Ana Virlan - Anotimpul din noi by Ana Virlan

Ana Vîrlan

Anotimpul din noi - poeme cu o postfaţă de Cristian Livescu

2003

Coperta: reproducere după Georgia O’ Keeffe Tehnoredactare: Blick Advertising Macheta colecţiei: Emil Nicolae

© 2003 Toate drepturile rezervate Editurii Crigarux Piatra Neamţ, B-dul Decebal, nr. 14, sc. B, ap. 62 Tel. 0233-210639 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VÎRLAN, ANA Anotimpul din noi / Ana Vîrlan – Piatra Neamţ: Crigarux, 2003 (Orfica) ISBN 973-99874-7-8 821.135.1-1

Ana Vîrlan

Anotimpul din noi Colecţia „Orfica”

ANA VÎRLAN (n. 19 iulie 1972, Piatra Neamţ) absolventă, în 1991, a Liceului teoretic “C. Hogaş” (filologie-istorie), este licenţiată a Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1996, cu specializarea Limba şi literatura română / Limba şi literatura franceză (lucrarea de licenţă: „Romanul psihologic al lui Liviu Rebreanu”- sub îndrumarea prof. univ. dr. Liviu Leonte). Profesor titular, din 1997, la Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamţ; coordonator al revistei “Ad Astra” a LPS, din decembrie 1999; actualmente, studentă a Facultăţii de Drept, Universitatea „BabeşBolyai”din Cluj Napoca.

Familiei mele: celor care au fost şi celor care vor fi parte din Ea…

Anotimpul din noi

I. Iluzia clipei

Anotimpul din noi

Ana VĂŽrlan

Anotimpul din noi

Cuvinte Îmi vieţuiesc cuvintele pe degete , Ca merele-ntr-un coş... De nu le-aş scrie, unul câte unul, S-ar umple palma şi ele s-ar împrăştia pe jos... Şi-ar respira podeaua Ghicind ce-a mai rămas În urma ta ...durere A ultimului pas... De nu le-aş aşeza peste hârtie, Mi-ar plânge mâna de-atâta greutate... Iar scrise, sufletu-mi sfâşie Căci vorba-ncondeiată plină-i de păcate... Rotunde, oarbe, tremurânde, Îmi sunt cuvintele ca nişte mere. Prin ele, sufletu-mi se cumpără, se vinde, Şi capătă, din nepăsarea ta putere. De foc, de gheaţă, de granit, În haină nouă mi se-nveşmântă graiul, Iar ochiul tău fără culoare şi orbit, Trece prin Iad şi crede că e Raiul. 7

Ana Vîrlan

Dintr-un cuvânt, ucizi o slovă, Şi poate bine-ţi pare... Dar te-ai gândit, că-n drumul spre-mplinire, Cuvântu-acela-şi pierde din suflare? Cuvinte oarbe, spuse fără minte, Muşcate şi lăsate să se piardă, Sunt ale mele azi, ca merele strivite Atunci când cad din pom în iarbă... Să nu mai fie risipite, Le voi opri în piept să vieţuiască. Şi, de vei vrea cândva să le asculţi, iubite, Va trebui tu să vorbeşti ca ele să-nflorească...

Anotimpul din noi

Cântul orbului Cercetez fluture grizbor în ralanti, cerc pe sub Lună… Faţa să-i răpună, ochii să-i coboare , să-i arunce-n Soare... Să-mi ridice toate dorurile meledrumuri pe sub stele... Iar, dac-o socoate, calea-mi cenuşie din planimetrie, să n-o oropsească, ci s-o-mbogăţească : cu pulbere fină arsă în Lumină... cu pulbere griprivire în ralanti...

Ana Vîrlan

Curgere... Puiul de înger, sfidând ploaia, îşi taie aripa ... Şi, bălăngănindu-şi picioarele, pe gardul de nori, zgreapţănă clipa... Eu, decrepit, număr pene şi zic: -<<A, e, i , o , u, fără ă şi î... Stai suspendat –umbrelă-ntre lumi, nu mai coborî !...>>

Anotimpul din noi

Actor Mâine, chiar voi ajunge paiaţă Şi-mi voi nemuri coşmarul Pe Seară şi pe Dimineaţă Vărsându-mi, pragmatic, amarul ... Înverşunat şi crunt o să-mi spăl “acasa” Şi-o s-o clătesc în ceţuri Sfidând, în antract, nebuloasa… Din fibrele obscure, oi descâlci doar lumina… Iar sufletul, criţă de-atâta întunecare – L-oi lăsa să-njure, Uitându-i, în şanţ, îngropată crima… Dar când mi s-o slobozi gândul Şi chemarea spre cimitir, Să mă lăsaţi a-mi urma rândul Spre abis, în sunet smiorcăit de clavir…

Ana Vîrlan

Haiku-uri Sărată ţi-e talpa căci Marea şi-a ascuns în ea călcarea… * O petală oarbă e petala care-şi caută floarea… * Cuvântul din minte e cui al răstignirii sufletului… * Trecutulzapis etern pecetluit cu roua uitării… * Mureau împreună ochiul tău roată şi zarea-mi noptată… 12

Anotimpul din noi

Sete Sec şi cămiliu aş vrea să fiu precum nisipul din pustiu…

Rol Actorul respiră himera candidă a scenei, plângând.

Deşert Curgândfierbinte urmă pe nisipînsetează cămila.

Primăvară Văi verzi, cu ton regesc, 13

Ana Vîrlan

sub lumină, florile ademenesc.

Vară Val beat de cântare e aerul ce sub pleoapă vibrează.

Toamnă Alee. Glas de vânt sub cămaşă curcubee tremurând.

Iarnă Dans albdezordine-n gânduri frigide sălbatec adună. 14

Anotimpul din noi

Invocaţie Vino! Coboară spre lacul din lună, spală-ţi amintirea în umbrele feţei de ceară, aprinde-ţi tălpile de cremenea-spumă visând că ochiul de apă n-o să mai doară… Dansează! în focul nebun, nebun ca ziua de ieri… ia un cărbune aprins între dinţii de lup, şi-apoi… Pieri! Cântă-ţi cântecul de prohod: <<Tra la la!>>… dinţii mei rod, gura mea muşcă beregata din umbra ta! Strigă-ţi numele tău… porneşte săgeată din mine - spre valea din deal teleleu… şi-aprinde-n curgere lumea, Blesteme al meu!

