Sf. Ier. Glicherie Marturisitorul: O viata pentru Hristos

MITROPOLIA BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

SFÂNTUL IERARH

GLICHERIE MĂRTURISITORUL O viaţă pentru Hristos Viaţa, pătimirile şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul Ediţia a II-a Revizuită şi adăugită

Tipărit cu binecuvântarea † Î.P.S. VLASIE, Arhiepiscop şi Mitropolit al

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România - 2011 Editura „Schimbarea la Faţă” ISBN 973-98656-1-5

O VIAŢĂ PENTRU HRISTOS - 288 p.

Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul Ediţia a II-a FORMAT 16/70 X 100, CD. nr. 7 ISBN 973-98656-0-7 Editura „Schimbarea la Faţă” - Mitropolia Slătioara comuna Râşca, jud. Suceava

E-mail: secretariat@mitropoliaslatioara.ro - 2012 -

PREDOSLOVIE «Vremurile de silnicii şi de prigoane vor să vie iarăşi asupra turmei pravoslavnice, căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochi buni aşezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici. Omul modern caută să lepede rânduielile cele vechi ca pe nişte haine ponosite.

Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva legii sfinte şi împotriva celor binecredincioşi. Atacurile de astăzi sunt mai mult ascunse, dar mâine-poimâine se vor da la arătare şi va trebui să ne apărăm sfânta credinţă prin mărturisire şi prin sânge. Să ţinem sus drapelul şi sfânta noastră armă, când va suna vreodată semnalul de alarmă! Să jertfim toate pentru a ne păzi sufletul curat şi credinţa nestrămutată. Mai bine să murim în strâmtoarea bolii, în necazul sărăciei şi în silnicia ascultării din mănăstire, decât să fim ademeniţi de cei înşelători şi de patimi vătămătoare de suflet!

De mii de ori suntem mai fericiţi cu sărăcia noastră între streini, decât cu răsfăţul celor urâtori de creştini! De este cu putinţă, s-ar cuveni ca să sărutăm în fiecare ceas pământul acesta blagoslovit (care ne este liman de scăpare) şi să mulţumim lui Dumnezeu cu lacrimi că „din foc şi din apă ne-a scos pre noi întru repaus”. Am pierdut poate şi avere şi rudenii, dar ceea ce este mai scump decât toate, adică sfânta noastră credinţă, pe aceasta noi o avem întreagă, din mila lui Dumnezeu.

Să o păzim până la urmă întreagă şi neprihănită şi Dumnezeu ne va păzi de toate primejdiile războiului văzut şi ale celui nevăzut.

Să ascultăm cuvintele Sfântului Apostol Pavel care strigă: „Nu vă plecaţi grumajii sub jug străin cu necredincioşii, că ce legătură poate avea dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar, sau ce tovărăşie poate fi între un credincios şi un necredincios, sau ce legătură poate fi între Biserica lui Dumnezeu şi între idoli? Căci „voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu Celui viu. De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi”, zice Domnul.

Pe noi ne-a scos Dumnezeu din calea năvodului roşu, deci să nu ne încurcăm în aţele lui care au ajuns până aici, ci să păzim comoara strămoşească, căci zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Biruinţa aceasta care a biruit lumea este Credinţa voastră”.

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Din Ierihon către Sion”)

Iubite cititorule,

Ostenindu-te la citirea acestei cărţi, să nu cauţi numai o îmbinare armonioasă de graiuri dulci, căci pătrunzând profunzimea slovelor ei, vei afla adevăruri istorice din viaţa Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, culese prin grai viu de la cei ce au petrecut împreună cu dânsul, ori abia descoperite prin maculatura învechită şi izbăvită de flăcările focului. Adevăratele mărturii se culeg din istoria vie a unui popor, căci numai aşa condeiul nu poate să cadă de la calea cea dreaptă a relatărilor obiective.

Pentru Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, istoria vie suntem noi, dar mai ales înaintaşii noştri, care au trăit, au văzut şi au suferit tot ceea ce Dumnezeu a vrut să rânduiască pentru dânşii, într-o vreme în care oamenii iubeau mai puţin adevărul credinţei ortodoxe, păstrată şi sfinţită cu preţul de sânge al sfinţilor mucenici şi ostenelile sfinţilor Cuvioşi Părinţi.

Chiar dacă şi astăzi, în mijlocul acestei libertăţi religioase, se strigă împotriva dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi, noi avem mărturii clare şi adevărate păstrate prin viu grai, din partea celor mai de seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei. În vremea Sfântului Glicherie, Biserica noastră a primit binecuvântarea propăşirii şi a continuităţii ei din partea Sfintei Chinotite Athonite (1927) şi a patriarhului Ierusalimului, Damianos (1930). Mai spre timpurile noastre, aceeaşi binecuvântare de continuare a propovăduirii dreptei credinţe ortodoxe şi întemeiere de sfinte lăcaşuri de rugăciune am primit-o şi noi, în anul 1989, din partea patriarhului Diodor al Ierusalimului. În acel an, în luna octombrie, aflându-mă împreună cu preasfinţitul Ghenadie şi arhimandritul Teofilact la Ierusalim, într-o întrevedere cu patriarhul, am luat la cunoştinţă că şi la Sfintele Locuri, vrednicia Sfântului Glicherie începuse să fie cinstită. Deşi nu era canonizat încă, totuşi vestea despre ostenelile şi sfinţenia vieţii lui ajunsese până aici. Era o cinste pentru noi, ca slujitori ai Bisericii, să ne numim ucenici şi fii duhovniceşti ai mitropolitului Glicherie din -4-

România. Spre slava Ortodoxiei dreptslăvitoare, şi noi, la rândul nostru am primit binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului pentru întemeierea unui schit românesc la Sfintele Locuri, însă condiţiile materiale nu ne-au permis lucrul acesta. Închei acest cuvânt adăugând că această lucrare nu vine să şteargă cea dintâi încercare de a aşterne pe hârtie întâmplări şi fapte din viaţa Sfântului Ierarh Glicherie, ci se doreşte numai ca o completare. Intenţia noastră a fost a realiza o scurtă proză cu caracter istoric, deci realist, a vieţii celui ce s-a dovedit a fi „păstorul cel bun, care sufletul său îşi puse pentru oi” (Ioan 10, 11).

Pentru aceasta, pe cei care vor citi şi vor crede îi vom ferici, iar pe cei care vor citi şi nu vor crede, îi vom lăsa în grija Sfântului Ierarh Glicherie, să-i încredinţeze el, aşa cum a făcut-o cu mulţi alţii, despre sfinţenia şi îndrăzneala pe care le-a dobândit de la Dumnezeu, ca o răsplată făgăduită de Hristos, Cel ce au zis: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11).

Arhiepiscop şi Mitropolit † VLASIE MOGÂRZAN

Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie Mogârzan, preasfinţitul Ghenadie Băcăuanul şi arhimandritul Teofilact Murgoci în vizită la Ierusalim, alături de patriarhul Diodor I - octombrie 1989

DIN PĂTIMIRILE ŞI SUFERINŢELE SFÂNTULUI IERARH

GLICHERIE MĂRTURISITORUL

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1891. Intrarea în lumea durerilor Pe ale Bucovinei binecuvântate meleaguri, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în sânul familiei Tănasă avea să răsară lumina ce deschidea orizonturi duhovniceşti spre calea adevărului şi a mântuirii. În ziua de 9 februarie, anul mântuirii 1891, în satul Mihoveni, în preajma voievodalei cetăţi a Sucevei, se naşte singurul fiu al celor trudiţi de suferinţele vieţii, Nicolae şi Rahila Tănasă. Era cel dintâi vlăstar al dragostei lor, prima şi ultima binecuvântare a însoţirii lor.

Pe lângă celelalte griji de zi cu zi, spre deosebire de alţi săteni ai locului, soţii Tănasă îşi găseau răgazul pentru rugăciune, mai ales în ziua Duminicii, când cu multă evlavie mergeau la Biserică, rugând pe Dumnezeu să le mai uşureze paharul suferinţelor, pe care îl primiseră de la Hristos cu umilă mulţumire. În casa lor stăpânea duhul smereniei şi al temerii de Dumnezeu, cu supunere în faţa voii lui Dumnezeu, fără hotărâri luate pe muchie de cuţit ori fapte necugetate. În sânul acestei familii odihnea credinţa ortodoxă, acea neîntreruptă privire aruncată din inimă către Dumnezeu. Credinţa din suflet era arma care îi încredinţa despre cele nevăzute ale lui Dumnezeu şi libera consimţire a sufletului spre veşnicie. Dinlăuntru, totul părea a se petrece molcom şi în pacea lui Dumnezeu, însă, din afară, răsunau grele încercări ce aveau să-i ispitească. Abia începuse a se întinde umbra unei mari înşelări, prin care astronomii aveau să facă pactul cu diavolul împotriva Bisericii lui Dumnezeu. În clocotul acestei neguri duhovniceşti, se năştea pruncul familiei Tănasă, fără a putea gândi cineva ce fel de grele împrejurări avea să străbată în puţină vreme. În mijlocul Bisericii lui Dumnezeu, în baia cristelniţei duhovniceşti, Nicolae şi Rahila au încredinţat pe fiul lor marelui ocrotitor al celor necăjiţi, adică Sfântului Gheorghe.

Aşa l-au numit din sfântul botez. Numele acesta avea să oglindească, întocmai ca o proorocie a vieţii, grelele suferinţe muceniceşti prin care Dumnezeu i-a cercetat răbdarea şi credinţa, dar şi dragostea râvnei lui spre cele de sus.

-8-

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Încă se mai auzeau strigătele de durere ale celor ce au suferit pentru adevărul de credinţă, când pe plaiurile din Mihoveni venea pe lume pruncul pe nume Gheorghe, chemat şi el de Dumnezeu să lupte cu aceleaşi suferinţe şi tot împotriva prigonitorilor Evangheliei lui Hristos. Era sădit de Dumnezeu ca un alt Iov, pentru care satana ceruse a-l cerne prin sita vieţii precum firele de nisip.

Anul 1898. Vitregiile sorţii Fiu al unui ţăran robit de durerile vieţii, copilul Gheorghe îşi va petrece primii ani din viaţa sa în satul Mihoveni, fără a-şi cunoaşte prea bine tatăl, care a plecat din această lume mai înainte ca fiul său să poată pricepe simţământul dragostei paterne. Şi, dacă izvorul povăţuirii tatălui său secase mai înainte de vreme, îndrumările maicii sale, care a ştiut să-i insufle simţământul dragostei de Dumnezeu şi frica de a păcătui, au fost ca o cunună pe creştetul său şi ca o salbă de mărgăritare împrejurul sufletului, îmbrăcându-i întreaga fiinţă în veşmântul strălucitor al evlaviei către poruncile lui Dumnezeu. Fiind crescut de maica sa într-o atmosferă de sfinţenie, dominată de obiceiurile şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe, sentimentul religios îi va imprima mai târziu puterea de a depăşi zbuciumatele clipe de suferinţă ale copilăriei.

Când avea să păşească într-un alt hotar al vieţii, la vârsta de şapte ani, din rânduiala lui Dumnezeu, cu faţa înecată în lacrimi, cu mâinile încleştate pe sicriul de lemn şi înspăimântat de frica singurătăţii, dădu maicii sale cea din urmă sărutare. Glasul mamei sale, Rahila Tănasă, aşezată acum într-un sicriu de lemn, amuţise pentru totdeauna. Cu faţa brăzdată de suferinţele unei boli trupeşti, doar cu lumina sufletului ei, Rahila Tănasă îşi mângâia încă singura odraslă adusă pe lume, care acum rămânea a nimănui. Se spulbera parcă pentru totdeauna visul unei mame, care nutrea să vadă în fiul ei un om de caracter, ce ştie să-şi abată piciorul din cărarea dezmierdărilor înşelătoare ale vieţii.

Veghind cu severitate vreme de şapte ani creşterea morală şi duhovnicească a fiului ei, Rahila Tănasă aproape că se prăbuşise sufleteşte văzându-se în ghearele morţii, tocmai atunci când fiul ei

-9-

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

avea mai mare nevoie de povaţa ei. Cugetul copilului se clătina puternic, simţind cum pierde ultimul sprijin al vieţii lui.

Trăia deznădejdea unui copil ce se vede părăsit tocmai atunci când începe să-L iubească mai mult pe Dumnezeu. În cugetul lui încolţeau întrebări tulburătoare, cărora încearca să le găsească răspuns. Însă totul era în zadar. Trecuseră doar şapte ani din viaţa lui şi el rămase fără de părinţi. Cu ochii plini de lacrimi şi inima sfâşiată de durere, copilul Gheorghe simţea cum ultima lui nădejde de a simţi căldura părintească, era coborâtă în întunericul mormântului din cimitirul Mihoveni. Nici nu gustase din bucuriile şi împlinirile fireşti ale copilăriei şi Dumnezeu îi poruncise să soarbă paharul unei vieţi zbuciumate, triste şi lipsită de mângâierile celor dragi.

Sub privirile înnăbuşite de compătimire ale vecinilor din Mihoveni, copilul Gheorghe era în centrul atenţiei tuturor. „Ce va fi cu copilul acesta?” se întreba fiecare dintre ei, în vreme ce în adâncul sufletului tânărului orfan, răsunau adânc poveţele maicii sale, sfinţite cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Păşind pe cel din urmă drum al vieţii, ea lăsa fiului ei cea mai de preţ moştenire, aceea de a cunoaşte şi a iubi pe Dumnezeu.

Isteţimea şi sentimentul religios îi conturaseră un profil aparte, care îl făcea să se diferenţieze cu mult faţă de copiii de vârsta lui.

Credinţa pe care i-o sădise în suflet mama sa, i-a fost sfetnic bun şi călăuză pe tot parcursul acestor răstimpuri de suferinţă, atât în momentele de rugăciune, cât şi în clipele de deznădejde spre care îl împingea amintirea morţii mamei sale.

La umbra Darului lui Dumnezeu şi contrar aşteptărilor vecinilor săi, care îl vedeau deja internat într-un orfelinat, Gheorghe părăseşte satul Mihoveni şi îl însoţeşte pe unchiul său, Ilarion Tănasă, fratele după tată, spre colinele Iaşilor.

Cu nostalgia celui ce-şi părăseşte locurile copilăriei, cuprins de angoasa negrului viitor ce-i stătea în faţă, copilul Gheorghe se desparte de plaiurile Mihovenilor. În noaptea de dinaintea plecării, zbuciumul sufletului său fusese de nedescris. Ştia că peste puţine ceasuri trebuia să-şi părăsească simpla căsuţă ţărănească, în care văzuse lumina zilei. Dar odată cu aceasta, trebuia să lase în urmă şi cimitirul satului, care atât de mult se însufleţise în mintea lui, încât în scurtă vreme devenise ca o oglindă în care revedea de fiecare dată chipul - 10 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

maicii sale. Şi, în zorii acelei zile, păşind pe urmele unchiului Ilarion Tănasă, Gheorghe luă în sufletul său mic imaginea însufleţită a maicii sale, mormântul şi crucea din cimitir ce străjuia la căpătâiul ei, îndreptându-se spre plaiuri necunoscute vreodată. Doar atât ducea cu el din Mihovenii Sucevei spre minunatele coline ale Iaşilor.

Anul 1899. În satul Miroslava În ciuda aşteptărilor unchiului Ilarion, copilul Gheorghe se va obişnui destul de repede cu noul domiciliu şi condiţiile de aici. Dorul de mamă îl însoţea însă pretutindeni. Nici în casa unchiului său nu îşi putuse găsi mângâierea maternă, de vreme ce Ana, mătuşa sa, trecuse şi ea de mai multă vreme la cele veşnice. Întristarea sufletului său creştea şi mai mult, din pricina dispreţului din partea oamenilor locului, ce îl tratau ca pe un copil al nimănui. Cu toate acestea, Gheorghe creştea sufleteşte, mergând „din putere în putere”. Biserica era pentru el singurul liman şi adăpost, unde putea să scape de privirile pătrunzătoare ale oamenilor. Aici i se părea că sfinţii de pe pereţi ştiu totul despre el şi parcă numai ei îl mai primeau cu căldură şi dragoste. Doar aici simţea cum pătrunde mai adânc în tainele înţelepciunii dumnezeieşti, pe care numai Dumnezeu i le descoperea. Şi numai prin raza de lumină sufletească primită de la Dumnezeu, a cunoscut cum binecuvântarea Domnului coboară peste creştetul celui drept, iar ocara acoperă faţa celor fără de lege.

Fraged cu vârsta şi înţelept cu priceperea, suferea deseori din pricina pornirilor sufleteşti ce îi sfâşiau fiinţa; unele izvorâte din durerea sufletului, altele din nedreptăţile oamenilor. Pe toate le primea ca fiind trimise de Dumnezeu. Suferinţele şi durerile sufletului său îl îndemnau spre calea către Dumnezeu, ce se lumina precum zarea dimineţii.

Ca fiu de creştini, se străduia să nu necinstească învăţăturile maicii sale şi nici numele unchiului Ilarion. În conştiinţa lui răsunau mereu acele cuvinte, pe care le auzea rostindu-se Duminica în Bise- 11 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

rică. Intra deseori în casa lui Dumnezeu şi, când întâlnea privirile sfinţilor din icoane, se oprea parcă să vorbească cu ei. Îl măcinau gândurile că peste puţină vreme va trebui să-şi facă un rost în lume şi să înveţe a lupta singur cu vitregiile sorţii.

Cu sufletul îndurerat, unchiul Ilarion îi vorbi despre Darul lui Dumnezeu, Părintele celor orfani şi năpăstuiţi, care poartă de grijă celor ce se încred în El şi Îi slujesc cu adevărat. Îl încredinţă că Domnul nu trece cu vederea rugăciunea celui care nădăjduieşte spre El. Şi numai aşa începu să înţeleagă Gheorghe, că trebuie să se încredinţeze trup şi suflet lui Dumnezeu şi Maicii Sale. De aici înainte, evlavia către icoana Maicii Domnului îi creştea atât de mult, încât în sufletul lui se aşternra o pace lăuntrică neîncercată vreodată, ce-i întărea şi mai mult credinţa şi nădejdea către Dumnezeu şi Preacurata Fecioară.

Se spulberaseră temerile copilăriei şi parcă păşea acum într-o altă lume, în care durerea amintirii maicii sale era uşor alinată de mângâierile sufleteşti ale Maicii Domnului, pe care le simţea privind sfânta sa icoană sau rugându-se înaintea ei. Îşi adunase puterile sufletului şi cu nădejdea spre Maica lui Dumnezeu nu mai purta grijă pentru ziua de mâine, nu mai lua în seamă privirile duşmănoase ale oamenilor, iar moartea - această lume necunoscută -, nu îl mai înspăimânta. De acum înainte, el simţea cum întreaga lui fiinţă era aplecată doar spre grija mântuirii sufletului, ocârmuită de convingerea că, şi de va rămâne singur în această lume a suferinţelor trecătoare, Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii din cer nu-l vor părăsi niciodată.

Anul 1905. Vârsta năzuinţelor duhovniceşti Frământările sufleteşti din adâncul fiinţei sale se vădeau din expresia feţei, iar tânărul Gheorghe era mai mereu îngândurat. Orice pas al vieţii de zi cu zi se învârtea în jurul drumului său spre viitor.

Iubea foarte mult şcoala şi îi plăcea să înveţe. Ceea ce îl întrista uneori era faptul că unii colegi îl marginalizau ca pe un copil străin şi orfan, însă discuţiile de suflet purtate cu unchiul Ilarion ţineau loc sfaturilor părinteşti de care avea nevoie la acea vreme.

- 12 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Îşi alegea prietenii cu multă grijă. Ştia că nimeni nu câştigă un război de unul singur, dar ceea ce îl definea mai mult în această luptă a vieţii era acea conştiinţă de sine, care începuse să se dezvolte în timp şi printr-un amplu proces de integrare într-o societate în care el nu-şi putea găsi locul. Îşi făcea diverse planuri de viaţă şi încerca să reziste împotriva tuturor piedicilor ce veneau din partea oamenilor lipsiţi de caracter şi legaţi cu o psihologie pătimaşă, în care păcatul şi slava deşartă a acestei lumi erau considerate virtuţi. În Miroslava, unchiului Ilarion îi mergea vestea de om sărac, iar mentalitatea lumii satului făcea ca respectul să se îndrepte doar către oamenii înstăriţi. Toate zilele lor erau rele, dar mulţumirea pe care o înălţau către Dumnezeu era pentru ei un ospăţ necurmat. Veseliile şi desfătările lumii nu au putut să-şi găsească loc în inima tânărului Gheorghe, atâta vreme cât sufletul lui era mereu însetat de o aleasă evlavie către Dumnezeu. Se vedea cum oamenii erau împărţiţi după starea materială a fiecăruia, în timp ce bogăţia sufletească era trecută cu vederea. Avuţii satului era cinstiţi şi înconjuraţi de mulţi prieteni, iar el, pentru lipsa unui statut social mai bun, nu-şi afla nici măcar o vorbă mângâietoare din partea celor înstăriţi, care se arătau trufaşi şi neiertători.

Pe acest fundal al unei vieţi lipsite de desfătările şi bogăţiile acestei lumi, tânărul Gheorghe îşi contura un caracter duhovnicesc puternic, plin de luptă şi înfrânare de la patimile trupeşti şi sufleteşti, care mai târziu va fi pentru el, precum lumina unui opaiţ ce străluceşte în întuneric.

Era la o vârstă când mulţi tineri sunt cuprinşi de patima orgoliului de sine, mândrie şi slavă deşartă, însă pentru el lucrurile nu stăteau aşa. El avea ca dar şi podoabă doar înţelepciunea primită de la Dumnezeu, care nu caută la faţa sau bogăţia omului, ci caută la curăţia inimii. Starea socială critică în care trăia a avut pentru el un rol definitiv în cunoaşterea şi alegerea valorilor vieţii duhovniceşti.

Se apropia acum de vârsta majoratului şi, de aici înainte, sprijinul unchiului Ilarion, ajuns şi el la o vârstă înaintată, se simţea din ce în ce mai puţin. Ceea ce avea să-l sprijine din acel moment era credinţa în Dumnezeu şi înţelepciunea duhovnicească, pe care avea - 13 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

să o deprindă şi mai mult prin cititul cărţilor religioase şi prin rugăciune. Acestea l-au ajutat să se maturizeze pe deplin, mai ales că de acum avea să devină un om singur pe lume.

Citea şi cugeta adânc la dulceaţa dumnezeiască a Sfintelor Scripturi, care l-a ajutat foarte mult în înţelegerea lucrurilor vieţii, învăţându-l cum să îşi rânduiască viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Prin contemplarea lucrurilor dumnezeieşti, tânărul Gheorghe a deprins o aleasă educaţie morală şi duhovnicească, prin care a învăţat virtutea smereniei, punând pe Dumnezeu mai presus de toate cele lumeşti. Rugăciunile îndreptate către Dumnezeu îi împodobeau sufletul şi îi trezeau noi simţăminte, chemându-l către nădejde. Comuniunea sufletului său cu Dumnezeu era ca o lumină ce îi deschidea noi zări, ce îl chemau către o viaţă curată şi neprihănită de poftele şi trufiile vieţii. Ştia că Dumnezeu a poruncit fiecăruia să vieţuiască în curăţia sufletului şi a trupului, plinind legea cea dumnezeiască, pe cât este cu putinţă omului.

Ajuns la vârsta de 18 ani şi înţelegând chemarea sa către Dumnezeu, se străduia pe cât îi era cu putinţă să ducă o viaţă curată, slobodă de poftele trupului şi necompromisă de trufiile vieţii. El ştia că dragostea omului faţă Dumnezeu nu este doar o simplă vorbă, ci o întreagă filosofie; un adânc mare de judecăţi şi o înţelepciune a înţelepciunilor.

Anul 1907. Martor al nedreptăţilor omeneşti Toiul mişcărilor sociale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ce se dezlănţuiseră la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi (jud. Botoşani), a fost pentru istorie o pagină vie de eroism a ţăranilor lipsiţi de orice drept social. În această vreme, Gheorghe se afla în Miroslava (jud.

Iaşi), unde ţăranii puneau la cale alungarea arendaşilor evrei şi a cârciumarilor, devastarea conacelor şi sediilor administraţiei locale.

Răscoala a început pe pământurile unui arendaş evreu, Mochi Fischer, din satul Flămânzi. În toamna anului 1906, fraţii Mochi şi Avraam Fischer, precum şi administratorul moşiei, un oarecare Gheorghe Constantinescu, au promis ţăranilor că vor semna învoieli - 14 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

convenabile. În cele din urmă, aceştia au refuzat să încheie contractele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arenda la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova (aşa-numita „Fischerland”). Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă, şi mai ales fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer a fugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fără contracte semnate. Teama de a-şi pierde bucata de pâine a provocat răscoala ţăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse şi numeroşi arendaşi ucişi sau răniţi. Guvernul conservator nu a putut face faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. La 18 martie a fost declarată starea de urgenţă, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie, numărul recruţilor ajungând la 140.000. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor, 11.000 de ţărani au fost ucişi şi mai mult de 10.000 arestaţi.

Deşi începută în Botoşani, răscoala a cuprins şi judeţele Iaşi şi Vaslui din zona Moldovei. Ziarul „Opinia” din Iaşi scria pe 28 februarie: „Agitaţia este întreţinută şi de elemente străine, care nici nu cunosc limba română şi care se află tocmai acolo unde agitaţia este mai puternică. Pârjolul s-a extins şi în judeţul Iaşi”. Pe 9 martie, istoricul A. D. Xenopol semna editorialul „Revoltele agrare”, subliniind: „Suntem în plină revoltă agrară, o revoltă pe care oamenii mai înţelepţi din clasa conducătoare o prevedeau şi o aşteptau, căci nu se poate tăgădui un lucru: ţăranii sunt obijduiţi şi duc o viaţă prea grea, nu atât din lipsa de pământ, cât din asupritoarele învoieli agricole”.

Fiind martor la toate aceste evenimente tulburătoare, Gheorghe se întrista pentru multele nedreptăţi sociale pe care le vedea, înţelegând cuvântul înţeleptului Solomon: „Totul este deşertăciune şi vânare de vânt”. În jurul său, sătenii înspăimântaţi de frica sărăciei şi a foametei de care erau ameninţaţi, distrugeau tot ceea ce prindeau în cale. Numai unchiul Ilarion, lipsit dintotdeauna de bogăţiile acestei lumi şi purtând grijă numai de cele făgăduite în ceruri, stătea liniştit în căsuţa lui de bârne, aşteptând şi el chemarea către cele veşnice.

- 15 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Întreaga tulburare ce se derula în jurul lui Gheorghe, îl împingea, parcă, spre o altă grădină Ghetsimani, unde era chemat să soarbă paharul amărăciunilor şi suferinţelor din această viaţă.

Sufletul lui era însetat după Dumnezeu, către care se simţea chemat de sus. Teama de o lume necunoscută ce se întindea sub ochii sufletului său, îndoiala asupra biruinţei sufletului în lupta cu duhurile răutăţii de sub cer, toate acestea declanşaseră în inima lui un război, ce nu-l lăsa să ia o decizie asupra vieţii sale. Îşi dorea din tot sufletul să urmeze calea monahală, lipsită de grijile acestei vieţi pământeşti şi să slujească trup şi suflet lui Dumnezeu. Însă avea nevoie de o tărie morală, care să învingă îndoielile din sufletul său. Numai aşa putea să biruiască mulţimea vrăjmaşilor nevăzuţi care îi împiedicau cărarea către Dumnezeu. În cele din urmă, puterea credinţei s-a arătat biruitoare, punându-şi toată nădejdea în ruga Maicii lui Dumnezeu, care pe toate le poate, cerându-le de la Fiul ei.

