Ana Virlan - Din drag, cu dor by Ana Virlan

Ana Vîrlan Din drag, cu dor... (numai pe jumătate folclor) ____________________________ SERIA Patrimoniu

Ana Vîrlan N. 19 iulie 1972, Piatra Neamţ. Absolventă, în 1991, a Colegiului Naţional “Calistrat Hogaş” (filologie-istorie) şi licenţiată a Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1996, secţia românăfranceză (lucrarea de licenţă: Romanul psihologic al lui Liviu Rebreanu îndrumător prof. univ. dr. Liviu Leonte). Obţine în 2007 gradul didactic I, cu teza Mitul lui Prometeu în literatura română, îndrumător prof. univ. dr. Viorica S. Constantinescu. În 2008, i‐au fost acordate două distincții profe‐ sionale: gradația de merit şi Premiul național „Gheorghe Lazăr” – clasa a III‐ a. Profesor titular, din 1997, la Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamț, coordonator al revistei de cultură şi educație Ad Astra (din decembrie 1999), autoare a volumului de poezie Anotimpul din noi (Crigarux, Col. Orfica, 2003), coordonator al monografiei La izvoarele performanței ‐ file din istoria sportului şcolar la Piatra‐Neamț (Crigarux, 2005), redactor la revista Tradiția Ortodoxă (2006‐2008), autoare a volumului de poeme şi eseuri Durerea Somnului (Crigarux, Seria Vitralii, 2007), editor‐coordonator al lucrării monografice Pe drumul performanței (Crigarux, 2007), lector de carte & consilier editorial al lucrării Chipuri monahale de ieri şi de azi – istoricul Mănăstirii Brădițel Neamț (Ed. Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2009). Articole: Deşertăciunea deşertăciuilor - comentarii la Eclesiast, în Tradiţia Ortodoxă nr. 15, 16, 17/2007; Icoane vechi (Tradiţia Ortodoxă, nr 15, martie 2007). Interviuri: „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” cu Alexandrina Bostan, muzeograf la Muzeul Memorial Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ (publicat în cinci părţi în revista Ad Astra, aprilie 2002 - mai 2005); Interviu cu medicul Cristian Andrei, specialist în neuropsihiatria copilului (Ad Astra, nr 13, decembrie 2005), Culoare şi Cuvânt – cu pictorul Petru Petrescu (în cinci episoade în revista Ad Astra, aprilie 2006 - mai 2008; Model ne este Biserica – cu Părintele Arhim. Nifon Marinache (în revista Tradiţia Ortodoxă, nr. 16, 17, 18 – martie, septembrie şi decembrie 2007). Alte apariţii în: Albumul de artă „Petru Petrescu” de Valentin Ciucă (Ed. Art XXI, 2006) şi „Poeţi nemţeni” – antologie de poezie pentru şcolari de Emil Bucureşteanu (Ed. Timpul, Iaşi 2008).Are în pregătire volumul de poeme şi eseuri Yerushalaim – Rănile Pietrelor. Referinţe critice în revistele Convorbiri literare şi Apostolul.

Părinţilor mei, Constantin şi Elena Vîrlan şi bunicilor Ioan şi Elena Trifan, Gheorghe şi Agripina Vîrlan

Ana Vîrlan

Din drag, cu dor... (numai pe jumătate folclor)

Coperta şi interpretările grafice: Petru Petrescu (UAP) Tehnoredactare: Autograf Consilier editorial: dr. Cristian Livescu

©2009 Editura Crigarux__________________ Piatra Neamţ, B-dul Decebal nr.14, sc.B, ap.62 Tel. 0233 210639, 0788 209385 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VÎRLAN, ANA / Din drag, cu dor... numai pe jumătate folclor / Ana Vîrlan; pref.: prof. Dr. Cristina Neculăeș; postf.: Constantin Tomșa. Piatra - Neamţ, Crigarux, 2009 I. Neculăeș Cristina (pref.) II. Tomșa, Constantin (postf.) ISBN: 978-973-7799-53-1 821.135.1-1

Ana la portiţa de mărgele Îmi doresc să scriu despre un lucru (indiferent dacă îmi place sau nu) la cald. Să citesc pe nerăsuflate şi să scriu. Cred că impresia princeps surprinde perfect dimensiunea textului şi că e singura în stare să rezoneze cu cititorul. Timpul estompează atât îndoielile, cât şi entuziasmul sincer legate de un lucru nou. Am citit cartea Anei Vîrlan şi, influenţat poate şi de imaginile ingenue ale ilustratorului, subconştientul meu a produs aproape instantaneu acest flash: o fetiţă sprinţară, în rochiţă înflorată, în faţa portiţei de mărgele. Avertismentul din subtitlu, ,,pe jumătate folclor”, se traduce, pentru mine, într-o luptă nedreaptă dintre naivitate şi livresc. Însă eu trebuie să consemnez mai mult decât atât. Idei disparate mă asaltează, dar perspectiva unitară rămâne incertă. Dedicaţia mă orientează spre o zonă duioasă, căreia îi rezist cu greu. Autoarea este nepoata crescută în casa bunicilor. Parte din sufletul său a rămas acolo, fie în casa de la Ţibucani, fie în aceea de la Davideni, şi poate fi lesne recompusă din miresme de gutui şi de tei, din cireşe de mai şi din scânteile năbădăioase ale focului de iarnă; dar sufletul ei nu va fi niciodată intact. În

anevoioasa încercare de a recompune din fărâme aura inocenţei de atunci, nepoata Ana recuperează cântecul, vorba meşteşugită şi etern valabilă a bunicilor. Ea a primit o moştenire spirituală care o obligă. Mai ales, să reveleze simţăminte considerate desuete în lumea noastră: ,,din dragoste, cu dor...”. Orice nepot crescut de bunici se va regăsi în demersul autoarei. Omagiului adus bunicilor i se alătură o altă posibilă abordare: aceea a unui homo religiosus. Mă simt nevrednică şi prea plină de păcate, să judec o astfel de atitudine. Dar am înţeles că cenzura de rit din comunismul copilăriei a funcţionat nu neapărat ca o frustrare, ci ca o ispăşire, o înţelegere a relaţiei cu divinitatea, un mijloc copleşitor de comunicare între generaţii. Dacă în copilărie bunicii o însoţeau pe Ana, duminica, la o biserică de departe, acum, în chiar curtea lor, s-a înălţat o biserică, spaţiu a cărui sacralitate pare să funcţioneze dincolo de conştiinţa autoarei, în plină lume reală. Nu uit că Ana Vîrlan este, înainte de toate, poetă. Iar poeţii actuali par să nu obosească niciodată în găsirea modalităţilor de a devansa momentul literar căruia aparţin, de a se sincroniza la modul absolut cu modernitatea. Poezia actuală metaforizează şi abstractizează în exces, negând tacit simplitatea. Exclusivismul acesta nu echivalează cu respingerea de facto a transsubstanţierii artistice a folclorului. Poeta Ana Vîrlan deschide cu drag această ladă cu zestre şi, înşirând minunăţiile găsite acolo, ne adresează îndemnul de a redescoperi farmecul lucrurilor simple, stilizate perfect de aripa timpului. O perspectivă care îmi convine e aceea a profesoarei Ana Vîrlan. Cărticica ei de seară îl provoa-

că pe cititorul avizat la o condensată lecţie de literatură: evocări în stilul lui Creangă, portretul de Lizucă al nepoatei, imaginea bunicilor ca în naraţiunile lui Ionel Teodoreanu, casa amintirilor din poezia lui Pillat şi – surprinzător ! – patul lul Procust, fugit irreparabile tempus, ,,Ce-ai omorât omorât rămâne” al lui Zaharia Stancu sau structura mozaicată inedită (versuri populare suprapuse unor fragmente de jurnal). Încerc să dibuiesc motivaţia acestei cărţi şi mă simt tot mai nesigură. Compensez cu torentul de trăiri ţesute în versuri: amărăciunea pelinului, speranţa de a rezista crudei rotaţii a anotimpurilor, optimismul fragil, în vecinătatea hazului de necaz: ,,Trag nădejde că or trece/ O zi rea şi bune zece.” În materie de dragoste, lucrurile par statuate definitiv: ,,Am o mândră, nu o sută”, Ea e o întruchipare a frumosului absolut (căci nu e blestem mai mare decât o nevastă urâtă), El e ca ,,zaharul” şi , deşi s-ar cuveni ca fiinţa îndrăgostită să fie sfioasă, se consemnează cu ironie că ,,îi este ruşine ca ursului de miere.” Nimic nu e mai sfâşietor decât înstrăinarea, mai ales dacă observi îngemănarea de sentimente din cele două grupaje de versuri pe această temă, culese de la bunicii paterni şi de la cei materni. Stingher precum puiul cucului, ,,străinel”, nu-şi doreşte să fie nimeni. Ritmul irevocabil al refrenului devine angoasant: ,,Străin sunt, străin îmi zice/ Străin pe unde m-oi duce.” Strigăturile şi zicerile de nuntă trădează vitalitatea aproape expresionistă a spaţiului etnic descris, descântecul ne constrânge în limita magică a şapte frânturi din univers, iar bocetul e rostit cu limba ,,legată cu fir negru de mătase.” De frică să nu se metamorfozeze în broască sau în păianjen, Ana Vîrlan

se grăbeşte să epuizeze speciile folclorice, adăugând microantologiei sale o legendă şi două poveşti. Sigur că timpul creşte în urma autoarei. Neologisme ca telefon, note despre programele Radioului Iaşi şi chiar prenumele modernizat al bunicului, Jean, ne alungă nemilos din spaţiul mitic. Un motiv în plus ca autoarea să adune repede averea spirituală şi să o închidă în paginile cărţii. Lapidaritatea versurilor, cadenţa naraţiunii dialectale, impresia de tărăgănare şi glisarea pe muchia tragicului devin fascinante. Demonstraţia converge spre un rezultat incontestabil: vorbele bunicilor îşi au noima lor, chiar dacă par adesea fără noimă. Sunt un popas fragil în cursa infernală a vremii, o descoperire a unui fragment de identitate, un ultim gest ezitant al Anei, înainte de a intra pe portiţa de mărgele.