Ana Vîrlan

Totem Ia-mă după subţiori Şi aruncă-mă în nori! Zbor razant şi zbor în sus Doamne, şerpi ca mine nu-s! Zdrăngăne zarea în zori Şi eu cad în câmp cu flori… Deschizând în zbor pământul, Port cu mine-acum Cuvântul…

Anotimpul din noi

Revoltă Mă răsucesc, cresc în pământul morţilor mei… Mă-nalţ curgând în sus, până în crucea din trunchiul de tei… Privesc! în zare, amintirea apare… îmi ucide privirea… Strig… ecoul, de frig zgribulit rămâne în gât… Apuc ştreangul ce flutură în creanga uscată şi-ntreg ţintirimul îl spânzur deodată…

Ana Vîrlan

Lecţie Copile drag, nu te teme!Vino să-ţi arăt lumea… Azi, vom îngropa muntele… Mâine vom aduna valea… Poimâine vom secera roua… Din ieri, ne vom trăi amintirea… Şi învăţând: <<Ha, ha, ha!>> peste timp vom arunca Tu - ochiul meu, Eu - mâna ta… Şi vom dansa-ngropându-ne trăirea…

Anotimpul din noi

Oglindă Ce frumos şi ce bine Ai crescut - din mine Spre mine… În lumină şi blând Ochiul meu te-a simţit fremătând . De primăveri, veri, toamne şi ierni, Osul tău spre mine îl cerni Anotimp - quartet peste timp, Tu şi eu ne-nvârtim Şi-n pătrat ne nuntim… Pe două lumi, un pas călcâim, Din două guri Amândoi murmurim, Abstract şi concret Din bisect în bisect…

Ana Vîrlan

Intreg Valul, disperat de-atâta rătăcire fără rost, între nisipuri reci şi largul mării, se-ntoarce, ostenit, mereu Acasă… Zefirul-beat de-atâta floare a grădinii, se-ascunde, până seara, ca să poată-nvinge sub lumina lunii… iar Focul îşi întinde degetele-i oarbe şi pârjoleşte tot din cale… apoi soarbe cu respiraţia-i fierbinte, până şi sensul din cuvinte… însă Pământul, brâul lumii, e singurul ce cântă şi sub lumina lunii şi peste valul ce se-avântă… iar focul niciodată nu-l învinge… căci El, statornic, îşi păstrează urma întreag-a pasului care-l atinge… 20

Anotimpul din noi

Cânt ţigănesc Aş dansa, sub tâmpla ta, În ritmuri de geampara Aş cânta - cântare rea, Din coarda-ţi de catifea Aş striga numele tău, Din glasul ce nu-i al meu! Lume grea, lume spurcată, Te-aş vinde pe-un pol odată! Banii tot atunci i-aş bea Şi-aş scăpa de grija ta!... Apoi, chiar din acea zi, Aş învăţa a cerşi… Da-n veci, liber aş trăi…

Ana Vîrlan

Facere Poeţii? Nu!-Ei nu dialoghează… Ei tac simplu şi pur pe timpanul altora şi visează… veghează. Dar, fără ei, (nimeni nu ştie) ar înceta Marele Tot să mai fie metaforă, alegorie… Lumina? peste Lumină ar pieri… şi Viaţa…- Marea Domnului Poezie….

Anotimpul din noi

Ode Salba cerului, stelată Peste fruntea ta culcată Lumina de lună plină, Picurând cerească vină… <<Mândră Gee-nlănţuită suspinare-năbuşităţi-oi doini cântec de jale sorbind lăcrimile tale! Şi sub talpa-mi de ţărână O să-ngrop sămânţa-ţi bună Peste coasta arsă-n mine, Oi aşeza doar suspine… Şi-atunci căutarea mea Va fi doar în salba Ta!…>>

Ana Vîrlan

Triolet Te-am simţit păşind Pe lumina de sub tâmpla mea… Peste lacrimile din gând, Te-am simţit păşind… Căutai cărarea murind Puţin câte puţin, talpa ta mă durea: Te-am simţit păşind Pe lumina de sub tâmpla mea…

Anotimpul din noi

Ierarhie Cocoţat sus, în Parnas, îndrăzneţ, un contrabas, invocând greoi pe nas că e “artă pentru artă” c-o vioară se cam ceartă. (neştiind, că-n sinea eichiar de e aşa “subţire”ea e plină de Idei… şi nu îşi iese din fire…) Poate arta o fi artă mată şi sofisticată dar Ideea, transparentă, chiar de-i în stare latentă, stă la bază în cultură… Fără multă tevatură: ea-i în orice operăkitsch sau capodoperă picurare de-nţeles peste ardere-n eres…

Ana Vîrlan

Luni, marţi…miercuri Am plâns! Din orbitele mele, trei lacrimi rebele în trei zile au curs: Luni - una albastră rotundă, oarbă şi grea a alunecat de pe obraz pe fereastră dar nu m-a durut căci nu era lacrima mea… Marţi - a doua galbenă ca tămâia şi parfumată precum gutuia mi-a preschimbat roua din suflet în izvor de mir căci era lacrimă vărsată sub patrafir… Miercuri - cea roşie şi blestemată a fost a treia lacrimă născută şi nu vărsată… 26

Anotimpul din noi

în ea se-ngrămădise întreaga mea panoplie de vise din care gemeau înverşunate cele-mplinite, nu cele uitate… În trei zile au curs trei lacrimi rebele din orbitele mele. Am plâns!