Anul 1909. Începutul înţelepciunii Foarte atent la glasul lăuntric al inimii, el nu se mulţumea doar cu o cunoaştere superficială a vieţii duhovniceşti, ci îşi dorea din ce în ce mai mult să cunoască trăirea vieţii monahale. Evlavia sa către Dumnezeu, rugăciunile din fiecare zi, poveţele unchiului său, încercările şi bucuriile vieţii trăite în duhul iubirii de Dumnezeu, i-au şlefuit un anume caracter duhovnicesc, ce a marcat întreg cursul existenţei sale. Prin gândurile şi simţămintele cultivate în anii timpurii ai vieţii, ajuns la vârsta de 18 ani, trebuia să-şi croiască începuturile unei noi vieţi, trăite la umbra Darului lui Dumnezeu.

Dincolo de înţelepciunea dobândită prin studiul Sfintei Scripturi şi a ştiinţelor lumeşti, sosise vremea să cunoască disciplina dură a vieţii printre oameni străini, egoişti şi chiar fără credinţă în Dumnezeu. Se vedea obligat să-şi câştige existenţa pe cont propriu, să desfăşoare o activitate care să-l ajute să depăşească neajunsurile vieţii. Pentru aceasta, a primit a se angaja ca muncitor la pepiniera C.F.R. din staţia Ciurea, unde se ocupa cu florăria şi planta pomi fructiferi.

- 16 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Mai târziu, a trecut la fabrica de mezeluri din Nicolina, suburbia Iaşului.

Dar tot acest zbucium pentru un viitor mai bun, nu putea să-i liniştească sufletul care tânjea după Dumnezeu. Întâmplările vieţii lau întărit uneori, însă deseori l-au mâhnit. În mintea şi în sufletul său se dădea un război puternic între dorinţa de a urma lui Dumnezeu şi teama unui eşec de-a lungul acestei vieţi aspre. Ştia că pentru a urma lui Dumnezeu trebuia să se lepede de sine, adică să înveţe smerenia în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta este temelia şi scutul vieţii monahale, trăite întru numele lui Dumnezeu. Ştia că numai renunţând de bună voie la toate şoaptele înşelătoare ale lumii, putea să se afierosească trup şi suflet lui Dumnezeu.

Simţea cum Dumnezeu, în multa Lui milostivire, cerea de la el o schimbare, pe care a înţeles-o încă de la început. Îi cerea mai multă râvnă spre cele dumnezeieşti, mai multă dragoste către El, mai multă răbdare în a purta sarcina grea a vieţii, pentru a deveni mai fierbinte în adevărata mărturisire a numelui Lui în faţa celor necredincioşi.

Era chemarea lui Dumnezeu către el, Care parcă îi spunea: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti şi veşminte albe ca să te îmbraci (...) şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc. 3, 20). Teama şi nesiguranţa de a păşi în această lume, în care trebuia să trăiască numai pentru dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, aveau să fie depăşite puţin mai târziu, când monahismul devenise pentru el un lucru bine definit spre mântuirea sufletului.

Era glasul Mântuitorului care-i striga: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Anul 1916. Pe calea monahismului După o vreme de câţiva ani de pribegie printre deşertăciunile lumeşti, tânărul Gheorghe, ajuns de acum la vârsta de 25 de ani, se hotărăşte să-şi ispitească destinul. Ceea ce-i mâna paşii către locaşul monahal din dealul Cetăţuiei, nu era altceva decât imboldul sufletesc al iubirii de Dumnezeu. Convingerea sa lăuntrică îi şoptea că, mai - 17 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

înainte de a intra în slujba Domnului, omul trebuie să smulgă din sufletul său toate rădăcinile răutăţii, căci numai aşa flacăra iubirii de Dumnezeu putea să crească şi să cuprindă mintea şi inima atât de mult, încât omul să ajungă a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele său ca pe el însuşi.

Atunci când iubirea de Dumnezeu i-a umplut inima, această virtute i-a înnobilat sufletul, sfătuindu-l către blândeţe şi credinţă şi îndemnându-l şi mai mult spre stăpânirea pornirilor pătimaşe care se nasc din firea omenească.

Era un început de drum pe o cale necunoscută şi care pentru mulţi începători deseori s-a dovedit a fi primejdioasă. Pentru un începător în viaţa monahală, la vârsta de 25 de ani era destul de greu a lupta cu puterile întunericului, după cum şi Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte zicând: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 11-12). Îşi amintea despre viaţa Sfântului Antonie, care a fost bătut şi târât prin pustie de către draci, iar acest lucru parcă îl neliniştea puţin, dar împotriva acestor temeri punea cuvintele Evangheliei lui Hristos: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19).

Foarte hotărât asupra viitorului său, Gheorghe intră în curtea mănăstirii Cetăţuia cu gândul de a a lua jugul Crucii lui Hristos, intrând în arena războiului nevăzut şi în slujba lui Dumnezeu. În mănăstire vieţuiau aproximativ 30 de călugări, iar stareţul lor era ieromonahul Teofil, om duhovnicesc şi iubitor de străini.

Mănăstirea Cetăţuia fusese ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca. Aşezată pe un deal ce străjuia din înălţime valea râului Nicolina şi împrejmuită de un zid de piatră măcinat de vreme, de aici se putea vedea o frumoasă panoramă a oraşului Iaşi. Începută în toamna anului 1668, mănăstirea trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii asupra Moldovei.

Deasupra intrării, în pronaos, era pusă o pisanie cu următoarea - 18 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

inscripţie în limba greacă: „S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cu hramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători Apostoli Petru şi Pavel, de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului Domn Dosithei şi păstorind Preasfinţitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al Întrupării 1672”.

Cu timpul, mănăstirea Cetăţuia a început să se ruineze, din pricina cutremurelor şi a incendiilor, lucru pentru care a fost necesară efectuarea unor lucrări de restaurare, în perioada 1827-1837. În mai 1842, scriitorul Alecu Russo o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat domnesc; de pe o înălţime unde odinioară vegheau cete de ostaşi viteji, ţinând ochii în calea tătarilor...” În decembrie 1863, în urma legii secularizării averilor mănăstireşti, dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Cetăţuia a fost scoasă de sub ocârmuirea Patriarhiei de la Ierusalim, iar călugării greci au fost izgoniţi. Episcopul Melchisedec Ştefănescu, care a trecut pe acolo în anul 1884, nu a găsit decât o curte presărată „cu pietre şi plină de dudău”, încât îi era frică oricui a „umbla prin ea", iar „casele egumeneşti se dărâmau”.

Deoarece mănăstirea ajunsese o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au efectuat lucrări de restaurare în perioada 1910-1911, la iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucrările au fost finalizate, iar la 30 septembrie 1911, s-a pus piatra de temelie la chiliile călugăreşti de la Cetăţuia, în prezenţa familiei regale, a mitropolitului Mănăstirea Cetăţuia Pimen Georgescu al Moldovei şi a autoimagine de epocă rităţilor locale. Au fost aduşi aici monahi din alte mănăstiri moldave şi astfel mănăstirea s-a redeschis. În aceste împrejurări, în primăvara anului 1916, tânărul Gheorghe Tănasă era - 19 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

primit ca frate începător în obştea mănăstirii. Încă din primele zile în petrecute în sfântul lăcaş, în lăuntricul său avea să se formeze deja călugărul iscusit de mai târziu, râvnitor în a cerceta vieţile sfinţilor asceţi ai pustiei. Era plin de dragoste pentru viaţa monahală, despre care niciodată nu a putut vorbi decât cu lacrimi în ochi. Mai târziu, el spunea ucenicilor săi că în monahism se intră cu „picioarele descălţate”, adică plini de smerenie şi cu frică de Dumnezeu, precum Moise la rugul cel nears.

Aici, în curţile Domnului, fratele Gheorghe era pe deplin încredinţat că datoria lui era aceea de a priveghea neobosit, ştiind că monahul nevrednic, ce se lasă cuprins de somnul trândăvirii, va fi scos afară din Împărăţia lui Dumnezeu. Şi, ca nu cumva tovărăşiile rele să strice obiceiurile cele bune deprinse până acum, se străduia să păzească sfatul stareţului său, Teofil, care mereu îi povăţuia pe părinţii din obşte să nu se lase prinşi în prietenii cu mirenii, să păzească tăcerea, înfrânarea patimilor, ascultarea şi rugăciunea.

Printre vieţuitorii din mănăstire erau destui monahi îmbunătăţiţi în viaţa duhovnicească, ce se străduiau a veni întru asemănarea lui Dumnezeu, Care este Dragoste şi Adevăr. De la aceştia, el a înţeles că monahul trebuie să fie un mărturisitor adevărat al credinţei şi vieţii creştine, că Dumnezeu l-a chemat la această viaţă pustnicească pentru a împlini ceea ce nu se putea împlini stând în mijlocul lumii, adică asceza, lupta împotriva patimilor, dobândirea virtuţilor, rugăciunea şi vorbirea neîncetată cu Dumnezeu.

Ca începător, fratele Gheorghe a fost supus la mai multe ascultări, prin care şi-a dovedit supunerea faţă de poruncile stareţului, dar şi dragostea de Dumnezeu, în numele Căruia le săvârşea pe toate. În scurt timp, a deprins mai multe îndeletniciri mănăstireşti, s-a obişnuit cu rânduiala slujbelor de la Biserică, fiind blând şi supus celorlalţi părinţi din obşte, lucru pentru care, la numai opt luni de la intrarea în mănăstire, stareţul Teofil hotărăşte să îl călugărească.

Călugăria însemna pentru fratele Gheorghe un alt pas care îl aducea mai aproape de Dumnezeu, dar şi o sarcină mult mai anevoioasă. Avea să făgăduiască înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Îngeri, cele trei jurăminte de căpetenie ale călugărului, adică ascultare, sărăcie şi feciorie. Toate aceste osteneli le-a luat asupra sa de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

- 20 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În ziua de 24 decembrie 1916, în ajunul Naşterii Domnului, fratele Gheorghe a fost tuns în monahism, schimbându-i-se numele în Glicherie, nume ce-l va purta în tot restul vieţii sale şi care se tălmăceşte din greceşte ca „om dulce, om cu dulceaţă”. De aici înainte, lupta sa împotriva răului se va înteţi şi mai mult, dar va merge pe această cale plin de bărbăţie, nădăjduind spre dobândirea comorilor Darului lui Dumnezeu, ce se deprind cu multă osteneală şi răbdare.

Anul 1918. Hirotonia întru ierodiacon Condiţiile sociale şi bisericeşti din preajma anului 1916 erau destul de neprielnice. În sânul Bisericii Ortodoxe Române se produceau mari frământări, ce aveau să fie abia începutul durerilor. Trebuiau luate decizii grabnice în unele conflicte de interese de provenienţă catolică şi puse în discuţie încă din vremea lui Cuza.

Ierarhia din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme era împărţită în ierarhi canonici, care păzeau cu sfinţenie canoanele Bisericii şi rânduiala Sfinţilor Părinţi, şi ierarhi necanonici - oameni politici infiltraţi în Biserică şi hirotoniţi la apelul puterii politice a statului, gata oricând să vândă Biserica la ordinul ereticilor.

Dintre ierarhii canonici, prin care s-a menţinut până la această vreme canonicitatea Bisericii Ortodoxe, amintim pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie), cel care s-a opus cu dârzenie introducerii noului calendar gregorian în uzul liturgic al Bisericii. Despre acest mare bărbat al Bisericii, istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovIerodiaconul Glicherie Tănasă

- 21 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag. 156-166).

Alături de Sfântul Calinic, de strajă la hotarul Bisericii mai stăteau şi alţi păstori buni: episcopii Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă, Calinic de Râmnic şi mai târziu Gherasim Saffirin.

Dintre ierarhii vânduţi intereselor străine, care s-au perindat la cârma Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române de la începutul sec. al XIX-lea, amintim pe Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, Filaret Scriban, Iosif Bobulescu, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865, „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, Sfântul Ierarh Calinic, litografie anunţase concursuri pentru locurile originală din anul 1868 de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).

În anul 1916, când părintele Glicherie intrase în viaţa monahală, aceste dezbateri erau în toi, însă nu se luase nici o decizie sinodală asupra introducerii calendarului gregorian în Biserica Ortodoxă Română. Doi ani mai târziu, la 11 ianuarie 1918, părintele Glicherie a fost hirotonit întru ierodiacon, în catedrala mitropolitană din Iaşi, pe seama mănăstirii Cetăţuia cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

- 22 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Hirotonia întru ierodiacon a părintelui Glicherie a fost săvârşită de către episcopul vicar Antim Petrescu, la propunerea noului stareţ al mănăstirii Cetăţuia din acea vreme, protosinghelul Daniil Ciubotaru. Ca binecuvântare în cinstea acestei trepte în slujba lui Dumnezeu, episcopul Antim Petrescu dăruia ierodiaconului Glicherie două cărţi cu o bogată morală duhovnicească - „Patericul Egiptean” şi „Pustnicul din Carmel”, pe lângă sfaturile duhovniceşti către o viaţă tot mai cuvioasă.

Intrat în treapta clericală a diaMelchisedec Ştefănescu, episcop coniei, părintele Glicherie, om cu dulde Roman, purtând decoraţii ceaţă pe buze şi în suflet, se va deda şi însemne masonice la mai mari osteneli duhovniceşti.

De-a lungul vieţii sale, el avea să îşi mai arate încă şi mai multe bunătăţi sufleteşti, între care dragostea nefăţarnică faţă de aproapele le covârşea pe toate.

Avea să dovedească acest lucru pe deplin, în vremea celui dintâi război mondial, când în incinta mănăstirii Cetăţuia a fost înfiinţat un spital pentru bolnavi şi soldaţii răniţi, aduşi de pe front. Aici, părintele Glicherie slujea cu devotament celor mutilaţi de armele frontului. Dragostea faţă de semeni şi compătimirea celor suferinzi, flămânzi şi fără adăpost, a fost pentru el o lecţie de viaţă prin care a devenit mai generos faţă de oameni şi mai umil în faţa lui Dumnezeu.

Harismele duhovniceşti ale vieţii călugăreşti erau pentru el ca o podoabă cerească ce îmbrăca adevărata nobleţe şi demnitate a caracterului său, făcând ca frumuseţea sufletul său să strălucească.

Mai târziu, ajuns păstor de suflete, părintele Glicherie le vorbea credincioşilor despre smerenie şi dragoste astfel: „Oricât de multe ar fi faptele noastre cele bune, oricât de cuvioşi şi înduhovniciţi ne-am considera noi, dacă sufletul nostru nu este botezat cu darul smereniei - 23 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

şi al iubirii cereşti faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri, nu suntem vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, unde totul este adevăr, smerenie, ascultare şi dragoste”.

Blândeţea cu care şi-a împodobit sufletul avea să se dovedească atât în vremurile de bunăstare cât şi în vremurile de persecuţie, când oamenii îl maltratau şi îl loveau, iar el îi binecuvânta, ştiind că porunca lui Dumnezeu este cea a iubirii, iar nu a blestemului. Indiferenţa sa faţă de lipsurile materiale mergea până la lepădarea de tot ceea ce înseamnă frumuseţe şi bogăţie în lumea aceasta, căci toată strădania lui era îndreptată spre darul mântuirii sufleteşti, inima lui însetând după mireasma dumnezeirii prin care, odată dobândită, devenea suficient de largă încât să cuprindă întreaga lume şi tot atât de înaltă precum cerurile, odihnind în tărâmul iubirii îngereşti.

Anul 1920. Hirotonia întru ieromonah Ajuns înaintea acestei înalte slujiri care este preoţia, părintele Glicherie era încercat de noi trăiri sufleteşti, încât sensibilitatea lui începea să devină mai ascuţită, iar compătimirea faţă de cei care nu ştiau să lupte împotriva diavolului şi a păcatului, devenea mai profundă în sufletul său. Vrednicia preoţiei cerea mai multe lupte duhovniceşti şi noi osteneli trupeşti şi sufleteşti.

La propunerea noului stareţ al mănăstirii Cetăţuia, părintele Trifon Sturza, şi după ce parcurge mai multe trepte ale vieţuirii monahale, trecând şi prin ascultarea de eclesiarh al Bisericii, părintele Glicherie este hirotonit întru preoţie în ziua de 29 iunie 1920, la praznicul Sfinţilor Apostoli, de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei. Slujirea preoţiei avea să răpească din sufletul său o mare parte a liniştii călugăreşti cu care se deprinsese până acum. Dorul de înstrăinare şi de rugăciune va fi răsplătită de marile mângâieri sufleteşti ale lui Dumnezeu în inima sa. Scopul vieţuirii întru Hristos rămânea mereu acelaşi, adică desăvârşirea duhovnicească, cu toate că responsabilităţile sufleteşti creşteau de la o zi la alta.

Noua vrednicie îi era dăruită de la Dumnezeu pentru mântuirea sa şi a oamenilor. Însă, pe cât de nobilă era această rânduiala - 24 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, pe atât era de anevoioasă lucrarea ei, după cum spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz: „Preoţia, ştiinţă a vindecării sufletelor, urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, adică Mitropolitul Moldovei, pe om”.

Pimen Georgescu Pe drumul preoţiei, părintele Glicherie avea să înainteze „din putere în putere”, adică din puterea cuvintelor propovăduirii spre cea a faptelor duhovniceşti, trecând de la puterea credinţei la puterea vederii înţelepte, căci scris este: „Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 8). Deseori el se suia cu puterile sufletului către Sionul cel duhovnicesc, atunci când slujea Dumnezeiasca Liturghie, privind cu ochii cei trupeşti spre Sfânta Masă, iar cu cei sufleteşti contemplând Jertfa cea fără de sânge.

Anul 1920. Primele tulburări sufleteşti Se părea că semnele anului 1920 nu erau chiar de bun augur.

Abia hirotonit ieromonah în obştea mănăstirii Cetăţuia, tulburările sufleteşti au luat alungat liniştea de altădată din inima părintelui Glicherie. Călugării de aici parcă trăiau acum tensiunile unui sfârşit de veac. Mulţi dintre ei aveau câte un motiv de a cârti împotriva ie- 25 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

rarhiei sinodalilor din Biserica Ortodoxă Română. Teama lor era legată de ceea ce se vehicula mai mult în ascuns decât la arătare, pe seama unei enciclice sinodale expediate de către Patriarhia Constantinopolului către Bisericile Ortodoxe din Răsărit, cu privire la modernizarea canoanelor şi a rânduielilor bisericeşti. În preajma anului 1920, când Miron Cristea devenea mitropolitprimat, Biserica Ortodoxă Română se afla la o grea răscruce ideologică, fiind nevoită să aleagă între dogmatismul şi canonicitatea Sfinţilor Părinţi şi ideologia ecumenistă, ce şi-a făcut intrarea în Biserică prin intermediul reformei calendaristice.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române trebuiau să aleagă între a urma lui Hristos sau ideologiei ecumeniste, întorcând practic spatele moştenirii patristice a Bisericii, în favoarea unor născociri ale mândriei omeneşti, amăgită de şoaptele diavolului.

Ca în oricare altă perioadă critică din istoria Bisericii, precum cea a marilor erezii hristologice din primele veacuri creştine, a iconoclasmului din secolele VIII-IX, a marii schisme dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică de la 1054 sau a falsei uniri dintre ortodocşi şi catolici de la Florenţa din secolul al XV-lea, situaţia astfel creată în care se afla acum Biserica era tot atât de gravă, cauzată, pe de o parte, de poziţia ierarhilor şi, pe de alta, de atitudinea credincioşilor. Clericii aveau să decidă fiecare asupra sa. Ori alegeau să rămână alături de ierarhii care acceptau inovaţiile din Apus, ori să se despartă de aceştia, după cum poruncesc canoanele Sfinţilor Părinţi.

Noua enciclică sinodală din anul 1920 atrăgea asupra ei anatema celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care afirma: „Dacă cineva va înlătura vreo tradiţie a Bisericii - scrisă sau nescrisă, să fie anatema!” Tot în aceeaşi privinţă spune şi Fericitul Augustin: „Să nu fie nici o inovaţie, întrucât inovaţiile pângăresc străvechiul. Căci Mirele (Hristos) şi Mireasa Sa, Biserica, sunt fără de prihană.”

Temerea generală a monahilor din Cetăţuia şi de pretutindeni era legată de faptul că ierarhii sinodali ai Bisericii Ortodoxe Române, deveniţi tributari ideologiilor umaniste şi seculariste ale mişcării ecumenice, vor accepta, în mod conştient şi fără vreo mustrare de cuget, inovaţiile anticanonice ale Patriarhiei de Constantinopol.

- 26 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În invitaţia de participare trimisă Bisericilor Ortodoxe (pe 3 februarie 1923) de către patriarhul mason Meletie Metaxakis, se menţiona faptul că „e de dorit şi se speră ca întreaga lume creştină să prăznuiască în aceeaşi zi Naşterea sau Învierea Domnului, precum şi celelalte sărbători care depind de acestea”.

Textul arată clar că se voia nu doar schimbarea sărbătorilor cu dată fixă, ci şi a prăznuirii Sfintelor Paşti. Prin această invitaţie, patriarhul ecumenic Meletie continua linia deschisă de apostata enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920, în care se menţiona: „După părerea noastră, o asemenea prietenie şi o dispoziţie primitoare a Bisericilor (adică Biserica Ortodoxă şi pseudo-bisericile eretice) între ele poate fi arătată şi demonstrată în particular în următoarele moduri: a. Prin acceptarea unui calendar uniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate bisericile; b. Prin schimbul de scrisori frăţeşti, cu ocazia marilor praznice ale anului bisericesc, aşa cum este cutuma (tradiţia) şi în alte ocazii excepţionale; c. Prin relaţii strânse între reprezentanţii tuturor bisericilor oriunde s-ar afla; d. Prin relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie, prin schimbul revistelor teologice şi bisericeşti, dar şi ale altor lucrări publicate în fiecare biserică; e. Prin schimbul de studenţi pentru studii ulterioare între seminariile diferitelor biserici; f. Prin convocarea de conferinţe pan-creştine în scopul examinării problemelor de interes comun pentru toate bisericile; g. Prin studiu istoric imparţial şi aprofundat al diferenţelor doctrinare atât în seminarii cât şi în cărţi; h. Prin respect mutual pentru obiceiurile şi practicile diferitelor biserici; i. Prin îngăduirea reciprocă a uzului capelelor şi cimitirelor pentru parastase şi înmormântări ale credincioşilor altor confesiuni morţi în ţări străine; j. Prin rezolvarea problemei mariajelor mixte dintre confesiuni; k. În sfârşit, prin asistenţa mutuală din toată inima faţă de Biserici în - 27 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

strădaniile lor pentru progres religios, caritate etc”.

Prin enciclica respectivă s-a încercat apropierea Bisericii Ortodoxe de bisericile heterodoxe, iar documentul a fost atât de important pentru ecumenism, încât apare menţionat chiar în istoricul oficial al Consiliului Mondial al Bisericilor.

Enciclica din 1920 şi invitaţia de participare la Congresul din 1923 arată clar că schimbarea calendarului nu s-a făcut în primul rând din motive astronomice, ci pentru că se dorea apropierea de bisericile eretice.

Nemulţumirea şi tulburările sufleteşti din inima părintelui Glicherie au crescut şi mai mult, atunci când a început să se întrevadă faptul că, în curând, sinodalii din Biserica Ortodoxă Română vor deveni tributari unui creştinism fără Hristos, după cum îi descria şi istoricul Nicolae Iorga: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o în organizarea bisericească a românilor (...) de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile statului” („Istoria Bisericii Româneşti”, N. Iorga, vol. 2, pag. 250).

Spre toamna anului 1920, împins de un dor lăuntric de a-l vedea pe fostul său duhovnic, protosinghelul Daniil Ciubotaru, dar şi de setea de a-şi mărturisi către acesta tulburările ce le purta în suflet, ieromonahul Glicherie a mers spre închinare în marea lavră a Neamţului. Părintele său era acum stareţ aici. Atât a fost de pătrunzătoarea întâlnirea lor, încât părintele Glicherie a cerut binecuvântare a de a rămâne definitiv în această cetate a monahismului.

Spre sfârşitul anului 1921, la iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii, ieromonahul Glicherie se întoarcea la mănăstirea de metanie, Cetăţuia, de unde a primit poruncă să coboare la mitropolia din Iaşi, cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, pentru a săvârşi slujbe în catedrala mitropolitană, spre folosul şi mântuirea credincioşilor. În biserica Sfintei Cuvioase Parascheva a slujit vreme de un an, cu evlavie şi râvnă spre cele dumnezeieşti până spre toamna anului 1922, când a mers din nou la mănăstirea Neamţ, unde s-a şi stabilit ca vieţuitor.

- 28 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Odată intrat pe drumul slujirii preoţeşti, tulburările sufleteşti nu l-au ocolit. Oamenii îşi îndreptau suferinţele lor către cei mai evlavioşi slujitori, iar pentru aceasta căutau preoţi după măsura rănilor lor sufleteşti. Părintele Glicherie pătimea împreună cu cei ce pătimeau; inima lui tresălta pentru bucuriile lor şi se întrista pentru suferinţele lor. Învăţăturile lui duhovniceşti, precum şi predicile sale erau pline de simplitate, demnitate şi putere de convingere, încât oamenii îl ascultau cu plăcere şi încântare.

Anul 1923. Hotare canonice.

Scrisoarea episcopului Gherasim Saffirin În marea lavră a mănăstirii Neamţ, acest loc de nevoinţe pentru mulţi cuvioşi cu viaţă sfântă, pe la începutul anului 1923, se iscase un vifor silnic, ce venea să alunge liniştea sfântă care domnea pe aici.

Obştea era tulburată din pricina anumitor zvonuri neliniştitoare, mai ales pentru cei tineri, abia deprinşi cu osteneala călugăriei.

Bătrânii mănăstirii erau îngrijoraţi şi chiar prooroceau că se va întâmpla o ispită precum niciodată nu a mai fost. Abia reîntors în obştea nemţeană, părintele Glicherie aflase despre zvonurile care circulau printre călugări. Mulţi aminteau în discuţiile lor despre un episcop Gherasim, spunând: „Vom merge la mormânt la preasfinţitul Gherasim şi o să-l rugăm să apere din nou Biserica aşa cum a făcut-o când era viu. Vom striga la preasfinţitul Calinic din Cernica că el nu s-a socotit vreodată cu cei farădelege”.

Părintelui Glicherie nu-i era deloc cunoscut numele episcopului Gherasim, fapt pentru care se sârguia cu tot dinadinsul să afle cine fusese acest preasfinţit vrednic întru pomenire, dorindu-şi cu toată râvna sa de slujitor al lui Hristos, să afle mai multe despre faptele demne de laudă ale înaintaşilor săi.

