Profesor Ghinea Elena Monaliza
DESCOPERIM TALENTE…
In parasire… Viata noastra isi are dimensiunile ei,un timp al aparitiei ca fiinta,trairi sufletesti,un drum urmat de dorinte personale,comune, dar niciodata nu poate fi controlata in totalitate. Ce pot spune despre copilaria mea? A fost una din cele mai pretuite comori pe care nimeni nu a putut sa mi-o ia.Copilaria,a fost cel mai important dar pe care l-am primit in viata.Pana acum… Ma gandesc cum ar fi sa retraiesc acele clipe,cred ca nu as schimba nimic din ce-am facut atunci;nu ca ar fi greu-la urma urmei fiecare e creatorul lumii sale,si,daca vrei,oricand poti fi de 12 ani sau de 90 de ce nu?Vrei sa traiesti in rai?in rai vei trai…Tu vei alege ce vrei de la tine si cei din jur,si rai sau iad,nimic nu exista fara ca tu sa existi. Mereu ma gandeam la present,la fericirea ce era in sufletul meu,la prietenii care ma asteptau afara sa ne jucam. Stiu ca toti v-ati jucat cand erati mici.Stiu ca va amintiti cu drag cum stateati iarna afara doar pentru ca ningea si ajungeati in casa uzi din cap pana in picioare. Si acum ma uit la semnele de buna purtare care mi-au ramas pe genunghi ,coate si parca revad momentele in care ma chinuiam sa-i explic mamei ca nu e vina mea si ca nu o sa mai intample si ca la urma urmei nu ma doare chiar atat de tare. Pentru o peroada lunga de timp,parintii mei s-au gandint iar si iar ,sa o faca sa nu o faca,luam totul in ras credeam ca e o gluma ,un test, cine stie?-pana in momentul cand cartile au fost puse pe fata!totul era confuz nu acceptam sa fac pasul acest,stiam ca va veni dar nu credeam ca atat de devreme. Hotararea era luata pana la uram va plec,cine?mama,unde? In Italia ,intrebarea ce ma framanta cel mai mult era DE CE?-atunci nu puteam sa inteleg ,pentru mine totul parea perfect,dar acum realizez eforturile,munca ce o faceau ei pentru a mentine acea perfectiune,pentru ca eu sa fiu fericita.
A venit si ziua despartitrii ce mai era de facut? Nimic care sa-mi stea in puteri.Atunci m-am inchis in mine total.Nam mai vorbit cu nimeni ,uram pe toti din jurul meu,nu ma mai interesa nimeni. La urma urmei vorbim de acea fiinta sfanta pentru toti:MAMA-care mereu cand am intampinat greutati ea a stiut sa se uite inapoi,sa se intoarca sa-mi dea mana,sa ma ajute sa ma ridic,si mai mult ,sa ma ajute sa merg mai departe.Imi amintesc de chipul ei zambitor.Intotdeauna avea un cuvant de incurajare pentru mine.Iubirea ei era nepretuita,era un tablou de pus in rama.Alaturi de mama,bolta vietii mele e linistita,senina fara nori.Ea este o floare sfanta care imi este invatator,ingrijitor dar mai presus de toate prietena.Ea e o carte de povesti care imi spune mereu ce e bine si ce e rau, ce e frumos si ce e urat.Ea e leaganul povestilor ce mi-au mangaiat copilaria. Acum zilele sunt lungi si goale;doar ea le umple,cu zambetul ei senin le faceau sa treaca repede si frumos.Pastrez cu drag amintirile legate de ea. Ce e o amintire?E o imagine pastrata in memorie.Si pana la urma ,acea imagine nu trebuie sa fie doar o imagine in adevaratul sens al cuvantului.Amintirea poate fi si un parfum.Poate fi si un sentiment.Poate fi o simpla cicatrice,un simplu zambet.Amintirile sunt pe de o parte bucurii ale vietii.Iluzii,ar spune unuii.Eu le consider doar bucurii. Uneori imi chemam prietenii ,putini la numar si incepeam sa insiruim de la o simpla imagine,o carte intreaga de povesti.Desi am ramas doar cu tata el nu se compara cu mama. Toti din jur ma consolau,vorbeau cu mine dar nu ma interesa,ma invinovateam mereu,poate am fost prea rasfatata,poate‌poate‌cine stie?! Acuma a plecat.Absenta mamei ma teroriza.Singura fara ea ma simteam parasite de oameni ,undeva intr-o lume fara viata. Cum se inchidea usa dupa ultimul om ce iesea din casa,ingrozita de absenta oamenilor nu trecea mult timp pana sa incep sa strig,sa urlu,doar sa-mi aduc in preajma un suflet de om,oricare. Exista un om pe lumea aceasta a carui prezenta ma face sa ma simpt in siguranta.In fiecare seara inainte de a adormi el venea sa spunem impreuna Tatal Nostru.Eram mica atunci cand am inteles ca exista o parte din acest om care nu ne apartine noua.In viata lui era o alta dimensiune,cumva deasupra noastra,era ceva diferit,important,nu ca o meserie sau o slujba ceva mult mai cuprinzator,mai profund,si totusi acel ceva era si in mine.Sentimentul de apartenenta a crescut odata cu mine si m-a adus si mai apropape de omul despre care va vorbesc.