Ana Vîrlan

Semne Păsările nu zboară! Ele îşi coboară numai, aripa spre pământ pentru a simţi freamătul apelor şi o înalţă ca să primească lacrima cerului… Apele nu curg! ele alunecă numai, sub umbra păsării şi o urmează, răbdătoare nelăsând-o să se înfigă în pământ. Cerul nu plânge! el îşi clăteşte numai ochii, în penele de argint ale aripei şi le dezmiardă, din când în când, cu câte un mărgăritar care nu trebuie să se piardă în apele cu umbre, dedesupt. Pământul nu tace! El geme când nu sărută umbra nici unei păsări, se amăgeşte că zboară când câte-un val îl înalţă, şi priveşte ameninţător către cer, când nu-l mai ajunge nici o lacrimă din înalt. Pământul e o colivie goală, în zadar ferecată. 28

Anotimpul din noi

II. Sﾄビutul din vis

Ana VĂŽrlan

Anotimpul din noi

Joc nebun Ce joc amar am început să joc, Fără oprire şi fără de noroc... Apa de pământ încercând s-o despart De parcă valul nu ar curge tot către uscat... Ce joc cumplit am început să cern Şi binele de rău nu pot să-l mai discern, Focul din vatră pe palmă-ncerc să-l scot Şi nici nu simt cum sufletul îmi arde tot... Ce joc fără-nţeles şi fără-nvingător! Îmi vând acum trăirea ca pe tarabă, în obor , Şi cel ce-a cumpărat-o - dată pe nimic Îmi spune printre dinţi: ”Ridică-preţ’un pic!” Ce joc ciudat, şi dulce şi amar, Drămăluit cu frică de cântar, Încep acum cu tine să-mi licitez iubirea Şi te conjur să-mi preţuieşti smintirea... Ce joc fierbinte, ce joc îngheţat Jucat fără credinţă şi fără de păcat... Rescormonit în vis, secundă cu secundă, De parcă-ar vrea şi somnul de mine să-l ascundă... 31

Ana Vîrlan

Ce joc frumos şi-aproape de sublim, În care amândoi, venal, ne amăgim: Eu – că tu simţi pe-o clipă ce îţi spun, Tu – că trăiesc cuvântul, şi-acesta ar fi bun ... Hai să sfârşim acum dulcea şaradă Şi, din trăiri preasfinte, să nu facem paradă!... Rămâi tu cu privirea – oriunde, nu-nainte, Şi eu cu amintirea că am rostit ...Cuvinte....

Anotimpul din noi

Rondeluri pe cristal... I Ieri, am sădit cuvinte de opal Şi-am cercetat însemnul, ca să doară, Sub vechi silabe, scrijelite pe cristal Ce-şi căutau, în van, vraja amară. Pe ochiul tău, strivit sub timpul sideral, Pe tâmpla-ţi ostenită dar uşoară, Ieri, am sădit cuvinte de opal Şi-am cercetat însemnul, ca să doară. Ecoul vorbelor de pare azi banal, Nu-s buzele de vină, urechea-i de ocară. Şi glasul meu, pe struna-ţi, n-a cântat în zadar, Chiar dacă, peste toate, Timpul ară Ieri am sădit cuvinte de opal...

Ana Vîrlan

II De-atâtea vorbe nerostite Mi-e sufletu-mpietrit, iubite... Şi de atâtea gânduri ucigânde, Visul sub geană nu se mai ascunde. Peste timpan, sărutul tău de miere Mi-adună şoapte de durere De-atâtea vorbe nerostite Mi-e sufletu-mpietrit, iubite... Calea Lactee poate încă minte Dar Luna nouă nu se mai arată... Şi, de mai am sub pană-acum cuvinte, De vină-i amintirea că mă-mbată... De-atâtea vorbe nerostite Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...

Anotimpul din noi

III Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş, Gândul îţi zboară – vultur spre culmile Tăriei, Dar mâna îl întoarce - privighetoare-n vers... Înlănţuiţi pe treptele somniei, Adună nouă vrajă şi-nţeles... Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş... Pe oaza înverzită din mijlocul pustiei Şi-n apele de munte readunate-n şes Sub tainele luminii şi-n calea veşniciei Mă porţi acum pe mine, în drum fără eres, Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş...

Ana Vîrlan

IV Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi Şi umbre albe peste suflet îmi coboară. Paşii din somn iar umblă îngroziţi Că visul ierbii-n calea lor n-o să răsară… Orbita-i goală, ochii-mi sunt fugiţi Şi-aleargă înapoi, spre primăvară Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi Şi umbre albe peste suflet îmi coboară. În calde lumi, străbunii-s osteniţi Şi-a lor chemare-acasă tainic mă-nfioară Aici, printre străini, doar vulturii răniţi Cu-aripi de gheaţă mă-nfăşoară… Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi Şi umbre albe peste suflet îmi coboară…

Anotimpul din noi

Cântec pentru tine De s-ar putea prin vers, Iubire să-ţi trimit Şi-n clar de Univers Să te preschimb în mit, Aş vinde pe durere Întreaga mea viaţă Şi dorul meu aş cere Să se prefacă-n ceaţă... Prin fumuri rădicate, În albele mistere, Aş striga către Domnul, “Iubesc!Am dreptu-a cere!” Şi-aş urca pentru tine, Iubitul meu pribeag, Două cărări - destine: Să te urăsc şi să-mi fii drag… Dar versul poate fi Prăpastie, genune, Şi numai tu n-ai şti Ce sufletu-mi ţi-ar spune, Iar lumea asta mare Prea multe ar pricepe Şi-o singură cărare Să calc, eu aş începe… 37

Ana Vîrlan

Pe toate cele scrise, Ar mai dansa doar vântul Şi tot ce pot, iubite, E să îmi uit cuvântul Chiar de am spus odată Că şi privirea minte, La ochii mei, iubite, Să iei mereu aminte… Căci tot ce Domnul vede, Prin fumuri rădicate Nu e, cum omul crede, O lume de păcate… Din tot ceea ce trece, Văzută-i doar iubirea, Şi te blestem, iubite, Să îmi încerci trăirea… Iar când va fi să cerni Spre albele mistere, Să nu uiţi să mă chemi, Atât ai dreptu-a cere Căci Domnul mi-a promis Ce nimeni nu mai vrea: Să-mi stea destinul scris, Mereu pe fruntea ta!... 38

Anotimpul din noi

Descântec Apă peste piatră dorul să nu-ţi treacă cum nu trece valul făr’ să ude malul… Foc peste ţărână dragu să îţi vină după asfinţitu noaptea pe dormitu… Vânt peste izvor amăgind uşor apa spre vâltoare făr’ să te doboare… Da-o-ar Domn să dea foc pe apa mea şi piatră pe apă dragostea s-o-ntoarcă… S-o-ntoarcă din drum cu foc fără fum, s-o-ntoarcă din cale, noaptea, pe răcoare când ochiul visează şi nu lăcrămiază… 39