Cine a fost acest episcop Gherasim? Oare a fost un alt episcop precum patriarhul Tihon în Biserica Rusă? Ori un sinodal devotat dogmelor şi canoanelor bisericeşti precum erau cei din 1903? Îşi căuta singur răspuns la aceste întrebări, mai ales că în perioada în care - 29 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

slujise la mitropolia de la Iaşi, descoperise acolo două documente de o importanţă covârşitoare pentru Biserica Ortodoxă. Întors în marea lavră a Neamţului, el aducea cu sine o traducere a ukazului (circularei) patriarhului Tihon din anul 1920, din temniţele bolşevice, prin care acesta condamna înnoirile în materie de credinţă din Biserica Ortodoxă Rusă, îndemnându-i pe credincioşi să nu intre în comuniune cu „biserica vie”, înfiinţată de bolşevici cu ajutorul ierarhiei trădătoare.

Un alt document, cu marginile deteriorate dar tot atât de important, conţinea răspunsul negativ al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1903, cu privire la înnoirile şi modernizările rânduielilor bisericeşti propuse pe atunci de către Patriarhia Constantinopulului.

Având asupra lui aceste două documente păstrate cu mare grijă şi în plus aflând şi despre înfruntarea dintre episcopul Gherasim Saffirin şi sinodalii din 1909, care doreau intervenţia puterii politice în ocârmuirea Bisericii, părintele Glicherie nu şi-a găsit liniştea sufletului până nu a dobândit şi acest al treilea document, de o importanţă covârşitoare pentru adevăraţii slujitori ai lui Hristos.

Documentul, redactat şi semnat de preasfinţitul episcop Gherasim Saffirin, conţinea o anatemă împotriva Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, din pricina smintelilor provocate de Legea Consistoriului Bisericesc Superior, la 12 octombrie 1909 şi suna astfel: „Mare şi grea răspundere veţi avea înaintea Dreptului Judecător pentru cele ce aţi făptuit şi făptuiţi. Nu în chipul acesta se neguţătoresc talanţii pe cari Domnul ni i-a încredinţat. O neguţătorie ca aceasta, protivnică sfintelor şi dumnezeeştilor aşezăminte ale Bisericei, aduce moarte veşnică, duce la „întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30), în urma dumnezeescului şi stăpânescului glas: „Din gura ta te voiu judeca, slugă vicleană şi netrebnică!” (Luca 19, 22).

Sfintele canoane poruncesc celor cari se hirotonisesc arhierei, preoţi şi diaconi, ca să făgăduiască sărbătoreşte, că vor păzi cu scumpătate toate cele bisericeşti (can. 2 al Sin. VII).

Acestei obligaţiuni ne-am supus şi noi, membrii acestui Sf. Sinod, nu de silă, ci de bună voie, în ziua hirotoniei noastre ca - 30 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

arhierei, mărturisind şi jurând, că până la suflarea noastră cea mai de pe urmă vom păstra şi vom păzi cu sfinţenie toate sfintele canoane, toate învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi întreaga predanie a Sfintei Biserici celei dreptmăritoare de Răsărit, rostind atunci şi anatemele şi afurisirile cele ce sunt de rostit.

Unii dintre noi, însă, şi-au călcat promisiunile şi jurămintele, nesocotind învăţătura şi canoanele Sfintei noastre Biserici, cu prilejul discuţiunei asupra proiectului devenit legea sinodală de azi, atrăgându-şi prin aceasta, canonicească afurisire şi anatema asupra lor. Scriu şi Episcopul Gherasim Saffirin grăiesc astfel ca smerit episcop în Sfânta al Romanului Biserică Ortodoxă de Răsărit, în care sunt şi vreau să rămân, iar nu „considerându-mă că întrupez în persoana mea întreaga biserică, că eu aş fi capul şi conducătorul bisericii creştine şi că pe mine s-ar răzima întreaga biserică creştină”, cum mi s-a adresat Î.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, D. Pimen, în Senatul Ţării, în şedinţa de la 9 martie 1909. Scriu şi grăiesc astfel ca un episcop ortodox, ca organ al slujbei Mântuitorului, ca slugă supusă Stăpânului meu Hristos, pe Care vreau să-L slujesc cu credinţă, măcar de mi s’ar întâmpla orice în această lume.

Mă rog lui Dumnezeu ca toţi înalt Prea Sfinţiţii şi Prea Sfinţiţii mei fraţi în Hristos din această Sfântă Adunare să meargă cu toată virtutea şi hotărârea pe această cale şi să moară pe acest drum, păzind şi apărând cu toată căldura, până la suflarea cea mai de pe urmă, legile şi hotarele bisericeşti pe care Domnul, iar nu omul le-a pus.

Iar dacă, din nenorocire, se vor găsi unii dintre noi, ostaşii lui Hristos şi cârmuitorii spirituali văzuţi ai Bisericii Lui, care să considere învăţătura din Legea sinodală din 1909 ca învăţătură dreaptă a Bisericii şi să primească dispoziţiunile ei şi să le urmeze ca pe nişte - 31 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

norme ce ar fi în concordanţă cu sfintele canoane, eu, Gherasim al Romanului, în puterea Darului arhieresc ce am de la Duhul Sfânt şi în calitatea mea de episcop şi membru al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Române, proclamat şi socotit frate în Hristos prea iubit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice a Răsăritului, unora ca acelora le aduc aminte de canonul 1 al Sinodului al şaptelea Ecumenic, care glăsuieşte: „Celor ce s-au norocit de vrednicia ierarhicească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările cele ale canoniceştilor aşezământuri, pe care cu bucurie priimindu-le, împreună cu arătătorul de cele dumnezeeşti David cântăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: În calea mărturiilor Tale m’am desfătat ca întru toată bogăţia şi poruncit-ai dreptate a fi mărturiile Tale în veac; înţelepţeşte-mă şi voiu fi viu”. Şi, dacă proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân de-a pururea neclintite şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moisi aşa zice: „întru ele nu este cu putinţă a se adăugi şi din ele nu este cu putinţă a se scădea”. Şi dumnezeescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: „la care doresc îngerii a privi”. Şi Pavel zice: „Sau noi, sau înger din cer de va vesti vouă afară de ceea ce aţi priimit, anatema fie!”.

Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca şi cum ar afla cineva dobânzi multe, cu îmbrăţişare priimim dumnezeeştile canoane şi întreg aşezământul lor şi neclintit îl întărim, care s-au aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli şi de către sfintele Soborniceşti Sinoade şi de către cele ce s-au adunat pe alocurea spre predarea unor aşezământuri ca acestea şi de către Sfinţii Părinţii noştrii, că toţi de Unul şi Acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare.

Dacă, însă, unii ca aceia dintru fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cutremură la auzul aceste soborniceşti hotărâri de Dumnezeu poruncite, ci stăruiesc în antidogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală Ortodoxă Română, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică ecumenică cu Biserica din Constantinopol şi cu toate Bisericile Ortodoxe de - 32 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfârşitul canonului I de mai sus al Sinodului al şaptelea Ecumenic, aplicându-l întocmai acelor fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „...Şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim, iară pe cei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem”.

Aplic de asemenea şi canonul 2 combinat cu canonul 1 al Sinodului al şaselea Ecumenic. Rup, deci, orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc şi îi dau anatemei ca pe nişte „mădulare putrede şi streine” trupului Bisericii, ca pe nişte „păgâni şi vameşi” (Matei 18, 17), vrednici de dumnezeiescul glas: „Nu vă ştiu pre voi!” (Matei 25, 12); „Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Luca 13, 27).

Spre încredinţare şi cuvenită regulă, depun aceasta la Biroul Sfântului Sinod. Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pe noi toate (Ioan 14, 26), îmi zic sfintele canoane că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, cari sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afurisanie şi anatemă.

Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice soborniceşti ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza constituţiunii ţării mele şi pe baza legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus - ştie aceasta şi dl.

Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, organ al Statului.

Mă supun şi mă voi supune, însă, întru atâta cât această lege pământească nu îmi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane soborniceşti ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adică al legei sinodale din 1909, şi pe cari mi le impun nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care, din mila lui Dumnezeu, o am în Biserica dominantă a Statului Român, adică în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.”

- 33 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Vedere de epocă asupra lavrei Neamţului

Chipuri de monahi nemţeni, la începutul secolului XX

Anul 1923. Decizii ortodoxe Spre toamna anului 1923, tulburările din mănăstirea Neamţ s-au înteţit. Se răspândise printre călugări vestea că stareţul, protosinghelul Daniil, va fi schimbat în cel mai scurt timp, ori va fi repartizat într-o mănăstire din altă parte. Călugării, care îl preţuiau ca pe un adevărat părinte sufletesc, au făcut zid în jurul său, hotărând să nu lase să se întâmple acest lucru.

Nimeni nu bănuia încă cine va fi viitorul stareţ al mănăstirii. La - 34 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

scurtă vreme, s-a aflat că cel ales de conducerea episcopiei în această funcţie era episcopul vicar Nicodim Munteanu, care urma să fie înscăunat la începutul anului 1924. Călugării din obşte erau neliniştiţi, bănuind că schimbarea stareţului are legătură cu evenimentele de amploare ce aveau loc la nivelul ierarhiei Bisericii. Ei îşi aminteau cu întristare cuvintele bătrânilor rostite cu puţină vreme înainte, prin care aceştia prooroceau despre o mare ispită cum nu se mai văzuse.

Abia retras din scaunul episcopal de la Huşi în luna decembrie 1923, episcopul Nicodim Munteanu avea să vină peste câteva luni ca un străin printre vieţuitorii din mănăstirea Neamţ. E adevărat că era un om cu multă pregătire teologică, literat şi foarte diplomat, însă el aparţinea deja noii generaţii de oameni ai Bisericii, deschişi către ecumenism şi înnoiri.

Deseori, în vizite protocolare obişnuia să poarte anumite distincţii onorifice dăruite de laici sau oameni politici, medalii de aur sau de argint, ce stârneau nedumerirea călugărilor de atunci. În aşteptarea noului stareţ, călugării îşi făPatriarhul Nicodim Munteanu în faţa clădirii ceau planuri de refuAdunării Deputaţilor, alături de reprezentanţi giu prin pustietăţile munai Frontului Renaşterii Naţionale ţilor, în cazul în care viitoarele condiţii din obşte nu le-ar mai fi permis să vieţuiască după rânduiala bisericească de până atunci. Bănuielile lor se întăreau de la o zi la alta. De acum înainte, călugării ştiau ce va urma. Va veni un alt stareţ, care va introduce slujbele ţi-nute după noul calendar, îi va obliga să mănânce carne, să-şi tundă bărbile, iar pe cei mai râvnitori, care i se vor împotrivi, îi va izgoni din mănăstire.

Era o perioadă atât de grea şi frământată, încât călugării se întăreau duhovniceşte unul pe altul, cu pilde din viaţa Sfinţilor Părinţi, mărturisitori ai Ortodoxiei sau din viaţa mucenicilor pătimitori pentru Hristos. Părintele Glicherie a socotit că acum era de trebuinţă să - 35 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

facă cunoscute tuturor cele două documente pe care le adusese cu el de la mitropolia din Iaşi. Era vorba de enciclica Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din anul 1903, prin care acesta răspundea Patriarhiei Constantinopolului că nu se cuvine a schimba rânduiala străbună a Bisericii, dar şi de enciclica patriarhului Tihon, prin care îşi întărea fiii duhovniceşti în lupta pentru mărturisirea adevăratei credinţe.

Cele două documente circulau din mână în mână; călugării le

Obştea mănăstirii Neamţ la anul 1920. Al treilea de jos, de la dreapta spre stânga, este ieromonahul Glicherie Tănăsă

citeau pe nerăsuflate şi se întăreau în credinţă, hotărând fiecare pentru el să rabde până la capăt, orice s-ar fi întâmplat.

Enciclica Sinodală din anul 1903, prin care Sinodul Bisericii Ortodoxe Române răspundea Patriarhiei din Constantinopol, fusese publicată chiar şi în Revista Bisericii Ortodoxe Române, nr.1/1903 şi suna astfel: „Sanctitatea Sa Patriarhul de Constantinopol, cu consimţământul unanim al membrilor Sfântului Sinod de pe lângă Biserica Patriarhală, a trimis scrisoare tuturor Patriarhilor şi tuturor Înalt - 36 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Preasfinţiţilor preşedinti ai Sinoadelor Bisericilor Ortodoxe autocefale, prin care le cere părerea asupra câtorva chestiuni cu caracter religios.

Iată care sunt aceste chestiuni: a) Ce trebuie şi ce poate să se facă, ca popoarele ortodoxe să se întâlnească în unitatea credinţei, în dragoste şi în concordie, şi pe urmă, ce e de făcut în comun, spre întărirea credinţei noastre ortodoxe şi spre mai bună apărare a Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, în contra spiritului potrivnic al lumii acesteia? b) Care e părerea bisericilor autocefale asupra raporturilor cu cele două mari vlăstare ale creştinismului, adică cu Biserica RomanoCatolică şi cea Protestantă? E timpul potrivit să se prepare terenul pentru o apropiere amicală cu Biserica Romano-Catolică şi cea Protestantă? c) Nu de mai mică importanţă este şi chestiunea calendarului comun, despre care se vorbeşte şi se scrie de câtva timp; în special, sistemele propuse de a se reforma calendarul iulian, adoptat de veci de Biserica Ortodoxă sau de a adopta pe cel gregorian, cel dintâiu fiind considerat ca neexact, cel de-al doilea ca mai potrivit cercetărilor ştiinţifice.

Ce e de făcut cu transformarea pascaliei noastre bisericeşti, pe care o cere noua reformare a calendarului?

La aceste întrebări, Sfântul Sinod al Sfintei Bisericii noastre, în sesiunea sa din anul acesta (1903) răspunde că, prima datorie a creştinătăţii este de a păstra dumnezeiasca doctrină, pe care ne-a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, neschimbată, neamestecată, neîmpărţită şi nedespărţită până la sfârşitul veacurilor.

Biserica Ortodoxă ţine, ca sfânta ei învăţătură să se păstreze neştirbită, aşa cum s'a hotărât de Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicescă şi Apostolică în cele şapte Sinoade ecumenice. Biserica Ortodoxă de Răsărit, rămânând statornică numai în învăţătura creştină, astfel lămurită şi hotărâtă, şi nu în alta, ierarhii Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, plini de râvnă duhovnicescă, trebuie să o întărească şi cu dreapta credinţă să lumineze în povăţuire pe cei ce merg acum în rătăcire de la calea, adevărul şi viaţa, pe care ne-a arătat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să se îndrumeze spre această sfântă şi dumnezeiască cale.

- 37 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Mulţimea eterodocşilor, din afara Ortodoxiei, care prin regulele prescrise de Biserică şi de ritualul ei se primesc în sânul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, este dovada cea mai elocventă că corpul Bisericii creşte şi se întăreşte pe unica temelie care este pusă şi care este Iisus Hristos. Sfânta Biserică Autocefală Ortodoxă Română crede că e cu neputinţă a găsi puncte de întâlnire şi de atingere cu bisericile eterodoxe Romano-Catolică şi Protestantă. Care puncte se pot trece cu vederea, fiindcă nimic nu este de prisos în alcătuirea doctrinară a Bisericii Ortodoxe?

Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă şi fără nici un obstacol. Nu este nevoie de a o face mai curată decât este. La această cale dacă vor voi aceste două vlăstare ale creştinismului să vină, noi, precum de mult le-am arătat calea, le-o arătăm şi acum. Nu primim însă propuneri în privinţa felului de a intra, căci numai unul singur este felul de intrare pe calea, adevărul şi viaţa, şi acesta este credinţa sinceră, fără pată şi statornică, aşa după cum am primit'o de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Sfinţii Săi Ucenici, dogmatisită în cele şapte Soboare ecumenice, atât sub raportul doctrinei, cât şi al disciplinei canonice bisericeşti. Dorinţa noastră este ca toţi eterodocşii să vină în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, singura, care le poate da mântuirea.

Dar, dacă aceştia arată dorinţe cu condiţii, după cum zice Sanctitatea Sa, cu care concordia dogmatică dorită şi comunicarea este neadmisibilă, atunci constatăm faptul că nu ne rămâne decât să trecem înainte şi să vedem şi mai departe cu acelaşi zel şi cu aceeaşi evlavie, ca sfânta noastră doctrină ortodoxă să o păstrăm şi să o facem cunoscută, ca şi până acum, celor însetaţi de dreptate şi de adevăr.

Cu privire la a doua chestiune la care se referă scrierea Sanctităţii Sale şi anume a creştinilor romano-catolici care s'au despărţit de biserica Romei şi care se numesc acum catolici vechi, credem că uniunea lor cu Biserica Ortodoxă de Răsărit este iarăşi imposibilă, dacă şi aceştia vor tinde spre unire cu noi, pe baze de condiţii şi concesiuni, fiindcă Biserica Ortodoxă nu poate primi condiţiuni şi nu poate să facă concesiuni. Pe lângă aceasta, catolicii vechi, formând o minoritate în mijlocul bisericilor reformate şi romano-catolice, ei se găsesc sub influenţa lor. Când vor scăpa de această influenţă şi când - 38 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

vor cere cu stăruinţă ca să fie primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe, îmbrăţişând cu totul doctrina noastră, atât dogmatică cât şi canonică, cu bucurie vor fi primiţi. În chestiunea calendarului, Sfântul Sinod al Bisericii noastre răspunde astfel: «Fără a ne raporta la rezultatele oamenilor de ştiinţă, care au studiat chestiunea măsurării timpului, din care unele sunt favorabile sistemului nostru calendaristic, altele celuilalt sistem, Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române crede şi cere ca să rămânem în ceea ce ne găsim astăzi, fiindcă este cu neputinţă să nu atingem rânduielile canonice, dacă ne-am gândi la o schimbare sau o reformare a calendarului iulian, cu care Biserica Ortodoxă trăieşte de atâta timp, fără ca să se simtă vreo strâmtorare.

Deosebit de aceasta, nici cu degetul nu este permis a ne atinge de hotărârile străvechi, care fac gloria noastră bisericească. Dumnezeu, Marele Stăpânitor al vremilor, va rândui şi în această privinţă, ceea ce voieşte El şi ceea ce va crede că este bun ca să se facă. Până acum însă n'a vorbit decât o singură dată prin acei ce au primit acest calendar în vechimea noastră bisericească, iar când va binevoi altfel, desigur că ne va lumina prin Duhul Sfânt, ca şi în această privinţă să ştim ce să voim şi ce să facem. Acesta e răspunsul Sfântului Sinod al Bisericii noastre Creştine Ortodoxe la întrebările puse de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol şi de Sf. Sinod de pe lângă Biserica Patriarhală.”

Anul 1923. Un model viu al Ortodoxiei de Răsărit.

Scrisoarea patriarhului Tihon În aceeaşi perioadă în care călugării lavrei nemţene îşi căutau modele vrednice de urmat, dintre vrednicii ierarhi iubitori de dreaptă credinţă, părintele Glicherie purta în suflet sfaturile către credincioşi, cuprinse în ukazul din anul 1920, al patriarhului mucenic Tihon, păstorul Bisericii Ruse din Catacombe: „Prin mila Domnului nostru Iisus Hristos, patriarhul Tihon, ucenicul şi pătimitorul Lui, merg la moarte mucenicească pentru Hristos şi credinţa pravoslavnică, cu mare bucurie duhovnicească, - 39 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nădăjduind la mila lui Dumnezeu, că Domnul nostru Iisus Hristos mă va număra în ceata mucenicilor, învrednicindu-mă de cununa cerească şi nu numai pre mine, ci şi pre toţi cei ce mă vor urma şi nu vor intra în cârdăşie cu Serghie şi cu puterea sovietică şi nu vor primi pecetea lui Antihrist, ci vor merge la munci şi la moarte pentru Hristos şi credinţa pravoslavnică. Fiindcă toţi cei ce vor răbda până la sfârşit, se vor învrednici de cununile cele muceniceşti şi vor moşteni Împărăţia Cerurilor, toţi cei ce vor rămâne până la sfârşitul vieţii lor credincioşi Domnului Hristos şi Ortodoxiei.

Fiii mei!

Vă blagoslovesc pre voi în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Blagoslovenia lui Dumnezeu şi a mea să fie cu voi în veci, Amin!

Iară pre Serghie şi pre toţi episcopii şi preoţii cei ce au vândut pre Hristos şi credinţa pravoslavnică, pre lupii cei în piei de oaie, îi blestem! Îi blestem pre pierzătorii sufletelor creştineşti, cari nu au vrut să meargă împreună cu mine la mucenicie, ci s-au lepădat de Dumnezeu şi de credinţa pravoslavnică şi au iscălit să colaboreze cu puterea sovietică, ca să piardă suflete creştineşti şi Pravoslavia. Iată pentru cari lucru au primit ei „slobozenia”. Iară eu pre toţi aceştia îi predau anatemei!

Fiii mei, voi mai mult pre mine nu mă veţi mai vedea şi glasul meu nu-l veţi mai auzi, fiindcă eu nu mă învoiesc să iscălesc ca să lucrez cu spurcata putere sovietică şi de aceea pre mine nu mă vor mai slobozi din temniţă, ci mă vor munci, ca să mă omoare. Iară pre episcopii şi preoţii cei ce-au iscălit, pre aceia i-au liberat, iar Serghie, cari au luat cu de-a sila prestolul patriarhiei, s-au făcut prieten al satanei. El a iscălit să lucreze cu satana! Să dea la munci şi la moarte pre toată ierarhia bisericească şi pre tot clerul bisericesc cari nu se învoieşte să lucreze dimpreună cu ei şi cu puterea sovietică. Serghie, acest lup în piele de oaie, a predat de acum la moarte mai mult de o sută de episcopi şi mii de duhovnici, luptători pentru Pravoslavie şi ei de-acum nu mai sunt, căci au fost împuşcaţi. Dar iată că şi eu, îmi aştept pedeapsa cu moartea, cari din clipă în clipă trebuie să vie.

Fiilor!

- 40 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Pravoslavie în Rusia nu mai este şi nici nu va mai fi, căci nu va mai rămâne în libertate nici un episcop sau preot, slujitor al lui Dumnezeu! Ci vor rămânea numai acei episcopi şi preoţi cari vor fi agenţi politici, căci ei vor sluji o vreme în biserici, ca să piardă sufletele cele creştineşti. Şi-atunci când ei cu totul vor aduce norodul în rătăcire şi minciună, atunci ei vor convinge norodul ca să lucreze şi în Sfintele Duminici, şi în Sfintele Sărbători şi să nu mai ţină nici Sfintele Posturi, ci cu totul să se predea şi să se supună pre sine puterii sovietice: Sfântul Patriarh Tihon „Căci toată stăpânirea de la Dumnezeu este”.

Iar atunci când stăpânirea va dărâma bisericile şi le va preface pre unele în cluburi şi teatre, atunci norodul să stea cuminte şi să rabde cu „smerenie”. Căci unde merge păstorul, acolo merge şi turma. Nu pot să vi le descriu în amănunt pre toate cele ce vor fi în acele vremi, fiindcă acuma cu totul sunt umflat de foame şi mâna mea nu mai scrie bine, nu mai am nici putere şi vederea tare mi-a slăbit. Şi de aceea, de nu am scris ceva până la capăt, după conţinut să îndreptaţi voi.

Copiaţi această scrisoare şi o transmiteţi tuturor creştinilor, dar şi prin viu grai să spuneţi la toţi credincioşii aceste ultime ale mele cuvinte. Vă blagoslovesc înainte de moarte: rugaţi-vă singuri prin casele voastre, fără preoţi, fiindcă ei sunt lupi în piele de oaie. Singuri îngropaţi morţii, singuri botezaţi copiii. Iar căsătoriile, să le blagoslovească tata şi mama cu sfintele icoane. Rugaţi-vă fiecare după cum ştie şi după cum poate, ţineţi toate posturile, cinstiţi sfintele sărbători, păziţi credinţa pravoslavnică până la sfârşit.

- 41 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Fiilor! În vremea stăpânirii sovietice, credinţă Pravoslavnică nu va mai fi. Şi atâta vreme nu va mai fi credinţă Pravoslavnică, cât va fi şi stăpânirea sovietică. Dar, dacă noi ne vom ruga neîncetat şi vom posti, apoi atunci va mai fi pentru o scurtă vreme, o oarecare libertate religioasă. Şi-atunci, toţi revoluţionarii bisericeşti, popii şi vlădicii, slujitorii sovietelor, ucigătorii şi pierzătorii sufletelor creştineşti din nou îşi vor lua locurile în biserici, de cari ei odinioară s-au lepădat.

Dar voi, robii cei aleşi ai lui Dumnezeu, să nu vă împărtăşiţi cu ei, şi să nu mergeţi la ei ca să vă rugaţi, căci ei toţi se află subt anatemă şi blestem. Şi, pentru ca ei iarăşi să aibă dreptul de la Dumnezeu să săvârşească sfintele slujbe în Biserică, trebuie să se roage în pridvorul bisericii şi să postească vreme de trei ani de zile, având voie să mănânce numai o bucată de pâine şi să bea un pahar cu apă, o dată în zi, după apusul soarelui. Iar după acest canon, să se spovedească deschis înaintea norodului pentru păcatele lor şi numai după aceea vor putea să primească iarăşi de la Dumnezeu darurile şi drepturile depline ale unui preot creştin, în toate eparhiile (...) Iar aşa, numiţii înnoitori ai credinţei, cei ce singuri pre sine se „sfinţesc” şi se numesc creştini, preoţi şi arhierei, aceştia toţi se află în slujba satanei, în slujba minciunii şi a înşelării sufletelor creştineşti, căci atunci în biserici „urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt”. Urâciune a pustiirii, cari îşi trage rădăcina sa încă din vremea despărţirii Bisericii Răsăritului de Biserica Apusului, cea din Roma. Dar Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nu va mai răbda această fărădelege şi va veni să judece noroadele.

Fiilor! Încă o dată vă mai spun, din tot sufletul, aflându-mă în boală, pre patul de moarte, ca un bolnav, cari înainte de moarte primeşte uşurare de boala sa, iar apoi se ia de la dânsul şi boala şi moartea: va mai fi o oarecare libertate religioasă şi pre urmă gătiţi-vă pentru dreapta şi înfricoşata Judecată cea mai de pre urmă, definitivă şi fără de nici o întoarcere. Fiecare om să aştepte Judecata lui Dumnezeu, Amin!”.

- 42 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1923. Numirea ca egumen la schitul Pocrov Părintele Glicherie devenise de-acum incomod pentru sinodalii, pentru faptul că ştia care este adevărul şi spunea lucrurilor pe nume, atât printre călugării din mănăstirea Neamţ cât şi către credincioşi, prin predicile sale rostite la slujbele bisericeşti. Conducerea episcopiei l-a obligat pe stareţul Daniil să se descotorosească de ieromonahul Glicherie, trimiţându-l ca stareţ la schitul Pocrov, aflat pe atunci în paragină.

Condiţiile ce urmau a fi impuse Bisericii Ortodoxe prin enciclica sinodală din 1920 au provocat nemulţumirea multor clerici ortodocşi. Chiar de la punctul întâi al propunerilor acesteia, figura acceptarea unui calendar uniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate bisericile. Ceea ce opera lui Cuza nu reuşise să săvârşească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, avea să se împlinească şase decenii mai târziu. În toamna anului 1923, la praznicul Acoperământului Maicii Domnului, părintele Glicherie va fi instalat ca egumen al schitului Pocrov, chiar în ziua hramului.