Prof. dr. Cristina Neculăeş

Nimic nu mi se datorează din tot ceea ce ştiu că am fost, cred că sunt, sper că voi fi... M-am născut într-o familie minunată, ale cărei coordonate existenţiale au gravitat întotdeauna în jurul ideii de iubire în duh şi adevăr, de iubire dumnezeiască. Din primii ani ai vieţii mi-a fost sădit în cuget şi în inimă sâmburele adevăratei credinţe: ortodoxia răsăriteană. Mi-au fost icoane ale sufletului de copil părinţii, Elena şi Constantin, fratele Constantin şi bunicii Elena şi Ioan Trifan, Agripina şi Gheorghe Vîrlan. Constantă a anilor de maturitate mi-e bucuria de a-i fi aflat cu adevărat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, Pururea Fecioara Maria şi pe Sfinţii Părinţi. Nădăjduiesc că Ei îmi vor rămâne ocrotitori în veci, căci icoanele celor din viaţa lumească se împuţinează şi se topesc în negurile amintirii... *** Dacă ar fi să definesc printr-o formulă laică arta de a trăi, aş spune, parafrazându-l pe sir Anthony Hopkins, "nu cere nimic, nu aştepta nimic şi acceptă orice; astfel, nu vei fi niciodată dezamăgit"... Doresc să

mă pot concentra însă pe sinteza duhovnicească, cu mult mai înaltă, "munceşte şi te roagă"... Când mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie, îmi pare că o mare de gheţuri mi se deschide în faţă... Din fericire, ea nu mă poate absorbi, şi asta numai datorită vocii interioare - a îngerului meu păzitor, se pare - care îmi cântă, îmi recită şi, mai ales, mă ceartă... Eu nu fac decât să mă strecor printre sloiurile translucide ale măririi de sine şi să trec pe hârtie tot ce Conştiinţa de Sus îmi dictează... *** Cea mai mare teamă mi-e aceea de a mă afla în faţa lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu, în Ziua Judecăţii, lipsită de toată fapta cea bună, primenită numai în veşmânt stricător de suflet... Nu mi-e frică de plecare ci de plecarea către iad. Singurul sfat pe care îmi permit să-l dau celor care-mi aud glasul, poate părea o ameninţare... Dar e răul cel care ne ameninţă pe toţi şi nu putem, nu avem voie să tăcem: ca să nu vă piară numele, ca să nu aveţi la urmă certitudinea că aţi trăit fără de folos, până nu e prea târziu, întoarceţi-vă la tradiţie, întoarceţi-vă la Hristos! Cu cât îmi trece viaţa prin ochi, inimă şi oase, cu atât mai profund înţeleg faptul că nimic nu mi se datorează din tot ceea ce ştiu că am fost, cred că sunt, sper că voi fi...

efectul de puzzle Se naşte câteodată în viaţa noastră un moment în care suntem nevoiţi să construim trecutul din

bucăţele, unele colorate, căci îşi găsesc încă reflectarea în imediat, altele cenuşii, gri ori negre, pentru că s-au contopit deja cu... negurile lui cândva... Ridicarea unui edificiu din mii de jucărele policrome ne doare, pentru că fiecare piesă se taie frumos din inima noastră, ori se zdreleşte brusc din conştiinţă sau poate (de ce nu?) se decupează rotund din urma paşilor noştri, paşi din ce în ce mai puţin grăbiţi pe cărare, odată cu trecerea...vremurilor... Atitudinea de ciopârţire haotică sau de filigranare atentă a sufletului produce mici revoluţii la nivelul cognoscibilului (şi, mai cu seamă, la nivelul cunoaşterii de sine) căci, abia în actul puzzelării înţelegi că, peste ani, evenimentele bune sunt preţuite, iubite ... aşa cum ar fi trebuit să se întâmple din chiar clipa împlinirii lor... iar cele rele nu sunt refulate brutal, ci aşezate pe treapta acceptării, într-o analiză matură care nu mai solicită logaritmii vreunui romantism ieftin şi nici suspinele lăuntrice ale pseudonostalgiei... Partea grea e aceea că nu poţi ţine între degete nici foarfecele, nici cutterul şi nici vreun fierăstrău, ci trebuie să te limpezeşti pe dinăuntru şi să laşi să se taie singure toate piesele, apoi să le urmăreşti aşezarea cuminte, într-o ordine pe care o stabileşte doar conştiinţa ta şi sufletul tău în dialogul cu sinele, la o masă (totuşi!) a tăcerii pe care nu au cum, şi nici nu au voie să fie... (a)servite, decât... amintirile...

Icoane vechi... Bunicilor mei, Gheorghe şi Agripina Vîrlan din Ţibucanii Neamţului, pioasă amintire şi veşnică recunoştinţă

Eram copilă şi priveam fascinată zidurile impunătoare ale minunatelor biserici în care mă purtau mai mult paşii părinţilor mei, decât paşii mei mici şi tare nesiguri… Nu înţelegeam cum, fiind atât de multe biserici în apropierea casei noastre, trebuia totuşi să călătorim în fiecare duminică cu trenul, să străbatem apoi câţiva kilometri pe jos şi să ne aflăm în mijlocul unui nou dar

al Sfintei Liturghii, atât de departe de oraş… Cu timpul însă, inima mea s-a obişnuit acolo şi sufletul îmi era încercat de chinul că s-ar putea să nu mai văd într-o zi “poveştile colorate” ale zidurilor de deasupra mea… Frescele deveniseră istoriile lumii mele şi începusem să adorm seara cu ele în gând. Prin faţa ochilor mei, se perindau sfinţii şi îngerii şi o mână nevăzută mă purta pe o câmpie infinită de nori. A fost cea mai dulce şi mai liniştită odihnă adăpostită în… somnul acelei vârste… L-am întrebat într-o zi pe tata de ce nu mergem la o biserică mai apropiată, la o biserică pe care o vedeam mereu şi despre care aveam să aflu mai târziu că era ctitorită de Ştefan cel Mare… Şi tata mi-a răspuns: “Biserica aceea nu mai este a noastră.” Nu am înţeles cine o luase şi de ce, dar nici nu am mai întrebat nimic. A început însă să-mi fie frică tare că într-o zi o să ne ia cineva şi biserica ce începuse să fie duminica a doua mea casă. Mă simţeam atât de bine în ea încât, odată (cred că aveam aproape şase ani) am adormit în timpul slujbei pe unul dintre scaunele din partea dreaptă a naosului şi, tocmai când devenisem mai liniştită în toropeala mea, am căzut cu faţa la pământ… M-am trezit într-o cameră străină, întinsă pe un pat, cu câteva capete de măicuţe speriate deasupra mea şi m-am gândit că am făcut ceva tare rău, de au dispărut toţi sfinţii de pe pereţi… După această întâmplare, Schimonahia Melania (Dumnezeu să o ierte şi să îi odihnească sufletul în pace) s-a gândit să mă ia lângă ea la strană… ca să nu mai adorm şi… să învăţ “ceva folositor”: cântările bisericeşti… Tot de la ea am învăţat şi cititul în slova veche, pe care însă urma să îl aprofundez peste cincisprezece ani, studiind la universitate paleografia…

Nu ne-a luat nimeni biserica aceea, dar a plecat ea de lângă noi. Icoanele sfinţilor copilăriei mele au rămas acolo închise şi primul meu duhovnic, părintele nostru pe care-l iubisem atât de mult cu sufletul meu de copil, a luat biserica şi a vândut-o (asta îmi spusese tata). Nu am înţeles multă vreme cui a vândut-o şi pentru câţi bani şi nu am înţeles nici de ce o văd tot acolo dar nu mai pot intra în ea… Am plâns atunci (cum parcă nu mai pot să plâng acum) şi după treptele înalte şi pline de zăpadă din curtea ei, şi după măicuţele care s-au risipit, şi după preotul anilor mei mici, sub al cărui patrafir mi-am mărturisit primele păcate… Biserica a rămas totuşi acolo dar pe părintele nu l-am mai revăzut niciodată… Am plâns şi după casa lui ‘nea Dumitru şi a soţiei sale Elena, care ne chemau de fiecare dată la ei la masă, după slujbă… Nu aveau pe nimeni şi înţelegeam că noi eram bucuria lor săptămânală. Acolo, în liniştea unei camere cu ferestrele mici, în care mirosul de gutui se amesteca cu cel de tămâie, citea tata rugăciunile de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie, pentru noi toţi… La scurtă vreme (peste ani, dar anii treceau parcă din ce în ce mai repede, şi eu eram acum înaltă cât tata) s-a ridicat în satul acela o altă Biserică a lui Hristos, un lăcaş în care urma să fiu eu însămi, la 20 de ani, mireasă… * În sărbătorile mari, mergeam la bunicii mei… Alte zile fericite îmi cuprindeau sufletul ca într-o coroniţă de ghiocei, căci florile amintirilor din primii ani nu pot fi decât firave şi albe…

În satul acela întins şi cu oameni gospodari, se afla o biserică albă şi foarte înaltă, dar nici asta “nu mai era a noastră”… Mergeam în cimitirul din spatele ei şi aprindeam cu părinţii şi bunicii lumânări la morminte dar aveam mare năduf că biserica era mereu încuiată şi nu puteam să-i privesc poveştile de pe ziduri, poveşti despre care aflasem între timp că se numesc Evanghelii, că sunt adevărate şi presărate cu multă suferinţă, cu moarte, cu înviere… Într-o zi, m-a cuprins o fericire mare când am văzut uşa neagră de fier dată la o parte şi n-am mai stat pe gânduri, alergând înăuntru... Imaginile acelor clipe mi se succed şi acum pe sub retină… deşi cu repeziciune, totuşi cu claritate… Vedeam mult verde, culoarea ierbii crude… şi în tot verdele acela, chipuri minunate de sfinţi şi de îngeri… Atâta lumină în priviri şi totuşi atâta tristeţe… nu am mai văzut niciunde… Atunci mi s-a spus ca biserica fusese “a noastră” dar că nu mai era “din anii ‘30-‘40”. În curând, în cimitirul din spatele ei l-au dus şi pe bunicul… Aveam paisprezece ani în ianuarie 1987 şi mă vad (parcă a fost ieri) rezemată de copacul acela înalt, un stejar dacă îmi aduc bine aminte, iar în faţa mea, aşezat în mormânt, era omul care mă luminase cu vocea lui minunată, cu cântul din fluier dar mai ales cu povaţa înţeleaptă :”Să asculţi de părinţi şi să păstrezi credinţa noastră cea adevărată.” Plângeam de tristeţe că el nu mai e… Plângeam că l-au dus în biserica aceea în care slujeau preoţi străini (deşi el mergea duminica, peste deal, câţiva kilometri să ajungă la biserica în care slujea Părintele Constantin)… Plângeam că l-au dus prea repede la mormânt şi că slujba de “rămas bun” mi se păruse prea scurtă…Şi

chiar fusese slujba aceea prea scurtă, căci avuseseră preoţii cei străini grijă… Şi nici nu acceptaseră să-i aducem pe preoţii noştri… * În ziua aceea de ianuarie, când mai răsunau încă în auz colindele şi cântecele de stea ale sărbătorilor adevărate (acum începusem să înţeleg diferenţa dintre cele două cuvinte“vechi” şi “nou” şi ştiam că nu sunt doar două simple adjective), a plecat odată cu bunicul meu şi copilăria mea… În inima bunicii şi a fiilor ei, plânsul a fost cu mult mai profund şi amar iar iubirea cu mult mai mare căci, la numai trei ani de la stingerea bunicului, în curtea copilăriei mele a început să se înalţe o biserică pentru toţi păstrătorii adevăratei ortodoxii. Văd şi acum în vis casa bătrânească ce purta muşcate la ferestre, cu prispele înguste şi nu prea înalte, cu stâlpii de lemn în ornamente florale verzi şi cu acoperişul de şindrilă înnegrită… Văd şi acum în vis grajdul în care m-a dus bunicul să-mi arate că şi vaca şi calul fac cruce, cu piciorul drept din faţă (“iar omul se culcă de multe ori neînchinat, mai rău decât un dobitoc”)… Văd fierăria unde bunicul, un autodidact în felul lui, meşterea de la putini până la căruţe întregi, sau potcovea caii celor din sat… Văd şi acum în vis livada cu meri şi peri, cu cireşul altoit (din care nu prea apucam să mănânc cireşe că eram mulţi şi fericirea era a aceluia care venea la vreme) şi cu prunii bătrâni dar care făceau încă nişte prune mici şi galbene, cu gust de vanilie…