Ana Vîrlan

Atunci să apari, în somn să-mi răsari să simţim sub pas lumea fără glas, lumea visului şi-a abisului lumea-n joc de foc câştigând noroc lumea ta şi-a mea şi bună şi rea…

Anotimpul din noi

Beţie Cândva au spus latinii: “In vino veritas!”… Dar oare-acesta-i drumul şi-atât ţi-a mai rămas: Să cauţi adevărul în fundul de pahar Când el, de fapt, ascunde durere şi amar? Să calci cărări deodată ce-n faţă se deschid Pe-o lume spintecată şi par că se închid? Să spui cuvinte multe dar nici unul gândit Iar cei din jur s-asculte vorbind un decrepit? Suflet pribeag, ia seamă: timpul nu curge înapoi Şi de-adevăr n-ai teamă, chiar de-i ascuns de noi Nu îţi ucide vremea căci ea este un dar Şi-acceptă gustul lumii, şi-acel de-i mai amar… Păstrează-ţi clipa ta, n-o îneca în vin, Întinde-ţi paşii-n calea de flori, nu de suspin… Şi ţine-mi minte vorba: licoarea, chiar de-i dulce, Otravă-n ea ascunde şi sufletul ţi-l duce… Iar când vei vrea să-ţi cercetezi făptura-ţi în oglindă Nu vei avea ce să mai vezi, decât o umbră suferindă.

Ana Vîrlan

Sărut Taci! Nu vreau să-ţi simt buzele-nsângerate în întrupirea de cuvinte… Priveşte-mă! Ştiu că ochiul niciodată nu minte…

Anotimpul din noi

Îndemn Fii soclul statuii sufletului meu şi voi fi ecoul ţipătului tău… Fii mângâierea vântului prin ierbi şi voi fi durerea coarnelor de cerbi… Fii durerea frunţii sub umărul meu şi voi fi urcuşul călcâiului tău… Fii inimă plânsă în fiinţa mea şi eu voi fi umbră în trecerea ta… Fii treaptă înaltă peste visul meu şi în zbor mă poartă, pănă-n somnul tău… Mângâie-mi palma cu inima ta şi trăieşte-ţi toamna în plângerea mea… Calcă pe mormântul soarelui apus şi adu-mi cuvântul - doar pe cel nespus… Fii coamă de stele peste trupul meu şi liră de aur - vraja lui Orfeu… Desenează-ţi chipul pe lacrima mea, şi ucide-mi chinul doar sub talpa ta… 43

Ana Vîrlan

Pereche <<Fii fericit! - i-am strigat şi viitorul, cât o secundă, în el să ascundă iluzia ta… Dar, întoarce-ţi privirea spre locul coastei din tine ce-acum freamătă-n mine şi nu vei uita…>>

Anotimpul din noi

Ars amandi Ce dulci nimicuri şi minciuni mi-ai şoptit tu, atunci… Mi-ai spus că orice minune ţine trei zile. Şi eu, eu te-am crezut, pentru că tu erai minunea mea… Era poimâine! Şi mâna sub coastă mi-ai dus… Doamne, ce rece era palma mea! Şi coasta cât de caldă-ţi era! Tot focul şi apa şi pământul şi Sfântul Duh se adunaseră-n ea… Şi mi-ai vorbit pe tăcute… (cât de clară suna-n mine vocea ta…) Şi mi-ai spus vrute şi nevrute… (eram om şi sufletu-n mine de neom îmi era…) Şi mi-am întrupit gândul, privind spre lună, (luna plină năştea…) Şi fruntea ta am atins… (cât de tulburată era gura mea…) Apoi, în noapte, ţi-am simţit pleoapele sub umărul meu, (mă durea clipirea ta…) Într-un târziu, în apa din lac, am văzut că, din NOI, rămăsesem doar EU… 45

Ana Vîrlan

Adâncul plângea… Şi dimineaţa venind, Tropotind s-auzea… Şi-am zâmbit, liniştint am zâmbit… Te văzusem. Veneai agăţăt în ultima rază de stea În de soare prima rază veneai… (şi-acum ţin sub pleoapă imaginea ta…) Atunci, am înţeles cât de mult mă iubeai: Pentru mine-aduceai… aduceai în mine, Şi peste mine, atâta Lumină Cât pentru o mie de vieţi, Cât pentru trei sute treizeci şi trei de minuni a câte trei zile…

Anotimpul din noi

Alt cântec Iubite, iubite, Ce mult am greşit… Cuvinte, cuvinte, Prea des am nuntit. Credeam că în tine Spusa mea cânta… M-am lăsat şi de mine Şi de calea mea… Nu! Nu e târziu, S-acopăr urma ta, Şi pasu-ţi pustiu Să-l uit, cât aş vrea… Sfinte-au fost, sfinte, Lacrimi ce-am vărsat… Şi, peste ele, Chipul ţi-ai săpat Sub obrazul meu, Doare geana ta, Ochiul ce-ai lăsat Să iasă ar vrea…

Ana Vîrlan

Nu! Nu e târziu… Să-ngrop umbra ta, Şi-n pasul pustiu Să-ncep eu călca… Fierbinte, fierbinte, Să plec mi-ai cerut… Şi, peste cuvinte, Să trec n-am putut… Acum, nu mai vreau Să uit spusa ta… Iubite, iubite, De azi, voi pleca…

Anotimpul din noi

Uitare A venit Toamna, iubite, Cu vântul ei zbuciumat… Şi-a aşezat pe cuvinte Doar patimă grea şi păcat… Ne-am pierdut parcă şi glasul: E semn că iubire-a murit? Nu ne mai ştim azi nici pasul Care, mai ieri, ne-a unit… Ce mi-a rămas? Nu mai ştiu… La Domnul, Preabunul, e mila. Om nu mai sunt, deşi-s viu Şi-mi trec cărarea cu sila. Ce mai aştept? Nu cunosc… Iar de mă-nconjoară-acum ulii, E semn că durerea a fost Şi-a rămas preţul făpturii… Mirarea? Aduce cu ea numai chinul De-a nu-nţelege osânda… Şi-n rugăciune, veninul Îmi otrăveşte-ncet toată truda. 49

