Constantin Coman profesor de teologie, la facultatea de teologie ortodoxa din Bucuresti, spunea azi, intr-o emisiune religioasa, la Radio Romania Actualitate, ca credinta adevarata este dincolo de ceva sigur, este dincolo de garantii. Din pacate credinta oamenilor, se bazeaza la ceva sigur, care garanteaza. Cum spunea parintele Coman, credinta este, sau ar trebui sa fie, o aventura. Oameni folosesc credinta, nu cumva sa surprinda aventura, la care sant chemati de partea lui Dumnezeu, de partea Sfantului Duh. Credinta este departe ca sa fie o structura sigura, dar pentru multi credinciosi intelectual, reprezinta o structura rigida, care este mai mult de o convingere, decat credinta. Din cauza asta, in ziua de azi, oameni au mai mult convingere religioasa, care reprezinta ceva sigur, decat credinta, care se porneste spre ceva nesigur. Esenta Domnului, si al omului este ceva apofatic, pe baza semanari lor. Apofaticul in primul pas reprezinta ceva nesigura, ca in invizibil nimic nu este sigur. Credinta adevarata este drumul apofatismului. Care drum, prin prapastia nonexistentei, unde nu este nimic garantat, se ajunge, la soliditate invizibilului. Drumul invizibilului, la prim pas, isi trage dupa sine, ispita nonexistentei, ca invizibilitatea apofaticului, invizibilitatea Domnului, in prim pas, seamana cu invizibilitatea nonexistentei, numai pe cursul drumului, in invizibil, devin separate cele doua invizibiliti, iesind la iveala, ca in adevarat nonexistenta nu exista, ispita nonexistentei era un prag, o proba, al intrari in apofatic, care are originea in natura invizibilului. Nevoia de garanti, nevoia de credinta garantativa se naste din frica inconstienta, de nonexistenta. Credinta, fara garantii, se naste din confruntarea, fara garanti, fara ceva sigur, se naste din confruntarea directa, fara suport sigur, cu nonexistenta. Adevarata credinta, nu exista fara spaima nonexistentei, fara spaima nonexistentei, fara spaima neantizari, pieriri. Ce poate sa faca pe om nesigur, mimic altceva, decat nonexistenta, eperimentarea s-a. Numai prin ispita nonexistentei, prin experimentarea s-a, apare partea apofatica a omului, si prin ia, partea apofatica a Domnului, adica prin trecerea ispitei nonexistentei, apare invizibilul, partea cel mai ascunsa a realitati, dar din cauza asta cel mai real, ca o realitate adevarata, solida. Santem nesiguri in toate viata, din cauza, ca n-am confruntat niciodata cu nonexistenta, si partea invizibila a Realitati n-a devenit o realitate solida. Cine isi pierde viata, spunea Iisus, va regasi. Cand se simta omul ca va pieri viata, numai in confruntarea s-a cu nonexistenta. Frica de nonexistenta nu trebuie inventat, ca se ascunde in noi, chiar fugim de el, astupam in inconstient, cu cele vizibile, ca apare ca invizibil. Daca pierzi viata, in confruntarea cu nonexistenta, asta inseamna experienta de a muri. Dar pe urma experientei vei gasi, pe cel invizibil, in tine insuti, in care se ascunda, adevaratul invizibil, Dumnezeu. Dar asta nu inseamna negarea celor vizibile, prin experienta asta, si vizibilul primeste, prin radacinile sale invizibile decoperite, traite in ascunzimea s-a, o adevarata realitate, soliditate. Daca invizibilul nu este solid, deacolo se porneste totul, nici vizibilul nu va fi sigur, si deaicea se naste nesiguranta vieti omului. La primul pas in invizibil, invizibilitatea, ca nu este nimic sigur de prins, cum este obisnuit omul zilei, fara experienta invizibilului, fara experienta adevarata a nocturnului, trage dupa sine experienta ispitei nonexistentei. Experienta nonexistentei, este pragul prin care intra omul, in camera s-a interioara