Acest schit se afla sub jurisdicţia canonică şi administrativă a mănăstirii Neamţ. Drept ajutor, alături de părintele Glicherie a fost trimis părintele ierodiacon David Bidaşcu, şi el vieţuitor în mănăstirea Neamţ - un suflet ales, râvnitor, sincer şi devotat în slujba lui Dumnezeu.

La schitul Pocrov, părinţii Glicherie şi David s-au legat sufleBiserica Schitului Pocrov teşte foarte mult. Se rugau, mundupă cel de-al ceau, se bucurau şi sufereau îmdoilea război mondial preună, încât toată trăirea lor pe - 43 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

acest pământ le-a fost unul în apropierea celuilalt. Sfinţită a fost această dragoste de suflet între ei, căci au trecut prin ispite şi grele încercări, s-au ostenit în neîncetate rugăciuni, au purtat posturi lungi şi grele, dar şi unul şi celălalt s-au încredinţat cu aceeaşi tărie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Aici la Pocrov, în 1923, părintele Glicherie şi părintele David au găsit doar trei călugări în vârstă şi un frate începător. Peste tot bântuia ruina şi lipsurile, iar flacăra monahismului se stingea încet-încet. Au reparat chiliile, au întărit gardurile gospodăriei, dar mai ales au reînviat viaţa bisericească a schitului cu sfintele şi cuvenitele rugăciuni. Clopotele au început să răsune din nou pe văile din jur, tipicul Sfântului Sava a fost scos încă o dată de printre cărţile prăfuite şi înnegrite de vreme, iar peste tot ţinutul acela stăpânea iarăşi un duh Schitul Pocrov, anul 1924 - ieromonahul de viaţă monahală.

Glicherie, alături de diaconul David Bidaşcu (dreapta) Un an mai târziu, obştea schitului Pocrov număra 12 vieţuitori. Ca nicăieri altundeva, părintele Glicherie s-a dedat pe sine mult mai mult nevoinţelor duhovniceşti, privegherilor îndelungate şi ostenitoare, în singurătatea acestui locaş ferit de lume, unde cu greu se putea ajunge. Ajuns povăţuitor de suflete şi duhovnic al fraţilor, avea o atitudine simplă şi sinceră faţă de părinţii din obşte, fiind iubit şi ascultat de toţi.

- 44 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Pentru credincioşii care ajungeau la schit, părintele Glicherie ieşea, de obicei, întru întâmpinarea lor, le ura bun venit şi îi binecuvânta pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci, zicând: „Domnul Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă miluiască după mare mila Sa!” şi alte cuvinte mângâietoare de suflet. Cu statura lui mică, cu vorbirea lui blândă dar înflăcărată, părintele Glicherie lăsa asupra celor care-l întâlneau o impresie nemaiîntâlnită. În jurul lui se năştea o atmosferă duhovnicească de dragoste şi evlavie, care îi înconjoară, de obicei, pe adevăraţii stareţi, în care nu este nici făţărnicie, nici semeţie, nici alte patimi. Prin înfăţişarea lui cea din afară, totdeauna îmbrăcat într-o dulamă simplă, prin graiul blând şi smerit, el amintea de marii pustnici care vieţuiseră până atunci în acel schit, precum cuviosul Pahomie cărturarul, cuviosul Chiriac sihastrul, făcător de minuni şi înaintevăzător, schimonahul Zosima pustnicul şi alţii.

Toate aceste frumuseţi duhovniceşti aveau să fie zdruncinate din temelii de marea încercare ce avea să cuprindă întreaga lume ortodoxă din hotarele unde se grăia româneşte, unde credinţa, portul şi limba nu se schimbaseră vreodată. Liniştea şi trăirile duhovniceşti ale cuvioşilor de la schitul Pocrov aveau să fie tulburate de hotărârile necanonice luate în cadrul conferinţei de la Constantinopol din anul 1923, unde de mai multă vreme se punea la cale distrugerea adevăratei credinţe ortodoxe.

Anul 1924. Părintele Glicherie respinge obiectivele conferinţei de la Constantinopol Sfârşitul anului 1923 şi începutul lui 1924 aveau să fie marcate de grele încercări pentru monahii şi creştinii Bisericii Ortodoxe din România. În pustietatea schitului Pocrov, părintele Glicherie rânduia lungi posturi negre şi privegheri de noapte, pentru bunul mers al Bisericii. Se simţea de mai multă vreme că nenorocirile nu îi vor ocoli.

De aceea, părintele Glicherie s-a bucurat cu duhul, pentru faptul că Dumnezeu i-a rânduit să se retragă în această pustie, unde mai mult - 45 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

putea să-şi îndeplinească îndatoririle duhovniceşti.

Sărbătoarea Naşterii Domnului din acel an a fost umbrită de suferinţa multor credincioşi, dar mai ales a monahilor nemţeni mai râvnitori. Noul stareţ instalat oficial, episcopul Nicodim Munteanu, a arătat dintru început o atitudine dură faţă de părinţii de aici. Dorea să-i înveţe pe călugări ce este ascultarea fără cârtire, ca atunci când va da porunci anticanonice, nimeni să nu i se împotrivească. În studiile despre schimbarea calendarului, opiniile ortodocşilor ce s-au ocupat în mod special de aceasta au fost împărţite. Unii, respingând orice inovaţie în materie de credinţă, considerau moştenirea noastră străbună ca fiind singura potrivită în Biserică, fiind preluată de la Sfinţii Părinţi şi având totdeauna autoritatea Bisericii.

Alţii, promotori ai calendarului apusean şi introducerii lui de către noi, sugerau cea mai mare precizie cronometrică posibilă, sau chiar noul uz al uniformităţii, pledând pentru practica Bisericii Apusene ca fiind inteligentă, aşteptând de la ea probabil, în opinia lor, oarece sporiri duhovniceşti.

Conform cu hotărârile conferinţei ţinută în anul 1923 în Constantinopol, Paştele urma să se prăznuiască tot după vechiul calendar iulian: în prima Duminică de după luna plină, după echinocţiul de primăvară, aşa cum au zis hotărârile Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Au fost însă încălcate celelalte condiţii ale Soborului niceean: niciodată în aceiaşi zi cu paştele iudaic (pesah) şi niciodată mai înainte de echinocţiul de primăvară. Lunile anului rămâneau cu acelaşi număr de zile; sărbătorile cu dată fixă de peste an rămâneau aceleaşi ca denumire şi ordine, însă se mutau mai înainte cu 13 zile, după noul calendar gregorian, la fel ca şi sărbătorile cu dată schimbătoare.

Celelalte reforme propuse de această conferinţă au fost micşorarea numărului sărbătorilor, cea de-a doua căsătorie a preoţilor de mir văduvi, scurtarea şi dezlegarea posturilor, reducerea gradelor de rudenie în privinţa căsătoriei, reducerea vârstei minime de intrare a tinerilor în rândul clericilor, activitatea ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române etc.

Dorind stricarea aşezămintelor dumnezeieşti ale Bisericii deţinătoarea revelaţiei despre Dumnezeu, la începutul secolului al - 46 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

XX-lea, lupii au început să se strecoare în staulul oilor, infiltrându-se în rândul clerului, ajungând până în cele mai înalte trepte ierarhice bisericeşti. Cu multă tenacitate şi minciună învăţată de la tatăl minciunii, diavolul, ei au înlocuit învăţătura dumnezeiască cu filozofii omeneşti.

Cea mai sinistră figură bisericească implicată în această luptă împotriva Bisericii a fost Meletie Metaxakis, patriarhul mason de Constantinopol. La comanda sa, s-a ţinut congresul tâlhăresc numit în mod hulitor drept „sinod panortodox” de la Constantinopol, din 1923, care a spart gardul canonic al Bisericii Ortodoxe, realizând un precedent care s-a tot agravat, ajungând până la apostazia de astăzi.

Unul dintre neadevărurile vehiculate în multe cărţi şi reviste teologice este că în 1923, la Constantinopol, a avut loc un „Sinod panortodox”. Până şi Patriarhia ecumenică a numit atunci respectiva adunare congres, iar nu sinod. Şi nu a fost pan-ortodox, căci vechile patriarhii din Ierusalim, Alexandria şi Antiohia au refuzat să trimită delegaţi. În anul 1923, nemulţumit de hotărârile congresului, părintele Glicherie scria: „În toată istoria Bisericii, au existat vrăjmaşi care au luptat împotriva ei, spunând că aceasta nu reflectă adevărul sau este învechită. Lupta lor a constat în încercarea de a fura adevărul pogorât de sus şi a pune în locul lui propriile lor dogme, învăţături şi filosofii deşarte, rod al unor minţi căzute. Veniţi ca nişte lupi în piei de oaie, aceşti eretici şi păgâni răpitori au văzut că staulul, adică Biserica, era îngrădit cu bârne groase, adică avea drept străjeri pe ierarhii şi preoţii săi, înarmaţi cu armele neruginite ale sfintelor canoane. Ei nu puteau câştiga această luptă în mod cinstit, aşa că au folosit înşelătoria, cea mai veche metodă de a câştiga o bătălie. Ei au creat fisuri în zidul de apărare al Bisericii, iar pe acolo au introdus învăţături străine şi oameni străini de Ortodoxie, adică păstori năimiţi, pe care i-au proptit în cele mai înalte scaune ale ierarhiei”.

Noile sisteme de gândire au fost introduse foarte repede în mentalitatea înaltei societăţi din ţările ortodoxe, precum şi în România.

Prin urmare, modul de raportare a acestor clase sociale (printre care şi intelectualitatea) la rolul şi însemnătatea Bisericii a devenit de nerecunoscut, fiind afectată negativ de noul sistem de valori. Mai mult - 47 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

încă, mediile bisericeşti ortodoxe, care fuseseră deja impregnate cu ideile teologice apusene, vor suferi de-acum o otrăvire cu ideile ecumenismului protestant de sorginte masonică, care începuse să se dezvolte în acea perioadă.

Cel dintâi care a lovit în gardul viei canonice – Biserica Ortodoxă – a fost ierarhul francmason Meletie Metaxakis (1871-1935), despre care am amintit şi în contextul enciclicei din anul 1920.

Eforturile duşmanilor Bisericii de a se infiltra până în cele mai înalte scaune ale ierarhiei sale au fost încununate de succes atunci când el a fost propulsat în fruntea Bisericii. Îndată după alegerea sa în calitate de mitropolit de Kitiisk (1910), Meletie primeşte consacrarea în masonerie la Constantinopol şi devine membru al lojei masonice «Armonia», fapt elucidat în revista «Pytagore Equerre» (1935, v. 4, pag. 7–8). În anul 1967, comitetul constitutiv al „Buletinului masonic”, organ al Marii Loje a Greciei, îi încredinţează masonului Alexandru Zervudakis sarcina de a scrie o monografie, iar pe parcursul ei să mai „oglindească încă o stea sclipitoare, care a strălucit şi a luminat cerul Bisericii Ortodoxe Greceşti”.

Zervudakis a scris biografia amplă a lui Meletie (Metaxakis), cu care s-a întâlnit încă la Constantinopol în zilele tragice pentru Grecia, după înfrângerea ei în războiul cu Turcia, în 1922. „Eu l-am salutat aşa cum se salută mason cu mason, – scrie Zervudakis. El a râs şi a spus: Precum văd, mă înţelegeţi”.

Din monografia lui Zervudakis aflăm că Meletie s-a întâlnit cu masonii în anul 1906. A colaborat cu cercurile masonice greceşti la Constantinopol, mai cu seamă, în 1908. Masonii, cu care Meletie întreţinea contacte, şi-au intensificat activitatea, pentru a impune „firea cercetătoare şi iscoditoare a lui Meletie... să se decidă... şi să urmeze exemplul multor episcopi străini şi... să se consacre misterelor tainice ale masoneriei”.

Cu prilejul iniţierii sale în masonerie, Zervudakis scrie: „Îmi amintesc, cu câtă mândrie şi bucurie voi, fraţii, vorbeaţi despre consacrarea lui Meletie, care a fost ales atunci în loja noastră. După consacrarea sa, fratele Meletie a desfăşurat o intensă activitate maso- 48 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nică pretutindeni, oriunde s-a aflat de-a lungul vieţii sale furtunoase.

Foarte rar vei întâlni asemenea oameni, care ca şi fratele Meletie, – au aderat la masonerie şi şi-au făcut din ea o experienţă de viaţă. Şi am simţit cu toţii o mare pierdere, atunci când a plecat atât de curând în veşnicie”. În paralel cu activitatea masonică, el a urcat şi în ierarhia bisericească. Împrejurările de după primul război mondial fac ca, în urma unei lovituri de stat, puterea din Grecia să fie preluată de unchiul său, masonul Eleftherios Venizelos (1864-1936). Acesta va înlesni urcarea nepotului său în fruntea Bisericii din Grecia, printr-o serie de manevre politice, dirijate de cercurile masonice din care făcea parte Venizelos. În 1919, arhiepiscopul legitim al Atenei şi întregii Grecii, Procopie, este îndepărtat necanonic, iar Sinodul este forţat să-l aleagă în fruntea sa pe Meletie Metaxakis. În Biserica Ortodoxă a Greciei se produce o schismă: venizeliştii contra regaliştilor, printre care se aflau şi mitropolitul Gherman al Demetriasului şi Sfântul Nectarie (de Eghina) al Pentapolisului. Metaxakis ridică problema schimbării calendarului, înfiinţează o comisie şi declară: „Credem că este absolut necesar să îndreptăm calendarul”.

La 17 decembrie 1921, ambasadorul grec la Washington trimite o scrisoare către prefectul Salonicului în care îl înştiinţează că „înveşmântat, a luat parte la slujba anglicană, a îngenuncheat în rugăciune cu anglicanii, a venerat sfânta lor masă, a spus o predică, şi… i-a binecuvântat pe cei de faţă”. La 29 decembrie, Sfântul Sinod al bisericii Greciei, condus de mitropolitul Gherman al Demetriasului, l-a caterisit pe Metaxakis pentru încălcarea legii canonice şi pentru provocarea la schismă.

La începutul anului 1922, cu sprijinul ministrului grec al afacerilor externe, dar fără să fie ales în mod canonic, deşi caterisit de către Sfântul Sinod al bisericii Greciei, Meletie Metaxakis este înscăunat patriarh ecumenic.

La întronarea sa, Metaxakis spunea: „Mă ofer să slujesc Biserica din scaunul său cel mai înalt, să intensific pe cât e cu putinţă relaţiile cu bisericile neortodoxe ale Orientului şi Occidentului şi să promovez lucrarea unificării dintre noi”. Ascultând întrutotul de cei ce îl - 49 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

propulsaseră în fruntea Bisericii, noul patriarh a impus Patriarhiei Constantinopolului o primă abatere gravă de la canoanele bisericeşti: după numai şase luni de la alegerea sa, la 22 iulie 1922, patriarhia recunoaşte, printr-un act oficial, validitatea hirotoniilor anglicane. El trimite scrisori Bisericilor Ortodoxe, cerându-le să adopte cu rapiditate această măsură, fapt care se şi întâmplă în următoarele două decenii (1923-1939). În 1923, Metaxakis convoacă congresul „pan-ortodox” (10 mai – 8 iunie) la care au fost de faţă doar reprezentanţi ai bisericilor Greciei, Serbiei şi României şi, bineînţeles, anglicanii. Vedem aşadar că această adunare nu este nicidecum pan-ortodoxă, deşi Metaxakis se făleşte: „funcţionăm ca o delegaţie a întregii Biserici”.

La schitul Pocrov, dar şi în lavra mănăstirii Neamţului, atât vestea despre acţiunile masonice ale lui Meletie împotriva Bisericii, cât şi punctele de discuţie purtate în cadrul conferinţei de la Constantinopol, din 1923, au creat o stare de agitaţie şi mari nemulţumiri. Călugării constituiau acum zidul de rezistenţă ortodoxă şi făgăduiau că Patriarhul Miron Cristea şi Octavian nu-şi vor trăda credinţa ortoGoga. În plan îndepărtat, Veniamin doxă, nici legea strămoşească.

Pocitan, vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei

- 50 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1924. Scrisoarea părintelui Glicherie către protosinghelul Daniil Ciubotaru „Preacuvioase părinte Daniil, Cu durere în suflet scriu aceste rânduri şi cu nădejdea că vor ajunge vreodată şi în mâna sfinţiei voastre. De la mănăstirea Cetăţuia, din vremea când nu ştiam prea multe despre această viaţă închinată lui Hristos, sfinţia voastră aţi fost cel care mi-aţi purtat de grijă şi în cele trupeşti şi în cele sufleteşti. Pentru dragostea şi cinstea pe care v-o datorez totdeauna, mult mi-am dorit să fim alături. Dar, cum văd, între noi s-a pus un zid care e mai rău decât moartea. Şi e un zid care simt că ne va despărţi pentru multă vreme.

Am auzit că aţi fost scos de la stăreţia mănăstirii, deşi noi călugării de acolo am fost mereu fiii sufleteşti ai sfinţiei voastre şi v-am iubit ca pe un părinte sufletesc. Ştiu că multora dintre noi le pare rău de toate cele întâmplate acolo. Acum a venit un păstor năimit, care numai de grija sufletească a călugărilor nu se grijeşte. Am ajuns într-o stare de plâns, şi plânsul nostru abia de acum înainte prinde a se vărsa. Dacă nu am plâns până acum destul pentru păcatele noastre, iată că de acum vom plânge şi pentru păcate şi pentru credinţa străbună, pe care urzitorii răului din această lume vor să ne-o răpească. În schitul nostru, mă străduiesc să ţin lucrurile strâns, ca nu cumva călugării de aici să intre în deznădejde. Le dau nădejdi de îndreptare în fiecare zi, deşi ştiu bine că o aşa îndreptare este cu neputinţă, cu oamenii care formează azi şi guvernul ţării şi sinodul Funeraliile patriarhului Miron Cristea martie 1939, Bucureşti Bisericii noastre.

- 51 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Credinţa străbună păstrată cu preţ de sânge a fost batjocorită în zilele noastre. Cei din Sinod şi-au pus prea mari nădejdi în oameni stricaţi cu credinţa, cum este acel arhimandrit Iuliu Scriban, absolvent de teologie catolică şi protestantă din Strasbourg. Mă întreb deseori, cum poate un ucenic al catolicismului şi protestantismului să apere Ortodoxia. Ce a vorbit acesta în numele Ortodoxiei, la acea stricată adunare de anul trecut de la Constantinopol? Trebuia să trimitem acolo oameni cu frică de Dumnezeu, care să nu lase să fie batjocorite canoanele şi rânduielile Bisericii Ortodoxe.

De mai multă vreme am auzit că, până şi mitropolitul nostru, Miron Cristea, este un ucenic al înnoitorilor de la Ţarigrad (Patriarhia ecumenică de Constantinopol, n.ed.) şi mă tem pentru acesta, căci va accepta fără şovăială şi fără mustrare de cuget toate prevederile propuse acolo.

Va fi vai de noi. Nu ştiu cum vom răspunde la Judecata lui Dumnezeu. Ceea ce mi-a căzut mai greu pe suflet, e un zvon care circulă prin toate mănăstirile. Ştiu chiar şi mirenii despre aceasta. Despre mitropolitul nostru se spune că ar fi vicepreşedinte al unei adunări eretice din străinătate (e vorba de „Alianţa Mondială pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, n.ed) şi norodul chiar se aşteaptă ca şi la noi, în ţară ortodoxă, să vină ereticii din Apus ca să le ţie cuvânt (era vorba de Conferinţa de la Sinaia, 22-23 septembrie 1924, a Ligii pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici, care a fost un pas pe calea întăririi ecumenismului local în formare, n.ed).

Despre ce să ne vorbească nouă ereticii, dacă noi mărturisim numai şi numai credinţa Ortodoxă? Teologii noştri de azi s-au lepădat de Pidalion, de cărţile de căpătâi ale Bisericii Ortodoxe, deprinzându-se mai mult cu oarecare adunări ale celor ce viclenesc Dumnezeul lor este duhul slavei deşarte şi de aceea noi trebuie să ne depărtăm de ei, pentru că ei nu se vor opri aici, ci vor merge mai departe în întunericul minţii lor (avea dreptate, pentru că mai târziu s-au desfăşurat Conferinţa creştinismului practic, de la Stockholm, 1925, Congresul profesorilor de teologie ortodoxă, de la Atena, 1936, Conferinţa de la Bucureşti, 1933, unde preşedinte de onoare era ales mitropolitul primat Miron Cristea şi Conferinţa de la Râmnicu - 52 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Vâlcea, 1936 n.ed.).

Biserica lui Hristos nu poate fi o „adunare a celor ce viclenesc”.

Ea este Una şi Sobornicească şi Mireasă a lui Hristos. Deci nu putem spurca ceea ce Hristos a spălat şi a sfinţit cu Sângele Lui. Eu prevăd că în curând Sfânta noastră Biserică va fi transformată într-un Babilon (aluzie la crearea Consiliului Mondial al Bisericilor, 1948 şi subscrierea Bisericii Ortodoxe Române la „idealurile” acestuia n.ed), unde Dumnezeu a amestecat limbile păgânilor.

De data aceasta, Dumnezeu va ieşi din mijlocul lor, şi vrăjmaşul va întuneca minţile, celor care se prind încă de pe acum în aceste amestecări neplăcute lui Dumnezeu, chiar dacă se spune că sunt făptuite pentru pace şi dragoste. Nu această pace şi nici această dragoste o cere Dumnezeu de la noi.

Dacă va fi aşa, atunci eu voi urma pilda preasfinţitului Calinic de la Cernica, care a strigat tare în Sinod: „cu cei fără de lege nu mă voi socoti”. Voi urma pe preasfinţitul Gherasim de la Roman care la fel a strigat „rup orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc şi îi dau anatemei ca pe nişte mădulare putrede şi streine trupului Bisericii, ca pe nişte, păgâni şi vameşi”.

Avem destui bărbaţi în Biserica noastră românească, care nu şiau plecat grumajii la jugul străin al catolicilor şi al protestanţilor.

Trebuie să urmăm şi noi curajul de a mărturisi dreapta credinţă, fără de care nu ne vom putea mântui sufletul.

Cu dragoste întru Hristos, al sfinţiei voastre umil fiu duhovnicesc, Glicherie”.

Anul 1924. Tulburarea unei naţiuni ortodoxe.

Miron Cristea – un alt Meletie Metaxakis al românilor De la o zi la alta, starea generală de panică devenea foarte apăsătoare. Călugării din mănăstirea Neamţ nu mai ţineau rânduiala paşnică a ascultărilor care le erau încredinţate. Se simţea deja cum avea să vină peste ei un val greu şi înfricoşat: stricarea canoanelor bisericeşti, schimbarea calendarului şi dezordinea în tipicul şi rân- 53 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

duielile bisericeşti. Mitropolitul Miron Cristea era considerat „vânzător al legilor străbune.” De aici, multă vreme s-a păstrat printre călugări expresia că anul 1924 a fost „anul vânzăzii ortodoxiei româneşti”. Într-un cuget cu Meletie, de asemenea şi mitropolitul primat al românilor, Miron Cristea, vorbind de nevoia Bisericii de „reorganizare şi reformare”, a cerut în mai multe rânduri, întrunirea unui Sinod Ecumenic. Acest lucru îl făcuse cunoscut încă de la alegerea sa ca mitropolit primat în 1919, când a trimis o scrisoare tuturor patriarhilor ortodocşi în care propunea această idee, considerând-o capabilă să rezolve „problemele arzătoare ale Bisericii”.

Prin declaraţiile şi activităţile sale ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române (ales la 18 decembrie 1919 şi devenit patriarh al acesteia la 4 februarie 1925), Miron Cristea, născut şi educat în mediu greco-catolic, şi-a vădit îngemănarea intenţiilor sale cu cele ale lui Meletie Metaxakis. Din nefericire, el nu a fost singurul ierarh care a propovăduit idei străine de învăţătura ortodoxă şi care a luptat pentru a le introduce, în scopul de a şubrezi Biserica. În anul 1920, abia suit pe scaunul de mitropolit, el a venit înaintea sinodului român cu o invitaţie la dezbatere a unui program de reformă în 9 puncte, foarte asemănătos cu ideile progresiste ale patriarhului Constantinopolului. Reforma susţinea, printre altele, înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătoria preoţilor văduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă.

O latură importantă a activităţii sale de conducător al Bisericii Române a constituit-o ecumenismul local, el fiind considerat începătorul al acestei mişcări în România. A fost un colaborator apropiat al ierarhilor Bisericii Anglicane, făcând numeroase vizite, schimburi de experienţă şi luând parte la întruniri ecumeniste.

Tot sub arhipăstorirea sa, Biserica Ortodoxă Română a mai înscris o pagină ruşinoasă în istoria bisericească contemporană, recunoscând validitatea hirotoniilor anglicane, la 8 iunie 1935. El a primit cu bucurie convocarea congresului din 1923 şi, în urma consultării cu sinodul român, la 17 decembrie 1923, a alcătuit o scrisoare prin care - 54 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

anunţa că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului de la Constantinopol.

Un an mai târziu, la 1 octombrie 1924, a avut loc schimbarea calendarului bisericesc în România. Miron Cristea nu a dorit să schimbe doar calendarul iulian, ci şi pascalia iuliană (metoda de calcul a datei Paştelui). Este interesant de remarcat faptul că acest patriarh, în acelaşi duh cu Meletie Metaxakis, s-a bucurat de sprijinul larg al puterii politice, fiind capabil, din acest motiv, să îşi pună amprenta negativă asupra unor chestiuni bisericeşti de o importanţă covârşitoare.

Anul 1924. Semnul din icoana Maicii Domnului de la Neamţ Despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Neamţ, aflăm din cronica nemţeană a părintelui Andronic, duhovnic al mănăstirii şi fost eclesiarh între 1855-1857, unde se scrie: „Fiind la Constantinopol împărat creştinesc Manuil Paleologul, iar fiul său, Ioan Paleologul, fiind la Beciu (sau Viena), fiindcă era ginere chesarului de Beciu, la vremea bătrâneţilor lui Manuil Paleologul, a trimis la Beciu la fiul său, Ioan, chemându-l să meargă la Constantinopol, să fie împărat în locul lui Manuil, tatăl său.

