Portofoliu Alexandra Colta by alexandra maria colta

Portofoliu

Alexandra-Maria Colta

Journalism Revista Arte & Meserii Esquire Romania Sensa Nostra, Berlin

STORY COVER STORY COVER

STORY COVER STORY COVER COVER STORY

1000 (plus, minus) DE ÎNCEPUTURI Text: Alexandra-Maria Colţa Fotografii: Alina Manolache

Hai să începem. Un interviu, o piesă, o carieră. Oigăn este muzicianul care a început multe de-a lungul timpului, idei, proiecte, pasiuni care s-au materializat în albume de calitate şi cu un sound unic pe scena românească, în concerte memorabile, poate chiar în revoluţia muzicală contemporană.

tunci când începi ceva nu îţi imaginezi ce o să urmeze. Nu îţi poţi imagina că peste câţiva ani, dintr-un pub din Cluj vei ajunge să cânţi la Operă, în faţa a 1000 de oameni. Nu îţi imaginezi că datorită primei chitări cumpărate vei descoperi cum să aduci sute de oameni în starea de „sărit necontrolat” sau „sensibilizare până la ochi închişi” printr-o melodie. Oameni care îşi înroşesc palmele pentru un bis. Important e să începi. Restul vine de la sine. Rock’n’roll! Aşa a început Eugen Nuţescu/Oigăn (Kumm) să experimenteze viaţa de muzician. Cu un Conservator în Cluj, cu o trupă în Germania, cu repetiţii în cămin. Talitha Qumi este primul grup în care a cântat ca şi bassist, chitarist, vocal în începuturile alternativului românesc. Kumm a venit prin ’97 din toate părţile ţării şi a trecut prin multe schimbări până chiar foarte curând. Oigăn a început şi colaborarea cu Mihai Iordache, coleg şi în Kumm. A şi terminat ce a început, pe partea solo, prin albumul „Sex With Onions”. Deja tastele au obosit în încercarea de a enumera celelalte începuturi cum ar fi: megaproiectul „Kumm-10 ani” desfăşurat la Opera Română, participarea la Sziget, „Far From Telescopes”, cel mai recent album al trupei. Trafic. Un bloc şi o parcare. Un apartament la 6. Un câine şi o pisică. Albă. Şi cafea. Multă cafea în căni mari. Acum putem începe un interviu cu Oigăn, personajul cover story - ului primei ediţii rAM, un portret din începuturi, reconstituit pe o canapea, din povestiri. 1000 pentru că am vorbit despre multe. Am aflat cum bunicul său din Recaş l-a învăţat pian. M-am amuzat când mi-a povestit de căminul catolic pentru băieţi în care a locuit în Germania. Am fost surprinsă să aud cum Iordache, înainte să fie saxofonist în Kumm, a venit la concertele lor, timp de 2 ani, în calitate de fan. Oigăn mi-a povestit de experienţa Italia (unde au câştigat premiul pentru Cel Mai Bun Cântec Rock Gondola d’Oro de la Veneţia cu varianta în italiană a piesei „1000 de chipuri”) asemanătoare cu Mamaia, România. M-a inspirat răspunsul lui în legătură cu arta, muzica, experienţa pe care o poţi strânge din străinătate, din toate locurile şi oamenii pe care îi întâlneşti. Am râs de „ciobanul mioritic” şi de cum ar reacţiona la o piesă Sonic Youth. Ne-am întrebat cum ar fi fost MGMT în vogă la un festival de muzică din ţară anul trecut şi cum vor veni ei la noi, abia peste 10 ani, eventual înainte de retragerea glorioasă. Şi multe altele am vorbit, am întrebat şi am aflat, idei înşirate şi deşirate în articolul de mai jos.

COVER STORY

COVER STORY COVER STORY

COVER STORYCOVER STORYCOVER STORY

COVER STORY

Copilăria, vârsta de aur şi alte clişee... Liceul este probabil perioada marcată de curiozitate, socializare, pe alocuri teribilism. După... Aici începe să se concretizeze un drum real, palpabil în viaţă. Aici intervine conflictul: fac ce-mi place, chiar dacă nu îmi poate asigura traiul zilnic sau mă apuc de o meserie ca toţi oamenii, la birou, cu pauze de cafea? E bine când găseşti echilibrul între ele.

„TATA, VREAU CHITARĂ!”

igăn a cântat. De mic a învăţat pian de la bunicul său, învăţător în Recaş. În gimnaziu: „Prima chitară cred că am luat-o în clasa a VIII-a şi a fost o decizie foarte vehementă. Ţin minte că la o oră la care a întârziat profesoara aveam un coleg care deja se dădea pe chitară şi ne-a cântat ceva şi eu m-am dus acasă şi am zis: „Tata, vreau chitară!”. De aici a decurs totul: o chitară Reghin care stă şi acum ascunsă printr-o debara. Entuziasmul de a cânta şi de a asculta, simţi piesele filtrate prin propria ureche muzicală. „Am fost autodidact şi sunt până la capăt” îmi spune el când îşi aminteşte de primele acorduri învăţate, scrise pe o foaie de mate de către un coleg.

dism, beam beri, deci n-aveam chef de chestia asta.” Acolo a locuit Oigăn pentru ceva timp şi tot acolo a fost prima iniţiativă de trupă. Cu un bassist care fugea de armată în Berlinul de Vest, câteva piese în engleză şi un concert.

Înapoi pe frecvenţe româneşti, prima trupă „aşa serioasă” a fost Talitha Qumi, înfiinţată la Cluj. „A fost o trupă de studenţi din Cluj. Eram 4 inşi: eu din Bucureşti via Germania, unul din Buzău, unul din Baia Mare şi unul din Sibiu, dar s-a întâmplat să fim în acelaţi timp toţi la Cluj.”, spune Oigăn, care se declară „destul de monogam cu trupele”, Kumm-ul şi Talitha Qumi fiind singurele trupe în care a investit timp şi pasiune. Pasiune materializată, pe la începutul anilor ’90, în cântat la ore A urmat Bacalaureatul şi anul ’89... Amenin- târzii în cămin: „Repetam cu tobe şi amplificatoaţarea armatei şi plecarea în Germania, în ora- re în sesiune. Ăia ne scoteau nouă siguranţele, şul Rottweil. Imaginaţi-vă o clădire veche, în stil noi ştiam unde e panoul de siguranţe, scoteam medieval, nişte coridoare lungi, un cămin catolic alte siguranţe, bagă la loc, cântă, scandal.” Dispentru băieţi, cu un program zilnic strict. „Eram cografic vorbind, Talitha Qumi a avut un album în perioada aia când descopeream libertate, înregistrat, în 1995 şi concerte prin cele câteva n-aveam chef să vin din România şi să-mi spu- locuri de cântat pe atunci: „Noi n-aveam multe nă cineva la ce oră să vin acasă. În România în concerte că nici nu prea aveam unde. Faţă de comunism deja mergeam la mare, făceam nu- atunci, acum România e un fel de Amsterdam.”

arte ee& meserii r ii

„ARTĂ PENTRU ARTĂ”

n 1997, la 27 de ani, Oigăn intră la Conservator, în Cluj: „Am zis să văd şi eu cum fac oamenii ăştia, cum trăiesc cei care învaţă muzică la o şcoală.” Întâmplător, anul a coincis cu înfiinţarea trupei Kumm. Cum toate (sau majoritatea) ideilor bune se nasc la o bere sau cafea (depinde de oră), membri fondatori rămaşi ai Kumm-ului, Oigăn şi Kovacs Andras s-au întâlnit într-un club din Cluj (acum transformat în bancă). „Acolo m-au întrebat. Şi în toamnă, cam la 5 luni de fără avut trupă serioasă ne-am adunat doi de la ei care au rămas şi cu mine, mai agăţaserăm un tobar care fusese la ceva cursuri, chiar învăţase tobe în Budapesta şi se întorsese în ţară. Aia a fost prima încercare de Kumm.” Din acel moment, lucrurile s-au desfăşurat din aproape în aproape: „Ne-am dus o dată la repetiţii să ne prostim, ne-am simţit foarte fain, am scris o piesă, ne-am dat întâlnire pe a doua

zi şi aşa, în nici o lună de zile deja făcusem un mic demo. Oricum fără nici un fel de planuri de viitor. Doar aşa, artă pentru artă, la modul „hai să ne exprimăm”. Şi deja prin ianuarie anul următor s-a pus prima problemă de „hai să cântăm” şi am cântat. În jur de 1 februarie ’98 am avut primul concert.”

arte ee& meserii r ii

„SUNT UN RADIATOR ŞI MĂ BAGĂ CINEVA ÎN PRIZĂ”

moţii poţi avea şi când dai un examen sau îţi auzi prima oară piesa la radio. Dar la primul concert Kumm... „A fost haios. Eram 4 inşi. Eu eram vocalist, basist, chitarist, trebuia să le schimb. Erau pauze foarte mari între piese, ceea ce era destul de enervant pentru că nu aveam om, cum vezi pe scenele mari, să îţi schimbe chitara. Eu fiind şi vocalist, nu avea cine să povestească cu publicul în timpul ăla. Noi încercam să le mai punem aşa una după alta, să nu trebuiască să le schimb chiar după fiecare piesă. Oricum, lumea reacţiona pozitiv. Eram mult mai de nişă, eram mult mai experimentali decât acum. Aveam multe pasaje improvizate, de la alternativ, până la progresiv, chestii de free jazz şi funky.” Cât despre emoţii: „Cred că la fel ca acum. Emoţiile le văd ca pe o chestie pozitivă de genul „Sunt un radiator şi mă bagă cineva în priză”. Nu a fost niciodată un handicap să mă urc pe scenă. Sunt destul de extrovertit şi cred că asta e valabil şi pentru colegii mei.”

Primul concert în străinătate a fost la un mic festival în Ungaria. „A fost foarte ciudat că până atunci nu scosesem decât o biată casetă demo, pe care un prieten i-o dăduse prietenei ei, care prietena ei era din Ungaria şi care era studentă şi care avea o colegă de cameră care a ascultat-o şi care, în oraşul în care era ea, cunoştea un tip care organizează un festival. Şi a ascultat caseta, i-a plăcut foarte mult, i-a dat-o şi tipului care organiza, căruia i-a plăcut şi lui foarte mult şi ne-a chemat. Normal că eram foarte high să mergem. În faza de superstar, drumurile devin o corvoadă. În faza când nu eşti superstar e o plăcere pentru că te duci cu gaşca în maşină, bei bere, asta dacă nu eşti şofer sau, dacă eşti rock’n’roll şi dacă eşti şofer. Plus că, asta întâmplându-se prin ’99 nu plecau multe trupe de alternativ din România să cânte afară.”

Tot în Ungaria, la festivalul Sziget, au cântat de mai multe ori. Prima oară pe căldură şi cu un Deja la 10 ani de Kumm, se schimbă coordo- public de „vreo 150-200 de rătăciţi”. La ultimul natele: proiectul Kumm – 10 ani a avut loc la Sziget, au cântat în acelaşi timp (pe scene diferiOperă, cu 1000 de spectatori şi cu un concept şi te) cu REM şi Goran Bregović şi totuşi... „au fost show memorabil: „Ideea a durat destul de mult. oameni care au zis: „Bă, m-am plictisit la REM, Ne-a venit cândva prin primăvară, ne-am întâlnit am venit la voi”. „Eşti idiot!” le-ar fi răspuns Oio dată pe săptămână şi încet-încet chestiile au găn glumind. Dar se simte bine şi la festivalurile prins contur. Mai întâi vroiam o locaţie, nu nea- româneşti mari apărute, unde „cânţi la ore mai părat mult mai mare, dar vroiam ceva care să bune şi unde ai şi public, mai cunoşti pe unu, podea şi alt aer, şi de eleganţă.” Au fost invitaţi şi vesteşti, bei o bere”. cei de la Timpuri Noi, Travka, ZOB, Luna Amară, The MOOoD şi Ada Milea. Fiecare a cântat o melodie proprie şi un cover Kumm. Prima melodie a fost „1000 de chipuri” cântată de ZOB. Ca să fie evenimentul şi mai spectaculos, la Kumm -10 ani au venit şi aproape toţi membri pe care i-a avut trupa de-a lungul timpului. Ei au urcat pe scenă oarecum cronologic, reconstituind povestea Kumm: „A venit al doilea saxofonist de lângă Oradea, a venit primul bassist, Dan Byron bineînţeles, care era în Bucureşti. Nici nu cred că am repetat prea mult cu ei. Dacă stai să te gândeşti aşa la nivelul istoriei mondiale, trecuseră vreo 4 ani, dar ăştia cântau ca şi cum ştiau piesele mai bine ca noi. Noi de atunci, scriseserăm încă 2 albume, deja eram oarecum pe altă lume.”

arte ee& meserii r ii

„MIORITICI PE MALUL MĂRII”

rietenia şi colaborarea dintre Oigăn şi Mihai Iordache a început cu mult timp în urmă, pe când saxofonistul Kumm cânta în Sarmalele Reci. „Ne-am cunoscut, a fost la mine acasă, am băut bere, am discutat despre muzică. Eram şi eu vag interesat de jazz. N-a fost niciodată prima mea pasiune, dar mă interesa, ascultam, încercam să cânt şi la şcoală cu BigBand-ul din Cluj.” Colaborarea Iordache – Kumm s-a întâmplat după ce trupa rămăsese fără al doilea saxofonist, la primul Stuffstock. „Şi chiar a doua zi după festival, când toată lumea zăcea acolo mahmură, prin nisip ne-am întâlnit la cafea cu Mihai, mioritici pe malul mării, şi i-am pus problema. A acceptat absolut imediat.” Colaborarea dintre Iordache şi Oigăn a început o dată cu al doilea album al lui Mihai, Dissipatin’. „Nu ştiu care a fost ideea lui să mă cheme. Cred că vroia pe cineva care să nu fie foarte şcolit în jazz. Suntem doi chitarişti pe album, eu şi Sorin Romanescu, care e de meseria lui chitarist de jazz şi îşi face treaba foarte bine. Putea să cânte foarte bine numai cu Sorin. Dar cred că a fost interesant. Orgoliul meu mă face să cred că nu a făcut-o doar din prietenie”. Şi ce a urmat cu acest proiect este jazz: improvizaţie, concerte cu program flexibil, printre cântările Kumm. „Am acceptat colaborarea pe termen lung în măsura în care n-a deranjat niciodată activitatea Kummului care avea prioritate.”

În afară de această poveste, Kumm a trecut prin multe schimbări de componenţă. A schimbat 3 basişti, 2 tobari, 2 saxofonişti şi un vocal. Cel mai nou membru al trupei este Alexandru Miu (Go to Berlin). „Unii zic că schimbările nu dau bine, eu cred că sunt inevitabile. Suntem o trupă de mulţi oameni, adică 6, fiecare cu ideile lui. Noi încercăm la un mod idealist să fim democratici. Evident că nu putem fi 100% democratici, pentru că fiecare se implică în funcţie de temperamentul lui. Asta de multe ori a dus la disensiuni. Plus că scena din România e cum e. De multe ori s-au pus probleme financiare, probleme umane şi muzicale uneori, iar cred că cel mai grav şi cel mai des o fost aia, cum se spune în filmele americane little bit of both. În cazul ăsta, little bit of... toate 3”. Însă Oigăn consideră vitală pasiunea pentru muzică: „Muzica nu prea e o chestie pe care să o poţi face forţat. Cânţi să te exprimi. A nu se înţelege că nu vreau să câştig bani din muzică. Vreau şi bani din muzică. Dar aş încerca să cânt ce îmi place. În prima fază, cu trupa studenţească, a fost lupta dintre hobby versus meserie. Ceea ce a rămas până încă foarte recent o mare problemă. E un echilibru fragil, mai ales fiind 6 oameni, fiecare cu nebuniile lui. Unul poate să aibă o pasă proastă, unul poate s-a despărţit de gagică, altul e poate neserios, unul întârzie. Însă, dacă sunt rău, nu cred că am auzit om căruia să-i pară bine că a plecat din Kumm. Până acum.”.

PRESENT PERFECT

orbind de alte proiecte începute de Oigăn, am ajuns şi la „Sex with Onions”, albumul solo al artistului. În el au intrat piese compuse de-a lungul a 6-7 ani, din colecţia proprie. „Pe lângă chestiile astea organizate de trupă, ca un om căruia îi place să cânte şi să se exprime prin muzică, mie îmi plăcea să am momente în care cântam ceva acasă. Şi de obicei, pentru că e foarte complicat să scrii partituri şi îţi ia foarte mult timp, le-am înregistrat”.

arte ee& meserii r ii

Albumul s-a născut sub label-ul Roadrunner Music şi a fost cântat la Silver Church, Bucureşti, pe 6 martie anul trecut. Despre proiect: „Albumul meu nu îl văd foarte unitar. Nici nu a fost gândit să fie aşa piesele. Eu m-am schimbat, deci normal s-au schimbat şi piesele. Sunt unele mai spre rock’n’roll, am avut o perioadă mai trip-hop-istă. Şi am ales 2 tobari, pe Forrest de la ZOB şi Tavi Scurtu care e acum tobar în proiectul lui Iordache, Brigada Artistică Urbană (BAU) şi în

altele. În rest am mai chemat câţiva din prietenii de la Kumm să mă ajute la câte o piesă”. Kumm-ul, în toamna lui 2009 este Far From Telescopes. Lucrul la album a început „în mahmureala de după lansarea de la „Different Parties”. Însă majoritatea pieselor de pe album au fost scrise în aproximativ 3 luni. „Ni s-au părut mult mai actuale, ni s-a părut că ne reprezintă mult mai mult”.

arte ee& meserii r ii

„PROMIŢĂTOR”

martie şi 2010 a început. Până acum, Oigăn a cântat alături de Kumm şi de trupa bulgară Ostava, în „schimburile muzicale” România via Bulgaria. „Ei ne-au chemat de vreo 3 ori, şi chiar a fost foarte fain. La noi a durat mult lansarea de disc şi promovarea albumului, ne-am făcut casă de discuri, dar acum, cu o întârziere de juma’ de an am reuşit să-i chemăm şi noi la un mic turneu – 2 concerte în Cluj şi în Bucureşti”. 2010 „pare un an promiţător”, iar luna martie aflată deja la jumătate îi aşteaptă pe Kumm cu multe concerte şi repetiţii.

La fel de promiţător sună şi răspunsul lui Oigăn la întrebarea „Dacă ar fi să o iei de la început, ce ai schimba?”. Deşi în momentele mai „depresive” se gândeşte dacă viitorul ar fi sunat mai bine dacă nu s-ar fi întors în România, el povesteşte că „la mine chestia cu muzica, si mai ales ce înseamnă pop-culture a fost destul de dragoste la prima vedere. Aşa că nu cred că aş fi în stare să fac ca şi meserie altceva. Decizia mea de a mă întoarce în România a fost absolut subiectivă şi „dă suflet”.

Eu m-am ţinut de foarte puţine idei. Mi-a plăcut foarte mult să încerc în orice combinaţie să mă exprim sincer şi chiar am un anumit respect faţă de muzică. Nu mă urc pe o scenă dacă nu sunt 100% convins că vreau să fiu acolo.

EVOLUŢIONISMUL DARWINIST

au etapele în care ajungi de la trupă nouă la mainstream. Primul sfat: „Să cânte. Cred că e foarte simplu de fapt. Ştiu că după un background foarte complicat, când spui chestii foarte simple nu eşti foarte credibil. Dar chestiile sunt foarte simple. Eu m-am ţinut de foarte puţine idei. Mi-a plăcut foarte mult să încerc în orice combinaţie să mă exprim sincer şi chiar am un anumit respect faţă de muzică. Nu mă urc pe o scenă dacă nu sunt 100% convins că vreau să fiu acolo”.

să pot ajunge la toate, însă Oigăn alături de trupa sa îşi aminteşte că „am avut surprize foarte plăcute unde nu ne-am fi aşteptat în multe oraşe în România, oameni foarte deschişi şi foarte primitori”.

Dacă eşti trupă nouă sau vrei să te lansezi în curând, mai ţine cont şi de asta: „În rest lucrurile se triază într-un mod aproape darwinist. Nu e o lume ideală. Nu reuşeşte doar cine a meritat sau cine a luptat, dar aşa se întâmplă. Cred că orice om de 17 ani, care a ascultat nişte chestii şi îi Un alt sfat este să încerce în cât mai multe lo- plac, ar vrea să fie pe o scenă. Pasul următor e curi, pentru publicuri cât mai diverse, „chiar cu s-o şi încerce. Pasul al treilea e să şi reuşească. riscul câteodată să nu fie cea mai bună mânca- E un risc foarte mare să te urci pe-o scenă. Să re din lume sau să nu dormi în hotel de 5 stele. mai ai şi entuziasmul să mai faci chestia asta şi Dar poate găseşti un public mişto şi care chiar după un an sau doi deja acolo se triază aşa pe te aşteaptă”. Din Bucureşti fiind, m-am bucurat cale naturală. Asta e o artă, să ştii să-ţi conservi de multe concerte Kumm, chiar prea multe încât entuziasmul”.

În privinţa Kumm-ului, în speţă Oigăn, personajul de cover story al acestui număr, entuziasmul e bine pus la conservă şi iese de fiecare dată când se întâmplă o cântare Kumm. În Bucureşti, Cluj, Timişoara, alte oraşe, fiecare concert e diferit şi este fără îndoială artă şi meserie.

arte ee& meserii r ii

'(&Ç7 81 ,17(59,8

7H[W $OH[DQGUD 0DULD &ROŖD )RWRJUDÀL 9ODG %vUGX

107

ร Q VSDWHOH XQXL Eฤ UEDW SXWHUQLF VH Dร ฤ R IHPHLH ร Q VSDWHOH XQHL FDULHUH GH VXFFHV VWฤ PXOWฤ PXQFฤ ร Q VSDWHOH XQXL FRQFHUW UHXรปLW VWฤ SXEOLFXO ร Q VSDWHOH XQHL UHYLVWH VWDX PXOWH EHUL FDIHOH รปL QRSล L QHGRUPLWH ร Q VSDWHOH 'HFkW R 5HYLVWฤ VH Dร ฤ &ULVWLDQ /XSรปD รปL R DUPDWฤ GH RDPHQL FDUH VFULX IRWRJUDร D]ฤ GHVHQHD]ฤ DUDQMHD]ฤ vQ SDJLQฤ VH GLVWUHD]ฤ FUHHD]ฤ XQ SURGXV LQHGLW LQGHSHQGHQW ร Q VSDWHOH DFHVWXL LQWHUYLX VH DVFXQGH GRULQล D XQHL GLVFXล LL VLQFHUH FD GH OD UHYLVWฤ OD UHYLVWฤ GHVSUH SUHVD GLQ 5RPkQLD รปL YLDล D GH ร UHGDFWRUยต DO XQHL UHYLVWH LQGHSHQGHQWH

$OH[DQGUD 'R5 H[LVWฤ SHQWUX Fฤ

& / HUD R QLรปฤ R ]RQฤ QHDFRSHULWฤ GH R UHYLVWฤ JHQHUDOLVWฤ FDUH Vฤ YRUEHDVFฤ GHVSUH OXFUXULOH FDUH QH REVHGHD]ฤ DVWฤ ]L vQ 5RPkQLD 1X QXPDL Vฤ DUDWH PLFLOH FKHVWLL VDX PDULOH FKHVWLL FDUH VH vQWkPSOฤ vQ MXUXO QRVWUX GDU Vฤ ร H รปL H[HFXWDWฤ FkW VH SRDWH GH PLQXล LRV HGLWRULDO รปL YL]XDO 'R5 DUH XQ QXFOHX GH RDPHQL vQ VSDWH FDUH DX PDL OXFUDW SULQ SUHVฤ รปL SH OD UHYLVWH รปL HUD R GR]ฤ GH QHPXOล XPLUH FD Vฤ QX L ]LF IUXVWUDUH GH FXP VH vQWkPSOฤ OXFUXULOH vQ DOWH UHGDFล LL 'R5 H XQ H[ SHULPHQW GH ร KDL Vฤ IDFHP FXP DP YUHD Vฤ ร H R UHYLVWฤ ยต %LQH H[HFXWDWฤ ELQH JkQGLWฤ FDUH Vฤ WH vQYHล H รปL Vฤ WUฤ LHรปWL PDL ELQH รปL Vฤ vQล HOHJL FH VH vQWkPSOฤ vQ MXUXO Wฤ X $VWD DU WUHEXL Vฤ IDFฤ RULFH UHYLVWฤ EXQฤ LQGLIHUHQW GH QLรปD HL

! 'R5 DU YUHD Vฤ VFULH GHVSUH WRW 'H OD

HSLODWXO OD Eฤ UEDล L SkQฤ OD XUPฤ WRUXO FDQGLGDW OD SUHรปHGLQล LH 9UHD Vฤ VFULH GHVSUH RULFH VXELHFW FDUH SRDWH DMXQJH vQWU R FRQYHUVDล LH D Jฤ รปWLL VDX D IDPLOLHL VDX D FHUFXOXL GH RDPHQL GH OD PXQFฤ SHQWUX Fฤ Vฤ ร P VHULRรปL QX YRUELP QXPDL GHVSUH LPSRUWDQล D 'LOHPHL 9HFKL vQ VDOYDUHD FXOWXULL UR

108

PkQH YRUELP รปL GHVSUH GDFฤ DU PHULWD Vฤ GDL ED QLL SH 7KH &ODVK 2I 7LWDQV VDX PDL ELQH vL Sฤ VWUDL SHQWUX ,URQ 0DQ 3HQWUX QRL WRDWH VXELHFWHOH GH MRV SkQฤ VXV GH OD รปDRUPD OD DUWฤ FRQWHPSRUDQฤ VXQW YDODELOH

! 'R5 FUHGH GHVSUH SUHVD GLQ 5RPkQLD

Fฤ HVWH SXล LQ GHFRQHFWDWฤ GH RDPHQLL FX FDUH YUHD Vฤ YRUEHDVFฤ 8QHRUL VXSHUร FLDOฤ XQHRUL OH QHรปฤ รปL SRDWH SUHD SUHRFXSDWฤ GH YLLWRUXO HL vQ ORF Vฤ PDL IDFฤ FkW VH PDL SRDWH Vฤ IDFL SUHVฤ QX Vฤ VH JkQGHDVFฤ ร YDL GH PLQH FXP YRP VXSUDYLHล XL Vฤ SWฤ PkQD YLLWRDUH"ยต 'DFฤ PXULล L Vฤ SWฤ PkQD YL LWRDUH ELQH GDU Pฤ FDU Vฤ PXULล L IUXPRV

'DFฤ DU DSฤ UHD OXQDU DU ร YRUED GH R LQIUDVWUXFWXUฤ FDUH DU WUHEXL VXVล LQXWฤ ร QDQFLDU GH FLQHYD FX IRDUWH PXOWH Pฤ WXรปL ERJDWH FDUH Vฤ ODVH PRรปWHQLUH 6ฤ VXVล LL QLYHOXO ฤ VWD GH FDOLWDWH รปL GH SUHWHQล LL OXQDU H QHUHDOLVW 3OXV Fฤ RDPHQLL VXQW ERPEDUGDล L GH LQIRUPDล LH 'DFฤ OH VSXL Fฤ vQ ร HFDUH OXQฤ Vฤ LD UHYLVWD H FDP PXOW 'DFฤ vL FRQ YLQJHP Vฤ R LD WULPHVWULDO H R YLFWRULH SHQWUX QRL

&ULVWL /XSรปD (GLWRU 'R5

! 'R5 UHVSHFWฤ GHDGOLQH XULOH" 8QHOH GD

VWkQJX Q GUHSWXยท vQ FRPXQLFDUHD FX IDQLL

DOWHOH QX ร QFHUFฤ P Vฤ UHVSHFWฤ P GHDGOLQH XULOH SHQWUX Fฤ DOWIHO GDFฤ XQXO QX UHVSHFWฤ GHDGOLQH &H SURSXQHUL D UHIX]DW 'R5" 2 JUฤ PD XO FDGH WRW SURFHVXO vQ VSDWH Gฤ &UHG Fฤ QX DP UHIX]DW QLPLF SHQWUX LGHHD vQ VLQH FL DP UHIX]DW FKHVWLL GLQ DVWHD DPELJXH GH &HO PDL LQWHUHVDQW OXFUX SHUVRDQฤ GHV JHQXO Dรป YUHD Vฤ VFULX GHVSUH vQFฤ O]LUHD JORED Oฤ ( SUHD PDUH VXELHFWXO 1RL DP VSXV รปL VXQ SUH FDUH D VFULV 'R5 HVWH 1 DX IRVW GHFkW WHP GHVFKLรปL vQ FRQWLQXDUH OD RULFH IHO GH LGHL GH GRXฤ QXPHUH H JUHX Vฤ DOHJHP FHYD &HD PDL OD RULFLQH WUDWDWH VXE RULFH IRUPฤ GRDU Vฤ H[LVWH LQWHUHVDQWฤ FKHVWLH SH FDUH DP Iฤ FXW R H FRSHU R FKHVWLH IRDUWH SDOSDELOฤ vQ VSDWHOH LGHLL 3H QRL WD FX GH IHPHL OD QXPฤ UXO 1X H DรปD GH QX QH DMXWฤ GDFฤ FLQHYD YUHD Vฤ VFULH GHVSUH XรปRU Vฤ IDFL ORJLVWLFD DFHVWXL OXFUX 1RXฤ QL VH UHODล LLOH GLQWUH IHPHL รปL Eฤ UEDล L GDU GDFฤ YUHL Vฤ SDUH VLPSOX DFXP GDU FkQG QH DPLQWLP FXP D VFULL GHVSUH R DQXPLWฤ UHODล LH FDUH HVWH UHOHYDQ IRVW (VWH R FKHVWLH GHVWXO GH VSHFWDFXORDVฤ Vฤ Wฤ SHQWUX Fฤ GHMD VXQฤ DOWIHO )XJLP GH FKHV RUJDQL]H]L รปL Vฤ IDFL WUHDED DVWD WLLOH SH FDUH QX QL OH SXWHP LPDJLQD vQ SDJLQฤ

! 2 JDIฤ Iฤ FXWฤ GH 'R5 HVWH )DFHP XQH

RUL JDIH SHQWUX Fฤ GLQ HQWX]LDVP GLQ JUDEฤ GLQ QHYRLD GH D Sฤ VWUD XQ FRQWDFW FX RDPHQLL FDUH QH FLWHVF PDL VFฤ Sฤ P FkWH R JUHรปHDOฤ GH RUWR JUDร H ร Q UHYLVWฤ FUHG Fฤ PXOW PDL SXล LQ รปL PDL SXล LQH JUHรปHOL OD FkW R YHULร Fฤ P FL SH )DFHERRN SH 7ZLWWHU PDL PkQFฤ P XQ FXYkQW Fฤ QX VXQ WHP DWkW GH DWHQล L DFROR SH FkW VXQWHP vQ VFUL VXO SHQWUX UHYLVWฤ $รปD Fฤ XQHRUL QH PDL Gฤ P FX

109

GHVSUH FDUH DP VFULV DX IRVW QLรปWH REVHVLL IRDUWH SXWHUQLFH รปL DP Jฤ VLW PRGDOLWDWHD GH D OH ร DUGHยต DFXP VDX WDWXDMHOH GHVSUH FDUH DP Iฤ FXW FHYD vQ SULPXO QXPฤ U 2DUHFXP ร HFDUH FKHVWLH SH FDUH R SUHJฤ WLP GHYLQH R PLFฤ REVHVLH รบL SkQฤ OD XUPฤ ฤ VWD H VFRSXO 'R5 GH D ร ORFXO vQ FDUH REVHVLLOH DVWHD vรปL Jฤ VHVF VSDล LXO GH GHVIฤ รปXUD UH

! 'R5 D YRUELW FX 0LUFHD %DGHD" 1X GDU

'R5 DU YUHD IRDUWH PXOW Vฤ YRUEHDVFฤ FX 0LUFHD %DGHD H XQD GLQ REVHVLLOH QRDVWUH 1X รปWLX GDFฤ HO DU YUHD GDU QRL DP YUHD

! 'R5 LQWUฤ SH )DFHERRN FD Vฤ 1RL YUHP ! &HO PDL LQWHUHVDQW ORF vQ FDUH D DMXQV IRDUWH PXOW Vฤ FRPXQLFฤ P FX R FRPXQLWDWH GH RDPHQL FDUH VH VWUkQJH vQ MXUXO DFHVWHL UHYLVWH รปL VXUSULQ]ฤ WRU ฤ OD H XQ ORF vQ FDUH QRL QH VLP ล LP DSURDSH GH FHL FDUH QH FLWHVF รปL HL VH VLPW IRDUWH OLEHUL Vฤ ]LFฤ RULFH รบL H รปL R PRGDOLWDWH GH D QH GHVFKLGH SRUล LOH GH D DUฤ WD FXP VH IDFH FKHVWLD DVWD $P SXV PDNLQJ RI XUL EDFNVWDJH XUL VFDQ XUL VFKLล H GLQ FDUQHล HO DP IRVW GHVWXO GH GHVFKLรปL FX FXP VH QDรปWH QHEXQLD DVWD

'R5" &UHG Fฤ FHO PDL LQWHUHVDQW ORF vQ FDUH D DMXQV 'R5 H XQGH O DX GXV RDPHQLL $ DMXQV SULQWU R JUฤ PDGฤ GH RUDรปH PLFL รปL ล ฤ UL VWUฤ LQH &UHG Fฤ FHO PDL QHFRQYHQล LRQDO OXFUX FDUH V D vQWkPSODW FX UHYLVWD D IRVW DFXP FkWHYD ]LOH OD ,DรปL 'RXฤ IHWH รปL DX Wฤ LDW QXPฤ UXO รปL O DX vP Sฤ Uล LW XQD D OXDW MXPDWH รปL DOWD D OXDW MXPDWH XQ IHO GH FDGRX GH GHVSฤ Uล LUH GXSฤ DQL GH IDFXO WDWH vPSUHXQฤ $LD H SkQฤ DFXP FHO PDL LQHGLW OXFUX FDUH V D vQWkPSODW FX UHYLVWD 0DL H FLQHYD 'DFฤ DU SOHFD SH R LQVXOฤ SXVWLH 'R5 DU FDUH รปL D WLSฤ ULW QXPฤ UXO รปL GXS DLD O D GXV OD OHJฤ WRULH รปL รปL D Iฤ FXW SUDFWLF XQ 'R5 PDQXIDF OXD 8Q DERQDPHQW OD /LEHUWDWHD XQ FDOFXODWRU WXUDW ร Q FHHD FH SULYHรปWH ORFXO รปWLX Fฤ D PDL IRVW FRQHFWDW OD QHW รปL XQ DSDUDW IRWR FLWLW vQ 1RXD =HHODQGฤ GDU QX รปWLX GDFฤ D DMXQV R FRSLH WLSฤ ULWฤ DFROR

! 'DFฤ 'R5 DU VFULH R FDUWH GH MXUQDOLVP V DU QXPL &XP Vฤ ล L IDFL R UHYLVWฤ vQ SDรปL

! &H L DU VSXQH 'R5 OXL U$0 OD R EHUH"

! 'DFฤ DU DSฤ UHD GH H[HPSOX vQ 68$

FH FRSHUWฤ DU DYHD" รบWLX Fฤ DP GLVFXWDW PDL PXOล L GLQWUH QRL Fฤ QH DU SOฤ FHD R FRSHUWฤ GH OD UHYLVWD /RYH GH IDSW FRSHUล L SH FDUH HUDX VXSHU PRGHOH JRDOH FX ; XUL vQ Sฤ Uล LOH FDUH WUH EXLDX DVFXQVH $OE QHJUX IRWRJUDร DWH DEVROXW EHVWLDO ฤ OD DU ร JHQXO GH FRSHUWฤ SH FDUH O DP DYHD GDFฤ DP DSฤ UHD DOWXQGHYD 3RDWH รปL DLFL GDU PDL JUHX

&ฤ RDPHQLL รปL HYHQLPHQWHOH GH FDUH Q D DX]LW QL PHQL VXQW PXOW PDL LQWHUHVDQWH GHFkW RDPHQLL รปL HYHQLPHQWHOH GHVSUH FDUH รปWLH WRDWฤ OXPHD &D GH OD UHYLVWฤ OD UHYLVWฤ QX DYHล L QHYRLH GH VXV ล LQHUHD ร QDQFLDUฤ D OXL 'LQX 3DWULFLX FD Vฤ H[LV WDล L vQ OXPHD DVWD ( IRDUWH LPSRUWDQW QX DWkW Vฤ Uฤ PkQHP LQGHSHQGHQล L QHDSฤ UDW ร QDQFLDU GDU H IRDUWH LPSRUWDQW Vฤ GDL R FKHVWLH DXWHQWLFฤ รปL &HO PDL EXQ FRPSOLPHQW SULPLW GH 'R5" GLQ VXร HW SHQWUX FLWLWRUL &HO PDL EXQ FRPSOLPHQW FDUH V D UHSHWDW GHMD GH FkWHYD RUL GDU QX FUHG Fฤ QH Vฤ WXUฤ P Vฤ O DX]LP H 2EVHVLLOH YLFLLOH 'R5 +P &UHG Fฤ Fฤ UHYLVWD YRUEHรปWH GHVSUH OXFUXULOH GHVSUH FDUH YRU DSURDSH RULFH VXELHFW FDUH DMXQJH vQ SDJLQL H R EHVF HX FX JDรปFD PHD VDX FX FROHJLL GH OD PXQFฤ REVHVLH OD PRPHQWXO ฤ OD รบDRUPD VDX PDJLXQXO &UHG Fฤ ฤ VWD H GH GHSDUWH FHO PDL EXQ FRPSOLPHQW

110

! &HD PDL ร UHDยต FULWLFฤ " &UHG Fฤ FHD PDL ! &H JkQGLP" &H YUHP" &H IDFHP" LULWDQWฤ GDU vQ DFHODรปL WLPS DPX]DQWฤ SH FDUH R LJQRUฤ P FULWLFฤ H R SRUQLUH URPkQHDVFฤ GH D OXD R FKHVWLH รปL GH D R MXGHFD SULQ SULVPD D FHHD FH DX Yฤ ]XW RDPHQLL DOWXQGHYD รปL DX FRQVLGHUDW Fฤ H FRSLDW 1RL FUHGHP vQ RULJLQDOLWDWH รปL vQ FUHDWL YLWDWH GDU FUHGHP Fฤ HD DU WUHEXL Vฤ YLQฤ GLQ FX QRรปWLQล H GHVWXO GH DSURIXQGDWH GLQ FH DX Iฤ FXW DOล LL &kQG YLQH OXPHD รปL VSXQH FKHVWLL GH JHQXO ร 6WHOXล D DVWD H GLQ :DOOSDSHUยต H R SURVWLH ร Q SUL PXO UkQG :DOOSDSHU QX H VLQJXUD UHYLVWฤ FDUH IRORVHรปWH VWHOXล D FD VLPERO JUDร F vQ DO GRLOHD UkQG VWHOXล D GLQ :DOOSDSHU H XQ HOHPHQW JUDร F OD QRL H R WULPLWHUH Fฤ WUH R VWHOXล ฤ FDUH VH Jฤ VHรป WH vQ LQWHULRU 'DU QRL FUHGHP Fฤ FLWLWRUXO DUH vQ WRWGHDXQD GUHSWDWH รบL GDFฤ HL DX FRQVLGHUDW Fฤ DVWD H QX H R GH]EDWHUH Q DUH QLFL XQ VHQV Vฤ vL FRQYLQJHP GH EXQHOH QRDVWUH LQWHQล LL H GUHSWXO ORU Vฤ QH MXGHFH FXP YRU

9UHP Vฤ OH YRUELP RDPHQLORU GHVSUH OXFUXUL SH FDUH UHYLVWHOH FRPHUFLDOH VDX SURGXVHOH GH WUXVW QX OH DWLQJ )LH Fฤ QX รปWLX ร H Fฤ QX YRU &UHG Fฤ ฤ VWD H VHUYLFLXO SULQFLSDO SH FDUH vO SXWHP DGXFH vO SXWHP IDFH

&H SODQXUL DUH 'R5 SHQWUX YLLWRU" 6ฤ FRQWLQXH Vฤ DSDUฤ รปL Vฤ IDFฤ OXFUXUL LQWHUHVDQWH รปL VSHFWDFXORDVH รปL SRDWH Vฤ LDVฤ PDL PXOW GLQ IRUPXOD WLSฤ ULWฤ 6ฤ Jฤ VLP PDL PXOWH HYHQLPHQWH PDL PXOWH PRGDOLWฤ ล L GH D IDFH FHYD vPSUHXQฤ FX RDPHQLL FDUH QH FLWHVF 3RDWH Vฤ Jฤ VLP SH FLQHYD FDSDELO Vฤ GH]YROWH UHYLVWD DVWD vQWU R DSOLFDล LH GH L3KRQH VDX GH L3DG )UXPRV DU ร Vฤ Jฤ VLP รปL R DOWฤ PRGDOLWDWH GH D O WUDQVPLWH รปL vQWU R DOWฤ IRU Pฤ GHFkW WLSฤ ULW z

%XOLQHOH GLQ DFHVW DUWLFRO VXQW FUHDWH GXSฤ PRGHOXO FXSULQVXOXL 'R5 QXPฤ UXO

111

5(&(1=,,

6LOHQW 6WULNH /XFLDQ %DQ $OH[ +DUGLQJ DP

(

RUD D P ELQHvQล HOHV $VFXOW (OHSKXQN SLHVD QXPฤ UXO $P LPSUHVLD Fฤ DP XQ HOHIDQW vQ FDPHUฤ 'H IDSW H VD[RIRQXO DPHULFDQXOXL $OH[ +DUGLQJ ยฒ XQ VD[ QHEXQ LQVLVWHQW รปL UXSW SH XQ EHDW VLPSOX รปRSWLW /D XQ PRPHQW GDW HOHIDQWXO VH GH]Oฤ Qล XLH 3LHVD XUPฤ WRDUH $KD DVWD H XQD GLQ SLHVHOH SH FDUH R WRW DXG SULQ FRQFHUWHOH 6LOHQW 6WULNH ยฒ $VLDQ 3DSHU &LUFXV ยฒ XQ JOLWFK KRS FX QLรปWH YRFDOL]H DVLDWLFH SVLKDGHOLFH

/DEHO /D 6WUDGD 0XVLF

0L V DX W H U P L Q D W FXYLQWHOH 'H IDSW H JUHX Vฤ GHVFULL VXQHWH Iฤ Uฤ D ULVFD Vฤ ร L ULGLFRO 2 Vฤ Pฤ RSUHVF DLFL FX SLHVHOH SHQWUX Fฤ RULFkW Dรป PDL vQFHUFD Vฤ Yฤ VSXQ FH WUฤ LUL vPL WUH]HรปWH PLH DFHVW DOEXP QX H FD รปL FkQG O Dล L DVFXOWD YRL FX DGHYฤ UDW รบL vQ SOXV DP DYXW RQRDUHD Vฤ L Yฤ G รปL OLYH SH Eฤ LHล L รปL D PHULWDW GLQ SOLQ (OHFWUR IXQN HVWH FXYkQWXO FKHLH SHQWUX D GHVFLIUD DFHVW UHJDO PX]LFDO $OEXPXO SH FDUH vO DP HX D IRVW R HGLล LH OLPLWDWฤ vQWU R FDUFDVฤ SOH[L SUHOXFUDWฤ รปL LQVFULSล LRQDWฤ LQWHJUDO ODVHU $VWD QX vQVHDPQฤ Fฤ H GRDU SHQWUX XUHFKL ร QH $OO \RX QHHG LV VRXO

$OEXPXO DUH SLHVH $รป YUHD Vฤ OH GHVFULX SH WRDWH 1LFLXQD QX PHULWฤ Vฤ ULWฤ )DF XQ 7ULS SkQฤ OD SLHVD 7KH 7ULS 8Q vQFHSXW PLQLPDOLVW SDUFฤ FLQHYD vPL Uฤ VXร ฤ JUHX vQ XUHFKH WRW IHOXO GH FKLล ฤ LWXUL VXQHWXO FUHรปWH รปL vQFHSH VD[RIRQXO 3DUFฤ Pฤ FHDUWฤ 0HORGLD DVWD H XQ IHO GH GXHO LQWHOLJHQW vQWUH VD[ รปL RULFH DOWFHYD 7UHEXLH Vฤ Pฤ FDOPH] FX YRFHD ร Qฤ D OXL 6XNLH 6PLWK รปL SLDQXO FODU DO OXL /XFLDQ %DQ DGLFฤ 7UDFN ยฒ 1R 5XOHV /HIW H[DFW FD vQ YLVH 9UHDX Vฤ PDL 6LOHQW 6WULNH $OH[ +DUGLQJ /XFLDQ %DQ 6XNLH PHQล LRQH] R SLHVฤ ยฒ $IULFDQ &ULFNHWV FX 8UVX OD 6PLWK EDVV 'H IDSW VXQW PDL PXOWH SLHVH SH XQ VLQJXU GH &ฤ Wฤ OLQ &XPSฤ QDรปX WUDFN 'RDU VD[RIRQXO VSXQH DFHODรปL OXFUX