Îl văd şi pe bunicul în visul meu: înalt, uscăţiv, cu părul alb şi ondulat şi cu mustaţa răsucită sub care zâmbetul devenea fagure de miere… Gust cu privirea şi azi de pe buzele lui cântecul: ”Inimioară, inimioară/ De-aş ajunge pân’ la vară/ Să mă bată vânt de vară/ Şi ploaie de primăvară…// Inimioară ce să-ţi fac/ Ce bucate-ţi dau, nu-ţi plac/ Că eşti negră ca tina/ Şi amară ca fierea…// Ochii minţii mele privesc opaiţul veşnic aprins şi candela de la icoanele Preacuratei Fecioare Maria şi Sfântului Gheorghe din camera în care dormeam noi, cei cinci nepoţi, alături de bunicul şi de bunica… Mai ales, alături de bunicul, căci eram “puiganii” lui şi ne strângeam să ne spună poveşti… Nu conteneam râsetele noastre până târziu în noapte, nici când el adormea obosit de munca de peste zi, iar noi îl chinuiam trăgându-l de mustaţă, fiindcă rămăsese la jumătatea poveştii, nici când bunica striga: ”Da’ gata, măi omule, v-ajunge de-acu’!...” Pe bunica mi-o amintesc mai clar din ultimii ani ai vieţii. A apucat, din mila Domnului, să vadă Biserica înălţată căci, ostenindu-se (octogenară fiind) să facă de mâncare la oamenii care lucrau pentru sfântul lăcaş, se ruga: “Ajută-mă, Doamne, să văd Biserica terminată şi apoi pot să mor!”…S-a stins la două luni după marea sfinţire, la vârsta de 90 de ani, în decembrie 2001. La puţin timp, am primit de la un unchi vechiul Ceaslov din care citea necontenit bunica şi o cutie cu actele ei, câteva fotografii vechi şi scrisorile pe care i le scrisesem eu (“de la facultate”, cum obişnuia ea să spună)... Acolo am găsit carneţelul cu “învelitoare” verde în care a scris cu creionul versurile pe care bunicul le

transforma în strigături (în tinereţe duminica la horă) atât cât şi le-a mai amintit… Le-a scris pentru mine, însă de fiecare dată când voia să mi le dea, nu ştiu cum se făcea dar nu le mai afla şi plecam dezamăgită că nu am acel carneţel încă… Începusem chiar să cred că el nici nu există… Dar şi-a respectat bunica promisiunea înainte de moarte, căci tot ea l-a găsit şi l-a pus la loc sigur, în cutia învelită cu hârtie argintie. Nu ştia însă că urma să-l transform, peste ani, într-o cărticică… * Pătrund acum cu sfială în “curtea bunicilor mei” devenită curtea tuturor oamenilor cu bună rânduială… Porţi mari şi albe, filigranate în fier, sunt deja deschise… În locul băncuţei fixate în gard, pe care atunci ne înghesuiam noi, copiii, se înalţă azi o troiţă întru slava lui Dumnezeu şi spre amintirea celor care au fost… Citesc pe frontispiciu: “Iată, eu vin curând; şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui…” (Apoc. 22:12). Înăuntrul troiţei, icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi flăcările lumânărilor de ceară curată… Alee albă pe locul grajdului de altădată, iarbă deasă pe vechea grădină de flori a bunicii, cruce albă din piatră pe fostele rădăcini ale agudului, din care bunicul se chinuia să alunge graurii şi în care noi ne urcam pe furiş (ni se interzisese, căci era înalt şi ne puteam “schilodi”) coborând cu mult mai negri decât urcaserăm… Peste sufletul casei bătrâneşti de altădată, se înalţă acum Duhul Sfânt al Dumnezeirii, prin Biserica

lui Hristos pe care o poţi vedea strălucind în soarele dimineţii cale de câteva sate… Ornamentele turnurilor amintesc de biserica domnească de la Curtea de Argeş iar pictura îmi aminteşte mie de sfinţii copilăriei, de icoanele sub lumina cărora adormeam, acoperită cu o plapumă uşoară de nori… Nu mă mai întâmpină în curte bunicul şi bunica, nici lângă Icoana Maicii Domnului, în faţa altarului, chipul preoţilor pe care i-am cunoscut atunci cu ochii, mintea şi inima mea de copil… S-au înnoit generaţiile, şi de copii duhovniceşti, şi de slujitori ai altarului dar a rămas aceeaşi sete a sufletelor noastre după milostivirea lui Dumnezeu, aceeaşi nevoie de a scăpa de povara păcatelor, rostită poate cu un glas mai stins şi acoperită deseori de povara acestei vieţi nebune dupe cele deşarte… Nu mai sunt Gheorghe şi Agripina, bunicii mei… Nu mai sunt preoţii de atunci… Constantin, Vasile, Nifon… Le-au urmat Calea… Ioan, Mihai, Pavel, Petru, Ioan… şi ştiu că Dumnezeu i-a rânduit spre un nou folos al sufletului meu, acum că nu mai sunt copil şi am atâta nevoie de ei… Ce pot să spună buzele mele nevrednice de azi, pentru a nu striga în deşert, decât: Slavă întru cele de sus… şi milostivire pentru cele de jos?!… Nu voi încărca povestea mea cu un sfârşit banal şi plat, ci vă las pe voi să o continuaţi, judecând semnificaţia şi valoarea următoarei întâmplări minunate a fiinţei mele… Vorbeam deunăzi cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nifon Marinache, unul din marii noştri

duhovnici, pe care-l afli1 la Mănăstirea Slătioara în locul de taină al chiliei simple, la cei 93 de ani, mereu cu o seninătate şi cu o bunătate ce nu îţi pot aduce în suflet decât o imensă bucurie că eşti printre cei care i-au trecut pragul şi i-au ascultat povaţa… Se certa pe sine Părintele cu asprime, neştiind că de fapt eu simt lucrul acesta ca pe o ceartă binemeritată, îndreptată către nevolnicul meu trup şi rătăcitul meu suflet: ”Ce sunt eu? Un gunoi în mijlocul vârtejului… un nimeni… Ce să luaţi voi bun… de la mine?...” Preacumintele Părinte de unde să ştie că Sfinţia Sa vorbea despre mine?... Sau poate că ştia dar trebuia să descopăr asta şi eu, nevrednic purtător al icoanelor vechi ale copilăriei numai într-un colţ al inimii… şi călcător cu paşii trupului doar pe cărarea de vânt…

Părintele Arhimandrit Nifon Marinache s-a întors la Domnul în ziua de Sâmbătă, 23 august (10 august s.v.) 2008. Interviul cu Sfinţia Sa poate fi citit pe site-ul www.traditia-ortodoxa.ro .

Versuri populare rămase de la bunicii mei, Gheorghe şi Agripina Vîrlan

De dor, tristeţe şi amărăciune...

*** Foaie verde trei măsline, Peline, dragă peline, Amară-i frunza pe tine Ca şi inimioara-n mine. Pelin beu, pelin mănânc, Seara pe pelin mă culc, Dimineaţa când mă scol, Cu pelin amar mă spăl...

*** Foaie verde de năgară, Inimioară, inimioară, De-aş ajunge-n primăvară, Să te scot din piept afară, Să te scot din piept afară... Să te bată vânt de vară Şi ploaie de primăvară... Inimioară ce să-ţi fac, Ce bucate-ţi dau nu-ţi plac: Îţi dau vinu’ cu ocà, Şi măsline cu kila,

Şi tu nu le poţi mânca, Că eşti neagră ca tina... Sânge negru şi-nchegat, De la duşmani căpătat...

*** Foaie verde viorele, Of, tinereţile mele, Ce le trec aşa de grele, Tot cu dor şi cu necaz, Şi cu lacrămi pe obraz? Of, inimă întristată, Ce îmi stai tot supărată, De mâncată, eşti mâncată, De băută, eşti băută, Ce-mi stai tristă şi-amărâtă? Ard-o focu’ întristare,

Ea niciodată nu moare, Că nu-i o zi într-un an, Inimă bună să am, Şi nu-i o zi într-o lună, Ca să am inimă bună... Trag nădejde că or trece, O zi rea şi bune zece...

De dragoste...

28Â Â

*** Bădiţă Gheorghiţă, Ia mai zi din frunzuliţă, Cum zisei aseară, Pe sub dumbrăvioară, Cum zisei, zisei, Inima-mi rupei... Ia mai zi o dată, Şi mi-o rupe toată...

*** Măi bădiţă Gheorghieş, Mută-ţi casa-n deal la Ieşi, Şi fă gardu’ de nuiele, Şi portiţă de mărgele, Vin’ la mama şi mă cere... De m-a da, de nu m-a da, Pe fereastră mă-i fura, Tu să ştii că eu-s a ta...

*** Foaie verde trei măsline, De jucat, aş juca bine, Mi-i ruşine de copile, Că ţin ochii tot la mine... Mi-i ruşine-aşa de ele, Ca şi ursului de miere, Mi-i ruşine aşa de voi, Ca şi lupului de oi...

*** Foaie verde ş-o cucută, Am o mândră nu o sută, Şi mi-i dragă că m-ascultă, Că dacă n-ar asculta, Altă mândră mi-aş căta...

*** Foaie verde şi-o surcea, De-nsurat m-aş însura, Nici urâtă n-aş lua, Nici frumoasă nu pre-mi place, Că pre mult amor îşi face...

*** Foaie verde fir de mintă, Decât casă şindrilită Şi cu nevastă urâtă, Mai bine să plouă-n casă, Şi cu nevastă frumoasă...

De înstrăinare...

*** Foaie verde-a bobului, Străinel ca mine nu-i, Numai puiu’cucului, Când îl lasă mama lui, În mijlocul câmpului, Mititel şi făr’ de pene, Ar zbura, n-are putere... Jălui-m-aş şi n-am cui, Jălui-m-aş codrului, Codru’are frunza lui, Şi nu crede nimănui...

Jălui-m-aş câmpului, Câmpu’are iarbă verde, Şi pe mine nu mă crede...

*** Foaie verde trei granate, De străin ce sunt, măi frate, Nici focu’n vatră nu-mi arde, Eu mă plec ca să-l aprind, Lacrămile curg şi-l sting, Scot batista să le şterg, Ele-şi fac pârâu şi trec, Staţi lacrimi, nu mai curgeţi, Că obrazu’ îmi frigeţi, Şi mi-i milă de obraz, Că rămâne fript şi ars...

*** Foaie verde a bobului, Străinel ca mine nu-i, Străin sunt între străini, Ca şi floarea între spini... Bate vântu’ şi-o izbeşte, Floarea de spini se loveşte, Ea se loveşte de spini, Eu mă lovesc de străini... Străin sunt, străin îmi zice, Străin sunt pe undi’m-oi duce,

Străin sunt, străin mă cheamă, Străin sunt, de bună seamă... Ard-o focu’ străinătate, Mult mi-o fost soră şi frate, Şi mi-o fi până la moarte. Străin sunt, străin îmi zice, Străin pe unde m-oi duce, Străin sunt, străin mă cheamă, Străin sunt, de bună seamă...

Poveste de vară Iubiţilor mei bunici, Elena şi Jean Trifan din Davideni - Neamţ, cărora copiii şi nepoţii le-au răpit o mare parte din zilele tinereţii, dar pe care Bunul Dumnezeu îi luminează, dăruindu-le anii senectuţii.

19 iulie 2002 (aniversare…) Azi vreau să fiu alături de toţi ai mei... Să le arăt dragostea şi respectul meu... Să fiu mai caldă şi mai bună... Şi, dac-ar fi să cer Domnului îndeplinirea unei dorinţe, cred că cea mai puternică ar fi: sănătate şi linişte sufletească... Şi, mai apoi, Iubirea Adevărată, în Duh! Să fi căutat nişte versuri pentru această „pagină”, nu ar fi fost, cu siguranţă, din... versurile mele... Dureros şi iremediabil, dulce şi cumplit, adânc şi suav... mă identific sufleteşte cu versurile lui Vasile Voiculescu, din Sonetul CLXXXIII (29): „Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire, Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră, Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră; Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă; Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă. Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci, Minunile iubirii n-au stavile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume, Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine."