Ana Vîrlan

Întrebări oarbe, în maluri abrupte, De ce-aş mai trimite? Când răspunsuri vin valuri cumplite Purtate de tine, iubite? Ce mai înseamnă-o fărâmă Din greul arc peste timp? Mă plâng că n-o să-mi rămână Clipe, în van să te strig? Zadarnică-i lacrima, durerea-i deşartă Şi fără putere de-a scoate Zăvorul din sufletu-ţi fără de poartă Şi stânca din inimă, scăldată în noapte…

Anotimpul din noi

Doină Mire al meu, dulce minune, Te-ai fost născut pe astă lume Eu n-am gândit nimic de tine, Durerea ta n-ai spus la nime… Şi-atunci când mi te-ai arat, Privirea-ţi blândă am trădat Pe urma ta nu am călcat În pasu-ţi lin n-am căutat… De te-aş afla acuma iară, Te-aş aduna în două cară, Te-aş duce-n lume, hăulind, Te-aş risipi-pulberi de-argint… Pe faţa ce a fost a ta, Ceru-ar clipi lumini de stea, Din unduirile de-opal S-or rădica ierburi de-amar… Te-ai arăta în de-aur ierbi, Te-aş căuta-n coarne de cerbi, Ţi-ai înălţa fruntea de-aramă, Ţi-aş răvăşi părul din coamă… Te-ai avânta-n tropot spre cer, Şi m-ai răpi, ca să nu pier… Ne-om înălţa-n fugă nebună, Şi ne-om nunti în plină lună… 51

Ana Vîrlan

Vom deveni coroană ninsă Pe fruntea Domnului, nestinsă Şi-om întrupi o nouă stea Din ochiul tău, plângerea mea…

Anotimpul din noi

Privire Cândva, demult, s-a spus că orice rană plânge mai tare atunci când peste ea se-aruncă sare… Dar cel care-a gândit aceasta, n-a ştiut că, lăcrimând pe rana-mi, privirea-ţi neagră m-a durut… cu mult mai mult decât aş fi crezut… cu mult…

Ana Vîrlan

Plecare Acum, aş putea să-mi iau Cărarea şi să plec pe ea… mi-am zărit în colţul somnului visu-mplinit: ai zâmbit! dar nu voi plecarea mea cărare de foc ca să fie… şi să ardă sub ea acea bucurie de-a te vedea pentru o clipă, fie, surâzând… iubirea mea!

Anotimpul din noi

Ecou Mi-ai picurat în sânge miere şi venin Şi simt cum dorurile tale-mi curg prin vine Mii de cărări spre inimă îmi vin Dar nici una nu duce către tine… Încep să caut, în artere, vraja ta Şi drămuiesc tăcerea - şi dulce şi amară, Te vreau cu mine şi, dacă s-ar putea, Inima mea, în pieptul tău, să doară… De ani, mi-au curs prin fibre, valuri multe, Dar nici unul atât de pătimaş Aş vrea, de tine, sângele-mi s-asculte Să nu mai curgă fără de făgaş… Iar tâmpla mea aş vrea să nu mai doară Şi să ucidă visul de sub ea, Tot ce-a fost gând spre tine n-o să moară Ci-n chinuri va renaşte, de vei vrea… Şi talpa-mi plânge şi ochiul se frământă, Şi mâna caută dar nu găseşte Iar coasta-mi după tine cântă Şi tu te-ntrebi: de ce-ţi lipseşte? 55

Ana Vîrlan

Să redeevii ce-ai fost odată Când nu ştiai decât de tine, Va trebui să o răscumperi Cu sângele ce-ţi curge-n vine… Şi-al tău venin şi a ta miere Ce trec sălbatec azi prin mine, S-or preschimba-n dulce durere Şi s-or întoarce iar în tine… Vei fi din nou ca la-nceput Dezlănţuit în tropot de furie Şi vei gândi c-ai renăscut Dar sângele-ţi, de mine, o să ştie… Iar, de-ntr-o clipă de durere, Voiam să calc pe ultimul meu pas Simţeam atunci că drumul meu o cere Şi numai pentru tine am rămas. Acum nu crezi dar îţi promit C-am să te port cu mine-o viaţă Şi-oi învăţa ca să te merit, Doar să te-ntorci - şi asta se învaţă… 56

Anotimpul din noi

Suire Ai mai urcat încă o treaptă Dar înălţimea de acum te-aşteaptă… Şi, dacă scara nu e azi întreagă, Să faci ca paşii tăi să înţeleagă Ce-nseamnă Calea înainte… Iar treptele-napoi să le ţii minte! Şi, când va fi să te întorci pe ele, Suirea-ţi să cunoască pe acele Ce-au fost mai şubrede şi mai abrupte… Şi-n drumu-ntors, de tine, ele să asculte: Sub paşii siguri să te-aştepte Iar talpa ta, pe toate să le-ndrepte.

Ana Vîrlan

Ploaie Pe lumina de azi, norii-au tot curs, Acoperind minunea albastră. Umed nu e doar cerul de sus, Ci şi clipirea-n privirea noastră. Să-ncapă, sub ploaie, trăirea mea, Rătăcită-ntre gânduri stau şi aştept… Plouă pe toate de ziua ta, Şi inima nu-mi mai încape în piept… Picură clipele mult prea încet Şi ploaia bate perfid în fereastră Pierdută-ntre gânduri stau şi aştept, Să-ncapă, sub ape, trăirea noastră… Să-ncapă sub ape, să treacă-n pământ, Şi să rodească-n sublimă nuntire… Iar ce-o să răsară, să fie sfânt Şi să poarte ca nume: Dulce Iubire. Plouă pe toate, de ziua ta, Şi sufletul nu-mi mai încape în piept, Să nască, sub ploaie, trăirea mea, Rătăcită-ntre gânduri, stau şi aştept. 58

Anotimpul din noi

Între două lumi Iubite al meu de dincolo de timp, Nu ai păcate capitale dar nu ai nici nimb… Căci ochii de ţărână-n aprig joc, S-au înălţat peste fântână dar au trecut prin foc. Şi azi, ce-i de văzut, în jurul tău nu vezi Nici propriul tău cuvânt nu poţi să îl mai crezi, Suspine ţi-au rămas, în piept, fără răspuns, Iar vocea, de ruşine, după oglindă s-a ascuns. Mergând pe-un drum ştiut, te minţi că-i neumblat Şi te prefaci că nu cunoşti ce-i pasul spre păcat, Dar, de îţi este calea aşa sfântă precum spui, De ce, în urma ta, cărarea rămâne-a nimănui? Până şi astrul zilei se zbuciumă când treci, Şi, printre nori, lumina se-mparte-n raze reci, În drumul tău, cu Cerul, faci doar de patimi schimb, E drept, nu ai păcate capitale, Dar niciodată nu vei purta nimb.