)RDOV 7RWDO /LIH )RUHYHU

/DEHO 7UDQVJUHVVLYH

QDKOH ([KDOH รบL DSRL DVFXOWฤ QRXO DOEXP 3ULPD RDUฤ FkQG DP Yฤ )RDOV 7RWDO /LIH )RUHYHU ]XW FRSHU WD /DQVDUHD Rร FLDOฤ SH PDL DQXO DFHVWD YLQH D O E X P X O X L GXSฤ DQL GH $QWLGRWHV DQL vQ FDUH V DX vQ ORU DP ]LV WkPSODW PDL SXล LQ IXQN PDL PXOW WURSLFDO SUR Fฤ V DX OXDW JUHVVLYH GHVWXO PDWK URFN รบL D DSฤ UXW XQ DO GXSฤ 1LU YDQD รปL 1HYHUPLQG EXP ร WRWDOยต vUHJLVWUDW vQ 6XHGLD 'DU VH SDUH ร O SRล L OXD FX WLQH vQ PDรปLQฤ DXWREX] OD รปFRDOฤ Fฤ Eฤ LHล LL GH OD SH WUHQ รปL ร L VLJXU Fฤ R Vฤ Fฤ Oฤ WRUHรปWL vQ PXOW PDL )RDOV OH DX PDL PXOWH DOWH ORFXUL 3ULQ RULHQW 7KLV 2ULHQW GHรปHUW ELQH FX SDUWHD 6SDQLVK 6DKDUD 0LDPL 9HL H[SHULPHQWD รปL R GH YLVXDOV 'RDU LQWUฤ SH ZZZ WRWDOOLIHIRUHYHU H[SOR]LH GH FXORUL SH ULWPXO PX]LFLL %ODFN *ROG FR XN 5H]ROYฤ QLรปWH SX]]OH XUL FDUH SRWULYHVF %OXH %ORRG รปL YHL DMXQJH Vฤ SULYHรปWL vQ IDล D D QLรปWH SHLVDMH รปL PHORGLL $ELD DSRL SRล L Vฤ LQWUL 7UHHV รปL Vฤ QX รปWLL FH ล L VH vQWkPSOฤ 5HDOL]H]L Fฤ SH ZZZ IRDOV FR XN 6ฤ OH DVFXOล L PX]LFD Vฤ OH ร 7KH IXWXUH LV QRW ZKDW LW XVHG WR EHยต 7RFPDL YH]L LGHLOH Vฤ FLWHรปWL OLVWD GH FRQFHUWH รปL SRDWH DL DVFXOWDW XQ DOEXP FX FDUH YLVH]L Fฤ Oฤ WRUHรปWL FX SXล LQ PDL PXOW QRURF SULQ]L XQXO GDQVH]L $VWD vQ GRDU GH PLQXWH รปL GH VH GH $OH[DQGUD 0DULD &ROล D FXQGH

/@B3 >:/AB713 /@B3 >:/AB713 /@B3 >:/AB713 /@B3 >:/AB713

/@B3 >:/AB713 /@B3 >:/AB713

*RWLFXO VH XLWฤ OD WHOHYL]RU GH $OH[DQGUD 0DULD &ROล D

6H VSXQH Fฤ LQVSLUDล LD PRDUWH Q DUH $รปD Fฤ HD VH SRDWH Jฤ VL รปL GLQ Fฤ Uล L รปL GLQ RUDรป รปL GH OD WHOHYL]RU $VWD QH VSXQH DUWLVWXO SODVWLF GHEXWDQW QX DPDWRU WkQฤ U GDU FX PXOWฤ H[SHULHQล ฤ %RJGDQ $QGUHL %ฤ GHVFX

(

O HVWH VWXGHQW vQ DQXO , OD $UWH 3ODVWLFH VHFล LD JUDร Fฤ $UH R FROHFล LH LPSUHVLRQDQWฤ GH JUDYXUL SH LFL SH FROR รปL QLรปWH SLFWXUL VDX OXFUฤ UL GH JUDร Fฤ 6WLOXO vQ FDUH OH IDFH รปL FDUH vL SODFH HVWH FHO JRWLF 7KH GDUN VLGH LV QHYHU WRR GDUN 'DU GDFฤ OH SULYHรปWL PDL PXOW WLPS PDL GHSDUWH GH FkWHYD FDSHWH GH VFKHOHW VDX PXQล L FROล XURรปL SDUFฤ ล L VH DUDWฤ R DOWฤ OXPH FX XQ SLF GH 6) IRDUWH DPSOX รปL SURIXQG VSXQ DVWD SHQWUX Fฤ DP DYXW รปDQVD Vฤ GHVFRSฤ U DVWD SH SURSULD PHD JUDYXUฤ RIHULWฤ GH DUWLVW FX VHPQฤ WXUฤ 'DU FH WH IDFH Vฤ WH PLQXQH]L DUWLVWLF YRUELQG HVWH WHKQLFD GLQ VSDWHOH JUDYXULORU 3H QLรปWH OXFUฤ UL GH [ FP YH]L PLL GH OLQLL VXEล LUL XPEUH รปL OXPLQL FUHDWH GRDU FX XQ DF QLรปWH VPRDOฤ GLQ SXQFW GH YHGHUH DO QHFXQRVFฤ WRULORU รปL DFLG VXOIXULF ร /D JUDYXUL vPL PXUGฤ UHVF WRDWH KDLQHOH 'DU vPL SODFH IRDUWH PXOW Fฤ H R WHKQLFฤ PLJฤ ORDVฤ H DSURDSH FD OD SHQLล ฤ SRล L Jฤ VL HIHFWH IRDUWH PXOWH 'HVFRSฤ U GH ร HFDUH GDWฤ FkWH R FKHVWLH QRXฤ 'H H[HPSOX DFXP OD IDFXOWDWH QX DP GDW ELQH FX YHUQLV Q DP Oฤ VDW Vฤ VH XVXFH SODFD รปL DP Eฤ JDW R vQ DFLG รบL DX LHรปLW QLรปWH HIHFWH IRDUWH PLรปWRยต VSXQH %RJGDQ DUฤ WkQGX PL QLรปWH XPEUH H[SUHVLYH ร O FUHG 6XQW PLรปWR &kQG O DP vQWUHEDW GH FkQG GHVHQHD]ฤ D VSXV VLQFHU ร GH OD DQLยต 'HVLJXU SRDWH WRล L DP GHVHQDW OD DQL RPXOHล L รปL FRSDFL VLPSOLรปWL 'DU %RJGDQ D FUHVFXW FX DUWD vQ IDPLOLH 3ฤ ULQล LL Vฤ L VXQW DUWLรปWL SODVWLFL WDWฤ O VH RFXSฤ vQ SULQFLSDO FX JUDร FD LDU PDPD VD IDFH SLFWXUL vQ DFULOLF ZZZ SDLQW UR $รปD Fฤ SHQWUX HO GHVHQXO GH OD DQL D FRQWLQXDW รปL OD GLQ FH vQ FH PDL ELQH 0DL PXOW VDX PDL SXล LQ vQ VHULRV HO vPL VSXQH ร 'H PLF PL D SOฤ FXW Vฤ GHVHQH] รบL GLQ FDX]D Sฤ ULQล LORU PHL FDUH VXQW รปL HL DUWLรปWL SODVWLFL &UHG Fฤ L PRรปWHQHVF 3RDWH GDFฤ QX L PRรปWHQHDP vPL Jฤ VHDP DOWFHYD GH Iฤ FXW Pฤ Iฤ FHDP DYRFDW ยต /XFUฤ ULOH OXL VXQW ร PDL VSUH DEVWUDFWยต 0DL PXOW รปL JUDYXUD HVWH XQ VWLO PDL SXล LQ DFFHVLELO FRPHUFLDO DSUHFLDW %RJGDQ vQFHDUFฤ SULQ JUDYXULOH OXL Vฤ IDFฤ ร FHYD PDL DWOIHOยต FKLDU GDFฤ DVWD QHFHVLWฤ RUH VDX ]LOH vQWUHJL GH PXQFฤ 7RWXรปL HO DOฤ WXUL GH IDFXOWDWHD OD FDUH vQYDล ฤ HVWH JDWD Vฤ GXFฤ JUDYXUD OD XQ DOW QLYHO ร R Vฤ IDFHP FHYD FX IDFXOWDWHD Vฤ LPSULPฤ P JUDYXUL vQ VWUDGฤ รปL Vฤ รปL YLQGHP ร QFkW RDPHQLL R Vฤ YDGฤ DSURDSH WRDWH HWDSHOH SULQ FDUH WUHFH JUDYXUDยต

3H %RJGDQ QX R Vฤ vO FXQRDรปWHล L GH SH )DFHERRN 7ZLWWHU VDX EORJ ร O SXWHล L SULQGH OD RFD]LRQDOHOH H[SR]Lล LL FXP D IRVW FHD GLQ FDIHQHDXD =X OD HYHQLPHQWHOH RUJDQL]DWH FX )DFXOWDWHD GH $UWH 3ODVWLFH 'HRFDPGDWฤ

3H DUWLVW vO SXWHʗL FRQWDFWD OD DGUHVD GH PDLO ERJGDQ E#\DKRR FRP

7HKQLFD GH OXFUX JUDYXUL DTXDIRUWH ,HL R SOćFXŖć GH PHWDO ʕHIXLHʕWL PXOW GH WRW SkQć DMXQJH DSURDSH FD R RJOLQGć Vć VH UHÁHFWH SXŖLQ 'XSć FDUH R GDL FX XQ VWUDW GH YHUQLV GLQ VPRDOć ʕL GLOXDQW 'DL XQ VWUDW VXEŖLUH GH YHUQLV SH SOćFXŖć ODʕL Vć VH XVXFH ELQH DSRL vQFHSL Vć IDFL GHVHQXO FX XQ DF )DFL GHVHQXO GXSć FDUH vO EDJL OD DWDFDW vQ DFLG ÍO ODʕL GH OD PLQXWH GDFć H EXQ DFLGXO OD ]LOH GDFć QX H EXQ DFLGXO FXP HUD vQ 7RQLW]D 'XSć FDUH GDL MRV VWUDWXO GH YHUQLV FX GLOXDQW GDL FX FHUQHDOć WLSRJUDÀFć SH SOćFXŖć LDU XQGH V D DWDFDW DFROR LQWUć FXORDUHD 'XSć FDUH VH Gć FX R FkUSć VDX ]LDU $SRL SXL R KkUWLH vQ DSć R ODʕL PLQXWH GXSć FDUH R SXL OD XVFDW SH XQ JHDP Vć UćPkQć SXŖLQ XPHGć $SRL SXL OD SUHVć 3XL SOćFXŖD GH PHWDO GHDVXSUD SXL IRDLD ʕL GDL OD PDQLYHOć ʔL JDWD

STO T RY R

O R STO T RY R COVE T RY R COVE O R STO COVE O R STO T RY R

O R VER ORY COVE R STOR COV C

Alexandrina Hristov

„Iubire. Iubeşte-te şi vei putea iubi.”

Text: Alexandra-Maria Colţa Foto: Alexandra Sandu

E cald şi trosneşte gresia. Tocmai m-am întors din oraş. Acolo am vorbit cu Alexandrina Hristov, am pozat-o jucându-se într-un „spaţiu special amenajat pentru copii”. Apoi am scris despre ea, despre o zi obişnuită, două, trei, câteva mai importante, câteva mai rele, nişte obiecte fermecate şi, puţin, despre artele şi meseriile la care se pricepe cel mai bine: voce; pian; pictură; natură; visare.

Busy. Telefonul sună într-una. Mă mut, nu am pictură de-a ei („Pasărea Mihaelei”). Punctuală, timp de mailuri acum. Plec din Bucureşti. Am vine spre parc, căutându-ne cu privirea. Ne ridicăm simultan toţi 3. Nu avea cum să nu îşi nevoie de o vacanţă. De o repetiţie. dea seama cine suntem. Soseşte şi fotografa am astea m-am gândit că ar fi vorbele şi pornim, prin soare, spre alt parc, sugerat de Alexandrinei în timp ce eu trimiteam Alexandrina. Merge repede, dar delicat. Ajungem mailuri peste mailuri, stabileam întâlniri, în parc, trecem de nişte fotografii de probă, de încercam să concep un articol (coverstory că ajustare şi căutăm locul în care tragem pozele pe sună mai important) cu şi despre Alexandrina care le vedeţi acum. Hristov. O ştiţi, artista cu voce caldă, cu ochelari Alexandrina se opreşte într-un loc de joacă vintage cu ramă albastră, cu părul negru tuns pentru copii. Este un pătrat plin cu nisip, nişte mediu, cu degetele lungi, de pianistă. jocuri plictisite din metal colorat, un zid alb în Cu Alexandrina m-am întâlnit într-o zi de luni, spate. Cu nonşalanţă se aşază într-un fel de de august, de vară. Am mers de la Piaţa Romană animal galben cu un arc, care se roteşte pe toate la Parcul Grădina Icoanei. O sticlă de apă mai părţile. Râde, ţipă, mai că îmi venea şi mie să târziu am ajuns la locul de întâlnire: intrarea încerc un joculeţ din-ăsta. Just for fun. Dar imediat în parc. Noi, trei „reporteri” ne-am aşezat pe o vin doi poliţişti comunitari care, politicoşi şi totuşi bancă vizavi de un bărbat care dormea tot pe o sobri, o roagă pe Alexandrina să „se joace” mai bancă. Îl privim. Râdem. E şi jumate. Bărbatul liniştit. Ea se ridică fără vreo obiecţie. Unul dintre se trezeşte. Ne uităm repede în altă parte. La poliţişti ne asigură totuşi că putem face poze în semnul cu „primăria sectorului 1...”, la intrarea continuare. Ok. Continuăm cu leagănul. Căsuţaîn parc, oriunde. Apoi, Alexandrina. Într-o rochie tobogan din lemn cu trepte periculos de mari albă, până la genunchi, nişte sandale înnodate pentru un copil. Şi tot aşa, timp de o oră şi ceva, în jurul gleznei şi o geantă inscripţionată cu o ne-am distrat în parc. Ne-am bucurat de vacanţă.

Dar mi-am dat seama că Alexandrina trăieşte zi de zi astfel de momente, în deplină înţelegere cu natura, cu oraşul, cu parcul, cu vântul. Pentru că, spune ea „ador alergatul prin ploaie, bălăcitul prin băltoace. O dată, când mă plimbam prin parc şi turna cu găleata, am zărit o femeie tânără, ferită de ploaie sub un acoperiş de tablă. Femeia îmi zâmbea larg cu toţi dinţii din gură. Purta uniforma tristă de paznic, dar zâmbea ca un copil. Mi-a zis că-i place mult să se plimbe prin ploaie şi s-a bucurat când a văzut că mai există cineva care împărtăşeşte aceleaşi plăceri. Mi-a mărturisit că plimbările sale prin ploaie se întâmplă extrem de rar, pe furiş, doar când n-o vede nimeni. M-am uitat în jur şi nimeni nu era, aşa că am încurajat-o să scoată nasul afară, la care mi-a răspuns că uniforma e prea severă şi nu-i permite să facă asta...”

oi suntem îmbrăcaţi lejer, dar luăm o pauză. Ne aşezăm pe o bancă în parcul pentru copii. Alexandrina îşi aprinde o ţigară slims. Priveşte calmă agitaţia din jur, topită de căldură. Noi zămbim unii spre alţii şi aşteptăm apusul, un pic de răcoare. Exact aşa, exact acest moment de după-amiază caldă de vară, un pic prăfuită, un pic bruiată de zgomotul de mingi lovite şi roţi de bicicletă, descrie şi discuţia cu Alexandrina. Despre lucruri simple, de zi cu zi, din amintiri sau din vise. Atât. De altceva mai profund, mai complicat, mai greu, mai pompos e prea cald. Altădată, pe răcoare. Acum...

cu cafea şi muncă. 9 aprilie a fost una dintre cele mai lungi zile, aparent interminabilă. A fost frumos, mă simţeam mireasă, cu emoţii multe şi nervi, dar şi zâmbete de fericire, mulţumire la ﬁnal. A participat multă lume la organizarea concertului şi le mulţumesc tutuor pentru ajutor”. Publicul a venit într-un număr mare, ceea ce a fost peste aşteptările mele. M-am bucurat să-l văd şi pe tata, care mi-a făcut o surpriză, venind de la Chişinău ca să-l cunoască pe „Omul de lut”, iar la lansarea din Timişoara, la Teatrul Maghiar, a apărut şi fratele meu cu familia, surpriza a fost şi mai mare! Cert e că pregătirile pentru lansare au durat ani de zile, iar seara a fost mult prea scurtă pentru a reda tot ce am trăit în acest timp.” Şi dacă 10 ani s-au strâns într-o zi greu de descris, atunci cum este o zi proastă? O zi în care orice ai face, nimic nu iese bine. Notele parcă sună toate false, tubul acuarelei a explodat pe pereţi, priveliştea de pe balconul casei e acoperită în proporţie de 85% de un covor imens pus de vecinu’ de sus la uscat. Dar Alexandrina spune, într-o notă optimistă pe care mi-e cam greu s-o accept, că „Nu-mi amintesc de zilele urâte pentru că le uit repede. Ziua frumoasă şi bună începe din mine”.

ntr-o notă la fel de simpatică, Alexandrina îşi aminteşte propria sa poveste. Pe lângă „Mă trezesc, respir aer, sau ce-o ﬁ ăla, în „destinul fabulos”, „cazul curios”, „Fata care piept, beau ceai negru cu pâine cu unt şi ce merge pe jos”, a fost 5 mai 1978, ziua în care mai găsesc prin frigider, deschid laptopul, mai răspund la mailuri, mai vorbesc cu prietenii, Alexandrina s-a născut în Chişinău, Republica fac curat prin casă, după care urmează Moldova. „Povestea începe din momentul când o altă groază de mărunţişuri de care este s-au iubit părinţii mei: se iubeau atât de mult, preocupată întreaga omenire. Cert e că într-o încât nu am putut să mă abţin să mă scald şi zi obişnuită nu-mi pun întrebări existenţiale, cu cât mai mult gândesc, cu atât mai mult mă încurc. Aşa că mă las dusă de valurile simţirilor, e mai sigur aşa.” Aşa sună programul unei zile a Alexandrinei. Mici variaţii de program cu câte o repetiţie pe Batiştei, o limonadă la o terasă, un interviu... Sau o lansare de album, cum a fost ziua pregătită de 10 ani, aşteptată şi înfăptuită pe 9 aprilie 2009. Atunci a apărut „Om de lut”, primul album al artistei, dovada înregistrată a unei voci speciale. „Ziua lansării a început acum 10 ani, în perioada când inspiraţia mă îmbrăţişa la maxim, iar eu nici nu bănuiam că vreodată voi lansa un album. Îmi compuneam cântecele la pianina din sufragerie şi eram fericită aşa. Dar ultimele luni din aceşti 10 ani au fost dormite puţin şi împărţite

eu în iubirea lor. Aşa că am păşit cu încredere din burta mamei pe masa de operaţie direct în mâinile mari şi moi ale moaşei. Moaşa era o femeie în vârstă şi necunoscută, care purta o minunăţie de mustaţă. Bucuria mea pentru că am văzut lumina era mare, aşa că am salutat pe toată lumea cu voce tare, în nota „La” distorsionată în octava a 7 sau a 6-a, nu mai ştiu exact... Mama şi tata au rămas fascinaţi când m-au văzut atât de negricioasă, cu părul lung şi cu faţa unui bătrânel trecut prin viaţă.” Şi nota „La” distorsionată a început să fie înlocuită de gamele atent învăţate, repetate la pianul mare şi roşu – „Krasnyi Oktiabri” – „Roşu Octombrie” cumpărat de părinţii săi, unul dintre obiectele sale preferate. Altele, la fel de apropiate de sufletul artistei sunt „prietena mea, cartea, în pat sau pe plajă, sau în hamac sub un copac. Ador ilustraţiile şi cărţile cu poveşti. Noaptea adorm foarte repede cu cartea în braţe, literele mă leagănă, iar ochii împăienjeniţi de somn se închid. Şi laptop-ul e bun. Somnul, şi el este prietenul meu, în patul primitor. În pat se poate dormi şi citi, sta pe net şi ronţăi fisticuri. Se mai poate bea ceai şi mânca dulciuri. Ador carnea. Odată am fost vegetariană. Două luni cu succes, după care ameţeli şi anemie, iar pofta de carne a crescut ca un gigant. Dacă nu mănânc carne 2 zile, sunt neîmplinită mental şi fizic, sunt incapabilă să gândesc şi foarte capabilă să omor un om, cum fac deseori: mă-ndop cu double chees cât 7...mi-aş dori să pot mânca doar fructe şi legume şi să fiu suplă ca o căprioară, dar nu se poate, nimeni nu e perfect. Iar maşina o ador pentru călătorii, schimb de peisaj, viteză şi vânt”.

in poveşti par desprinse; nu desprinse, par surprinse într-o joacă ademenitoare de trăiri, expresii, culori, personajele cu ochi mari, migdalaţi din picturile sale. Mulţi artişti, critici de artă şi-au exprimat părerea avizată asupra lucrărilor Alexandrinei. Dar

cum spuneam, e cald, nu mă arunc la citate de scris în culegeri, ci spun doat atât: de poveste. Ce conturează această poveste sunt culorilelaitmotiv ale picturilor sale, decorul şi personajele. Ce culori preferă Alexandrina? „Verdele de pădure, majoritatea nuanţelor de gri, roşu şi albastru”. Ce o inspiră pe Alexandrina? Ce îi face mintea şi sufletul să alerge până la prima (staţie) şi înapoi? „Natura, oamenii cu simţul umorului, croitoria şi broderia, copiii şi animalele”. Cât de des vibrează la acordurile unor noi melodii, noi poveşti în acuarelă? „Nu atât de des pe cât sunt capabilă. Sunt leneşă şi comodă dacă nu am inspiraţie. Am observat că sunt mai productivă dacă pictez în natură, undeva la ţară, departe de agitaţia oraşului. Şi cu muzica e la fel. Oraşul, cu respiraţia sa agitată, ne taie sensibilitatea.” Poate Bucureştiul taie orice urmă de sensibilitate, dar la Paris (unde Alexandrina a cântat pe 15 mai la Palatul Béhague, Sala Bizantină)... să stai într-un apartament micuţ cu

vedere spre Sena, sau în Cartierul Latin, poate ar avea un efect pozitiv asupra creaţiei artistice. Totuşi, ea spune „Mi-ar plăcea să am o casă şi la Paris. Dar mai degrabă o căsuţă pe malul mării. Sau câte-o căsuţă în toate locurile care mă inspiră, departe de civilizaţie. Încă nu ştiu unde mi-e locul. Rădăcina mea e cu mine, şi pot să o plantez oriunde.” Iar această rădăcină a pornit din capitala Republicii Moldova, fapt pentru care este întrebată deseori, probabil mai des decât nelămuririle legate de viitoare concerte, despre părerea ei în legătură cu ţara de origine. Despre situaţia moldovenilor de acolo.

mult decât această planetă, care mi-e dragă şi mi-e tare milă de ea. Indiferent de bagajul pe care l-am acumulat în Moldova, şi este vorba de copilăria mea care a fost extraordinară, de formarea mea ca personalitate, îmi doresc cu toată pasiunea pentru viaţă să cunosc lucruri, locuri, oameni noi şi să duc un cuvânt bun despre tărişoara mea mai departe, în toată lumea. Sunt mândră că m-am născut în Moldova. Dar iubesc întreg pământul. Nu înseamnă nimic nişte linii întrerupte, trasate pe hartă.” Şi simt că iubeşte întreg pământul, nu la modul „vara asta merg în concediu în Grecia pentru două săptămâni la All Inclusive”, ci ca pe un regret, lipsă, dorinţă de a călători „mult muuuult” şi peste tot.

Fără să spună ceva, ea a reflectat o parte din viaţa de acolo, prin rolul în documentarul „Trois femmes de Moldavie”, în regia lui Paul Cuzuioc. tât despre regret, că Alexandrina e Când am rugat-o să spună ceva despre ţara optimistă, am văzut deja. Iar despre de peste Prut, despre realitatea faptului că ea împliniri, obstacole depăşite, sunt destule este o reprezentantă a culturii, a istoriei ţării de zis. I-a fost greu fizic: „Pe la 15 ani am trecut în România, despre simţul de apartenenţă, ea râul Nistru înotând ca un căţeluş”. Şi a întâmpinat la a spus: „Nu pot să zic că îmi iubesc patria mai început, momente dificile şi în carieră: „Prima dată

când mi-am auzit vocea din exterior, pe la 10 ani, m-am simţit ciudat. Vocea venea dintr-o cutiuţă şi era străină. Prima emisiune care m-a marcat a fost „Lumea în viziunea copiilor”, unde am participat cu două acuarele de-ale mele, pe care le-am pictat în emisie directă... Aveam 5 sau 6 ani şi plângeam amarnic cu lacrimi de crocodil. Nimeni, nici măcar mama, nu înţelegea că eu nu vreau să zâmbesc în cameră şi să răspund la întrebările prezentatorului. Următoarea emisiune a fost „Garantat 100%”, a lui Cătălin Ştefănescu. În acea perioadă mă simţeam străină în Bucureşti, pentru că abia de câteva zile venisem de la Chişinău. Eram departe de casă, lipsită de cei dragi, într-un oraş necunoscut. Iar Cătălin îmi punea întrebări isteţe despre politicienii români” (Râde).

e când a plecat din Chişinău şi s-a stabilit în Bucureşti, întrebările despre politică tot n-au devenit mai plăcute. Viaţa de artist în România e în continuare... plină de satisfacţii, pentru că ajunge la cele mai înalte cote doar cu pasiune. Şi când e pasiune pentru ceea ce faci, e bine. E bine, că altfel „să devin contabil sau avocat nu am avut atracţia. În fragedă copilărie mă bătea gândul să devin balerină, umblam

prin casă în vârful degeţelelor... Şi cosmonaută am vrut să devin. Pe vremuri era o modă între copiii născuţi în URSS, să-ţi doreşti să explorezi cosmosul... Sunt fericită să fac ceea ce-mi place. Arta e un mod de viaţă, e liniştea mea sufletească. Dar ador să negociez, asta o am în sânge de la bunica”.

i pentru că arta la artă trage, concertele din ultima perioadă care i-au plăcut Alexandrinei au fost cele susţinute de Roisin Murphy şi Tricky. Dintre filme, ultimul văzut la timpul interviului este „Where the Wild Things Are”, iar faţă de expoziţii îşi exprimă un regret şi, totodată, o speranţă: „Nu prea merg la expoziţii, deşi mi-aş dori... Poate voi prinde timpul când vor exista bilete de avion cu destinaţia oricărei săli de expoziţie, în orice colţ al lumii, cu preţul unui bilet de intrare... măcar pentru câteva ore...” Şi acum fiţi atenţi. Pentru mine, pentru tine, pentru cei care îi ascultă vocea sau îi privesc picturile, Alexandrina are de transmis un mesaj: „Iubire. Iubeşte-te şi vei putea iubi... aşa cum te iubeşte mama, doar pentru că exişti”.

Sunt fericită să fac ceea ce-mi place. arta e un mod de viaţă, e liniştea mea sufletească. dar ador să negociez, asta o am în sânge de la bunica”. http://alexandrinahristov.blogspot.com/ http://www.alexandrina.ro/ http://www.facebook.com/alexandrinamusic

(

Sa...

...nu-mi spui că nu ai auzit de actorul Alexandru Potocean. Figurează în lista de distribuţie a aproape tuturor filmelor care contează din „noul val”, de prin 2005 încoace, aproape în tot românesc ce a primit Un Certain Regard (Moartea domnului Lăzărescu, r. Cristi Puiu), Palme D’Or (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, r. Mungiu), ce a avut succes internaţional sau nu, lungmetraj sau nu numai, producţie românească sau străină, comedie sau tragedie, despre comunism sau război. De Alexandra-Maria Colţa Foto: Adrian Bulboacă

Să începem.

a început a fost „să”. Momentul în care apare ideea, este între „să da”, „să nu”, „să vedem”. Ajunge la „să facem”. După o lună în care am ţinut o cură de filme româneşti s-a fixat un punct comun: Alex Potocean. Este un brancardier din Moartea domnului Lăzărescu, iubitul personajului principal din 4, 3, 2, militar în Hârtia va fi albastră, ginere în Nunta mută. Lista continuă cu multe alte roluri: un corp fără cap în rolul barmanului din Boogie, un polonez artisto-bucătar din The Way Back. Să ne oprim aici pentru că dacă vreţi doar o înşiruire de roluri în filme, aici nu e locul. A fost destul de greu să ne întâlnim cu actorul. Acum rolul principal îl are teatrul şi se plimbă de la o repetiţie la alta, de la Teatrul foarte Mic până la Bulandra, intersectat cu Godot sau Kool Kat. Iniţial alesesem ca loc pentru fotografii Muzeul Naţional Militar, prestigioasa instituţie care expune armamentul folosit cândva pentru apărarea patriei. Desigur. Nu. Am fi vrut să pozăm printre tancuri şi tunuri, printre uniforme şi medalii

12 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ martie 2011 â&#x20AC;˘ 13

pentru că Alex în multe roluri a fost soldat, luptător, viitor soldat sau luptător, sau om învins de sistemul politic/militar. Însă ideea a rămas doar la stadiul de „să”. Dar nu a fost mult mai diferit când am trecut printr-o parte a Centrului Vechi care arată ca un câmp de luptă după dezastru. Noroi călcat parcă de şenilele tancurilor, case dărăpănate parcă sub detonarea bombelor, gunoaie aruncate ca după un jaf rapid. Asta nu e mereu o problemă. Poate fi chiar o sursă de inspiraţie, un context pentru roluri, spune Alex: „Înţeleg ţara asta aşa. Înţeleg să-mi fac meseria asta ţinând cont de, uite, gunoaiele de pe stradă, de exemplu. Nu sunt un visător. Dimpotrivă, sunt o persoană pământeană care este profană. Înţeleg lucrurile foarte imediat.” Şi totuşi actorul parcă împrumută ceva din „frontul” urban. Are genunchii juliţi de la mersul cu bicicleta, de la lovituri de portiere de maşini deschise, are părul lăsat să crească şi o barbă nerasă, ca după un drum lung prin munţi. Nu aveam aşteptări sau prejudecăţi înainte de interviu. Dar după ceva timp la o bere mi-am dat seama că Alex Potocean este foarte natural. Nu vrea să pară altceva decât este, nu înfloreşte poveştile spuse încât să sune mai bine, mai plastic. Vorbeşte tare şi gesticulează mult. E în elementul său atunci când vorbeşte despre filme. Şi a văzut multe, enumeră nume pe care nici nu le mai ţin minte de actori, regizori străini, mai vechi, mai noi. Şi da, a văzut şi filme hollywoodiene, uşurele, de ce să nu recunoască. Povesteşte la fel de entuziasmat, ba chiar mai reconstituie nişte scene prin gesturi, prin interjecţii („Pfai!”, „Whoa!”). „Păi cum să nu, mi-a plăcut 2Fast 2Furious, mie-mi plac maşinile. Am văzut Avatar de exemplu pe laptop şi eram «Pfai, ce tare ar fi să-l văd 3D!» Da, OK, a trecut. Am văzut Titanic când eram copil.

14 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

N-am plâns, am râs că eram cu colegii de şcoală şi s-a rupt vasul şi cădeau ăia şi mai luau câte o chingă din-aia pe ei şi ţipau peacolo. Fetele plângeau, murea Leo (n.r. Leonardo DiCaprio)... Xmen, dar câte n-am văzut, oho!” Să fim serioşi, câţi nu au cedat şi au rezistat comediilor date în fiecare an la televizor. Pentru unii sunt guilty pleasures. Pentru Alex: „Nu mă simt guilty, adică vreau să văd şi filme care sunt uşurele.” Din opoziţia asta film bun, complicat – film prost, light, precum şi din celelalte răspunsuri date, pentru actor filmul nu este o luptă continuă între bine şi rău, corect şi greşit, ce trebuie şi ce nu trebuie să faci. Făcând film, Alex a învăţat să fie open-minded şi, în opinia lui: „A fi open-minded înseamnă că acumulezi mai multe lucruri, înveţi şi altceva faţă de ceea ce ştiai. Şi e interesant, adică e important pentru mine ca individ, nu ca profesionist. Eu pot să zic că am jucat şi în Nunta mută a lui Mălăele care a zis ceva, şi în 4, 3, 2 care a fost cu totul altfel. Şi cum e bine? Păi eu ştiu cum o fi bine?”

„Să stau în semne, să am grijă la racord, să salut şi să spun mersi” Asta e o listă de „să”-uri pe care Potocean o învaţă de pe „fronturile” de filmare, de la machiaj, costumier, cameramani. Rolul lor, chiar dacă mic, chiar dacă puţin observabil, ticsit bine în spatele scenei, este esenţial. La fel ca indicaţiile regizorului cu care trebuie găsit mereu un acord încât personajul să iasă cât mai bine. Tot un punct important de pe listă este „să învăţ textul, că dacă-l ştiu, pot să lucrez mai uşor cu regizorul”. Dar în afară de text, din fiecare film poţi să înveţi câte ceva. Chiar dacă acele filme pot fi considerate mai slabe, de duzină. Cum

se foloseşte Alex Potocean de experienţa oferită de astfel de producţii? „Îmi câştig relaxarea în faţa actului în sine. Pentru că dacă nu existau filmele astea multe şi slabe şi de duzină, eu încă eram alienat în ceea ce priveşte meseria asta, arta asta a filmului.” Poate fi considerat un compromis acordul de a juca în producţii comerciale sau în reclame, poate aici se dezechilibrează balanţa între artă şi meserie, dar ea nu înseamnă deprofesionalizare, pentru că presupune tot îndeplinirea unui job, în acelaşi domeniu, dar într-un context diferit. Pentru că, spune Alex: „Sunt producţii mai slabe sau mai puţin slabe, astea sunt judecate în funcţie de varii criterii. Nu cred că se întâmplă nimic dacă faci filme mai slabe. Filmul poate să fie prost, repet, după anumite criterii, dar nu e neapărat adevărat. Adică trebuie să-ţi faci treaba cum eşti obişnuit. Eu sunt obişnuit să fac treabă bună de obicei. Că nu-mi iese tot timpul, asta-i altă poveste.” E învăţat aşa încă din facultate, din clasa lui Ion Cojar. „El nu ne învăţa teatru, ne învăţa actorie. Actorie înseamnă ceva, teatru înseamnă cu totul altceva. Arta actorului e un lucru care-i foloseşte şi pe film, şi în teatru, şi peste tot. E un fel de tehnică. De fapt actoria, după părerea lui şi a mea, este refacerea unui demers psihic, preluare a aceluiaşi procedeu psihic, când cauţi personajul, că personajul nu există. Personajul există în aceeaşi măsură în care exist eu. Eu dacă nu-l fac pe Hamlet, Hamlet nu e în variantă Potocean. Personajul e o chestie relativă. Arată ca mine, vorbeşte cu voce groasă aşa ca mine, doar că e îmbrăcat altfel probabil şi face altceva. Că diferenţa este ce faci ca personaj.” Alex a avut parte de un mare pedagog, totuşi primul an de actorie nu i-a plăcut deloc. Simţea că nu-şi găseşte locul, că nu învaţă mare lucru din joculeţele la care participa alături de colegi.

Prin anul II a început să-i placă. În anii III şi IV a făcut exact actorie de film cu Cristi Puiu despre care spune că era destul de „demanding”. Acolo a explorat raportul direct cu camera. Oricum, deja începuse să joace în filme, să devină mai relaxat şi mai puţin speriat de „pelicula, auăleu pelicula!” O astfel de experienţă mai relaxată şi plăcută la filmări a fost pentru Hârtia va fi albastră, în care a jucat alături de alţi doi colegi de an, Paul Ipate şi Tudor Istodor, pe care Radu Muntean i-a luat „la pachet”. Pe timpul facultăţii a stat la cămin. Tot acolo a primit vestea cea bună, când 4, 3, 2 a fost decernat cu premiul Palme D’Or. „Eu stăteam la cămin, eram în anul IV, şi eram în cameră şi beam bere cu colegul meu şi ne uitam la televizor. Eu fusesem la Cannes, am văzut filmul şi m-am întors, n-am stat la premiere. Şi mai ne uitam aşa, mai stăteam pe net, ne făceam licenţele şi când a fost premiat: «Câştigătorul e 4, 3, 2, Mungiu». Whoa! A fost tare atunci momentul, m-au mai sunat colegi «Bă, felicitări că ai luat!», mă rog, vreo două telefoane, ăia care se uitau.”

Să ne întoarcem la comunism „Da. Să”, spune Alex la propunerea mea. Ne întoarcem şi noi în discuţie aşa cum mulţi regizori români au reluat şi preluat tema în (prea) multe filme. E adevărat, au fost multe probleme care la un moment dat şi-au găsit locul în cinematografia românească. Cu imagini şocante, cu poveşti tragice, în comedii sau drame, comunismul a trecut prin film şi a încercat să reamintească celor care au trăit atunci ce bine e acum şi celor care nu au prins comunismul, să înveţe să nu facă aceleaşi greşeli. Acum pare că s-au mai calmat frustrările post-comuniste sau se evită reluarea subiectului: „Cred că e vorba de un curent care a fost şi care

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 15

a trecut”, spune Potocean rememorând filmele care s-au făcut despre acea perioadă. El a jucat în câteva: Amintiri din epoca de aur, Hârtia va fi albastră, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Nunta mută, Portretul luptătorului la tinereţe. Fiecare are o poveste puternică, un conflict care se lasă cu urmări grave, din care se desprinde mai mult sau mai puţin direct morala: comunismul e rău, „Ceasuşescu e de vină!”. Rememorarea asta, crede actorul: „ar fi bine să ne aducem aminte o dată. Şi dup-aia ar fi bine să învăţăm din data aia, să nu mai tot repetăm. Asta e o greşeală. Dăm vina pe ei. Dar până la un punct. Adică dăm vina pe nişte chestii care s-au întâmplat şi pe care nu mai avem acum nicio putere să le schimbăm. E foarte uşor să zici «Ceauşescu e vinovat!» Da, bun, Ceauşescu nu mai e, l-au împuşcat ăştia, dar a venit eşalonul doi, şi ceea ce trăim noi acum e preluat de o perestroikă d-asta de căcat care se întâmplă de vreo 20 de ani. Asta e acum. Ar fi mişto să vorbim despre chestia asta. Şi se încearcă oarecum.” Acum, spune Potocean, cinematografia se ocupă de teme arhipersonale. Subiectele sunt în general dintre cele care îi macină pe regizori care le transpun în film. Prezentul şi luptele de acum ar fi un bun punct de plecare pentru cinematografia românească. Iar dacă tot ne întoarcem în trecut, la ce s-a întâmplat acum 20 şi ceva de ani, ce vor zice filmele care se vor face despre prezent, dar peste 20 şi ceva de ani? Alex crede că „ar fi interesant. Dacă peste 22 de ani o să mai fac meseria asta o să joc într-un film, dar atunci o să pot să zic «Băi, cum eram atunci...» Şi o să văd altfel. Că aşa din povestit e foarte uşor. Altfel te raportezi la o chestie povestită pe care ai trăit-o.” Altfel, actorul a jucat în multe filme în care rolul lui se situa la un nivel imaginativ. Nu se putea raporta direct pentru că nu trăise acele vremuri: „Eu n-am trăit atât de mult în perioada aia (n.r. comunism). Eu m-am născut în ’84, deci la Revoluţie aveam 5 ani. Aşa, vag îmi aduc aminte cum stăteam cu bunica mea de mână şi lua pâine pe cartelă. Mie mi se părea o chestie normală. Aşa se ia pâine, pe cartelă.” Totuşi, ca să fie real şi puternic personajul, procesul psihologic de a fi altcineva poate să atingă şi măcar o parte din situaţii asemănătoare trăite. E o imaginaţie legată de experienţa personală. Aşa a încercat Alex să fie unul dintre luptătorii din munţi în România anilor ’60: „Îmi imaginam cum ar fi fost într-adevăr să fiu un luptător din munţi în batalion cu ăştia. Şi cum ar fi fost într-adevăr să fiu înconjurat într-o şură şi să trag în ăia până mi se termină gloanţele şi cu ultimul glonţ din pistolul din cizmă să mă împuşc în gură. Ca să nu cad pradă Securităţii care să mă tortureze. E o chestie exact de imaginaţie.” Şi tot aşa, în plan fictiv, dacă ar fi avut vârsta de acum în comunism, multe lucruri l-ar fi afectat. Vorbeşte clar şi răspicat despre ele, accentuează anumite cuvinte încercând să se proiecteze în acel context. „Acum, privindu-le, sigur că a sta la coadă pentru ceva mi se pare aiurea, a fi alimentele şi nu numai, piaţa în general raţionalizată mi se pare o tâmpenie. (...) Dar sunt multe lucruri. Libertatea de expresie era oprimată, faptul că erai mereu urmărit, Securitatea, tot controlul ăsta politic al statului asupra cetăţeanului par SF şi nu sunt pentru că şi în continuare există chestia asta cumva într-o anumită măsură, chiar şi în societăţi dintre cele mai libere.” Cum spuneam, te poţi raporta şi la fenomene din prezent când vorbeşti despre trecut. Totuşi, Alex

16 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

e sigur pe ce spune când numeşte lucrurile care l-ar fi deranjat în comunism, multe dintre ele au avut ecou printre majoritatea românilor şi au produs unde de şoc care au determinat, eventual, inevitabil, schimbarea: „Pe mine personal dacă mă întrebi ce m-ar durea din comunism ar fi asta: controlul şi înăbuşirea asta a libertăţii de orice fel. Asta cred că a durut foarte tare şi pentru asta mulţi au încercat să scape, unii au reuşit, unii nu. Ăsta a fost principalul motiv. Cred. Dacă stau acum să mă gândesc retrospectiv cred că asta ar durea foarte tare. Să nu ai voie să faci lucruri pe care un om normal ar trebui să le facă pentru că nu sunt în concordanţă cu ideologia politică.” Dacă l-ar fi prins decembrie ’89 la vârsta de acum, „neştiind ce se va întâmpla după, aş fi ieşit în stradă şi probabil m-ar fi împuşcat ăia. Taică-miu a fost mai deştept la faza asta. Cumva el s-a prins că e o făcătură. Eu sunt de la Timişoara şi acolo a început mai devreme şi prietenii lui taică-miu au zis că ceva nu e în regulă. Au văzut că se întâmplă chestii ciudate, aiurea, nu ştiai în stânga, în dreapta, era aşa o chestie incertă şi atunci s-au prins că pe undeva e o altă logică a lucrurilor. Au fost în pieţe dar s-a tras şi au plecat. Să moară pentru ce?” Are dubii în legătură cu Revoluţia, nu crede că ar fi meritat să-şi sacrifice viaţa pentru ţară, pentru o aşa-zisă eliberare şi spune pe un ton hotărât: „Nu sunt un naţionalist, îmi pare rău. Nici măcar un patriot.”

Să (nu) fii erou Alex Potocean nu-şi vede meseria ca un ideal de performanţă, ca pe un etalon al perfecţiunii. Nu vede lucrurile în alb sau negru, nu crede că mereu ce nu-i place lui înseamnă că e prost. Standardele lui ţin de lucru, de munca efectivă pe care el trebuie să o depună, în măsura în care poate să o realizeze astfel încât să fie, în primul rând, mulţumit de el însuşi. Nu funcţionează după modele. Are actori, şi străini, şi români pe care îi admiră, dar nu sunt nişte targeturi de atins. „Eroii sunt OK, dar depinde de unde până unde”. Foloseşte acelaşi principiu şi atunci când el se poate afla în postura de erou. Îi place să se implice în producţii independente mici. Lucrează cu studenţi, cu unul dintre ei, Vlad Dragomir, a făcut şi vrea să mai facă filme, unul chiar în această vară. Nu vrea să fie pus pe un piedestal şi tratat de la distanţă cu o anumită răceală. „Îmi place, dorm şi eu cu ei în sacul de dormit. Eu nu cred despre mine că sunt un actor care de-acum, că a făcut câteva filme, câteva producţii străine, nu mai stau de vorbă cu nimeni şi dacă mă cheamă la o producţie independentă, nu vin, că mă pune într-o lumină proastă. Mă doare-n cur. Şi dacă n-o să mai fac meseria asta, presupunând că eu mă bag în producţiile alea şi zice cineva «Nu mai faci film cu mine!». «Nu mai fac film cu tine, o să fac cu altcineva. Sau nu.»” El crede că nu e bine nici să cazi în extreme, să te crezi cel mai bun sau cel mai slab actor. Totul e foarte relativ şi subiectiv, pentru că nu trebuie să tragi de tine să încerci să fii aşa cum crezi că trebuie. „Este o măcinare de nervi cu totul inutilă.” La fel crede şi despre exagerarea nevoii de a te ţine morţiş de meseria de actor. „Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să fac altceva, dar n-am să mor. O să mă descurc cumva, cu ceva, într-un fel. Păi da’ ce, câţi nu au

făcult altceva şi până au găsit ceva care să le placă, au făcut şi alte meserii. Că asta însemna să aducă bere la masă sau whatever. Nu mă sperie chestia asta deloc.” Dacă pentru unii frica de eşec este de proporţii imense, pentru care se pune un nod în gât la fiecare încercare, Alex vorbeşte relaxat şi despre cealaltă parte a foii, aia care începe cu „dar dacă...” Chiar dacă la început a trecut prin toate emoţiile astea, acum crede că „trăim alte vremuri. Mi se pare că trăim în nişte vremuri în care nu mai e cazul să gândeşti aşa. Te faultează foarte tare gânditul ăsta «Eu fac doar asta şi dacă nu e asta, atunci eu am să mor eroic». Nu e aşa. O să vrei să faci chestia asta şi ai s-o faci, dar se pot întâmpla o grămadă de

chestii. Ce-ai să faci, ai să mori în stradă eroic? Nu e adevărat, n-o să te ţină minte nimeni. Ce crezi, că dacă am făcut acuma nişte filme, nu pot să cad şi să nu mai fac asta?” Deocamdată Alex Potocean nu a căzut. Dacă merge mai greu cu filmul într-un an, îl vedem la teatru. Dacă merge bine, îl vedem în continuare şi în film, şi în teatru. Să fiţi pe fază să urmăriţi one man show al cărui protagonist este vorbind despre mineriade. Să aşteptaţi răbdători că nu mai e mult până când filmele o să-l aibă din nou pe actor în lista de distribuţie. Să...