Mă gândeam şi la un moto pentru ceea ce scriu acum. Răspunsul a venit, cum era şi firesc, de la cineva mult mai înţelept decât mine: bunicul Jean Trifan de 85 de ani: „Şcoala face omul... OM şi altoiul, pomul... POM.” Am o întrebare pe care, pentru moment, nu mi-o pot adresa decât mie: ”De ce spun bătrânii că educaţia, cartea, şcoala îţi oferă înţelepciunea, superioritatea? Îmi place să cred că bunicul vorbea despre şcoala trăirii cu frica de Dumnezeu şi cu respectul faţă de semeni. Nu e acesta oare un semn al frumuseţii gândirii în cea mai pură simplitate a ei? Un semn incontestabil al superiorităţii adevărate a oamenilor trecuţi prin viaţă? Tot bunicii mei, Elena şi Jean Trifan, de 75 şi respectiv 85 de ani mi-au oferit în această zi (la a treizecea mea aniversare) o nouă lecţie a cuceririi adevăratei bucurii intelectuale şi sufleteşti... Îi privesc pe amândoi: împuţinaţi de povara anilor şi a necazurilor... Aduşi de spate... Atraşi parcă de greutatea pământului şi chemaţi cu tot mai multă stăruinţă de cei plecaţi dincolo, acasă... De părinţii, fraţii sau de copilele care nici nu au apucat să le strige din vârful pătuţurilor de pruncie „mamă” şi „tată”... Bunicii: două zâmbete de lumină, peste altă lumină - aceea a copilăriei mele...

Lecţie (bunicul) Cândva, demult, o secetă mare a lovit lumea... Mureau oamenii de foame iar cei care se dovedeau mai puternici se şubrezeau sub imperiul căldurii din ei şi al arşiţei de afară. În ignoranţa şi neputinţa lor, cei puternici au hotărât să-şi ucidă bătrânii, fiindcă şi aşa... ”nu foloseau la nimic”- bolnavi, sâcâitori, guri în plus de hrănit... Zis şi făcut: bătrânii acelui ţinut au început să dispară iar tinerii trăiau iluzia viitorului. Un om înţelept însă, şi cu frică de Dumnezeu, şi-a ascuns bunul (bunicul) cum a putut mai bine, ca să-l scape de urgia acelor vremuri şi de mânia celorlalţi... Seceta grozavă a trecut şi cei rămaşi încercau acum să descopere rostul vieţii dinainte. Căutau grâu săl semene şi să aibă pâine, pentru a-şi hrăni copiii. Dar unde să mai găsească grânele necesare, când trecuseră atâţia ani de secetă? Ar fi plătit oricât, numai să le spună cineva drept şi curat ce au de făcut. Să-i reînveţe mersul lucrurilor şi adevăratul rost al existenţei... Au început astfel să-şi caute bătrânii înţelepţi, să-i strige la mormintele lor, dar nu au aflat răspuns de la nici unul... Doar bătrânul ascuns de nepotul lui fu, după multe căutări, scos la iveală... Şi, întrebat fiind unde s-ar mai putea găsi boabele necesare redescoperirii pâinii, firavul om, cu ochii umeziţi de amintirile trecutului, răspunse: „Poate, de căutaţi pe urmele de altădată ale carelor, să mai fi căzut pe pământul uscat sau pe cărările de piatră niscai boabe... Mergeţi pe <urmele trecutului> şi adunaţi de acolo pâinea.”

Aşa au făcut şi, în cele din urmă, au fost salvaţi. Astfel, ei şi-au hrănit nu numai trupurile slăbite de nehrană dar şi sufletele pustiite de nimicnicia prezentului şi de uciderea nu doar a bătrânilor ci a întregii temelii reprezentate de...”trecut”. Acum înţeleg că „urmele trecutului” sunt de fapt metaforă a vârstei înţelepciunii. Concluzie inedită: După această parabolă, aflat în semiobscuritatea bucătăriei când peste curte - la ceas destul de puternic al zilei - norii adună parcă silit întunericul nopţii, bunicul meu, ţinând un pahar cu bere în mâna stângă bătătorită de viaţă şi de moarte (războiul), conchide cu un zâmbet tainic (pe care, dacă l-ar observa de pe patul pe care stă întinsă, doar bunica l-ar înţelege poate): „S-au dus vremurile de altădată. Ce mai ştie tineretul de azi? Adevărată este vorba că... dacă n-ai bătrâni să ţi-i cumperi... Ieri, dacă două fete s-ar fi învârtit la joc prin bucătăria asta, în opincile cu cordeluţele întinse peste pulpa piciorului şi cu fustele lungi, lungi şi creţe, n-ar fi avut aici loc unde să joace şi s-ar fi lovit una de alta... Ehe! Dar e bine şi astăzi... Lumea e mai deşteaptă, e altfel... În câteva secunde, te poţi auzi cu cineva din America, nimic nu e mai rapid decât telefonul...” Am vrut să încep şi eu să povestesc despre internet şi despre comunicarea prin satelit dar vorbele mi-au amorţit pe undeva prin vreun cotlon al minţii, chiar mai înainte de a fi trimise către rostire... Lecţie (bunica) Bunica, deşi este cu zece ani mai tânără decât bunicul, e mai doborâtă de neputinţă, mai slăbită, mai

firavă şi mai... sentimentală. E cuprinsă de emoţie când vorbeşte despre trecut şi despre noi, nepoţii care ne-am ridicat măricei în această casă, curte şi grădină: vărul meu Radu, fratele meu Constantin şi eu... Simt din spusele ei nu numai că suntem nepoţii „preferaţi” dar că suntem şi printre cei care au reuşit să se ridice la valoarea aşteptărilor ei... „În fiecare zi mă rog la Dumnezeu: Dă, Doamne, sănătate fetelor, nepoţilor, strănepoţilor şi ginerilor mei...” A spus de două ori aceleaşi cuvinte, în aceeaşi ordine, probabil nicidecum întâmplătoare... O clipă, am avut intenţia să o întreb: de ce în ordinea asta? Apoi, mi-am spus în sine-mi: ”întotdeauna am încercat să le aflu pe toate şi nu am rezistat tentaţiei niciunei întrebări... De ce această căutare a răspunsurilor? Oare adevărul pe care tot încerc să-l dibuiesc nu se află chiar înaintea, în faţa întrebărilor?” Bunica suferă de coxartroză... A depăşit afecţiunile la ochi, inima pare să nu o mai supere atât de tare, însă picioarele nu vor să o mai asculte. Se mişcă tot mai încet, mai precaut, ajutată de băţul sprijinit afară, în faţa uşii, lângă buturuga pe care tronează găleata cu apă... Mă întreabă dacă ar fi bine să se opereze la şold... Nu aşteaptă să-i răspund. Intuieşte parcă incompetenţa mea medicală... Îmi spune imediat: „Dacă aş şti că mai trăiesc cinci-şase ani, m-aş opera... Dar dacă mor?”...Cuvintele ei mă dezarmează... O privesc, intinsă pe pat - pentru odihna de duminică după-amiază şi în aşteptarea dedicaţiilor muzicale de la Radio Iaşi. O privesc şi încerc să ghicesc trăsăturile de altădată. Fruntea albă, curată, înaltă şi nasul subţire,

uşor acvilin (semn de fineţe şi, poate de... aristocraţie a simplităţii şi a bunei-cuviinţe)... au rămas la fel... Râsul bunicii, atunci când ea poate să mai râdă din toată inima, îmi trezeşte fiori vechi, cu parfum de fructe negre coapte în cireşul de la poartă, pe care... în goana ucigătoare a timpului, nu mai pot... de ani de zile... să-l mai prind nici în floare, nici cu rod... Doar din borcanele cu dulceaţă, legate cu celofan şi cu aţă de „nailon” şi aşezate cuminţi în dulapul de bucătărie sau în rola sobei din „casa mare”, mai răzbat miresmele zilelor de odinioară... Într-un târziu, îi răspund: „Bunico, părerea mea este că trebuie să te mai menajezi... Mă gândesc să nu-ţi atingă la operaţie vreun nerv şi să stai după aceea în pat.” Mă cuprinde deodată o tristeţe atât de adâncă şi o ură crescută faţă de propria-mi persoană şi faţă de modul absurd în care pot să-mi exprim (sau, mai bine zis, să-mi... debitez) părerile... Bunica îmi spune apoi, cu voce domoală, calculată: „Era odată un om care spunea peste tot pe unde se ducea că el pierde mereu câte ceva... Chiar dacă are de toate, chiar dacă Dumnezeu l-a binecuvântat cu fii şi fiice, cu sănătate şi fericire, el tot pierde şi pierde şi nu mai poate câştiga: oricât ar încerca să mai recupereze, nimic din tot ceea ce a fost deja pierdut nu mai poate fi recăpătat... Într-o bună zi, regina auzi de omul acesta şi vru să-l cunoască şi ea pe cel care susţinea că merge dintro pierdere într-alta. Dus fiind în faţa ei, acesta fu întrebat: „Omule, cum te pot eu ajuta să nu mai pierzi nimic, să simţi şi tu folosul zilelor tale şi bucuria vieţii?” Bărbatul îi răspunse cu sinceritate şi cu tărie: „Măria ta, nu poţi face nimic căci, din ceea ce pierd eu,

nimic nu mai poate fi adus înapoi. O oră sau o zi din viaţa mea dacă trece, nu o mai pot avea în veci!” A înţeles şi regina şi am priceput şi eu vorbele bunicii mele. Este îndemnul acela vechi de a trăi bucuria şi şansa fiecărei clipe şi de a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot. Cu siguranţă, nu e numai acel principiu atât de chinuit, de torturat chiar, pe altarul artelor deşarte: „carpe diem”... Poate că bunica încearcă să-mi spună c-ar fi bine să se opereze... Că orice clipă, minut sau zi în mijlocul nostru, al celor pentru care se roagă zilnic, este (chiar în circumstanţele unei senectuţi chinuitoare) o binecuvântare. În ignoranţa şi stupizenia mea, nu am reuşit decât să murmur: „Era şi omul acela un... filosof în felul lui...” Şi-a amintit iubita mea bătrână apoi cum mă purta pe umeri, atunci când ne întorceam amândouă din sat şi eu acuzam la cei 3-4 ani ai mei, „dureri de picioare şi de şale”... Îmi amintesc câtă grijă avea de noi, nepoţeii crescuţi ani buni de către ea. Mă surprinde faptul că, atât timp cât am stat aici, nu am păţit nici un rău dar, atunci când am plecat, ne-au năpădit şi părţile crude ale vieţii... De parcă n-aş şti că vârsta copilăriei e inefabilă!... Râde bunica... Bunicul ascultă cu atenţie, şi râde şi el. În adâncul meu, sufletul plânge şi cântă... Ce o să ne facem fără ei? Fără liniştea căpătâiului nostru, bătrânii de aur... O să ne înălţăm glasul către Dumnezeu să ni-i ţină... căci, de aici, de jos, viaţa se vede cu ei... E minunat să ai 30 de ani şi să mai poţi sta de vorbă cu bunicii, ca în copilărie... Să-i poţi vedea cu alţi ochi dar să-i simţi, să-i înţelegi cu aceeaşi inimă... Iar ei să

redesfăşoare prin tine, ca pe un sul de mătase de un albastru clar, tinereţea lor. 6-11 februarie 2006 I. ...A fost vacanţa intersemestrială iar eu m-am gândit să merg la... bunici. E o adevarată revelaţie ca la 33 de ani şi jumătate să poţi face asta... Bunicul se pregăteşte să împlinească 89 de ani şi bunica, în mai, cu ajutorul Domnului, 79... Generaţii, vârste, secunde, iluzii ... II. ...Noaptea, vreau să dorm cu bunica (după 20 de ani, cred). Constat că patul este prea mic... prea scurt pentru picioarele mele care ajung aproape în rola sobei. Încep să râd şi-i povestesc bunicii despre patul lui Procust... Râde şi ea... III. „Mieluşelul lui Dumnezeu”... ...Asa mă strigă bunica de la o vreme şi eu chiar mă simt în măsură să chicotesc uşor, alintător... Mă întreb numai de ce a irosit atâţia ani şi nu mi-a dat „numele” asta mai devreme... IV. ...Dimineaţa, bunicii amândoi se grăbesc să facă focul... şi mă îndeamnă să nu ies de sub plapumă că... ”e prea frig”... Scot cenuşa din sobă: bunicul într-o oală albastră, cu smalţul căzut pe alocuri; bunica... într-o tavă

din tablă... Puţin după aceea, focul pocneşte furios în mădularele sobei... Se dezbat apoi problemele grave ale cunoscuţilor din sat, rude şi... nerude, nu dintr-un impuls al trăncănelii neobrăzate ci cu o milă şi o compasiune pline de sinceritate şi pornite numai din inima unor oameni care au suferit multe în viaţă... V. „Ce să faci tu, moldovean, cu ardelean?” i se adresează bunicul retoric, unui nepot invizibil, care s-a despărţit de nevastă şi, profesor fiind, „râneşte” acum la vaci aici, în Davidenii Neamţului, lângă tat’su, rămas de curând văduv... VI. Glumă: (de la bunicul citire) „Ii scrie ţiganu’ lu tat’su din armată: “Tăică, am ajuns căprar!” Iaca şi răspunsu’ cam mâhnit: “Dapă-i dară cum nu, dragu’tatii, căprar ai fost ş’acasă, căprar ai rămas ş-acolo...” VII. Ascultând seara Radio Iaşi (o emisiune de folclor, cu dedicaţii muzicale), îmi amintesc de anii copilăriei, când stăteam cu urechea lipită de „cutia mare cu lămpi”- un radio vechi, acum piesă de muzeu în casa bunicilor- şi ascultam teatru radiofonic (în serile de luni) sau adormeam în sunetul muzicii populare, după ce bunica ne închina la icoane şi ne aşeza în pat pe fiecare în parte... Ultima melodie din emisiunea de acum