Datorita plecarii mamei ,aceasta parte a lui il facea retinul si trist.Dar cum el era foarte echilibrat reusea sa-si invinga tristetea.Acest om are un formidabil simt al umorului si poate spune glume foarte amuzante;simtul umorului i-a folosit lui si mie ca medicament atunci cand venea tristetea. Persoana aceasta e incoruptibila,nu l-am putut minti niciodata.Omul aceasta a fost intotdeauna acolo langa mine,ca tata dar ca si mama,cat a fost in stare,cu toate acestea frica de singuratate a ramas desi am crescut,exista si ma mananca de vie.Iar strigatul de disperare dupa un suflet de om a ramas si el doar ca s-a transformat intr-un strigat sugrumat parca pe dinauntru,de neauzit de catre ceilalti. Desi cu timpul a intervenit obisnuinta.Asa cum unii se obisnuiesc cu minca,cu rutina de a merge la serviciu,cu scoala asa m-am obisnuit eu cu acelasi drum continuu an de an,dus-intors.Asa cum vine aja pleaca,pana cand?pana cand va ajunge fara vlaga,secata parca de orice puteri…sau pana cand isi va da seama cate a pierdut,amintiri ce nu mai pot fi recuperate sau inlocuite,pana cand va fi prea tarziu. Imi aduc aminte cu drag cand ma lua de la scoala treceam mereu prin parcul de peste drum sau ultima poza pe care am facut-o impreuna la mare. Chiar daca nu a plecat de tot ,stiu ca a plecat cu sufletul impacat deoarece se bucurase de fiecare moment petrecut cu noi.durerea e undeva acolo.Nu a parasit-o niciodata ,totusi cred ca s-a trezit in fiecare dimineata gandinduse la ce a lasat in urma. Ca sa scapi cat mai usor e bines a schimbi mediul sau sa te inhami la mai multe ca sa nu ai timp sa te gandesti,sa incerci sa vezi ca sunt si altii care sufera ca si tine si sa nu crezi ca viata ti s-a sfarsit doar din cauza asta. RUSU CRISTINA GEORGIANA-10A
Prezentare personala: Ce pot spune despre mine?Avand in vedere faptul ca sunt o persoana sociabila care prefer sa sa se implice in orice fel de activitate ,chiar daca nu am nimic de castigat,pot spune ca par a fi o fire sensibila care se ataseaza usor.Imi palce sa practic jocuri de echipa,cum ar fi handball sau volei,care sunt in acelasi timp sporturile mele preferate,Fac parte din echipa de volei a scolii.O alta pasiune este lectura.Cand deschid o carte,inca de la primele randuri sunt captivata si cu greu las cartea din mana pentru alte ‘’obligatii’’. Pe viitor doresc sa-mi continui studiile in afara tarii,poate Medicina de ce nu ?-desi mai atractiv suna Facultatea de Drept.Cel mai mult urasc minciunaa,tradarea si indiferenta.In general ma ghidez dupa mottoul ‘’Totul sau nimic’’ pentru ca nu-mi place superficialitatea si pentru ca am vointa.