Deci mergând să treacă la Constantinopol, au venit pe la Ţara Moldovei şi au ieşit întru întâmpinarea lui fericitul Alexandruvoievod cu tot senatul. Asemenea şi preasfinţitul mitropolit chir Iosif cu tot clirosul bisericesc, după cum se cuvine unui împărat creştinesc, şi l-au petrecut până la cetatea Chilia, la Dunăre. Iar împăratul Ioan Paleologul văzând ţară ca aceasta şi norod înţelept şi pravoslavnic, şi arhiereu şi cliros învăţat, şi împodobit cu toate obiceiurile creştineşti ale Bisericii Constantinopolului, s-a preaminunat şi a dat laudă lui Dumnezeu, zicând cum că ţară ca aceasta, cu toate darurile şi rodurile pământului şi obiceiurile şi înţelepciunea şi iubirea de străini, aiurea nu a văzut, nici a auzit să fie (...). Şi mergând la Constantinopol a luat împărăţia, iar Manuil împăratul, tatăl lui Ioan, s-a călugărit (...) şi a trimis împăratul Ioan Paleologul fericitului Alexandru-voievod coroană împărătească şi - 55 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

alurghidă (manta de purpură, n.ed.), care acel port l-au ţinut toţi domnii până la domnia lui Alexandru-voievod Lăpuşneanu. Şi au mai trimis împăratul Ioan Paleologul dar preasfinţitului părinte chir Iosif Mitropolitul o sfântă icoană făcătoare de minuni, cu două feţe, de o parte Preasfânta Curata Născătoarea de Dumnezeu şi pe de altă parte Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care până astăzi se află în mănăstirea Neamţului.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a arătat făcătoare de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Povăţuitoarea” de la Neamţ minuni în anul 6999, ce este de la Hristos 1491, în pământul Moldovei, în mănăstirea Înălţării Domnului ce se numeşte Neamţul. Icoana aceasta, deasupra umărului mâinii drepte al Preasfintei Stăpâne, are o scriere elinească (....) iar în dosul său, unde este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, la vârful degetelor mâinii stângi a sfântului (cu care mână ţine sfântul şi sabia de mănunchiul drept cu vârful în jos) este un semn, adică o bortă cu o bucată de sfredel înăuntrul ei. De care lucru se povesteşte aşa, cum că nişte eretici, necrezând minunile cele ce se fac de la această sfântă icoană, şi mai ales că o vedeau răpindu-se câteodată în văzduh, au socotit cum că are într-însa argint viu. Şi aşa, din necredinţă şi din multă mânie cu hulă ce îi cuprinsese, luând un sfredel gros ca degetul, au început a o borti. Dar însă, pe lângă altele nenumărate minuni ce s-au făcut atunci, s-a rupt şi sfredelul acela spre bucuria credincioşilor pravoslavnici şi spre - 56 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ruşinea şi înfruntarea tuturor ereticilor şi a tuturor rău credincioşilor, care se unesc cu ereticii şi nu cred că se fac minuni înfricoşate de la icoana Mântuitorului nostru şi Dumnezeu şi la celei a Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, Care L-a născut pe Dânsul fără de prihană şi de la ale celorlalţi sfinţi, ci se ispitesc cu dovezi şi cuvinte sofisticeşti amăgitoare, ca să prihănească ca pe unele ce ar fi cu neputinţă, sau le tâlcuiesc după cum lor li se pare. Care, dacă nu se vor pocăi precum se cuvine, cu mărturisire adevărată şi cu frângerea inimii pentru această greşeală, apoi ei singuri de sine sunt osândiţi.

Iar deasupra acelei borte, de care am zis mai sus, este o scriere în limba elinească, însă cam fără ortografie, care tălmăcindu-se pe a noastră limbă moldovenească, se zice aşa: „Mucenice, uită-te spre acest lăcaş ca spre nişte cântări, ca şi pe cei ce vatămă să-i înfricoşezi cu ameninţarea căci cu cuviinţă porţi sabia”. Şi încă spre mai mare minune, este vrednică de însemnat şi aceasta că mulţi din evlavioşii închinători, vârând degetul în acea bortă, de unde curge mir tămăduitor şi cu credinţă ştergându-se cu degetul pe la durerile lor, îşi află tămăduire” (Părintele Andronic, Istoria sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, mănăstirea Neamţ, 1859).

Multe minuni se săvârşeau prin această icoană. Credincioşii care sufereau de neputinţe trupeşti luau tămăduire de la Maica Domnului prin ungerea cu sfântul mir ce curgea din această icoană, prin partea din spate, unde fusese găurită de ereticul necredincios.

Cu două luni înainte de schimbarea calendarului, sfântul mir a încetat să mai curgă din icoana Maicii Domnului. Acest lucru a fost considerat ca un semn de rea prevestire pentru călugării din mănăstire.

Tot în această vreme, Maica Domnului a arătat un semn prin care călugării au înţeles că ceea ce va urma va fi urâciune înaintea lui Dumnezeu. În ajunul Adormirii Maicii Domnului, părintele eclesiarh venise în biserică să pregătească cele necesare, să aprindă lumânări şi candelele pentru slujba Miezonopticii. Vremea era liniştită cu cer senin şi împodobit cu stele; nici urmă de nor nu se vedea. Totuşi, deodată, din înălţimea cerului s-a slobozit un fulger grozav, care a pătruns printr-o fereastră din turla bisericii, a căzut în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a lovit într-o lespede din - 57 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

podea pe care a îngropat-o adânc în pământ, iar din curentul puternic ce s-a produs, sfeşnicul din faţa icoanei s-a mişcat într-o parte odată cu piatra în care era fixat, căzând la pământ.

Când au intrat părinţii şi fraţii la rugăciune, eclesiarhul le-a povestit întâmplarea şi toţi privind urmările fulgerului, pardoseala arsă de puterea focului ceresc şi sfeşnicul căzut la pământ, au zis că a fost un semn dumnezeiesc. După acest semn şi după ce s-a produs şi schimbarea calendarului în Biserica Ortodoxă Română, icoana Maicii Domnului a rămas aşa cum o ştim astăzi. Gaura din spatele icoanei a fost astupată, sfântul mir nu mai izvorâşte din ea, iar minunile… numai Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică ştie câte, când şi cum se mai săvârşesc.

Anul 1924. Jurământul celor 32 de clerici de la Neamţ Anul 1924 a adus noi schimbări cu privire la reforma calendaristică. În calculul zilelor şi al sărbătorilor de peste an, s-a introdus calendarul gregorian, pe care statul îl folosea deja, în timp ce până atunci Biserica îşi socotea sărbătorile anului şi Sfintele Paşti după calendarul iulian. Ziua hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Române pentru a începe folosirea noului calendar a fost fixată la 1 octombrie, zi care a devenit 14 octombrie, zi de pomenire a Sfintei Preacuvioasei Parascheva.

Circulara cu privire la introducerea noului calendar în tipicul bisericesc a ajuns mai întâi la mănăstirea Neamţ, unde stareţ era acum arhiereul Nicodim Munteanu. El fusese, aşa după cum am mai spus, numit în mod special în această funcţie în acest an, tocmai pentru a uşura introducerea noului calendar, dar şi pentru faptul că reprezenta puterea ierarhică şi dispunea de toate posibilităţile de înlăturare şi diminuare a conflictelor ce ar fi putut fi create de călugării tradiţionalişti.

Monahii nemţeni nu erau chiar atât uşor de înşelat în această privinţă. Duhul cărturăresc, care venea de peste veacuri, tocmai din timpul Sfântului Paisie Velicikovski, se simţea încă. Studiul patristic - 58 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

era şi acum la mare preţ printre dânşii, unit cu rugăciunea. Nu le-a fost greu să înţeleagă ce însemna această schimbare şi cât de necanonică era. Erau atât de iscusiţi în cunoaşterea dumnezeieştilor dogme, a sfintelor canoane şi a rânduielilor bisericeşti, încât rezistenţa lor era un lucru de temut pentru inovatori.

Puţin mai înainte de 1 octombrie 1924, printr-un ordin al episcopului Nicodim Munteanu, părintele Glicherie a fost chemat să coboare la mănăstirea Neamţ, pentru a avea o întrevedere cu el. În acea zi, în marea lavră se ţinea un sobor la nivel de episcopie, la care luau parte toţi clericii aflaţi sub jurisdicţia mănăstirii Neamţ. Trebuia să se discute despre împrejurările dificile în care se afla Biserica Ortodoxă Română la acea vreme. Printre altele, arhiereul Nicodim Munteanu a comunicat slujitorilor ordinul mitropolitului primat al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, de a înlocui în mod obligatoriu vechiul calendar iulian cu cel greogorian. Toţi clericii au protestat, spunând că mitropolitul este fur de cele sfinte. În prezenţa arhiereului Nicodim Munteanu, clericii laici şi egumenii schiturilor din jurisdicţia Neamţului au respins cu îndrăzneală hotătârea de introducere a noului calendar gregorian. La sfârşitul discuţiilor, un număr de 32 de clerici (ieromonahi şi preoţi de mir) au mers în biserica mănăstirii, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, unde de bunăvoie au făcut jurământ de credinţă, prin care făgăduiau că nu vor primi noul calendar gregorian şi vor lupta, chiar şi cu preţul vieţii lor, pentru propovăduirea şi păstrarea rânduielilor neschimbate. Printre aceşti 32 de clerici se numărau părintele Glicherie (stareţul schitului Pocrov), arhimandritul Mina Prodan (duhovnicul mănăstirii Neamţ) şi alţi stareţi ai marilor mănăstiri moldave. În urma acestui jurământ, episcopul Neamţului i-a ameninţat că le vor fi confiscate averile, dacă nu se vor conforma poruncii mitropolitului primat Miron Cristea. În lumea laică românească, intelectualii vremii au organizat şi ei o apărare împotriva noilor schimbări în materie de credinţă.

Filosoful Ernest Bernea scria astfel pe tema schimbării calendarului: „În anul 1924, s-a întâmplat la noi un fapt cu semnificaţii pentru mentalitatea generală a satului românesc şi de mare însemnătate pentru - 59 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

lămurirea problemei timpului. Reforma calendarului aplicată după hotărârea Sinodului a provocat din partea ţăranilor o reacţiune cu totul neaşteptată atât de cei ce hotărâseră reforma, cât şi de cei însărcinaţi să o aplice.

Hotărârea de a armoniza mersul vremii cu acela al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut ţăranilor nu numai nefirească, dar şi plină de primejdii. Sensul adevărat al realităţilor săteşti scăpase celor în drept. Unii cu mintea mai ageră au pus reacţiunea ţăranilor la reformă în seama unor influenţe politice de origine străină, venite de peste graniţe. Chiar dacă o astfel de influenţă a putut să se producă, ea a trebuit să găsească un teren favorabil; şi pe acesta îl crease reforma calendarului.

Acolo unde ţăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo unde preotul a fost bătut, acolo unde legături de rudenie s-au rupt, acolo unde întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba de un fapt divers şi nici măcar de un fapt politic, oricât de puternic ar fi şi ori de unde ar veni. Dacă în urma reformei calendarului a apărut stilismul, dacă oamenii şi-au lăsat bărbi şi au început o altă viaţă în afara comunităţii spirituale a Bisericii neamului, se înţelege ca s-a petrecut un lucru de mare adâncime, că frământările au fost sufleteşti şi că adevăratul sens al acestor manifestări trebuie deci căutat într-o realitate de dincolo de ordinea socială şi politică. În viaţa spirituală a satului, în sufletul ţăranului român, această schimbare de 13 zile mai devreme a calendarului a fost o experienţă interioară de mare intensitate şi dramatism. Cei ce au hotărât reforma au zis că nu e nimic dacă se produce un avans de 13 zile, pentru că zilele şi sărbătorile, raporturile dintre ele rămân aceleaşi. Pentru cei ce au suportat reforma lucrurile au stat în cu totul alt chip; ei s-au ridicat cu tărie împotriva acestei schimbări pentru că ea era esenţială, era totală, era socotită primejdioasă până la distrugere.

Neînţelegerea a pornit din felul deosebit cum fiecare parte a înţeles şi a tratat calendarul. Pentru noi, această dramă din viaţa satelor a pus în lumină un fel deosebit de reprezentare a timpului.

Calendarul şi reforma au fost izvorul cel mai bogat şi cel mai curat pentru a înţelege ce este timpul la ţăranul român şi pentru a ne lă- 60 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

muri problema. Fenomenul calendarului, organic legat de întregul vieţii spirituale a satului, ne lămureşte direct ce a însemnat a fi în timp pentru ţăranul român şi mai ales ce au însemnat tim-pul şi calendarul pentru el.

Reforma calendarului a fost pentru ţăranul român o totală şi bruscă răsturnare a întregii vieţi lăuntrice. Reforma, dacă ne gândim la consecinţele morale ce le-a avut, a fost ca o revoluţie; pentru că o acceptare a ei presupunea o schimbare radicală a omului şi a poziţiei sale faţă de lume şi viaţă. Oricât de exagerat pare acest lucru, nu credem că realitatea ar putea fi alta.

Satul românesc trăieşte şi mai ales trăia în virtutea unei străvechi tradiţii. Moştenirea din bătrâni alcătuieşte însuşi felul de existenţă al acestei comunităţi; tradiţia este atotstăpânitoare. În satele ce păstrează încă nealterată o viaţă originară, organică şi arhaică, moştenirea din bătrâni funcţionează pe toate planurile şi în toate direcţiile acestor aşezări. Tot ceea ce vine din trecut are un caracter aproape religios, faţă de care se impune cel mai profund respect.

Calendarul este dintre aceste moşteniri. Schimbarea unei cât de mici frânturi din acest tot organic zdruncină viaţa satului în planul sistemului de credinţe. Reforma calendarului a fost o astfel de schimbare” (Ernest Bernea – „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român”).

Anul 1925. Părintele Arsenie Cotea la schitul Pocrov În 1925, la schitul athonit Sfântul Ierarh Vasile, vieţuia părintele ieroschimonah Teofilact Paraschivescu, pustnic plin de toate bunătăţile duhovniceşti şi mare nevoitor. Toţi sihaştrii îl căutau pentru sfaturi şi rugăciuni, şi oricât a încercat să se ascundă, a fost cu neputinţă ca faptele lui să fie ţinute sub obroc. De multe ori, părinţii din schit îl vedeau fiind răpit la cer în timpul rugăciunii. El avea doi - 61 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ucenici - părintele Arsenie şi părintele Pamfil.

După congresul din 1923, părintele Teofilact ceruse părintelui Arsenie să scrie cartea numită „Boldurile”, aşa încât cartea era gata chiar în clipa în care Ortodoxia din Răsărit a primit această grea lovitură. Pururea-pomenitul părinte Teofilact le spunea adesea ucenicilor săi: „Fiţi cu grijă pentru păcatele voastre, fraţilor, fiindcă vor veni zilele în care nu veţi mai avea preoţi şi duhovnici” (Viaţa părintelui Teofilact, manuscris al părintelui zelot Ilarion din Kapsala).

În anul 1925, părintele Arsenie Cotea va face o călătorie în România, prilej cu care va vizita şi schitul Pocrov, însoţit de episcopul Visarion Puiu, ridicat în scaunul de episcop al Hotinului la 13 martie 1923. După discuţii îndelungate cu părintele Arsenie, părintele Glicherie va afla cu bucurie despre rezistenţa ortodoxă a monahilor din Sfântul Munte. Printre altele, părintele Arsenie era foarte întristat de faptul că Patriarhia Constantinopolului primise calendarul nou ca şi în România, motiv pentru care Sfânta Chinotită Athonită (soborul comunităţii monahale din Sfântul Munte) a întrerupt comuniunea cu Patriarhia. Singura mănăstire din Sfântul Munte care primise schimbarea calendarului era mănăstirea Vatoped (care l-a folosit până în anul 1971), primind drept răsplată pentru acest gest anticanonic un vapor din partea anglicanilor. Între părintele Glicherie şi părintele Arsenie Cotea se va lega o prietenie de nezdruncinat. Ultimele îndoieli ale părintelui Glicherie s-au spulberat. Avea destule argumente teologice, morale şi canonice, prin care îşi putea argumenta poziţia sa împotriva schimbării calendarului. Avea şi toate motivele unei despărţiri canonice de ierarhii care primiseră stilul nou, cu toate că, ori de câte ori încercase să aducă în discuţie aceste chestiuni înaintea stareţului Nicodim Munteanu, fusese numit „răzvrătit şi neascultător”. În Sfântul Munte, calendarul gregorian nu reuşise să spargă zidul de apărare pe care îl formaseră călugării athoniţi, grupaţi într-o structură de rezistenţă ortodoxă împotriva înnoirilor dictate de către Fanar. Cărţile tipărite în preajma anului 1924 - „Boldurile”, „Biciul împletit”, „Trâmbiţa sihaştrilor” dovedeau cu argumente canonice eroarea noului calendar.

Din cele relatate de părintele Arsenie, în Moldova s-a aflat că - 62 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

monahii athoniţi au rupt comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului pe temeiul canonului 15 de la Sinodul I-II din anul 861, care zice: „… cei ce pentru oarecare eres (sau schismă, n.ed) osândiţi de Sfintele Soboare sau de Sfinţii Părinţi, se despart de împărtăşirea cea către întâiul stătător al lor care predică eresul (sau schisma, n.ed) în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia din pricina îngrădirii de sine de împărtăşirea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodicească, nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, ci şi de cinstea cea cuvenită drept-slăvitorilor se vor învrednici, căci nau osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciunoînvăţători, şi n-au rupt unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silit astfel a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări” (vezi Pidalion).

La plecarea sa de la schitul Pocrov, părintele Arsenie a oferit părintelui Glicherie mai multe Părintele Arsenie Cotea exemplare din cărţile editate în Sfântul Munte împotriva noilor calendarişti. Aici părintele Glicherie a găsit destule argumente canonice prin care a convins întreaga obşte a schi-tului Pocrov, că schimbarea calendarului este o lucrare osânditoare ce nu trebuie primită vreodată.

După anul 1924, părintele Glicherie va rămâne stareţ al schitului Pocrov până în anul 1926, fără a mai pomeni la rugăciune pe patriarhul Miron Cristea. Activitatea duhovnicească a părintelui Glicherie era independentă faţă de episcopia Neamţului unde, încă din 1924, se slujea după noul calendar. Pentru nesupunerea sa canonică faţă de arhiereul Nicodim Munteanu, a fost chemat la mănăstirea Neamţ şi supus canonului de a sluji Sfânta Liturghie vreme de o săptămână în biserica de aici, fiind observat îndeaproape în ce fel slujeşte. Dar chiar şi aşa, părintele Glicherie poruncea părinţilor de la - 63 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

strană să întoarcă zăloaga (semnul de carte) de la Minei cu 13 zile înapoi, ţinând slujbele tot după vechiul calendar, ceea ce a stârnit din nou nemulţumirea stareţului-arhiereu.

Pentru a-l convinge pe părintele Glicherie să accepte noul calendar, arhiereul Nicodim Munteanu i-a făgăduit şi stăreţia schitului Vovidenia, pe lângă cea de la schitul Pocrov. Părintele Glicherie a refuzat categoric. În răstimpul şederii sale la mănăstirea Neamţ, părintele Glicherie împrumutase mai multor părinţi de aici cartea părintelui Arsenie Cotea, numită „Boldurile”. Mulţi au fost încredinţaţi că acceptarea noului calendar era de fapt o primejdie ce le ameninţa chiar mântuirea.

Anul 1925. Începutul misionarismului părintelui Glicherie Cartea părintelui Arsenie reprezenta un manifest de mare valoare la acea vreme, împotriva inovaţiei calendariste. Înţelegând rătăcirea canonică, mulţi călugări au fugit din mănăstire imediat după 1924, însă au fost readuşi prin forţă de către jandarmerie, la porunca arhiereului Nicodim Munteanu.

Părintele Glicherie a rămas neclintit în convingerile sale, fiind trimis din nou la schitul Pocrov, pentru a se înăbuşi tulburările mirenilor şi ale călugărilor pricinuite de prigonirea părintelui lor duhovnicesc. El trimitea scrisori arhiereului Nicodim Munteanu, în care îl ruga să cugete la jurământul rostit la hirotonia întru arhiereu: „Tuturor începătorilor de eresuri şi pre cei de un cuget cu dânşii, îi lepăd şi îi dau anatemei şi luminat propovăduiesc cu mare glas: tuturor ereticilor „ANATEMA!” (Rânduiala hirotoniei arhiereşti, a 3-a mărturisire). El îi mai scria să nu se alăture ierarhilor ce se aliaseră cu ereticii spre distrugerea Bisericii, ci să aibă în minte că datoria sa era aceea de a păstra dogmele şi canoanele Bisericii, ferind-o de schismă. Întotdeauna, scrisorile părintelui Glicherie se încheiau cu aducerea-aminte a anatemelor date de Sfinţii Părinţi împotriva celor ce schimbă şi strică rânduielile Bisericii: - anatema Sfântului Apostol Pavel ce zice: „De binevesteşte cineva vouă - 64 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ceva afară de ceea ce aţi primit, fie ANATEMA!” (Gal. 1 8, 9).

- al II-lea tom al Sinodicalelor, foaia 883, care zice: „Toţi cei ce calcă predaniile Sfintei Biserici, scrise ori nescrise, Anatema de 3 ori!”

- canonul I, Soborul al 7-lea Ecumenic: „Toţi cei ce afară de predaniile Bisericii şi de învăţăturile Sfinţilor şi întrutot cinstiţilor părinţilor noştri, au născocit ceva, sau vor născoci după hotărârea noastră aceasta, fie ANATEMA de 3 ori!” (din Sinaxarul Duminicii Pravoslaviei).

- enciclica patriarhului Ieremia al II-lea, de faţă fiind toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, din 20 noiembrie 1583, de la Constantinopol, întărită şi reînnoită şi de alte Sfinte Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, precum se scrie astfel: „Oricine nu urmează învăţăturile sfintei noastre credinţe Ortodoxe, după cum au aşezat şi cele şapte sfinte Soboare ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru calendar şi care bine le-au legiuit să-l urmăm şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa şi va voi să strice dogmele şi obiceiurile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe (unul ca acesta, n. ed.), să fie dat anatemei şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici conduse de Domnul nostru Iisus Hristos. Voi binecredincioşilor creştini ortodocşi să rămâneţi în cele în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi învăţat. Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa pe care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia (catolicii eretici, n. ed.). Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi, Amin!”.

- Sfântul Ioan Gură de Aur, în „A 11-a Voroavă către Efeseni”: „cum că au zis un Sfânt că nici sângele muceniciei nu poate a spăla păcatul osebirei şi al despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este răul cel mai cumplit...”.

- Sfântul Dionisie al Alexandriei (Mărturisitorul), în epistola cea către Navat, episcopul, spune că: „se cuvine a pătimi cineva orişice rău ar fi, numai a nu dezbina Biserica prin schismă şi erezie, căci este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica (adică a păstra neştirbite dogmele şi canoanele) decât mucenicia ce o ar răbda de a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu - 65 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iară întru cea pentru a nu dezbina Biserica, mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica şi mântuirea creştinilor” (Pidalion, foaia 26).

- canonul al 7-lea de la cel de-al treilea Sinod Ecumenic, ce zice: „Altă credinţă nimănui nu îi este slobod să aducă sau să scrie sau să alcătuiască, fără numai cea hotărâtă de Sf. Părinţi cei adunaţi în cetatea Niceii împreună cu Sf. Duh; iar pe cei ce îndrăznesc ori a alcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărului, aceştia de ar fi episcopi sau clerici, să fie străini (destituiţi), episcopii de episcopie, şi clericii de clericat, iar de ar fi mireni, să se anatematisească!…”

Anul 1925. A doua audienţă la episcopia Neamţului Rămânând neclintit în hotărârea sa, părintele Glicherie va fi chemat din nou în audienţă la episcopul Nicodim Munteanu, care spera să îl convingă să primească noul calendar şi împărtăşirea cu sinodul. De data aceasta, întâlnirea s-a ţinut între patru ochi. Când preasfinţitul a adus în discuţie hotărârea Patriarhiei de a se adopta noul calendar în toată Biserica Română, părintele Glicherie i-a pus pe birou Enciclica Sinodală a Patriarhiei Române din 1903 şi scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon, adresată tuturor creştinilor.

Vădit deranjat, arhiereul a schiţat un gest de nerăbdare. Se vedea că le citise, însă părea că nu vrea să stăruie cu mintea mai mult la ele. Forţându-se să aibă un ton blând, el a adăugat: „Măi Glicherie, trebuie să înţelegi că acum nu suntem nici în 1903, ca să mai putem spune ce s-a zis atunci, şi nici cu ruşii. Tu eşti cu patriarhul Tihon sau cu mitropolitul Miron?” „Eu sunt cu Dumnezeu şi pentru Biserica Lui”, a răspuns părintele Glicherie...

Era clar că acest arhiereu nu mai avea nimic comun cu mărturisirea pătimitorilor pentru adevăr şi dreapta credinţă. Nu trecuseră decât douăzeci de ani de la clipa de vitejie a Bisericii Ortodoxe Române, când aceasta refuzase primirea noului calendar... şi totuşi, - 66 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

se schimbaseră atât de multe...

Vâzându-se pus în faţa unui astfel de examen sufletesc, preasfinţitul Nicodim încerca să dărâme argumentele părintelui Glicherie, spunând că în Biserică şi în viaţa monahală mai ales, cel mai mic trebuie să fie supus întrutotul celui mai mare. În cele din urmă, ducându-şi mâinile la tâmple, sprijinit cu coatele pe un birou, întrebă pe părintele Glicherie: „Şi cam ce ai de gând să faci? Te alături nouă sau nu?”

Părintele a răspuns: „Când veţi reveni la ceea ce aţi fost până acum, întorcându-vă cu faţa spre Răsărit, atunci de la sine vom fi iarăşi într-o conglăsuire de credinţă, fiindcă eu nu am plecat niciunde, ci am rămas întru cele în care am fost, după cum m-am născut şi am fost botezat. Preasfinţia voastră sunteţi pus aici ca îndrumător de suflete pe calea mântuirii şi nicidecum pentru ca să le pierdeţi.

Oamenii simpli din popor nu cunosc adevărul. Dar noi, care îl ştim, dacă îl vom călca în picioare, grea osândă ne vom lua la Judecata lui Dumnezeu. Trebuie să luaţi jugul şi crucea unui arhiereu mărturisitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă şi să le duceţi până la capăt.

Numai aşa puteţi rămâne un model pentru toată lumea ortodoxă. Trebuie să fiţi ca unul dintre cei care luminează calea creştinilor către Hristos şi, în acelaşi timp, credincios până la moarte, dacă vreţi să primiţi cununa vieţii veşnice. Priviţi la Sfinţii Părinţi care nu şi-au cruţat trupul, nici averile ci au suferit totul pentru Hristos şi Evanghelia Sa. Unii ca aceştia şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Dar, dacă noi ştim că înnoirile de credinţă venite din Apus sunt potrivnice legii lui Dumnezeu, cum putem să le primim şi să spunem unui popor întreg că sunt bune?

Mai bine pătimim aici, vremelnic, decât dincolo, veşnic”.

Puţin neliniştit, arhiereul privi din nou către părintele Glicherie, şi pentru a doua oară îi făgăduia acum şi stăreţia de la schitul Vovidenia, în schimbul supunerii, acceptării noului calendar şi al tăcerii.

Părintele Glicherie, ridicându-se de pe scaunul pe care şedea, a zis: „Una ca asta nu am s-o fac niciodată.”

- 67 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1926. Scrisoare părintelui Glicherie către episcopul Nicodim Munteanu După marea sminteală produsă asupra credincioşilor în anul 1926 de prăznuirea Paştelui la o dată anticanonică, la lumina unui opaiţ ce abia lumina întunericul chiliei din pustia de la schitul Pocrov, părintele Glicherie scria către episcopul Nicodim următoarele: „Preasfinţite Stăpâne, Discuţiile ce s-au ţinut la mănăstirea Neamţu, m-au tulburat şi pe mine şi pe toţi cei de acolo. Au prins de veste şi mulţi dintre călugării şi frăţimea din mănăstire, cum că ceea ce aţi făcut, schimbând calendarul, este o rătăcire. Aici la schitul Pocrov, schimbarea calendarului nostru bisericesc, eu nu am arătat-o ca pe un lucru de propăşire a Bisericii, cum aţi făcut-o preasfinţia voastră la Neamţu, ci ca pe un lucru ce dăunează Bisericii noastre şi care, dacă nu se va corecta, duce la ruinare şi pustiire sufletească.