(reluată de altfel în fiecare seară a acestei săptămâni)... e ”Dragostea bunicilor” interpretată de Tinu Vereşezan. De mult timp îmi vorbea bunica despre cântecul ăsta, dar nu-l auzisem niciodată... Într-o secundă, am inspiraţia şi-l înregistrez pe telefon... După două-trei „audiţii”, reţin versurile... „N-am să uit pân’am să mor Dragostea bunicilor, Oricine şi orice-ar face, Sângele apă nu se face... Oricine şi orice-ar face, Sângele apă nu se face...” VIII. Înainte de a adormi, vorbim despre copiii morţi din familie: doua fete de-ale bunicilor, surori ale mamei mele: Aurica şi Anicuţa. Aurica, stinsă la un an şi trei luni (1951), în urma unei gastro-enterite acute (cum aveam să citesc dimineaţa, pe certificatul de deces pe care bunicul îl scoase, la insistenţele mele, din cutia cu acte, păstrată în „casa mare”)... Anicuţa, a opta şi ultima născută, pierdută la numai trei săptămâni, în1961. IX. ...Trei surori ale bunicii, moarte de mici: Maricica, Georgeta şi Anicuţa... Maricica - la 4 ani, când bunica tocmai împlinise 10. Dupa ce străbunica s-a dus la târg să cumpere celei plecate „rochiţă nouă”, a rămas fetiţa de 10 ani să-şi vegheze sora stinsă... A plâns-o până „s-au umflat ochii, de nu se mai cunoşteau”... Georgeta a fost

victima scarlatinei la 12-13 ani şi Anicuţa, s-a „prăpădit” foarte mică... „Avem îngeri sus”... ... Îi numără bunica apoi pe ultimii 10 morţi din sat: bătrâni între 75 şi 90 de ani... pieriţi în ultimele 6 săptămâni...„Are ghinion preotul ăsta nou...” Sau poate... cine ştie?!?... X. Vezi, dac-ai venit în...”staţiune” iarna? În vacanţă se pleaca vara, nu iarna... La noi e frig şi e urât, îmi spune bunica, nebănuind că, pentru mine, reprezintă o bucurie imensă faptul că ma aflu lângă ei, acum, aici. Într-o iarnă calendaristică şi ... dându-ne târcoale iarna vieţii... „Ehei... am prins în 1942 iarnă puternică... Donul era îngheţat... Noroc că era pădure pe malul lui şi aveam cu ce face foc... Soldaţilor le era foame, hrana era puţină. Mâncam un cartof cât un ou, pe zi... doi oameni... şi 300 grame de pâine iar seara o bucaţică de unt, cât o cutie de chibrituri şi beam un sfert de ceai... Şi... n-am murit.” *** În 1939, pe 3 martie, la 22 de ani, Ioan (Jean) Trifan a fost încorporat în Cazarma Oituz, Regimentul 8 Obuzieri de câmp (cal. 105). Recrutarea se făcuse mai înainte cu un an, în 1938. La război a plecat în 1939 şi şi-a depus jurământul sub Carol al II-lea. În 1940 iar, sub Regele Mihai...

Regimentul 8 Obuzieri s-a divizat în 1940 în Regimentul 59 şi Regimentul 8 Obuzieri. Bunicul a rămas în Regimentul 8. Anul 1941 a fost anul plecării efective pe front. Apoi a venit luna lui aprilie, cu primele Sărbatori ale Învierii... în război. La Fântâna Albă, în Bucovina, au mâncat ostaşii ouă roşii şi au băut câte un sfert de vin... Apoi... s-a anunţat botezul de sânge, prin lupta contra bolşevicilor... La 21 iunie 1941, orele 16.00 a început artileria ofensivă: de la Gura Humorului spre Galaţi, în acelaşi timp... În aceeaşi zi, străbunicul meu, viitorul socru al celui care se afla pe front, este atacat acasă, în Ţibucanii Neamţului şi i se taie gâtul... (a trăit totuşi aproape 96 de ani... până în 1985). Odessa este cucerită şi steagurile tricolore româneşti flutură în vânt... S-a dat ordin de „defilare pe cai bălani”...în centrul oraşului... A venit o nouă împărţire a Regimentului... S-au desprins vânătorii de munte... Au urmat Caucazul şi Crimeea, Donul de Est şi Stalingradul... Şi iarna aceea cumplită a lui 1942... Şi-au mai urmat multe... altele. XI. “Dacă aş avea o drujbă, m-aş duce acum în pădurea mea şi-aş face prăpăd”, zice bunicul, plin de năduf... E supărat pe brigadierul care, însărcinat fiind cu marcarea arborilor pentru exploatare din pădurile retrocedate, nu-şi prea face treaba... Stau oamenii, în plină iarnă, în aşteptare cu săptămânile, până să poată tăia un copac... Iarna a fost „grea”, nu credea lumea că va arde...” la lemne”...

„Eu am în ogradă lemne pe 3 ani... Nu mai am, cred, zile să le ard, conchide el ”... XII. Una din zile (marţi) se transformă într-o mică sărbătoare, căci îmi chem şi părinţii (aflaţi la 15 km, într-un alt sat- Războienii lui Ştefan cel Mare) să-l sărbătorim mai devreme pe bunicul... Într-adevar, ziua de sâmbătă 11 februarie 2006 mă găseşte la Piatra, iar bunicii au alţi musafiri, cu tort, lumânări şi şampanie, la cea de-a 89-a aniversare a bunicului... XIII. La prima oră a unei dimineţi, mă trezesc făcând fotografii prin curte şi grădină... spre răsărit... Seara, alte fotografii peste grădina vecinilor (morţi) şi peste livada satului... în care prunii şi merii fie că au îmbătrânit şi nu mai dau rod... fie că... nu mai sunt... De data aceasta, urmărind... apusul soarelui... Am încercat să stabilesc stângaci simetria zilei, situându-mă la ambele... margini ale luminii... XIV. Mă străduiesc de câteva luni bune să fixez o structură coerentă a tezei mele de gradul I... Până săptămâna aceasta, nu am reuşit decât să străbat secvenţial câteva puncte prestabilite. Acum, după 5 zile cu bunicii mei, lucrurile au devenit brusc...clare. „Cine nu învaţă carte, îi butuc!” (Jean Trifan) XV. Îndemn...la plecare:

„Măi tataie, la servici să-ţi faci treaba serios şi liniştit... şi să nu-ţi aibe nime’grija... Apoi, cu timpu’ dac-o fi, să vii să-ţi faci o căsuţă aici... Şi, dacă nu s-o putea, să-ţi faci măcar o cabană... Vii şi stai vara... Poate-or veni şi părinţii tăi....” Alt îndemn, de data aceasta al meu pentru voi: „ Iubiţi-vă bătrânii!”

***Acum, în ianuarie 2009, bunicii mei se îndreaptă cu ajutorul Bunului Dumnezeu spre vârsta de 92 de ani (bunicul) şi 82 de ani (bunica).

Versuri populare culese de la bunicii mei, Ioan (Jean) şi Elena Trifan

Strigături la horă...

*** Leliță, poalele crețe, Fuioarele-s pe cotețe: Descrețeşte-ți poalele Şi toarce fuioarele!

*** 'Nalt îi badea cât un brad, De stă-n picioare sub pat, Când trece pe cositură, Îi dau păiuşele-n gură.

*** Lelea’naltă şi voinică Doarme lângă mămăligă, Mămăliga fierbe-n oală Ea doarme de se omoară; Mămăliga forfoteşte, Ea doarme şi horăieşte...

*** U, iu, iu, pe dealul gol, Că mireasa n-are țol Şi i-a face mirele, Când o tunde câinele, Şi i-a face tot pe ladă, De-a tunde mâța de coadă!

*** Ce-i pe lume drăgăstos? Banul şi omul frumos: Că banul se cheltuieşte, Omul frumos se iubeşte!

*** Cine joacă şi nu strigă, I-nfundat cu mămăligă... Cine joacă şi nu strigă, Facă-i-s-ar gura strâmbă!...

*** Haideți, fetelor, la joc N-aşteptați ca să vă rog... Cine boala v-a ruga În toată duminica? Sunteți multe ca iarba Şi bătrâne ca mama...

*** Câte fete cu cheptar Toate-aşteaptă lăutar Câte fete cu cojoc, Toate-aşteaptă să le joc...

*** De țesut nu ştiu să țes Dar la joc iute mă-ndes, Cu suveica nu poci da Dar la joc tare-aş juca...

*** O, leliță, bine sai, Şi pe ladă nica n-ai O, leliță, bine zici, Sănătatea mi-o mănânci!...

*** Joacă, fată, ce-i juca, Du-te acasă şi-ai mânca, C-o tăiat mă-ta mâța, Şi ți-o lăsat codița!... Şi-o pus-o pi policioară, Şi-o căzut în donicioară Şi-o mâncat-o un pui de cioară!...

De dragoste...

68Â Â

*** Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o mândră şi-un voinic. Voinicul merge călare, Fata-n urmă pe cărare, Culegându-şi câte-o floare... Dar voinicul îi spunea, Hai, fato, nu rămânea! -Bucuroasă aş veni, Dar mă dor picioarili Ia-mă pe mine călare La spatele dumitale...

-Bucuros eu te-aş lua Dar mi-e murgu’ mic în şa: Murgu-mi este dintr-o joi Nu ne duce pe-amândoi, Murgu-mi este mic de zile Nu te duce şi pe tine...

*** Tot încet, încetinel Ca oiţa după miel, Şi ca mielu’ după lup, Merg fetiţele buluc Şi mă-ntreabă undi’ mă duc... Eu le spun... la Vadu’ Turc, Ele plâng de se usuc’, Şi mă-ntreabă când mai vin, Eu le spun la primăvară, Ele plâng de se omoară...

*** Cucule, de unde vii? „De la nişte vii pustii...” Dar de mândra mea ce ştii? „Ştiu bine că-i sănătoasă, Şade la gherghef şi coasă... Nu ştiu coasă sau descoasă Sau râuri de lacrimi varsă?”

*** Nu gândi bade că-mi pasă Că te-ai dus la altă casă; Ai gândit-o la mânie Că nu m-o dat mama ție!

*** Cucule cu pana sură Nu cânta la noi pe şură, Cântă în pădurea deasă S-audă mândra de-acasă, Că mă duc s-o iau mireasă!

*** De-auzit am auzit Că iubitul s-o oprit... S-or opri apele toate, Dar iubitul nu se poate... Căci iubitul are-un dar: Dintru-ntâi pare zahar Pe urmă-i pelin amar!