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 17

(

dan perjovschi versus o lume abracadabranta 30 de secunde într-o reclamă la televizor. O oră de emisiune mondenă. 4 minute într-un videoclip cu Madonna. Jumătate de oră până găseşti loc de parcare în Piaţa Amzei. 7 minute cât aştepţi metroul, încă 10 în staţie la autobuz. 3 minute despre războiul din Libia. 6 ore de somn. 15 minute pentru cafea. 5 secunde pentru o pauză. Oboseală. Atâta timp pentru ce? Cât timp ai să citeşti acest articol?

De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu Foto: Vlad Bîrdu

entru că dacă nu ai timp, las-o baltă. Dan Perjovschi, artistul vizual care a desenat cu creta sau markerul pe zidurile Bucureştiului, dar şi ale New York-ului, Parisului sau Berlinului, nu vine să îţi spună poveşti. Să îţi laude arta contemporană, presa, oraşul în care stai, emisiunea la care te uiţi, banca pe lângă care treci. „Idealul meu ca artist nu e să-ţi decorez ţie livingul sau să atârn pe holul unei bănci. Nu. Eu vreau să schimb felul în care tu trăieşti şi felul în care tu faci banking. Nu vreau să-ţi decorez viaţa. Eu vreau să te fac pe tine să-ţi pui întrebări despre viaţă. Dar nu neapărat când eşti comod.” Ne-am aşezat comod pe terasă, la soare. E 11 a.m. şi numărăm minutele invers. Mai sunt 5, 4, 3... E sâmbătă dimineaţă, dar nu orice sâmbătă, ci aia mare, cu o zi înainte de Paşte. Ne-am desprins de la coloratul ouălor, de la ştirile care anunţau cum s-au mai montat nişte boxe şi panouri la biserici şi de la promo-urile care recomandau filme mai mult sau mai puţin violente cu Iisus. Şi aşa, în soare, pe terasă, în sâmbăta mare îl aşteptam pe Dan Perjovschi să vină pentru interviu. Tocmai ziua asta de sărbătoare pentru că era singura în care artistul era între două călătorii – abia se întorsese din Paris şi abia urma să plece spre Berlin. Şi pentru că „acum după 20 de ani zugrăvim şi noi în apartamentul nostru din Bronx, Rahova, şi acum de Paşti când s-au cărat muncitorii cărăm toate lucrurile în altă cameră ca să o eliberăm pe cealaltă. În loc să stau eu liniştit acasă...” Dar Dan Perjovschi nu ne-a refuzat. S-a îndoit puţin când am spus că în afară de interviu vrem şi o şedinţă foto, pentru că se aştepta la gel de păr şi garderobă, dar a înţeles că noi nu suntem ăia care fac aşa. Noi suntem revista aia începătoare, abia ieşită pe print, de care nu toată România, dar nici măcar tot Bucureştiul n-a auzit. Şi uite că din ipostaza asta locală vorbim cu un artist internaţional. Dan Perjovschi spune că avea şi încă se mai ţine de o filosofie antielitistă, în care nu refuză nimic, cum încearcă să le strecoare pe toate în programul încărcat, cum din 4-5 expoziţii pe an a ajuns la 25, cum ţine prelegeri şi dă interviuri. Pentru că toate astea sunt parte dintr-un proiect. Pentru că Dan Perjovschi nu este doar artistul efemer care desenează cu creta pe trotuar aşteptând să vină ploaia, nu e doar în desenul de pe geamul care va fi şters peste o săptămână sau de pe zidul are va fi zugrăvit. „Nu-i un lucru uşor, nu e funny să fii efemer, e greu să ţi se picteze lucrarea sau să se şteargă. Dar asta nu este totul în ce fac, eu nu mi-am propus să dispar din faţa ta. Din contră, sunt extrem de prezent. E invers. Dispariţia e o parte importantă din ceea ce fac, da nu-i aia definitivă, nu e singura.” Dan Perjovschi e aşa cum l-am văzut în poze. Păr lung, o barbă lăsată să crească, ochi albaştri expresivi, câteodată blânzi, câteodată încruntaţi, mereu curioşi şi uneori glumeţi. Vorbeşte mult şi repede, dar răspicat, accentuând unele cuvinte. Doar să auzi cum zice „fascinant” sau „dur”. Are mai multe tipuri de râs, cu poftă, zgomotos, altele sunt doar surâsuri, ironice, cinice, pentru că poate vorbi şi de Madonna şi de război în aceeaşi frază. Dan Perjovschi ascultă şi pune întrebări. Multe din răspunsurile lui încep cu „Dar voi ce credeţi?”, „Vouă cum vi se pare?” sau „Gândiţi-vă puţin”. Pentru că lucrurile pe care le spune sunt

chestiuni mai mult sau mai puţin evidente, pe care le trăim cu toţii. Arta nu este doar a lui, este a oamenilor pentru care face acest tip de performanţă. Problemele desenate nu sunt doar marcă a stilului său, ci vorbesc despre trăsături ale unor societăţi, ale unor realităţi. De multe ori spune că nu critică, ci doar prezintă nişte fapte. Susţine cu argumente, cu exemple, cu nişte glume atent infiltrate pe care nu mereu le poţi detecta. Porneşte de la o idee, ajunge la detalii, ca apoi să rezume şi să tragă o concluzie. Se văd orele de dezbateri şi discuţii la care a participat. Se vede că acordă importanţă deosebită comunicării, nu PR-ului, nu unui model „îngrijit, împachetat, făcut frumos şi trimis pe sticlă”. Prin ceea ce vorbeşte, la fel ca şi prin ceea ce desenează, Dan Perjovschi transmite: „eu aşez ceea ce fac într-o anumită ordine, şi crăcănez o uşă, poţi să vezi mai bine înăuntru”. Iar înăuntru nu e un discurs plăcut, uşurel. În două ore şi ceva a vorbit fără întrerupere (doar atunci când a băut o cafea lungă, fără nimic, pe bon cu semnătură) despre un cuvânt – fenomen care ne macină nervii, auzul, dispoziţia de câţiva ani încoace: criza. E peste tot, în ochii oamenilor, în tăierile salariale, în carduri, în preţuri, în politică, în presă, în artă, în Bucureşti. Răspunsurile lui iau uneori forma unor statement-uri, alteori sună a lucruri pe care le-ai mai auzit de undeva, dar sunt păreri din realităţile prezentului care ne înconjoară. Pe care prin desen le exprimă „mult mai simplu decât le vorbesc. Mult mai repede.”

1 minut. O luna. Din aprilie, Dan Perjovschi l-a adus pe „Cioran în stradă”, la iniţiativa Institutului Francez. Timp de o lună unele staţii de autobuz, unele peroane de metrou, unele ziduri purtau câte un citat din scrierile lui Cioran şi câte un desen cu semnătura Perjovschi. Deja pe la minutul 3 şi 10 secunde, artistul este la al doilea răspuns despre acest proiect. E critic, vede şi părţile bune: „e ceva diferit de ce vezi de obicei acolo şi poate că asta-i funcţia lui, a acestei poveşti, e aşa un fel de pauză între reclame sau un fel de contrapunct al reclamelor.” Îi place şi cum citatul lui favorit, „A fi înseamnă să fii încolţit” stă pe zidul Arhitecturii, în Piaţa Universităţii, loc sacru pentru el. Sau pentru campanii electorale. O parte negativă o consideră faptul că reclama acoperă un perete, acoperă geamuri şi asta nu-i place: „eu tot timpul am criticat bannerele astea mari de tot care acoperă lumina oamenilor. Că acoperă geamul cuiva, şi ăla nu mai vede cerul din cauza blugilor tăi pe care-i vinzi”. Totuşi, proiectul durează o lună şi citatele desenate nu sunt blugi, ci, în opinia artistului, oferă un alt tip de discurs printre reclamele cu „nu ştiu ce tombolă” sau cartofi prăjiţi. Şi din amestecul ăsta paradoxal de cruci, viori, desene, reclame se conturează Bucureştiul nostru cel de toate zilele. Care trece constant prin crize de personalitate. Nimic nu se potriveşte cu nimic. Clădirile de sticlă ţipă a kitsch, magazinele imită modele străine, afişele vorbesc în engleză. Bucureştiul este „un oraş extrem de viu”, spune Dan Perjovschi. „E un război care se poartă ne-ncetat. Sunt tot felul de mesaje care vin. Oamenii îşi păstrează locul de parcare pentru că iau o ladă d-aia de bere şi-o leagă

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 59

c-o sforicică. În mijlocul oraşului. Câinii cu floricică galbenă pe ureche stau relaxaţi în mijlocul trotuarului şi ziua dorm. Lumea se poartă altfel, încep ăştia să vopsească trecerile de pietoni... deci sunt lucruri interesante.” Şi acestui câmp de luptă cotidian, nu numai bucureştean, Perjovschi îi pregăteşte o parte din arta lui: „eu am un fel de ciclu de fotografii pe care încă nu l-am expus dar o să-i vină timpul, cu violenţa asta mică în oraşe: crăpături, rupturi, pac, lucruri crăpate, bruscate, zdrobite, manechine cu capete tăiate, lucruri pe care nu le observi din prima, dar ele sunt interesante. Deci eu nu mă uit neapărat la frumuseţea oraşului, standard, asta din cărţi poştale, deşi mă uit şi la asta, cât la detaliile care fac un ansamblu.”

Dupa un sfert de ora

bune de artă, nu? Să ne spălăm imaginea.” Pe de-o parte arta trebuie să vină ca sprijin, serviciu, la comandă, iar pe de-altă parte, ea nu are spaţiul, ajutorul pentru a se susţine. Întreaga ţară parcă vrea s-o uite sau s-o înghesuie sub preş. Nu sunt ateliere, nu sunt burse, nu este interes pentru proiecte culturale, altele decât festivalul berii sau Noaptea muzeelor. În plus, spune Perjovschi: „eu trăiesc într-o ţară care timp de 20 de ani nu a construit o bibliotecă. Şi p-aia a lui Ceauşescu încă o mai repară, îi mai pun sticle. N-a construit un muzeu nou! Toate-s adaptări la nişte ceva, Muzeul Ţăranului Român e Muzeul Partidului Comunist. Reconversat şi aşa mai departe. Toate-s reconversate-n ceva. Deci nicio instituţie de cultură nouă, construită de la A la Z nu există. 20 de ani. Ce mă doare pe mine faţă de autostrăzile lor, arată-mi instituţia pe care mi-aţi construit-o!” Dacă te pui în pielea lor, celor care nu construiesc, nu

Dan Perjovschi călătoreşte mult. Oraşele se-adună, se amestecă, totul devine „o halucinaţie aşa, nu mai ştii în ce film eşti, în ce oraş eşti”. Şi parcă nici nu le mai poate ţine în frâu aşa de uşor, ca atunci când era mai tânăr. „Am venit din comunism unde nu exista viitor. Şi-atunci după aia în capitalism iureşul a fost prea mare”. Este, la fel ca fiecare dintre noi, într-o criză de timp. Şi câteodată crede că „o şi exagerăm, că atunci când nu ai timp ai scuze, nu? Nu poţi să fii profund, n-ai avut timp, nu s-a putut... Cred că jumate fugim de-am-boulea, adică am putea să ne luăm o pauză”. Şi cum mai ia Dan Perjovschi o pauză? Pe la minutul 21 ne spune: „Am momente moarte în care nu fac mare lucru, vin aici la job, la Revista 22 şi stau mai mult în curte vorbind cu oamenii. Am zile-ntregi în care chiar nu fac nimic intelectual. Mă uit la televizor. Asta nu-i ceva intelectual.” Oricum relaţia lui cu timpul s-a schimbat. S-a adaptat la acceleraţia treptată a lucrurilor. Acum spune că „sunt perfect echipat în sensul în care pot să desenez în avion, în budă, în camera de hotel, direct în sala de expoziţie, deci cu alte cuvinte eu nu mai am nevoie de atelier, locul unde pregăteşti lucrarea pe care te duci s-o expui. (...) Am 4 carioci în buzunar şi mă urc în avion şi asta-i tot, nu mai am nevoie de altceva, nici nu ştiu ce voi desena în capătul celălalt.” Acum nu mai poate pune frână şi îl mai ajută o viteză, cea a internetului. „Viaţa depinde de laptop. Am devenit addict cu internetul şi e-mail-ul, probabil că pierd prea mult timp pe Facebook dar sunt încă fascinat”. În viteză s-au scurs şi răspunsurile lui şi pe la minutul 28 vorbim despre criza din arta contemporană, internaţională şi românească. Este deja un fenomen general, răspândit, pentru că „tot ce înseamnă cultură s-a comodificat. Societatea spectacolului. Nu mai trăieşte decât ceea ce provoacă pasiuni d-astea superficiale. Apoi, ca şi-n restul activităţilor umane, preţurile s-au dus dracului, prea tare, prea sus.” Critică această competiţie exagerată în care sunt „filme produse la Hollywood, realizate cu bugetul Etiopiei. Am devenit cu toţii paranoici.” Criza continuă şi în România: „ţi se cere ca artist să-ţi justifici existenţa prin altceva în afara artei: număr de public, atenţie, succes internaţional. Astea sunt nişte foarte mari capcane.” Şi fiind o competiţie atât de acerbă, ceea ce pare valoros în artă trebuie dovedit prin premii, recunoaştere internaţională. „Vrem să compensăm ce face domnul Severin prin foarte multe expoziţii

60 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

încurajează, observi că nu merită. Muzeele sunt goale. Până şi paznicii sunt afară la ţigări şi cafea. Doar în expoziţii promovate intens, artişti cunoscuţi, show, promoţii se adună multă lume. „Aici se dă margarină cu 5 lei mai ieftin, buluc! Nici n-ai nevoie de margarină şi stai să-ţi cumperi. Aşa şi în artă. Deci eu sunt, nu împotrivă, dar critic la fenomenele astea, pentru că ele atrag lumea prin hipnoză. Eu n-am nevoie de public hipnotizat. Vino ziua tată, nu-mi trebuie să-mi vii noaptea mie. Vino să-nţelegi ceva. Nu vrei, nu veni, lasă-mă-n pace.” Dar pe de-altă parte, Perjovschi spune un lucru care nu e

mai puţin adevărat: „Ca şi student, ca şi tânăr, ce-ţi spune muzeul ăsta? Ai ceva de văzut în el care să-ţi fie relevant pentru viaţa ta? Eu cred că nu. (...) Eu nu vreau să spun că trebuie să-i punem skateboarduri lui Michelangelo, nu, dar trebuie să inventăm nişte platforme unde pictura lui Tuculescu, care-i remarcabilă, să-l facă pe omul care trăieşte astăzi să-nţeleagă de ce e remarcabilă şi ce legătură are el cu ea, că dacă nu, să meargă în altă parte.”

Minutul 50, cât un zbor Bucuresti-Budapesta Cu 30-40 de euro. Ce preţuri. Un rezultat al globalizării. Un alt produs al ei: Dan Perjovschi. Râde când se autodefineşte astfel. Dar confirmă: „Cine dracu’ mă lua din România comunistă,

deci eu sunt un produs al ei.” Sunt critici, aspecte negative: standardizare, uniformizare, McDonald’s. Dar există şi părţi bune: „s-au creat nişte dispozitive în care cu ceea ce tu ştii, oriunde mergi în lume, poate fi primit” sau „mergi în zone în care habar n-ai ce e de mâncare în jur dar vezi un McDonald’s şi te simţi acasă”. Ultima replică este o glumă. Ceea ce e real, în opinia lui Dan Perjovschi: „globalizarea ar fi trebuit în acelaşi timp să accentueze regionalismele, ca să intri în competiţie să creşti ceea ce-i la tine diferit, cu ce vii tu diferit în corul ăsta. Deocamdată-i mai dificil după cum vezi. Faceţi experienţa asta de câte ori mergeţi în străinătate, mergeţi la magazin de suveniruri. Şi vedeţi cum înţelege oraşul respectiv să se vândă. Şiai să vezi unul din fenomene, odată că e redus la câteva elemente, şi-a doua, cei care vând sunt imigranţi. Deci da, a devenit o afacere. Globalizarea-i o afacere. Poate asta nu se înţelege, cel puţin economic, e teribil, eşti în competiţie cu toată lumea.”

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 61

Şi toată lumea uneori nu ţine cont de ţara ta, de cultura ta, de ideile tale. Totuşi, spune Perjovschi: „nici să nu cazi întrun naţionalism d-ăsta desuet că mititelul meu e mai bun ca şişkebabul tău, de ce să nu fie loc şi pentru mititel şi pentru şişkebab şi pentru desenul meu, pentru desenul tău, revista ta, revista mea. Dar până una alta asta-i lumea în care trăim, eu folosesc acest fel de circulaţie globală în clipa de faţă.”

3 ani de criza economica. Multi ani pâna ne revenim. Ca s-o luam de la capat. Suntem în a doua oră de interviu şi lucrurile se încordează. De ce să mai vorbim şi în acest cadru, pentru o revistă culturală de criză economică? De ce să continuăm s-o băgăm în seamă

62 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

când ne inundă televizoarele, buzunarele de atâţia ani? Totuşi cred că e un fenomen important care nu se opreşte doar în economie. „Permanentizarea crizei şi momentul în care criza e permanentă tu, ca cetăţean, pierzi control politic. Ei pot condiţiona limitarea libertăţilor tale civice pe motivul crizei. Mai pot condiţiona diverse măsuri economice pe motivul crizei. La noi se permanentizase tranziţia. Şi era destul de dificil că în baza ei erai dispus să accepţi tot felul de lucruri. Acum criza e o altă poveste şi nu-i numai la noi” spune Dan Perjovschi. Şi povesteşte despre „realităţile crunte” din SUA care macină case, distrug familii, companii. În Europa lucrurile nu sunt aşa de dure. Totuşi, chiar şi aici, alte domenii au de suferit de pe urma ei. „Prima dată se hăcuie cultura, educaţia pe urmă, de fapt nu, cultură, servicii sociale şi educaţie.”

Ştim povestea. Nu sunt bani. Nu sunt locuri de muncă. Nu sunt şanse. Pentru unii, ele există: „Am o teorie cu Lia că toţi tipii ăştia foarte tineri şi talentaţi care fac şcoli economice în ziua de azi, ei termină facultăţile şi se angajează în bănci peste tot ca să inventeze 7000 de tertipuri de lucruri şi şmecherii care duc la crize de genul ăsta. Inventează tot felul de produse economice pe care nu ţi le mai poţi explica, inventează literele alea mici în contracte cu care ţi-o trag. Şi toţi băieţii ăştia sunt mişto. Toată creativitatea lor merge în şmecherii de genul ăsta.” În România, criza este continuă. Depindeam şi înainte de 2008 de străinătate, de multinaţionale. Dar şi acum sunt poveşti triste, una dintre ele l-a afectat şi pe fratele lui Dan: „Fratele meu predă muzică. Deci lui i-au luat 25% din salariu. Să predai într-un liceu oricum nu-i o meserie prea bănoasă, din contră. Şi asta e ceva real. Dacă punem pe masă acum România şi vedem ce salarii au militarii, poliţia, doctorii, profesorii, o să vezi ce fel de societate e, indiferent de

un set de valori foarte stranii în ziua de azi. Românii sunt foarte vocali, dar n-au fapte. «Era mai bine înainte». Păi din ştiinţa mea, înainte toată lumea se căca pe ea de frică. Dacă scăpau un banc aiurea, nu ţin minte să aibă aceeaşi stare psihologică. (...) Deci au un set de valori foarte stranii în care uită nişte avantaje şi un standard de viaţă care cel puţin în oraşe s-a schimbat.”

Breaking news Inevitabil, ajungem şi la criza din media. Nu la salariile lor, nu la posturile ocupate sau trusturile mai mult sau mai puţin aflate în pragul falimentului. Ci vorbim despre criza de informaţii, de etică profesională, de valori. Dan Perjovschi laudă presa de imediat după revoluţie. Subiectivă la greu dar pentru care se făceau cozi mari, mai mari ca la cumpărat pâine pe cartelă cu câţiva ani înainte, pentru a pune mâna pe ziare. „Dar la un moment dat s-a produs un declic. Când lucrurile s-au mai stabilizat şi atunci au început banii. Money talks.” Iar după acest declic a început decăderea presei despre care Perjovschi spune: „Presa şi-a ratat misiunea din păcate în ultima vreme. S-a lăsat manipulată politic şi asta explică într-un fel cum a fost posibil în comunism. Atunci cu nuiaua şi acum cu banul. Caractere interesante care ani de zile au fost ăia care îţi spuneau adevărul la jurnal, acum fac emisiuni de-un caraghioslâc enorm. Păi şi cum să te cred eu atunci?” Revista noastră încearcă să intre pe o piaţă în care glossy domină („aşa de adevărat e cuvântul glossy”). La ziare deja am renunţat să mai cumpărăm sau să citim pe internet. Televiziunile, spune artistul, mai există „doar ca instrument politic. Ele se activează din 4 în 4 ani. Până atunci freacă menta, ţin frecvenţa ocupată.” Lumea şi-a schimbat radical valorile. „Ştiţi nuvela lui Orwell, 1984? Cu Big Brother. Nu, Big Brother e o emisiune TV la care lumea aplică să fie supravegheată 24 de ore din 24.” Şi dacă televiziunii nu îi mai acordă încredere, respect, presa scrisă, tipărită, încă are valoare: „Pentru că oricât ar fi cea online de importantă, de interesantă şi puternică, modul de compoziţie, imagine, text, nu va fi niciodată în online. E o altfel de comunicare. E altceva. Şi eu ţin la felul ăsta. Compoziţia între text şi imagine transmite ceva. Nu e numai „carnea” sau imaginea. Mie-mi plac astea foarte mult. Eu folosesc Revista 22 ca arta mea în spaţiul public.”

Am pierdut sirul...

ce zic alţii. BANII spun totul. Şi atunci la el s-a simţit dur. Că lucrurile de-abia funcţionau cu banii ăia care erau, deci categorii întregi de oameni din ţara asta au suferit şi suferă.” Şi chiar şi cei care nu sunt loviţi de criză, se plâng la unison cu ceilalţi. „Oamenii au

...minutelor. S-au scurs într-o discuţie complicată, pe un şir care s-ar prelungi la nesfârşit. A rămas cafea pe fundul cănilor. Soarele s-a proptit deasupra capului. Bomboanele s-au topit (era Sf. Gheorghe). Interviul nu s-a oprit. Ne întoarcem la artă. Dan Perjovschi critică această „inconştienţă naţională” a şcolilor de arte româneşti care pregătesc anual 2000 de absolvenţi care ies pe o piaţă slabă, fără galerii, fără fonduri pentru a-i susţine, tot mai predispuşi eşecului. În plus, spune Perjovschi: „Eu mă uit la Academia de Artă de aici. Toţi cei care profesează sunt doctori. Cred că şi portarul are doctorat. N-are sens să te acoperi cu

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 63

diplome pentru că nu poţi compensa conţinutul care ar trebui să fie la nivel de doctorat. Ăia (n.r. cei din străinătate) nu se agită să fie doctori, îşi fac treaba şi intră pe piaţă extrem de competitivi, cu idei interesante pe care ştiu să le facă.” Şi acum „bătrâna doamnă numită artă contemporană” permite tot felul de idei. „Arta de azi e extrem de tolerantă şi de deschisă. E extraordinar de interesantă. E ca şi într-un supermarket, găseşti o grămadă de căcaturi, dar există şi lucruri senzaţionale, foarte interesante” spune Dan Perjovschi şi ne exemplifică prin artişti, expoziţii care pentru noi există doar în imaginaţie. Povesteşte despre „un artist german care vinde scenarii cu întâmplări, astea sunt lucrările lui. Intri într-un muzeu şi din coincidenţă te uiţi în ochii unuia dintre supraveghetori şi ăla face aşa un gest cu mâinile pentru tine. Dansează pentru tine.” Sau „intri într-un muzeu şi sunt doi tipi în colţ care se sărută şi aia e o lucrare. Nu e evidentă, nu e încercuită, n-are etichetă.” Vorbeşte cu pasiune despre aceste proiecte artistice care re-definesc şi re-încarcă arta contemporană de noi semnificaţii. „Arta e extrem de fluidă şi de deschisă acum, d-asta e şi mai greu s-o faci categoric. E greu să expui, e greu s-o cumperi, e greu s-o revinzi, e greu şi s-o aduni în nişte forme pentru că ea scapă în permanenţă.” Şi spuneam că putem doar să ne imaginăm proiectele artistice inedite, pentru că ele există în străinătate, nu şi în România. Aici, spune Perjovschi, arta a rămas conservatoare, tradiţională. Atât mediile, cât şi conţinutul transmis încă este clasic. Poate şi pentru că încearcă să pară ceea ce nu este. Îşi doreşte să fie cât mai multimedia, cât mai susţinută de progresele tehnologice. Şi se împiedică atunci când încearcă să îşi pună ideile în practică. Dan Perjovschi spune că „Nu susţin că trebuie să fii sărac ca să fii creator. Şi nici să suferi ca să atingi esenţa lucrurilor. Nu. Cred că trebuie să ai o vedere foarte clară asupra a ceea ce ai la dispoziţie, în ce condiţii eşti, ceea ce ai de făcut şi vezi cum poţi echilibra aceste lucruri.” Şi oferă exemplul propriu: „până la urmă dezvolţi nişte lucruri pentru că ceea ce ai la dispoziţie nu e suficient. Atunci atunci când nu ai mijloace, deci nu ai instituţii în jurul tău, nu ai bani, trebuie să faci ceva. Ce să fac, să aştept eu până construiesc ăştia nu ştiu ce centru în care eu să expun? Nu. Şi atunci am expus în ziar sau la Centrul dansului. Dacă nu am avut o bază economică ca să dezvolt nu ştiu ce picturi de 10 metri, am desenat cu carioca direct pe perete. Deci asta e o soluţie care vine şi dintr-o criză a mijloacelor din jur.” Dan Perjovschi se foloseşte de ceea ce are la îndemână: markerul sau creta şi umorul, într-un registru intelectual, cognitiv. Lucrează cu responsabilitate în orice face şi încearcă să te faci să înţelegi. Nu se teme de o criză de idei pentru că „Eu acum nu îmi mai fac probleme pentru că e ca şi mersul pe bicicletă, cum înveţi mersul pe bicicletă, acum merg. Dacă vreau să trec la motociclete, mai vedem. Acum ţin practica pe care o am şi văd unde mă duce.” S-a terminat interviul. După ceva timp şi pozele. Au meritat minutele petrecute citind acest articol?

64 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ iunie 2011 â&#x20AC;˘ 65

(

UMOR! UMOR! Va îndemn la UMOR!! Râzi, dar râzi cu poftă. Cu inteligenţă. Bucură-te de viaţă şi relaxează-te. Nu lua mereu lucrurile prea în serios. Nu uita să faci haz de necaz. Pune într-un loc ştiut de tine nasul de clovn, să-l găseşti mereu când ai nevoie să te simţi liber. Adică să ai umor. Aşa cum te îndeamnă, cu multe semne de exclamare şi majuscule, actorul Vlad Logigan. De Alexandra Maria Colţa Foto: Adrian Bulboacă şi Vlad Bîrdu De ce ai spus asta? De ce îi îndemni pe oameni la umor? Pentru că sunt prea serioşi oamenii. Uită să mai trăiască. Totul e aşa raţional. Nimeni nu te opreşte când faci ce ţi-ai propus, orice ţeluri ai avea de atins, dar nimeni nu te opreşte să te şi amuzi pe drumul ăsta spre atingerea scopului tău. Parcă suntem prea serioşi aşa şi uităm să mai trăim real. Trăit nu înseamnă doar să mă spăl pe dinţi şi să mănânc, ci să trăiesc, să mă bucur că mănânc, să mă bucur că mă spăl pe dinţi sau să nu mă bucur că mă spăl pe dinţi, nu ştiu, fiecare cu ale lui.

Şi tu crezi că ai simţul umorului? Încerc (râde). Sau încerc să las să pară că am simţul umorului. Măcar atât. Sper că am simţul umorului, sper să nu mi se pară doar mie că am simţul umorului, că e trist.

Ce crezi tu că înseamnă simţul umorului? Inteligenţă. Simţul umorului este un semn de inteligenţă.

Umorul îţi dă curaj? Îţi dă mai multă încredere în tine? Românul are haz de necaz, iubesc asta la poporul nostru. Haz de necaz. Sigur că mai bine să n-ai necazul de care să faci haz, dar puterea asta de a avea umor în multe situaţii. La alte popoare n-am văzut, mie îmi place asta la noi. Şi d-asta îndemn oamenii la umor. Să nu uităm de asta, să nu uităm să ne şi bucurăm. Cât se poate, unde se poate şi unde e cazul.

E ceva cu care te naşti? Sigur că da, unii au simţul umorului nativ, că e umor sec, că e umor bufonic, că e grotesc, tipuri şi tipuri de umor, dar da, te naşti cu el şi ţi-l şi dezvolţi, ţi-l antrenezi, îl educi. Dacă nu-l dezvolţi, rămâi un om fad aşa, o maşinuţă care execută ce gândeşte, dar cam atât.

Şi în teatru crezi că e bine să ai umor? Cum să nu! N-are legătură dacă piesa e comică sau tristă. Nu te împiedică să ai umor. Să tratezi o situaţie sau o relaţie cu un om sau o anumită reacţie a cuiva şi cu puţin umor. Asta nu înseamnă să râzi ca tâmpitu’ la fiecare pas de tot ce întâlneşti, dar cu umor înseamnă şi mai relaxat până la urmă.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 59

Cât de des glumeşti cu studenţii de la actorie? Sau cu elevii de la training la Ideo Ideis? Păi depinde cum e nevoie să fiu. Cum au ei nevoie de fapt să fiu eu. Uneori da, dacă se apropie examenul şi totul e foarte tensionat şi văd că au emoţii, atunci da, mai detensionez eu puţin atmosfera glumind sau punând totul într-o lumină mai relaxată. Alteori fac total invers, dacă ei o iau prea tare pe partea asta cu umorul, că e şi extrema asta şi o iau cu râsul înainte, atunci contrapunctez eu cu ceva. „Băi, staţi puţin, că avem de muncit aici, nu e aşa.” Trebuie să avem şi umor. Îţi trebuie înţelepciune, relaxare, maturitate, mai multe lucruri ca să poţi trata lucrurile cu umor. Dar subliniez, când îndemn oamenii la umor, nu-i îndemn să se hăhăie aşa tot timpul. Care crezi că e doza potrivită de umor în teatru? Încât să nu dea în obscen, vulgar, penibil. 2 centrilitri. Asta fiecare ce-şi sădeşte, aia culege. Dacă vrei să fii Vacanţa mare, e numai alegerea ta. Măsura e la tine. Măsura e la fiecare dintre noi. Până unde, cât şi cum e la fiecare. Eu sigur că sunt atent la măsură. Nu mă mai cred eu şi dacă nu mă mai cred, nu mai pot să apar. Apar aşa cu forţa şi asta nu e bine. Da, trebuie să fiu atent la măsură, nu numai în comedie sau ce ţine de comedie, ci în orice. Şi în viaţă trebuie să fim atenţi la măsură! „Mulţumesc!” Dar dacă îi spui omului de şapte ori „mulţumesc”, deja e o problemă. Îţi alegi doar piesele în care crezi, în care poţi să te implici total? De obicei încerc să îmi aleg ceva cu care, sau prin care aş avea ceva de spus. Din ce-mi place mie, din ce mă doare pe mine, din ce mă interesează pe mine şi aşa mai departe. Dar da, încerc să fie şi ceva din mine, din ce am de zis, ce spun lumii cu asta. Ce spun omenirii cu asta. E de la Ciulei vorba asta, am auzit şi eu, nu l-am cunoscut încă, şi e foarte bună. Ce spunem noi omenirii cu asta? Că dacă facem doar un spectacol, atunci nu merită. Să mai facem şi noi doar un spectacol pe lângă alte spectacole. Dar dacă te gândeşti din prima ce spunem noi omenirii cu asta, atunci poate că merită să încerci. Unul, doi, trei, zece din sală o să plece acasă gândindu-se „Hei, uite, eu de ce fac asta? E greşit că fac asta sau uite ce bine că fac asta sau eu uit să iubesc. Uit să fiu atent la oamenii din jur.” Depinde ce piesă e, dar pleacă şi ei cu ceva. Nu doar văd un spectacol şi pleacă acasă. Şi vin cum au plecat. Nu, şi pleacă cum au venit. Dacă se întâmplă aşa, e prost. E foarte prost. Cum e cu umorul în România, în televiziune, în alte domenii? Mai degrabă umor bun sau umor prost? Cu televiziunea nu comentez. Nu-mi place deloc ce se întâmplă în televiziunile de la noi. M-am şi ţinut departe de ele. Mi-au mai propus cutare serial sau cutare emisiune, dar am zis nu pentru că la noi se merge aşa, „hai că merge şi aşa”. Una dintre televiziuni a cumpărat un serial de la BBC, care era în top la ei şi l-au făcut şi la noi. A ieşit ceva groaznic, de neprivit. De ce? Pentru că BBC-ul repeta o săptămână pentru un episod, iar la noi filmau trei pe zi. Când primeşti textul cu 10 minute înainte de cadru, n-ai cum. Când stai, repeţi, te cunoşti cu ceilalţi, încerci, e cu totul altceva. Personajele alea capătă şi ele carne, capătă ceva, nu doar stă creierul la text, dacă n-am dat bâlbă, hai că merge, e bine. Şi asta

60 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

se reflectă, uite şi tu cum sunt serialele de la noi. Şi uite-te ce fac americanii, de exemplu, în ceea ce priveşte serialele, o duc foarte bine. Scriu bine text, le lucrează, se repetă la ele. La House sunt 40 de scenarişti care fac brainstorming într-o cameră pentru un episod. Americanii înţeleg cumva nevoia asta de a sta pe ele, de a le bibili şi iese aşa. Aşa cum e House de exemplu. Da, se vinde în toată lumea şi câştigul e pe măsură. La noi nu contează. Şi ştiu că cei mai mulţi care stau la televizor nu sunt eu, nu eşti tu, nu sunt studenţii, ei se uită mai puţin la televizor, cred. Cei mai mulţi care se uită sunt, nu ştiu, muncitori care lucrează în fabrici şi mulţi dintre cei care hotărăsc programele la televizor sau care au pe mână o televiziune şi se ocupă de ea, ştiu că ăia nu o să conteste calitatea, cum o fac eu. Eu nu mă uit pentru că e prost. Ăla înghite ce-i dai, oricum a muncit toată ziua, mănâncă ceva, se uită la orice, mai zapează un pic şi doarme. Mâine o ia de la capăt. Adică îşi spală creierul şi aşa. Ori mie dacă nu îmi place, nu mă uit, mai ales că mă şi ocup cu asta şi văd ce e ok, ce nu-i ok. Una dintre televiziuni s-a şi cam supărat pe mine. Nu m-a mai sunat de câţiva ani. Pentru că m-au întrebat: „De ce nu vrei să vii la noi niciodată?” şi eu am răspuns: „Pentru că mă chemaţi la căcaturi”. Exact aşa, citez cum am spus. „La căcaturi”. Chemaţi-mă la ceva mişto, să vrem să depăşim un pic ce înseamnă în jur televiziunea din România şi mă bag cu dragă inimă. Dar dacă voi vreţi doar să fuşeriţi ceva şi să-i daţi lui Gigel care e paznic la Poarta Faur, doar pentru el fac. Bun, dar lui de ce nu vreau să-i dau ceva mai bun? OK, hai şi pentru Gigel, nu îl judec eu că e Gigel. Lui de ce nu vreau să-i dau ceva mai bun? Nici măcar nu se încearcă asta. Foarte puţin. „Hai că Gigel înghite orice”, spune cel care are televiziunea în mână. Ca să dea ceva mai bun, el trebuie să investească un pic mai mult. Ori n-au de ce să investească mai mult, că Gigel înghite orice. E cumva un cerc. De ce lucruri nu ar trebui să se râdă? Eu râd de orice, de absolut orice. Până la un punct, când problema omului ăluia e reală şi îl doare, îl costă. De asta nu pot să râd. N-am voie. E de râs nu ştiu, un om care merge cocoşat pe stradă. Şi are aşa un mers puţin ciudat şi de râs în primă fază. Dar dacă aflu că pe omul ăla tocmai l-a pocnit maşina la două scări mai încolo şi s-ar putea să nu ajungă la scara lui din cauza durerii, asta nu mai e comic. Nu ştiu unde e diferenţa asta, asta o stabileşte fiecare. Dacă râdem cu inteligenţă de lucruri, atunci da, dar dacă râzi şi iei în derizoriu absolut orice, doar de dragul ăsteia, atunci nu mai sunt de acord cu râsul aşa. Râsul ăla care pur şi simplu banalizează orice, reduce la zero absolut orice, ăla nu mi se pare ok. Râsul şi comedia cred că aşa au apărut şi aşa au dăinuit pe pământ. Corectează ceva, defecte, lăcomie, prostie. Dacă ai asta la bază, da, atunci e ok. Dacă râzi doar ca să faci băşcălie şi ca să reduci o chestie la zero, atunci nu mi se pare ok. Cum echilibrezi relaţia comic/tragic, comedie/dramă în piesele în care joci? Nu ştiu. Important e ce spun prin asta. Că ambalajul e comic şi râzi, că te fac să te emoţionezi şi poate să şi plângi, în ambele cazuri mă interesează ce mesaj îţi dau. Ce-ţi spun ţie cu asta, ce spun despre mine cu asta, ce spun despre noi, colectivitatea umană. Ce spun unor indivizi, adică celor care vin în sală să vadă spectacolul, despre noi, lumea în general. Că e într-o formă co-

şi doar stă şi are o lacrimă, îţi spun că te opreşti să-l întrebi tu „Ce-ai păţit?” Pentru că ţi-a fost simpatic înainte.

mică sau mai puţin comică, n-are importanţă foarte mare, pentru mine. Sunt doar ambalajele în care eu îţi vând mesajul, ţi-l dau. Dar contează ce spun cu el. Că te fac să râzi şi să ajungi la întrebarea pe care vreau să ţi-o pui la finalul spectacolului sau că te fac să plângi. Drumurile diferă, dar tot acolo vreau să ajung. Ce spun cu asta? Ţi-e mai uşor să joci în comedii sau în drame? Nu ştiu ce să zic, ele se şi îmbină cumva, adică poţi mult mai uşor să faci un om să plângă dacă l-ai făcut să râdă înainte. Ştii şi tu că plângi mai uşor de unul care ţi-a fost simpatic decât pentru unul care nu neapărat. Să zicem că ieşi de la tine din scară şi în fiecare zi vezi acelaşi cerşetor acolo. Dacă acelaşi cerşetor în fiecare zi, cum ieşi afară are o chestie plângăcioasă în glas, te obişnuieşti cu asta şi într-o zi dacă plânge pe bune, a şaptea zi să zicem, observi asta, dar n-o să te emoţioneze foarte tare. Dar dacă el şase zile e tot timpul glumeţ cum ieşi din scară, zice „Îmi daţi şi mie un ban”, dar e aşa cumva funny, comic, îţi place de el, e simpatic, empatizezi cu el într-un fel, a şaptea zi deodată nu mai face asta

Spune-mi ceva despre clovn, despre cum te transformi când porţi nasul roşu. Capeţi o libertate pe care de fapt o aveai, dar aşa, ascuns, e altceva. Nasul e ca o mască. Ca la Comedia dell’arte sau teatru japonez, cu măşti. Există masca în multe tipuri de teatru de-a lungul istoriei. Şi studiul pe mască e un studiu foarte bun pentru actor. Chiar dacă acum nu se mai folosesc măştile concrete şi personajul e o mască într-un fel, chiar dacă nu îşi mai pun o mască vizibilă pe faţă. În momentul în care faci acest tip de exerciţiu descoperi în tine o libertate care era acolo dar nu ştiai exact cum s-o accesezi. Iar asta e grozav. Dup-aia pot să nu mai pun nasul în sine, plasticul ăla roşu sau cauciuc, bureţel roşu, nu mai am nevoie de asta. Dar am nevoie de tipul ăsta de exerciţiu până ajung acolo şi înţeleg chestia asta. După asta pot să fac pe shortcut. Fiecare cu nasul lui. Unul şi-l pune, unu-l ţine în buzunar, unul în geantă, unul în cap, îl are în minte. Uite House e un clovn, ca personaj, din scriitură şi cum îl joacă, e un clovn. De ce? Pentru că permanent vrea să corecteze defecte, nu numai bolile pe care le tratează, dar vrea să corecteze defecte umane ale celor din jur. Şi o face glumind, cu cinism sau uneori ia asupra lui defectul ca să ţi-l vezi, ca şi cum ţi-ar pune o oglindă în faţă. Face asta tot timpul. O dată corectează defecte şi 2: urmăreşte reacţiile, îi place să fie privit, lui, personajului. Celelalte personaje din film n-au asta. Nu-i interesează când spun ceva să provoace nu ştiu ce reacţie la cei din jur. El are asta, permanent. Spune un lucru şi îl interesează cum o spune, şi cum reacţionează ceilalţi la cum a zis el, nu la ce-a zis, ci la cum a zis. „Hm? V-a plăcut? Am fost comic? Am fost acid?” Îi place să aibă public. Sigur că e psihologic, vine din singurătate. Are două mari trăsături ale clovnului. Şi n-are nasul roşu pus. Dar dacă te uiţi la un episod şi îţi imaginezi că ar avea un nas roşu, fă exerciţiul ăsta, o să vezi că se potriveşte perfect. Ca actor e mereu nevoia asta de a fi privit de ceilalţi, de a fi în centrul atenţiei? De-asta ne-am făcut actori cu toţii, chiar dacă unii o recunosc sau nu. Îţi place să fii privit. Îţi place să fii în centrul atenţiei. Sigur că acum nu trebuie să abuzezi de asta şi când mă duc la pâine toată lumea să se uite la mine. N-am înnebunit. Dar da, există asta, dintr-un soi de egoism, dar nu egoismul ăla nasol. El poate fi şi constructiv. Suntem doi egoişti la bază, pe scenă, dar putem fi doi egoişti naşpa, să ne călcăm pe picioare unul pe altul, fiecare să

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 61

dea la gioale celuilalt să iasă în faţă el, ăsta e cazul rău, şi se poate şi un egoism constructiv. Că dacă eu îţi dau ţie şi tu îmi dai mie, ştim amândoi că în echipă o să ajungem undeva mai sus cu scena şi asta va fi bine pentru amândoi. Pentru aplauzele de la final facem asta de fapt. Am văzut că sunt şi piese mai slabe şi la sfârşit tot se ridică publicul în picioare şi aplaudă. Ăsta e un reflex bucureştean. Eu nu fac aşa. Dacă nu mi-a plăcut, nu aplaud deloc. Nu aşa, de două ori şi plec. Deloc! Dacă mi-a plăcut cât de cât, aplaud cât de cât. Dacă mi-a plăcut mult de tot, aplaud până îmi cad mâinile. E ca o răsplată. Dar pe care n-o dau oricum. În Bucureşti se dă oricum. În Iaşi, de exemplu, când eram în liceu şi mergeam la teatru, era altceva şi când am venit în Bucureşti nu înţelegeam de ce oamenii aplaudau aşa în timpul spectacolului, adică era altfel publicul. Publicul din Iaşi era un public destul de educat. Unde nu era ok, nu era ok. Unde era bine, atunci da! Se auzea la final. La Cluj am văzut iarăşi un public foarte interesant. Am jucat acolo Crimă şi pedeapsă acum trei-patru ani şi nu ştiu cum să explic asta, dar simţeam cum secundă de secundă oamenii ăia ascultă şi înţeleg cumva, să zicem două trei levele mai adânc decât în Bucureşti. Nu doar cu înţelegerea, dar şi cum percuta în public ce spuneam. Parcă se ducea mai adânc. Şi asta venea de la public. Asculta altfel. În Bucureşti mai aveam două-trei reacţii din public la câteva momenţele în cele trei ore de spectacol, în Cluj nu, absolut nimic, însă la final am simţit că le-a plăcut foarte mult. În Bucureşti oamenii nu mai fac diferenţa. Merg şi-l văd pe cuta-

re şi dacă l-am văzut la televizor de două ori sau mai demult am cosntatat eu că el e un actor mare, orice piesă cu el eu îl aplaud că e un actor mare. Ei, cu asta nu sunt de acord. Când e mişto foarte bine, îl ridic pe podium, când nu este, nu. Dar nu o să-l ridic pe podium doar pentru că a fost odată pe podium. Atunci el de ce să mai înveţe textul, de ce să mai pună un costum? Ar trebui doar să apară, noi leşinăm de plăcere, şi să plece. Până să se instituţionalizeze teatrul, să fie într-o clădire, în Evul Mediu ăia jucau prin pieţe şi trupele trăiau din asta. Şi dacă nu erai mişto, omul în piaţă nu rămânea. Stătea cinci minute, se plictisea şi pleca. Sau dacă rămânea, la sfârşit nu dădea bănuţul. Dar trebuia să fie atât de mişto, pe bune, încât să-l convingi pe ăla să scoată din buzunar bănuţul să ţi-l dea. Era foarte important. De asta depindea dacă tu mâine mâncai sau nu. Şi nu numai mâine, următoarea săptămână. Acuma nu mai e aşa, te plăteşte oricum, ăla a plătit biletul. Dacă nu ţi-a plăcut ar trebui să îţi ceri banii înapoi. Pe bune. Şi să ţi-i dea. „În cazul în care nu v-a plăcut primiţi un ramburs de 60% din valoarea biletului”. Mi s-ar părea ok. Şi actorii cred că ar munci mult mai implicaţi. Pentru că instituţionalizarea asta şi vechiul sistem îi funcţionăreşte, iar asta omoară actorul. Nu e ca la sculptori de exemplu. Ăla şi-a făcut deja sculptura. Sculptura lui va rămâne acolo. De oricâte ori am chef s-o văd, ea e la fel, nu se mai schimbă nimic în ea. La actori nu e aşa, el a făcut odată sculptura care ar fi rolul, dar mâine o face prost. Mâine n-are mână şi eu o aplaud în continuare pe aia de ieri. Păi de ce? Azi n-a avut mână, nu-mi place. Are şi o parte bună asta la actor. Că sculptura genială de ieri, peste trei zile ar putea să fie şi mai mişto. Sau din contră.