Mi-e dor… Pentru ca in viata si in moarte suntem legati de “inima culturii romanesti” , rog prea bunul cititor sa-mi primeasca “un murmur testamentar” la gandul fara de scapare despre EMINESCU. Ma simt legata prin soare si noapte,prin albul lunii si trecerea anotimpurilor de cel care mi-a aratat cat de adanca este “rana” iubirii,cat de nimic este “taramul celalalt”,cat de frumos si neuitat sta chipul mamei… Prunc divin,fiu al Lunii si al Soarelui,venit,nu din “rude mari imparatesti”,ci din Cosmos,Eminescu ne-a imbracat in poezie,ne-a hranit cu geniul lui,ne-a purtat de la plans la fericire,de la durere la noptile cu farmec.El vine de departe si de demult din adancurile miraculoase ale neamului romanesc,din toate culturile Romaniei,peste care se leagana de mii de ani dorul din doina si tanguirea fara leac a “Mioritei” ,vine ca o misterioasa lumina “pe cai de mii de ani” din basmul vechi al Zanei Dochii,vine din matricea stilistica a sufletului romanesc pe care l-a intruchipat si l-a marturisit,pentru eternitate,lumii intregi.Cel mai mare poet al neamului,in scurtul rastimp al trairii sale, a cantat jalea si amarul poporului in tumultul veacurilor. Ma gandesc la participarea lui Eminescu la misterul universal ,la nevoia lui de absolut,la “setea cea eterna” , la albastrul luat din mare pentru floare. Ma gandesc ca pamanul a strans zapezi tinere in noaptea nasterii sale,ca sa aprinda cu ele “Luceafarul”. Peste lumina crescuta rotund,au adormit primavera si ierni si doar copiii,hoinarind desculti prin zapezi,numai ei stiu de ce zapezile sunt fierbinti si n u reci… “O te vad,te-aud,te cuget,tanara si dulce veste, Dintr-un cer cu alte stele,cu –alte raiuri,cu alti zei…” Cu Eminescu imi dau intalnire in fiecare zi si tot mi-e dor,mi-e tare dor…
DABIJA ANDREEA Clasa a IX-a D
DABIJA ANDREEA este eleva in clasa a IX-a D la Grupul Scolar “Sf. Maria”.Intr-o discutie, eleva a afirmat ca este pasionata de letura, in special de poezie: “Eminescu este, poate, cel care m-a apropiat de lectura” . Pe langa poeziile romantice ale lui Eminescu, prefera si romanele lui J.Verne, comediile lui Caragiale, dar amintirile lui Creanga vor fi mereu,vii , in sufletul ei. Sa nu credeti ca toata ziua sta si lectureaza, citeste sa se delecteze.Ca orice adolescent, iubeste plimbarile,petrecerile si cumparaturile.A recunoscut ca petrece mult timp pentru aspectul ei fizic,deci o alta pasiune ar fi fashion-ul. Totusi, chiar daca nu gandeste ca Voltaire, simte ca Eminescu, iubeste ca Blaga si se disteaza cu prietenii ei.
Tinerii, darul Domnului Nu vreau sa filozofez.De ce? Pentru ca nu sunt filozof.Nu vad totul ca pe o chestie ce necesita o privire atenta,minutioasa,o cercetare amanuntita,ce pana la urma duce la ceva abstract.Nu.Sunt doar o persoana ce vede frumusetea,ce vede Gradina Edenului din ochii migdalati ai unei tinere, ce vede floarea minuscule, dar stralucitoare ca un diamante, ascunsa in mocirla. Nu pot gandi la Voltaire, dar pot simti ca Eminescu,desi,poate fara sa vreau, filozofez chiar din ignorarea filozofiei. Nu stiu. Tot ce stiu este ca orice ar fi, tinerii sunt cel ai pretios dar. De ce? Poate ca surasul dulce al unui copil topeste inima batranului si nu invers. Totusi, daca nu ma credeti,intrebati-va: “Cum ar fi lumea fara tineri?” Ar fi ca un mormant. Intunecata si rece, fara nici o sansa de scapare,deoarece tinerii sunt viata. Printre buclele lor aurii se intrevede Raiul, dintre buzele lor trandafirii ies triluri de privighetoare.
In locul unui tablou de Michelangelo,am prefera sa privim perlele ascunse printre petalele de trandafir ale unui zambet tineresc. Deoarece tineretea pentru muritori este ca primavera pentru floare. Este primavera noastra, caci pana la urma, suntem flori. Totusi lumea s-a schimbat. Nimeni nu se poate impotrivi acestei uriase clepsidre pe care o numim TIMP si care nu se mai intoarce niciodata. Acum ne jignim, atunci ne salutam; acum ne mandrim cu telefoanele scumpe, atunci trebuia sa muncim pentru mancarea de toate zilele; acum se tip ape melodii ce ne zguduie mintile, atunci se valsa pe muzica fina.Dar c ear fi lumea fara vecinul de alaturi care da muzica prea tare? Ce s-ar intampla daca nu ar fi toti acei tineri cu blugii rupti dinadins, cercei si I-Pod-ul in buzunar? Am pieri cu totii. De ce? Pentru ca ei sunt Viitorul. Oricat de putin s-ar vedea, ei fac ceva pentru omenire. Adolescentul rebel de azi va ajunge maine, poate, scriitorul Deci, nu-i subestimati, caci sub acel invelis tare se afla acea imagine angelica, ce se aseamana cu o floare. O floare in coroana unei preafrumoase Afrodite, numita VIATA… sau DESTIN…ori poate… TINERETE…
DABIJA ANDREEA Clasa a IX-a D