De nuntă...

*** Cum n-o fi nuna chefoasă, Dacă-i e fina frumoasă? Cum n-o fi nunul chefos, Dacă-i e finul frumos?

*** Cine-i de sămânță bună, Tot botează şi cunună: De trei ori pe săptămână Tot cu lumânarea-n mână...

*** Cum e nucul de-ncărcat Aşa-i nunul de bogat Cum e nuca de miezoasă Aşa-i nuna de frumoasă!

*** Busuioc de la ungheri, Nunul nostru-i din boieri... Busuioc de la icoane, Nuna noastră-i din cucoane!...

*** S-a urcat nunu’n călin Şi şi-a mai făcut un fin, Şi nunița-n căliniță Şi şi-a făcut o finuță!

*** Să trăiască nunul mare, Să mai fac’o adunare De boieri şi de cucoane Şi la urmă de persoane!

*** Cine-o fost iubitul fetei O rămas să pască iepe Rezemând plopelele, Păduchind... izmenele!

*** Cine-o fost iubita lui O rămas cu fuşta-n cui Fuştă neagră şi plisată Şi cu inima stricată!

*** [La plecarea nunilor spre casa mirelui...] Haide, haide, nune mare Că ți-ai cheltuit parale Şi mai mari şi mai mărunte, Numai de cele bătute... Haide, haide, nu mai sta, Că ne-apucă-o vreme rea Vreme rea şi-nnouroasă, Mirii ne-aşteaptă la masă...

*** Soacră mare fii chefoasă, Ți-am adus noră frumoasă: - Las’ să vie, nici nu-mi pasă, Coada la cociorvă-i groasă!

Miresei... Ia-ți mireasă ziua bună, De la maică-ta cea bună, De la soare, de la lună... De la frați, de la surori, De la grădina cu flori, De la strat cu busuioc De la fetele din joc!...

*** Lângă prispa lui Vasile Joacă nunta de trei zile Da’ Vasile nu mai vine, Că-i plecat la mănăstire... *** Ce mi-e drag mie pe lume Cărăruşa prin pădure Prunduită cu alune... Cu alune mărunțele, Să calce nunul pe ele, Să pocnească ghetele, Să-l audă mândrele! *** Taci, mireasă, nu mai plânge Că la maică-ta te-ai duce, Când a face plopul mere Şi răchita micşunele Şi caisul mere dulci, Şi atunci şi nici atunci!...

*** Foaie verde mărgărint Amândoi v-ați potrivit Şi la ochi şi la sprâncene Ca doi porumbei la pene!

*** Ferice de maică-sa, C-o crescut pe fiică-sa, C-o scăldat şi-o legănat Mândră floare-o ridicat... Şi nu floare de grădină Să n-aibă nici o pricină, Şi nici floare de mărar Ci fată de gospodar!... *** Săraca soacra cei' mare Nu mai poate de picioare Cât o țesut la ştergare... Ştergare de borangic Țesute cu şiretlic... *** Rămâi, maică, sănătoasă, Dacă n-ai fost bucuroasă Să mă vezi seara prin casă, Dimineața prin ogradă, Ducând vaca la cireadă...

De înstrăinare...

*** Trist îi puiul cucului Când îl lasă mama lui, Singurel şi fără pene, Ar zbura, n-are putere! *** S-a dus cucul de pe-aici Şi-a lăsat puişori mici I-a lăsat lăng-o tulpină Să-i crească-o mamă străină...

Pitulicea i-a găsit, Puişorii i-a crescut Veni cucul la o vreme Şi-şi găsi puii cu pene... Cucul, de părere bună, Cântă-n codru de răsună!

De înmormântare...

Bocet Surioară vin’napoi, Nu te duce de la noi C-ăsta-i drum înşelători Şi-napoi nentorcători Cine ăsta drum îl face Înapoi nu se întoarce!... Bucură-te, cimitire, Că frumoasă floare-ți vine Dar nu vine să-nflorească, Ci vine să se-ofilească... Bucură-te, cimitire, Vine sora mea la tine Dar nu vine să trăiască Ci vine să putrezească... Vin’surioară pe lună, Cu toate neamurile de mână! Dac’aş şti că ați veni, Cărăruşa aş plivi Şi de iarbă şi de nalbă Ca să veniți mai degrabă.

Şi să veniți când o ploua, Să vă cunoasc urmuța Să beau apă dintr-însa, Să-mi răcoresc inima... Scoală, surioară dragă, Limba-n gură mi se leagă C-un fir de mătase neagră, Şi-o dezleagă cu mâna, Să-mi răcoresc inima... Altă casă ți-ai făcut Că asta nu ți-o plăcut, Dar asta nu ține mult Că pui peste ea pământ! Şi s-o strica dranița, Şi-a ajunge la mata, Şi-atunci când te-or dezgropa, Or găsi numa’ țărna... Bată-l focul de pământ, Tare-i negru şi urât, Şi mulți oameni o-nghițit De când lumea s-o făcut!...

*** Mierlița când îi bolnavă, Vine cucul şi mi-o-ntreabă: Ce faci, surioară dragă? Ce să fac, măi cucuşor, Ia, azi-noapte-am vrut să mor... Şi mi-e frică c-oi muri, N-are cine mă jeli... Nu-ți fi frică, sora mea, Singură n-ăi rămânea M-oi sui în plopuşor

Te-oi jeli soră cu dor! Penele le-oi jumuli, Jumătate m-oi cerni Şi pe tine te-oi jeli! M-oi sui pe vârf de munte Te-oi jeli cu păsări multe! Te-oi jeli cât oi putea C-ai fost surioara mea!

*** La tătuța la mormânt Creşte-un trandafir bătut Să iau sapa şi lopata Să dau țărna la o parte, Să-i văd fața lui patată Care-o sărutam odată...

Descântec U iu, iu, picior de rac 7 fete pe-un colac, Şi colacu’ di mohor 7 fete pe-un topor, Şi toporu' di oțel 7 fete pe-un vițel, Şi vițelu' fără mamă 7 fete pe-o năframă, Şi năframa-n patru iță

7 fete pe-o căpiță, Şi căpița fără vârf 7 fete pe-un sovârv, Şi sovârvu’ fără floare 7 fete pe-o cicoare, Şi cicoarea s-o uscat 7 fete s-o-necat, Numa’una o rămas... Ş-aceea, cu capu’spart, Duce vestea la-mpărat!.

Legenda broaştei ţestoase, a păianjenului şi a albinei (culeasă de la mama, în ziua în are am împlinit 35 de ani)

O mamă trei fete A avut în sat, Dar s-au măritat Şi-n lume au plecat… Vremea a trecut Mama a căzut

100

Şi în pat zăcea De o boală grea… “Vecino, vecino, Repede vino, Vino, că mor!... Du-te de zor La fetele mele, Să afle şi ele Că mama lor zace Şi să vină-ncoace…” Aleargă vecina, Coboară colina, Merge pe cărare Spre soare răsare La fata cea mare… Soarele-o priveşte Şi o urmăreşte… “Fată, bună fată, Vino tu de-ndată, Că maică-ta moare Zile nu mai are!” “O, nu pot vecino, Vine-acuş’ bărbatul, Şi frământ aluatul, Să fac cozonaci, Pite şi colaci…!” Soarele-a auzit,

101

El totul aude, Peste tot pătrunde Poftit, nepoftit… Soarele-a aflat Şi a blestemat: “Fată nemiloasă, Cât eşti de frumoasă, Să te faci urâtă, Cu gâtul de bâtă, Să ai fața lungă, Pielea ca o pungă, Iar albia-n care Frămânți ca nebuna, S-o iei în spinare Şi s-o porți întruna!” “Taci, tu Soare, Taci, Bunule Soare, Fata mea Grijă are… Nu mi-o blestema!... Iar tu, fata mea, O, ce să-ți urez Să te uşurez, Bine ca să-ți fie?” Soarele-a tăcut Şi s-a prefăcut Fata nemiloasă În broască țestoasă…

102

Vecina iar fuge La a doua-ajunge, Soarele-o priveşte Şi o urmăreşte… “Fată, bună fată, Vino tu de-ndată Că maică-ta moare Zile nu mai are!” O! nu pot vecino, Din casă nu ies Uite, pânză țes, Ca să fac un şorț, Un şorț înflorat, Mândru-mpestrițat, Tot cu fluturi şi mărgele Să lucesc şi eu ca ele… Soarele-a auzit, El totul aude, Peste tot pătrunde Poftit, nepoftit… Soarele-a aflat Şi a blestemat: “Fată nemiloasă Cât eşti de frumoasă, Să țeşi, să tot țeşi, Pânza să o faci Cu muşte, gândaci…” “Taci, tu Soare,

103

Taci, Bunule Soare, Fata mea Grijă are Nu mi-o blestema!... Iar tu, fata mea, O, ce să-ți urez Să te uşurez, Bine ca să-ți fie?” Soarele-a tăcut Şi fata mijlocie Păianjen s-a făcut… Vecina iar fuge La a treia-ajunge Soarele-o priveşte Şi o urmăreşte… “Fată, bună fată, Vino tu de-ndată, Că maică-ta moare, Zile nu mai are!” Fata-n casă sta, Pruncu-şi alăpta, Şi-auzind suspină Zicând spre vecină: “Maica mea să moară, O, ce veste-amară! Hai, puiule, vino, Ne-aşteaptă bunica… Şi-o să-ți dea mămica Lapte mai târziu…

104

Viu, vecino, viu!...” Pruncuşorul plânge Ea în brațe-l strânge, Părul despletit, Pruncul nehrănit, Fâlfâie năframa, O aşteaptă mama… “Ce-ai mămico, Ce-ai bunico?” “O, fetița mea, Nu mai lăcrima, S-a-mplinit sorocul Moartea, bat-o focul!..” Şi o-mbrățişează, O binecuvintează…. “O, fetița mea Nu mai lăcrima, Fie să ai în casă, Nădejdea de mâine, Şi sare şi pâine, Şi ulei şi apă, Viața-ți fie dragă… Când ți-o fi sorocul, Să nu mori, tu fată, Ci să fii schimbată: Să prinzi aripioare, Şi să zbori sub soare, Din floare în floare… Să iei din flori viață,

105

Nectar şi putere, Şi să faci miere, Din flori de măr, de păr, De salcâm şi tei, Viață tu să iei… Să-mi faci lumânare, Basmul să-l citeşti, Să mă pomeneşti…

106

Două poveşti insolite... [auzite de la bunicul meu, Gheorghe C. Vîrlan (1909-1987), şi repovestite de tata… în ziua de Bobotează a anului 2007]

107

Todirică di la curti… Sî spuni cî ‘iera odată şî-odată, pi timpu’ boirescului, un om cam sarac cu duhu’ cari-şi avé casa lâng’ a boierulu’… Şî boieru’ avé un om di curti, pi numi Todirică… Omu’ aista care avé casa lângă a boierului era harnic tari: mergé la pădure, la moară, în stânga, în dreapta… Făcé toate treburili… Da’ fimeia lui era vicleană, hoață… de ! ca fimeili…(că eli’s mai vicleni ca barbațî’). Da’ omu‘ ăsta era oleacă şî mai prostuț, să zîcim aşa… 108