Ana Vîrlan

Zădărnicie Pe tot ce am trăit, lacrimi de sânge-am plâns, Şi tot ce am gândit, tăcerii n-am supus, În nopţi de-am suspinat, doar visul a ştiut, Şi-atunci când am cântat, chiar sufletu-a durut. Că pasu-mi calcă-n vânt, cărarea e de vină. Dar sufletu-mi e sfânt şi plin e de lumină Iar talpa-mi de pluteşte, pe arabesc de stele, Nu ea se poticneşte, ci dorurile mele. De va veni o zi când voi simţi cărarea, Şi pasul meu va fi cum va fi căutarea, Voi şti să mă-ndoiesc de visurile toate Şi să le împlinesc, nu voi mai cere, poate…

Anotimpul din noi

III. Marana tha!

Ana VĂŽrlan

Anotimpul din noi

Naştere Pe trupul dimineţii, înveşmântat în ceaţă, Sub norii de zăpadă, strigându-şi iar durerea, Lumina se scoboară, subţire ca o aţă, Din caierul de soare ce şi-a pierdut puterea… În şiruri oarbe, vântul se luptă să străpungă Perdelele de brazi lăsate la o parte, Dar roiurile albe rămân - armie lungă Răzbind vârtejul aprig ce-ncearcă să le poarte… Întunecat şi greu, pământul se căzneşte Să-şi verse-amărăciunea, pornită din păcate… E-ncremenit şi gol şi nu se-mpotriveşte Când, cele ce-s “de Sus” vin binecuvântate. Din ce în ce mai alb, şi sufletu-amuţeşte… Cuprins de toropeală, încearcă-a desluşi O mare de lumină, purtată îngereşte Pe haina de zăpadă, lăsată-i din Tării… Ca dintr-o moarte-adâncă, tot ce-i făcut se-ntoarce, Şi-n marea de lumină cu cerul se cunună, “Unul-Născut” coboară, purtând eterna-I pace, Şi-nveşnicirea-n toate, ca la-nceput, se-adună!... 63

Ana Vîrlan

Nu este-n Univers, minune mai aparte Ca, din Fecioară, zămislirea Lui! Trimis de Tatăl, prin Duh el se sloboade Şi redeschide Cerul pentru cei morţi şi vii. De ar mai vrea pământul să plângă sub ninsoare, Va fi de bucurie, nu de cumplit amar… Iar negura-n risipă, purtată ca-n vâltoare, O vor înfrânge brazii, sub verdele altar…

Anotimpul din noi

Psalm nou Iertare-ţi cer: sunt vinovat Te-am judecat fără să ai vreo vină. La stâlpul infamiei te-am legat Înnegurând Lumina din Lumină… Cu biciul meu, al Tău Cuvânt, Ca Iuda l-am trădat Fără să văd că cel vândut Nu e cel vinovat. Suliţa mea, în coasta Ta Şi astăzi mai pătrunde… Iar sângele de atunci vrea Şi visul să-mi inunde. Privirea ta, în ochii mei, Albastră picurează… Cămaşa-n joc mai e la cei Ce-acum pe mine mă vânează… Văd, Doamne, cum se risipesc Cei ce-au venit privi Acum sunt eu care rostesc: <<Lama sabahtani!>> 65

Ana Vîrlan

E ceasu-acela, fără timp Al nouălea, se pare Fulgere…Văd cum redeschid Catapeteasma-n depărtare… Glas de pucioasă-n jos mă cheamă Ţapi negri să mă pască, N-am ucenici şi n-am nici Mamă Plecarea să-mi oprească… Sub mine-acum simt că se scurge Până şi crucea sfântă Orbita-n ochi nu poate plânge Dar sufletul meu cântă… Îţi cere-o clipă, să-şi privească, Urcând treaptă cu treaptă, Fiinţa lui, cea tâlhărească, În partea Ta cea dreaptă.

Anotimpul din noi

Rugăciune Sub pleoapă, Te păstrez de la-nceputul lumii, Tu eşti cu mine chiar şi-n frânturile de vise, Lumina-Ţi mă-nsoţeşte din pântecele mumii, Prin tine, porţile-nveşnicirii mi-s deschise. Din ziua Izgonirii, calea mi-a fost pribeagă, Şi viaţa – căutare fără de izbândă, Fiul trimis de Tine şi astăzi mă dezleagă Dar eu L-aştept, în loc de daruri, cu osândă. Am împărţit cu Iuda cei treizeci de-arginţi, Dar nu-mi da, Doamne, soarta lui, Chiar dacă lacrimile mele nu-s fierbinţi, În rugăciune, gândul doar la Tine mi-i… Sădeşte-n mine toată bunătatea Ta Şi frica de răsplata care mă aşteaptă… Redă-mi putinţa de-a cunoaşte, de-a vedea Că viaţa ce-o trăiesc aici nu-i TOATĂ…