Faptul că atât un calendar cât şi celălalt folosesc formal aceleaşi unităţi de măsură ca ore, zile, săptămâni, luni şi ani, nu înseamnă că ele măsoară acelaşi obiect. Calendarul nostru ortodox iulian măsoară timpul liturgic, aşa cum l-au stabilit Sfinţii Părinţi la Sinodul I din Niceea. De atunci încoace se ştie că timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca ziua (crugul zilei), săptămâna (crugul săptămânii), luna (crugul mineal, al lunii) şi anul (crugul anului).

Ziua liturgică se împarte în patru slujbe ale Ceasurilor şi în slujbele de Vecernie, Utrenie şi Liturghie. Între aceste slujbe, se pot adăuga slujba pavecerniţei (mari sau mici) şi cea a miezonopticii.

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui până la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui până la apusul lui). Şi nu este deloc întâmplător de ce slujbele îşi încep măsurătoarea cu seara, iar nu cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa. Seara simbolizează în Ortodoxie existenţa lumii de la facerea sa până la Întruparea Mântuitorului, pe când Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Domnului. Săptămâna liturgică începe nu cu ziua de luni, cum suntem obişnuiţi după calendarul lumesc, ci cu ziua de - 68 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Duminică – Ziua Domnului Iisus Hristos.

Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare având semnificaţia sa, ceea ce dă fiecărei zile un specific deosebit de slujire.

Astfel, ziua liturgică de luni este închinată Puterilor cereşti; cea de marţi este închinată Sfântului Ioan Botezătorul; cea de miercuri, Sfintei Cruci a Domnului şi vânzării Acestuia în schimbul celor 30 de arginţi; ziua de joi este închinată Sfinţilor Apostoli şi Sfântului Nicolae; ziua de vineri este închinată Patimii Mântuitorului şi morţii Sale trupeşti, iar ziua sâmbetei este închinată Tuturor Sfinţilor lui Dumnezeu.

Crugul anului se împarte în trei perioade inegale, spre deosebire de calendarul apusean, care împarte anul în patru trimestre sau două semestre, toate având aceeaşi durată exprimată în luni. La calendarul nostru bisericesc perioada întâi este numită a Triodului, începe cu trei Duminici mai înainte de începutul Postului Paştelui şi se încheie în sâmbăta Paştelui.

Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului; ea începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Duminica Pogorârii Duhului Sfânt şi durează 50 de zile. A treia perioadă a anului liturgic se numeşte a Octoihului; ea începe a doua zi după Duminica Pogorârii Duhului Sfânt şi se încheie în sâmbăta dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).

Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Astfel, pe când cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 la 34 de săptămâni. În afară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nu formează un ciclu, ci este vorba de lunile mineale adică de lunile Mineiele. Fiecare zi a anului este atribuită unui Minei lunar – Mineiul pe fiecare lună. Mineiurile conţin slujbe închinate Sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mântuitorului, Arhanghelilor etc. Astfel, Mineiele conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii.

Această rânduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul I - 69 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de la Niceea şi adăugită la alte Soboare. Însă această rânduială de slujire liturgică nu a fost schimbată niciodată până acum, când ne lovim de rânduiala haotică a noului calendar apusean care strică această rânduială, măsurând numai timpul astronomic, nu şi pe cel liturgic.

Dacă Sinodul Bisericii noastre merge în pas cu modernizările propuse de arhiepiscopul Meletie Metaxakis al Constantinopulului, atunci aceasta înseamnă că de bunăvoie ne preschimbăm în vrăjmaşi ai Bisericii Domnului nostru, Iisus Hristos.

De aceea, eu nu le primesc şi sfătuiesc pe toţi creştinii şi slujitorii Bisericii lui Hristos să nu le primească, întrucât toate acestea voiesc să spargă zidul dogmatic şi canonic al Bisericii Ortodoxe. Datoria noastră este de a veghea la hotarele Ortodoxiei ca nu cumva vrăjmaşii lui Hristos să spargă zidul Bisericii, după care ne vor robi cu sufletul.

La ce ne trebuie nouă un calendar astronomic, dacă îl avem pe cel al Sfinţilor Părinţi? Căci calendarul astronomic al papei de la Roma are multe neajunsuri. Ce vom face oare cu postul Sfinţilor Apostoli, dacă vom primi pentru totdeauna noul calendar? V-aţi gândit vreodată la acest lucru, cum că noul calendar nu mai poate regla ritmicitatea liturgică şi nici bunul mers al acestui post despre care vorbesc acum?

Noul calendar deplasează cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox al Sfinţilor Părinţi, adică cel iulian. Astfel la o perioadă de câţiva ani, după noul calendar astronomic, vom pierde, dacă nu în întregime, atunci parţial, postul Sfinţilor Apostoli. Căci începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare, adică Paştele, iar sfârşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare, adică ziua 29 iunie, praznicul Sfinţilor Apostoli. Ştim că Duminica după Rusalii este Duminica Tuturor Sfinţilor. Mai ştim şi că Paştele nu poate cădea decât între 21 martie şi 25 aprilie, după vechiul calendar (sau dacă vreţi după noul calendar ar fi 3 aprilie - 8 mai) în funcţie de aceste date fiind considerat „devreme” sau „târziu”. Dacă Paştele „pică devreme”’ postul Sfinţilor Apostoli este mai lung. Dacă Paştele „pică târziu”, - 70 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

postul Sfinţilor Apostoli este mai scurt.

Ceea ce nu mulţi ştiu, este că acest Post are o importanţă deosebită, iar micşorarea lui contravine sfintei tradiţii precum şi sfintelor canoane. Ce se întâmplă dacă Paştele ar cădea pe 8 mai, după noul calendar? Atunci Duminica tuturor Sfinţilor ar trebui sărbătorită după praznicul Sfinţilor Apostoli, ceea ce este cu totul greşit. Ar mai însemna că sărbătoarea Sfinţilor Apostoli ar cădea în ziua de miercuri după Rusalii, adică vor fi numai două zile de post şi într-o perioadă în care sfintele canoane interzic postirea.

Ce se va întâmpla când vor fi două calendare în Biserică? Sfânta Liturghie reprezintă o lucrare a întregii Biserici, care are loc pe tot cuprinsul ei, reprezentând o unitate a celor două lumi (cerul şi pământul), când timpul se uneşte cu veşnicia. Odată cu adoptarea noului calendar, armonia în care Bisericile Ortodoxe locale îşi cinsteau sărbătorile, a fost ruptă. Aşa se face că în timp ce Biserica Rusă, Biserica Sârbă, dimpreună cu Sfântul Munte şi Biserica din Ierusalim cântă „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte...”, noucalendariştii cântă „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...”. În timp ce Bisericile fidele tradiţiei patristice cântă troparul Botezului Domnului, Bisericile noului calendar cântă troparul Sfântului Macarie cel Mare.

Chiar dacă spuneţi că Paştele va merge tot după calendarul cel vechi al Sfinţilor Părinţi, atunci acesta e lucru de sminteală ca într-o Biserică Ortodoxă, cârma acesteia să meargă când după calendarul nou, când după calendarul vechi. Şi, după cum se vede, una aţi făgăduit şi alta aţi făcut. Mare a fost sminteala creştinilor, când Sinodul Bisericii Ortodoxe a dat poruncă ca Paştele să se prăznuiască în acest an (1926) după calendarul cel nou, ca să fie în aceeaşi zi cu catolicii eretici din Apus.

Cum vă veţi putea dezvinovăţi de aceasta, dacă la Constantinopol în 1583, Sfinţii Părinţi au hotărât astfel: „Toţi cei ce ar cuteza să strice aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce au fost întâi la Niceea în prezenţa prea iubitorului de Dumnezeu Împăratului Constantin, aşezământ ce se atinge de Sfânta Serbare a Mântuitoarelor Paşti, să nu aibă comuniune cu Biserica şi să fie îndepărtat de la ea, dacă cu îndărătnicire se vor împotrivi la cele cu temei bine - 71 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

orânduite şi poruncite; şi aceasta este zis pentru mireni. Iară, dacă cineva dintre preoţii Bisericii, episcop sau prezbiter sau diacon, după această hotărâre ar îndrăzni, pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, să se despartă şi să săvârCalendar ortodox de stil vechi şească Sfintele Paşti pentru cât va fi lumea, împreună cu iudeii, întocmit de părintele Arsenie Cotea pre unul ca acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinare de Biserică”.

După cum ştiţi, aici la Pocrov, nu ne-am conformat niciodată după poruncile acestui Sinod de acum schismatic, atunci când acesta formula decizii contra sfintelor canoane, cu toate ameninţările pe care mi le-aţi făcut în mai multe rânduri. Şi nici nu vom ţine vreodată Paştele lui Dumnezeu în aceeaşi zi cu catolicii, ci numai odată cu Biserica Pravoslavnică. Dacă, aşa cum ne porunciţi, vom ţine Paştele Domnului la o dată fixată de eretici şi schismatici, oare nu vom cădea sub anatema Sfinţilor Părinţi?

Chiar dacă această anatemă nu se va consemna poate pe nicăieri, însă îngerii lui Dumnezeu o vor nota în zapisele lor. Şi cred că nici nu mai este de nevoie ca această anatemă să mai fie glăsuită împotriva celor rău-credincioşi prin viu grai, de vreme ce Sfinţii Părinţi au dat anatemei pe cei ce încalcă legea cea dreaptă a Bisericii lui Hristos şi mai ales ceea ce ni s-a poruncit nouă cu privire la Învierea Domnului. Ce alte anateme şi blesteme ar mai trebui celor care încalcă această lege, de vreme ce sunt deja osândiţi de Sfinţii Părinţi?

Toţi creştinii ştiu despre Pogorârea Sfintei Lumini în sâmbăta Paştelui în Biserica Mormântului Domnului din Ierusalim. Această lumină vine numai după calendarul Sfinţilor Părinţi. Credeţi că va - 72 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

veni Sfânta Lumină de două ori în acest an, adică o dată în ziua în care vreţi să faceţi Paştele după noul calendar şi încă o dată pentru Bisericile care s-au lepădat de acest calendar stricat din Apus? De ce oare, toate minunile ce se fac în fiecare an la Sfintele Locuri, precum Sfânta Lumină, norul Taboru-lui, întoarcerea Iordanului, se fac numai după data fixată în calendarul liturgic al Bisericii, adică cel iulian al Sfinţilor Părinţi şi niciodată după data calendarului astronomic?

Oare nu pricepeţi nimic din toate aceste minuni sau vreţi să ascundeţi adevărul lui Dumnezeu în faţa poporului? Ce vom răspunde înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca după faptele noastre, dacă ne ruşinăm să mărturisim adevărul credinţei ortodoxe? Ştiţi prea bine, că mulţi dintre slujitorii Bisericii, ieşind de la şedinţa la care ne-aţi chemat la mănăstirea Neamţu, ne-am lepădat de ceea ce ne-aţi propus să facem. Şi în faţa icoanei Stăpânei noastre am făgăduit să nu primim acele inovaţiuni anticanonice ale noului calendar. Eu, după cum am făgăduit jurămintele vieţii călugăreşti, înaintea Stăpânei noastre, Maica lui Dumnezeu, aşa am făgăduit a mă lepăda de tot sinodul vostru arhieresc, dacă acesta nu Ieromonahul se va întoarce de la rătăcirile şi sfătuirile Glicherie Tănasă stricate şi căzute de la Darul lui Dumnezeu. Dacă vreţi noul calendar, lăsaţi-l să fie numai pentru lumea laică, aşa cum a fost încă din 1919, dar nu îl aduceţi în Biserica lui Hristos, unde totul se măsoară cu acel calendar liturgic al Sfinţilor Părinţi, prin care Biserica luptătoare a celor de pe pământ se uneşte într-o conglăsuire cerească cu Biserica Biruitoare formată din cei care se află deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru acest lucru, ceea ce se face pe pământ se face şi în cer, şi când se prăznuieşte pe pământ se prăznuieşte şi în cer. Aceasta înseamnă - 73 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

conglăsuire între cele două Biserici. Şi calendarul cel astronomic este departe de înfăptuirea acestei conglăsuiri.

Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că „nici o slugă nu poate să slujească la doi domni, fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt va iubi, Ierusalim - Biserica Sfântului Mormânt sau de unul se va în Sâmbăta Mare, la Paştele ortodox, după pogorârea Sfintei Lumini ţine şi de celălalt se va lepăda”. Nu putem să slujim şi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea iată, vreme de aproape doi ani am aşteptat ca Sinodul Bisericii Ortodoxe să-şi corecteze deciziunile cu privire la canoanele Sfinţilor Părinţi, dar, cum văd, nu numai că nu şi le-a îndreptat, ci mai mult, merge spre pierzare. Pentru acest lucru, nu am primit a mai sluji împreună cu preasfinţiile voastre din anul 1924, în mănăstirea Neamţu, întrucât canoanele Bisericii mă opresc de la Liturghia cu schismaticii. În această vreme, după cum o ştie toată lumea de la episcopia Neamţu, la noi la Pocrov rânduiala slujbelor a mers numai după vechiul calendar. În tot acest răstimp aţi încercat să mă înduplecaţi spre noul vostru calendar, după cum aţi făcut-o şi atunci, când m-aţi înfăţişat personal la episcopie. Dat fiind aceste încercări, la care amintesc şi de momelile pe care mi le-aţi întins cu stăreţia la schitul Vovidenia, sau bârfele că nu aş fi supus Sinodului etc. La acestea se adaugă şi deciziunea din acest an (1926) cu privire la prăznuirea Paştelui odată cu catolicii. Toate acestea mă obligă a mă lepăda cu desăvârşire de Sinodul vostru schismatic şi a urma drumul pribegiei prin pustia acestor munţi.

- 74 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Dacă cineva dintre ucenicii mei va voi să-mi urmeze mie în pustie, pentru numele lui Dumnezeu, îl voi lua alături de mine. Însă după cum văd, numai unul dintre ei, părintele diacon David este gata a se jertfi pentru Hristos. Chiar dacă ne veţi acuza de fanatism religios, aşa cum aţi făcut-o şi până acum, noi ştim că „cel ce este credincios întru puţin, şi întru mult credincios este şi cel ce este nedrept întru puţin şi întru mult nedrept este”. Sunt pe deplin încredinţat că nu poate calendarul papei să fie mai „corect”, şi mai „exact” decât calendarul Sfinţilor Părinţi.

De aici înainte, voi da ucenicilor mei sărutarea de despărţire, iar preasfinţiei voastre aceste rânduri aşternute în Duhul Legii lui Dumnezeu, prin care vă aduc la ştiinţă că, eu, ieromonahul Glicherie Tănasă, stareţ al schitului Pocrov, părăsesc conducerea schitului din motivul căderii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române în schisma noului calendar. Împreună cu ierodiaconul David vom încerca să vieţuim de sine, neştiind unde, dar în paza Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi spre păstrarea credinţei celei pravoslavnice a Sfinţilor Părinţi de la cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice.

Vă rog să vă grijiţi de un alt stareţ la schitul acesta, de vreme ce eu voi ieşi de aici pentru totdeauna”.

Al lui Hristos slujitor, Glicherie Tănasă (Notă: Documentul original al acestei epistole fiind deteriorat, conţinutul parţial al acesteia a fost reconstituit prin informaţii culese prin viu grai).

Anul 1926. Relaţia de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte După necazul din 1924 care privea schimbarea calendarului, era de aşteptat ca aceasta să atragă după sine multe abateri canonice, osândite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. În cadrul Sinodului ecumenic de la Niceea s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuirii Paştelui şi anume: 1) Paştele trebuie sărbătorit întotdeauna după primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară - 21 martie); - 75 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

2) Paştele nu se cade a se sărbători în aceeaşi zi cu evreii; 3) Paştele nu trebuie să se ţină niciodată mai înainte de primăvăreasca isimerie, ci după cea dintâi lună plină a lui martie, care va fi după echinocţiu; 4) Paştele să se ţină în cea dintâi Duminică, care va fi după luna plină a lui martie (Pidalion). În anul 1926, hotărârea Sfântului Sinod de a prăznui Sfintele Paşti, cu 13 zile înainte, adică după calendarul gregorian, a cauzat o mare tulburare în Biserica Ortodoxă Română. Prin această decizie, au fost încălcate o parte dintre condiţiile impuse de Sfinţii Părinţi referitoare la calculul acestei sărbători. În acest an, 1926, patriarhul Miron Cristea a dat ordin ca toate bisericile şi mănăstirile din România să serbeze Paştile odată cu catolicii, adică separat de hotărârile Sfinţilor Părinţi.

Astfel se trecea cu vederea una dintre cele mai importante hotărâri Ortodoxe referitoare la Pascalie, pentru care canonul zice: „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta Sărbătoare cea Mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de Biserică, de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni.

Iar, dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, sau presbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul Sinod din data de acum, străin de Biserică l-a judecat. Ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu” (canonul 1, Antiohia Siriei, la anul 341).

Este ştiut că în anul 1926, luna plină a fost nepascală, la 13 martie (stil vechi). S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună plină, care a fost la 12 aprilie (stil vechi), când luna plină (a lui - 76 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

martie) a fost pascală. La această dată, evreii au sărbătorit Paştele.

Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima Duminică de după ziua în care a fost luna pascală) până la 19 aprilie (stil vechi), când au serbat Paştele după pascalia şi calendarul iulian.

Tulburările au început în acest an, când Paştele a căzut după calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai. În acest an Biserica Ortodoxă Română a oficiat Paştele la data de 22 martie (stil vechi) - 4 aprilie (stil nou) adică înaintea Paştelui evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii, ţinând cont numai de scara pascală, 22 martie - 25 aprilie, dar nu şi de luna pascală. Biserica Ortodoxă Română s-a trezit într-o situaţie liturgică, fără precedent în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştele complet izolată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă abatere se adăuga şi încălcarea canonică, în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şi cu atât mai puţin după Paştele creştinilor.

După rezoluţiile congresului de la Constantinopol din 1923, trebuia ca data Paştelui să fie fixată tot după calendarul iulian, însă lucrul acesta nu s-a respectat în acest an, 1926. La Sfintele Locuri, Sfânta Lumină a venit după vechiul calendar iulian, aşa cum se întâmplă dintotdeauna, lucru care a ruşinat foarte mult ierarhia bisericească din România, pusă în situaţia de a vedea prăznuindu-se Paştele de două ori într-un an.

Pentru aceste grave abateri canonice, părintele Glicherie s-a dezis de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române devenită de acum schismatică. Şi-a strâns în jurul său ucenicii de la schitul Pocrov şi le-a comunicat intenţia de a abandona conducerea schitului, pentru a se retrage în pustie, rupând orice legătură cu Sinodul căzut sub condamnarea canonică a Sfinţilor Părinţi.

Cu durere în suflet, părintele Glicherie se despărţea acum de ucenici, de frumuseţile acelor aşezări înduhovnicite prin rugăciuni şi evlavie către Dumnezeu. Însă mai mult îl durea faptul că pe calea mărturisirii pe care el şi-o alesese, chiar atunci când era mai multă nevoie să se spună adevărul, ucenicii săi alegeau tăcerea. Dintre cei 12 ucenici de la schitul Pocrov, l-a urmat pe drumul crucii numai părintele David, ierodiaconul din mănăstirea Neamţului, care venise - 77 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cu el la Pocrov în 1923. Amândoi au părăsit schitul, despărţindu-se de ceilalţi părinţi împreună-nevoitori în cele dumnezeieşti, care făgăduiau că peste puţină vreme vor lua şi ei o decizie asupra vieţii lor.

Mulţi călugări din mănăstirea Neamţului au ales şi ei calea pustiei. Marile mănăstiri, altădată neîncăpătoare, deveneau peste noapte aproape nelocuite. La apelul ierarhilor sinodali, jandarmeria şi-a încins forţele şi a demarat acţiunea de arestare a călugărilor fugari. Unii au fost prinşi şi readuşi în mănăstirile de unde au fugit, alţii au fost ucişi şi abandonaţi în pădure. Curajul acestor noi mucenici ai credinţei a întărit viaţa monahală şi nu a lăsat ca adevărul ortodoxiei să fie uitat în negura vremurilor apostate. Pilda acestor călugări ce urmau sfatul Mântuitorului, de a mărturisi pentru numele Său întru această lume, era dusă cu străduinţe grele ce mergeau până la jertfă. În vara anului 1926, mai mulţi părinţi, printre care se număra şi părintele ieromonah Pamvu împreună cu fraţii lui după trup, monahii Galaction şi Veniamin, părăseau mănăstirea Neamţului, tot din pricina schimbării calendarului. Aceştia, pentru a nu fi depistaţi de jandarmerie, au rătăcit multă vreme ascunşi prin gospodăriile creştinilor ce ţineau vechiul calendar. În această vreme, părintele Glicherie şi părintele David s-au stabilit într-o pustie denumită Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla, unde au săpat un bordei în pământ, întocmind un paraclis pentru rugăciune şi o altă încăpere pentru locuit.

Alţi călugări şi clerici, precum ieroschimonahii Varuh şi Zosima au ales calea către Sfântul Munte, retrăgându-se din faţa celor ce îi urmăreau spre a fi readuşi în mănăstire. Aceşti doi cuvioşi au reprezentat puntea de legătură a comuniunii de mărturisire a dreptei credinţe între creştinii din România, ce se alăturau părintelui Glicherie şi monahii din Sfântul Munte, ce constituiau pe atunci Liga Zeloţilor (râvnitorilor pentru dreapta credinţă). În Muntele Athos, părintele Arsenie Cotea întemeiase la începutul lui 1926 „Liga Zeloţilor” formată dintr-un număr de 450 de monahi athoniţi, gata pentru apărarea ortodoxiei împotriva inovaţiei calendariste, văzută ca un început al punerii în practică a ereziei ecumenismului. Comunitatea adevăraţilor creştini ortodocşi din Gre- 78 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cia s-a alăturat zeloţilor aghioriţi conduşi de părintele român Arsenie Cotea, în lupta lor de rezistenţă împotriva încercărilor de subjugare a Ortodoxiei.

După anul 1926, situaţia a devenit mai anevoioasă, atât pentru călugării şi creştinii râvnitori din România, aflaţi sub conducerea părintelui Glicherie, cât şi pentru zeloţii din Muntele Athos. Suferinţa acestor mărturisitori ai Ortodoxiei era transformată în bucurie prin puterea nădejdii lor, ce se năştea din credinţă. Biserica Ortodoxă Română din acea vreme era răpusă de un cancer canonic, moral şi intelectual. Canonicitatea sau necanonicitatea, dreapta credinţă sau abaterea de la dreapta credinţă, toate acestea nu erau numai simple opinii, ci realităţi obiective, concrete care făceau ca Biserica Ortodoxă să se împartă în două, adică între credincioşi adevăraţi şi impostori investiţi cu ranguri clericale şi aşezaţi în vârful Bisericii prin controlul şi puterea statului antireligios.

Anul 1926. Reacţii obiective ale presei asupra calendarului şi pascaliei ortodoxe Ca niciodată într-o ţară majoritar ortodoxă, în acest an mulţi credincioşi şi călugări erau obligaţi să pătimească din pricina cruzimii jandarmilor, angajaţi în acţiuni violente la apelul sinodalilor din Biserica Ortodoxă Română. Creştinii refuzau să mai meargă la slujbele din bisericile de pe stil nou, pentru faptul că preoţii le propovăduiau un alt adevăr decât cel de până atunci.

Foarte sensibil la reacţiile poporului, filosoful Nae Ionescu, redactor la ziarul Cuvântul, făcea referire la problematica legată de calendarul bisericesc, notând astfel: „Un sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute de oameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului cultelor şi prin care creştinii cer ministerului să-i lase să-şi prăznuiască sărbătorile după stilul vechi… Petiţia este tipărită, ceea ce însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în ţară.

- 79 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Mi se afirmă că acţiunea împotriva noului calendar are impunătoare proporţii. Treizeci de comune din acel colţ de Moldovă nu mai merg la biserică pentru că preoţii slujesc după noua orânduială a Sfântului Sinod. Unii din ei se duc Duminica, dar lucrează în zilele de sărbătoare după stilul nou. Alţii ocolesc biserica chiar în zilele de Duminică pentru că... se calcă legea. Asta însemnează că nici până astăzi opera de lămurire a credincioşilor, pe care am cerut-o stăruitor în urma neîndemânaticei reforme a calendarului şi care, pe alocurea, a fost chiar iniţiată, nu şi-a făcut efectele...

La Ministerul Cultelor, unde Ieroschimonahul Pamvu Hoisu am fost să mă interesez de chestiunea agitaţiei pe tema calendarului - agitaţie pe care marea majoritate a publicului o socotea închisă - mi s-a lămurit că asemenea petiţii, ca cea de care scriam în numărul de ieri şi prin care se cerea, nici mai mult nici mai puţin decât dreptul de a prăznui sărbătorile după vechea aşezare - sunt cu zecile depuse la minister; iar semnăturile sunt până acum mii.

Aşa fiind, noi trebuie să constatăm că, în faţa caracterului grav al acestor întâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de sus pentru a se drege ceea ce mai poate fi dres (…). Omul purtător al petiţiei, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşezarea prăznuirii Sfintelor Paşti reduce până la desfiinţare Postul Sfinţilor Petru şi Pavel. „Ne-a tăiat Postul Sfinţilor Apostoli, domnule profesor. Apoi, aşezare e asta, ori stricare de lege?”…

De ce se tem anume creştinii? De păcatul de a prăznui sărbătorile împărăteşti şi pomenirea sfinţilor Bisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse ca indicate de Biserica Dreptcredincioasă.

- 80 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Să presupunem, măcar pentru un moment că teama lor ar fi fondată. Şi că, în adevăr, noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotriva Ortodoxiei. (…)

Sorţii au căzut… Vom dovedi aci, în zilele următoare, că punctul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştelor este o aberaţie, condamnată în chip lămurit de Predanie… Stă deasupra puterilor minţii să înţelegem drumurile ascunse ale lui Dumnezeu, care ne-a trimis această grea încercare. Dar e o datorie a noastră, de mărturisitori ai dreptei credinţe, să punem în faţa credincioşilor, în toată grozăvia ei, fapta care vesteşte deja domnia Antihristului”.

Un alt filosof, Mircea Vulcănescu, tot în paginile jurnalului, Cuvântul, în articolul denumit Prolog de polemică, nota astfel: „(...)