Da’ Todirică, când sî învârté după treabă în curtea boierulu’, sau când sî suié pi stog, măi trăgé cu ochiu’ la nevasta lu’ cela… Aveau de’acu’ sămnili lor… Şî fimeié îl tăt trimité pi bărbat’su la treabă, ca sî rămâie sângură cu Todirică… - Măi barbati, măi… da’ tu nu ştii cî nu mai avem făină di grâu sî mai facim şî noi câte-o turtă-n vatră ? Du-ti, măi, la moară şî macină! - Dap’ăi… dară cum nu, măi fimeie, ci-oi faci… oi mergi şî la moară! - Da’ dacă ti duci acolo, vezi ci faci…cî tu cam intri pisti altu’… Sî stai la rând ghinişor, ca un om întreg şî, când ți-o vini oara, intri şî tu şî macini… Ié omu‘ câțîva saci di grâu, înjugă boii la căruță şî pleacă la moară… Înainte, pi vremea boirescului, nu erau mori pré desî cum îs az’… Şî mergi omu’ ci mergi cali lungă, pregătit sî steie şî două-trîi zâli la moară… cî ‘iera navală… Stă el o zî, stă două… Avé o bucatî di mămăligă în traistă cu nişti ceapă şî-i mai pusăsî fimeia nişti fasoli… Stă ‘iel ci stă pân’o măi măcinat unu, altu…şî la urmî… iaca şî moraru’l întreabă: - Da’ bini, măi omule, eu ti văd cî stai aişe di trâi zâli… Dumitali’ cu ci treabă-i vinit? N-ăi zîs nimica, nu m-ăi întrebat nimica… - Ei, am stat şî ieu la rând ca fiicari şi n-am vrut sî supăr pi nimi’… Ie’ uiti… am şî ieu di măcinat nişti grâu, nişti malai… Macină omu’ şi, după vreo trâi zâli, iaca sântoarci şî acasă, după lasarea serii, obosât şî nimâncat… ca vai di ‘iel… Acu’… fimeia nu sî mai aştepta ca ‘iel sî vină aşa târziu…şi ‘iera în mare tandreță cu Todirică… Da’

109

mai întâi făcusî focu’ învârtisî nişti plăcințăli, tochisî un pui la ceaun, mâncasîră amândoi bini… şî acu’ n’aveau nici o grijă… Ci-o zîs ei: «dac’aista o ’nnoptat, nu mai apari el în puteré întunericului…» Da’ omu’ saracu ajungi… şî o întreabă pi fimeie: « Da’ un blid di mâncari ai şî pintru mini? » «O! măi barbati, O!… Da tari’am mai fost bolnavă şî tari mă mai doari capu’… Di când ăi plecat tu, eu zac…Vezi cî… măi iesti nişti mămăligă de’acu trîi zâli, măi sînt nişti fasoli în oala ceie… Ié şî tu şî mânâncă…» Da’ ci sî mânânci bietu’ om cî …şî mămăliga şî fasolé erau di neatins… di răli ci sî făcusără… Şî, după ci-o dat şî boii-n grajd, vini şî sâ culcă… Şî sâ-ntindi el pi laiță lângâ fimeie, da’ vedi câ nu pre încapi… Dă el sî s-aşăză mai bini şî, când colo… ci sî vadă: la capătu’ patului, în loc di patru picioari…vedi şăsă… «Hmmm, gândeşti el, două a meli, două a fimeii şi două… a cui îs?… Măi fimeie, da ci s-întâmplă aicé, cini mai esti cu noi ? » «Măi, barbati, măi…da’ sî vedi cî tu eşti huruit di moară… Da’ ci-i cu tini, măi… țî s-o făcut di caldarari ? Cum sî fii şăsă picioari?» « Da, măi fimeie... ia uiti: două a meli, două a tali şî măi sînt două…» «Măi, omule, țîe țî s-o făcut di caldarar… Ti-o huruit moara… Hai sâ-ți discânt că… nu mergi aşa…» Şî îi puni fimeié omului o caldari în cap şî, cu două linguri ş-un melesteu, sî puni sî batî în ié…strâgând: «Tronca, troncănelili/ Ie-ți, Todirică, izmenili/ Şî ieşi pi uşa cei din dos/ Cî mi-i uşa di răgoz/ Când pui mâna, cadi jos!»

110

Şî Todirică, di zgomotu’ cela, sî trezăşti spăriet: ….«Văleu, o vinit barbatu la asta, pân’aici ț-o fost!» …Şî, cât di răpidi poati, îşi ié izmenili şî tălpăşîța, da’ nu înainti di a sî scapa pi el di frică, chiar în patu’ fimeii… Apoi, după tătă discântarea asta, vini omu şî sî bagă şî iel în pat… «Acu’ uiti-ti, măi omule, şî numărî iar, măi vezi tu şăsî picioari ? » îl întreabă nevasta… «Două a meli, două a tali… Da, măi fimeié, ai avut dreptati ! Mi sî făcusă di caldarar»… şî sî culcă omu’ şî doarmi cî ‘iera tare obosît… A doua zî dimineațî când sî trezăşti, s-o văzut saracu’ plin tăt di murdărie din cap pân’în picioari…. şî, gândindu-se cî prin captu’ grădinii treci pârău’, ci-şi zîci el: «Văleu, da’ sî vedi cî tari spăriet am mai fost asară di m-am murdărit noapté pi mini… Sî merg şî sî mă spăl pîn’ nu m-a vidé fimeia…» Şî s-înfăşoară omu’ c-un lăicer şî… fuga fuga la pârău… undi puni mâna frumuşăl şi începi di sî spală… Da’ ... di pi stogu’ di paie din curtea boierulu’, îl vedi Todirică şî începi sî râdă …chiar dacă ştié cî ‘iel făcusă pozna… c-o sară-nainte… «Ce-i făcut, băi Gheorghi băi, te-i scapat pi tini? Amărâtule ci eşti, nici atâta sâmț nu ai?» Vini saracu om năcăjît în casă şî zici: « Măi fimeie, măi, m-o văzut aista di pi stog şî ci mi-o făcut… mi-o zîs câ-s aşa şî pi dincolo… şî m-o spurcat ca pi mini…» «Ia’ lasă, măi omule, cî i-o spun eu lui, ca sî nu mai aibă curaj tătă viața sî-ți mai zîcă ceva di rău!… Ia aşază-ti tu în patru labi sî mă urc frumuşăl în spatili tău

111

ca sî-i zîc eu acu’ lui vreo două pisti gard şî sî-l spurc şî eu pi el cum te-o spurcat şî el pi tini…» «Măi, Todirică, măi… ce-ai tu cu bărbățălu’ meu... spurca-l-aş şi cu c… meu, nu numa’ cu-al tău!» Da’ barbat’su di colo: «Aşa, măi fimeié, zîi, zîi!» Tari era, saracu’ om, prostuț… Acu’ măi treci o vremi şî sî gândeşti fimeie ci sî facă şî undi sî-l măi trimeată pi barbat’su ca sî mai rămâie sîngură cu Todirică… «Du-ti, măi barbati, în păduri şî adu lemni acasă… Şî vezi, poati găseşti şî vreun răşchitor… Şî iaca sî duci omu’ în pădure, taie lemni, umpli căruța şî, după asta, începi să-i cauti fimeii răşchitor… Şî... în urmă, vini iar Todirică la fimeie... Da’ ursîtoarili din pădure, ştiind cî nevasta omului îi ră di gură şi di inimă, s-apucă şî-i dă di veste omului, ca sî-l trimeată acasă şi s-o găsască pi muieri în fapt: «Cini taie răşchitoare/ Fimeie acasă-i moari / Cini taie răşchitoare/ Fimeie acasă-i moari!» Când o auzît bietu’om asta, o lasat şî răşchitor şî tăt, o luat lemnili şî… pi-aici țî-i drumu’ cătri casă… Când ajungi, iaca o găseşti şi pi asta bolnavă în pat, gemând… «Măi, fimeie, iaca di asta am vinit, mi-o spus în păduri ursâtoarili cî tu acasă stai sî mori şi nu ţ-am mai adus răşchitori…» Da’ asta era bucurie fimeii cî… ‘ie, di leneşă ci era, nu cata sî să apuci di lucrat şî voié sî aibă motiv să-l mai trimeată în păduri şî altădată… Avé şî ‘ie acolo două fusă toarsă şi le țîné în gura podului, ca sî-i arati lu’ barbat’su că ‘ie lucrează… Şî, din gura podulu’ îi tot strâga lu’ ista… sarac cu duhu, bietu’ om: «Uiti, am un

112

fus, am două, trii…nouă…» da’ ie li numara tot pi celi două… Aşa era fimeia omului cela: leneşă şî puturoasă şî ră di inimă… Şî aşa o continuat şî viața sarmanului om vreme bună până… ori s-o deşteptat el ş-o prins-o cu minciuna, ori s-o saturat Todirică di… casa fimeii şî ...n-o măi tras pi la dânsa… Ş-am încălecat pi-o şa, ş-am sfârşît povestea mea!

***răşchitor - creangă de copac cu capătul dublu, în formă de furcă, utilizată la fixarea firului pe vârtelniță şi fuştei, în procesul depănării inului, bumbacului, cânepei;

113

Povestea lui Câtea Apâi... iera odată unu’ Câtea... cari avé un băiet... Băietu’ ista sî însoară şî ié o fată din alt sat. Da’ el s-o însurat înainti di armată şî nu pré o fost bini... Ş-o lăsat el fata la părințî lui şi s-o dus în armată... Fata făcé tăti treburili iar Câtea cu nevastâ-sa, socrii fetii, stăteau la masă şî aşteptau numa’ sî fie sărviți: ba cu mâncari, ba cu băutură, ba cu apă... din tăt ci trebi omulu’ la masă... Fata râné la vaci, li dădé di mâncari, li mulgé... Îngrijă apoi di porci, di celilalti lighioi şî nu stăté nici o 114

clipă... Di când vinisă fata, moşnegii sî învațasîră nişti puturoşî şî nişti hoțî... Nu ştieu dicât sî mânânci şî sî bé. Sî îngraşasîră’ socrii şî fata ajunsăsă slabă di tăt. Da’ fata avé un frati. Şî sî întâlneşti într-o zî ’ie cu el. Şî-i zâci ’iel: „Măi, soră, măi... da’ ce-i slăghit aşa... îi numa’ chéle şî osu’ di tini...” „Măi, frati, măi... îi zâci fata... uiti cî... di când sînt la oaminii iştia, mari pacosti o mai dat pisti mini...” „Da’ci pacosti, măi soră?”... ”Uiti, eu nu răuşăsc niciodată sî mai stau la masă: când sî mă aşăz, ba cî trebi apă (şî fântâna îi la vreo câtiva suti di metri)... da’ eu pânâ când mă duc, ei termină tătă mâncare’...şî nu-mi mai lasă nica; ba cî li trebi sari, ba ceapă... şî tăt îş’ fac di lucru cu mini şî nu mă lasă sî stau locului sî mănânc şî eu... macar ti miri ci..” „Ie’ lasă, măi sorî măi, cî li vin eu di hac... O sî mă fac cî mă duc eu într-o zî la târg, şî viu eu pi colo pi la ’iei... Dacă n-o sî li placă ci li-oi faci... atâta rău...” Acu’ vini sara şi... numa’ s-audi la poarta lu’ Câtea: „Alo, alo... cuscri, cuscri!” „Da’ cini-i acolo la poartă?” răspundi ista din casă... „Eu sînt, cuscri!” s-audi din dosu’ porțî... „A! ‚’neta eşti? Da’ vino-ncoaci!” Sî îmbrățîşază ei... „Măi, soro, măi... da’ di când nu te-am văzut ai cam slăghit...” „Iaca am mai slăghit, ci sî facim... îi multă muncă... barbatu’ meu îi plecat, îi duc grija...”, răspundi şî sor’sa cu capu’ plecat...

