilor sale de dispoziţie, comportamentul ei este fără cusur.

Aceasta este nobleţea. Nobil este acela care trăieşte nu numai pentru sine, şi înseamnă că este gata să ofere mai mult decât i se cere şi cu certitudine nu afişează preţul pentru fiecare manifestare a mărinimiei.

Femeile care deţin asemenea trăsături de caracter pot fi recunoscute: după ţinută. O ţinută dreaptă este indiciul nu numai a demnităţii interioare, ci şi a deschiderii faţă de lume. (Faceţi un experiment: staţi în faţa oglinzii, gârboviţi, iar apoi îndreptaţi-vă spatele şi umerii.

Simţiţi diferenţa!); după maniera vorbirii. Există multe femei, abilitatea cărora de a menţine o discuţie îmbinată cu o voce încântătoare este una dintre calităţile de bază; după maniera de a se îmbrăca. Nu toţi au destule mijloace pentru a cumpăra tot ce este cel mai bun şi „de firmă”. Dar o asemenea femeie se îmbracă cu acurateţe şi cu gust.

CÂND DUMNEZEU RÂDE Amiralul Robert FitzRoy, care se afla în spatele frontului, era comandantul vasului „Beagle”, atunci când Charles Darwin l-a însoţit în călătoria renumită pe mare. Călătoria l-a inspirat pe Darwin să scrie cartea „Originea speciilor”. Nici o publicaţie a ultimului timp referitoare la originea vieţii de pe planeta noastră nu a stârnit o asemenea zăpăceală şi nu a avut o influenţă directă sau indirectă atât de puternică asupra gândirii multor savanţi, ca această lucrare. FitzRoy, după ce a citit cartea lui Darwin, a fost cuprins de nelinişte. Acum el lucra ca meteorolog la serviciul meteorologic de pe lângă Ministerul comerţului în calitate de statist. În scrisoarea sa către Darwin el a scris următoarele cuvinte: „Eu cred că în decursul câtorva ani aţi fost atât de mult absorbit de ocupaţiile dumneavoastră personale... încât e puţin probabil ca să vă fi folosit de telescop pentru o viziune cu un diapazon larg şi exhaustivă... puţin probabil ca dumneavoastră să fi citit lucrările specialiştilor de vază din ultimul timp, în afară de acele părţi, pe care le-aţi putut folosi în propria lucrare... Eu, cel puţin, nu găsesc nimic înnobilator în gândul de a fi urmaşul chiar şi a celei mai străvechi maimuţe” (Citat din Irwin Stone. „Originea”, p. 559). Scrisoarea prietenului l-a scos pe Darwin din echilibrul sufletesc, deoarece niciodată nu a discutat în mod special problema provenienţei omului. FitzRoy

Ea se îmbracă „comme il faut” (fran. „cum trebuie”), adică aşa, după cum cere locul şi timpul zilei. Nu poartă haine ţipătoare. Îmbrăcămintea ei este feminină, conferă înfăţişării exterioare siguranţă şi prosperitate. Stilul „clasicii comode” niciodată nu l-a tras pe sfoară pe nimeni.

O femeie care se stimează pe sine va menţine ordinea, curăţenia şi claritatea în tot ce este sub controlul ei. Ea ştie foarte bine că haosul poate fi biruit, şi că aceasta nu se va produce la semnul baghetei magice. Ţinuta exterioară pentru ea este tributul stimei faţă de cei din jur.

O asemenea femeie se va interesa cu sinceritate de ceea ce se întâmplă în jurul ei, fără a cădea în apatie şi dezamăgire.

„Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte?... Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (Psalmul 2:1,4). pur şi simplu a întrebat: „De ce maimuţele nu dobândesc capacitatea intelectuală a omului?”. Totuşi presiunea tezei darwiniste a condus în mod sigur spre faptul că fiinţele omeneşti au început a fi examinate ca produse rezultate în procesul de evoluţie. Atunci când privim la imensitatea cosmosului, chiar şi fără telescop, măreţia şi frumuseţea milioanelor de stele şi galaxii, care se mişcă fără vreo conducere vizibilă, pot insufla doar veneraţie. Asemenea unui ceas masiv şi enorm, spaţiul cosmic se mişcă cu o precizie absolută, fără ca să fie „întors”. Creştinii nu ştiu cum au loc toate acestea, totuşi ştiu Cine conduce toate acestea. Oare nu este aplicabil textul nostru de azi pentru ştiinţa care încearcă să inventeze teorii despre apariţia Universului şi în ce mod continuă existenţa lui? Cum credeţi, oare nu-I este milă lui Dumnezeu de oamenii creaţi de El, pentru născocirile lor deşarte? Văzând cum ei ignoră şi pervertesc zapisul inspirat cu privire la Creaţiune, inima Lui se mâhneşte.

Teoriile referitoare la provenienţa vieţii sunt la fel de schimbătoare ca şi moda, dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Cuvântul Său stă neclintit. El afirmă cu autoritate: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul”. Sunteţi oare mulţumitor ca un om, creat după chipul lui Dumnezeu, pentru moştenirea primită? Expuneţi-vă pe marginea acestui măreţ adevăr. De ce sunteţi bucuros/bucuroasă de el?

7

Banca din parc era liberă, şi eu m-am aşezat ca să citesc sub crengile lungi şi rare ale unei sălcii bătrâne. Dezamăgită de viaţă, aveam tot dreptul de a şedea şi de a fi mâhnită, deoarece lumea era pe deplin hotărâtă ca să mă tragă până la fund. Şi de parcă toate acestea nu erau îndeajuns ca să-mi strice ziua! Ca din senin, înaintea mea a apărut un băieţel, s-a aşezat alături şi a exclamat cu bucurie: „Priviţi ce am găsit eu!” În mână ţinea o floricică, care avea o înfăţişare jalnică: petalele ei erau ofilite şi deformate – poate că din cauza lipsei de apă sau din cauza soarelui.

Pentru ca băieţelul să plece cât mai repede, am afişat în silă un zâmbet fals, am încuviinţat din cap şi m-am mutat cât mai departe, prefăcândumă că sunt pasionată de carte.

Dar în loc ca să plece, el s-a aşezat mai aproape, a dus floarea la nas, a inspirat şi a spus cu mirare: „Ea miroase atât de gustos, şi mai este şi frumoasă! De aceea am rupt-o! Ţineţi-o, este pentru dumneavoastră!”

Buruiana din faţa nasului meu sau era ofilită complet, sau era pe cale să se ofilească. Ea şi-a pierdut culoarea şi prospeţimea. Dar am hotărât să iau floarea, altfel băieţelul niciodată nu m-ar fi lăsat în pace. Am întins mâna după floare şi am răspuns: „Da, floarea ta este ceea ce trebuie”.

Dar în loc de a o pune în mâinile mele, băieţelul pur şi simplu ţinea în aer planta ofilită.

Abia atunci mi-am dat seama că era orb şi nu putea vedea floarea. Vocea mi-a tremurat şi în ochi mi-au apărut lacrimi când i-am mulţumit pentru cadou. „Pentru puţin”, a răspuns băieţelul, mi-a zâmbit şi a plecat, fără a şti cât de mult m-a influenţat. Şedeam şi mă gândeam: cum de a reuşit acest băieţel orb să observe o femeie singuratică pe banca de sub salcia bătrână? Cum a aflat el de strigătul inimii mele? Poate că aşa era inima lui, poate că înăuntru el este înzestrat cu o vedere adevărată, curată?

Datorită acestui copil orb eu, în sfârşit, am înţeles că problema nu este în lumea înconjurătoare, ci în mine însămi! Cât de mult timp am fost „oarbă” şi nu vedeam adevărul!

Atunci mi-am promis mie însămi să preţuiesc frumuseţea oricărui lucru şi să mă bucur de fiecare clipă a vieţii.