ascunsa, prin care intra in invizibilitatea Domnului. Omul, fata de nesiguranta sa ontologica, cum scria Heidegger, se comporta invers, nu la radacinile sale invizibile fuge omul, fata de nesiguranta s-a, fuge numai la vizibil, nu la Realitate totala, care includa vizibilul si invizibilul, care vizibil, fara experienta invizibililului, strangand ca ceva sigur, devine si mai nesigur. Strangerea vizibilului ca ceva sigur, devine un cerc vicios. Cat mai tare strangi vizibilul, te distantezi si mai tare de invizibil, cu care simtul inconstient de nesiguranta creste, si cu asta nevoia ta de siguranta. Pe urma asta strangi si mai tare vizibilul, facand distanta si mai mare intre tine si invizibil, dar cu asta crescand nevoia de strangere ale vizibilului. Omul cand nu traieste pe cele doua parti ale realitati, pe invizibil ca
radacina vizibilului, realitatea devine iluzoriu, si trairea sa, ca ceva cerc vicios. Pe urma urmei, unde nu este nimic garantat, apare garantia ultima, unde nu este nimic sigur, apare, fondul cel mai sigur al existentei. Petru cand mergea pe apa spre Isus, si din cauza frici sale, ce cuprinsese, a inceput sa scufunda. Frica in el s-a nascut din frica inconstienta fata de nonexistenta, ce in timpul scufundari in apa s-a transformat in spaima nonexistentei. Psihologic vorbind, Iisus reprezinta, archetipul ca centrul omului, care normal nu exclude, chiar presupune, ca sa fie, inacelasi timp si centru ontologic, transcendental al omului. Povestirea evangelica scrie, ca Petru mergand spre Iisus a uitat la el, dar frica a cuprins, cand nu privea la Iisus. Adica cand Petru a desprins privirea sa de pe Iisus, a uitat sa priveasca, a uitat sa concentreze, la centrul sau, si la originea transcendenta al centrului sau. Spaima nonexistentei apare cand nu ne raportam cu privirea noastra la centrul nostru, si prin i-a, la centrul transcendent al vieti noastre. Partea invizibila a existentei, a transcendentei, reprezinta ceva solid, daca ne raportam, cu privirea noastra, la ceva central, dar tot invizibil in i-a. In noi se ascunda un simt al invizibilului, simtul asta se ascunda in suflet. Simtul se evolueaza, daca cat mai putine garanti, siguranta exterioara avem nevoie. Trezvia este prezent, cand santem asezati in invizibil, si am desprins de toate grantiile, si de toate ce este sigur. In starea trezviei posedam privirea care vede, centrul existentei, in centrul nostru, adica pe Verbul necreat. Invizibilul este deschis spre nemarginit, ca el este nemarginitul. Cand santem asezati in invizibil, devenim deschis spre nemarginit, ca devenim si noi nemarginit, adica santem intrun drum infinit spre centrul nemarginitului. Trezvia inseamna a fi deschis spre nemarginit. Ca esti deschis spre nemarginit, te face treazi. A fi inchis, este gal cu dormire. A fi deschis spre nemarginit creaza simtul sufletului, cu care simte invizibilul. Centrul este ceva infinit, starea ta deschisa spre infinit, te indreapta spre Centrul Etern, spre Verbul necreat. Invizibilul devine solid, pe asta reprezinta mersul pe apa, apa devenind solid, cand am desprins de toate grantiile exterioare, de toate convingerile noastre sigura, pe care ne razamam, si ne asezam in apofaticul noastru si al Domnului, in asa fel devenind treji, si in starea asta ne indreptam cu privirea noastra la Centrul Etern al vieti. In realitate, interiorul omului, devine solid, prin lucrarea Domnului, cu energiile sale necrate in interiorul omului. Scopul lucrari energiilor encrate este indumnezeirea omului, care da adevarata soliditate interioare ale omului. Si prin care, cele vizibile si invizibile, se unesc intro realitate totala.