RECOMANDĂRI ABSOLUT! După Ivan Turbincă de Ion Creangă Regia: Alexandru Dabija Cu: Marcel Iureş Teatrul Act

Jocuri în curtea din spate De Edna Mazya Regia: Bobi Pricop Cu: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu, Vlad Pavel Spectacol UNATC

Când vi s-a povestit ultima oară ceva…? Mă refer la povestea aia spusă cu atâta drag, încât la sfârșit nu poți să nu-l cinstești pe cel care a spus-o. Alexandru Dabija a sondat în textul basmului scris de Ion Creangă, descoperind înțelesuri grave pe care le redă subtil, familiar și aparent naiv Marcel Iureș. Sunt de interpretat în n+ feluri punerea personajului în context (nu vreau să vă stric surpriza) și jocul, care abordează coerent atât poantele deocheate cât și momentele apăsătoare. Întregul one man show este de citit în diverse registre – îl gustă orice tip de spectator, de la cel care a venit să „se râdă” din toată inima la o glumă, până la cel aflat în căutare de (sub)înțelesuri. Pe scurt, a ieșit un spectacol cuceritor despre un om șmecher și norocul lui. Sau despre existență, rolul morții și limite. Orice variantă alegeți, Absolut! rămâne spunere de povești prin excelență.

Jocul e o treabă serioasă. Chiar dacă e jocul naiv din curtea din spatele blocului, când eşti o fată înconjurată de patru băieţi şi vrei să impresionezi, dovedind că poţi să bei două beri una după alta, că poţi să dansezi cu tot corpul, că ai avut mulţi iubiţi deşi ai aproape 14 ani. Oricând poate deveni un joc periculos, să ajungi lipsită de apărare, să fii victima unui viol. Şi apoi să te confrunţi în joaca de-a justiţia, de-a dreptatea, să acuzi, să aperi, să interoghezi, să învinovăţeşti, să manipulezi. Jocul ne prinde şi pe noi, spectactorii, puşi implicit în rolul de juraţi pentru a stabili verdictul, concluzia rămasă nespusă în piesă. Jocul actoricesc este foarte bun, este transpus pe mai multe planuri, pentru a oferi toate unghiurile poveştii. Însă totul se desfăşoară în acelaşi decor cu cinci scaune, cu aceiaşi actori, dar cu alte reguli. Şi „Cine încalcă regulile jocului, pierde.”

De Irina Vasilescu

De Alexandra-Maria Colţa Rebecca De Michael Kunze & Sylvester Levay Regia: Attila Béres Cu: Adriana Vlad, Victor Bucur, Adina Sima etc. Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” Personal, nu am fost niciodată adeptul musical-urilor. Mai mult, nu concepeam că se poate pune în scenă un musical în limba română, care să sune atât de bine, actorii să joace atât de frumos, decorul şi punerea în scenă să fie atât de la locul lor şi în acelaşi timp atât de grandioase. Am stat trei ore (cu o pauză scurtă) nemişcat, uimit şi siderat de ce lucruri frumoase se pot face. Spectacolul are două distribuţii iar eu am prins-o pe cea cu Adriana Vlad („Eu”) și Adina Sima („Mrs. Denvers”) care mi s-au părut de departe cele mai bune. Rebecca e un spectacol care a luat deja ochii și urechile publicului și presei de specialitate, fiind catalogat ca unul dintre marile succese ale teatrului. Un alt lucru demn de menționat este că regizorul (Attila Béres) și o bună parte din echipa care a pus în scenă această minune sunt de origine maghiară. Luați-vă bilete la redeschiderea stagiunii. Merită cu prisosință!

De Cosmin Dodoc-Marina revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 63

(

La noi, nu te plictisesti la pauza , publicitara Acesta este un articol pe care mulţi membri din organizaţii non-profit ar trebui să îl citească. Ar trebui să se gândească serios ce vor să comunice publicului, cum vor să îşi promoveze proiectele, ce mesaje sunt cele mai relevante şi dacă pot face asta singuri sau nu. Dacă au nevoie de un ajutor profesionist, cum este cel oferit în câteva situaţii fericite de agenţia de branding cu un nume desprins parcă din Mad Men, Rusu+Borţun Brand Growers. De Alexandra-Maria Colţa Foto: din portofoliul Rusu+Borţun Ca orice agenţie, au şi clienţi mari, prioritari, bănci sau companii multinaţionale. Câteodată, însă, pun de-un brainstorming şi de o strategie pentru proiecte ca Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr din Alexandria, pentru TEDx, Kinofest sau Aleea Scriitorilor. Şi se vede diferenţa. Nu într-o listă de reguli „Aşa da” sau „Aşa nu”, Marc Borţun, Senior Designer & Creative Partner la Rusu+Borţun vorbeşte despre proiectele realizate alături de colegi pentru astfel de iniţiative frumoase, cât de mare este nevoia de o campanie plănuită cap-coadă de profesionişti şi care mai e treaba prin publicitate şi prin agenţia lor. Alexandra: Povesteşte-mi despre câteva campanii pentru proiecte sau evenimente culturale/ONG-uri, de la big idea până la execuţii. Marc: Ne-am bucurat acum doi ani că-i putem ajuta pe cei de la Autism România – asociaţia părinţilor cu copii autişti, care punea pe picioare un program de într-ajutorare şi sprijin psihologic pentru părinţi. Problema era că viaţa socială a acestora se schimbase dramatic, fiind izolaţi de societate, uneori contribuind chiar ei la această izolare prin modul în care interacţionau cu ceilalţi. De la insight până la concept a fost un pas mic… „E ca şi cum părinţii copiilor cu autism ar deveni la rândul lor autişti”. Headline-ul spunea: „De doi ani sufăr de autism. De când a fost diagnosticat băieţelul meu”. Programul oferea susţinere şi consiliere, astfel încât părinţii măcar, să nu se mai simtă singuri şi neînţeleşi. Ne place şi ce am comunicat anul trecut pentru Ideo Ideis.

Publicitatea românească ne-a obişnuit să-i prezinte pe copii în două ipostaze: ori ca pe nişte răsfăţaţi ai sorţii de care cineva are întotdeauna grijă, să le dea brânzică, să le pună balsam în rufe, să-i hrănească cu iaurturi aditivate, cu deserturi felurite… ori ipostaza în care sunt nişte victime de circumstanţă ale societăţii: bătuţi, abuzaţi, înfometaţi, netrimişi la şcoală, victime ale televizorului etc. De parcă niciun copil din ţara asta n-ar putea avea un cuvânt de spus, sau personalitate sau autodeterminare… Am luat deci acest clişeu si l-am folosit, păcălind în primă fază ochiul, dar arătând la final că nu toţi copiii care plâng – suferă, nu toţi copiii care urlă sunt în pericol, nu toţi copiii care se strâmbă sunt obraznici… etc. Unii copii fac teatru în România. Aşa am portretizat generaţia Ideo Ideis, copii inteligenţi, pasionaţi, cu personalitate, copii care învaţă să fie cine vor ei să fie. Pentru campania de anul acesta, cei de la Ideo Ideis ne-au rugat să ranforsăm poziţionarea de „educaţie şi distracţie alternativă”. Şi atunci am gândit o serie de execuţii care arată cu umor cum Ideo Ideis devine o alternativă foarte corectă pentru învăţământul convenţional românesc. Acolo unde acesta a eşuat, nemaireuşind nici să-i educe cum trebuie, darămite să-i distreze pe elevii din România, Ideo Ideis vine cu o abordare nouă şi diferită, propunând teatrul ca loc de întâlnire între performanţă şi entertainment. Cu mare pasiune s-a lucrat şi pentru TEDx. Un produs interesant naşte efervescenţă. Iar TED e interesant. Încercând să susţinem promisiunea strategică „azi e o zi bună” şi ştiind că vom avea o campanie de typography, ne-am dat seama că în loc să spunem „ceva” despre TED, putem spune totul… Şi aşa se face că avem

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 85

86 â&#x20AC;˘ septembrie 2011 â&#x20AC;˘ revistaartesimeserii

multe execuţii, fiecare spunând din alt unghi de ce e cool să mergi la TED, de ce e o zi bună… „Yes, we TED!” Cu Gala Societăţii Civile avem o relaţie îndelungată şi fertilă. E acel proiect care ne inspiră să facem lucruri bune pentru oameni buni şi ne dă doza anuală de optimism. „Binele o duce rău în România”, „E mai mult bine decât crezi” sau „Când nu recunoşti binele, faci rău!”, concepte diferite, toate încercând să pună reflectorul pe oamenii buni, să îi facă pe români conştienţi de faptul că există printre noi oameni care se luptă din răsputeri cu mentalităţile şi metehnele statului şi ale semenilor, încercând să facă din România o ţară mai corectă, mai sănătoasă, mai curată etc. Ei sunt însă puţini şi puţin vizibili şi asta încearcă Gala Societăţii Civile să facă, să îi inspire pe cât mai mulţi români să-i recunoască, să-i aprecieze şi să-i ajute pe cei care vor să ne ajute. Despre Kinofest o să vă spun doar că: Atunci când filmezi pe digital, tragi câte duble vrei. Actorii să reziste… Cum vă inspiraţi pentru a crea campaniile de comunicare aferente unui proiect cultural/ONG? Ne inspirăm din brief. Ca pentru orice alt produs de advertising. Brieful, simplificând lucrurile, îţi face o imagine clară despre locul de unde pleacă un produs şi unde vrea să ajungă. Ceea ce are de oferit şi ce vrea să câştige. Au nevoie ONG-urile, proiectele culturale de campanii de comunicare integrate, realizate de profesionişti? Cât de mult îi ajută? Cât de mult „dăunează” Facebook, twitter importanţei unei campanii? (e mult mai uşor să se promoveze singure) În principiu oricine are nevoie de profesionişti dacă vrea să comunice profesionist. Dacă te poţi tunde singur în faţa oglinzii nu înseamnă că e bine s-o şi faci. Sau să-ţi repari automobilul. Sau să te tratezi singur când eşti bolnav. Sau să-ţi proiectezi singur casa. Nevoia de a comunica e din punctul ăsta de vedere ca orice alta… mai bine te adresezi celor care au învăţat temeinic cum şi de ce se face într-un anume fel. Iar creativitatea de advertising are particularităţile ei, dacă eşti un pictor sau un scriitor talentat nu înseamnă că te vei pricepe să faci de capul tău o campanie reuşită. Campaniile de comunicare pentru ONG-uri sau proiecte culturale vor schimba în timp comportamentul oamenilor? Vor deveni mai interesaţi de cultură, artă? Da. Orice lucru din lumea asta, dacă e ambalat mai frumos, mai deştept, se vinde mai bine. Care sunt diferenţele între crearea unei campanii pentru un proiect cultural (Ideo Ideis, Kinofest) şi produse de larg consum? (în afară de mesaje, abordare) Sunteţi mai entuziasmaţi, aveţi posibilitatea de a fi mai creativi? În general, oamenii implicaţi în proiecte sociale sau culturale îţi acordă mai mult credit, simţi o anume relaxare şi încredere din partea clientului… e adevărat că şi presiunea de pe umerii lor e ceva mai mică, fiindcă de obicei, succesul e mai greu de cuantificat când e vorba de astfel de proiecte, miza financiară nu pare cea mai importantă, iar lucrurile se judecă mai degrabă calitativ decât cantitativ. Actul de creaţie decurge în cazul ăsta mai mult din umor sau emoţie decât din strategie riguroasă, diferenţiatoare.

Nu prea ai nicio scuză să nu performezi din punct de vedere creativ pe un astfel de proiect. Dar care sunt asemănările? Procesul creativ este fundamental identic. Există o nevoie de comunicare, un brief, o abordare strategică, un concept, execuţii. Nu sunt multe agenţii care oferă servicii pro bono pentru proiecte frumoase. Sunt un mod de a lua o pauză de la advertising-ul de zi cu zi? O ieşire din rutină? Sunt. Atunci când ţi le permiţi. Şi nouă ne-ar plăcea să avem mai multe astfel de proiecte, dar oamenii talentaţi care le duc la bun sfârşit au şi ei de plătit chirii şi de primit salarii… Cât de selectivi sunteţi? Cred că ar fi mulţi doritori, la fel ca multe proiecte frumoase care merită să existe. Din păcate nu prea reuşim să spunem nu… Ne-am pus cu entuziasm pe treabă când am fost rugaţi. Dacă ne-am fi născut cu dota, probabil am fi căutat şi noi proiecte frumoase care au nevoie de ajutor. Ce e comercial pe de-o parte şi ce nu are deloc potenţial comercial la cultură, artă pe de-altă parte? (mă refer la evenimente culturale, fest-uri etc.) Cu excepţia lucrurilor foarte particulare, foarte nişate, orice act cultural poate aduce profit. Cele de care aminteam mai devreme au un public atât de restrâns şi omogen încât nu au nevoie de comunicare de masă. Când ţi-ai început cariera în advertising? De ce? Acum 14 ani, cand încă eram student al facultăţii de artă şi aveam culori sub unghii… Fiindcă m-a rugat fratele meu care tocmai pregătea prima ediţie a unui festival de publicitate. Şi fiindcă mi s-a părut interesant. Confesiunile unui om de advertising. Mi-ar fi plăcut să fiu inventator. De invenţii, nu de campanii şi identităţi. Sau globetrotter. Sau clarvăzător. Câteodată mă simt bătrân şi depăşit de ritmul în care progresează tehnologia. Nu mi-am instalat nimic pe smartphone şi din cauza asta mi se pare că nu sunt prea smart (tehnologic vorbind). În general văd ca pe un noroc faptul că am ajuns să practic meseria asta. Câteodată ca pe un mare ghinion. Îmi trebuie un scaun mai bun, mai scump, mai comod la birou. Petrec mare parte din zi împreună cu dânsul. Am făcut câteva lucruri onorabile de când fac meseria asta. Nu am luat premii. Mi-ar plăcea să ştiu mai bine Photoshopul. Cum ştie Kleiderman pianul. Ţin regim şi merg la tenis. Vreau să slăbesc. Mi-am luat şi o bicicletă şmecheră dar Bucureştiul nu e pregătit pentru mine. Mă simt norocos că am prieteni mişto. Şi pe colegi îi apreciez, îi înţeleg şi mă distrez cu ei. Şi de unii oameni pe care i-am cunoscut în postura de „client” mi-e drag. Mă bucur să merg la birou fiindcă e foarte filingos. Corbeni, nr. 3. Avem masă de conference/ biliard – 2 în 1. Îmi place muzica bună. Muzica bună cred eu că înseamnă Coldplay & Co. Mulţi Co şi feluriţi. Când mă forţez puţin mai fac câte un tablou. Acrilic pe pânză. Câteodată nici nu mă forţez. Încerc să pun umor în artă. Mi-am luat o maşină faină. Avem un apartament cochet de

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 87

unui creativ. Felul în care ne folosim de clişee ţine de talentul şi experienţa fiecăruia dintre noi. Cum îndeplineşte advertising-ul vise? Nu prea cred că îndeplineşte vise. Nu ştiu câţi oameni care lucrează în publicitate îţi vor spune cinstit că e un vis împlinit. Poate că aduce multe satisfacţii, poate nu te vezi făcând altceva, dar să nu ne visăm. În schimb se foloseşte de visele şi aspiraţiile oamenilor. Nu ai remarcat că de multe ori un spot sau un print arată ca desprinse dintr-un vis? Obişnuitul şi cotidianul sunt plicticoase, nimeni nu vrea să-ţi vândă viaţa ta aşa cum e… aspiraţiile oamenilor şi nevoia de diferenţiere fac produsele să se vândă de pe raft pe de-o parte dar duc la progres pe de altă parte. Companiile sunt nevoite să scoată produse din ce în ce mai bune, mai ieftine, mai frumoase, fiindcă altfel nu pot face faţă concurenţei. Dorothy Parker spunea: creativitatea presupune un ochi disciplinat şi o minte dezlănţuită. Cât de disciplinat e ochiul şi cât de dezlănţuită e mintea la Rusu+Borţun? Foarte adevărat. Îţi trebuie un fin simţ al observaţiei şi o minte predispusă la scurtcircuitări şi asocieri nemaivăzute ca să poţi face meseria asta. Să extragi particularul din general şi să-l prezinţi sub o formă neaşteptată. Ne antrenăm abilităţile astea zi de zi şi încercăm să nu ne oprim din învăţătură.

Cum vă descurcaţi cu clişeele? Cum vă feriţi de ele sau cum le daţi alte sensuri? Clişeele nu sunt un lucru rău în sine. Ele sunt un produs mental colectiv, sunt un efect al felului în care funcţionează creierul uman. Avem tendinţa să generalizăm deci să clişeizăm, fiindcă asta ne face viaţa mai uşoară. Imaginaţi-vă cum ar arăta folderele noastre mentale fără această simplificare. Detaliile complică, nuanţele sunt frumoase dar neesenţiale. Şmecheria e să fii capabil să nuanţezi atunci când accesezi aceste foldere, fiindcă atunci când le arhivează, creierul simplifică, punând lucruri sensibil diferite în acelaşi dosar. În lumea de azi, clişeizarea e întreţinută de volumul masiv de informaţie. Clişeele ne arată totuşi cum gândesc oamenii şi asta ne ajută în procesul strategic-creativ. Dacă nu ar exista generalizările, nu am şti să apreciem nuanţele şi particularităţile, iar acestea sunt principalele arme din arsenalul

88 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

Ce greşeli fac ONG-urile/organizatorii unor proiecte culturale care se promovează singure? E ca şi cum l-ai întreba pe un arhitect ce greşeli a făcut nea Cutare când şi-a făcut singur vila. Multe greşeli, mai mari sau mai mici. De ordin funcţional sau estetic.

“

80 mp pentru care vom plăti încă 25 de ani. De pe geam văd parcul. Îmi place bucătăria fusion. Combinaţiile ciudate. Şi îngheţata. Îmi place în vacanţă. Îmi iubesc părinţii şi fratele şi nepoatele. Atipic, chiar şi socrii. Îmi place crema de whiskey. Fumez. Aceleaşi ţigări de 20 de ani. Nu-mi prea iubesc semenii. Pe majoritatea i-aş bate. Mă întreb dacă aş putea să trăiesc în altă ţară. În care? Mă duc cu drag la casa de vacanţă din Ceraşu. Acum e în renovare. Îmi place corectitudinea. Câteodată îmi dau seama că sunt ipocrit. Ţin cu Steaua. Mă bucur că au făcut ăştia stadion civilizat. Nu ştiu cu cine o să votez. Îmi iubesc soţia. Am tot felul de fantezii. Nu înţeleg faza cu infinitatea universului. Mă oftic că trebuie să murim.

Ce sfaturi de branding oferiţi organizaţiilor culturale/non guvernamentale care nu îşi permit sau nu beneficiază de unii ca voi? Cum să ajungă la oameni? Cum să transmită exact ce trebuie? Din păcate singurul sfat viabil pe care îl pot da este următorul: să facă în aşa fel încât să-şi permită. Asta nu înseamnă neapărat să meargă cu puşculita la noi sau la alţi profesionişti. De multe ori, ca să afli ce îţi permiţi, trebuie să ştii ce vrei.

Îţi trebuie un fin simţ al observaţiei şi o minte predispusă la scurtcircuitări şi asocieri nemaivăzute ca să poţi face meseria asta.

“

(

film

jucatorul la sigur

TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLลขA FOTOGRAFII/COLAJ: ADI BULBOACฤ

„Am avut noroc”, spune Andi Vasluianu la finalul interviului. Este urmat de o aprobare tacită şi un „Mulţumim” pe mai multe voci, apoi linişte. Înregistrarea s-a terminat. Plecăm prin holurile înguste ale Teatrului Act, cu tavanul foarte jos şi multe uşi. Am pornit de la jocuri de noroc, filmul The Gambler în care actorul are rol principal şi am ajuns la aceeaşi concluzie: Andi Vasluianu se consideră norocos. Dar ca să vedem de ce, trebuie să derulăm înapoi, până la începutul întâlnirii.

cum, că am scăpat de presiunea finalului, când ştii că se apropie momentul în care trebuie să închei într-un mod care să uimească, sensibilizeze, şocheze ce a fost scris până atunci, putem să începem cu ultimul lucru pe care l-a spus Andi Vasluianu înainte de plecare. Legătura dintre teatru şi film şi faptul că un bun actor trebuie să le experimenteze pe amândouă. Andi a căpătat din film rigoare, iar din teatru declicul, posibilitatea de a apăsa câteodată pe nişte nuanţe subtile, dar foarte importante. Zice „buf ”, apoi „ca biciul, doar vârful loveşte”, urmează un „zboing” şi tumultul acesta de sunete şi interjecţii, ca o ploaie torenţială sau o explozie de artificii chiar în faţa ta, aşezată pe un scaun, se linişteşte. Spune că n-a părăsit nici una, nici

6 • revistaartesimeserii • martie 2012

alta. A început ca angajat la teatrul din Ploieşti după terminarea facultăţii (UNATC, actorie, coleg de generaţie cu Dragoş Bucur şi Bogdan Dumitrache), a făcut şi mult film, în unii ani doar asta. Spune „tâgâdâm, tâgâdâm”. Galopul în idei şi vorbe se pune în mişcare din nou. Cu nişte minute înainte, am renunţat să-i pun întrebări. L-am lăsat să povestească. Are multe experienţe amuzante prin care a trecut, şi e o plăcere să-l asculţi zicându-le. Asistăm la one man show, are tot pachetul: vocea care imită reacţii; câteodată e firavă şi abia inteligibilă (când povesteşte ceva trist), alteori e tare, ricoşează în pereţi şi se reflectă în oglizini, întorcându-se înapoi în

vocea caldă şi uneori parcă abia trezită din somn a actorului. Are gesturi, mâinile se împletesc în faţa lui sau pe faţa lui (la o amintire de situaţie-limită-din-care-nu-ştii-cum-poţi-să-ieşi), mâini mari, puternice, ferme. Mai devreme spunea că liniştea lui stă în mâini. E o pace naturală, înnăscută, pentru care nu a făcut niciun fel de efort, dar pentru care este foarte recunoscător: „Sunt foarte mulţi actori care nu ştiu ce să facă cu mâinile. Asta e o chestie pe care eu o am înnăscută. N-am făcut pentru ea nimic, nu e meritul meu deloc. Naturaleţea pe care o am e dată de sus şi n-am muncit deloc la asta. E noroc, aşa a fost dat să fie. Dar liniştea aia pe care o am în mâini când intru în scenă îmi dă mie certitudinea că o să fie foarte bine. E o chestie pur şi simplu de pace. Chiar dacă sunt emoţionat şi îmi bate inima de mor înainte să intru, când am păşit acolo şi am zis prima replică, gata, m-am cuplat la altceva. E o magie până la urmă.”

închis uşa cu cheia la rulotă şi a început să tundă puţin păr de aici de la spate, mi l-a tocat şi cu ceară mi l-a lipit. N-a ştiut nici vântu’, nici pământu’ că sunt bărbierit. Şi aşa plecam acasă, mă spălam, iar veneam, iar toca, iar îmi punea, păstrase şi pentru a doua zi nişte fire şi pe urmă barba a ajuns la nivelul la care trebuia să fie. Radu (n.r. Muntean) n-a ştiut nimic şi când s-a terminat petrecerea la filmare i-am zis: - Băi, dac-ai şti tu ce-am făcut… - Te omoram dacă vedeam! Şi e o scenă din film în care ştiu clar că se şi vede dacă te uiţi atent-atent. E vorba de scena din curtea ţiganilor când sărim eu şi Bucur pe fazan. Şi e prim-planul care se vede cât căsoiu’.”

Să ne întoarcem la prestaţia lui ca povestitor în faţa noastră. Prima oprire: Furia, lungmetrajul în regia lui Radu Muntean din 2002, unde Vasluianu l-a jucat pe Felie, personaj secundar, prieten cu Luca, interpretat de Dragoş Bucur. Au fost două experienţe la limită, în care Andi simte că a avut noroc, că aşa a fost dat să fie. „Una dintre ele a fost când m-am dus să semnez contractul şi mi-au zis: - Tu eşti ăla care joacă suporterul dinamovist? întreabă persoana de la casting. Eu dădusem pentru Felie, rolul secundar, dar spun: - Eu am dat pentru Felie, dar bine atunci, na, câte zile de filmare? - Două. - Bine. Eram şi la început atunci. - Cum te cheamă? - Vasluianu Andrei. A, ba nu, mi se spunea deja Andi, de la un scurtmetraj cu Mitulescu de când aşa a rămas. - Te sun eu să vii, azi mai poţi? Spune după ce dă un telefon. - Da! Peste jumătate de oră m-a sunat şi m-am dus şi am semnat pentru Felie. Ei nu primiseră încă acordul. Mi-aduc aminte că aia îmi tot arăta câţi bani iau, şi a ridicat calculatorul şi mi-a arătat şi îţi jur, nu mai vedeam nimic, singurul lucru care conta era că primisem rolul. Eram «Da, unde semnez?» şi aia îmi tot plimba calculatorul prin faţă. Am plecat de acolo avion. Şi am filmat 19 nopţi.”

decât noi toţi la un loc şi e omul care i-a arătat cum funcţionează camera, unghiurile, l-a învăţat meserie pur şi simplu. Al doilea om care i-a marcat cariera a fost Radu Muntean, „unul dintre cei mai buni actori (n.r. şi accentuează: actor) pe care îi ştiu eu, e foarte tare, se duce direct acolo şi simte imediat minciuna”. Andi Vasluianu este unul dintre actorii care cred că ar putea vorbi zile întregi despre relaţia actor-regizor şi cât de important e să ai un regizor bun, dirijor de orchestră, Dumnezeu pe platou, care ştie ce vrea de la fiecare actor în parte, iar atunci când nu ştie, să spună simplu „habar n-am” şi să înceapă creaţia. Datorită lui Muntean, Andi a căpătat relaxarea de care are nevoie în faţa camerei. Într-un prim-plan important din Furia, cu mult text, a fost mai greu să-şi stăpânească emoţiile. Regizorul îi spunea să stea relaxat, Andi mai rău se crispa, îi tremurau picioarele, era emoţionat, iar Muntean i-a spus „fii atent, las camera să meargă şi tu zici de câte ori vrei textul”. Până la urmă i-a ieşit scena, şi de-asta spune că „Radu a fost foarte înţelegător, a fost tandru, în momentul ăla aveam nevoie de tandreţea aia. Dacă era rău mă băga în cofă, imediat mă duceam la vale”. Cu Radu Muntean a mai lucrat la unul dintre filmele care îi plac în mod special, Hârtia va fi albastră (2006), unde-l joacă pe revoluţionarul Aurel. Rolul de care este foarte mândru este cel din mediu-metrajul Dimineaţa (2007), în regia lui Radu Jude, în care, atunci când l-a vizionat, nici măcar nu se mai uita la el, ci îşi privea partenera, iar povestea era foarte naturală şi bine spusă.

Tot la Furia s-a întâmplat un alt moment în care Andi a avut noroc să aibă ajutoare care să-l scoată din probleme. „Eu aveam barbă în film, puţin mai mică decât acum. Aveam vreo trei zile pauză şi am făcut o reclamă şi ăia m-au pus să mă bărbieresc. Şi le-am zis că nu pot să mă bărbieresc prea mult, îmi făceam eu un calcul aşa cât îi ia să crească. Băi şi a băgat o proastă maşina şi mi-a luat toată barba, mai aveam un pic. Cum am terminat am început să tremur de frică, urma să filmez peste două zile la Furia şi nu ştiam ce să mai fac. Primul lucru când am ajuns la filmare pe seară m-am dus direct în cabina de machiaj. Aia de la machiaj a zis: «Doamneee, ce-i cu tine aici!», s-a speriat. Femeia care este absolut minunată şi cu care m-am întâlnit la multe filme dup-aia, chiar şi acum la Despre oameni şi melci (r. Tudor Giurgiu), Dana Roşanu, a fost atât de drăguţă încât a

.......................................... ndi a fost norocos că acolo l-a întâlnit şi pe Vivi Drăgan

A Vasile, un bun prieten, operator, care la 64 de ani e mai tânăr

.......................................... ergem şi mai înapoi în interviu şi ajungem la povestea pri-

M mului an ca student al UNATC. După un pseudoliceu la

seral, Andi Vasluianu a evoluat foarte mult uman şi cultural la facultate. Mare parte din evoluţie se datorează Sandei Manu, profesor şi mentor al actorului. „Pe mine şi pe un coleg ne-a obligat să facem referate. La fiecare autor pe care îl întâlneam pe parcursul programei şcolare zicea «iei toate piesele de la acest autor şi le citeşti, îmi faci un referat şi mi-l aduci». Copiam prefaţa, de lene. Şi pe parcurs mi-am dat seama că sunt un idiot şi am început să gândesc. Şi anul ăla pentru mine a însemnat enorm pentru că am evoluat foarte tare. Am evoluat în a mă cunoaşte pentru că făceam exerciţii psihologice, ea căuta în tine, să te duci cât mai adânc înăuntru, să îţi recunoşti porcăriile. Era un exerciţiu foarte mişto pe care îl făceam la Analiza Procesului Scenic sau ceva în genu’ ăsta, în care ne dădea dicteuri. Luai o foaie şi te apucai revistaartesimeserii • martie 2012 • 7

să scrii ce gândeşti. Îţi trece vreo porcărie prin cap, o scrii. Şi câteodată sunt fără sens, fără virgulă, vin aiurea. De exemplu dacă stai şi închizi ochii, vin 1000 de gânduri şi imagini şi scrii, tâgâdâm, tâgâdâm, şi chestia asta te eliberează. Te vezi, începi să vezi cursivitatea ta, vezi poticnelile tale. Şi am evoluat enorm din punctul ăsta de vedere în anul I. A fost aşa, vum! Am zburat. În anul ăla am şi visat foarte mult că zburam, ciudat.” Noroc. Norocul, spune Andi cu câteva minute mai devreme, înseamnă să-ţi placă ce faci, orice meserie ar fi. Şi în afară de asta, „noroc e să trăieşti, să ai doi părinţi lângă tine toată viaţa dacă se poate, să nu moară când eşti puştan. Noroc e să înveţi să scrii şi să citeşti, pfai ce important e asta. Să ai noroc, sunt o grămadă de oameni care nu-şi dau seama de asta”. Se simte norocos că s-a născut în comunism şi a apucat o bună parte, până la 15 ani jumate, să trăiască şi pe partea aia, şi pe partea asta de acum. Atunci „era mai multă inocenţă. E şi astăzi, dar avem nevoie de altceva, avem nevoie să ne machiem mai mult. Pe vremea aia nu exista cosmeticală, nu se dădea nimeni cu smacolină pe faţă să fie altcineva. Pe vremea aia erai, n-aveai ce să faci. Azi dăm la machiaj şi atât ne interesează orice, numai de noi înşine nu.” Ca şi în jocul de poker, unde stai la o masă cu mai mulţi jucători şi jocul tău depinde de reacţiile lor, dacă ai curaj să rişti sau te retragi, la fel şi în actorie. Şi de fapt, nici nu trebuie să fim actori pe cartea de muncă, cu toţii avem roluri chiar şi în cele mai banale situaţii. În acest sens, Andi ne explică altceva. Şi face asta printr-o altă poveste: „E o poveste cu un pelerin care numără nişte bani şi la un moment dat îl vede un hoţ şi zice: «Pot să merg şi eu cu tine în pelerinaj?» «Hai». Şi noaptea pelerinul se culcă şi hoţul începe să-l caute de bani. Nu-i găseşte şi la un moment dat îi zice: «Auzi, ştii care-i treaba, eu sunt hoţ, unde ai banii ăia?» Şi pelerinul i-a răspuns: «Sub perna ta ai căutat?» Tâlcul poveştii ăsteia mi-a dat foarte multe. Că bogăţia ta e aici, la mine. Nu trebuie s-o caut la tine. Ăsta cred că e păcatul societăţii, că totul e în afară, noi funcţionăm despre ce vor oamenii, de fiecare dată avem nevoie să primim laude, avem nevoie de confirmare. Pe mine mă interesează ca eu să fiu echilibrat cu mine însumi, că oricum după ce se termină spectacolul ştiu foarte bine unde am fost în treaba aia. Cât sunt atent real la mine, în momentul ăla te voi vedea şi pe tine, voi vedea şi slăbiciunile tale, pentru că sunt foarte asemănătoare cu ale mele. Real, eu ştiu adevărul meu.” Înainte de mica povestioară, ne-a spus un alt moment revelator pentru el. „Eram în trupă la Puric şi repetam înainte să înceapă un spectacol. Şi eram atât de trist, nu ieşea ceva acolo, nu aveam libertate, cred că asta era problema. Şi erau doi colegi care mergeau în acelaşi timp spre casă şi le-am zis că vreau să merg singur. S-au dus înainte şi am rămas singur. A venit unu’, întâmplător, un alt prieten, actor, care nu era din trupă, şi m-a întrebat: - Ce faci mă? - Bine, uite, mă plimb. - De ce eşti supărat? Şi nu aveam chef de discuţii, exact aşa vroiam să stau singur. Şi i-am zis: - Bine, dar nu te supăra pe mine, nu prea am chef. Şi el s-a oprit în loc şi a zis: 8 • revistaartesimeserii • martie 2012

- Stai un pic! Auăleu, frate, cum să-i zic eu? Din bun simţ nu i-am zis nimic. Şi el a tăcut şi se uita la mine. Deja începeam să mă enervez. Ce vrea ăsta de la mine? Şi a zis: - Uită-te la mine. - Mă uit! - Tu stai acolo, da? - Da. - Şi eu stau aici, da? - Da. - Îţi ocup eu ţie locul sau îmi ocupi tu mie locul? Deci fiecare are locul lui, nu? Şi uite, trece şi lume pe lângă noi. Era o tâmpenie, evident, ce spunea, era cel mai simplu lucru de pe pământ, dar mie mi-a deschis creierii în ziua aia. Un răhăţel mic, o chestie atât de general valabilă, de-a dreptul clişeistică, dar mi-a revenit starea aia de bine. Atunci mi-am dat seama că toţi avem locul nostru. Dar aşa, profund. Era a mea revelaţia aia. Şi m-a bucurat foarte tare. La cât m-am ferit eu să nu vorbesc cu nimeni ziua aia, ţâc! Destinul m-a luat şi a zis «Stai să vorbim!».” Are sens ce spune. Cu puţin înainte, ne spunea foarte convins, fără pic de îndoială, că el crede în destin. Cu vârsta, a început să nu-şi mai facă aşa multe vise sau iluzii şi preferă să trăiască momentul, prezentul. „Îmbrăţişez ce trăiesc”, spune el. „Sunt convins că ăsta mi-a fost destinul şi l-am îmbrăţişat cu drag. Asta cred că e foarte greu, să te aşezi şi să priveşti real ce ţi se întâmplă. Meseria m-a învăţat să trăiesc în prezent. Şi filmul, dar mai ales teatrul”. Iar asta înseamnă bucurie, împăcare: „M-am împăcat cu mine. Începi să nu mai vrei lucruri, începi să trăieşti lucruri.” Iar pasiunea pentru ceea ce face, norocul de a juca în continuare pe scenă sau în filme, îl menţine încontinuu viu, atent. „Drogul meu e adrenalina. Trebuie să fiu atât de atent. Dumnezeul meu e atenţia. Dacă nu sunt atent, pierd. Ai pierdut o virgulă în viaţă şi s-ar putea să pierzi toată fraza.”

..........................................

um ne apropiem din ce în ce mai mult de începutul interviului, tot vorbim de noroc. Sau jocuri de noroc. Andi spune că joacă poker cu prietenii, dar nu pe bani, acolo importantă e întâlnirea. Compară: „e ca la filme. Eu câteodată nu mă uit la ce filmez. Mă interesează întâlnirea. Filmul este în primul rând al regizorului. Teatrul e al actorului. La film, tu joci şi la premieră te trezeşti că sunt multe lucruri care nu mai există sau descoperi că filmul ăla a luat altă turnură. Aşa e şi cu jocurile astea, unii ajung să trăiască numai pentru asta, e un soi de risc, adrenalină, evident. Numai că mi se pare atât de efemer.” Actoria pentru Vasluianu nu este o joacă, „Eu par mai idealist aşa, dar sunt foarte cu picioarele pe pământ. Merg pe logică. Pe mine mă interesează logica evenimentelor. Nu poţi să faci un gest aiurea. Sau poţi, dar atunci mă duc repede înapoi să văd de ce ai făcut gestul ăla. E o matematică şi asta”. Deci nu prea e la întâmplare, la risc. Îl citează pe Chaplin: „Publicul râde când vreau eu”. În sensul ăsta, Andi vrea ca publicul să asiste la povestea spusă, şi să se detaşeze cât mai mult de actor, să ajungă personaj. Să devină povestea. „Eu trebuie să-ţi dau atât şi în interior să am mult. Te vei conecta la ce am eu înăuntru, e un rezultat, un cum, nu contează, şi atenţia mea e să merg pe de ce-uri”.

Şi încet-încet ajungem la începutul interviului. Crede că e un noroc că l-a întâlnit pe regizorul ungur de la care spune că are multe de învăţat. Povesteşte pe scurt de Las Vegas care e perfect ca set de cinema. „E o copie, totul e acolo, câteodată de prost gust. Zici că e un platou de filmare construit. A fost perfect pentru noi că e artificios”. Şi în timp ce ne imaginam Las Vegas-ul, suntem într-o cabină de machiaj, cu oglinzi mari cu becuri aprinse pe margine, un cuier cu nişte haine, costume, parte din magia care urmează să se întâmple pe scena Teatrului Act la piesa

Capra cu trei iezi. Înainte să ajungem în cabină, trecem printr-un hol îngust, cu tavanul foarte jos şi multe uşi. Andi Vasluianu ne aşteaptă în dreptul uneia dintre ele. Ne scuzăm că am întârziat câteva minute, că e zăpadă pe jos şi sub zăpadă, gheaţă. Cu câteva minute mai devreme, intram în gangul de pe Calea Victoriei şi sunam la interfon. Iar cu alte minute înainte, îmi sună telefonul. „Andi Vasluianu” scrie pe ecran.

ostoievski a fost vreo 10 ani dependent de jocuri de noroc, în special de ruletă. A ajuns să vândă bunurile sale, dar şi pe ale iubitei lui de atunci, Polina Suslova. Ca să îşi plătească datoriile, a scris Jucătorul (1866), cel mai scurt roman al său, pentru a-l preda cât mai repede editurii şi a primi cât mai curând banii. Andi Vasluianu joacă în producţia omonimă, în care s-au schimbat ruşii pe români. The Gambler este în regia lui Szabolcs Hajdu, cu care a lucrat şi la lungmetrajul Bibliotheque Pascal. Au filmat o parte anul trecut în ianuarie în Las Vegas, dar s-au întrerupt filmările din lipsă de fonduri. Andi spune că filmările ar putea reîncepe, dacă vin nişte bani de la CNC-ul Ungariei (Fundaţia Maghiară de Film). Altfel, li s-au pus la dispoziţie pentru filmări casinourile, chirii care ar fi costat destul pentru bugetul chinuit al filmului.

revistaartesimeserii • martie 2012 • 9

muzică

Cel mai underground mainstream TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLŢA, GEORGE-MIHAI IRIMESCU FOTOGRAFII:VLAD BÎDRU

Frank Zappa, acel chitarist şi compozitor care a scos mai multe albume decât am eu ani, are un citat pe care mi l-am notat conştiincioasă înainte de interviu: „Majoritatea jurnaliştilor de muzică sunt oameni care nu se pricep să scrie, despre oameni care nu prea se pricep să vorbească, pentru oameni care nu prea ştiu să citească”. Oarecum liniştitor, ştiind că dacă nu vom nimeri toate întrebările sau va fi linişte în loc de răspunsuri, e OK, doar scriem despre muzică. Totuşi, la interviul cu Dorian Cazacu, tobarul AB4 şi The Mono Jacks şi Doru Trăscău, solist şi chitarist în aceleaşi trupe, ne-am simţit incredibil, am râs cu poftă şi am vorbit despre rock stars, ce se întâmplă pe scenă, în afara ei şi în backstage. Singurul lucru în faţa căruia încă rămânem fără cuvinte este muzica.

firesc. Cum poţi să descrii genul de muzică preferat? Cum să povesteşti de ce îţi place şi cum te face să te simţi? „În muzică, la fel ca şi-n dragoste, contează mai mult sentimentul şi mai puţin instrumentul”, spune Doru. Adică instinctul, şi nu mijlocul prin care îl aduci în faţa oamenilor. „La final, absolut nimic nu mai contează”, continuă el. Cum să pui în cuvinte sentimentul, energia, chimia dătătoare de bucurie atunci când asculţi o trupă preferată de vreo 10 ani sau un proiect muzical relativ nou care te uimeşte cu fiecare concert? E acolo, în sala de concert sau de repetiţii, în aplauze până la palme înroşite sau în ochi închişi. Chiar şi în sala goală în care eşti singurul spectator.

BACKSTAGE Ne-am întâlnit cu Doru şi Dorian înainte de primul concert The Mono Jacks din 2012. Era o zi de sâmbătă şi în general zilele astea sunt bune. Bine că nu am nimerit într-o „zi de marţi”, denumire generică pe care o au zilele proaste, în care nu iese nimic, nu se leagă lucrurile, în care „simţi că orice ai face, mai bine te duci acasă, bei o bere, te relaxezi”, spune Dorian. Noi simţim că e o zi de sâmbătă, una dintre acele zile „pe care poţi aproape să le atingi. Sunt dimineţile alea în care oricare dintre noi cred că a experimentat lucrul ăsta. Se trezeşte, se uită în oglindă şi are sen-

zaţia că arată extraordinar şi că o să aibă o zi absolut bestială. E ceva-n aer care-ţi dă chestia asta”, completează Doru. Chiar dacă afară ajunge zăpada până la genunchi şi este foarte frig şi mohorât, chiar dacă localul în care urmau să cânte nu avea două amplificatoare pentru cele două chitări ale trupei The Mono Jacks. Între Doru şi Dorian se simte o chimie frapantă. Se completează în răspunsuri, la fel cum se completează şi pe scenă. Cântă împreună de ceva ani în AB4, sunt jumătatea românească a trupei, iar de la sfârşitul lui 2008, cu The Mono Jacks. Cântă mai rar cu AB4 din cauza rutei Roma-Bucureşti, aşa că fiecare concert pare o sărbătoare, iar atunci când se reunesc, mă asigur că voi prinde toate concertele, că poate trece un an până îi voi mai vedea data viitoare. The Mono Jacks a apărut din dorinţa de a cânta în continuare. A renunţa era poate mai uşor, dar a încerca ceva nou era mult mai bine. Nu e greu să faci o trupă, dar să te ţii de ea, asta e adevărata provocare, spun amândoi la unison. Le-a ieşit bine. Cea mai bună componenţă în AB4 e cea de acum, ne asigură Doru, iar The Mono Jacks este rezultatul a patru caractere diferite, versiuni diferite reunite într-o muzică fără etichete. În felul ăsta, de fapt, nu se întrepătrund cele două trupe, nu le e greu membrilor să compună pentru una sau alta. „Marele avantaj într-o parte şi în cealaltă vine din simplul motiv că nici o formaţie nici cealaltă nu şi-a propus vreodată să cânte un stil. Şi cred că asta cam spune

sau explică totul. A ieşit aşa cum s-a nimerit”. Şi eu cred că a ieşit foarte bine. Ce fac ei în ambele direcţii se numeşte „Creaţie. Muzică”, spune Doru. „La final asta e şi frumuseţea, a te exprima ca şi formaţie, îţi dă fix posibilitatea asta de a jongla în direcţii necunoscute”. Fiind mai devreme acolo, am avut ocazia de a-i vedea pe The Mono Jacks la repetiţiile dinaintea concertului. Doru, Dorian, Florin Vasile (chitară) şi Alex Voicu (bas) pe scenă în sala aproape goală, noi pe scaune şi câţiva sunetişti agitându-se dintr-un loc în altul să ajungă la sunetul perfect. Încep să cânte pe rând, tobele, chitara, basul şi vocea. „Două ţâţe” zice Doru apăsat în microfon, repetând fiecare literă clar şi răspicat. Cântă împreună câteva părţi de melodii şi îmi dau seama că piciorul mi se mişcă incontrolabil pe ritm. Dorian încearcă fiecare tobă şi fus, în timp ce eu mă gândesc câtă coordonare îţi trebuie să fii un baterist bun. Vocea lui Doru urcă într-un urlet răguşit şi coboară în note calde şi pline. Instrumentele parcă au viaţă proprie şi se completează, se îmbină în melodiile pe care le ascult de ceva timp repetitiv în căşti. Muzica lor este plină de nerv şi energie, e genul de muzică în faţa căreia rămâi fără cuvinte. Culisele dinaintea concertului erau de fapt o masă (sau două) în lateralul scenei. Înainte să înceapă, când oamenii se strângeau în faţă, membrii trupei se plimbau prin sală sau stăteau în picioare lângă mese. I-am întrebat dacă au superstiţii sau ritualuri înainte să urce pe scenă, mi-au spus că depinde de culise. Aici era foarte aproape de public, era un spaţiu de club, destul de restrâns, poate nu se adună presiunea şi emoţiile unei scene mari de festival în aer liber. I-am întrebat curioasă şi care e ultimul lucru pe care-l fac înainte să urce pe scenă. Nimic spectaculos, ba chiar fiziologic, dar foarte important: nu uită să se ducă la toaletă. Doru a spus că a uitat să facă asta înainte de o ediţie B’Estfest, noroc că a transpirat pe scenă. S-a eliminat aşa apa. Primul concert The Mono Jacks în România din 2012 începea şi eu mă gândeam dacă au apucat să se ducă la toaletă.