Ana Vîrlan

Strigare Închide, Doamne-n tină sămânţa buruienii! Şi glasul Tău s-o ţină cât pătimirea iernii, Să nu-i dea slobozire nici cale-a-ncolţi Decât atunci când omul din tină n-o mai fi. Închide, Doamne-n tină lacrima pătimirii! Iar glasul tău s-o ţină cât vieţuirea firii… Şi-atunci când ea va curge, pe strună de vioară, Orbita greu va plânge, dar ochiul n-o să doară… Închide, Doamne-n tină pasul înstrăinat! Iar glasul Tău să-l ţină de spini înconjurat… Să nu calce cărare ce-ndepărtează Casa Şi nici în depărtare să-şi caute mireasa… Închide, Doamne-n tină inima-nsângerată! Şi glasul Tău s-o ţină sub rădăcini culcată, Iar al ei plâns cu jale să fie auzit, Doar de va fi, pe cale, vreun pas de osândit… Închide, Doamne-n tină coasta de-nceput Iar glasul Tău s-o ţină în fruct necunoscut, Şi fă acum Femeia din foc şi din pământ, Din lacrimă de stea şi din al Tău Cuvânt… 68

Anotimpul din noi

Şi-atunci când toate-aceste fi-vor încuiate, Sub câmpurile-agreste, de Tine luminate, Lucrarea mâinii Tale mult se va fi-nălţat Şi nici un pas, pe Cale, nu va fi spre păcat…

Ana Vîrlan

Luide De nu mă făceai coroană, La cal roib aş fi fost coamă. Dar Tu, Doamne, nu ai vrut Iarba neagră s-o sărut. M-ai trimis de-acolo, jos, Frunte de-mpărat s-apăs… M-ai lăsat să-ţi cad din mână Să-mpodob frunte străină… Doamne, nu te-ai priceput Să-mi faci chipul de-nceput! N-ai auzit, n-ai ştiut A mea rugă de demult… Auzi-mi, Doamne, ruga, Voi dezlegare a-mi da: Aurul din mine-acum Schimbă-l pe ţărână-un pumn Ţărâna din trupul meu S-o ridic în ce-oi vrea eu… Fă-mă nufăr sau răchită Sub călcare de copită Pe lac galben, în galop, Umbra soarelui s-o joc… Pe câmpiile arzând Lunii pline să mă vând… Lunii pline să mă vând!… 70

Anotimpul din noi

Marana Tha! Sufăr, încă mai sufăr, de naşterea mea, mamă! Şi plâng, iar plâng, de dorul de-nceput… Azi sunt învingător, învingător cu teamă: Trăiesc atâtea patimi dar nu mai simt demult. Mai moare-mă o dată, sub talpa de ţărână, Şi, de mai vrei, Tu, Doamne, însufleţeşte-mi glasul… Iar viaţa mea de-o clipă preschimb-o în furtună Sub aripa-Ţi de ceaţă aşază-mi, astăzi, pasul… O creangă-am fost dar vântul ieri m-a frânt Şi, fără rost, mă poartă visul pe pământ… De-ar fi acum trăire-n altă lume, mi-aş duce frunza pe-un alt mal Dar în nuntirea, nuntirea fără nume, omul nu moare, ci ajunge val… Iar valul e-nălţat doar de nisipuri ude, N-are păcat şi cerul îl aude… Doar albi corali şi galbene meduze îi cresc pe braţe şi îi răsar pe buze. Şi tot ce omul a iubit o viaţă, valul ascunde sub aripi de ceaţă…

Ana Vîrlan

Ridică-mi, Doamne, din ape astăzi osul, Şi-n ardere de tot eu m-oi jertfi pe rug. Cenuşa mea de aur mâine-ţi va fi prinosul, În noul arbore al vieţii şi noua rodie în pârg!

Anotimpul din noi

Tânguire Mă doare talpa din Dunăre, Îmi plânge zborul din Carpaţi, Mă chinuie rana din coasta de Nistru Şi tremur la gândul că nu mai am fraţi… Acum blestem ziua în care văzut-am Steaguri sfinte peste păgâni, O! Iartă-ne Ştefane, de noi crezut-am Că vei veni să ne răzbuni… Şi am lăsat să fie ucisă Chiar şi speranţa din sufletul gol… Moldova aceea, de Tine promisă, A fost vândută pe numai un pol. Acuma cerşim ce este al nostru O! Doamne, cum mai poţi răbda? Nu ne mai ştim nici patima, nici rostul, Tot ce avem, e mila Ta… Ridică cenuşa oaselor vechi, Căzute pe câmpuri de luptă - o mie Şi fă-ne pe noi cu Vitejii perechi Să trecem prin foc pălămida din glie! 73

Ana Vîrlan

Ridică-ne numele ca-n timpii de vis, Trimite-i pe Vlad, pe Mircea, Mihai… Şi dă-ne prin luptă destinul promis, Re-ncoronează zimbrul pe “gura de rai”!

Anotimpul din noi

Sentinţă: a trăi… Rătăcitor, pe drumul vieţii, În pasul lui tot mai umil, Omul se-mbată cu roua tinereţii Ori crede că-i din nou copil… Retras în sine, se-amăgeşte Că plânsu-i poate fi scăpare… De-l vede altul, îl huleşte Şi nu se tulbură prea tare!... De mult, orice durere-a lui Nu e capabilă să-nece, Sub pleoapă, ochiul orişicui Care, oricum, rămâne rece… În colţu-ntunecat e prins Ca-n ţesătura de insecte Şi, chiar de-i sus, se crede-nvins De uneltirile infecte… E-o revelaţie divină De-şi vede umbra tremurândă Şi de-nţelege că-i o crimă În clevetire să se vândă… 75

Ana Vîrlan

Cel ce-i “sărac în duh” îşi face Din bârfă ştiinţă de carte… Cel înţelept se-ncrede-n pace Şi zboară parcă, mai departe… Lăsând în urmă-ntreaga trudă A celorlalţi, de-al doborî, Învaţă singur să se-ascundă: Făr-a iubi, făr-a urî…

Anotimpul din noi

IV. La nostalgie de l’inconnu Pour toi, Ramdane, ésprit inconnu… Pour ta vie dans le Royaume de la Lune…

Ana VĂŽrlan

Anotimpul din noi

Tempête Parmi les ailes des oiseaux, Sous les étoiles rouges, enfermées, Le vent tourmente, aux doigts brutaux Les fleurs, les herbes épouvantées... L'Ombre et Silence- frères assombrés, Balayent les feuilles comme les fantômes, Et les infames branches desséchées Coupent la Lune, en mille tisons... Je danse...mon partenaire - l'olivier Et la musique, le vent jaloux, Nous ne sommes qu'image d'un sommet Toujours cherché, jamais connu... Tu te tais, en regardant la scène Et les danseurs, en pas sauvage, Spectacle sombre qui entraîne, Aux yeux, des larmes et, dans l'esprit, ravages... Dans cette tempête, la mise en scène A, comme décor, ton âme blessée, Je la connais...elle m'appartient Pourquoi veux-tu la partager? 79

Ana Vîrlan

Folie de la nature, entière, Te rend absent, te rend fou... Comme un volcan, grandi sur terre, MOI: l'ombre...TOI : maître de l'amour! *Nous deux: acteurs La pièce: L'AMOUR... Décor : austère Metteur en scène: LE FUTUR...