Am apropiat de faţă această floare ofilită şi am simţit aroma dulce a unui trandafir. Şi am zâmbit, la fel ca şi băieţelul orb. Într-un mod uimitor a reuşit să schimbe viaţa unui om cu totul străin!

O GENERAŢIE

depersonalizată “Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui! Aduceţi daruri şi veniţi înaintea Lui, închinaţi-vă înaintea Domnului cu podoabe sfinte.”

1 Cronici 16:29

U

n credincios destul de evlavios se ruga întotdeauna la un timp anumit. Fiind mulţumit cu o asemenea viaţă spirituală, el încerca cu stăruinţă şi perseverenţă să-i motiveze şi pe alţii. Dădea dovadă de evlavie, spiritualitate, sârguinţă şi onestitate profundă. Dar religia lui avea un cusur: obiectul închinării lui zeloase era statuia Libertăţii din America. Astăzi mulţi oameni care pretind a fi adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu se aseamănă foarte mult cu acest om straniu. Viaţa lor spirituală este concentrată pe un oarecare ideal, şi nu asupra unei Personalităţi. Dumnezeu a devenit pentru ei nu mai mult decât o altă denumire a bunătăţii, adevărului sau principiului dragostei.

Natura vieţii noastre spirituale interioare, a serviciilor noastre divine formale şi a rugăciunilor

mărturiseşte despre faptul cât de puţin Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Cât este de trist faptul că duşmanul aproape a reuşit să ascundă de oameni realitatea Personalităţii lui Dumnezeu. Într-adevăr acesta este un procedeu foarte iscusit: de a-i determina pe oameni să se închine lui Dumnezeu doar ca unui simbol al unui Dumnezeu real şi viu. De a aranja toate aşa, ca să-L cinsteşti pe Dumnezeu ca pe un oarecare supracomputer sau o sursă de energie foarte îndepărtată, lipsită de personalitate, care reprezintă o taină de neînţeles. Duşmanul vrea ca oamenii să nu se gândească niciodată la Dumnezeu ca la o Personalitate, ca la un Prieten accesibil şi devotat. Este uimitor, cum s-a reuşit să se răspândească o aşa idee pervertită despre Dumnezeu!

8

COMOARA ASCUNSĂ

№4 (36) Aprilie 2012

material pregătit de Lupaşco Natalia

Al patrulea mag

Pân-cocoşul a cântat, De trei ori s-a lepădat De Iisus, din teamă mare.

Cine-a fost acela oare?

Cum Scripturile grăiesc, A vestit-o pe Maria Că va naşte punc ceresc, Să-mplinească profeţia. În ce ţară i-a trimis Îngeru-apărut în vis Pe Iosif şi pe Maria, Ca să-L scape pe Mesia, Când Irod, în graba mare, Voia pruncii să-i omoare?

(Egipt)

N-are chip şi nici făptură, Unde-i ea nu este ură; E scumpa şi-atât de dragă C-o iubeşte lumea-ntreagă. (pacea) (Apostolul Petru)

Tiraj: 42 400 ex.

grăbit spre Iudea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: - Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii.

Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, s-a rugat cerului ca să-l ajute să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, şi s-a grăbit spre Golgota.

Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: - În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ... - Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul. - Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie mi le-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, îi iubeşte şi pe oameni.

Dragi copii! Cine nu priveşte la nevoile celorlalţi încercând să le fie de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata fericire. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

«Să facem dar bine celor din jur şi să căutăm mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră.»

(Arhanghelul Gavriil)

E

xistă o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi ce doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă la Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta.

L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-1 îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea 1-au făcut să întârzie. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-1 ducea spre Betleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Iosif, Maria şi cu pruncul plecaseră spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: - Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă.

Nimeni nu va afla de târgul nostru. Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtânduse grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitorul cel născut de curând. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat.

După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia.

Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a

GHICITORI

(parabolă orientală)