ON STAGE Au început cu Maria, primul single pe care l-am auzit semnat The Mono Jacks. La radio sună bine, dar în concert înzecit. Am auzit pe rând şi Superstitions, a fost un moment emoţionant pe Gândurile, una dintre singurele două melodii cântate în română de trupă, găsite pe EP-ul Fortunes. Aşteptam cu nerăbdare We are all getting older, ştiam deja că îl vor cânta, că auzisem la repetiţiile de mai devreme. Au fost chemaţi a doua oară pe scenă, şi au încheiat cu Push the Pedal. Şi de obicei pe ultima piesă, publicul se animalizează, sare, ridică mâinile, ţipă până răguşeşte. Am vorbit cu Doru şi Dorian despre cum se simt pe scenă şi cum relaţionează cu publicul. Dar înainte de asta trebuie să afle cum ne simţim noi, publicul. În afară de cei care preferă să vorbească, în afară de cei trei italieni adolescenţi care îşi făceau poze în timpul concertului, starea de la o cântare e incredibilă. Cele mai frumoase experienţe le-am trăit în faţa unei scene, aşteptând sau sărind pe melodiile trupelor preferate. Deconectarea, aşa cum zice Doru, e un antrenament. Şi noi în public facem acelaşi lucru, şi când simţi că rezonezi cu ce se întâmplă pe scenă, când eşti

acolo 100%, este un sentiment, de asemenea, fără cuvinte. Nu ştiu cum preferaţi voi, dar eu nu suport să stau pe scaun la concerte. Mi s-a întâmplat la un concert Coldplay, când aş fi dat orice să stau în faţă în picioare, chiar dacă biletul era mai ieftin, decât să mă ridic şi să fiu rugată insistent de cei din spatele meu să mă aşez. Am fost în aceeaşi situaţie la concertul unplugged AB4 de la Sala Radio în cadrul ShortsUP Hall of Fame. Dar acolo s-a potrivit mai bine. Scena era cufundată într-o lumină difuză, băieţii stăteau şi ei pe scaune şi cântau nebăgaţi în priză. A fost cel mai aproape de Nirvana cât am putut fi. La concertul lor MTV unplugged din ’93 mă refer, desigur. O cu totul altă atmosferă am întâlnit la AB4 10 ani, la sfârşitul lui 2010, când m-am simţit adolescentă din nou, bucuroasă că am descoperit că am aceeaşi grupă sangvină cu trupa mea preferată. A fost haos, sublim, porţia de rock alternativ de care aveam nevoie. Au venit pe rând pe scenă membri noi şi vechi ai formaţiei, agitatul chitarist Janin, Beavis, fostul baterist, Bogdan Crucianu – bas, Barac de la Verdikt cu care au cântat de vreo trei ori, la insistenţele noastre, ale publicului, piesa Nu-ţi fă griji. Punctul comun a fost Doru, membru de la început în AB4, care a venit ca la începuturi, îmbrăcat în aceeaşi fustă neagră, lungă şi machiat cu dermatograf negru în jurul ochilor. Evident, anii au adus şi o maturizare a solistului, care astăzi e îmbrăcat mai office pe scenă, poate influenţat şi de job-ul de zi cu zi pe lângă muzică, deşi mai sparge look-ul cu o eşarfă. Însă atunci, la începutul anilor 2000, era un statement, dar şi un risc. L-a cuminţit frica, zice Doru. „La un moment dat riscam să iau bătaie. Eu am acelaşi fizic de atunci. Niciodată nu am fost mai impunător. Drept urmare nici nu aş fi putut să impun respect prin simpla-mi apariţie”. În drumurile cu metroul sau autobuzul, câteodată era privit ciudat, mai ales pentru că reprezentând un anumit gen de muzică, era din principiu în conflict cu alţii, găştile bine definite de rockeri, depeşari sau rapperi. „De cele mai multe ori, aşa cum RunDMC şi Aerosmith au arătat-o, rockerii cu rapperii se mai înţelegeau, altfel erau bătăi crâncene. După care au urmat cocalarii”. Dorian confirmă „Care au uniformizat totul”. Unul dintre acele momente în care izbucnim în râs. Rockerii ştiu şi să glumească, şi să râdă. Machiajul era mai mult transmis ca statement prin şedinţe foto, că la concerte era cam greu, înţeleg şi de ce, dar îmi explică şi Doru: „De machiat efectiv în concerte m-am machiat destul de puţin, dintr-un motiv foarte evident, şi anume momentul în care transpiri foarte tare, iar asta se întâmplă tuturor pe scenă, îţi curge machiaju-n ochi şi plângi. Şi nu vrei să faci asta, tu vrei să cânţi. Şi te ustură ochii de înnebuneşti”. Şi-a întrebat prietenele, sau poate ar fi trebuit să-i ceară sfaturi lui Brian Molko, despre machiaj waterproof. Cuminţenia din look însă nu a schimbat forţa şi manifestul mai mult sau mai puţin făţiş din melodii şi concerte. Mesajul antisocial nu a mai fost aşa puternic, dar acum Doru simte o reîntoarcere la astfel de conţinut. În concerte, încuviinţează şi Doru şi Dorian, contează plăcerea de a te exprima şi satisfacţia pe care o poţi oferi celorlalţi. Mai greu să te exprimi în voie atunci când ţi se impune să faci playback. Aşa a fost primul concert AB4 care a coincis cu lansarea postului de muzică MCM (ce vremuri…) în care au cântat semi-playback, adică microfon deschis la care puteai cânta peste piesă. „Ceea ce revistaartesimeserii • martie 2012 • 31

este trist e că atinsese şi fenomenul rock într-o măsură neplăcută pentru orice formaţie, adică până la urmă toate formaţiile rock au săli de repetiţii unde se duc săptămânal, se antrenează, ei practic se pregătesc să facă faţă unui show”, spune Doru. Îşi aminteşte cum au fost huiduiţi, s-au trezit cu o sticlă de plastic aruncată pe scenă, cum piesa începea direct cu voce, dar nu ştia exact când să pornească pentru că tobarul nu putea să dea ritmul, cum a încercat să mascheze cât mai mult gura pentru a nu se observa mimatul. La alte evenimente de acest gen, Viţa de Vie sau Coma s-au răzvrătit când au aflat că trebuie să facă playback, şi uneori s-a lăsat cu bătaie. Din fericire, acum se cântă live. Primul concert The Mono Jacks a fost în ziua în care se lansa Club Control, iar întreg evenimentul a fost filmat full HD. Poate cândva vor lansa filmarea iar cei care nu au fost vor putea să vadă concertul care le-a încărcat bateriile şi care a funcţionat ca piatră de temelie pentru ce a urmat.

OFF STAGE Sună destul de rock’n’roll experienţele de concert, mesaj antisocial, manifest prin îmbrăcăminte, energie. Însă, ne asigură Doru, în România nu există star rock. Îi lipseşte stilul de viaţă care

îl defineşte astfel, acel glamour fără a fi superficial, împachetat frumos pentru consum. Le lipseşte şi un van al trupei, o maşină numai pentru concerte, cu care să transporte toate instrumentele şi să se deplaseze de la un gig la altul. Aşa cum am crede că este în clipul melodiei Preferences, mai fac o pauză pe câmp, mai cântă în ultimele rânduri ale autocarului. Dorian îşi aminteşte că au călătorit spre concerte cu toate mijloacele de transport: „tren, maşină, avion, feribot la un moment dat. Ne punem la bătaie maşinile, maşina managerului”. Au fost şi până la Exit festival în Serbia, Sziget în Ungaria, Eurosonic în Olanda şi înapoi în România, între Cluj, Timişoara, Bacău sau Bucureşti. Poate că The Mono Jacks ar cânta în mai multe locuri, poate că AB4 ar avea mai multe concerte dacă la noi ar exista cultură rock. Cea care lasă şi starurile rock, şi trupele mici, şi publicul să se afirme şi să continue. „Eu cred în continuare că o ţară săracă nu are cum să aibă cultură. Nici nu are cum să susţină cultura. Fie ea poezie, pictură, romancieri sau muzicieni de orice fel, de la operă până la punkiştii din garaj”, spune Doru. „Ca toate lucrurile astea să existe ele ar trebui susţinute de un public, oricât de nişă ar fi. Ca să poţi să susţii, şi aici o să fiu foarte pragmatic, trebuie să ai maţu’ plin. Dacă n-ai maţu’ plin, nu vrei să te duci să dai 20 de lei la un concert cu formaţia AB4, o să te duci să mănânci o shaorma şi să bei un Pepsi. De 5 lei poate iei de la Selgros o cutie de prezervative,

te-ai văzut cu gagica ta şi asta e. Şi e normal să fie aşa, nu e nimic aberant în lucrul ăsta.” Aberant e totuşi cum industria muzicală românească arată foarte bine la exterior, însă la lucruri concrete, trupele se descurcă prin forţele proprii, prin efortul, relaţiile personale şi prin investiţii financiare modeste. Doru spune că „dacă am putea să dăm un premiu României pentru ceva, cu siguranţă ar fi ţara cu cel mai underground mod de a-şi exprima cultura”, iar Dorian adaugă: „cel mai underground mainstream”. Şi ne amintim cu nostalgie de anul 2003 când AB4 câştigau un premiu, nu utopic ca acesta despre care tocmai am vorbit, ci unul real, un MTV cu arc din partea MTV Europe Music Awards, pentru Best Romanian Act. Atunci s-au dus la Edinburgh, Marea Britanie şi au avut primul contact răvăşitor cu atâtea trupe, artişti pe care înainte îi vedeau la televizor. Privind înapoi, Doru spune că este mai mult un clişeu, o întâlnire ca oricare alta, decât un happening. Acolo a simţit prima oară ce înseamnă statutul unui artist în străinătate. Un badge pe care scria „artist” oferea acces în spaţiul rezervat artiştilor, fără fotografi, televiziuni sau fani. „Spre surprinderea noastră, marea majoritate a artiştilor stăteau în spaţiul ăsta, sătui fiind de expunere”, spune Doru. „Aşa ne-am întâlnit cu Michael Stipe, aşa ne-am întâlnit cu solistul de la Black Rebel Motorcycle Club, aşa ne-am întâlnit cu Beyoncé, aşa am făcut pipi lângă Justin Timberlake, aşa ne-am întâlnit cu Vin Diesel, Sandra de la Guano Apes.” Dorian nu a fost acolo dar continuă din povestiri: „Că ai stat lângă Michael Stipe sau Sandra de la Guano Apes OK, poţi să îţi imaginezi, dar faptul că Timberlake nu se poate pişa fără bodyguard asta-i cea mai tare chestie dintre toate”. Un nou val de râs zguduie masa. Apoi continuăm. Atunci când câştigau premiul, AB4 erau în topuri cu piesa Cold, care avea şi clip şi era un fost hit, Hol, doar că era cântat în engleză. Traducerea nu are nicio legătură cu originalul, evident, a fost făcut astfel pentru că păstra sunetele care se potrivesc cu melodia, sensul nu. Dorian spune că e o ecuaţie foarte simplă: „music comes first, lyrics come secondary” (trad.: „muzica este prima, versurile vin după”). Şi ne întoarcem la sentiment, despre care vorbeam la început. Sentimentul care împinge de fiecare dată către ceva nou. Deşi tot ce se putea face în muzică a fost inventat deja, trebuie să găseşti metodele prin care să schimbi, să emoţionezi, să te exprimi. Prin anii ’90 ascultai până se deteriora banda casetelor, şi cu ocazia asta ne aducem aminte nostalgici de creion sau capac de carioca Corect care intra perfect în rotiţa de la casetă. Dorian crede că e o prăpastie mare între ce se cântă acum şi muzica din anii ’70, ’80 sau ’90 ca şi conţinut, suflet, spirit. Doru e mai optimist, „Eu cred că e un blestem al omenirii, fiecare început de deceniu are câte ceva frumos, după care uşor-uşor amorţeşte. Este cazul începutului anilor ’90, începutul anilor 2000 şi este cazul, după părerea mea, şi începutului acestor ani.” Suntem abia în 2012, deci mai avem ceva timp să ne bucurăm de energia unui început de deceniu, să descoperim lucruri noi în muzică, sentimentul care încă se poate găsi fără instrument, dar să apăsăm mai bine play decât să începem să vorbim despre asta. Pentru că muzica ne place fără să o descriem în cuvinte. revistaartesimeserii • martie 2012 • 33

literatură

B abe l Dacă ar fi existat acest turn şi am fi vorbit cu toţii aceeaşi limbă, lumea ar fi fost mult mai plictisitoare. Dar s-a întâmplat să existe mii de limbi străine, mii de cuvinte într-o limbă, mii de accente, tonuri, inflexiuni şi asocieri, iar asta nu mai e deloc plictisitor. Şi pentru că nu ştim toate limbile din lume, există traducători care descifrează înţelesuri pentru noi, cărţi şi lumi diferite la care altfel nu am fi putut ajunge. Ei sunt adevăraţii eroi ai culturii, ei sunt anonimii de pe prima sau a doua pagină a unei cărţi peste care de multe ori trecem nepăsători. Printre ei este şi Florin Galiş, traducător de italiană şi spaniolă, de carte şi scenariu de film sau teatru. TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLŢA FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU

rima oară l-am cunoscut pe Florin Galiş la o dezbatere a uneia dintre cărţile pe care le-a tradus, Căzuţi din cer de Ray Loriga (Curtea Veche, 2011). Era o seară de luni de noiembrie, între pereţii călduroşi şi lumina difuză a unei ceainării. Am reuşit să număr în jur de 10-15 oameni, nu foarte mulţi, faţă de alte evenimente culturale. Stăteau aşezaţi pe scaune, pe centru şi în margini, aşteptând liniştiţi să înceapă poveştile. Dintre toţi invitaţii, Galiş mi s-a părut a fi cel mai aproape de prezenţa fizică a autorului spaniol. Printre amintirile legate de ultima venire a autorului în ţară, la Bookfest 2010, traducătorul a povestit de serile târzii petrecute împreună în faţa mai multor beri şi admiratoare, dar şi de munca minuţioasă din spatele unei traduceri, când fiecare cuvânt are putere şi fiecare asociere are consecinţe. Câteva luni mai târziu, ne-am întâlnit cu traducătorul între pereţii aceluiaşi local, vorbind despre cam aceleaşi lucruri. A adus cu el aceleaşi cărţi, Eroi, primul volum tradus de Ray Loriga şi Căzuţi din cer, cel de-al doilea, rodul cel mai vizibil al muncii lui de traducător. Cuvintele au o putere fantastică şi un traducător jonglează cu ele, încât să avem impresia că citim cele mai naturale expresii ale unor poveşti străine. Şi treptat devin poveştile şi cuvintele noastre. În joaca de-a cuvintele, voi reconstitui povestea traducătorului Florin Galiş şi a traducerilor sale. > Italiana. Florin Galiş s-a îndrăgostit de cultura italiană, în special arta renascentistă, dar şi muzicalitatea limbii l-a fascinat şi a studiat-o în timpul Facultăţii de Limbi Străine, alături de spaniolă. Proaspăt absolvent, a avut şi prima experienţă de traducător, a autorului italian Paolo Maurensig şi a romanului său, Varianta Lüneburg. Scriitorul a debutat cu această carte; asta se întâmpla în ’93, când Maurensig avea 50 de ani. Volumul a fost foarte premiat 76 • revistaartesimeserii • martie 2012

şi apreciat, autorul devenind între timp unul dintre cei mai valoroşi din literatura italiană. În română, cartea a apărut mai târziu (1999), la Editura Univers, pentru că a durat mult lucrul la traducerea sa. Florin Galiş a trebuit să descrifreze lumea şahului şi limbajul atent şi migălos al autorului, cu o frază foarte complexă şi complicată. > Documentare. Lumea şahului a solicitat foarte multă cercetare. Un pas, de fapt, indispensabil oricărei traduceri. Ca nou traducător, Florin Galiş spune că „mi-am dat seama că-mi place, dar lucrezi din umbră, în solitudine, interacţionând cu tot felul de zone pe care nu le ştii, în care trebuie să te documentezi”. > Complicitate. Documentarea nu se face doar pe net sau din cărţi. Pentru a realiza o traducere cât mai adecvată, traducătorul are nevoie de „complici”, prieteni sau ajutoare care să fie vorbitori nativi ai acelei limbi, cunoscători ai familiarităţilor autorului şi a lumii din care provine. > Generozitate. Este unul dintre motivele pentru care un traducător îşi face meseria. Prin traduceri, el deschide calea către o lume a unei cărţi la care altfel cititorul n-ar fi avut acces: lumea autorului şi a personajelor cărţilor sale. Un alt motiv este pasiunea, „mare, pătimaşă” pentru italiană şi mai apoi, pentru spaniolă. > Invitaţie la dans. Un traducător se adaptează textului pe care trebuie să îl traducă, din limbaje diferite, film, teatru sau roman, ca într-un dans, unde trebuie să urmăreşti şi să menţii acelaşi ritm cu paşii partenerului. > Anecdotă. Florin Galiş are multe astfel de poveşti. Una dintre ele se referă la „îngerii din Berlin”, care apar de mai multe ori în Eroi. La

revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ martie 2012 â&#x20AC;˘ 75

76 â&#x20AC;˘ revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ martie 2012

începutul şi sfârşitul cărţii, ei se regăsesc în cuvintele lui Loriga „Berlinul e un oraş al naibii de ciudat. Am numărat îngeri în ploaie…” sau „Când în cele din urmă l-am întâlnit pe Bowie, el stătea aşezat sub un înger de bronz. Încă de la început ştiam că o să-l găsesc aşezat sub un înger, dar Berlinul e plin de îngeri. […] A început să plouă, dar nu ne-am clintit din loc. Nici îngerul, nici Bowie, nici eu.” Pentru că nu a fost niciodată în Berlin, Florin Galiş vedea personajele cu aripi drept nişte metafore foarte expresive. Însă îngerii există în realitate, sculptaţi pe felinarele sau podurile din Berlin. O altă anecdotă este legată de berea din frigider. În Eroi, personajele beau (printre altele) foarte multă bere. Florin Galiş nu obişnuieşte să bea bere, dar fără să-şi dea seama, în timpul traducerii, a descoperit că are mai multe sticle în frigider. După ce s-a întâlnit şi împrietenit cu autorul şi-i traducea a doua carte, Căzuţi din cer, a fost chiar surprins şi l-a întrebat când încep personajele să bea bere, că tot nu începeau şi era suspect. Loriga l-a liniştit: „un pic mai aşteaptă şi o să vezi că apare”. În Căzuţi din cer este o scenă cu un astronaut care, aşa cum am mai văzut şi prin documentare pe Discovery, mai iese din navă şi pentru câteva momente pluteşte în vid. În romanul lui Loriga, un astfel de personaj rămâne uitat în spaţiu, „atârnat” în traducere, deşi expresia din spaniolă în română ar fi fost înţeleasă perfect prin „lăsat cu ochii în soare”. Florin Galiş însă a preferat să nu folosească această expresie pentru că ar fi făcut o metaforă la care autorul nu se gândise, ar fi fost o influenţă proprie asupra textului. Ca şi cu îngerii din Berlin, linia despărţitoare dintre real şi metaforic este destul de înceţoşată, iar traducerea seamănă mai degrabă cu un mers pe sârmă, mereu fiind posibilitatea să cazi într-o parte sau în cealaltă. > Echilibristică. Nu există formulă standard pentru a traduce. Încerci orice metodă pentru a găsi răspunsuri la problemele puse de traducere. Uneori pot fi rezolvate printr-un desen (la traducerea romanului lui Maurensig, Florin Galiş îşi aminteşte că „m-am apucat să desenez o scenă pentru a o reprezenta, a o vizualiza, am încercat privind. Altminteri, nu reuşea să iasă la fel de bine cum era în italiană”), sau pur şi simplu răspunsul apare neaşteptat pe stradă. Tocmai asta îl face pe Galiş să exclame „E imposibil să nu-ţi placă, de fiecare dată eşti în alt spectacol, într-o altă poveste”. > Trântă. „Lupţi să aduci nişte lucruri care la început nu vor să se dezvăluie”. Pe parcurs, speri să-ţi şi placă povestea, să te prindă şi să o poţi înţelege pentru a o reda cât mai bine. > Joacă. L-am întrebat pe Florin Galiş dacă vrea să scrie propriile poveşti, romane, iar el mi-a răspuns că „Da, e un lucru cu care cred că cochetează fiecare traducător. În primul rând e o dragoste pentru ce înseamnă scris, pentru jocul cuvintelor care în traducere nu mai e tocmai o joacă pentru că ai condiţionări. Traduci după regulile jocului.” Radu Paraschivescu, şi el traducător şi scriitor, remarca într-un interviu că „traducerea te fereşte de angoasa colii albe, pe care uneori nu ştii cum s-o umpli”. Galiş spune că la traduceri „începi o poveste care deja există”, iar dacă la început este un chin, când traduci a doua carte a aceluiaşi autor, după ce l-ai întâlnit de mai multe ori, munca se transformă mai mult într-o joacă. De

aceea, traducerea volumului Căzuţi din cer a durat o lună, faţă de lupta cu Eroi, care s-a întins pe mai multe luni. > Laborator. Câmpul de luptă a fost pe mai multe caiete, cu notiţe pe margini, cu multe semne de întrebare, cu creion, pix, roşu, verde, adică un „laborator al traducerii”, un proces „extrem de provocator şi solicitant”. > Nebuni. Ray Loriga scrie despre tineri, pentru tineri. Personajele lui sunt de obicei adolescenţi, care vorbesc la persoana I, sunt contrastanţi, criminali de o frumuseţe izbitoare, cu obsesii, dependeţe, într-o permanentă fugă şi conflict cu autoritatea sau realitatea. „Sunt nebuni complet. Răzvrătiţi, au foarte multă forţă în romanele lui Loriga. Dar sunt nebuni complet”, spune Florin Galiş. Fie că spun poveştile lor fragmentat, fără un fir narativ legat, ca în Eroi, fie că sunt personajele unui road movie sau reality show, tinerii lui Loriga sunt rebelii în care câteodată şi autorul se regăseşte, iar traducătorul observă. > Index. Dacă am fi trăit într-o societate totalitaristă, rebeliunea, răzvrătirea personajelor lui Loriga l-ar fi plasat pe autor cel mai probabil la index. Scriitorul este însă un reprezentat al boom-ului hispano-american, cu multe influenţe din literatura americană, muzica americană. Loriga a avut libertatea de a scrie într-o perioadă în care „rebeliune” sau „libertate” erau cele mai bune sinonime. Este pasionat şi de cinematografie, este prieten cu Pedro Almodóvar, care a regizat filmul Carne trémula, după scenariul cu care Loriga a debutat în domeniu. > Belles infidèles. Florin Galiş aminteşte că în Franţa secolului al XVII-lea se vorbea despre „les belles infidèles”, traducerile erau comparate cu femeile: „dacă sunt frumoase, nu sunt fidele, dacă sunt fidele, nu sunt frumoase”. Vremea acestor comparaţii subiective a trecut iar în momentul de faţă mai degrabă decât o traducere care înfrumuseţează, ea trebuie să fie „naturală, adecvată”. O altă viziune sau îmbogăţire a traducerilor se poate întâmpla când se schimbă limbajul, în cazul ecranizării unui roman sau transpunerii lui într-o piesă de teatru, de exemplu. Căzuţi din cer a fost ecranizat în filmul La pistola de mi hermano chiar în regia autorului, care a ales să evidenţieze alte scene faţă de cele care se remarcau în roman. Florin Galiş consideră că, prin fiecare nou limbaj, traducerea se îmbogăţeşte, păstrând însă fidelitatea textului original. > Artă sau ştiinţă. Traducerea este creaţie. „Transferi lucrurile dintr-o limbă în altă limbă, ai nişte criterii de care trebuie să ţii seama şi trebuie să scrii foarte fidel şi atent, dar alegerile le faci în funcţie de sensibilitatea ta. O traducere nu o să fie la fel la două persoane care traduc aceeaşi carte. O traducere este o creaţie care are nişte note ce ţin de individ.” Prin urmare, traducerile sunt undeva între. Între artă şi ştiinţă, fidelitate şi înfrumuseţare, nebunie şi atenţie, joacă şi trântă, echilibristică şi dans, generozitate şi pasiune. Cărţile sunt între culturi diferite, între lumea autorului şi a personajelor, trecută prin mâna traducătorului, editorului, redactorului editurii şi abia apoi în mâinile noastre. Prin cărţile traduse, putem să ajungem oriunde în lume, iar asta nu este deloc plictisitor. revistaartesimeserii • martie 2012 • 79

Recenzii MIC MACS Jean-Pierre Jeunet 2009 De Magda Năstase Jean-Pierre Jeunet este încă un copil. Altfel nu se explică frumuseţea jocului, grija pentru detalii şi imaginaţia debordantă din cel mai recent film al său, „Micmacs”. Povestea începe ca în orice film marca Jeunet (vezi „Amelie” sau „Un long dimanche de fiançailles”): personajul principal, Bazil (excelent interpretat de Danny Boom) e un copil ce tocmai a aflat că tatăl i-a fost ucis de o mină în deşert. Mama înnebuneşte şi el ajunge la o şcoală creştină. După 30 de ani, Bazil lucrează într-un magazin de închirieri video. Viaţa i se schimbă într-o seară, când un glonţ rătăcit într-un schimb de focuri de pe stradă, i se înfige în craniu. Riscă să moară în orice clipă şi

pe deasupra îşi pierde locul de muncă şi casa. Dar ajunge la Tire-Larigot şi se împrieteneşte cu o bandă de ciudaţi, care mai de care mai amuzant! Împreună reuşesc să pună la cale un plan genial prin care Bazil se răzbună pe cei doi patroni ai fabricilor de armament ce i-au schimbat viaţa. Filmul poate fi asemănat cu „Povestea lui Harap-Alb”, deoarece Bazil trece prin nişte probe de foc în încercarea de a-şi realiza planul, are alături cinci prieteni ciudăţei şi, printre „rânduri”, îşi face loc şi o poveste de dragoste! Îndrăznesc să vă garantez un zâmbet mare în momentul genericului de final. Vizionare plăcută! P.S.: În film există strecurate intenţionat câteva glume din partea regizorului. Nu vă spun care sunt, dar fiţi cu ochii în patru!

Свадьба в Бессарабии (Nuntă în Basarabia) Nap Toader (Napoleon Hermis) 2010 De Alexandra-Maria Colţa Nuntă în Basarabia a fost un film de la care am ieşit cu plăcere. Nu m-am plictisit, nu am stat să mă gândesc prea mult ce simboluri se ascund în spatele unor scene. Este un film simplu, fără a da în curentul minimalist al filmelor româneşti. Este o comedie romantică, fără a se scălda în scene nud sau ape telenovelistice. Acoperă şi conflictul româno-basarabean, diferenţele culturale, de mentalitate, care totuşi nu sunt aşa de diferite in the end. În centru este nunta celor doi tineri, Vlad şi Vica, el din Bucureşti, ea din Chişinău. El dirijor, ea pianistă. El interpretat de Vlad Logigan, ea este Victoria Bobu,

ambii actori debutanţi în lungmetraj. În poveste, cei doi, deja căsătoriţi, organizează încă o nuntă în Republica Moldova, la familia miresei, pentru a strânge mai mulţi bani din darul de nuntă (ceea ce nu diferă prea mult de nunţile româneşti). Clasicul vorbit la microfon, primul dans al mirilor, furatul miresei în schimbul unei sume de bani, evenimente care provoacă răsturnări de situaţie, momente pline de umor sau de tensiune. Personaj fantastic jucat este cel al unchiului mirelui, interpretat de Constantin Tache Florescu, mereu în căutare de talente, iar scenă memorabilă în contextul basarabean – ridicarea trenului pentru schimbarea şinelor la graniţă. „MIŞTO!”

RECOMANDARI Periferic Bogdan Grigore Apetri România, 2010

Pumni, huiduieli, degete mijlocii, dar încep cu finalul. Ana Ularu – Matilda în film, la mare, în port, seara, privind în gol. Dar cu precizarea asta nu am stricat tot farmecul filmului Periferic, pentru că dacă derulezi înapoi acţiunea ajungi să îţi pui şi tu întrebarea, la fel ca la început, ca şi personajul: „OK. Şi acum ce fac?”. În 24 de ore cât e învoită din închisoare, Matilda încearcă săşi regleze conturile, să facă rost de bani, bea vreo 2 cafele şi plănuieşte să fugă şi să nu se mai întoarcă niciodată. În timpul ăsta limitat, se întâlneşte cu fratele (Andi Vasluianu), cu fostul (Mimi Brănescu) şi cu copilul abandonat în orfelinat (Timotei Duma), dă nişte pumni sănătoşi, transpiră în Bucureştiul încins şi îi priveşte încruntată pe toţi. Dacă-i iese ce şi-a propus, şi dacă lui Bogdan Grigore Apetri i-au ieşit suspansul şi profunzimea personajului, las la interpretarea voastră.

De Alexandra-Maria Colţa

Catfish Henry Joost, Ariel Schulman Olanda, 2010

Privind acest film, ai senzaţia că tragi de coada unei creaturi al cărei corp nu se vede încă. Pare a fi coada unei pisicuţe, dar… Catfish este un documentar; nu despre un sat african uitat de lume, ci o desfăşurare de evenimente ce începe cu împrietenirea lui Nev, fotograf din New York, cu Abby, o fetiţă din Michigan, pe Facebook. Nev se împrieteneşte și cu oameni din lista de prieteni a lui Abby, mai ales cu sora ei vitregă, Megan, frumoasă şi artistică, ce mai, o zână! Încurajat de fratele său şi de încă un prieten, Nev încearcă să descopere mai mult despre „Familia Facebook”. Când cei trei doresc să le vadă în persoană pe Abby şi Megan, creatura metaforică începe să alunece uşor din umbră şi ceea ce descoperim este... pe cât de uman, pe atât de contrariant.

De Ina Ionescu Ashes and Snow Gregory Colbert SUA, 2005 Proiectul artistului Gregory Colbert reprezintã punerea în scenã a unor momente intense şi importante spiritual, ce au ca subiect comuniunea perfectã dintre om şi naturã. Filmul (proiecţie 35 mm/60“), cuprinde imagini superbe care se succed extrem de lent, nefiind editate sau prelucrate în niciun fel; scenariul redã naşterea – evoluţia şi reîntoarcerea în naturã a omului ca simbol de existenţã, unde animalele devin pe rând acompaniatori, protectori şi prelungiri ale trãirilor afective într-un mediu compoziţional – mistic. Fragmente din film sunt transpuse ca un veşnic dans între elemente statice sau mobile (cu roluri inversate între animale şi oameni), şi sunt concluziile unor meditaţii spirituale, ca o împăcare cu sinele şi ca răspuns general al tuturor întrebãrilor şi luptelor interioare umane. Pentru Gregory Colbert, aşa cum mãrturisea, oamenii şi animalele sunt niste capodopere ale naturii. Filmul este, fãrã exagerare, una dintre cele mai bune proiecţii artistice, reuşind sã trasmitã mesaje subliminale dar cu un mare impact emoţional.

De Georgiana Drăghiciu 18 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Alex Gâlmeanu e fotograf de 13, aproape 14 ani. A fotografiat orice: „campanii publicitare, campanii electorale pentru foşti şi actuali preşedinţi. Am fotografiat aurolaci în canale, iar între astea două orice. Nu cred că mă feresc să fotografiez ceva.”. Deci ştie că o fotografie înseamnă mai mult decât vezi tu, mai mult decât ţi-ai planificat să arăţi, mai mult decât ce poate o simplă combinaţie de megapixeli să-ţi înfăţişeze. de Alexandra-Maria Colţa Foto: Alexandra Sandu

O fotografie = 1000* de cuvinte? Words: 6 În aceaastă fotografie este Alex Gâlmeanu. Înainte de şedinţa foto mi-a spus: „Habar n-am ce să fac în faţa aparatului de fotografiat. Ştiu cam ce ar trebui să fac în spatele lui. Dar cred că în faţa aparatului o să fiu mai degrabă un om normal, poate prea normal.” Am dat drumul unui panou gri-grafit în spate. Am aprins o singură lumină care să-i pice exact pe trăsături. Poartă un tricou alb, simplu, pentru care poţi să te gândeşti la sute de mesaje care să-l inscripţioneze. Dă indicaţii legate de plasarea luminii, priveşte în sus, în jos, îşi acoperă ochii cu mâinile, se uită în obiectiv. Click. De aici nu mai poţi schimba nimic. Poza a fost făcută, punctele de focalizare au fost fixate. Aşa rămâne pe cardul de memorie şi pe pagina revistei. Cât de normal şi natural este? Cine este persoana normală Alex Gâlmeanu, a cărui semnătură o vezi sub zeci la sută dintre fotografiile revistelor? La 32 de ani abia împliniţi, are acea privire a unui om care a trecut prin multe, care a cunoscut mulţi: „Asta e o problemă. Cu cât cunoşti mai mulţi oameni, mai multă lume, cu atât ai tendinţa să devii mai retras, mai izolat. E foarte ciudat. Uneori e bine să cunoşti mai puţini oameni şi ăia să fie prieteni apropiaţi.” Îţi poţi da seama că este destul de relaxat. Ştie că fotografia este pasiunea lui, job-ul, modul de viaţă. Ştie că asta înseamnă şi noroc: „Cred că sunt un om norocos şi cumva lucrurile s-au potrivit.” A crescut într-o familie în care fotografia nu era ceva nou. A avut prima fotografie publicată în 1993 în revista „Salut!”, chiar dacă fără semnătură sub. Apoi dintr-o publicaţie în alta, nişte fotografii pentru reclame, şi-a format un business, un studio, echipamente, angajaţi. Din acest motiv se ocupă intensiv de proiectele comerciale. „Procentul de proiecte comerciale este, din punctul meu de vedere, justificat, din perspectiva business-ului pe care îl am, care este singurul job, singurul mod în care îmi trăiesc viaţa, în care îmi câştig bani, nu am altă sursă de venit. Însă cred în continuare că fac prea multe proiecte comerciale.” Totuşi nu este ca un job normal, de dimineaţa până după-amiaza, după care uită de fotografie. „Nu vreau să muncesc de la 9 la 5, nu vreau să aştept ziua de salariu. Nu vreau să urăsc lunea pentru că vine după duminică. Nu vreau să îmi iau concediu şi să am un număr limitat de zile în care să pot face asta. Casa şi proprietăţile le consider ca fiind lucruri de împrumut, nu le iau cu mine în mormânt, nu mă fac mai deştept sau mai frumos. În rest sunt un om normal.” Words: 459 Din fotografie îţi dai seama că Alex Gâlmeanu este raţional. „Am luat o decizie la un moment dat. Fotografiez în general ceea ce pot înţelege. Lucrurile pe care nu le înţeleg cred că nu ar trebui să le fotografiez pentru că

oricum aş face-o, aş fotografia prost, chiar şi pe bani. Aşa că mi se pare esenţial să le tratez în felul ăsta. Înţeleg lucrurile, ok, mă implic, le fotografiez. Nu le înţeleg, stau deoparte, încerc să le înţeleg, şi după ce le înţeleg, trec mai departe.” Din acest motiv nu face poze tot timpul. Deşi îşi ia mereu aparatul cu el „E o mică filosofie în care am intrat, nu ştiu dacă are vreo coerenţă. Întotdeauna îl iau cu mine, cu un singur obiectiv, unul de 35 mm, ce-mi place foarte mult. Camera şi obiectivul, atât. Dacă văd ceva interesant fotografiez, dacă nu văd nimic interesant, nu-mi pare rău că l-am cărat pentru că nu ăsta e scopul. Scopul e să îl car, nu să fotografiez. Să-l car până în momentul în care nu-l mai simt. Aşa cum ai o haină pe tine. Există câteodată un moment în care te obişnuieşti atât de mult cu lucrurile pe care le porţi, încât ele fac aşa un pic parte din tine. Cred că ăsta e ultimul experiment pe care îl fac. Să nu mai simt greutatea aparatului de fotografiat, să îl am în permanenţă aproape.” Ce-ţi mai poate inspira fotografia asta? Că Alex este un om răbdător? Da. Că este foarte de treabă? Este foarte calm, dar în acelaşi timp, colecţia lui de fotografii are imagini care te şochează, te emoţionează până la lacrimi, te fac să zâmbeşti. Este o persoană spontană. Îi place să surpindă acele momente irepetabile. Asta urmăreşte şi în fotografii: „Cred că mă pasionează destul de mult ideea de a fotografia ceva ce nu mai poate fi fotografiat dupaia. Cum ar fi o expresie, un anumit zâmbet, o anumită situaţie, o anumită umbră, o anumită lumină, sunt de multe ori anumite lucruri ce sunt acolo, în momentul ăla, în secunda în care tu apeşi pe buton şi nu vor mai fi niciodată. Alea mi se par valoroase. Mi se par valoroase pentru că sunt imposibil de reprodus.” Îi place noutatea. Deşi e nostalgic după film şi foloseşte din când în când aparatul analog, e conştient că „nu mai există cale de întoarcere. Odată pornite lucrurile pe drumul ăsta, vor merge pe drumul ăsta.” Îi plac „absolut toate gadget-urile din lume inutile sau utile” şi le-ar cumpăra pe toate. A încercat la un moment dat şi lucrul în plastelină. Aleargă constant. Se simte o persoană mai puţin orgolioasă ca acum 10 ani, dar crede că „există un fel de orgoliu creativ, un fel de orgoliu ce te face să continui, un fel de orgoliu ce te face să lupţi.” Aproape 1000 de cuvinte pentru o poză. Crezi că îl cunoşti? Crezi că este persoana normală care este şi în spatele aparatului de fotografiat? Nu ştiu. Nici el nu cred că este sigur. La şedinţa foto „mi-a plăcut, dar m-am simţit mai puţin credibil. Încă nu îmi dau seama dacă am fost eu sau o personalitate de faţadă.” Words: 1000 *doar acest fragment, inclusiv titlul şi nota de subsol.

Faza cu 1000 de cuvinte pentru o imagine este un clişeu fals. Pentru că o fotografie poate să-ţi declanşeze un singur cuvânt sau o reacţie, un sentiment fără nume. Tocmai ăsta e lucrul interesant. Că imaginea nu e cuvânt. Nu trebuie să fie. Este ceva ce a văzut fotograful, ce apoi a fost imortalizat pe un cip şi descărcat. Numai că tu, probabil, nu l-ai fi observat. Nu ai fi focalizat. Fotografiile lui Alex Gâlmeanu au valoare pentru că focalizează ceva, îţi arată lucruri pe care el le vede şi, dintr-un motiv sau altul trezesc acolo undeva un sentiment, o idee sau, fie, un cuvânt şi le observi din 1000 de alte fotografii. Pentru că unele au o valoare comercială foarte apreciată de presă. Sau pentru că au un impact social. Ori sunt un „Stop” în faţa timpului.

Alex Gâlmeanu şi timpul. Timpul este singurul lucru pe care nu-l mai poţi recupera. În rest poţi recupera orice. Asta e timpul. Trece. Nu am timp să realizez tot ce vreau. Din 2 motive. Unul dintre ele, cel evident: este prea puţin timp. Al doilea este că uneori se întâmplă, şi nu am de ce să nu recunosc asta, să nu reuşesc să-mi folosesc timpul exact aşa cum trebuie şi am nişte remuşcări în privinţa asta. Mi se pare că am pierdut prea mult timp pe care îl puteam investi în lucruri de care să fiu mândru. Dar uneori, până şi pierdutul timpului are un sens în context. Cred că nu poţi să faci lucruri tot timpul. La un moment dat trebuie să te opreşti şi să te uiţi la ce-ai făcut, la ce vrei să faci în următoarea perioadă, la cum te simţi sau la nimic, pur şi simplu. Cred că e o performanţă să stai şi să nu te gândeşti la absolut nimic. E fabulos, dar nu ştiu dacă poţi vreodată. Am înţeles că există nu ştiu ce terapie tibetană în care stai pur şi simplu o săptămână şi nu te gândeşti la nimic sau te gândeşti la un singur cuvânt pe care îl răstălmăceşti în mii de feluri, se pare că nu pot să fiu bun la toate (râde). Cât îmi ia să fac o fotografie? Undeva între a 8000-a parte de secundă – cam ăsta e cel mai scurt timp – şi luni sau ani. Adică poţi să faci o fotografie bună dintr-un singur click. Practic, poţi să mergi pe instinct, dar există situaţii când trebuie să munceşti foarte mult pentru o poză. Trebuie să aduci foarte multe elemente, să se potrivească toate într-un context fericit, depinde de la o şedinţă foto la alta. În portofoliul meu, din suma de fotografii ce îmi plac suficient de mult încât să le ţin aşa mai aproape de mine, pe website, sunt fotografii din ambele situaţii. Fotografii pentru care am muncit o săptămână şi fotografii pentru care am muncit a 8000-a parte dintr-o secundă.

Alex Gâlmeanu şi muzeul de fotografie (www.muzeuldefotografie.ro) Este incredibil de straniu, într-un fel trist că am descoperit numele ăsta de website liber. Nu ar fi trebuit să fie liber. Ar fi trebuit să fie ceva acolo. Ar fi trebuit să existe chiar un muzeu fizic al fotografiei româneşti sau nu neapărat româneşti. Ceea ce am făcut eu este un website, nu este un muzeu. Este o dorinţă aşa, mai mult sau mai puţin declarată, de a declanşa câteva idei, câteva acţiuni din partea unora ce chiar ar putea fi în stare să facă un muzeu adevărat. Am într-adevăr o pasiune pentru fotografie veche aşa cum am o pasiune pentru fotografie. Sunt aşa, la nivelul meu, şi un mic colecţionar, fără a avea neapărat piese foarte importante sau scumpe, ci lucruri ce-mi plac mie şi am reuşit să le adun din diverse surse. Multe dintre ele sunt publicate acolo (pe site – n. r.). Dar se pare că este o iniţiativă ce are succes în sensul în care există peste 15 000 de follow-eri pe comunităţile astea online, vizitatori aproape 1000 pe zi, adică e un trafic important pentru un website până la urmă de nişă.

Alex Gâlmeanu şi stereotipurile Da, o mare parte din fotografiile pe care le fac surprind o situaţie ideală, îmi e greu să îi spun minciună pentru că nu e chiar aşa. Fotografia comercială în diversele ei forme vinde o scenă ideală, aspiraţională sau şocantă. Ne asumăm că lucrurile nu există în realitate. Din păcate există oameni ce sunt vrăjiţi de aceste scenarii şi îşi pierd identitatea. Devin consumatori cu idei împrumutate, îşi cumpără case şi mobilier direct din catalog, sunt la modă, nu ies dacă pe haina lor nu scrie nu ştiu ce brand. Devin scalvi ai consumului, ai shoppingului. E o joacă socială luată mult prea în serios. Este o industrie ce leagă într-o conspiraţie mondială revistele de producătorii de haine şi accesorii, de organizatorii de petreceri, de vânzătorii de alcool şi de industria de turism. Conspiraţie în care fotografia acţionează ca un liant. Dacă îi întrebi pe bărbaţi ce vor cu adevărat îţi vor spune că este vorba de maşini scumpe, case mari şi multe femei frumoase, iar dacă le întrebi pe femei, lucruile se rezumă la genţi, pantofi, haine şi călătorii. Sunt foare mulţi ce cred că „Sex and the City” există în realitate, iar scenariile astea îi lasă fără identitate, cu personalităţi superficiale standardizate. Un fel de IKEA socială.

Alex Gâlmeanu şi retuşurile Cred că dacă faci fotografie, trebuie să te bazezi pe foto-grafie, adică desen cu lumină. Adică un obiectiv, un material fotosensibil şi lumina ce intră prin ea. Adică ar fi deontologic ok ca mai toate lucrurile să se întâmple în faţa aparatului de fotografiat şi mai puţin în spatele aparatului de fotografiat, în retuş. Pe de-altă parte, e o discuţie foarte lungă despre ceea ce înseamnă retuş. Retuşul nu începe în faţa calculatorului. Asta este o idee modernă şi foarte actuală. Retuşul începe cu machiajul. Ăla e un retuş. Când omul din faţa aparatului de fotografiat are un strat de pudră, de fond de ten, el nu mai e acelaşi. E retuşat. Ce mi-e că ai făcut asta atunci, ce mi-e că ai făcut asta după. Sigur, există un retuş pe care nu-l poţi face fizic. Nu poţi face un om mai slab. Uite, discutam cu cineva despre o idee aşa extremă. A alege unghiul potrivit pentru o anumită persoană înseamnă un retuş. Fără discuţie. Dacă eu mi-am poziţionat camera în aşa fel încât să-l avantajez pe omul acela şi evident că fac asta la fiecare şedinţă foto, ăla este retuş. Nu e persoana aia acolo, ci este persoana fotografiată din unghiul cel mai potrivit ei. Asta înseamnă că există o multitudine de alte unghiuri nepotrivite. Alegând unghiul potrivit am făcut un retuş pentru că le-am eliminat pe celelalte. Aşa că retuşul începe de fapt foarte foarte devreme în procesul ăsta fotografic. Nu începe cu calculatorul, cu Photoshop-ul sau cu alte procedee tehnice. Aia e ultima etapă din multe altele. Există filtre pe care le pui în faţa aparatului de fotografiat, există poziţionarea luminii pe care o pui în aşa fel încât lumina aia să însemne ceva sau să-l avantajeze mult pe cel pe care-l fotografiezi. Ăla e tot retuş. Să nu fie retuş ar însemna să fie toate lucrurile aşa, picate din cer, dar din momentul în care ai gândit ceva în favoarea celui pe care îl fotografiezi, e retuş.