115

„Măi, da’ di mult n-am mai stat noi la masă împreună... Ț-aduci tu aminti cum stătem noi şî ci rotofică, ci frumoasă erai tu acasă?”... ”Da’ măi frati, măi, ci sî-i faci.. asta-i treaba, asta-i viața...” Şî iaca taie ei o găină, fac ei di mâncari... şî zici fratili fetii: „Hai, soră, sî stai şî tu la masă lângă mini şî sî fii şî tu sărvită cum sărveşti şî tu pi cuscri”... Şî s-aşază la masă şî zîci fratili fetii: ”Ei, cuscri... parc-aş bé un pahar di vin bun, aşa cum numa’ matali ai... Ni-aduci un pahar - două?” Şî sî duci cuscru în beci şî, până s-întoarci, iaca ista di la masă hap... hap înfulică tătă mâncaré... Apoi îi zîci şî cuscrii: ”Cuscră, d’apăi la vinu’ ista, tari ar mergi şî olecă di apă răci di izvor”... Şî pleacă şî cuscra di la masă ca s-aducă apa... Apoi... ba cî trebi sari, ba murături... şî aşa i-o trimes pi moşnegi, până o mâncat cei doi frați tăt... „Ei, bogdaproste, cuscri, iaca m-am sîmțît şî eu bini la masa ’netali... Acu’ hai ş-om tragi ş-un pui di somn...” Baba şî moşneagu’ s-întind pe-o laiță... iar oaspitili pe-un pat mai colé... Acu’iaca îi apucă şi pi moşnegi foame, cî iei nu mâncasîră nica... „Măi, babo, măi... ci fac... cî nu mai pot di foami... mă doari ca di vătămătură... Cuscru ista onfulecat tătă mâncaré, parcă n-o mâncat di trîi zîli... Duti şî țârcâie oleacă vaca ceia, poati o mai da oleacă di lapti...” Şî întreabă moşneagu’: „Cuscri, dormi?” Da’ oaspitili’ nic, tăcé mâlc... Taci din gură, cî ei dorm...”

116

Sî duci baba, țârcâie vaca... Da’ cuscru cel tânăr, cari auzîsă tăt, îi iesă înainte şî, când sî intri baba în casă, îi spuni: „Dă-ncoaci, mai babă ulcioru’...” Şî ié ulcioru’ cu lapti şî-l bé tăt. Iaca sî duci şî baba lângă moşneag da’... când dă sî sî culci, numa’ audi : ’’Măi, babă, măi… ai adus laptili ?’’ „Da’ eşti nebun, măi? Da’ nu țî l-am dat? nu l-ăi băut tu pi tăt şî nu me-i lăsat mie nimica?...Vai, cre) că o işît cuscru, o crezut cî-i apă şî ni-o băut tăt laptili… Mari poznă!” „Vai, babă, vai…da ci ni facim… cî tari nu mai pot…mă doari tari stomacu’ di foami… Du-ti şî fă o turtî-n vatră ca să ni potolim foamé…” Şî s-apucă baba sî facă turta… ş-o puni în jaru’ vetrii ca sî să coacă. Da’ ista tânăr o auzît, el auză tăt… Şî s-opreşti el din sforăit, cî sî făcé că doarmi adânc… „Ei, cuscri, da’ dormi?” „Ei… nu dorm, cuscri…” „Ei, da ştii ‘neta cum s-ompărțît pământu’ la răzăşi?” „D’apăi, cuscri, n-am apucat... cî asta s-o făcut cam pi timpu’ lu’ Ştefan cel Mari…” „Iaca, dacî nu ştii, îți arăt eu cum…” Şî puni ista tânăr mâna pi cleşti, şî să duci la vatră… zâcând: „Uiti-aşa, cuscri, câte-o jâghiuță, câte-o jâghiuță… la fiicari o dat, şî în stânga şî în dreapta…” în timp ci amesteca cu cenuşă tătă turta pi care o făcusă baba, ca sî-şi potolească ié şî cu barbat’su rău’ foamii… Da’ moşneagu’ n-o ştiut ci faci el acolo în vatră… Şî când sî duci… iaca numa’ vedi cî nica nu era bun di mâncari… tătă turta fusăsă făcută una cu cenuşa.

117

„Măi, babă, măi… ci ni facim noi acu’?… hai sî mâncăm nişti cotori di curechi, poati or mai fi ramas prin grădină…” Şî iaca merg ei în grădină ca sî cauti cotorii la curechi… şî cu cuțîtili încep ei sî scoghească la varza tăietă… Da’ din urmă iaca iesă şî cuscru cela tânăr şî, cun ghişi în mână, începi a țâpa: „Ei, cuscre, scoală... cuscri... cî iaca o scapat gitili-n curechi!…” Şî dăi cu ghiciu-n stânga, dă-i cu ghiciu-n dreapta, până-i ologeşte di tăt pi cei doi moşnegi hapsâni… şî pestriți la mață… Sî-ntorc ei într-un târzîu în casă… cu frica-n sân… da’ şî cu foamé nepotolită… Acu’ ciomăgeala ca ciomăgeala da’…foamé era mai ră… „Du-ti, măi fimeie, şî fă nişti covaşă…” Sî duci baba, faci covaşa ş-o puni în ulcior ca sî sî răcească… Măi târzîu oleacă, iaca pleacă sî mânânci da’ din pricină cî era tari flămândă, nu băgă în ulcică numa’ un pumn ci pi amândoi… Cî de! foamé dă de-a dreptu’… Acu’ tragi ié mânili din ulcior dar nici chip nu era sî li slobozască… Şî, văzând ié cî nu poate sî-şi scoaltă mânili, iaca… obosîtă cum era, sî întindi pi laiță… Da’ în loc di cap… cu picioarili pi perină… Şî trăgé baba la aghioase… da’ moşu, crezând că ié geme di foami, tot lua covaşă şî-i dădé babii zâcând: „Na, măi babă, măi… ie şî mânâncă.” Ş-o umplut-o în noapté acee moşu’ pi babă tătă di covaşă…

118

S-o trezît baba dimineața şî s-o spăriet când o văzut cî tătă-i murdară… O crezut c-o apucasără neputințîli omineşti prin somn… „Văleu, ci-am făcut !!!” Şî sî duci răpidi în grădină undi avé o cioată di răchită şî... pi-acolo trecé un pârâiaş… S-aşază baba pi cioata acee şî sî spala… Acu’ moşneagu’… în urma babii... sî scoală şî încearcă sî mânânci şî el covaşă cum mâncasă baba c-o sară înainti… Şî pățăşti şî el acelaşi lucru, nemaiputând sî scoată mânili din ulcior… „Vai di mini, ci mă fac acu’? Ia’ sî mă duc în grădină şî sî strâc ulcioru’ ista di cioata cee di răchită…” Afară s-îngâna încă zîua cu noapté şî moşneagu’ n-o văzut pi babă pi cioată… şî, când i-o dat un ulcior di cela în cap, o ditunat-o. Şi baba di colo, spărietă… începu sî urli: „Doamne, nu mă chinui/ Cî nu m-oi măi murdări!” Şî... uiti aşa Câtea şî cu Câtuleasa o pătimit ei în noapte acee… după cum merita sără... Acu’... sî ni fie la tăți țâniri di minti: ”în viață, bini faci, bini găsăşti şî... cu ci inimă dai, cu-acee primeşti”... Acu’... eu am încălecat pi-o şa şî v-am spus poveste’ mea….

119

Mic dicţionar covaşă – terci din porumb, îndulcit deseori cu zahăr; curechi- varză; ghişi – bici; gite/jite – vite; laiță- laviță- bancă dintr-o scândură lată fixată pe pari de-a lungul unui perete în casele țărăneşti; lighioi – orătănii, animale de pe lângă casă; a râni – a face curățenie la animale; a țârcâi – a mulge; vătămătură – colici abdominale;

120

O CULEGERE DE ÎNŢELEPCIUNE POPULARĂ După cele două cărţi publicate anterior („Anotimpul din noi”, 2003 şi „Durerea somnului, poeme şi eseuri”, 2007, ambele sub emblema Ed. Crigarux), Ana Vîrlan propune de această dată o carte absolut inedită – Din drag, cu dor… (numai pe jumătate folclor), alcătuită dintr-o zestre deosebită moştenită de la bunicii de pe tată Gheorghe şi Agripina Vîrlan din Ţibucani-Neamţ şi Ioan (Jean) şi Elena Trifan din Davideni - Neamţ (ultimii au împlinit de curând 92 şi, respectiv, 82 de ani), dar şi de la părinţii săi. Înainte de a încredinţa cititorului frumoasele creaţii populare culese, autoarea alcătuieşte, în prima parte a cărţii („Nimic nu mi se datorează din tot ceea ce ştiu că am fost, cred că sunt, sper că voi fi...”), o scurtă autodefinire din care se poate constata apartenenţa ei la „adevărata credinţă: ortodoxia răsăriteană” şi, de aici, crezul său, arta sa de a trăi izvorâtă din sintetica zicere duhovnicească „munceşte şi te roagă”, călăuzită în scrisul său de îngeru-i păzitor, transcriind pe hârtie tot ce „Conştiinţa de sus” îi dictează. Tot aici, întâlnim şi un sfat adresat semenilor, demn de luat în seamă, deşi

121

autoarea mai are mult până la senectute când se dau sfaturi urmaşilor, sfatul de a nu tăcea, socotind tăcerea „răul cel care ne ameninţă pe toţi”. Partea doua a cărţii, ce conţine versuri şi proză, este precedată de o Poveste de vară (două poveşti: una spusă de bunic şi una de bunică, două „lecţii”, după cum le consideră autoarea) dedicată bunicilor din Davideni, Elena şi Jean Trifan, „două zâmbete de lumină, peste altă lumină – aceea a copilăriei mele.” Urmează, pentru cititorii care vor avea bucuria de a ţine în mână această carte, o poveste adevărată a devenirii sale întru credinţă, ale cărei rădăcini se află încă din frageda copilărie, când, constată acum la maturitate că, având „primii paşi mici şi tare nesiguri…”, era purtată „mai mult de paşii părinţilor”. Fără acest text lămuritor, cititorul nu ar putea înţelege pe deplin bogăţia versurilor populare, rămase de la bunici „în carneţelul cu «învelitoare verde»”, pe care le publică în „cărticica de faţă”, îndeplinind totodată o mare datorie faţă de cei care i-au îndrumat paşii copilăriei cu înţelepciune şi dreaptă credinţă. Ca un veritabil specialist în filologie, Ana Vîrlan structurează „averea” moştenită în câteva compartimente: „de dor, tristeţe şi amărăciune”, „de dragoste”, „de înstrăinare” (în prima parte), „strigături la horă”, „de dragoste”, „de nuntă”, „de înstrăinare”, „de înmormântare” (în partea a doua). Multe din creaţiile populare în versuri sunt inedite şi foarte puţine sunt „contaminate”, cum e şi firesc, cu versuri arhicunoscute, acest lucru datorându-se priceperii, ştiinţei de care a dat dovadă autoarea, astfel culegerea fiind folositoare inclusiv specialistului în domeniu. (v. „Foaie verde trei granate”; câteva creaţii de la paginile

122

73, 75, 79, 80, 84, precum şi „Legenda broaştei ţestoase, a păianjenului şi a albinei”). După ce consemnăm frumuseţea şi ineditul „Legendei broaştei ţestoase, a păianjenului şi a albinei” şi a celor „două poveşti insolite”, dar privind în ansamblu cartea de acum a Anei Vîrlan, putem afirma că ea se constituie într-un omagiu adus bunicilor ei, păstrători ai credinţei şi ai tradiţiilor, înţelepţi şi buni gospodari (care au ştiut să trăiască şi să-şi crească frumos propriii copii, nepoţi şi strănepoţi, aşa cum au învăţat de la moşii şi de la strămoşii lor) într-un pretext pentru o evocare plină de căldură, de nostalgie, evocare ce se transformă într-o pagină autentică de literatură în care descoperim imaginea, de un realism tulburător, a unei lumi pe cale de dispariţie, realizată pe măsura talentului său scriitoricesc. Şi, nu în ultimul rând, cartea este o culegere de înţelepciune populară, ce se adaugă zestrei valoroase adunate în timp, de numeroşi cărturari, de la cronicari şi până astăzi, Ana Vîrlan înscriindu-şi numele în cuprinzătoarea şi selecta listă a culegătorilor şi păstrătorilor noştri de folclor literar. Constantin TOMŞA

123