Există însă altceva: există un mănunchi de adevăruri mărturisite de Sfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici, de Părinţii şi unii scriitori bisericeşti şi de mulţimea episcopilor şi patriarhilor Bisericii - adevăruri nealterate şi nealterabile în veac şi care se pot deosebi uşor de „celelalte” cu ajutorul dreptarului: să fi fost mărturisite de toţi, pretutindeni, în toate vremurile. Aceste adevăruri sunt demult cristalizate în: decizii dogmatice, în canoane, în epistole, în tratate, în monografii, etc. Şi cine le mărturiseşte (chiar de ar fi el mic şi sărac) rămâne în Biserică. Iar cine se abate de la ele, fie el preot, episcop, sinod, sau „înger din cer”, anatema este. Recunoaştem că, pentru a putea înţelege aceste lucruri, este nevoie de bun simţ şi cultură teologică. Altfel vorbim de adevărul lui Stan, Bran ori Ivan, iar nu de un adevăr bisericesc.” În polemica purtată în presă pe seama schimbării calendarului, şi mai ales în articolul denumit Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (II) şi (IV), redactorul Mircea Vulcănescu nota în numele poporului ortodox: „Asupra naturii calendarului bisericesc şi a pascaliei răspundem: A. „Dacă într-adevăr problema nu aparţine „patrimoniului nostru bisericesc”, ci este o problemă „numai ştiinţifică”, atunci nu Sinodul are căderea să se pronunţe. În asemenea materie nu recunoaştem altă autoritate decât competenţa şi alt instrument de convingere decât argumentul. Şi între noi mirenii, sunt oameni cu studii de matematici şi cu brevete în mecanica cerească. În tot cazul, suntem mai - 81 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

pregătiţi decât membrii Sinodului. Şi atunci, ştiut fiind că mireanul nu datorează ascultare episcopilor decât în chestiunile bisericeşti, ameninţarea cu afurisania prevăzută de canonul 64, Sinodul al VI-lea Ecumenic apare deplasată.

B. Noi pretindem însă că problema pascaliei şi „calendarul bisericesc” sunt o problemă bisericească şi că elementele lor aparţin „patrimoniului bisericesc”, pe care mirenii au dreptul şi datoria să-l apere împotriva oricărei pofte de schimbare. Şi iată de ce. „Înşurubând” calendarului „păgân” sărbătorile noastre şi fixe şi mobile, pentru noi, creştinii, „calendar bisericesc” înseamnă o înlănţuire de sărbători - ca să fim în tonul P.S. Vartolomeu: un şirag de perle, de mărimi diferite, fiecare perlă fiind aşezată într-un anumit loc, pentru anumite consideraţiuni, tradiţia bisericească de până astăzi sfinţind această ordine nezdruncinată… Paştile cele sfinţite însă, Paştile cele mari, Paştile Domnului trebuie să se serbeze aşa fel, încât să fie respectată tradiţia Bisericii Ortodoxe de pretutindenea, care cere ca: 1) să nu se serbeze o dată cu paştile evreilor; 2) să se serbeze după paştele evreilor; 3) să se serbeze totdeauna în zi de Duminică; 4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.”

Noi am rămas la părerea pe care P.S. Vartolomeu o avea asupra acestei chestiuni în anul 1923, şi anume: sărbătorirea paştelor evreieşti trebuie neapărat întotdeauna, să aibă loc înainte de sărbătorirea Paştelor creştineşti. Iată ce scria P.S. Vartolomeu în 1923, în calitate de raportor al chestiunii: „...Cum se va lăsa deoparte consideraţia din Învăţătura Sfinţilor Apostoli, cartea a V-a, capitolul al VII-lea după care paştele evreieşti, nefiind decât o umbră şi un simbol premergător al Paştilor creştineşti, va trebui, ca atare, să se serbeze totdeauna mai înainte de el, întrucât mielul pascal al evreilor nu e decât simbolul premergător al Mielului Hristos, cel prezis de profeţi?” (vezi: „Biserica Ortodoxă Română”, s. II, anul 42, nr. 1 (514), pag. 33-35, 1924).

P.S. Vartolomeu arată toate necazurile ce ar decurge din rămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia.

După vechiul nostru „calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar putea - 82 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

întâmpla în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii? Să renunţe la reforma calendarului sau la pascalia Ortodoxă? Altă ieşire nu există. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite. Renunţând la pascalie, acest tezaur e călcat în picioare. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală?...

Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a, a Aşezămintelor Apostolice: „Precum însă oaia care nu ascultă de Păstorul cel Bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţa, încât o va înghiţi”.

Anul 1927. Vedenia din pustie a părintelui Glicherie În pustia de la Râpa lui Coroi, cei doi părinţi Glicherie şi David duceau o viaţă foarte grea, îndurând frigul şi foamea. Dormeau pe frunze şi iarbă uscată în acel mic bordei şi doar rareori gustau puţină hrană pentru a-şi întări trupul. Câteodată, mai treceau pe la ei nişte creştini, care ştiau unde erau ei adăpostiţi. Doar aceştia le mai aduceau puţină hrană, temându-se ca nu cumva să fie văzuţi de cineva, care ar fi putut anunţa autorităţile, care îi urmăreau, la porunca episcopului Nicodim Munteanu. În această singurătate, ei obişnuiau să-şi găsească de lucru.

După ce şi-au săpat paraclisul de rugăciune şi cămara de locuit, cutreierau pădurile ca să culeagă bureţi, singura lor sursă de supravieţuire. Fierbeau bureţii sau îi uscau la soare şi aşa îşi pregăteau hrana pentru iarnă, nădăjduind să le ajungă până ce vor încolţi urzicile. În mijlocul fiarelor pădurii, părinţii pustnici erau prieteni cu toate vietăţile sălbatice.

Iarna anului 1927 a fost foarte grea, iar lupii şi urşii din pădure coborau prin sate şi sfâşiau oameni şi animale. La bordeiul părinţilor pustnici, lupii şi urşii se apropiau cu blândeţe, lepădând năravul de fiară. Pe cât de blânde se arătau fiarele din pădure, pe atât de necruţătoare erau gândurile lăuntrice din sufletul părintelui Glicherie, cuprins de mari frământări sufleteşti. Noaptea, după îndelungate - 83 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

rugăciuni, îl chinuiau grele gânduri. Cum se face – îşi spunea el – că în ţara noastră, atât de mulţi preoţi cu înaltă învăţătură teologică şi o mulţime nenumărată de intelectuali, părăsesc vechiul calendar bisericesc, pe care l-a păstrat poporul cu scumpătate din strămoşi, aşa cum l-au lăsat Sfinţii Părinţi şi eu să nu fac la fel ca ei? Eu să rămân pe stil vechi numai cu câţiva creştini şi puţini călugări fugiţi de prin mănăstirile lor? Oare nu greşesc eu în faţa lui Dumnezeu?

Era pe la începutul anului 1927, când, din pricina frigului şi a viscolului din pustie, nopţile lui februarie li se păreau fără de sfârşit.

Mari troiene acopereau poteca ce ducea spre satul adumbrit în depărtări. Nimeni nu mai urcase la ei de multă vreme. Bureţii adunaţi din vremea acelei toamne târzii erau gata de demult.

Acum, toată hrana lor erau câţiva pumni de fasole. Se mângâiau şi ei, gândindu-se la marii călugări ai pustiei, care poate nici atât nu aveau. Începuseră să numere boabele de fasole una câte una, să le împartă pe zile, pentru a le ajunge până la praznicul Învierii Domnului.

Totul era alb în acea pustie. Din când în când, erau vizitaţi de câte o vulpe sau vreun mistreţ. Iarna destul de grea lăsa fiori de gheaţă peste crengile copacilor, pe când viscolul din sufletul părintelui Glicherie aduna tot mai mulţi fiori de neîncredere şi întristare a sufletului. Târziu, în una din nopţile lui februarie, când gândurile îl obosiseră, părintele Glicherie a avut o minunată vedenie în chipul acesta: se făcea că de la Apus s-a ridicat un nor foarte întunecat, ce căuta să acopere lumea întreagă şi venea cu furie spre răsărit, clocotind ca un balaur. În faţa acestui nor se iscase o năpraznică furtună, ce purta un lanţ negru ca păcura, pe care se arătau cruci negre; lumea toată era înfricoşată. Dar privind spre Răsărit, se vedea venind dintr-acolo, un alt nor alb ca zăpada, strălucind ca aurul şi înaintea lui era un lanţ, însă unul de aur, pe care erau agăţate multe cruci aurite. Privind spre norul de la Răsărit, s-a arătat acolo un sobor de arhierei, pornind deasupra acelui nor şi îmbrăcămintea lor strălucea ca aurul. Într-un loc anume, norul de la Răsărit s-a ciocnit cu cel de la Apus. Norul de la Apus s-a prăbuşit, iar în locul lui s-a întins o mare de apă ce a - 84 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cuprins tot pământul.

Peste valurile acestei mări plutea singur, părintele Glicherie, înotând şi luptându-se din greu cu valurile năpraznice.

Cuprins de deznădejde, cuviosul a început să plângă cu amar, dar în faţă i-a apărut un chip de călugăr, ce călca pesPeşteră la Râpa lui Coroi te apele acelei mări, având înfăţişarea Domnului nostru lisus Hristos, iar faţa Lui strălucea ca soarele. Când s-a apropiat Mântuitorul de părintele Glicherie, care se simţea cufundat până la piept, părintele I-a sărutat picioarele.

Atunci Mântuitorul, în chip de călugăr, S-a aplecat şi apucându-l de mână, i-a zis: „Dacă ai văzut acestea toate, mergi de spune în lume că aproape este sfârşitul!” şi îndată S-a făcut nevăzut. În clipa aceea s-a stins şi imaginea cu apa mării, iar părintele deschizând ochii încerca să înţeleagă ce ar vrea să însemneze visul acela.

Era şi acesta un alt semn prin care Dumnezeu îl încredinţase despre adevărul de credinţă, ce avea să-l mărturisească de-a lungul vieţii. O vreme, părintele Glicherie nu a putut vorbi despre această vedenie, însă mai târziu, a mărturisit-o cu lacrimi în ochi către părintele David.

- 85 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1927. Un adevăr puţin cenzurat despre patriarhul Miron Cristea la Sfintele Locuri Notă: Consemnăm aici, încă de la început, că cenzura bisericească de după anul 1924, a dosit după cortina iresponsabilităţii mai multe adevăruri, iar acolo unde nu au putut să le şteargă în totalitate, a prezentat adevărul cu o altă faţă, plăcută mai mult oamenilor politici decât celor duhovniceşti.

În vreme ce mulţi călugări sihăstreau prin munţii Carpaţi, de teama jandarmilor care erau pe urmele lor, iar alţii stăteau ascunşi prin locuinţele creştinilor, prăznuirea Învierii Domnului la o dată anticanonică şi numai în România, a avut un ecou trist peste hotare şi până la Ierusalim.

Ca urmare a acestor evenimente tulburătoare din Biserica Ortodoxă Română, patriarhul Miron Cristea a fost convocat la Ierusalim, la o întrunire cu patriarhul Damianos. Este important de notat că cenzura bisericească de atunci a ocolit adevărul şi a prezentat invitaţia patriarhului Miron Cristea la Ierusalim, ca pe o vizită oficială de prietenie.

Cunoscând motivul pentru care era invitat la Ierusalim, patriarhul Miron Cristea s-a oprit mai întâi pe la fraţii lui de lojă (patriarhul Vasile din Constantinopol, mitropolitul Hrisostomos al Atenei şi patriarhul Meletios al Alexandriei), aşa cum o mărturisea în relatările sale. Motivul pentru care s-a oprit mai întâi pe la aceştia ţinea de anumite sfătuiri asupra chestiunii datei Paştelui din România, din anul 1926, ce urma a fi discutată la Ierusalim. Scopul real al vizitei patriarhului Miron Cristea la Ierusalim a fost divulgat de către patriarhul Damianos, abia trei ani mai târziu (1930), când părintele Glicherie se afla spre închinare la Sfintele Locuri.

La 24 septembrie 1924, patriarhul Ierusalimului se afla în vizită în România, ocazie în care Miron Cristea încredinţa în auzul tuturor că se va dovedi un adevărat străjer al Ortodoxiei. La acea vreme, el mărturisea că „a trebuit să ducem lupte grele pentru păstrarea învăţăturilor creştine în originalitatea lor ortodoxă”. Scopul vizitei patriarhului Damianos în România era acela de întărire a relaţiilor între Bisericile Ortodoxe în lupta contra inovaţiilor născocite la Constan- 86 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

tinopol. Discuţiile purtate între patriarhul Damianos şi Miron Cristea s-au dorit a fi ca o reînnoire a făgăduinţelor de a păstra dreapta credinţă, dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe chiar şi cu preţul jertfei.

La scurtă vreme după plecarea patriarhului din România, biruit de ambiţii lumeşti, Miron Cristea a încălcat legea lui Dumnezeu şi făgăduinţele lui de altădată şi, în schimbul rangului de patriarh, a acceptat să schimbe vechiul calendar liturgic iulian cu cel astronomic al papei de la Roma.

Mai mult, tulburările bisericeşti create în anul 1926, prin hotărârea unanimă a Bisericii Ortodoxe Române, compromisă canonic, de a prăznui Paştele în aceeaşi zi cu catolicii şi chiar înaintea paştelui jidovesc, au făcut ca nemulţumirea patriarhului Damianos să aibă un larg ecou şi în România. Din aceste motive, un an mai târziu, patriarhul Miron Cristea era invitat la Ierusalim pentru noi discuţii pe temeiuri canonice şi dogmatice ortodoxe, cât şi pentru a da explicaţii pe seama datei Paştelui din anul 1926.

Iată câteva din cele relatate de patriarhul Miron Cristea, prin care el însuşi mărturisea despre prietenia între el şi ceilalţi arhiepiscopi apostaţi: „Precum am avut cinstea să vă împărtăşesc în şedinţele trecute ale Sfântului Sinod, am pornit din Bucureşti, după ce mai întâi am făcut rugăciuni pentru călătorie, Duminică, 22 mai, la orele 14, iar în seara aceleeaşi zile m-am îmbarcat la Constanţa pe vaporul „Dacia”, care pornea în cursă spre Constantinopol - Pireu Alexandria.

Programul meu de călătorie era ca, în drum spre Sfântul Mormânt, să fac vizite patriarhului Vasile din Constantinopol, mitropolitului Hrisostomos al Atenei şi patriarhului Meletios al Alexandriei (Vasile al Constantinopolului era locţiitorul lui Meletie Metaxakis, încă din 1924 şi continuator al operei masonice a acestuia; mitropolitul Hrisostomos al Atenei era şi el un mare simpatizant al papei de la Roma; Meletios al Alexandriei era cel care înfăptuise reforma calendaristică în Constantinopol şi care prin presiuni politice, după ce a fost izgonit din Constantinopol a ajuns patriarh în Alexandria, n.ed.).

- 87 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Fidel acestui plan, m-am oprit la Constantinopol două zile şi alte două zile la Atena (25 - 26 mai). Apoi, după o călătorie de două nopţi şi o zi printre insulele greceşti şi apele albastre ale Mediteranei, sâmbătă dimineaţă, 28 mai, vaporul „Dacia” şi-a făcut apariţia în portul Alexandriei Egiptului. De aici, Duminică, 29 mai, la ora 12, am plecat cu trenul spre Cairo şi de acolo, pe Canalul de Suez, spre Ierusalim, unde am ajuns luni, 30 mai, la ora 9 dimineaţa.

Ajungem la Piatra Sfintei Ungeri, unde facem prima rugăciune şi metanie, cu sărutarea locului. Am vizitat pe guvernatorii Palestinei Ierusalimului, am primit vizitele reprezentanţilor puterilor străine din Ierusalim, afară de turci, ale căpeteniilor tuturor cultelor, ale delegaţiilor clerului armean, copt, abisinian, luteran, anglican etc (iată cu ce fel de eretici stabilea Miron Cristea relaţii de cooperare, n.ed.). Peste toate acestea, am căutat mă interesez personal şi nemijlocit de situaţia în care se află acum Patriarhia din Ierusalim de posibilităţile şi interesele pe care Ortodoxia le poate avea la Sfintele Locuri, special de ce am putea face acolo pentru ţara noastră.”

Foarte nemulţumit de atititudinea tranşantă a patriarhului Damianos, reîntors în România patriarhul Miron declara: „Dacă în trecut oarecare dezinteresare nu prezenta nici un inconvenient pentru patriarhia de aici, azi lucrurile sunt cu totul schimbate (...).

Toate bisericile şi toate locurile mai însemnate şi din provincie sunt în mâna călugărilor greci (de aici se vede dispreţul patriarhului Miron Cristea faţă de Ortodoxie, căci călugării greci erau ortodocşii n.ed).

Biserica Ortodoxă peste tot şi patriarhia aceasta îndeosebi trebuie să împrumute metodele practice de lucru ale altor confesiuni prospere (adică eretice, n.ed.)”.

Se pare că, de data aceasta, nici măcar patriarhul Damianos nu a mai putut avea vreo influenţă pozitivă, favorabilă Bisericii Ortodoxe, asupra patriarhului Miron Cristea. Şi, dacă judecăm după cuvintele lui cu care descrie călătoria de la întoarcere, spunând că „la înapoiere am străbătut acelaşi drum pe care ne-am dus” este clar că, trecând pe la confraţii lui de mărturisire neortodoxă - arhiepiscopii mai sus menţionaţi - a dat raportul acestora în legătura cu discuţiile sale cu patriarhul Damianos. Se pare că de aici s-a născut ideea unei - 88 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

repetări de situaţie, cu referire la data pascală şi pentru anul 1929.

Probabil gândeau: dacă şi în 1929 vom face Paştele la fel sau chiar mai rău, ce va mai spune patriarhul Damianos?

Anul 1927. Părinţii Glicherie şi David călătoresc spre Sfântul Munte Athos După evenimentele tulburătoare din Biserica Ortodoxă Română, părinţii Glicherie şi David au hotărât să cerceteze mai amănunţit chestiunile de credinţă cu care se confruntau. Astfel, cei doi au hotărât să părăsească pustia şi să mergă pentru o perioadă de timp în Sfântul Munte, alături de ieroschimonahii Varuh şi Zosima, cu care legaseră o sfântă prietenie întru Hristos de mai multă vreme. Cei din urmă se aflau în Sfântul Munte încă din 1924, plecând din mănăstirea Sihăstria din pricina schimbării calendarului. În primăvara anului 1927, prin intermediul unor creştini, părintele Glicherie a primit o scrisoare de la ieroschimonahii Varuh şi Zosima, în care se încredinţa că Bisericile din Sfântul Munte au respins cu desăvârşire calendarul astronomic gregorian. Mai mult, s-a dovedit şi faptul că Bisericile de aici nu-l mai pomenesc la rugăciune pe patriarhul schismatic al Constantinopolului, ce mijlocise introducerea noului calendar. La scurtă vreme, părinţii Glicherie şi David au decis să meargă în Sfântul Munte, unde să petreacă o vreme sau poate pentru totdeauna. Decizia şederii lor temporare sau definitive era să fie pronunţată de Maica Domnului.

Bani necesari pentru drum nu aveau, însă credinţa lor către Maica Domnului şi ostenelile lor închinate în numele lui Dumnezeu, au dat roade la vreme. Împreună cu părintele David, părintele Glicherie a coborât în acea vară a anului 1927 spre moşiile Mănăstirii Sihla, unde, în taină s-au înţeles cu iconomul mănăstirii să-i primească pentru a cosi o parte din fâneţele care erau mai dosite de văzul lumii. Pentru osteneală au fost răsplătiţi după măsură, iar banii dobândiţi, o parte au folosit-o pentru procurarea paşapoartelor prin intermediul unor creştini cu frică de Dumnezeu, iar altă parte - 89 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

pentru a acoperi costul călătoriei. În toamna anului 1927, cei doi cuvioşi au părăsit pustia şi prin mijlocirea Maicii Domnului se îndreptau spre Sfântul Munte, unde au ajuns după mai multe zile de călătorie. O dată intraţi pe teritoriul monahal al Sfântului Munte, ei au zăbovit la mai multe mănăstiri şi schituri, au vizitat peşterile marilor nevoitori şi pustnici athoniţi, iar unde găseau răgaz şi ascultare îşi povesteau durerile furtunii sufleteşti ce cuprinse Biserica Ortodoxă din România.

O adâncă mângâiere le-a umplut sufletul, văzând multa duhovnicie a cuvioşilor athoniţi, rugăciuni şi slujbe nesfârşite, ziua şi noaptea. În cele din urmă, s-au aşezat la schitul Buna-Vestire, ce aparţinea de marea mănăstire grecească Pantocrator. Cutreierând frumoasele mănăstiri ale Athosului, cuvioşii Glicherie şi David au întâlnit mulţi călugări, fraţi întru Hristos, plecaţi după 1924 din mănăstirile din România, precum Neamţu, Sihăstria, Sihla şi adăpostiţi aici, prin lăcaşurile Maicii Domnului, unde puteau să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu în pravoslavnica credinţă. Aceştia, ca şi părinţii Varuh şi Zosima, abandonaseră mănăstirile din România, din motivul schimbării calendarului.

Schitul Buna-Vestire era unul dintre locurile de refugiu al mai multor cuvioşi, ce altădată sihăstriseră în mănăstirea Neamţului. Aici erau şi cuvioşii Varuh şi Zosima, care cu multă dragoste întru Hristos i-au primit pe părinţii Glicherie şi David, veniţi din România. În micul schit de la Buna-Vestire, călugării români îşi găsiseră un adăpost, aici era locaşul de priveghere îndelungată în ceasurile adânci ale nopţii, în vreme ce de-a lungul zilei braţele lor încercate de multă muncă, trudeau pe moşia mănăstirii Pantocrator.

Toată osteneala lor o închinau Maicii Domnului, iar singura răsplată era un adăpost şi un blid de mâncare. Însă răsplata cea mai mare era acea bucurie sufletescă, ce o trăieşte omul alături de Dumnezeu, atunci când îşi închină Domnului întreaga fiinţă trupească şi sufletească şi, când, pentru numele Domnului şi pentru credinţa Sfinţilor Părinţi, le suferă pe toate, după cum este scris: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12).

- 90 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În scurtă vreme, la mănăstirea Prodromu s-a prins de veste că printre călugării români ce lucrau moşiile mănăstirii Pantocrator, se află şi cuviosul Glicherie din România. În această vreme la schitul Prodromu se afla şi cuviosul român Arsenie Cotea, retras aici, care îl cunoştea pe părintele Glicherie din vremea stăreţiei acestuia la schitul Pocrov.

Bucuros de reîntâlnirea cu părintele Glicherie, cuviosul Arsenie a mijlocit către stareţul mănăstirii, arhimandritul Ioasaf, pentru a-l primi pe părintele Glicherie să slujească Sfânta Liturghie împreună cu el şi ceilalţi slujitori de aici. Din acea zi, stareţul locului l-a sfătuit să rămână la ei, spunând că darul preoţiei i-a fost dat pentru slujba Domnului şi mai puţin pentru alte îndeletniciri omeneşti. Aici, alături de stareţul schitului şi alţi slujitori ai altarului, părintele Glicherie a slujit o lungă perioadă de timp.

De multă mângâiere sufletească s-au bucurat părinţii Glicherie şi David. Părintele Glicherie slujea Jertfa cea fără de sânge în Grădina Maicii Domnului, iar părintele David se ostenea pe moşiile mănăstirii Pantocrator, unde altădată se ostenise şi Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski, înnoitorul vieţii monahale din Moldova.

Multă evlavie şi mare ajutor a aflat părintele David de la icoana Maicii Domnului, zisă „Gherontissa” (Stareţa) din această mănăsIcoana Maicii Domnului Gherontissa „Stareţa” de la mănăstirea Pantocrator, tire, care era frumos îmbrăMuntele Athos cată în argint de către Filaret, - 91 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mitropolitul Moscovei. Ca multe alte icoane ale Maicii Domnului din Muntele Athos şi aceasta era făcătoare de minuni. Se spune despre această icoană că într-o vreme, când stareţul era bolnav, zăcând la pat, acesta a trimis vorbă preotului care slujea Sfânta Liturghie, să termine slujba mai curând şi să vină să-l împărtăşească. Preotul însă nu a ascultat, gândindu-se că va mai trăi până când va termina slujba, şi nu s-a grăbit. Atunci Maica Domnului a grăit din această icoană, spunându-i să asculte cuvântul stareţului. Acesta, înfricoşat, a terminat slujba cât a putut de repede, s-a dus şi l-a împărtăşit pe stareţ, care imediat s-a săvârşit întru Domnul.

La schitul Prodromu, era o atmosferă plină de sfinţenie şi alese trăiri duhovniceşti, rugăciuni de toată noaptea, post şi osteneli nenumărate. Maica Domnului îşi coborâse aici toată binecuvântarea ei.

Icoana Maicii Domnului din acest sfânt lăcaş, numită „Prodromiţa”, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, care numai cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, au fost pentru multă vreme odor de mâgâiere a suferinţelor sufleteşti pentru sihaştrii români printre care acum se numărau şi părinţii Glicherie şi David.

Anul 1928. Tunderea în schivnicie şi întoarcerea în România Mai mulţi călugări români de pe teritoriul României ori aflaţi în Sfântul Munte au hotărât să-i ajute pe credincioşii mireni, pentru ca aceştia să reziste în lupta lor împotriva inovatorilor. În această perioadă, în care adevăraţii păstori lipseau aproape cu desăvârşire, în plină controversă pascală şi calendaristică, grupul de monahi, în marea lor majoritate moldoveni, fii ai fostelor mari lavre monahale, străbăteau munţii şi dealurile, pe poteci ascunse de ochii prigonitorilor, pentru a coborî la sate, unde aveau de îngrijit sufletele suferinde ale credincioşilor mult încercaţi.

Aflaţi în Sfântul Munte de aproape un an, părinţii români Glicherie şi David au înaintat mai multe cereri la Chinotita Athonită (conducerea autonomă a Sfântului Munte), prin care au prezentat - 92 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

situaţia necanonică în care intrase Biserica de stil nou din România după anul 1924, relatând totodată şi soarta precară a multor călugări şi creștini dreptslăvitori care, din motivul schimbării calendarului, s-au îngrădit de Biserica schismatică din România. În acelaşi context, părinţii români făceau apel către Chinotită, ca fie să li se acorde binecuvântare pentru a se stabili definitiv în schitul Prodromu din Sfântul Munte, fie să li se aprobe hirotonia întru arhiereu a unui cuvios preot din Sfântul Munte, care să accepte să meargă în România, pentru întărirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi.

Decizia Chinotitei Sfântului Munte din anul 1928 a fost fără echivoc: hirotonia vreunui arhiereu athonit pentru Biserica noastră nu era cu putinţă, întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit intervenţia unei episcopii străine pe teritoriul canonic şi administrativ al altei jurisdicţii. În schimb, Chinotita Sfântului Munte a sfătuit pe părinții Glicherie și David astfel: „Mergeți în România și țineți aprinsă făclia dreptei credințe a Sfinților Părinți, așa cum ați văzut că se păstrează la noi. Să faceți multă rugăciune la Maica Domnului și ea va rândui pentru Biserica voastră și creștini buni și conducători (ierarhi, n.ed.) ai acesteia. Întoarceți-vă în România și căutați sprijinul unui episcop din Biserica de stil nou. Și dacă veți găsi unul ca acesta, să nu-l primiți mai înainte de a-l judeca după mărturisirea de credință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane (situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”. Tot atunci s-a hotărât tunderea în schivnicie a părinţilor Glicherie şi David, primind schima mare chiar din mâinile părintelui Ioasaf.

Cu această binecuvântare şi cu dorinţa de a fi alături de creştinii păstrători ai vechiului calendar (monahi şi mireni) din România, cuvioşii Glicherie şi David s-au întors în România, unde trebuia să continue lupta de propovăduire a dreptei credinţe şi instituirea unei Biserici după vechiul calendar bisericesc al Sfinţilor Părinţi.