Alex Gâlmeanu şi Aleksander Kwaśniewski Să-ţi zic o experienţă interesantă pe care am avut-o cu fostul preşedinte al Poloniei, Aleksander Kwaśniewski. Eu o fotografiam pe soţia lui într-una din vilele de le Primăverii. Şi cumva am făcut de am întârziat la şedinţa aia. Evident a trebuit să fim controlaţi de SPP, în toate bagajele, că aşa e protocolul. Asta a amplificat oarecum întârzierea. Apoi am adunat toate echipamentele pe care le-am desfăcut în faţa agenţilor de pază în rucsace, aşa cum am putut. Aveam un asistent cu încă un coleg de la o revistă, mi-am luat stativul pe umăr şi am tulit-o prin curte cât se putea de repede, să ajung la ceea ce trebuia să fotografiez. Din sens opus aşa înconjurat de nişte oameni, dar cu o oarecare discreţie, de la o foarte mare depărtare aşa, mă întâlnesc cu un domn, mic de statură, îmbrăcat cu un costum negru impecabil, el tot aşa, impecabil, iar eu cu stativul pe umăr, nişte blugi semi-prăfuiţi, cu bascheţi, semi-transpirat, căram tot felul de fiare cu mine. Ne întâlnim. Eu spre el, el spre mine. Am văzut nişte oameni prin stânga, dreapta, destul de nervoşi aşa, nu înţelegeau ce se întâmplă, probabil că nu fuseseră anunţaţi că „trece fotograful prin curte.” Şi plin de ţevi, de genţi, trec pe lângă omul ăla, ne oprim aşa un pic, faţăîn-faţă, îi zic: „Salut!”, el: „Salut!”, mă întreabă ce mai fac, îi zic ce mai fac, în engleză, am schimbat aşa nişte cuvinte preţ de 10-15 secunde, a trecut pe lângă mine, a urcat într-o maşină eu m-am dus mai departe, mi-am făcut şedinţa foto, apoi am aflat că el era preşedintele Poloniei. O întâmplare.

Oh!

Mulţumim norului de cenuşă din aprilie care i-a amânat pe We Have Band pentru noiembrie. Aşa am putut să-i întâlnim, să vorbim cu ei 3 (Darren Bancroft, cuplul Thomas şi Dede WP). Am aflat că le place România, să mănânce costiţă de porc de la un restaurant autohton, vor ca oamenii să danseze pe melodiile lor şi mai au puţin până la vacanţa post albumul de debut. Oh yeah! De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu Foto: Ina Ionescu rAM: Cum a fost primul gig in Bucureşti? THOMAS: A fost tare! Primul nostru gig in România a fost uimitor. A fost acum aproape un an şi jumătate, eram destul de noi, nu cântaserăm prea mult în turnee şi am venit aici şi ne-am simţit foarte bine! Publicul a fost foarte entuziasmat. Am stat două nopţi aici, chiar ne-a făcut plăcere. Ne pare bine că ne-am întors. Deci şi voi sunteţi nerăbdători până la concertul de mâine. Thomas: Da, clar. Sper să fie cel puţin la fel de bun ca data trecută. Acum avem un toboşar cu noi, aşa că showul s-a schimbat puţin. E bine că putem face ceva puţin diferit faţă de ceea ce făceam anul trecut. Legat de asta, noul tobar este un membru permanent al formaţiei? Thomas: Ei bine… nu. Darren: Nu tocmai. El este de fapt membrul unei alte formaţii, este de la Micachu & The Shapes, o trupă chiar bună din UK, de la Rough Trade Records. Ne cunoaştem de ceva vreme, formaţia lui e undeva între albume, aşa că pentru o vreme cântă cu noi. Pe urmă vom lua pe altcineva la tobe, e o chestie flexibilă. Dede: Live, vom avea permanent un tobar, dar nu o

persoană anume… Thomas: Persoana se va shimba. Se va schimba în permanenţă… Aţi cântat în ţări foarte diferite, din punct de vedere cultural. Vedeţi România ca pe o destinaţie „exotică”? Thomas: Cred că da. De obicei, odată ce ai fost într-un loc, când vii a doua oară ştii deja la ce să te aştepţi… deci venind astăzi a fost ceva mai puţin „crazy” decât data trecută. Data trecută când am venit în România foarte spontan a fost foarte tare. Dar cred că încă e exotic, desigur. E departe de casă, este o cultură oarecum diferită şi e minunat să venim aici. Cum vă petreceţi timpul aici? Aveţi vreun loc preferat? Darren: Da! Este un restaurant care ne place foarte mult. Am uitat cum se numeşte!

Dede: Trebuie să aflăm cum se numeşte. Ni s-a promis că o să mergem şi mâine să mâncăm acolo pentru că ne-a plăcut foarte mult mâncarea. Darren: Costiţe de porc. Dede: Porc, da. Darren: Am fost să vedem şi clădirea aia foarte mare care are un muzeu mare înăuntru şi Parlamentul. Dede: Casa Poporului. Am văzut o expoziţie foarte bună, am băut o cafea şi am admirat priveliştea care era drăguţă. A fost o zi frumoasă în aer liber. Aţi ascultat vreo formaţie românească? Thomas: Îi ştim pe cei de la The Amsterdams, când am venit data trecută am petrecut ceva timp împreună. Darren: Am fost chiar la studioul lor, nu? E undeva într-un subsol, ne-au cântat nişte piese, a fost drăguţ. Dede: Am cântat şi noi cu ei! Darren (către Dede): Oarecum, la percuţie… tu ai cântat cu ei! Thomas: Deci mă tem că The Amsterdams sunt singura formaţie pe care o ştim. Darren: Nu ştim alte formaţii româneşti. Pe cine ar trebui să mai ascultăm? Alexandra: Mâine îi veţi avea pe Yelllow în deschideere. Thomas, Dede: Ok, o să-i ascultăm. Majoritatea formaţiilor româneşti aleg să cânte în limba engleză. Ce părere aveţi despre asta? Thomas: Cred că e ok… bine, evident că e păcat că oamenii simt nevoia să cânte în altă limbă pentru a transmite ceea ce vor. Dar engleza este o limbă dominantă, e şi influenţa culturii americane… nu este ideal dar e oarecum previzibil. Dar asta nu înseamnă că nu se poate produce muzică bună şi în limbile native. Darren: Poate e mai bine să încerce un mix. Pentru noi este evident simplu (fiind britanici), dar artişti precum Sigur Rós sau Björk le amestecă, şi mi se pare foarte tare. Nu zic că toată lumea susţine că ar trebui să cânţi în engleză, dar este

clar că dacă o faci şi eşti o formaţie românească, poţi comunica nu numai cu englezi, dar şi cu spanioli sau portughezi, pentru că este o limbă vorbită în foarte multe părţi. Voi aţi cânta în altă limbă? Thomas: Nu chiar. Pe una din piesele noastre cântăm puţin în rusă, pe care Dede o interpretează live. Deci avem puţină rusă. În afară de asta… Dede (către Thomas): Tu trebuia să cânţi „Oh!” în franceză! Thomas: Nu a sunat cum trebuia, aşa că am renunţat. Dede: Ar trebui să încerci! Thomas: Poate… Darren: Dacă unul dintre noi ar vorbi fluent altă limbă, sau s-ar fi născut în altă parte, am face-o cu siguranţă, dar suntem cu toţii născuţi în Anglia, aşa că… Sunteţi cu toţii foşti angajaţi ai EMI. Lucrul acesta v-a influenţat cariera muzicală? Darren: Sincer să fiu, chiar deloc. Este doar un loc unde am lucrat. Este un lucru foarte obişnuit, de exemplu actoria, dacă eşti actor probabil găseşti un job pe un platou de filmare, dacă eşti artist, probabil găseşti unul la o galerie. A fost foarte distractiv şi interesant, dar industria muzicală este foarte diferită faţă de cum era cum cinci ani sau zece ani, şi dacă te implici în speranţa că în felul acesta îi vei afla secretele, din păcate vei avea un şoc foarte repede. Trebuie pur şi simplu să o faci (n.r. - muzica), să o trăieşti, şi nimeni nu te poate învăţa cum să scrii piese bune, asta cu siguranţă. Numai dacă faci o şcoală de muzică. Thomas: Da, cursuri de compoziţie, un curs cu unii dintre cei mai buni compozitori, ei te pot învăţa! Darren: Poate trebuia să facem asta! Dar nu cred că EMI a avut vreun efect real asupra muzicii noastre. Cum aţi descrie primul vostru album pentru publicul din România? Thomas: Reprezintă toate lucrurile care preocupă We Have Band, tot ce am făcut de la început până la un anumit moment, pentru că este un fel de combinaţie a tot ceea ce ne-a inspirat şi tot ce am simţit că trebuie spus şi înregistrat. Melodiile sunt dansabile, albumul are părţi bune, părţi mai puţin bune şi credem că este destul de variat, nu credem că este neapărat acel gen de electro-pop la care se aşteptau oamenii după apariţia single-urilor, este puţin mai mult decât atât. Este prima noastră încercare şi sperăm ca următorul să fie mai bun, cel de după şi mai bun, aşa că vom face ce fac toate formaţiile, vom face cea mai bună muzică pe care o putem face la momentul ăla. Darren: Reprezintă foarte bine ceea ce eram la momentul respectiv, nu? Cred că asta putem face, să sperăm că vom face ceva care va reflecta în mod sincer ceea ce eşti şi ceea ce simţi la momentul respectiv. Dede: Când am făcut albumul, totul era destul de privat şi de spontan. Şi aruncam idei împreună, pentru a ne cunoaşte mai bine ca formaţie. Şi cred că asta se vede în

album. Aveţi şi alte job-uri în afară de muzică? Thomas: Nu, în nici un caz. Am renunţat la job-uri acum mai mult de doi ani, şi de atunci am început să plecăm în turnee, să scriem piese şi să le lansăm. Suntem foarte norocoşi, am avut doi ani foarte buni. Darren: Căte show-uri am avut anul trecut? Thomas: Anul ăsta am avut cam 130. Am avut cam 130 de spectacole pe an, aşa că nu mai este timp şi pentru altceva. Dar ne putem plăti facturile, ne descurcăm. Dede: Suntem norocoşi că putem face asta full-time. Thomas: Da, e un privilegiu. Şi vă descurcaţi? Bănuiesc că este un efort destul de mare şi vă trebuie multă energie. Thomas: Da, şi simţim asta, acum suntem puţin obosiţi pentru că suntem în turneu din noiembrie 2008. Cred că formaţiile au foarte multă energie pentru a face lucrurile astea, dar la un moment dat ajungi într-un punct când te gândeşti că ai avea nevoie de câteva luni pentru a-ţi încărca bateriile. Şi momentul ăsta ar putea veni repede pentru noi. Dar e în regulă pentru că ştim că turneul se apropie de final şi încă avem multă energie pentru „ultima sută de metri”. Dede: Acum aproape o săptămână eram in Frankfurt, eram cu toţii extenuaţi, eram zombie. Dar când am urcat

pe scenă publicul era incredibil, şi am simţit ca şi cum le-am fi supt energia căpătând noi înşine energie pe care nu credeam să o avem. Asta ne-a făcut fericiţi, şi când eşti fericit vrei să faci spectacolul şi te bucuri de el, aşa că până la urmă am petrecut o seară extraordinară şi chiar ne-am dus la culcare ceva mai târziu decât ar fi trebuit. Dar ne-am simţit foarte bine. Dar alte hobby-uri? Thomas: Nu prea e timp pentru ele. Îmi place să joc fotbal, dar m-am accidentat chiar înainte de începutul turneului din 2008 şi de atunci nu am avut timp timp să fac operaţia pentru a-mi repara genunchiul. Deci acest hobby s-a dus. Darren: Facem şi multe lucruri amuzante. Lui Dede îi place să facă goblenuri. Thomas: Foarte rock’n’roll! Darren: Şi lucruri care îţi stimulează mintea, ne place să citim, tuturor ne plac mult filmele… Dede: Lui Darren şi mie ne place să facă puţină Yoga. Darren: Ascultăm de asemenea şi foarte multă muzică. Thomas: Cred că astea te stimulează, încearcă să te stimuleze. Ceva planuri de viitor? Thomas: Vom lansa încă un single de pe disc undeva prin decembrie, mai mult pentru a închide capitolul legat de acest album. După care o să scriem ceva nou şi o să intrăm în studio în anul care vine. Probabil o să mai avem câteva spectacole la începutul anului viitor, dar nu un turneu în toată regula. Pentru că oamenii deja au ascultat piesele astea de mult timp, am împrospătat spectacolul având tobe live, lucru care sună foarte foarte bine, ne place mult. Dar simţim că oamenii care ne-au văzut poate de două sau trei ori merită un material nou. Şi depinde de noi cum ne întoarcem mai mari şi mai buni în 2011. Am observat că majoritatea gig-urilor voastre au loc în cluburi, dar şi faptul că aţi avut multe apariţii la festivaluri

mari, cum ar fi Glastonbury. Ce preferaţi, scena undergorund sau pe cea mainstream? Darren: Deocamdată, savurăm schimbarea. Am fost în Berlin data trecută, unde am cântat de şase ori. Primele 5 spectacole fuseseră spectacole în cluburi, dar acesta a fost primul nostru concert în adevăratul sens al cuvântului, într-o sală calumea, şi a fost fantastic, cred că au venit 500 de oameni. Cred că începe să ne placă şi mainstreamul. Dar ne plac şi cluburile, ne-am simţit foarte bine cântând în cluburi şi este întotdeauna distractiv, este o modalitate foarte bună de a te face cunoscut în faţa a tot felul de oameni. Dar acum cred că ne place schimbarea. Thomas: Da. Am cântat la ceva festivaluri, în jur de 30-35 de festivaluri anul acesta, în locuri diferite. Ne plac foarte mult. Muzica noastră se potriveşte şi în cluburi, şi la festivaluri. Suntem foarte norocoşi că reuşim să cântăm în foarte multe locuri. Care este cea mai „nebună” chestie pe care aţi făcut-o pe scenă? Dede: Eu! Am intrat în public la un concert în Germania de curând, am dansat cu ei. Thomas: Ai trecut corzile! Dede: Chiar mi-a plăcut. Dădeam microfonul oamenilor dar ei erau „oh!”, nu îl vroiau, dar mie mi-a plăcut. A fost ceva spontan? Dede: Da, chiar a fost. Se dorea de la noi să cântăm mai mult şi nu mai aveam piese pe care să le cântăm aşa că a trebuit să le cântăm pe unele din nou, şi m-am gândit să schimb câte ceva. Am simţit că va fi mai amuzant, aşa că am trecut linia, da ăsta e cam maximum de spontaneitate la care pot ajunge. Thomas: De obicei încercăm să avem un show bun, să păstrăm energia… Darren: Show-ul este show pentru noi, îl facem, este mereu diferit, dansăm în moduri diferite, mergem în părţi diferite ale scenei. Nimeni nu îşi dă jos hainele pe scenă.

Deocamdată cel puţin. Muzica este foarte importantă şi nu simţim că trebuie neapărat să facem ceva sălbatic, că să cântăm bine. Vrem în schimb ca publicul să fie „nebun”, el joacă un rol important în treaba asta. Ceva experienţe neobişnuite în timpul turneului? Thomas: Da, chiar astăzi vorbeam. Anul trecut am fost în St. Petersburg, Crăciunul trecut în Miami, am fost în Australia, în nişte locuri extraordinare unde am făcut scufundări, am înotat în portul Sidney… o formaţie mai face chestii stupide şi avem nişte amintiri extraordinare legate de ultimii doi ani, ne simţim norocoşi. Am avut doi ani extraordinari. Şi e foarte frumos că ne-am întors aici, unul din locurile unde am venit iniţial care a fost cam „out of the box”, diferit, să ne întoarcem spre finalul turneului. Sper că va fi bine mâine, nu va fi clubul gol. Dede: Data trecută a fost foarte distractiv, publicul a fost foarte cald, dansau, erau foarte încurajatori, aşa că suntem nerăbdători să cântăm din nou, clubul este un loc foarte tare, abia aşteptăm. Aţi spus că este un loc diferit. În ce fel este diferit? Darren: Este diferit faţă de orice alt loc, dar nu ca şi când ar fi altfel decât restul lumii. Noi suntem norocoşi pentru că, dacă te duci undeva în vacanţă, nu prea ai ocazia să vezi oraşul, dar de fiecare dată când noi mergem undeva ne întâlnim cu promoter-ul care ne-a adus acolo, mereu te duc undeva drăguţ ca să mănânci, să bei băuturile locale… Suntem norocoşi şi cu concertele, pentru că putem cunoaşte oameni care chiar locuiesc în oraşe. Deci de fiecare dată este unic şi extraordinar, chiar dacă vorbim de aici, de Sidney, orice loc. Nu e vorba despre o comparaţie, ci chiar despre oraşul respectiv. Deci da, e minunat aici, ne place, ne place să întâlnim oamenii care locuiesc aici, să mergem cu metroul, orice, pur şi simplu să ne implicăm.

Integrale si , derivate Când am stabilit interviul cu Maria Mitu am spus că n-o să încep articolul cu „Elevă în clasa a XII-a în Colegiul Naţional „Sf. Sava”,...” și n-o să o întreb despre cum a fost să joace cu Marcel Iureș. Am pus totuși întrebarea asta ca o glumă de destindere. Și voi începe totuși să povestesc cum stă treaba cu liceul, pentru că trebuie. De Alexandra-Maria Colţa Foto: Ina Ionescu

e Maria Mitu am cunoscut-o când eu eram clasa a XII-a, la același liceu. Ne întâlneam în curtea în construcţie când eu plecam de la ore și ea tocmai intra, clasa a IX-a fiind, la orele din tura a doua. Era tipa aia slabă, cu părul ciufulit și șuviţe roșcate care afișa mereu un zâmbet larg care-ţi lumina un pic ziua post-chimie. O remarcasem în tricourile negre cu Metallica sau AC/DC și în grupurile mari și gălăgioase de prieteni de care era înconjurată în fiecare pauză. Intrase la clasa de bilingvengleză, aia cu cea mai mare medie pe ţară, unde ai zice că se face carte și se iese un om mare. Anii au trecut, eu termin facultatea, ea este la sfârșitul liceului. Eu deschid televizorul, ea este pe ecran. Am ajuns în momentul ăla în care o văd într-un outdoor sau într-un spot la televizor și spun: „Ah, o știu, am fost cu ea în liceu.”

O consecinţă a trecerii ăstora 4 ani de când o cunosc se imprimă totuși pe apariţia ei. Acum este o persoană mai matură, mai sigură pe părerile ei, dar la fel de zâmbitoare și detașată. Hainele negre sau hippie s-au ordonat într-o combinaţie de dungi alb-negru, părul lung – într-o tunsoare medie, cu breton scurt deasupra sprâncenelor, lucrurile despre care vorbește acum nu mai sunt doar muzica, școala, petrecerile, ci includ și filmul. Pasiune care nu s-a manifestat din clasa I sau de la prima vizionare a Titanic, ci a început mai târziu, când chiar a experimentat, pe propria piele, ce înseamnă să fii actor. Maria Mitu a debutat în scurtmetrajul Derby în regia lui Paul Negoescu. A fost de câteva ori proiectat la ICR. Este o poveste simpatică, obișnuită și recognoscibilă în

revistaartesimeserii • martie 2011 • 11

vieţile adolescenţilor care locuiesc cu părinţii. Cadrul e o bucătărie. Sună așa simplu pentru că a fost destul de simplu tot procesul. „Nu a fost casting. Paul m-a chemat pur și simplu, împreună cu o altă fată la o cafea să stăm de vorbă și dup-aia mi-a zis că avea scenariul în gând atunci și m-au întrebat și eu am zis da, de ce nu? Facem. Am lucrat cu un băiat care era mai mic cu un an decât mine, de la Liceul Lipatti. Eu n-aveam nici un pic de experienţă, dar rolul nu a fost greu, doar o conversaţie la o masă.” Filmările au durat 2 zile și „conversaţia” a adus nominalizări la Berlin și pasul 1 în film al Mariei. Pasul 2 – și deja știe toată lumea – În derivă. Serialul cu rădăcini americano-israeliene căruia acum i-au crescut și crenguţe românești, cu activitatea specifică societăţii moderne – mersul la psihoterapeut (dar nu și la noi în ţară, încă) – cu Marcel Iureș în rol principal și alte nume sonore: Vlad Zamfirescu, Maria Dinulescu, Tamara Creţulescu. Maria Mitu este gimnasta Diana, cu gânduri de suicid și cu parenting issues. Și cu asta se încheie descrierea serialului din partea mea. Descrierea mai interesantă aparţine Mariei, care consideră că producţia HBO „e un serial care îţi pune întrebări. E și static, se bazează doar pe dialog și pe conversaţie și totuși lumea se uită, ceea ce e bine. Într-un fel contrazice ideea că în România nu se poate face un film bun.” Ea crede că serialul reușește să ridice un pic standardele, să atragă totuși din ce în ce mai mulţi români către genul ăsta de televiziune/producţie cinematografică și asta nu poate fi decât ceva pozitiv. Intrăm în detalii în povestea serialului și a experienţei de pe platou și de dinaintea lui. Maria

mă privește puţin ciudat și zămbește când nu poate intui ce reacţie o să am când îmi spune că nici nu a simţit că a muncit lunile în care a lucrat la În derivă. „Mă uitam la un episod cu mine – ăsta ultimul mi-a plăcut cel mai mult dintre toate – în care plângeam acolo și încercam să-mi aduc aminte cum era și nu pot. Nu pot să spun ce făceam. Când regizorul spunea «Stop» și terminam dubla eu nu puteam să zic ce am făcut. Într-un fel sună ciudat dar intram într-un fel de transă în care aveam mintea goală și nu mă gândeam la nimic și nu știu de unde veneau toate stările și reacţiile și unde se duceau. Și d-asta eu nici nu pot să spun că am muncit când am lucrat acolo pentru că nu mă chinuiam, aveam senzaţia că nu fac nimic, efectiv.” Pentru că nu am fost prea uimită sau prea dezorientată, Maria a continuat: „acum dacă mă uit cum a ieșit, nu era ca și cum eram singură și aș fi ţinut un monolog, ci comunicam și reacţionam la ceea ce zicea Marcel. Eram parcă într-o bulă. Dădeau «Acţiune», apoi «Stop», iar după n-aveam nici o problemă. Mâncam, râdeam, beam un pahar cu apă, încercam încă o dată, mergeam mai departe și din nou intram într-o bulă. Poate acum n-o să mai îmi iasă, cine știe.” Destul de ușor i-a fost și la casting. Nu era nici o presiune din exterior, nici o speranţă așa puternică din interior. Nici nu își imagina că va câștiga în urma castingurilor, era doar o încercare care deja conta mult pentru ea prin simplul fapt că a început-o. „Toţi au fost încântaţi de cum a fost la casting și mă întrebau dacă am emoţii; și Marc (n.r. – Marc Lorber, producător general) de la HBO America mă întreba dacă am emoţii și îi spuneam că n-am. Probabil dacă aș fi terminat facultatea de câţiva

ani, nu mai jucasem nimic de mult timp, aș fi venit așa cu mari speranţe, Doamne-ajută să iau, să mă primească, am nevoie de bani, vreau să joc să mă vadă lumea. Dar nu a fost așa și oricum sper să nu fiu așa la nici un alt casting la care mă voi mai duce, oricât de mult mi-aș dori, să uit cât de mult îmi doresc și pur și simplu să fie așa, relaxat.” Deci așa a promovat testele și a primit rolul. Mi le spune cu o modestie sinceră, nu cu entuziasmul bieberian de vedetă adolescentă întâlnită cu succesul. Nu vede rolul ei din În derivă ca o „pecete” pe tot restul vieţii, ca un Kramer din Seinfeld care nu poate scăpa de numele și personalitatea personajului nici în alte filme. Totuși, recunoaște că poate rolul și problemele prin care trece Diana din serial pot reprezenta o „emblemă” – cum a fost zis prin alte interviuri – pentru tinerii din România și de peste tot. Adică probleme asemănătoare întâlnite de adolescenţi cu părinţii, cu conflictul între generaţii, cu temeri și frici de ratare, de lipsă de atenţie sau de iubire, de sentiment de singurătate. „Rolul e un caz excepţional. A fost episodul cu mama cu care Diana s-a purtat foarte urât, a zis niște chestii nasoale de genul «Nu meriţi să fii mamă». Într-adevăr și părinţii se victimizează, dar se întâmplă des așa să nu știe cum să se poarte și când departe e prea departe, când prea aproape e prea sufocant și probabil n-o să știe nimeni niciodată, și nu vom ști nici noi, când o să fim părinţi, cum e mai bine. E tricky.” Apropo de relaţia cu mama, Maria își amintește cu plăcere de colaborarea cu Clara Vodă, care a jucat rolul mamei ei și în Derby. „Toată lumea a zis că am comunicat foarte bine și chiar se simţea că e ceva cu noi, că ne înţelegem bine. Că totuși se simte la mamă și fiică o legătură puternică, o anumită energie și asta fost foarte frumos.” O înţelegere la fel de frumoasă a fost și prietenia cu Ivana Mladenovici. Atât de faină încât Maria a renunţat la o plecare în Paris pentru a juca în scurtmetrajul ei, Skin. Ăsta este pasul 3 în film, un proiect pentru facultate al Ivanei pentru care a lucrat o săptămână și ceva, a plecat până la Giurgiu, a văzut ce-a ieșit și a admirat mult ideile ei și stilul mai nonconformist de film pe care îl are. Deși nu poate să rezume, să scrie pe puncte ce a învăţat de la serial, Maria recunoaște că în practică și-a dat seama că a rămas cu niște cunoștinţe importante de film. A învăţat cum lucrează regizorii, și-a îmbunătăţit dicţia, înainte de un rol gândește cum ar reacţiona o persoană în mod firesc într-o anumită situaţie, toate astea însă aplicate pe propria viziune. Totuși vede trick-urile pe care un rol o poate pune la încercare: „Cel mai greu mi se pare pentru un actor, mai ales când vrea să joace pe cineva care se preface. Adică eu sunt personajul X care sunt tristă, dar vreau să mă prefac că sunt veselă. Și pentru că practic, tu ca actor în mod normal ești cum ești și trebuie să joci pe cineva care e trist, dar să se simtă că omul ăla e trist și să te prefaci că ești vesel, adică să nu fii numai vesel, să se simtă că ești și trist, să se simtă pe dinăuntru așa.” Deși e frig în cameră și Maria și-a pus fularul roșu la gât și-și trage mânecile, vorbește mult și pasionat despre

film. Despre ce înţelege ea prin film bun: „E o chestie în general valabilă după mine când vrei să joci, când vrei să scrii orice, film, povestire, roman, prefer o chestie care n-are nici o concluzie. Nu o povestire în care se vorbește despre ceva și la sfârșit, nu chiar așa ca într-o fabulă, dar tot mai mult sau mai puţin exprimă o idee din-asta ca o concluzie, că frica este rea, că nu face bine în viaţă, că e rău să-ţi înșeli nevasta sau e bine, că dragostea e cea mai importantă. Când spui prea mult mi se pare prost, nu mai dă loc de interpretări. Dar dacă vezi un film careţi lasă deschisă interpretarea și tu însuţi poţi să-ţi dai seama, să-ţi pui întrebări, e altceva. De fapt oricum nu poţi să răspunzi ce e bine în general. Nu e OK, e bine săţi lase așa cum e omul și cum reacţionează în anumite situaţii. Și când joci să nu arăţi prea mult, e nenatural.” Vorbind de filmele românești de anul trecut, Maria a povestit și de ce nu a impresionat-o Marţi, după Crăciun, de ce i-a plăcut finalul la Poliţist, adjectiv și că abia așteaptă să vadă Black Swan. Și trecem și la filmele nominalizate la premiile Oscar 2011 dar se uită nedumerită la mine și spune: „Nu prea știu ce filme străine de la Oscar am văzut.” Dar repede, își găsește scuza: „Prefer să le văd la cinema. Nu vreau să le fur de pe net. Îmi place să mă duc singură la cinematograf la filme la care sunt vreo 4-5 spectatori. Și la filme românești mă duc așa. Am fost la un film la care erau 4 oameni maxim printre care și un bătrân care părea așa că este un cinefil cult și a venit la film. Nu prea e public la filme românești. Nici măcar nu le fură de pe net. Oamenii dacă nici măcar nu vor să dea 5-10 lei pe un bilet la cinematograf, nici atât să dea 50 de lei pe un DVD. No way! Și de furat de pe net... la mai mare! Măcar să se uite.” După un astfel de îndemn râde cu poftă, cum rar o vedem în În derivă, dar cum o cunosc eu din liceu. Prietenoasă, caldă, curioasă și netemătoare să încerce lucruri noi. Se pregătește pentru Bac ca oricare alt elev de-a 12-a. Se descarcă puţin de oroarea subiectelor la română, a poeziilor lui Ion Barbu și a limitării libertăţii de exprimare în scris. Vrea să dea la actorie, dar se gândește să-și îngheţe anul, să poată să creeze, să descopere ce-și dorește cu adevărat, să se distreze și după, poate, să încerce și la Regie: „Aș vrea să am un an liber să mă plimb, cu o cameră cu care să filmez peste tot, să mă joc.”

revistaartesimeserii • martie 2011 • 13

coverstory

De Alexandra-Maria Colţa și Irina Vasilescu Foto: Alexandra Sandu

Sau despre pui, Carrefour, frici și serious shit. Marius Manole este actorul, rebelul, temătorul, afaceristul, emotivul, curajosul, ironicul, viciosul din spatele cortinei, din coada de la Carrefour, din emisiunea de pe postul naţional. Este toate astea luate de-odată, fără avertisment și fără pauze. Spune că nu trăiește în prezent, deși este omul momentelor schimbătoare de viaţă. Spune că îi este constant frică, deși frica este principalul fitil al vieţii și carierei lui. Spune că momentul cel mai frumos din teatru e pasul din culise spre scenă, transformarea dintr-un om „amărât” într-un personaj, „Când știi că trebuie să intri, și mai ai 3, 2, 1, și…”

…

ne apropiem de spatele Teatrului Naţional unde ne întâlnim cu Manole. Nu știm dacă am ajuns unde trebuie, dar imediat îl vedem din ușă, ne face un semn scurt și ne cheamă înăuntru. E intimidant, când te gândești câţi actori mari au pășit exact prin locul ăla, e luminat slab și e ceva de mers. Marius ne conduce repede, e „de-al locului”, mai aruncă niște saluturi în stânga și-n dreapta. Trecem prin culise și ajungem într-o sală întunecată, din care câteva reflectoare mai sparg bezna. Marius Manole spune că ne știe revista. A găsit-o într-o cârciumă, s-a uitat prin ea, a recunoscut câţiva oameni din teatru care-i sunt dragi și a luat-o acasă. Noi am spus că revista e doar de răsfoit, din cauza numărului limitat de exemplare, dar hei, el are voie. Ne bucurăm. Am început bine. Are părul aranjat într-o tunsoare până la maxilare. Câteva șuviţe îi intră în ochi. Are o privire obosită, un pic înceţoșată. Nu e ceva nou. Programul încărcat îl ţine într-o permanentă stare de oboseală de care încearcă să se protejeze. „Sunt și zile în care, din cauza oboselii, tu nu poţi să-ţi faci bine treaba în scenă. Că ești foarte obosit și nu mai ai putere. Și atunci intervine o tristeţe foarte mare. Pentru că-ţi dai seama că... nu e bine. Că trebuie să te mai și protejezi, ca să poţi dup-aia, tot tu, să le oferi oamenilor ceva de calitate. Să nu vină să vadă un mort pe două picioare, cu ochii înfundaţi în cap, care se chinuie să ragă niște cuvinte.” Acum vorbește puţin răgușit, dar cald și foarte clar. Poartă o cămașă bleu, pe sub un hanorac negru, lejer. Se așază pe marginea scenei. Bea dintr-un suc și își aprinde o ţigară. Fumatul – laitmotivul multor interviuri date. Că mereu ba se lasă, ba încearcă să se lase, ba tocmai s-a lăsat și se simte fantastic. Deocamdată nu s-a lăsat pentru că „fumez de frică. Mi-e frică să schimb ceva, că nu știu – dacă schimb ceva și-mi afectează diseară spectacolul? Dar dacă așa trebuie să fiu eu, și dacă mă schimb, se schimbă totul? Și dacă…?”. …Întrebarea asta i-a dat în repetate rânduri bătăi de cap. „Eu n-am cum să nu regret. Orice alegere pe care-o fac, dup-aia zic «sigur n-a fost cea mai bună alegere!»”. De când își poate aminti, s-a lovit mereu de dificultatea asta de a lua decizii. De multe ori e anunţat ce s-a hotărât pentru el. De multe ori amână pe mai târziu și se trezește cu faptul împlinit sau cu gazul tăiat. Totuși, nu i-a fost greu să aleagă teatrul. Din clasa I, de când s-a dus la teatru că la cercul de fotografie era plin, știe că asta e menirea lui, vocaţia lui. Și faptul că o știe, o crede până în adâncul oaselor, îl motivează să treacă peste greutăţi, peste oboseala foarte mare, peste eșecuri. „Sunt atâţia oameni în lumea asta care nu și-au găsit calea, care nu și-au descoperit talentul, care n-au nimerit la meseria pe care și-au dorit-o. Și lucrul ăsta, că eu am avut norocul imens să îmi descopăr de mic chestia asta mă-mpinge tot timpul să…” …Să joace în 36 de spectacole momentan. Adică 13-14 piese care se tot repetă pe la Bulandra, Teatrul Naţional sau prin alte teatre din ţară. Acum poate, că e tânăr. Nu-l deranjează prea rău că așteaptă prin gări friguroase până îi îngheaţă cafeaua în pahar, s-a obișnuit să facă

naveta cu trenul și să se bucure că mai prinde câteva ore de somn: „Jucasem la Timișoara, băusem câteva beri și mă dusesem cu trenul. Eram atât de obosit, nu mai dormisem cred că de vreo 2 zile și 2 nopţi. N-am găsit loc la cușetă, am adormit pe-o canapea. Aveam un telefon de la Zapp și bani într-un buzunar. Și dormeam. Și am simţit cum mă fură cineva. Am simţit clar cum îmi umblă în geacă. Și-aveam două opţiuni – să mă trezesc, sau să dorm în continuare. Și-am zis «hai, și-așa am prins un ochi de somn, e păcat...»”. Totuși nu vrea să continue în ritmul ăsta. Se simte obosit, încât îi e frică să nu îl doboare programul și să nu mai poată juca. Din cauza asta își va lua un „an sabatic”, în care nu se va mai implica în piese noi, va rămâne doar Yiuichi din Iubiri interzise, Egorușka din Sinucigașul, Lopahin din Livada de vișini, Borkin din Ivanov și celelalte 10-11 personaje. Cu toată promisiunea asta personală de a-și trăi viaţa și în afara scenei teatrului, o zi pentru Marius Manole este: „Când nu am repetiţii, mă trezesc, încerc să gătesc (uneori îmi iese, alteori nu), după care vin la teatru dacă am spectacol. Iar dacă n-am spectacol deloc, atunci toată ziua stau și încerc să văd și eu un film că nu mai apuc, încerc să citesc și eu că nu mai apuc, încerc să ies din casă puţin așa... Alţii se duc la plimbare, eu mă duc până la Carrefour... ăsta-i locul meu preferat (râde) de promenadă. Oricum, nu stau. Nu stau într-un loc; nu pot să stau într-un loc deocamdată.” Așa într-o continuă mișcare, în ritmul ăsta, nu are timp să se uite de sus la viaţa lui și să dea calificative. „Eu în viaţă nu văd nici întrun fel lucrurile, că eu nu prea văd viaţa. Eu, când plec acasă de la teatru, mă duc și mă gândesc pe drum ce-am făcut la teatru, acasă când stau mă gândesc ce-o să fac la teatru, pe drum repet ce am de jucat la teatru, iar la teatru... sunt la teatru.” Din cauza asta îl admiră pe Victor Rebengiuc pentru cum trăiește fiecare emoţie, fiecare rol cu bucuria unui copil, cum nu se poate plictisi de teatru și cum spune că nu are nevoie de nicio pauză: „Eu? Păi dac-aș face pauză, aș fi mort…” …Vocea îi coboară cu o tonalitate, își micșorează puţin ochii căprui într-un zâmbet, și-a dat părul după ureche și s-a așezat mai confortabil. E clar, e momentul să vorbim despre lucruri mai profunde. Despre adolescenţă. Studenţie. Despre teribilismele vârstei și consecinţele maturizării. Marius Manole este copilul maturizat prea devreme. A descoperit Teatrul Naţional din Iași din clasa a IX-a și de atunci stătea cu orele cu actorii de acolo, toţi mai mari decât el. Discuţiile se învârteau în jurul altor probleme decât temele nefăcute sau colegul enervant din prima bancă. Cu prietenii din teatru a băut prima bere. A văzut foarte mult teatru, a citit mult și toate astea l-au maturizat mai repede. Ca orice adolescent a trecut prin pragul alcoolismului. Era să fie exmatriculat în clasa a XII-a. A depășit problemele singur, le vede ca pe o experienţă necesară în formarea oricărui om. Și benefică totuși pentru că au fost atunci și nu mai târziu, încât să cadă în clișeul actorilor „boemi”, care-și dau banii pe un stil de viaţă boem, adică teribilist și plin de vicii narcotice și alcoolice. Nu. Marius Manole e adult, e mai stăpân pe el și pe viciile lui. Cu toate astea, urăște maturizarea. Urăște vocile care spun „Băi, nu poţi să te comporţi așa!

revistaartesimeserii • martie 2011 • 45

Ai 30 de ani, ce dracu’!”. Acum merge mai mult înspre copilărie, înspre jocul, libertatea, jemanfișismul unei vieţi nematurizate. Nu-i pasă dacă îl vezi stând pe o bordură sau pe jos în sala de teatru. Se revoltă când i se cere să fie altceva decât simte și este: „Nu nenică, spui ce gândești, cu toate riscurile! Că ce să-ţi ia? Boii de la bicicletă, banii de la bancă? Ce să-mi ia? E foarte…”

…

interesant la Marius Manole conflictul constant între frică și curaj. El este omul fricos, speriat de atâtea lucruri și totuși omul care nu se sperie să încerce, să plece din iubire la București fără nici un suport aici, să renunţe la un rol, să fugă cu trenul și să se întoarcă în aceeași dimineaţă, gata să-l înfrunte. „Toată viaţa mea așa a fost, o continuă luptă cu frica asta. Și cred că dacă te lași dominat de frică clachezi, și dacă încerci s-o înfrunţi, până la urmă domini. Dar într-adevăr, tot timpul la mine există o doză foarte mare de frică. Cu asta trăiesc, de fapt; partenerul meu cel mai bun în viaţa asta este frica.” Teama de ratare a unui rol îl face ca în fiecare spectacol să dea ce e mai bun și să-l joace ca și cum ar fi ultimul, singurul. Frica și necunoscutul dinaintea fiecărei piese devin pentru el „cel mai fenomenal lucru în teatru (și-mi pare rău că publicul nu poate să asiste la chestia asta) este momentul ăla, când actorul trece din culise, intră în scenă. Pasul ăla pe care îl face el. Mie ăla mi se pare absolut genial, pentru că îi vezi – voi nu puteţi să-i vedeţi – îi vezi, actori mari... sunt atât de mici în culise, și cu emoţii, și stau, săracii, și cu „Tatăl Nostru”, și speriaţi… Și dintr-o dată calcă în partea ailaltă. Și în pasul ăla, într-o secundă jumate, se-ntâmplă transformarea aia miraculoasă. Dup-aia te uiţi, spui «Domne, de unde și-a luat energia, puterea? De unde…? Că acum era terminat, vai de capul lui, și dintr-o dată a ajuns...». Pasul ăla dacă l-aţi vedea în culise, dacă aţi putea trăi în culise, e fantastic. Mie ăla mi se pare cel mai frumos moment din teatru. Pasul ăla…” …Pasul ăla important a fost și pentru carieră, tot determinat de frică și de curaj în același timp: întoarcerea la Brăila pentru rolul pe care credea că nu îl poate duce la capăt. Este mirat că a spus totuși povestea în alt interviu, poate și pentru că, mai demult, spunea multe lucruri doar după o bere sau două, lucruri pe care altfel i-ar fi fost greu să le spună. Altfel, zice el, era plictisitor în interviuri. Dar experienţa „Drept ca o linie” și alegerea: Brăila-Făurei-Iași au fost hotărâtoare pentru cariera lui și pentru actorul care e azi. Pentru că zi de zi Radu Apostol îi spunea că e un actor prost, pentru că locuia în teatru și auzea asta în fiecare moment, nu a mai rezistat și a luat hotărârea să plece. Pentru că la gară la Făurei a așteptat trenul de Iași. A văzut trecând trenul de Iași și s-a întors la Brăila pentru că „Da’ ce Dumnezeu, m-a făcut un rol pe mine? Eee…” …Eee, „Ambreiaj, frână, dreapta, stânga, ce poa’ să fie așa greu?” Așa sună povestea puţin ilegală, total amuzantă a lui Marius Manole – proprietarul unei mașini, dar nu și al unui permis de conducere, pentru câteva luni. Vorbește entuziasmat și noi întrerupem povestea cu câte un „Nu se poate!” urmat de câte un „Stai, că mai e” din partea lui.

46 • martie 2011 • revistaartesimeserii

Deși lui Marius îi este frică să meargă cu mașina, nu stă în dreapta șoferului, ci doar în spate, cu centură, a făcut școala de șoferi de două ori, fără a-și obţine carnetul la sfârșit. Totuși, și-a cumpărat o mașină după o filmare, cu 4 ore de condus la activ și a făcut și un accident, el fiind la volan. „Băusem vreo 2 beri și cineva pe platou a zis «Îmi vând mașina». Și eu, care eram acolo, am zis: «Da? Cu cât?». «3 500». Zic: «E, dacă era 3, o luam». «Ţi-o dau cu 3, o iei?». «Da». M-am dus, m-am culcat, și a doua zi m-a sunat omul. Zice – «Nu vii să-ţi iei mașina?». Eu: «...». Și am sunat-o pe Rodicuţa, o colegă: «Vino că mi-am luat mașină, s-o conduci tu până-n faţa blocului, că eu n-am carnet.» Ea mi-a răspuns: «Ești nebun?»...” În felul ăsta a ajuns mașina în parcare. Marius s-a lăudat și tatălui său cu noua achiziţie. După alte câteva ore de școală de șoferi, a urcat la volan și a condus spre o petrecere. Acolo s-a produs accidentul, nu grav, dar probabil costisitor pentru proprietarul mașinii lovită în bot cu spatele mașinii conduse de Marius Manole. Așa s-a întâmplat, de acolo au fost ajutaţi de alţi 2 martori ai evenimentului să ajungă totuși acasă de la locul petrecerii. După 7 luni de stat în parcare s-au mai gândit să o scoată la o plimbare, dar șoarecii umblaseră pe la motor. Și după toată experienţa de șofer cu mașină personală, Marius Manole a vândut-o înapoi celui de la care o cumpărase, cu 1000de euro mai puţin. „Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare fără momentele astea imprevizibile”, spune Marius aducându-și aminte întâmplarea asta și de spiritul lui antreprenor. „…am uitat să vă spun de asta. Sunt un mare afacerist. Dacă vreţi să vindeţi ceva cel mai scump, mie trebuie să-mi vindeţi. Dacă aveţi de vândut o foaie cu 10 lei, mi-o vindeţi mie, că eu o cumpăr. Orice. Dacă e și-n rate, m-aţi găsit. Ăla sunt.” Este adevărat. După ce ne-am terminat întrebările am așteptat în foaierul din spatele sălii de teatru. O încăpere ca un hol, cu o canapea și 2 fotolii din piele, o oglindă mare și 2 lămpi scoase din priză. Acolo viaţa de actor e ca a oricărui alt angajat în oricare alt serviciu. Vin colegi pe la tine care-ţi arată niște bijuterii din argint sau parfumuri sau electronice, cum a fost cazul acum. Marius Manole și-a cumpărat un aparat de ras, deși cam confuz privitor la cum se folosește. Revenim în sala de teatru unde de ceva timp este gălăgie. Se pregătește scena pentru piesa „Sinucigașul” din seara aia. Peretele din capătul scenei este pavat cu niște plăci argintii, metalice, pe care se află mai multe ceasuri. E un culoar strâmt mărginit de o ușă și un gard cu grilaj. Pe acolo se învârt inginerii de lumină, care strigă numere, aprind reflectoare, se urcă pe scară și mai scot un „Hai tataie! Hai că se poate!” perfect înregistrat cu reportofonul. Credeam că gălăgia o să fie deranjantă. Că n-o să ne mai putem concentra nici noi la întrebări, nici Marius la răspunsuri. El spune ceva despre nevoia de a se amuza, de a se relaxa actorii în teatru, de a nu fi speriaţi de rateuri și se oprește zicând către un loc nereperabil în sală: „E, îi frumos așa, Nicoleta?” pentru că Nicoleta cânta zgomotos în culise. E beznă de nici nu vezi întrebările sau reacţiile la întrebări. El continuă: „Așa ne distrăm noi în teatru, uite astea-s distracţiile noastre.” Totuși gălăgia

Încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fie ușa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Și că nu pot să îmi spun textul și lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.

nu a fost un obstacol. Marius Manole este actor și în culise. Și în drumul spre casă, și în Carrefour. După 10 ani de carieră, și-a format un oarecare automatism înainte de piesă, unul care vine natural pentru el. „Pregătirea începe de când te trezești dimineaţa. Sau chiar de când te culci seara. Că știi că a doua zi ai spectacol; nu neapărat faci ceva anume, dar îl ai aici, undeva, tot timpul. Orice faci în timpul zilei, că repeţi altceva sau că te duci la restaurant sau că stai acasă, sau că speli rufe, sau că gătești, tot timpul, undeva aici, mintea ta deja se pregătește pentru spectacol. Trebuie să știi că ai spectacol seara și, cu două ore inainte să fii la cabină, ca să scapi un pic de problemele tale de acasă, să uiţi că nu ţi-a ieșit puiul, să uiţi că te-ai certat cu iubita și să fii pregătit într-un fel…”

…

În care să dai ce-i mai bun în fiecare seară. Să nu îţi baţi joc de meseria de actor, de teatru și de public. Cu fiecare zi de muncă Marius Manole încearcă să schimbe câte puţin, să încurajeze disciplina care este „prima regulă a teatrului”, adică „încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fie ușa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Și că nu pot să îmi spun textul și lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.”