Anotimpul din noi

Rêve Oublié du monde, de Dieu, sous le sapin vert, c’est mon cimetière… Le Soleil- prêtre, sur moi, chante son sourire de lumière… L’herbe noire Grandit de mes bras… Et l’air du matin, Parmi les feuilles, Fremit gras… J’attends être jugé Sous le sapin… Et je me souviens de toi, Le Fils aimant…

Ana Vîrlan

Correspondance Il y a toujours un silence Qui nous parle du fond de la terre… Il embrasse le Coeur, il met en balance, Tout ce que l’âme cache en profondeur. Il y a toujours une terre Qui peut entendre la voix de l’esprit. Elle sent, pendant que la guerre De l’être, pour vivre, fremit… Il y a toujours une âme Qui veut vivre cette profondeur. Elle chante, elle danse, en mariant les larmes Qui font de la terre, sa soeur…

Anotimpul din noi

Des hypothèses La naissance, la vie, la mort… c’est ainsi que va le Monde… - sur le principe du “féminin”… Mais, l’éternité c’est la conquête du masculin car, “LE DIEU” c’est …LUI… * “Fermer” les yeux c’est commencer à comprendre mais, “fermer” les sentiments, c’est commencer à souffrir… Pourquoi ça? * La lumière de l’Amour reste pour toujours avec nous…

Ana Vîrlan

Même s’il y a tant de tristesse sous notre regard et tant de mensonges sur notre coeur… * Une question intéressante ne s’adresse pas à quelqu’un… Mais pourquoi une vraie réponse nous concerne?… * L’Amour c’est comme l’oxygène: il entretient la “réspiration” de l’âme et la “combustion”interne du Coeur... * Le peché n’est pas ce que l’on voit mais...ce que l’on veut… * J’ai l’obsession des yeux noirs car , mon regard a des raciness dans l’Enfer. 84

Anotimpul din noi

Postfaţă În oglinda fiecărei clipe …Scrie în ascuns, oglindindu-se în fiecare clipă, scrie închipuindu-se dansând pe „lacul din lună” sau plutind „cămiliu” pe nisipul deşerturilor ori delectându-se pe clarul de smalţ al mitului – da, acolo unde misterele se cuprind şi se despart în destine pribegi… Anotimpul din noi reprezintă debutul în volum al tinerei profesoare Ana Vîrlan, din Piatra Neamţ, care de când se ştie scrie sfios, în ascuns (a publicat până acum puţine poezii prin reviste), cu toată bucuria şi candoarea fiinţei. Dominanta acestei poezii o constituie starea de plutire, de zbor, iar pigmentul romantic întreţine reveria, pentru care cuvântul nu este altceva decât un fruct pârguit, trezind voluptatea savorilor de semnificare, ascunse sub coaja sonoră. Iarăşi place în aceste poeme tema căutării absolutului, cu vagi ecouri din Macedonski şi Voiculescu (în versurile sacre) şi-aş putea cita câteva titluri de rezistenţă dintr-o carte care adună clipe magice, din mai multe vârste de expansiune creatoare: „Vino! / Coboară spre lacul din lună, / spală-ţi amintirea în umbrele fetei de ceară, / aprinde-ţi tălpile de cremenea – spumă / visând că ochiul de apă n-o să mai doară…/ Dansează! În focul nebun, nebun ca ziua de ieri… / ia un cărbune aprins între dinţii de lup / şi-apoi…/ Pieri! / Cântă-ţi cântecul de prohod: «Tra la la!» / dinţii mei rod, gura mea muşcă / beregata din umbra ta!” (Invocaţie); „Ce frumos şi ce bine / Ai crescut din mine / Spre mine… / In lumină şi blând / Ochiul meu te-a simţit fremătând. / De primăveri, veri, toamne şi 85

Ana Vîrlan

ierni, / Osul tău spre mine îl cerni / Anotimp – quartet peste timp, / Tu şi eu ne-nvârtim / Şi-n pătrat ne nuntim…” (Oglindă). Nu pot fi uitate, la o lectură atentă ”jocurile” Anei Vîrlan – de-a norocul, de-a măştile, de-a iubirea, de-a cuvintele, de-a poezia („Viaţa – Marea Domnului Poezie”, spune undeva), delectări reflexive cu fremătări de Parnas, locul unde se-ntâlnesc narcisiacii, seduşi de vocabule opaline. Anotimpul din noi de Ana Vîrlan cuprinde poeme de reală sensibilitate, scrise în modalitate clasică, dar şi în factură modernă, reverii solemne sau metafizice care denotă maturitate şi profunzime a lirismului.

Cristian Livescu

Anotimpul din noi

Cuprins I. Iluzia clipei Cuvinte Cântul orbului Curgere... Actor Haiku-uri Invocaţie Totem Revoltă Lecţie Oglindă Intreg Cânt ţigănesc Facere Ode Triolet Ierarhie Luni, marţi…miercuri Semne II. Sărutul din vis Joc nebun Rondeluri pe cristal... Cântec pentru tine Descântec Beţie Sărut Îndemn Pereche

Ars amandi Alt cântec Uitare Doină Privire Plecare Ecou Suire Ploaie Între două lumi Zădărnicie III. Marana tha! Naştere Psalm nou Rugăciune Strigare Luide Marana Tha! Tânguire Sentinţă: a trăi… IV. La nostalgie de l’inconnu Tempête Rêve Correspondance Des hipothèses Postfaţă În oglinda fiecărei clipe