Teatrul înseamnă multe lucruri, chiar și experienţe traumatizante, obositoare pentru fizic și psihic. „Tencarcă, te-ncarcă. Și nu numai că te-ncarcă, dar dup-aia rămâi cu o energie așa, neterminată după spectacol. Și de-aia se-ntâmplă c-adormi pe la 4 dimineaţa sau 5, pentru că rămâi cu o încărcătură foarte mare. Și sunt spectacole grele, în care chiar dup-aia rămâi 2-3 zile cu o trenă așa.” Se gândește un pic și privește într-o parte în gol și apoi continuă cu o glumă, citându-l din nou pe maestrul Rebengiuc: „L-au întrebat: «Cum aţi intrat în pielea personajului?». El a zis: «Domne, am privit... am stat un moment, așa, l-am văzut că nu era atent, șiam intrat în pielea lui!»”. Totuși, pentru Marius Manole jocul actoricesc e o treabă foarte serioasă. Foarte grea, pentru că în teatru „te joci de-adevăratelea. Pe viaţă și pe moarte. Cum vezi copiii ăștia care se joacă-n parc, chiar copii mai mici, pe la 6 ani... Ei iau extem de în serios toate jocurile alea. Ei nu-și bat joc. Ei se supără, se enervează, se ceartă. Ajung să nu-și mai vorbească. Pentru că jocul e un lucru extrem de serios; jocul făcut, asumat, e un lucru foarte greu de făcut.” Foarte greu pentru că, deși când vezi un rol jucat bine la un actor te gândești că i-a fost ușor să simtă ca personajul, să aibă aceleași sentimente, trăiri, că poate a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Simţitul o fi ca mersul pe bicicletă, așa de greu de uitat și de ușor de refăcut din nou și din nou. E fix pe dos. Dacă te bazezi mai mult pe afectivitate, pe apropierea aleatorie faţă de un rol, asta poate duce la un mare eșec. Pentru că poate a doua zi, rolul ăla nu-ţi mai spune nimic. „Mă bazez în primul rând pe instinct, dar odată crescând așa, am învăţat că și raţiunea joacă un rol destul de important și e bine

50 • martie 2011 • revistaartesimeserii

să-ţi gândești lucrurile foarte bine, ca apoi să poţi să pui suflet în ele și să fie un lucru mare și bun și stabil. Dacă tu lucrezi numai pe bază de intuiţie, într-o seară s-ar putea să simţi, într-o seară s-ar putea să nu simţi. Și să ai un spectacol genial cu o seară înainte și a doua seară, când vine lumea să te vadă, să fii o pacoste.” D-asta spune el că teatrul este „ceva foarte imprevizibil, dar foarte bine controlat”, o luptă permanentă între instinct și control, între stabilitate și haos: „Știi cum e în actorie? E ca și cum tu te duci acuma și cineva îţi dă o veste proastă. Și tu nu știi cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aș fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu știi – că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, căncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu știi. Așa e în scenă.” Teatrul înseamnă și o parte importantă din viaţa lui. Pentru că știe că este menirea lui, pentru că îi place când primește mesaje de la oameni din public care-i mulţumesc pentru că simt că teatrul a schimbat în ei ceva, că au plecat altfel din sală, că aplaudă, că așa se simte mai puternic. Și se vede făcând asta, schimbând vieţi și jucând vieţi în timp ce-și trăiește viaţa lui, normală spune el, mulţi ani de-acum încolo. Atâta timp cât simte, cât e proaspăt și în formă. Atâta timp cât are de ce să facă meseria asta. Altfel, când l-am întrebat dacă ar fi ceva care l-ar putea face să renunţe la teatru, a făcut o pauză lungă. S-a uitat la mine și a spus un „nu” încet. Abia perceptibil. Pentru că este o întrebare care nici nu are nevoie de răspuns. Pentru că teatrul românesc a crescut cu Marius Manole și Marius Manole este adultul copilăros care a crescut cu teatrul.

Știi cum e în actorie? E ca și cum tu te duci acuma și cineva îţi dă o veste proastă. Și tu nu știi cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aș fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu știi – că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu știi. Așa e în scenă.

E MOMENTUL LUI De Alexandra-Maria Colţa Foto: Vlad Bîrdu

Bogdan Dumitrache e Boogie. Bogdan Dumitrache e fericit. Bogdan Dumitrache e actor. E gazdă. E cu noi, mai multe perechi de ochi şi urechi într-o cameră tapetată cu două tablouri mari din care acuarela iese în relief. E prezent, atent, când glumeşte, când stă serios, e sincer. E cineva şi în acelaşi timp foarte multe. Acum e timpul lui. E gata să înceapă povestea.

„Am stat pe gard şi am mâncat seminţe, am fost cercetaş, făceam cursuri de astronomie şi observam meteori, cântam la chitară, aveam părul lung, am frecventat Vama Veche.”

a premiera filmului Din dragoste cu cele mai bune intenţii de Adrian Sitaru am primit un afiş. Din colţul foii, surprins într-un salt este un leopard, simbolul premiului Locarno, care i-a fost decernat lui Sitaru pentru regie şi lui Dumitrache pentru cel mai bun actor în rol principal. În partea de sus este o pacientă într-un pat de spital, cu o mască de iepure sinistru ce-i acoperă faţa. Pereţii albastru deschis spălăcit, lumina artificială gălbuie, simţi un pic umezeala şi înnăbuşeala, simţi un pic un deja-vu. Parcă ai fost acolo. În realitate sau în coşmaruri. Mai jos în afiş este Bogdan Dumitrache. Cadrul este decupat din film, când personajul cu care vorbea era o cameră de filmat în pijama roz, adică perspectiva subiectivă, marca regizorului, în care Alex, personajul din film, este văzut prin ochii celorlalţi. Dar cel mai izbitor lucru aici este privirea lui Boogie. Nu poţi să-i dai un cuvânt emoţiei, expresiei. În orice moment poate să izbucnească în plâns, să râdă isteric, să rămână la fel sau gândurile să-l ducă în altă direcţie. E o privire caldă şi îngrijorată, plină de afecţiune şi totuşi distantă. O mică parte din paleta asta de expresii mici, abia perceptibile am prins la întâlnirea cu Bogdan şi la fotografiile ce i-au urmat. Ne-a găzduit într-o cameră Din casă, ne-a adus băuturi calde după caz, cafea, ceai. Nu e extrem de deschis, jovial, dar nici distant, rece. Este cineva şi în acelaşi timp foarte multe. Poartă un pulover roşu cu mai multe chipuri desenate pe el, continuat cu blugi mai largi. Face parte din categoria norocoasă de oameni care la job vin îmbrăcaţi lejer, aşa cum simt. Asta pentru că el conduce job-ul, el este propriul şef, aşa cum a început la 23 de ani şi continuă şi acum. Se aşază pe o canapea din lemn, burduşită cu perne. Cum să încep? Cum o fi? Cât de deschis va răspunde întrebărilor mele? Mă tot gândeam înainte, intimidată de o linişte expectativă. La scurt timp, totul s-a schimbat.

Drumul Taberei Bogdan Dumitrache este băiat de cartier. Născut în ’77, a copilărit în Drumul Taberei, deşi puteam să jur că era ardelean, după vocea caldă şi intonaţia domoală pe care o are. În Bucureşti însă, a fost copil-adolescent normal, certat cu meditaţiile la matematică, pasionat de lucruri mai practice. „Am stat pe gard şi am mâncat seminţe, am fost cercetaş, făceam cursuri de astronomie şi observam meteori, cântam la chitară, aveam părul lung, am frecventat Vama Veche.” Matematica parcă are ceva legătură cu astronomia, dar pentru copilul Boogie, pentru câteva ore, cerul era locul de joacă, meteorii erau dungi de culoare, dâre de luminozitate fascinante şi mai puţin interesantele calcule de compoziţie chimică; „peste alea mai săream” [râde].

Pantaloni de mătase Actoria a venit ca o salvare din logaritmii matematici, o salvare venită din curtea blocului care a schimbat întreaga traiectorie. Din posibil viitor inginer sau arhitect, Bogdan Dumitrache a văzut pe geam un posibil viitor actor. „Nu ştiu dacă am vrut vreodată să fac actorie. Dar nu vroiam să fac alte lucruri şi asta mi se părea cel mai comod şi la îndemână. Cred că eram în liceu, nu aveam nicio idee despre ce vreau să fac mai departe (…) iar eu făceam meditaţii în

dormitor, enervat şi vedeam pe geam în faţa blocului, în blocul de vizavi, unde locuia mama actorului Petrică Gheorghiu, cum el pregătea copii pentru admitere la Facultatea de teatru. Şi ei veneau cu chitări, se distrau şi am vrut şi eu asta. M-am dus şi aşa m-am apucat de teatru.” Chiar dacă mai chiulea de la pregătire şi cheltuia banii pe ascuns, a luat admiterea în serios şi profesorul Gheorghiu i-a ghidat drumul spre probe, de la îmbrăcăminte la emoţiile anticipate. Cu toate astea, Bogdan spune că proba lui a fost una de „excepţie”. Îmbrăcat în nişte pantaloni de mătase neagră, emoţionat, a intrat în sala de examen. „La prima probă, poezie-povestire, mi-a zis că s-ar putea să am emoţii. «Dacă cumva simţi că-ţi tremură vreun picior, important e să ai o ţinută demnă şi încordezi curu’, ca să ai ceva încordat, să fii drept». «Bine», am zis eu şi m-am dus la probă. Eram un pic stângaci. Cert e că am început să zic poezia, aveam nişte emoţii grave şi la un moment dat am văzut cum cracul drept de la pantalon a început să fâlfâie. Îmi tremura piciorul. Moment în care mi-am adus aminte de ce mi-a zis el, să strâng din fund, şi am strâns din fund, numai că a început să tremure şi stângul. Şi la un moment dat tremuram atât de tare – eu dădeam proba pe un practicabil de lemn care a început să se lovească de calorifer – nimeni nu mai asculta poezia. Nimeni. Toată lumea râdea de murea, iar eu continuam să spun poezia, zâmbind frumos.” Următoarea probă nu a fost atât de „mişcătoare”. „La a doua au vrut să-mi spargă chitara în cap, eram foarte bleg, am trecut în partea cealaltă – de la emoţii foarte mari, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar cred că m-am descărcat aşa şi eram foarte bleg. Şi atunci aveam o poezie de forţă pe care nu puteam s-o zic. Adică o ziceam bleg aşa. Şi s-a ridicat Grigore Gonța, care era decan pe-atunci cred, şi vroia să-mi spargă o chitară în cap. Chitara nu era a mea, n-aveam bani s-o plătesc, m-am speriat, m-am enervat şi a ieşit poezia. M-au ajutat destul de mult. Eu nu mai jucasem niciodată teatru înainte să dau la actorie.” Ne apucă pe toţi un râs contagios. Zgomotos. Bogdan râde cel mai tare dintre noi şi când zâmbeşte parcă i se luminează tot chipul. Nu vedem prea des asta în filmele în care joacă. Pentru că el joacă în filme sumbre, filme care ne reflectă pe noi şi ţara în care trăim. Aici lucrurile nu mai sunt aşa amuzante. Pentru că joacă în tipul de film realist, pentru că „trăim într-o ţară destul de sumbră. Ieşi pe stradă în Balta Albă şi-o să vezi aceleaşi blocuri comuniste gri, dacă mai ai şi ghinion să fie înnorat afară, la revedere… asfalt gri, blocuri gri şi cer gri… sinucidere.” Gri, înceţoşat şi foarte frig a fost cadrul în care am încercat să-l surprindem pe film pe cel mai sincer Bogdan Dumitrache. Şi a fost real, acolo, ascuns în paltonul său negru care nu făcea faţă gradelor prea puţine. Vlad, a doua pereche de ochi înarmată cu obiectiv, a fost aproape de actor, a căutat atent cele mai bune cadre (fotografii pe film - număr limitat de poziţii) şi a încercat să prindă acea privire „între” stări, între expresii. Acea plimbare matinală între somnolenţă şi irascibilitate pentru că dintr-un loc cald şi confortabil ajungi în miezul oraşului, dezolant şi respingător. Dar până la urmă oraşul a căpătat reflexe albăstrui, vitrinele au primit mai multă strălucire, chiar dacă nu sunt aşa de frumoase ca vitrinele Parisului, ele oglindesc ţara aşa cum este: cam pesimistă. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 19

Cei mai stresaţi „Păi suntem” [pesimişti], spune Bogdan Dumitrache întorcândune în ziua şi locul confortabil, călduros al primei întâlniri. „Suntem printre primele ţări din lume la depresie. Suntem pe locul întâi la boli cardiace. Pe locul întâi din lume ca număr de infarcturi! Suntem unul dintre cele mai stresate popoare!”, spune accentuând unele cuvinte. Ceva îl deranjează, ceva nu e în regulă. Ce ne mai rămâne? Să ignorăm sau să facem haz de necaz. „Mă simt încontinuu constrâns, furat, marginalizat. Serios. Părinţii mei au probleme de sănătate şi am stat cu ei prin spitale. E groaznic, băi! I s-a făcut rău omului la 8 jumate seara şi m-am dus şi l-am internat în spital şi au început să mă certe că de ce-l aduc la ora aia, să fac bine să mă duc la farmacie să iau medicamente. Frustrant un pic, nu? Când eu mă duc şi plătesc în fiecare lună taxe la stat.” Un fel de Moartea domnului Lăzărescu cotidian în care a avut rolul unui tânăr doctor, un fel de Din dragoste cu cele mai bune intenţii în care a fost cel afectat direct. Din nou vorbim de acel deja-vu al spitalelor sinistre, al doctorilor insuficienţi, al sistemului scârbos. Experienţa proprie prin spitale a venit după rolul din filmul premiat cu Locarno şi i-a demonstrat că, pus în aceeaşi situaţie, are alte reacţii. În film, a trecut prin isterie, neîncredere, frică. Iar aşa cum viaţa îi oferă inspiraţie, puncte de reper pentru jocul în faţa camerelor, aşa l-a ajutat şi rolul lui Alex să înţeleagă mai bine frica. Măcar temerea asta, specifică, pentru că altora nu le-a găsit încă o explicaţie. În faţa altor frici e la fel de vulnerabil şi, pe un glas şoptit fragmentat de mai multe pauze de tăcere, spune fără ezitare: „Mi-e frică, da. Nu ştiu ce se întâmplă [după moarte]. Nu ştiu dacă asta e tot, dacă urmează altceva, nu cred în Iad şi Rai, cred că varianta asta e cam pe ultimul loc.” Strecoară un zâmbet, dar când ne amintim de rolul lui secundar pentru care a primit premiul Gopo în mai, relatează experienţa şi parcursul emoţional din spatele personajului foarte vivid, ca şi cum ieri s-ar fi terminat filmările. „Când eu mi-am construit personajul din Portretul luptătorului personal n-am optat pentru documentaţie despre momentul respectiv că nu asta mi s-a părut cel mai interesant şi cel mai productiv. Eu m-am gândit că ăia sunt nişte oameni care trăiesc într-un mediu foarte ostil şi dur. Am ajuns eu la concluzia că o viaţă aspră te face ca personaj să devii un om aspru, reţinut, cu mijloace puţine de expresie, în condiţiile în care tu eşti forţat de situaţie, în orice clipă poţi să mori, e frig şi faci cât mai puţine lucruri care să-ţi consume energia că poate ai nevoie de ea după, dacă intri în luptă. Apoi m-am gândit că oricât de tare bravezi, frica de moarte rămâne aceeaşi. Oricui îi e frică să moară, indiferent că lupţi ca un erou, când ajungi în punctul ăla, frică tot va fi.” Dacă poţi să înţelegi frica şi să te laşi cuprins de ea pentru un rol, atunci vei putea să simţi iubire, dezamăgire, neîncredere şi durere în acelaşi timp. Personajul este, pentru Bogdan, o oglindă a personalităţii sale, de fapt mai multe oglinzi, din mai multe unghiuri, care fiecare reflectă anumite părţi în proporţii asimetrice. „Cred că în fiecare personaj pe care îl joc sunt o parte eu, o parte o construcţie imaginată, care nu-mi aparţine personal, dar încerc să o înţeleg. Când construiesc, primul lucru pe care îl fac este să raportez la mine experienţa personajului, ca să văd cum aş înţelege-o şi cum aş trăi-o eu. Uneori scenariul merge pe aceeaşi direcţie cu mine, alteori nu şi atunci încerc să găsesc cumva un punct de întâlnire pentru că reacţiile mele personale pe de-o parte oferă naturaleţe, 20 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

în timp ce reacţiile compuse construiesc personajul, îi dau particularitatea lui. Că nu pot fi eu în toate personajele sau n-ar fi bine să fiu eu în toate personajele.” Pentru el, personajul este o construcţie raţională, un parcurs emoţional gândit, pregătit ca o temă de acasă, un fel de „matematică” a sentimentelor şi emoţiilor, care împreună dau un rezultat cât mai aproape de oameni, de public, încât ei, noi, voi să ne putem regăsi în situaţiile şi reacţiile filmate. Pentru un actor nu e întotdeauna direcţia bună. Rolul poate să-l ducă în sensuri diferite faţă de unde şi-ar dori. „Sunt situaţii în care comparând varianta personajului cu mine şi încercând să pun ceva din mine în el, mă trezesc într-o situaţie dezavantajoasă pentru mine. Cum a fost la Sitaru, să fiu un isteric, era dezavantajos, aş fi putut să joc un rol ceva mai cool. Aici mă cam bat cu mine, dar aia e, mă expun, şi Sitaru s-a expus făcând o poveste biografică despre el, cumva asta e partea de terapie din meseria mea, mă ajută să mă înţeleg eu pe mine, uneori să accept lucruri pe care nu vroiam să le văd despre mine.” Toate astea în scopul cel mai de sus, a face un rol bun, pentru care Bogdan nu pleacă de la premisa că nu poate. Ideile, ajutorul regizorilor, emoţiile constructive, toate ajută ca actorul să nu mai pară actor, ci persoană reală, decupată din viaţă. Bogdan Dumitrache vorbeşte singur câteodată. Unii fac asta uitându-se în oglindă, alţii păstrează conversaţia în gând. „Noaptea când dorm toţi, eu n-am somn şi se întâmplă asta destul de des, mai fac d-astea, mă plimb prin casă, vorbesc singur, îmi imaginez tot felul de lucruri.” Când este entuziasmat faţă de ceea ce face, nici nu mai are nevoie de Supradyn. Energia şi-o dă singur, plimbându-se dintr-un colţ în altul al camerei, înşirând cu voce tare gândurile. „De obicei când îmi vine câte-o idee pe care o simt că e bună în momentul ăla intru în ea şi galopez pur şi simplu. Uneori vorbesc singur în casă, Oana [soţia actorului] stă pe canapea şi zice «Da Boogie, da Boogie», şi eu tot continui să vorbesc şi spun multe lucruri şi mă duc aşa în poveste. Cred că gândurile mele îmi dau energie, mă trag după ele cumva.”

„Bucure, mai dă şi tu în fasole!” Şi dacă privim înapoi, povestea lui Bogdan a avut suişuri şi coborâşuri, începuturi entuziaste şi încercări uneori reuşite, alteori doar încercări. Important este că a făcut ceva, a avut iniţiativă, nu s-a lăsat dus de val ca mai apoi să se plângă de el. A făcut teatru şi probabil cel mai bun rol al său a fost în spectacolul Trilogie belgrădeană de Biljana Sbrljanovic, „s-a montat iniţial la Nottara în regia lui Cristi Popescu, după care spectacolul a plecat de la Nottara, l-am jucat o vreme la Bulandra, şi s-a închis.” Au fost roluri de care i-a fost ruşine. Nu s-a lăsat de teatru pentru film, îi plac amândouă, însă a simţit că e nevoie de o schimbare şi a făcut-o pentru că „din teatru la momentul respectiv nu puteam să trăiesc civilizat. Aveam un salariu de 350 de lei pe lună, stăteam la Craiova, într-o cabină de teatru”, după ce plecase de la Bulandra. Cum mai multe momente din viaţa lui au fost „salvări” de la meditaţii, de la o meserie care nu aduce bani, prietenul, fostul coleg de grupă la facultate, partenerul de „afaceri”, Dragoş Bucur, a fost un punct de schimbare. „A venit Bucur care făcuse Marfa şi banii şi avea 3000 de dolari şi a zis «Hai, ce facem cu ei?». Am făcut agenţia de casting. Încet-încet a început să funcţioneze bine, consuma mult timp, e

„Sunt situaţii în care comparând varianta personajului cu mine şi încercând să pun ceva din mine în el, mă trezesc într-o situaţie dezavantajoasă pentru mine. Cum a fost la Sitaru, să fiu un isteric, era dezavantajos, aş fi putut să joc un rol ceva mai cool. Aici mă cam bat cu mine, dar aia e, mă expun.”

adevărat, dar cumva păstram legătura cu lumea de actori, regizori. Nu era complet altceva, ceea ce ne suplinea într-o oarecare măsură nevoia de contact cu breasla, ne-aducea nişte bani, trăiam frumos. Doi copii de 23 de ani veniţi din Drumul Taberei care dintr-o dată am dat de un business care aducea ceva bani, Bucur începuse să şi joace, mai făceam casting, mai primeam şi eu câte un rolişor, o reclamă ceva, şi ne-a plăcut asta, am cam renunţat la teatru amândoi. Eu cel puţin din motivele pe care vi le-am zis, confort.” La început erau ei 2 şi 5 câini într-o casă de pe Eremia Grigorescu, pe lângă Grădina Icoanei. „Acolo trăiam, acolo făceam casting. În studio dormeam eu, în sala de aşteptare dormea Bucur, iar holul era bucătăria. Mai veneau oameni, noi eram pe-acolo «Bucure, mai dă şi tu în fasole!», că era fasolea pe foc, se prindea de fundul crătiţii.” Cu tot cu fasolea pe foc, ei se ocupau de tot ce presupunea business-ul. Casting-ul l-a ajutat să înţeleagă că o probă bună depinde de o zi bună şi proba lui la Din dragoste… a fost într-o zi „groaznică”, şi din motivul ăsta nu a obţinut rolul… din prima. Dar spune că „e important să ştii să dai o probă de casting, trebuie să te motivezi pentru alea 10 minute, nu e ca şi cum cineva te aşteaptă, ori e atunci, ori nu e.” Şi experienţa asta l-a ajutat să evolueze ca actor chiar dacă mult timp nu a avut roluri. Şi chiar dacă actorii de acum au o deschidere mai mare, unii reuşesc şi au un oarecare succes, portretul generaţiei lui de actori este unul „destul de chinuit”: „înainte, pe vremea lui Ceauşescu, nu existau foarte multe variante şi actorii erau trataţi aşa cumva ca nişte idoli. Toată lumea ştia pe toată lumea, jucau şi, în primul rând, erau mult mai puţini. Cei care rulau în toate producţiile erau recunoscuţi de lume, când se duceau într-un oraş, păi se făcea banchet în oraş, nu era chiar aşa. Cred că mulţi dintre colegii mei au plecat cu ideea asta în cap. Lucrurile nu sunt chiar aşa, şi pentru mulţi dintre noi să faci actorie a fost destul de greu şi de umilitor. Pentru că până ajungi să joci trebuie să faci tot felul de lucruri. Ba că faci un iepuraş, ba că te îmbracă întrun morcov şi te trimit pe stradă să împarţi flyere, am făcut şi d-astea. Nu aşa îmi plăcea, şi nu mi se părea că merită să faci 4 ani de facultate pentru asta. La final cred că sunt câţiva care au reuşit…”

„OK, sunt bun.” Nu foarte târziu, rolurile au început să apară. În Trafic, scurtmetrajul premiat al lui Cătălin Mitulescu, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, Hârtia va fi albastră în regia lui Radu Muntean sau În derivă, serialul HBO. De-acolo poate vă este cunoscut, l-aţi văzut în filmele enumerate mai sus, ştiaţi cum arată, dar poate nu aţi putut face legătura între nume şi persoană. Se întâmplă. Eu l-am ţinut minte pe Bogdan din Captivi de Crăciun de Iulia Rugină, mediumetraj cu zăpadă văzut în mijlocul verii. Era frig şi alb, o gară mică în mijlocul pustiului, o şină de tren neumblată şi patru oameni aşteptând trenul să ajungă undeva, oriunde, numai nu acolo. Bogdan era Alex, un om matur, de afaceri, într-un palton negru ca cel din fotografiile de acum, care vroia să ajungă în Uppsala, dar era blocat lângă ceilalţi 3, o tanti de la informaţii inutilă şi un Moş Crăciun cu senzor. În câteva minute de film care s-au consumat într-o zi întreagă de aşteptat în gară. Alex era un om calm, tăcut, fumător şi blocat Somewhere Over the Rainbow. 22 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Apoi a urmat rolul secundar de tânăr împotriva sistemului în Portretul luptătorului… în care s-a detaşat de ceilalţi actori prin nişte scene în care nu poţi să nu te simţi şi tu acolo, între disperare şi furie, alături de ei. Din dragoste… a fost însă rolul principal mult aşteptat. A fost locul în care parcă scenă cu scenă, te ţinea cu sufletul la gură, aşteptând următoarea mişcare. Chiar şi când stătea la o bere în bucătărie cu tatăl său (jucat de Marian Râlea), chiar şi când era la o terasă cu prietenii. Chiar şi când încerca să îndese „o mică atenţie” – o ciocolată în buzunarul „asistentei bune” forţat de mama sa (Nataşa Raab). Şi cu rolul ăsta a venit încă o salvare – Premiul Locarno pentru cel mai bun actor în rol principal. „Înainte să iau Locarno au fost 10 ani în care n-am jucat prea multe. Este imposibil ca după 10 ani să nu te întrebi dacă are sens să continui în direcţia asta sau nu. Şi atunci când intri îndoit în lucruri, poţi să încerci prea mult sau prea puţin, poţi să renunţi sau să devii prea insistent, e un meci întreg. Personal, premiul de la Locarno l-am primit aşa ca o uşurare, ca o confirmare şi atunci ori de câte ori încerc să fac ceva, constat despre mine uimit că sunt mult mai lejer, am mult mai multă încredere în mine decât aveam înainte. Poate nu am o zi bună, poate n-am dat cea mai bună probă, dar eu cumva, despre mine, m-am aşezat într-un statut confortabil. OK, sunt bun.” [râde] Şi cu siguranţa asta porneşte acum în alte proiecte. Urmează Poziţia copilului de Călin Netzer, probabil sezonul 2 din În derivă şi poate nu trebuie să treacă încă 10 ani până la următorul premiu. Cu toate astea, nu crede că premiul e singurul care oglindeşte valoarea. Pentru el ar fi mai important să aibă mai multe roluri principale sau secundare dar bine conturate cum e în filmul lui Netzer. „Din nou e o poveste cumva biografică, se pare că o să îi joc eu pe toţi regizorii, nu ştiu de ce mi-a revenit această sarcină.” Râde din nou şi luminează camera cu un zâmbet. Mai verifică ceasul din când în când. Mai apar oameni în spatele uşii cu geam a camerei în care ne aflăm.

Echilibrul Se apropie de ora la care trebuie să plece acasă. Are o fetiţă de 9 luni care îl aşteaptă după ce bona îşi încheie programul. Duce o viaţă liniştită, departe de boemia-nebunia-teribilismul în care se aruncă mulţi artişti. Bogdan Dumitrache are o familie, îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp cu ea şi îi e tare bine aşa. „Mai fac puţină cârciumărie, mă mai pilesc un pic, mai stau de vorbă cu oamenii, mai fac un pic de casting, mai cunosc nişte regizori şi producători, e un amestec aşa pe gustul meu. Cumva, cu puţin noroc, cu ceva muncă am reuşit să-mi aduc aşa un fel de echilibru în care lunea stau sus, marţea jos, miercurea la subsol.” Bogdan Dumitrache este între lucruri, nu este doar cârciumar, doar întreprinzător, nu este doar actor. Filmul ocupă o parte, într-un ritm bun de 2-3 filme pe an, adică 3-4-5 luni ocupate. În rest „îmi place foarte tare ceea ce fac, mă bucur de succesul pe care îl am şi încerc să-l folosesc cât de mult pot, dar până la urmă dacă n-o să mai fac asta, asta e. Copilul tot acasă e, tot frumos, în viaţa mea e totul în regulă. Cred că e un balans foarte bun acum, aşa mă aştept să şi curgă lucrurile în continuare.”

)

Carturesti. Not , Vrei să cumperi o carte, te duci la Cărturești. Ţi-e poftă de un ceai, știi că la Cărturești sunt multe sortimente delicioase. Cauţi un cadou, Cărturești are pentru tine și CD-uri și viniluri și seturi de cești și carneţele. Din 2000, Cărturești și-a răspândit dichisul în 12 librării din ţară, și-a găsit locul în cultura românească, dar a și menţinut pe poziţii un business cu succes. Pentru Cărturești, Daniel Voinea, manager comunicare. De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu Foto: Adrian Oprea rAM: Cât a costat să-i faceţi pe oameni să citească? D.V.: Investiția în prima librărie Cărturești (Edgar Quinet 9), deschisă în noiembrie 2000, a fost de circa 15 000 de euro. La vremea respectivă reprezenta contravaloarea unei garsoniere, poate nu pare mare lucru dar puțini investeau atâția bani în amenajarea unui spațiu de 40 mp, mai ales dacă era vorba de vânzarea de carte. 3 ani mai târziu, deschiderea de la Cărturești Verona ne costa circa 300 000 de euro, bani investiți în reabilitarea imobilului, mobiler și logistică. Dincolo de investiția în bani, vorbim și de o investiție emoțională, de efortul făcut de echipă, cu nopți petrecute pe șantierul care nu se mai sfârșea, de munca de convingere cu furnizorii de carte, de greutățile inerente; proiectul era foarte ambițios.

88 • martie 2011 • revistaartesimeserii

yet a bestseller. Când Mircea Cărtărescu v-a propus să schimbaţi numele, vorbea serios? În mod sigur avea o problemă reală cu numele „Cărtărești”, motiv pentru care a sugerat schimbarea în „Cărturești”, soluție pe care am acceptat-o fără regrete.

E Cărturești un bestseller? Nu. Ne-am dori să fie, dar piața nu este atât de dezvoltată. Pe nișa noastră, a magazinelor de concept, putem spune că vorbim de un bestseller, prin succes, constanță, longevitate. În termeni de profit, suntem încă departe.

Din ceva restrâns a ajuns la răspândire naţională și peste 200 de angajaţi. Vă cunoașteţi personal cu toţii? Care-i politica job-ului? Care e cel mai greu/ solicitant post? Nu ne putem cunoaște personal cu 200 de angajaţi, pentru că există o rotație normală a acestora. Însă, vorbim de o organigramă simplă și eficientă, care ajută mult comunicarea între management și librării. Există un „manual al librarului” în care se regăsesc cele mai importante aspecte ale jobului, manual la care au contribuit mai mulți dintre colegii mei. Este revizuit periodic, pentru a acoperi și situațiile noi care pot apărea, Cărtureștiul fiind un organism viu, care se adaptează publicului său. Cel mai greu post este cel de librar, în mod sigur – nu e deloc ușor să stai ore în șir la dispoziția clienților, să știi toate titlurile de carte, muzică și film, să fii capabil de empatie și comunicare cu oameni foarte diferiți.

În marketing se pune accent pe expresia: „Think strategically. Act tactically”. Care-i strategia pe termen lung a Cărtureștiului și care au fost niște tactici de success implementate până acum? Prezicătorii din marketing simt nevoia să generalizeze, dar în condițiile în care România nu a ieșit din recesiune, dimpotrivă, strategia numărul unu este supraviețuirea. Puterea de cumpărare a scăzut și s-au închis numeroase librării. Asta nu înseamnă că vom apela la măsuri disperate, ci vom avea grijă maximă cu fiecare resursă pe care o avem. Spațiile foarte bune, personalul bine pregătit, brandul și capitalul afectiv din partea publicului, recunoașterea din partea mediului socio-cultural și colaborarea cu mediile de afaceri, toate acestea sunt resurse de care dispunem. Cărturești a fost dintotdeauna mai mult decât o librărie, așa că putem aborda cu ușurință game noi de produse și servicii pentru a le putea menține în portofoliu și pe cele mai puțin profitabile. Gândiți-vă la Grădina Verona deschisă acum 2 ani, la librăria online www.carturesti.ro aflată în plină creștere, la târgurile și evenimentele pe care le organizăm.

Cum vedeți expansiunea asta a ceainăriilor librării (Lente, Verde Café), ca pe concurenţă sau parteneriat? Luăm partea bună a lucrurilor, crește piața, învățăm unii de la alții. Direct sau indirect, forme de colaborare există, pe diverse proiecte. Practic, apariția acestor locuri înseamnă cea mai bună dovadă de recunoaștere pentru conceptul nostru, ne bucurăm să fim inițiatorii unui fenomen de calitate. În momentul de față, oricine vrea să activeze în acest domeniu se raportează la exemplul Cărturești.

Pe la jumătatea lui 2010 anunţaţi că veţi publica date legate de cifra de afaceri a Cărtureștiului. A crescut faţă de anul trecut? (După creșterea din 2009 cu 12,5% faţă de anul anterior) Cifra de afaceri se găsește pe site-ul Registrului Comerțului. Orice creștere este irelevantă dacă nu se ține cont și de costurile acesteia.

revistaartesimeserii • martie 2011 • 89

Extinderea în mai multe orașe, câștigurile provenite din vânzări, creșterea numărului de angajaţi și trecerea timpului – au determinat cumva și o mai mare implicare în cultură? Lista Cărtureștiului e plină de proiecte și evenimente culturale în ultimul timp. Una fără cealaltă ar merge? Ne-am implicat în mediul cultural de la bun început, pentru că asta este misiunea unei librării. Spre deosebire de o corporație, traseul nostru a fost invers: ceea ce a început strict ca un proiect cultural a devenit și un business solid. Era nevoie de o masă critică a publicului, iar apariția acesteia a necesitat timp, interval în care noi am căpătat experiență. Suntem producători, parteneri sau gazde pentru numeroase evenimente și inițiative socio-culturale. Cărturești a devenit un catalizator, aflându-se în postura mediului perfect de comunicare între producția editorială și cititori, dar servind și ca platformă pentru diverse alte direcții. Conceptul „Cărturești” a arătat așa de la bun început? Sau a început cu cărţi și muzică, filmul și ceaiul au venit pe parcurs? Conceptul a arătat așa de la început, da. De adăugat, s-au adăugat multe, dar elementele prezente de la bun început sunt cartea, muzica, filmul și ceaiul. Cărturești a fost și primul loc din București unde puteai să bei un ceai premium, chinezesc, indian sau japonez. Asocierea dintre carte și ceai este definitorie pentru brandul nostru. Cărtureși: carte, ceai, muzică, dichis. Ce mai înseamnă „dichisul” în 2010? Dichisul nu este numai calitatea suplimentară adaugată activității noastre (pentru că oricine poate vinde cărți, dar unii o fac mai bine decât ceilalți) ci și cutia nevăzută, creativitatea oamenilor care lucrează aici. Astfel apar produse și servicii noi, care, dat fiind că derivă dintr-un concept bine susținut, devin mai ușor de implementat. Ne concentrăm foarte mult pe „cum”, având în vedere că „ce” poate fi multiplicat și de alții. Dacă am fi procedat altfel, poate că nu am fi rezistat în perioada de recesiune, vezi exemplul concurenților puternici care au fost nevoiți să închidă. Credem în lucrurile cu bătaie lungă,

90 • martie 2011 • revistaartesimeserii

din acest punct de vedere nu e atât de important cât de rentabil este pe moment să îți faci treaba cu „dichis”. Dacă ne-am întoarce în timp, ce ați face altfel? Ar începe diferit povestea Cărturești? Nu poți avea mintea de acum și conjunctura de atunci, ar fi incorect de frumos. Într-un scenariu ideal, evoluția Cărturești ar fi putut fi mai rapidă și mai eficientă din punct de vedere financiar. Dar nu avem regrete, experiența acumulată până acum este unul dintre aspectele bune ale momentului. Considerați Cărtureștiul un loc mai exclusivist? Nu poţi spune că e un loc exclusivist în condițiile în care peste 1000 de oameni ne trec pragul zilnic la Cărturești Verona. Este un loc deschis și accesibil pentru segmente foarte diferite de public, presupunând că au o singură caracteristică în comun: interesul pentru fenomenul cultural. Ne dorim diversitate și deschidere, pentru că astfel putem contribui la progresul social. Datorită felului în care ne poziționăm, clienții sunt cei care ne aleg pe noi, nu invers, dar în baza unor criterii calitative. Aţi reușit să faceţi o „Cetate a Cărţii”, așa cum v-aţi dorit? Da. Chiar mai multe, sunt 12 librării Cărturești în momentul de față, majoritatea având un public fidel, care se dezvoltă alături de noi. Viziune anti-corporatistă versus expansiune, lărgirea lanţului de magazine, listare la bursă, retail. Unde se situează Cărtureștiul acum și către ce se îndreaptă? Ne-am atins majoritatea obiectivelor din 2010, iar cele neatinse rămân în picioare. Nu am închis până în acest moment nicio locație, dimpotrivă, ne uităm la posibilitatea unor noi deschideri. În același timp, continuăm pe direcțiile începute, una dintre acestea fiind promovarea produselor și creatorilor autohtoni, prin evenimente dedicate, spațiu de expunere, comunicare.

LUMINI Maria Răducanu, Mircea Tiberian La Strada Music 2003

Aș denumi albumul ăsta „Totul despre jazz”. Sau totul despre jazzul românesc. Reunește doi dintre cei mai buni muzicieni de la noi, reeditând într-un fel piesele apărute într-o formulă lărgită pe albumul Viața Lumii. Lumini este un album apărut în 2003 și a întărit concepția Mariei Răducanu despre jazz. Toate piesele sunt cântece populare, colinde sau melodii din repertoriul Mariei Tănase. Cam genul ăsta de muzică a consacrat-o pe Maria Răducanu, nu? Mircea Tiberian şi pianul lui apar discret, solourile lui se întrepătrund minunat cu trilurile Mariei. Toate piesele sunt frumos rearanjate si interpretate. Mi-au atras mai mult atenția și le reascult mai des: Pelin Beau, Pelin Mănânc, Cântec de Leagăn și cea mai lungă piesă de pe album, Un Țigan Avea o Casă. Fusion, Contemporary Jazz, whatever… Maria Răducanu şi Mircea Tiberian rup gura târgului. Album mai vechi dar bun de scos de la naftalină.

De COSMIN DODOC MARINA CONDITIONS OF MY PAROLE Puscifer Puscifer Entertainment 2011

Puscifer e proiectul sabatic al lui Maynard James Keenan, locul de joacă al subconștientului său creativ și rezultatul unei pauze pe care artistul pare să o ia de la subiectele grele din muzica Tool, trupa lui definitorie. Precum Tool, muzica Puscifer e o explorare a minții și sufletului, dar mai versatilă și cu sensibilități feminine mai puternice. Componența trupei e mereu schimbătoare (Keenan e singurul membru stabil), iar asta se reflectă în amestecul de melodicitate simplă și contorsionări acustice. Pentru acest al doilea album Keenan și-a pus o perucă blondă și o mustață stufoasă, intenționând parcă să nu fie luat în serios. Materialul nu e însă deloc frivol. Alătură frânturi delicate (Horizons, Oceans) cu defulări aprige (Toma) și bucăți de o gravitate năucitoare (The Rapture, Man Overboard). E un album cu o încărcătură care se revelează după ascultări repetate, ca pentru a întări credința lui Keenan: „Music is about listening, the more you play, the more the magic spreads.”

De MĂDĂLINA SICOI

preview

EL CAMINO The Black Keys Nonesuch Records 2011 Bob Odenkirk, veritabil ca Saul Goodman în Breaking Bad, e un tip care poate să-ţi vândă orice spunânduţi cât de bine îţi stă cravata. El încearcă într-un promo pe YouTube să te facă să cumperi albumul nou The Black Keys, El Camino, din 6 decembrie. Maşina de pe copertă şi din clip este chiar van-ul cu care mergeau membrii formaţiei în turneu. Înapoi la album, nu cred că este foarte greu să vă convingeţi, mai ales după Bothers (2010) sau Attack & Release (2008). Dar uitaţi tot ce v-am spus până acum, pentru că El Camino e cu totul altă poveste a băieţilor din Ohio; sună foarte energic şi sexy, rock şi roll. Desigur, să nu uităm de single-ul Lonely Boy, deja rulat masiv la radio, alături de negrul simpatic care dansează în faţa biroului (în clip). Foarte simplu, foarte The Black Keys.

De ALEXANDRA-MARIA COLŢA

Ce albume aşteptăm în 2012: MGMT vor scoate al treilea LP numit, din câte ştim deocamdată, MGMT l Queens of The Stone Age - al şaselea album; nu au mai scos nimic de la Era Vulgaris din 2007 l Soundgarden - nu au mai scos album din 1995, dar după cele două single-uri din 2010 (Black Rain şi Telephantasm) se aşteaptă şi albumul l THE Strokes - or fi făcut ei pauză până în 2006, dar acum revin în forţă: angels în 2011 şi un nou album, se pare, în 2012 l The Mono jacks au anunţat album nou, FORTUNES, la sfârşitul lui decembrie. Dar cel mai probabil îl vom asculta la anul.

48 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Dezbracă-mă De convenţii. De secrete. De mentalităţi învechite. De minţi închise. De lupte interioare. De frică. De laşitate. De pretextul credinţei sau al tradiţiei. De ură. Cinematografia are ocazia să dărâme multe bariere şi să arate lucrurile aşa cum sunt sau aşa cum ar trebui să fie. Ce ne facem cu oamenii pentru care ceva normal este anormal şi nişte poveşti sincere sunt limite de netrecut? Să mai încercăm câteva filme, poate ceva-ceva tot se va schimba. Revista Arte & Meserii, nr AKA

Am fost la Berlinale, în ultima zi. Deja ştiam că Poziţia copilului s-a întors acasă cu Ursul de aur. Nu am văzut filmul, îl aştept de pe 8 martie în cinematografele mioritice, dar m-am simţit foarte mândră, primind felicitări de la colegi din multe alte ţări, de parcă premiul era al meu. Ce am reuşit să văd, într-un final, a fost un mix de scurtmetraje numit Teddyrolle. Şase filme scurte care au vorbit foarte sincer, foarte puternic despre cum e să fii gay, lesbiană, travestit într-o lume care nu te acceptă. Lumea fiind Serbia, Cambodgia, Suedia, Brazilia şi Israel, dar sunt sigură că orice altă ţară ar putea fi adăugată listei. Am trecut de la o „lume” la alta prin nişte minute grele, din ce în ce mai apăsătoare, care au rămas cu mine până după terminarea filmelor. Deja de la primele secvenţe am ştiut că trebuie să scriu despre asta, pentru că poveştile lor trebuie auzite.

When I was a boy, I was a girl, din Serbia a fost primul film şi cel mai lung (30 de minute). A urmărit povestea lui Goca, travestit, în Belgrad.

Nu mi-am dat seama clar dacă e documentar sau ficţiune pentru că tot filmul a fost foarte personal, intim, parcă eram acolo în bucătăria lor în timp ce prăjeau cartofi şi desfăceau o sticlă de Cola abia scoasă din frigider. Cu un păr brunet, uşor ondulat, nişte pomeţi şi bărbie late, voce groasă, Goca încearcă încet-încet să-şi facă loc în lume ca femeie. Totuşi, pe stradă încă se ascunde sub haine bărbăteşti, tricouri largi şi pantaloni de trening furaţi de la iubitul ei. Acasă, îşi pune dresuri de plasă şi tocuri şi câştigă bani din prostituţie. În timp ce-şi desenează pleoapele cu un creion dermatograf vorbeşte foarte firesc despre câte chestii dubioase îi cer unii clienţi. Spre finalul filmului, în sfârşit are curaj să iasă în public, pe o scenă şi să vorbească despre ea. Deşi multe scene încearcă să arate cu lejeritate şi umor viaţa ei, cele mai impresionante au fost pentru mine momentele în care Goca îşi exprimă vulnerabilitatea. Îşi dă seama că „trannies” nu au un viitor şi nicio şansă la iubire. Abia ce a împlinit 39 de ani, realizează cât de greu e să scapi de trecut, de prejudecăţile oamenilor, de singurătate. După film, o prietenă din Serbia mi-a spus că sunt şanse foarte mici ca filmul să fie difuzat la ei în ţară, poate doar la un festival mai underground, iar asta mi se pare şi mai trist. Undress Me din Suedia începe cu o seară în club, când un tip agaţă o tipă. Pe drumul spre apartamentul ei, el realizează că ea e mai înaltă şi are voce mai groasă decât el. Ea îi mărturiseşte că a

făcut operaţie de schimbare de sex în urmă cu trei ani. El nu ştie ce să creadă, dar merge totuşi spre apartamentul ei. Acolo o pune să se dezbrace şi o studiază de parcă ar fi o ciudăţenie a naturii. Ea e foarte relaxată în timp ce el e confuz şi se întreabă „Dacă mă simt atras de tine asta mă face homosexual?” Parcă ar merge mai departe şi nu prea, parcă ar accepta situaţia dar nu încă. Aşa că pleacă, iar ea rămâne singură. Mi-a plăcut că deşi se întâmplă în altă ţară, cu alte tipuri de oameni, ideea e cam aceeaşi: oricât de bine ar arăta, oricât de încrezătoare s-ar simţi în propria piele, tot îi e greu să scape de „bagaj” şi să fie acceptată ca femeie.

Two Girls against the Rain este un documentar despre un cuplu lesbian din Cambodgia care îşi doreşte să fie acceptat în primul rând de familie, apoi şi de societate. Demonstrează că pot munci, că se pot întreţine şi că pot forma o familie ca oricare alta, dar tot sunt marginalizate de societate. Documentarul arată o cu totul altă lume, în care un cuplu de lesbiene este tabu, dar regizoarea vrea să ducă lucrurile mai departe şi să expună poveştile altor relaţii controversate.

The First Time e poate filmul cel mai relaxant dintre toate, deşi „prima dată” nu e ceva special şi romantic, ci o obligaţie faţă de grup. Lucrurile nu decurg conform planului pentru că băiatul recunoaşte tăcut că e gay, dar cei doi păstrează aparenţele unui cuplu pentru a nu fi sursă de miştouri pentru ceilalţi. Orientarea lui sexuală tot e ceva ruşinos, care trebuie păstrat secret, dar faptul că prietena lui îl înţelege, îl acceptă aşa cum e şi păstrează secretul, dă un strop de speranţă şi altor tineri care se regăsesc în aceeaşi situaţie.

The Package din Brazilia arată vieţile altor puştani, buni prieteni, mult mai deschişi, dar de data asta altceva stă în calea fericirii lor: unul dintre ei este purtător de HIV. Filmul are final deschis, ne lasă să credem fie că virusul nu stă în calea iubirii lor sau că dimpotrivă, este de nedepăşit. Regizorul a spus că filmul încearcă să transmită un mesaj pozitiv (ciudată coincidenţă de cuvinte) în sensul în care fiecare persoană, indiferent de orientarea sexuală, are un „bagaj” şi caută să fie acceptată. The Package a fost susţinut de un buget considerabil şi trecut prin probele a sute de actori, ceea ce

înseamnă că povestea are un conţinut important care poate va fi transformat chiar într-un serial TV. Dar mai mult decât toleranţă, filmul vrea să arate că e o problemă reală printre tinerii homosexuali din Brazilia: foarte mulţi sunt infectaţi cu

HIV şi nimic nu se schimbă pentru a opri asta. Înainte de ultimul film, In Praise of the Day, din Israel, am fost avertizaţi că o să vedem foarte mult negru, pentru că regizorului îi plac scenele întunecate, alternanţele de umbre şi lumini difuze. În timp ce urmăream scurtmetrajul am şi înţeles de ce. Avem situaţia iniţială: un bărbat purtător de HIV. Avem problema: bărbatul încearcă, dar nu foarte mult, să nu răspândească virusul. Aşa că înţeleg întunericul apăsător al filmului, înţeleg cum problema asta nu se va opri niciodată din a fi o problemă, pentru că se repetă încontinuu aceleaşi greşeli care duc la formarea unei mase de oameni tăcuţi care îşi aşteaptă viitorul nesigur. Sunt doar nişte filme scurte dar reuşesc să spună foarte multe lucruri. Într-un Belgrad în care e interzisă organizarea sau participarea la parade gay, preoţi homosexuali în Ierusalim care caută parteneri prin parcuri dubioase, tineri care simt că nu mai au viitor, dar se agaţă de câte o speranţă, oricât de mică, într-o viitoare prietenie legată de un secret. Deşi încearcă să ducă o viaţă normală, să se simtă bine în pielea lor cu riscul de a-şi periclita relaţia cu familia sau demnitatea, sunt în continuare marginalizaţi, excluşi, trişti, interiorizaţi, parcă fără nicio şansă la iubire sau acceptare. Dar marea realizare a selecţiei de scurtmetraje arată că suntem (poate) pe drumul cel bun. O sală plină de oameni care au văzut, au mai râs la câte vreo

glumă, au tăcut, au aplaudat, şi poate au înţeles. Au fost acolo, cum am fost şi eu, în ultima zi de festival şi poate au rămas cu ceva mai mult decât nişte filme bifate şi bilete rupte. Îmi doresc să le văd şi într-un Bucureşti dezbrăcat de prejudecăţi şi deschis la minte.

După Dealuri, din Berlin Regia: Cristian Mungiu Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur. România, 2012 Fim românesc la Berlin. În sfârşit aud română, deşi cu nişte accent moldovenesc în filmul După dealuri, scenariu şi regie Cristian Mungiu. Nu sunt singură, ci mă însoţesc nişte prieteni şi colegi printre care Tots, din India şi Tino, din Germania pe care i-am rugat după film să-mi spună cum l-au simţit ei, prin filtrul lor personal. Tino mai ştie câte ceva din ce e specific românesc pentru că prietena lui e româncă. Dar Tots nu are nicio idee despre ce urmează. Şi totuşi suntem aici, într-un cinema în Muzeul de Istorie al Germaniei, neîncăpător pentru mulţimea de oameni care aşteaptă la coadă. Începe filmul subtitrat în germană şi mă gândesc oare cum o să traducă „niţeluş”. Acţiunea e destul de simplă, se petrece într-o mânăstire conturată printr-o imagine excelentă, izolată şi rece, şi porneşte dintr-o relaţie complicată între Voichiţa care şi-a găsit liniştea în credinţă şi Alina care vrea să o salveze. Cea din urmă devine un fel de prizonieră a mânăstirii, un loc care te împinge fără să-ţi dai seama spre nebunie, exasperare, durere (fizică şi psihică), pentru numele lui Dumnezeu! Atmosfera creată de cântecele de leagăn şi costumele negre care prezic încă de la început că ceva rău urmează să se întâmple te conduc către două ore şi jumătate de experienţă cinematografică din care nu e aşa uşor să te trezeşti. La sfârşitul filmului am rămas în sală pentru o sesiune de Q&A cu actriţele principale, câştigătoare de premii la Cannes, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Cea din urmă a zis la un moment dat că nu crede că filmul vorbeşte despre probleme şi tradiţii specific româneşti, ci sunt mai degrabă universale: religie, iubire, moarte. Şi de-asta am fost curioasă cum văd alţi oameni, din alte culturi, cu alte tradiţii, ce se întâmplă în După dealuri. Lui Tots filmul i-a adus aminte de superstiţiile religioase de acasă – oricât de dezvoltate tehno-

logic şi intelectual sunt familiile, părinţii încă pun copiilor o petală de la picioarele zeilor în buzunar înainte de examene. În India, în zonele rurale, dar şi în oraşe, religia e locul în care oamenii se duc să găsească răspuns la necazuri sau leacuri la boli şi adesea superstiţiile duc la agravarea bolilor sau chiar la moarte. El mi-a povestit despre o metodă de a scăpa de boli în India: bolnavul e stropit cu ulei încins şi înjunghiat cu o ţepuşă. Văzând După dealuri, i-a fost uşor să se identifice cu personajele şi acţiunea. Şi pentru că atenţia s-a concentrat în jurul unui singur fir narativ, fără alte întâmplări secundare, i-a fost uşor să urmărească povestea şi să simtă puternic superstiţiile religioase şi conflictul religie-libertate până în finalul tragic al filmului. Ah, şi i-a plăcut cum arată mămăliga cu castraveţi muraţi. Primele lucruri pe care Tino le-ar spune despre film este că da, vorbeşte despre religie şi iubire. Dar de fapt drama este cauzată de o prostie încăpăţânată (cuvântul în engleză care e prea la obiect să fie tradus ar fi „pigheadedness”) care determină toată seria de probleme pe mai multe planuri. Cum ziceam, Tino e familiarizat cu nişte tradiţii şi superstiţii româneşti, şi din cauza asta el crede că imaginea societăţii prezentate e uşor exagerată ca să emoţioneze şi să şocheze. Cu toate astea, filmul nu a avut un impact aşa puternic asupra lui, finalul era oarecum aşteptat şi tragismul oarecum inevitabil şi previzibil. Dar tocmai pentru că este atât de inevitabil şi pentru că dă senzaţia că lucrurile astea, chiar dacă se vor dezbate şi acuza, se vor mai întâmpla, din nou şi din nou, iar în asta constă, spune el, „măreţia filmului”.

Put on your best smile… for 5 minutes Poţi să faci multe în 5 minute. Să mergi pe bicicletă, să asculţi o melodie, să faci o staţie de metrou, să stai degeaba, să mai citeşti ultimele rânduri înainte de un examen, să spui o prostie, să-ţi schimbi viaţa pentru totdeauna. Dar poate nu te-ai gândit să stai 5 minute pentru o singură fotografie. Atât i-ar lua lui Michael Wesely să-ţi facă un portret. Stilul său definitoriu este fotografia cu expunere lungă. Asta poate însemna şi 3 ani sau mai mult (5 maximum) în fotografiile de peisaj sau arhitecturale. Revista Arte & Meserii, nr AKA

Unul dintre proiectele lui consacrate este fotografierea muzeului MoMA (Museum of Modern Art) din New York cu expunere de 3 ani. În poze poţi să observi cum unele clădiri sunt foarte bine conturate în timp ce MoMA apare cu tot felul de linii, umbre şi diferite părţi mai neclare. Asta pentru că a urmărit toate etapele renovării muzeului, de la început până la ultimele retuşuri. Stilul defineşte perspectiva inovatoare a fotografului care urmăreşte mai degrabă procesul decât un moment singular, toată perioada de 3 ani şi nu produsul finit. Şi acum trecem la timpul din portrete. Deşi e redus semnificativ, de la ani la câteva minute, tot poate părea o veşnicie. Eu nu pot decât sămi imaginez cum ar fi, pentru că nu am mai stat în faţa camerei mai mult de 10 secunde cât are self-timer-ul. Dar încearcă 5 minute. Aşteaptă în picioare sau pe un scaun cât mai nemişcat în faţa camerei, până diafragma se închide şi poza e gata. Michael Wesely mi-a propus să încerc cândva. Pentru fiecare e o experienţă personală revelatoare. În timpul European Month of Photography din Berlin, acest imens-pluritematic festival de fotografie, am încercat să găsesc ceva legat de identitate. Am avut şi puţin noroc, chiar una dintre subteme se referea la identitatea personală. În cadrul ei erau mai multe expoziţii în diverse locuri. Am ajuns şi eu în ultima zi de festival, o seară de sâmbătă cu ploaie măruntă, undeva pe teritoriu necunoscut. La 10 metri lângă staţie văd o galerie. După un colţ, altă galerie. La fiecare pas dau peste o nouă galerie de artă sau de fotografie. În primul rând mă uimeşte faptul că sunt atât de multe (poate aici e ceva firesc) pe metru pătrat. Totuşi nu găsisem ce voiam. Dar după ce mai trec nişte străzi ajung în faţa unei galerii pe care scria „Pawlow und Pawlow”. Intru într-o cameră relativ mică, de dimensiunile unei sufragerii medii, cu pereţi albi de care atârnă, din loc în loc, nişte fotografii înrămate. Mă plimb de la una la alta şi nu înţeleg. Portretele sunt mult mai neclare faţă de

unele pahare de cristal sau un calorifer din fundal. Dar în curând îmi dau seama despre ce e vorba. Chipurile sunt intenţionat neclare pentru că fotograful a folosit expunere de 5 minute. Grade diferite de neclaritate. Trei bărbaţi şi două femei stau în picioare sau pe scaune într-un cadru confortabil. Toţi au acelaşi nume – Pavlov. Acesta a fost de fapt punctul comun care a dat startul întregului proiect. Pavlov’s Dog e numele galeriei care, luat ad litteram, se referă la teoria conform căreia câinele îşi formează reflexul de a saliva ştiind că i se aduce mâncare la sunetul unui clopoţel, chiarşi atunci când mâncarea nu i se mai oferă. Wesely şi-a pus întrebarea „dacă acest câine e al lui Pavlov, atunci cine e Pavlov?” El împreună cu galeria au căutat în Berlin timp de peste o jumătate de an oameni pe care să-i cheme Pavlov. Ei au devenit portretele acestui proiect. Dacă seria ar fi continuat şi ar fi avut 100 de portrete, spune el, poate proiectul ar fi avut cu adevărat un impact în sensul creării unui reflex sau a unui anumit grad de aşteptare pentru unii oameni. Dar chiar şi în doar 5 imagini poţi să observi o regulă, un concept care transformă fotografiile în ceva mai mult decât nişte portrete. Experienţă. „Este un moment special”, spune el, gândindu-se la expunerea de 5 minute. „Te ia prin surprindere” pentru că nu e modul obişnuit în care eşti fotografiat. Pe site-ul personal, Michael Wesely apare fotografiat prin aceeaşi tehnică. „Un lucru e foarte clar – nu poţi să-ţi foloseşti cel mai bun zâmbet timp de 5 minute – e ridicol!” Tocmai pentru că stai în faţa camerei pentru 5 minute, comportamentul se schimbă. „Oamenii devin mai conştienţi de sine. Realizează faptul că «OK, sunt aici; mi se face o fotografie». Cele 5 minute au şi un scop educativ, înveţi cum să te porţi natural”. Experienţa tipului acestuia de fotografie îi împinge pe oameni să fie ei înşişi, fără să joace vreun rol. Rezultat vizual. E mai bine să priveşti pozele în varianta print. Acolo poţi observa cele mai subtile sau evidente diferenţe de claritate. În cele 5 min-

ute în care corpul se mişcă. „Rezultatul are şi o parte neclară, mai ales în zona pieptului din cauza respiraţiei: te mişti şi din cauza asta puloverul sau cu ce eşti îmbrăcat nu este foarte clar; nu neapărat că nu e clar, dar pentru că e mereu în mişcare, are diferite grade de claritate şi neclaritate spre deosebire de mâini sau picioare care de obicei sunt mai stabile.” Identitate. Întrebarea rămasă e „cine?” Nu poţi vedea trăsături specifice, semne distinctive care te ajută să identifici particularităţile unei persoane. „E mai mult impresia generală a unei persoane”, spune Wesely. Simplificată, redusă la caracteristicile de bază, mai mult ideea unei persoane decât produsul finit, mai degrabă forma decât fondul. Tehnica expunerii îndelungate face ca tot ce exprimi în cele 5 minute să nu fie vizibil în fotografie „pentru că toate expresiile pe care le face chipul tău, dacă clipeşti de 100 de ori, nu o să se vadă. Sau dacă zâmbeşti, buzele se mişcă în jos şi în sus, sunt înregistrate de aparat, dar nu se văd.” Iar asta face ca fotografia să fie „ceva mai mult decât un moment”. Prin urmare e destul de greu să spui dacă identitatea se accentuează sau mai degrabă se dizolvă în fotografie din moment ce unii oameni preferă pozele cât mai fidele realităţii, în timp ce alţii pot vedea prin imaginea neclară mai multe chipuri, mai multe laturi ce redau complexitatea unei persoane. Totul depinde de experienţa fiecăruia cu fotografiile. Fotografie. Urmărirea fotografiei e un experiment în sine.După cum povesteşte Wesely, „eu nu îţi ofer toată informaţia, îţi dau ocazia să te joci, să faci echilibrul între ce aduci tu şi ce îţi oferă fotografia. Iar acesta e un alt mod de a vorbi despre asta – creează mereu o legătură între tine şi fotografie”. În acelaşi timp încearcă să-şi satisfacă propriile curiozităţi în relaţie cu timpul, spaţiul şi aspectele tehnice şi cum pot fi folosite astfel încât să însemne ceva mai mult. „Interesul meu personal în crearea fotografiilor este să fie interpretate în moduri noi. Fotografia nu a mai fost văzută astfel. Timpul îndelungat de expunere şi conţinutul nu au mai fost folosite aşa până acum. Era considerat doar un aspect tehnic, nu ceva care să aibă altă semnificaţie; eu m-am jucat cu timpul de expunere pe care l-am folosit pe lungimi diferite, fără să ţin cont de câtă lumină am la dispoziţie.” Şi dacă ne întoarcem la început când vorbeam despre

renovarea MoMA, procesul este cel important, şi nu un moment anume, despre cum să lungeşti timpul, să deconstruieşti şi reconstruieşti ceva nou, cu noi înţelesuri.

SENSA NOSTRA MAGAZINE www.sensanostra.com

This is Petro Wodkins’ message to the people who broke the window and wrote “Take this shit out” at the opening of All Colors of White exhibition. In a secret place somewhere in Europe, on the 17th of May, the Russian artist exposed pictures of blue, yellow, red painted penises of different sizes and shapes. Petro just became public in 2013, a newborn in contemporary art, reaching for the core of art away from posh galleries or market value, challenging people’s minds, provoking emotional (and sometimes physical) reactions. His place is not in a picture on a wall or at an art auction, but in the square of Brussels, putting his self-portrait golden pissing statue on a pedestal in front of Manneken Pis. Or placing himself in front of Modern Art museum in Vienna, telling you it’s about to be closed down. Or near Ashes to Ashes burning abandoned houses in former Soviet countries. He’s everywhere, and through painting, music, photography or performances, he expresses his own approach about love and art. Even if sometimes it’s met with hate.

when someone died and needed some money for the funeral. They sold her and she was supposed to be killed. That’s how the horse got into my artwork.

I feel I’m ready to show something to people. I’m already grown up as an artist but I’m very young as a public person. I studied art and I’ve got these three letters in my degree document, but does it really matter? I think that studying art is useless. Education tends to form you, to make you alike; it gives you all these academic parameters which I think are very bad for artists’ development. The main thing is the need to have your own approach, your own opinion and that’s something that art studies can kill. The only reason why I didn’t want to appear until now is that I really wanted to kill everything the studies offered me.

Right now art is nothing because in the last 30 years not much really happened. It’s not the battlefield for people’s minds anymore. Whatever happens now it’s just about how much Cezanne or Andy Warhol cost. Nothing new happens. There is no minds’ explosion anymore. I think it’s a crucial problem for the art scene at the moment because it’s more about marketing and selling points than about art itself. With all my artworks I want to raise questions and give people some emotion. And as soon as it provokes some questions and emotions I’m happy and I don’t care even if they want to kill me at that time.

Kuzma Petrov-Vodkin is my artistic godfather. Bathing of a Red Horse is one of his most significant artworks and I did my own version of this painting. I bought this horse from a slaughter house, I brought him to the scene and we made people and the horse bathe in the middle of a white desert and they became red. I call that artwork Meat because this horse could have become a piece of hamburger, but suddenly became a piece of art and got a new, happy life. Now the horse lives with a wonderful lady, who named her Petra, and she is used for horse-riding lessons for children. The family sold her to the slaughter house,

My art is not something that people are used to, that is conceived as art. I just had All Colors of White exhibition a couple of days ago and during the night when my artwork was on the wall in that gallery, the window was broken. And I was told there were some middle-aged guys who threw stones at the window and broke it and they wrote me some messages like “Put this shit out!” So I think it’s kind of interesting that art can provoke such reactions. For me it’s a success that just a picture on the wall can give these emotions to people that make them do some crime and vandalise galleries. When they crushed the window in my art

I think Kuzma Petrov-Vodkin is one of the biggest artists that ever lived. For some reason he’s mostly known only in Russia. I just love him. He didn’t really care about mainstream, he was very passionate about his mission and even when it was Soviet time already he didn’t jump into Socialist art. He continued on his own way even if it didn’t give him real opportunities. If he would’ve become someone who sang anthems of the Soviet State, he would have probably become the most successful and rich Russian artist because he had that talent. But he preferred to make his own way and probably that’s the thing that I also want to reach. I want to approach art in my own way. Not to care too much about what’s selling better, which is what art is about at the moment, or what the galleries are looking for. It’s not the way it should work. It drags down everything beautiful about art.

exhibition I didn’t tell them “You fucking bastards;” I’m telling them “Thanks for your reaction and thanks for being here with me.” But probably these people haven’t been that affected by art ever before. For me it was a clinical experience when I painted penises. It’s not something that I do on a regular basis. And to find just regular men standing in front of you with their dicks and to paint on them was a better way to know yourself. I chose the dick as a canvas. It’s a little canvas, sometimes it’s smaller, sometimes it’s bigger. It’s a lively canvas. When you paint it can become bigger, smaller, so it was very interesting. I don’t think the world is very open about nudity right now. With all this political correctness and religiousness it’s again becoming offensive. It was a time, 30, 40 years ago when it was more common to have and watch nudity. But at the moment I’m not even sure that you are able to publish my artworks in the newspaper. When they showed it on a Russian TV channel, everything was covered. It’s 2013 and people are still afraid of a dick. Isn’t it strange? Isn’t it a regular human part as an eyebrow, or a leg, or an elbow? Why do people care so much about some certain parts? If you don’t want to see, just pass by. Don’t throw stones in the windows. Or maybe that’s what you should do, as long as you feel something. I think right now we’re going in the opposite direction of engaging people. Now we are trying to put much more morals into life. And these stupid moral things I think are killing your real feeling of life. Why should someone tell you what you are or are not allowed to do? The only law is that you don’t physically hurt anyone. And as soon as you don’t hurt anyone you’re allowed to do whatever you want. I don’t really care about the frames. I care when there are no frames. If I think my art looks good, like at Manneken Pis where I placed my own statue, I don’t really care if some people like it or not. That’s basically the core of art – some people should like it some people should not, the worst thing is that they don’t care. The urge to be loved and, in the case of art, being sold, is compromising the whole purpose of art. I was surprised that Belgians are so conservative since they want to

give the opposite impression. They have this small statue, quite unlike other countries with big monuments, just this fact makes you want to like them, it’s an interesting and relaxed standpoint. So I thought that Belgians are really easy-going but the reaction of regular people surprised me a lot. They are more conservative than most Russians. That’s why I’m working with all these things around art that also include the media because people’s hate is also my art. Every reaction is needed to make it complete. If they say “Go to your fucking Russia,” it’s OK, it’s their reaction. I need people to tell me something or at least to tell themselves something. I’m not original in this sense; everyone wants reactions and feedback nowadays. But within the borders of what’s commonly accepted, like uploading your Saltimbocca dinner on Facebook. If I didn’t want any reactions I would probably go to Tibet and would sit there alone for the next 25 years and meditate. I wouldn’t go to Siberian forests, because some journalists would definitely find me there in five years and make a kind of savage sensation. Media are hunting for something unusual, and there is nothing unusual about meditating in Tibet. And if I went there emptiness would be my art. Forever. Golden Petro is still in prison and I still want him back but I don’t know how to get him. I didn’t commit any crime, maybe only a minor one, like wrongly parking my stuff. Maybe I’m supposed to pay a fine for wrong parking, but not have the artwork confiscated. I still think my statue is more beautiful than the pissing boy. I am beautiful. I’m critical about my art, but as to myself… I’m almost perfect. It was a shiny golden piece and I think it’s still a much more interesting artistic reconstruction. Why do they love their Manneken Pis so much, why is it the main attraction for everyone? Why it’s the main sightsee point when you come to Belgium? That was my question. Is it that beautiful? Is it something that gives you opportunity to think about; is it something meditational, what’s that about? And maybe most important, is it art and if so, do people even care how it looks and will they even notice if I change it? The main reaction came from regular Belgians because I haven’t heard anything negative from the officials, apart for the fact that the police arrested some of

my crew. If you read those wonderful comments in French around articles in Belgian media or on my post on YouTube it’s just hate hate hate hate hate hate hate. I say “I love you so!” and they “Go to your fucking Russia!” OK, I’m in my fucking Russia, have fun with your pissing boy! I don’t think it’s possible to promote art only through media if you have a clear message. Media plays by its own rules and it makes its own game. If you look at a specific artwork, like the Petro Pis, in China it’s covered as a funny thing, in US it’s covered as good artwork like a nice street art piece, in Russia it’s promoted as a criminal offence, in Belgium it’s promoted as news, so media say whatever they want and need to say. But I’m pretty much fine with that and as soon as it’s something that people can have their own opinion about instead of every stupid news story they hear. That’s why I put it on YouTube so you can watch it yourself and have your own opinion. You don’t need to read about it in the news. I wanted to make something that gives people positive emotion, some love and some kind of opinion points. Even if it’s Ashes to Ashes, the artwork about burning down abandoned houses. When something is dying, something new is born. Whenever you’re sad, I think it’s better to crush something that is old and ugly and make something new around it like an artwork than to go and crash people’s faces that most people do. I’m not an activist. I’m not going to fight against the government for the moment because I have my own issues and my own messages and my own approach in art itself. So I’m not political at all. What to do – to replace that statue with Putin? If I really cared about politics in Russia, I wouldn’t do something about a pissing boy in Belgium. I’m far away from politics and I’m more interested in questions about how people look upon the world and sometimes upon art. When you mess up politics and art it’s strange. My art is about love. Everything is about love. Art should be about love. It shouldn’t be about anything else I think. It shouldn’t be around money, politics. But why shouldn’t it? It can be about everything. In my opinion everything is about love so it’s just natural that my art is also about love or emotions in general. It’s just my own approach. My approach is love.

ning eyes under a gas mask. Empty tear gas cans on the ground. Burning trees with no fire brigades. Thousands and thousands of people marching like an army. Peacefully protesting, running from the police, getting injured, pulling themselves back up. It’s how a country’s burning strive for expressing their discontent with the current government, their rights and ideas about democracy that have been infringed, their hope for true freedom and unity, started protesting in Istanbul on the 28th of May and spread around the whole nation within days. It doesn’t seem to stop or slow down. Mehmet Cakmak is one of the people who participated in the protests and feels this hope for change. This is his story extended on several interviews, portraying a nation’s sorrow. We are not afraid. Even if we are unarmed. Because we know that we are gifted with the passion for freedom, determination and intelligence. It started again. Streets were cool until today morning. Yesterday in the evening the governor of the city said that they need to clean up the Taksim Square. He also said that during this cleaning, Gezi Park is going to stay untouched. In the morning a troop of police arrived to the square and they kept it occupied and attacked Gezi Park as well. So many more wounded. And today for the first time international televisions are here to broadcast the events alive. CNN International sent its war reporter. I think that is a bad sign for us. *** I was raised in Istanbul with my mother and elderly sister, while my father was around the world working as construction manager, in countries like Pakistan, Libya, Morocco, Iraq. Thanks to him I had an extremely open minded education, and I travelled everywhere in Europe and other 12 countries in Africa, Asia and America. I’ve never spent a period of my life without doing something good for myself. I spent my youth travelling, learning, meeting new people, and having little fun. I have never been violent to anyone or anything. I protested like this for several times, as a democratic right, but not like this before. All I want from life is health and peace. The same for my country. I am really tired to live with ignorant people around me everywhere in Turkey and right now the streets are different. We are almost officially divided in two: laics, open minded people who love democracy

and Mustafa Kemal Ataturk and the others, the group that can be identified only as followers of the fake Islamic dictator, Tayyip Erdogan. Taksim Square is the center point of our city. It’s a 24 hours busy place. People gather there anyhow. And most importantly, now people go there to protest. This was true for everybody throughout history, in the very same spot where they want to demolish Gezi Park and build whatever they have on their mind. Politicians of PM’s political party (AKP) keep giving contradictive speeches. One says that it’s going to become a mall, the other says a military house, some say a museum, and finally Erdogan says a mosque. The latter is more likely to be true. If they want to remove the park that’s one thing. But if they would build a mosque there, the anti-revolution will officially begin. PM Erdogan is not the right person to go with. He is a big hungry dog. He sold 380 state owned company, which were held from the very first years of the republic. Imagine the amount of money that would come from those companies. In the meantime he acts like the mayor of the country. On billboards and TV commercials, he shows up saying: “I built the railroad in Konya. We completed the project of that bridge, this highway, those underground lines.” Of course he would do all these. He is supposed to serve the country. Especially after selling all those big cash cow companies. Additionally the taxes kept growing. For example I pay %35 of my annual wage as tax, under social security service expenses. Moreover, we constantly pay taxes for every expense we have. In renting a home, both the landlord and renter pay taxes. Food and beverage have 18%, other goods have 11%. I pay one third of every bill (electricity, gas, adsl, mobile phone, water) to the state under several lines of tax. And especially gas… 1 lt of gasoline is 2€. It is %70 taxed. Can you imagine the burden on us? We are really tired. The state is consuming us. Production is low, unemployment is high, wages are low, population is high. I get stressed out even right now when I’m thinking about this. He never asks for anybody’s opinion. Not even his own political party-mates. Whenever somebody from his government says something against him, that person gets expelled from both parliament and AKP. He has zero tolerance. Only money guides him. Wherever he sees profit, he

is there. This is another explanation to why he wants to demolish the park. The answer is easy: because he is planning to pick up more money. Everybody knows that he cares only about money. Even the people who voted for him because they get their shares out of it. All of PM’s relatives, the president Abdullah Gul (he used to be the minister of Foreign Affairs in the previous government of Erdogan, and right now we call him as his secretary service in Çankaya Palace) and all other AKP members are owners of companies with huge incomes, such as street parking company of Istanbul-Ispark, non-alcoholic restaurant chain – Saray. We call it “Green Capital”, referring to the color of Islam. Then there is the big question: How come he became the PM of Turkey? The country was unstable for decades. We had several coup d’etats, biggest ones in 1950, 1960. Folks were sick of all elderly politicians. This guy showed up like one of us, as poor as the average of our country, and as democratic as we hoped for. I never voted for him but he rapidly reached around level of 50% votes. It happened simply because he was a new face and new hope. Just like how Berlusconi reached to the top of Italy. Now it was like a flame. The country is burning alive. People are making noise at home whenever they feel like, by hitting two tea pots to each other or spoons on some chinaware. People are going around with Turkish flags, because this is how we feel. The country is getting hurt. We feel like PM is tearing us apart, like we are losing our liberty, democracy and peaceful life. People don’t want to live within Islam, people want to be free to live however they like. Whenever the PM speaks, he is threatening us to let the other 50% of the Turkish people who voted for him out in the streets to fight against us. Nobody believes him, because we know that those people are somehow our relatives. I have some family members who voted for him, but never accepted brutality and any sort of violence. He is losing it. US dollar and Euro are getting stronger, stock market is getting weaker, and inflation is notable in this month. People are not going to supermarkets, malls, coffee shops, restaurants, just to be sure that money doesn’t flow. We are %100 percent aware of what we are exactly doing. Our demand is not to protect Gezi Park, but to see him resign. Whatever the cost of that might be.

On the 1st of June, Saturday after work, my girlfriend called me and said we are going to Taksim. She even arranged for gas masks. We walked about 1.5km to reach the square, because no public transport was in operation. We approached the area from the other end of Istiklal Street. We were walking quite cautiously with the mask on, to make sure that we get no harm from the gas. The events were calm at that time because the police stepped back from the square. But still gas was present. People were afraid, but sure with what they were about to do. Just walking towards the square with no hesitation… So many empty gas cans were on the ground, we were just hitting each one of them when we were stepping forward. I saw huge numbers of people, marching together. It was like an army. The sensation of acting on common ideas, not like football fans, but doing something serious and important, it was really great. When we reached the square we saw that people were happy and festive because the police have just withdrew from the area. On the other hand we were checking Twitter and Facebook to understand what was exactly going on. My friends were sharing statuses telling that police withdrew because they were attacking on protesters in Besiktas (coastal neighborhood, really close to Taksim). The private palace of PM is located in Besiktas, right next to the beautiful Bosphorus. We decided to walk down to Besiktas area to see what was going on. Smells were coming up but we were ok. The real action was in Suleyman Seba Caddesi. Taksim is on the hill and that street is one of the roads that take you to the sea side. Police was really really active there to push away the protesters from the sultan’s palace. They were furiously and recklessly firing gas bomb weapons towards us one after another. It was like 10 meters far from us when my face started to burn like hell. Within couple of seconds my eyes were burning and watering, nose was draining like a fountain. I couldn’t see and breathe properly. I felt like removing the mask, but that would’ve been the worst thing to do. People started to run back towards up to the hill, trying not to hit the other protesters. I am not sure what happened, but I pulled my girlfriend’s arm and we ran. We hid in the corner of one the intersection. Waited there for minutes, waiting for the gas effects to go, and think about our next move. The effects weren’t really gone but

the police were approaching. We were hearing the noise of special police tanks called Toma. Those machines are the source of pressurized water. That is actually scarier than the gas bomb, because if the water comes directly onto you it throws you back. It might cause fractions, or other kind of traumas. Well, gas bombs are deadly too. Some protesters got hit by burning gas bomb cans. Some lost their sight, some got burnt. Bastards… We had no choice but to keep running up to the hill. We noticed that they were faster to repel protesters, and my girlfriend addressed a restaurant on the Seba Street. Some people were just escaping in the restaurants. We ran in there, the waiter closed the door. Protesters like me and the waiter were pushing the door to make sure that policemen and gas don’t enter the restaurant. A policeman came right in front of the restaurant’s door. He was looking inside to see us. Thanks god he didn’t try to enter. He just skipped the place and kept walking. It was a relief for a second. Gas was coming inside anyway but we waited there for about 25 minutes. Than we run off from one of the small streets. We went back to Taksim square. It was exactly how we left it. People celebrating the victory of Gezi Park. I helped protesters to set a barricade. We stayed in Gumussuyu area to wait if the police were to come back to Taksim. But they didn’t come back since the 1st of June. *** We are all getting poorer. Policemen get paid really well if you compare with the average salary. But they are threatened as well. They get paid for attacking us, otherwise they are fired. They are afraid of getting jobless. That’s why they are so much under pressure, and committing suicides. There is a video of an interview with a policeman. He didn’t know that there was a recording device on. The policeman said “Please stop protesting and go home. We are tired just like you. I couldn’t sleep for 4 days and I need to see my family.” The interviewer – a protester – offered him a cigarette and said “Why do you do this job? Just quit and be a free man.” Policeman said “I get paid really well, why should I quit?” Protester asked: “How much do you get paid?” and the policeman replied: “2500lira” (around 1000€). I was waiting for the tram early in the morning

around 7am somewhere close to Taksim. One police car stopped on the tram lines. The driver stayed in the car, the passenger (without uniform) jumped out from the vehicle and stepped on the tram stop. He did not stop by the token machine, without paying for the trip he was in the stop right next to me. That meant he was from the police, because nobody can travel without paying. I heard him reporting to someone on his mobile phone, saying “I am ready, and my young colleague will change his clothes and come along.” I couldn’t recognize what was exactly going on. I thought those guys were going to have breakfast or something. But now I see pictures of those men, and I realize: blue jeans, ugly shirt, sport shoes and a surprisingly big plastic bag in their hands. So similar to those fake protesters, throwing Molotov cocktails in the square. Police is acting like a terrorist and Erdogan is responsibly enjoying all these. I feel like I need to act, but to do what? We are so used to face inappropriate and uncontrolled force; it’s like one step before the civil war.

ESQUIRE MAGAZINE www.esquire.ro

În urmă cu puţin timp, la MTV Movie Awards 2012, Johnny Depp a cântat la chitară două melodii împreună cu The Black Keys, Gold on the Ceiling şi Lonely Boy. După cântare, i-a numit pe băieţii din Ohio „legende în devenire”. Aşadar, legenda spune că Dan Auerbach voce, chitară şi Patrick Carney tobe, cântă de vreo 10 ani cel mai nostalgic-revigorant-gălăgios-sexy-garage-blues-rock. Muzica lor se lipeşte obsedant de timpan poate de la fluieratul lejer pe Tighten Up, ritmul slow tensionat de pe Too Afraid to Love You sau combinaţia de voce şi chitară din Little Black Submarines care-ţi aduc aminte de Led Zeppelin în zilele lor bune. Pe lângă Johnny Depp, şi rapperul Damon Dash a ascultat Black Keys care a devenit trupa lui preferată. Aşa a pornit un alt side-project legendar, colaborarea rap-rock dintre trupa americană şi mai mulţi cântăreţi de hip-hop (Mos Def, Jim Jones, RZA) în albumul Blakroc. 2012 este anul care le confirmă statutul de legende, fiind headlineri la mai multe festivaluri de muzică din SUA şi Europa. Dar lor probabil nu le pasă foarte mult, vor continua cu piesele inspirate din muzica americană a anilor ’50-’70 peste care o să arunce nişte versuri. Vor mai face nişte clipuri în care iar n-o să se ia prea mult în serios. Pentru că până la urmă e vorba de rock’n’roll şi-atât.

FILM REPORTER

Cu clasa la film Glasgow Youth Film Festival 2014

www.filmreprtorter.ro

Film Reporter | 24 februarie 2014|01:52

Acum o săptămână s-a încheiat ediţia din 2014 a festivalului de film dedicat tinerilor din Glasgow. În foaierul Scottish Youth Theatre, pe 12 februarie, o gaşcă de puştani cu geci de piele, unghii albastre, brăţări cu ţinte, tenişi şi ghiozdan au petrecut pe piesele a trei trupe tinere finalul unui festival făcut de ei pentru ei. Organizatorii cu vârste între 15 şi 18 ani s-au ocupat de program, selecţia filmelor, speech-uri în faţa audienţelor, workshopuri despre industria cinematografică, încât tot festivalul a luat forma celei mai tari petreceri la care toată lumea e invitată sau a excursiei cu clasa pe care toţi şi-o vor aminti peste ani.

le ofere o alternativă. Aşa că, de mai mult de zece ani, februarie a devenit luna filmului.

Februarie în Glasgow nu pare o lună foarte promiţătoare. Vreme mai ploioasă si mai rece decât de obicei, o amorţeală generală în care se tânjeşte încă după vacanţă, o nevoie de altceva care să scoată oamenii din casă sau din pub şi să

Am început februarie alături de organizatori, ca voluntar Front of House, adică unul dintre ăiaîn-tricouri-la-fel-care-zâmbesc-prea-mult de la intrarea în cinema. Aşa că am învăţat mai multe despre festival şi despre organizatori, am stat în

De pe 2 februarie până pe 2 martie, sunt festivaluri de film succesive, pentru toate vârstele, gusturile şi bugetele. Anul acesta a început cu Glasgow Youth Film Festival (GYFF), a continuat cu Glasgow Shorts Film Festival, Fright Fest şi va culmina cu Glasgow Film Festival, care aduce cele mai noi filme internaţionale şi premiere mult aşteptate, la o mică întârziere faţă de Berlinale. Sexualitate, dragoste, disconfort

picioare la filme sold out şi am participat la o serie de workshop-uri la festivalul dedicat tinerilor despre care ţin să povestesc şi pe care le recomand pentru la anul. Gaşca asta de tineri organizatori a pus în mişcare un întreg arsenal de filme mai ales dedicate adolescenţilor, dar interesante şi relevante pentru orice vârstă. Proiecţii speciale au inclus animaţie, Mr Peaboy şi Sherman 3D, clasicul Beetlejuice al lui Tim Burton sau comedia suedeză despre adolescenţi punkeri We Are the Best!, în regia lui Lukas Moodysson. În categoria „văzute” intră It Felt Like Love, lăudat deja de critici la Sundance sau Rotterdam. Pe scurt, o fată de 14 ani care locuieşte în suburbiile Brooklynului cu tatăl său trăieşte cu intensitate presiunea exprimării sexualităţii, presiune care ajunge să ia forma unei obsesii bazate pe o serie de minciuini şi încercări eşuate. Regizoarea newyorkeză Eliza Hittman a surprins realist, dar poetic, trăirile unei fete de 14 ani: momentele de singurătate, de neîncredere, de experienţe stânjenitoare şi invidii. Personajul e construit din expresii fine şi tranziţii subtile de la linişte la haos; actriţa de 14 ani, boboacă la Manhattan Grace Church School, exprimă gama foarte largă de sentimente cu care e foarte uşor să te identifici. Am asistat şi la premiera primului episod din sezonul al doilea al serialului My Mad Fat Diary, însoțită de un masterclass foarte interactiv cu o parte dintre actori şi echipa de producţie. Povestea e inspirată din realitate. Protagonista Rae, o adolescentă cu probleme de imagine de sine, experimentează pentru prima dată fericirea alături de prieteni şi fluturii în stomac cu un iubit care i se pare prea cool pentru ea.

Chiar dacă nu urmărisem serialul şi nu cunoşteam povestea, un singur episod a fost de-ajuns ca să-mi dau seama că e de văzut. Scenariul este foarte bine adaptat de un tip de 29 de ani care a reuşit să se pună în pielea unei fete la aproape jumătate din vârsta lui, imaginea şi scenografia demonstrează măiestria celor care se ocupă și de Skins şi alte seriale dedicate tinerilor de azi, cu umor şi metafore subtile. Mi-a rămas în minte imaginea lui Rae care, în prima zi de colegiu, înainta pe hol purtând un tricou cu Oasis într-o mare masă de studenţi îmbrăcaţi în tricouri Blur. Nici că puteam reprezenta mai bine sentimentul de disconfort. Cerere romantică la cinema Am revăzut şi Beetlejuice, în calupul de late night films, şi a fost plăcut să-i revăd pe Alec Baldwin şi Geena Davis tineri şi confuzi că sunt fantome. Pe lângă clasicul film, s-a mai întâmplat un eveniment clasic. Înainte de proiecţie a fost proiectat un trailer, uşor romantic, uşor amatoresc montat, prin care un tip din public tocmai o cerea de soţie pe prietena lui, pe ecranul de cinema. Până la urmă, cu toţii avem momente de tineri curajoşi care vor să facă gesturi mari. Am participat şi la un workshp despre pop-up cinema. Trei organizatori de festivaluri din UK au povestit experienţele lor şi motivaţia de a aduce cinema-ul mai aproape de oameni prin proiecţii în spaţii neconvenţionale. Dacă vă prinde toamna călătorind prin UK, aţi putea încerca Scalarama, un festival care adună filmele din cinema, cluburi de film, sedii de asociaţii, casele oamenilor într-un eveniment accesibil bazat pe pasiunea oamenilor pentru film. În Manchester şi Liverpool are loc festivalul AND (Abandon Normal Devices), dedicat cinemaului inovativ, artă şi cultură digi-

tală. Pe lângă locuri inedite de proiecţii, festivalul combină diferite forme de artă, de la performance, la artă vizuală şi platforme media pentru a spune poveşti cinematice. Ultimul speaker a vorbit despre Berwick Film and Media Arts Festival, un festival inedit strâns legat de locul în care e organizat: oraşul Berwick upon Tweed, la graniţa dintre Anglia şi Scoţia. Festivalul are ca scop principal implicarea comu-

nităţii şi relaţia cu oraşul în care trăiesc. Aşa că, dacă treceţi pe acolo în septembrie, o să vedeţi filme proiectate pe un pod, pe primărie, în grădini şi parcuri. A fost un insight foarte interesant în modul în care relaţia publicului cu filmele se schimbă: un festival de film care îşi propune să inoveze trebuie să se adapteze prin evenimente inedite. We Are the Best! Au fost şi câteva filme pe care nu le-am văzut, dar la care mi-aş fi dorit să merg. Unul dintre ele este Teenage, compilaţia de arhive + documentar + reconstituiri puse împreună de regizorul Matt Wolf. Imagini alb negru, vocea visătoare a lui Ben Whishaw, muzică swing şi pălării spun povestea noii generaţii la început de secol 20, primii adolescenţi veritabili. Filmul arată cum în acea perioadă

s-a conturat o cultură a tinerilor total diferită şi de cele mai multe ori orientată anti-adulţi, care inova prin modă, muzică, dans şi mai ales prin cele mai tari petreceri. Filmul e prezentat ca o călătorie în timp care oglindeşte foarte fidel prezentul. Un alt moment ratat a fost seria de scurtmetraje din cadrul GYFF sub titlul Growing Pains. Conform descrierii, aş fi putut vedea viaţa unui adolescent observată prin internet sau cum decurge prânzul la o clinică pentru tineri cu tulburări

alimentare. Din păcate, nu am putut să văd filmele pentru că sala de cinema a avut o problemă cu proiectorul. Se mai întâmplă. Şi s-au întâmplat multe în festivalul ăsta. Workshopuri de scris comedie sau design de postere pentru filme, cum să-ţi începi cariera în TV sau cum să faci un documentar. Doar aşa festivalul îşi păstrează renumele de „cel mai inovativ festival de film din Scoţia.” (The Skinny). Mai mult decât o sărbătoare a filmului tânăr, este o platformă de educaţie alternativă, o ocazie pentru tinerii pasionaţi de film să se implice în orice de la organizare la Q&A şi strâns sticlele din sală după proiecţii. Aşa cum spune trailerul filmului din deschidere, We Are the Best!, şi festivalul este pentru oricine care are 13 ani, care va împlini 13 ani sau care a avut 13 ani.

Awards Premiul pentru cel mai bun proiect cultural al anului, Gala Voluntariatului 2011; Premiul II pentru proiect cultural, Gala Societatii Civile 2011

Events Asociatia Paspartu Carte peste Carte, lansﾄビi rAM, Pasparty Curtea Veche Publishing lansﾄビi de carte, dezbateri, tﾃ｢rg Gaudeamus

CARTE PESTE CARTE

REVISTA ARTE & MESERII - LANSĂRI

PASPARTU @ STREET DELIVERY

PASPARTY

CURTEA VECHE EVENTS

TV WORK Tern TV Productions for National Geographic BBC Channel 4

TERN TV GLASGOW Vinnie Jones: Russiaâ&#x20AC;&#x2122;s Toughest National Geographic

The Mountain - BBC Scotland series

John Barrowman Pet Hospital - Chanel 4 series

Portofoliu alexandra.maria.c@gmail.com 0730512376

Alexandra-Maria Colta