După un an de şedere în Sfântul Munte şi după ce se învredniciseră a trăi alături de cuvioşi cu o îmbunătăţită viaţă duhovnicească, precum părintele Ioasaf de la Prodromu, ieromonahul Ignatie de la schitul Lacu sau un alt Ignatie, fost stareţ al Xiropotamului, spre - 93 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

sfârşitul anului 1928, ieroschimonahul Glicherie şi schimonahul David se întorc în România, retrăgându-se din nou la bordeiul de la Râpa lui Coroi.

Puţin timp mai târziu, s-au alăturat misiunii lor şi cei trei cuvioşi, fraţi după trup: ieroschimonahul Pamvu şi monahii Veniamin şi Galaction, care acum pustniceau şi ei prin pădurile Carpaţilor. Tot pentru a se alătura rezistenţei ortodoxe, ieroschimonahii Varuh şi Zosima revin din Sfântul Munte şi, cu binecuvântarea Chinotitei Athonite, se stabilesc în ascuns în ţinuturile din Moldova. De acum înainte, aveau să înceapă cele mai mari încercări pentru turma lui Hristos. Biserica avea nevoie să continue, şi ea va continua, însă cu preţ de jertfă.

Anul 1928. Un alt semn în favoarea dreptei credinţe În timpul şederii în Sfântul Munte, părintele Glicherie abordase problema calendaristică cu diferiţi duhovnici ai marilor mănăstiri.

Aici lucrurile decurgeau firesc; nimeni nici măcar nu îşi punea problema să schimbe ceva din ceea ce nu se putea schimba de fapt.

Singura mănăstire care îndrăznise să introducă noul calendar fusese Vatoped, iar toţi se gândeau că într-o zi se va întâmpla cu ea aceeaşi minune înfricoşată pe care Maica Domnului o făcuse cu mulţi ani în urmă.

Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al XIlea Bekkos, călugării şi preoţii din Sfântul Munte au fost obligaţi să slujească cu catolicii şi să jure credinţă papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din Athos.

Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor.

Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an, iar cerurile se umpluseră de mucenici. Slăbind în - 94 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

credinţă şi îndemnaţi fiind de diavolul, trei preoţi au acceptat să slujească cu catolicii. În timpul liturghiei slujite împreună cu catolicii, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste toţi cei ce se aflau înlăuntru în acea vreme, iar cei trei călugări ce se lepădaseră de Ortodoxie au pierit sub ruinele bolţii altarului. Acest lucru a fost văzut ca un semn dumnezeiesc de certare asupra călugărilor care primiseră a sluji cu catolicii şi de atunci nimeni nu a mai îndrăznit să cugete împotriva Ortodoxiei. După şapte ani, trupurile celor morţi au fost scoase de sub pământ, iar cele ale latino-cugetătorilor au fost găsite umflate şi urât mirositoare.

Chinotita Athonită a hotărât în anul 1285 ca cei care au fost ucişi de catolici să intre în rândul sfinţilor, făcându-li-se pomenirea la 22 septembrie ca sfinţi mucenici ai Athosului, iar trupurile celor trei călugări care au slujit cu catolicii, au fost multă vreme lăsate pradă păsărilor cerului şi fiarelor, dar nici acestea nu se apropiau de ele.

Acest lucru a fost considerat ca o minune pe care Maica Domnului a arătat-o călugărilor din Sfântul Munte pentru ca aceştia să nu devină vânzători ai dreptei credinţe.

După mai mulţi ani, pentru că erau înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba, iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, Chinotita a poruncit ca aceste stârvuri să fie îngropate în peştera de deasupra mării, iar gura să fie zidită. Mulţi dintre călugării din Sfântul Munte povesteau cu lacrimi în ochi despre acest semn dumnezeiesc despre care în România nu se auzise până atunci.

Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Athos - 95 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1929. Târnosirea primei biserici ortodoxe de stil vechi Creştinii care nu se primiseră schimbarea calendarului erau cuprinşi de o mare întristare. Rămaşi izolaţi duhovniceşte şi fără povăţuitor sufletesc, se simţeau părăsiţi de binecuvântarea şi Darul lui Dumnezeu. Unii dintre ei plecaseră prin pustietăţi doar pentru a nu mai auzi ce „fapte de vitejie” a mai făcut preotul de stil nou din satul lor cu creştinii care ţineau vechiul calendar şi refuzau să meargă la biserica din sat, unde se slujea după noua poruncă a patriarhului, adică după noul calendar.

Era toamna târzie a anului 1928 şi cei doi cuvioşi, Glicherie şi David, abia întorşi din Sfântul Munte, şi-au reparat bordeiul, risipit de gerul iernii şi ploile cele dese de primăvară, rugându-se către Dumnezeu să le trimită puţină hrană, de care erau întrutotul lipsiţi. În acea vreme, nu mai găseau prin pădure decât ghinde cu care se hrăneau mistreţii. Creştinii care altădată purtau de grijă să le mai aducă puţină hrană, acum nu ştiau că cei doi părinţi s-au întors la bordeiul din pustie. Un pumn de ghindă fiert într-o căniţă mică de tablă, era pentru ei hrana unei zile. Aşa au dus-o mai multă vreme, până când Dumnezeu a rânduit pentru ei o schimbare.

Doi dintre acei mulţi creştinii nevoiţi să stea mai mult ascunşi prin munţi din pricina prigoanei - Ioan şi Mihai Urzică, au rătăcit cu tur-mele până prin acele locuri pustii, numite Râpa lui Coroi. Aceşti doi păstori credincioşi erau fiii lui Nicolae Urzică, ce fusese călugărit în mănăstirea Neamţ cu numele de Ghenadie. Descoperind bordeiul care tocmai părea refăcut de curând, au înţeles că cineva locuieşte acolo. Prin câteva semnale şi-au chemat câinii, care făceau acum zarvă mare în liniştea pustiei. Înlăuntru, părinţii Glicherie şi David erau la rugăciune. După lătratul câinilor, au cunoscut că sunt păstori cu turmele şi ieşind, au văzut pe cei doi creştini, Ioan şi Mihai Urzică, în faţa bordeiului, sprijiniţi în toiegele lor păstoreşti şi aşteptând să vadă vreo mişcare.

Cei doi i-au cunoscut pe cuvioşii despre care se vorbea în toată Moldova cu bucurie, deşi pe şoptite, şi s-au închinat înaintea lor. S-au - 96 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

bucurau sufleteşte şi au început să spună că sunt fiii monahului Ghenadie de la mănăstirea Neamţ, trecut la Domnul de mai multă vreme. Şi, înşirând vorbă după vorbă, şi-au spus toate suferinţele şi ispitele ce s-au întâmplat în satul lor, Vânătorii de Neamţ, după schimbarea calendarului. Se tânguiau că nu are cine le boteza pruncii, că tinerii se cunună doar cu binecuvântarea părinţilor, mărturisirea păcatelor nu o mai făcuseră de mai mulţi ani, iar la preotul de pe nou nici nu se punea problema să meargă.

Spre seară, întorşi cu turmele spre sat, cei doi păstori au dat de ştire creştinilor care ţineau în taină adevărata credinţă, despre tot ceea ce s-a întâmplat în acea zi. A doua zi, mai înainte de revărsatul zorilor, un grup de creştini în frunte cu păstorii Ioan şi Mihai Urzică, au luat fiecare ce bucate au găsit pe la casele lor - brânză, făină, pâine, lapte, cartofi, pornind spre pustia de la Râpa lui Coroi. Îşi puseseră în gând să îi roage pe cei doi părinţi să se coboare în satul lor, pentru a le săvârşi slujbele bisericeşti de care aveau mare nevoie. Ajunşi la bordeiul din pădure, ei s-au plâns părintelui Glicherie de necazul lor. Văzându-i atât de lipsiţi duhovniceşte, cuviosul a simţit că acest lucru este din rânduiala lui Dumnezeu, care voia ca el să poarte de grijă sufletelor acestor orfani, cu toate că atunci erau vremuri foarte primejdioase pentru creştinii din acele ţinuturi.

Dacă preotul de pe nou ar fi aflat de existenţa lor, cu siguranţă ar fi anunţat jandarmii şi i-ar fi arestat pe toţi. Dar trebuia să se facă voia Domnului. Trebuia ca Biserica Ortodoxă de Răsărit să îşi continue existenţa, iar oamenii să se mântuiască în sânul ei. Era o datorie sfântă şi o poruncă primită la plecarea din Sfântul Munte, din partea Chinotitei.

De aici înainte, pentru cei doi cuvioşi aveau să înceapă marile ispite sufleteşti, războiul cu diavolii şi cu oamenii cei răi, prin care lucrau duhurile cele căzute. La cererea creştinilor, cei doi pustnici coborau noaptea în sat, săvârşeau dumnezeieştile slujbe, iar spre ziuă urcau din nou la bordeiul din pustie. Această rânduială a ţinut toată vremea postului Naşterii Domnului a anului 1928. În cea mai mare taină, oamenii erau mărturisiţi, pruncii erau botezaţi, tinerii cununaţi, fără ca autorităţile şi preotul din sat să prindă de veste. La praznicul Naşterii Domnului, părintele Glicherie - 97 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

avea în gând să slujească Sfânta Liturghie, ca să-i poată împărtăşi pe creştini, însă nu a reuşit. Era nevoie să sfinţească undeva o cămăruţă, să o amenajeze încât condiţiile să fie prielnice pentru slujire. La praznicul Botezului Domnului după vechiul calendar, în anul 1929, părinţii Glicherie şi David au hotărât să treacă peste toate primejdiile şi să coboare în sat pentru sfinţirea apei.

Această îndrăzneală, atât de măreaţă întru numele lui Dumnezeu, nu a putut să o sufere nici diavolul, nici oamenii înfrăţiţi în fapte şi în cuget cu el. Pentru aceasta, după ce preotul satului a aflat despre acest lucru, a chemat un grup de jandarmi, au urcat împreună până la Râpa lui Coroi şi, în vreme de noapte, au stricat bordeiul iar pe cei doi cuvioşi, Glicherie şi David, i-au arestat.

După ce i-au coborât la postul de jandarmi din comuna Vânători, unde au fost batjocoriţi cu răutate, i-au dus pe jos până la TârguNeamţ şi apoi la legiunea de jandarmi din Piatra-Neamţ, unde au şi fost trimişi în faţa tribunalului. În urma declaraţiilor, părinţii au fost repuşi în libertate, fără a li se găsi vreo vină pentru motivul retragerii lor în pustie şi a sfinţirii apei în localitatea Vânători la data de 6 ianuarie 1929.

Reîntorşi la Râpa lui Coroi, cei doi s-au ostenit din nou pentru a-şi repara bordeiul aproape dărâmat de răutatea jandarmilor, continuându-şi apoi rânduiala de rugăciune neschimbată, întocmai ca la mănăstire. La începutul Postului Mare din anul 1929, unii locuitori din comuna Vânători-Neamţ au urcat din nou la Râpa lui Coroi şi l-au luat pe cuviosul Glicherie cu dânşii, pe la casele lor ca să le slujească diferite ierurgii şi să-i mărturisească.

Părintele Glicherie a poposit la locuinţa credinciosului Ion Urzică, în a cărui curte se afla o casă bătrânească nelocuită de multă vreme.

Ea fusese a părintelui Ghenadie, tatăl credinciosului Ioan Urzică.

Părintele Glicherie a sfinţit o cameră din această casă şi a transformat-o într-un paraclis, ce a rămas multă vreme singurul loc de rugăciune şi adăpost al monahilor şi mirenilor păstrători ai vechiului calendar.

Deseori părinţii Glicherie şi David slujeau noaptea aici Sfânta Liturghie, în cea mai mare taină, cu geamurile acoperite cu pături groase, pentru a nu se putea zări lumina lumânărilor, împărtăşindu- 98 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

i pe credincioşi cu Sfintele Taine şi săvârşind toate slujbele necesare vieţuirii după legea cea dreaptă a lui Dumnezeu.

După anul 1930, sub îndrumarea ieroschimonahilor Glicherie şi Pamvu, creştinii din localitatea Vânători au dărâmat zidurile şubrezite de vreme ale acestui paraclis şi au ridicat, pe noi temelii, zidurile celei dintâi biserici întru care, în dreapta credinţă, se aducea slujbă lui Dumnezeu.

Anul 1929. Un alt Paşte prăznuit necanonic După marile praznice bisericeşti de la începutul anului 1929, presa a început să publice numeroase articole care tratau problematica datei Paştelui. Cumva, se zvonise că în acest an se va repeta abaterea canonică din anul 1926, ceea ce s-a şi întâmplat, din păcate. În Vânătorii Neamţului şi în multe alte locuri din ţară, articolele care tratau acest subiect erau foarte căutate de către credincioşi.

Aceştia le copiau şi le dădeau din mână în mână. În acea perioadă, din pricina smintelii iscate, foarte mulţi au refuzat să mai meargă la bisericile de stil nou, încercând să afle pe unde ar fi ascunşi pustnicii din Moldova, care nu au trecut la noul calendar.

Deşi simpli în credinţa lor, creştinii au înţeles că la mijloc este o fărădelege, cu toate că preoţii de pe nou îi îndemnau să facă ascultare de sinod. Tulburarea a cuprins chiar şi elita intelectualilor, ce se răsculase împotriva sinodalilor anticanonici, scriind articole incendiare în presa vremii.

După hotărârea sinodală cu privire la stabilirea datei Paştilor din acel an, filosoful şi jurnalistul Nae Ionescu scria în ziarul Cuvântul: „După ce, încă de la strâmba aşezare a pascaliei pentru anul 1929, am cerut stăruitor conducătorilor Bisericii un răsvot asupra acestei hotărâri şi am arătat toate primejdiile cari pot decurge pentru Ortodoxia Românească dintr-o asemenea necugetată faptă, mărturisesc că am primit vestea convocării sfântului sinod în scop de a discuta din nou problema cu un fel de indiferenţă…(…).

Este o convingere a mea, verificată statornic în ultimii câţiva ani, de când urmăresc zi de zi viaţa religioasă a ţării, că, pe calea pe - 99 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

care am apucat-o, mergem sigur la sugrumarea Bisericii lui Dumnezeu… Apoi, vedeţi, tocmai aici e nodul problemei: motivele bisericeşti nu mai contează. Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adică tocmai elementele pe care chiriarhii (ierarhii sinodali n.ed) nu sunt ţinuţi să le cunoască; numai punctul de vedere al Bisericii, nu…

Acum se aleg oile curate de cele râioase; când se va vedea cine serbează Paştele cu papistaşii şi cine, cu dreptcredincioşii.

Orice prudenţă din partea ortodocşilor e nelalocul ei: e vorba doară de credinţa noastră şi de mântuirea noastră. Iar cine nu îndrăzneşte, împotriva tuturor ameninţărilor şi primejdiilor, să depună mărturie pentru adevărata Biserică a lui Hristos e pierdut pentru vecie, laolaltă cu doctorii în filosofie adunaţi sus, în deal, ca să hotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel de înţelegere.

Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păcatele lui. Judecata stă în mâna lui Dumnezeu! O aşteptăm. Pentru noi - şi pentru ceilalţi....”

Tulburările creştinilor pe seama acestei rătăciri a avut un larg ecou nu numai în Moldova, dar şi în celelalte zone ale ţării. În articolul „În legea strămoşilor şi a lui Dumnezeu”, din 1929, acelaşi autor nota astfel: „Cu noaptea-n cap am fost sculat ieri dimineaţă de o delegaţie ţărănească din comuna Curcani, care venea să-mi ceară sfatul asupra prăznuirii Sfintelor Paşti. Ei ştiau, din ziarul pe care unul din ei îl purta împăturit cu grijă, că slobod e poporul să prăznuiască pe data de 5 mai. Dar preotul din sat nu se învoieşte. El pretinde că a aşezat o dată Triodul, că a făcut slujbele de începutul Postului cel Mare şi că nu poate să mai înceapă lucrurile de la capăt…

Am căutat să-i liniştesc, lămurindu-i că, de îndată ce Î.P.S. Patriarhul e de părere că Paştele cel adevărat numai la 5 mai se poate prăznui, încă mai e nădejde de îndreptare. E greu totuşi să încredinţezi pe oameni că părintele patriarh vrea să aducă îndreptare rătăcirii celorlalţi şi nu izbuteşte… Oamenii aveau cu ei şi o pantahuză, semnată de peste 100 de credincioşi. Ah, dacă aţi fi văzut semnăturile acelea chinuite şi fervente, dacă v-aţi putea închipui clipa în care fiecare din ţărani şi-a plecat capul asupra hârtiei - după o cruce şi un „să ne-ajute Dumnezeu!” - şi şi-au crispat degetele pe condei ca să ceară, prin mărturia credinţei lor, de la „domnul - 100 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ministru” dreptul de a rămâne în legea strămoşilor lor şi a lui Dumnezeu!... Era între ei un ţăran frumos, cu o cută de întuneric între ochi. L-aş îndemna pe preotul din Curcani, dacă l-aş cunoaşte, să se ferească… În afară de mărturia îndărătnică a Pravoslaviei prăznuiri de la 5 mai, noi nu mai putem face nimic...” Şi, pentru că sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu voia să ia atitudine împotriva acestei rătăciri, şi nici măcar nu dădea semne de îndreptare a situaţiei, jurnaliştii şi intelectualii de bună credinţă, au tras următoarea concluzie: „Două sunt chestiunile fundamentale în jurul cărora se grupează reacţia noastră împotriva serbării Sfintelor Paşti la 31 martie: 1) necesitatea de a serba Paştele odată cu toţi creştinii; 2) necesitatea de a serba Paştele creştin după paştele iudaic.

Prin încălcarea primei prescripţiuni obligatorii, cădem în schismă, ca unii care ne rupem de comunitatea de iubire a Bisericii. Prin încălcarea celei de-a doua, cădem în erezie, ca unii ce negăm noutatea şi continuitatea Bisericii de la începutul până la sfârşitul vremii (marcionismul)… Iar credincioşii rămân fără cârmaci. Se va ridica dintre ei unul care să treacă la loc de conducere şi de răspundere.

Grea şi cutezătoare faptă, înfruntând oarecum cerul; mai ales pentru cei învăţaţi să respecte aşezarea dumnezeiască a Bisericii. Care, în ce ne priveşte, rămâne de astăzi înainte de-a dreptul în mâna lui Dumnezeu. Ce vom face? În împrejurările de faţă, când oile bune se aleg de cele râioase, adevăraţii credincioşi vor sărbători Paştele la 5 mai, împlinirea ecumenicităţii şi a unităţii trupului mistic al lui Hristos… Am spus şi ne-am uşurat sufletul. Dar ni l-am şi mântuit?

Este o întrebare al cărei răspuns desigur că ne scapă. Să fie în puterea - 101 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

noastră să o ştim? O asemenea prezumţiune ne înfrânge.

Am spus, depunând mărturie pentru credinţa adevăratului Dumnezeu. (…) Oare, mai e nevoie de un semn din cer pentru a stabili că Paştele adevărat nu e cel de la 31 martie, ci atunci când îl va prăznui toată Ortodoxia, la 5 mai? Nu sunt dogma, canonul şi Pre-dania, nu sunt toate Bisericile Răsăritului aci pentru a mărturisi adevărul? Desigur, lucrurile nu se vor opri aici.

Antihristul e la treabă…” (Nae Ionescu „Cuvântul” - 1929).

Despre cuminţenia poporului român şi cinstea pe care acesta o oferea Bisericii, în articolul Paştele cel adevărat, Mircea Vulcănescu scria astfel: „Acum vine partea cea mai grea. Paştele oficial, de la 31 martie, a trecut, fără îndoială, fără tulburări însemnate. Doar incidente locale, provocate de neîndemânarea unora. Creştinii pravoslavnici s-au ţinut într-o impresionantă rezervă.

Ar fi naiv însă dacă am crede că „s-a isprăvit”. Nu s-a isprăvit nimic. Oamenii îşi aşteaptă Paştele; Paştele cel adevărat. De câteva zile au început, în adevăr, iarăşi jalbele. Ni se plâng oamenii că „au fost traşi pe sfoară”. Li s-a spus că fiecare poate prăznui Paştele când va crede el că e bine - dar, iată, preoţii refuză să slujească după adevărata rânduială a Învierii. Chestiunea nu e simplă. E adevărat, a fost o făgăduială care vorbea de dorinţa majorităţii populaţiei. Dar făgăduiala aceasta nu era prea precisă.

Se referea la toată ţara, sau numai la Basarabia? Nimeni nu o poate spune. Ba, pe alocurea, se afirmă astăzi că de Vechiul Regat nici vorbă nu poate fi.

Adevărul e, pe de o parte, că preotul care a prăznuit o dată Paştele nu o mai poate face a doua oară în acelaşi an. Tot aşa de adevărat este însă că sumedenie de oameni nu a mâncat anul acesta paştele, aşteptându-le pe cele adevărate. Ce devin toţi aceşti credincioşi? Are cineva inimă atât de tare, încât să se poată uita liniştit la milioanele de creştini cărora li se refuză mângâierea Învierii?...

Să coborâm puţin în conştiinţa noastră. Câţi sinodali pot afirma că aceştia ar fi răzvrătiţii? Şi, pe urmă, nu s-a făgăduit de la început libertatea în prăznuire? Noi am atras, e drept, atenţia din - 102 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

vreme asupra tuturor acestor dificultăţi. Şi, ca de obicei, nu s-a luat nici o măsură. Dar se poate continua sistemul? Trebuie lăsaţi oamenii să creadă că totul nu a fost decât o cursă politică? Pentru că, vedeţi, tocmai „politica” poate să sufere mai mult de pe urma acestor împrejurări. Căci ce se va întâmpla în Săptămâna Mare, dacă în vreun sat preotul va refuza să slujească? Poate să se întâmple şi tulburare, nu?

De Biserică nu mai vorbim. Ce pagubă se poate ridica pentru sufletele credincioşilor de pe urma acestei stări de lucruri o vede oricine.

Aşteptăm, deci, măsuri înţelepte. Din partea Bisericii - dar şi din partea guvernului, de data aceasta. Să nu uităm că e în joc o declaraţie ministerială întărită prin cuvântul preşedintelui de consiliu. Iar gustul poporului pentru interpretări dialectice e foarte îndoielnic.” În articolul Prăznuirea adevăratei Învieri, Mircea Vulcănescu nota astfel: „Părintele Bărbulescu de la Patriarhie, care a venit vineri seară la slujba prohodirii Domnului din Biserica Rusească, a trecut brutal prin uşile împărăteşti ca să spună cine ştie ce preotului oficiant, va fi putut raporta înălţatului lui stăpân lucruri impresionante. O biserică plină de credincioşi, cum n-am mai văzut de când sunt; dar nu oameni pe cari o tradiţie mecanică îi impune pe drumul bisericii în fiecare an în Săptămâna Patimilor, ci credincioşi cari au aşteptat cu inima frântă ziua de 5 mai, pentru prăznuirea adevăratei Învieri pravoslavnice…

Pe pristolul peste care zăcea Sfântul Epitaf stăteau florile până la o înălţime de braţ de om. Toată biserica era plină aproape numai de români. Satele din Ilfov şi din Vlaşca îşi trimiseseră delegaţii.

Veneau oamenii cu maldăre de lumânări; fiecare din consătenii lor dăduse câte una, ca să le-o aprindă, pentru pomenirea lor, la picioarele crucii… Stăteau credincioşii pe afară, rezemaţi de ziduri şi se căinau: am ajuns la ruşi! Ne-au luat şi biserica de când cu papistaşii.

Papistaşii? Noi nu ştim de papistaşi în Biserica noastră. Sau, cel puţin, nu am ştiut până acum, în urmă…”

- 103 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1929. Consecinţe anticanonice Rezultatele acestor demersuri ale intelectualităţii române s-au văzut în anul următor, 1930, în contextul în care Biserica Română a fost supusă unor noi presiuni, de data aceasta din partea Ligii Naţiunilor, de a încălca din nou Pascalia după calendarul iulian, pentru a sărbători un minciuno-paşte alături de ereticii din Apus, dintre care protestanţii erau cei mai influenţi.

Forţată de extraordinara luare de poziţie a acestor mărturisitori amintiţi mai sus, ea s-a văzut nevoită să se întoarcă totuşi la vechea pascalie, măcar pentru simplul fapt de a închide şuvoiul reclamaţiilor pe care le primea din toată ţara, dacă nu de dragul canonicităţii.

Revista bisericească „Candela” din Cernăuţi, nr. 1-4 din anul 1931, consemnează faptul că părintele profesor Vasile Gheorghiu, primise din partea Sinodului român însărcinarea de a examina problema pascaliei, bineînţeles la sugestia Ligii Naţiunilor, care propunea „rectificarea“ calendarului gregorian şi stabilirea unei date fixe a Paştelui.

Este interesant de observat componenţa comitetului care avea să decidă, din partea Consiliului Societăţii Naţiunilor, în această problemă atât de vitală pentru Biserica Ortodoxă: 1. Israel Levi, marele rabin, preşedintele Comitetului Israelit în Chestiunea Reformei Calendarului.

2. Dr. Hertz, marele rabin al Comunităţilor Religioase Unite din Imperiul Britanic, Londra.

3. Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele Ligii pentru Păstrarea Fixităţii Zilei de Sâmbătă.

4. Dr. Pinchas Kohn, din partea „Agudas Iisroel”.

5. Dr. F. Lewenstein, mare rabin, Zürich.

6. Profesor Adolf Keller, secretarul general al Consiliului Ecumenic al Creştinismului.

7. M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum, numiţi de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

8. M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru Calendarul Mondial.

9. M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru Calendarul - 104 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Internaţional.

10. M. Moses B. Cotsworth, directorul Ligii Internaţionale a Calendarului Fix. Iată deci, cine trebuia să decidă în privinţa stabilirii unei date fixe a Paştelui ortodox! Jidovii şi adventiştii, ale căror criterii nu erau nici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geo-politice, economice şi antiortodoxe. Antiortodocşii au dictat şi aşa-zis „ortodocşii” au primit fără să cugete câtuşi de puţin.

Anul 1929. Începutul prigoanei Vestea că mulţi dintre credincioşii parohiei Vânători s-au întors la calendarul iulian şi merg la slujbele ţinute în paraclisul din curtea familiei Urzică, l-a umplut de mânie pe preotul de stil nou, Bârliba.

El a făcut o reclamaţie către autorităţi, denunţându-i pe cei doi părinţi ca fiind duşmani ai ţării şi potrivnici intereselor naţionale. Imediat, jandarmii s-au pornit, în număr mare, către Râpa lui Coroi, la bordeiul celor doi pustnici. Mai fuseseră aici doar cu câteva luni mai înainte.

A urmat un şir de arestări, în care erau implicaţi şi creştinii din sat, care mergeau la slujbele ce se ţineau după vechiul calendar.

Dintre toţi părinţii care coborau deseori la slujbele din paraclisul de la Vânători, a fost arestat numai părintele Glicherie. Părintele David a scăpat ca prin minune, fiind plecat după lemne prin pădure, atunci când jandarmii au ajuns la bordei. Ceilalţi erau fugiţi prin pădurile munţilor sau ascunşi prin gospodăriile credincioşilor.

Creştinilor de pe vechi li s-au confiscat lucrurile de prin case, fiind loviţi cu arma, iar unii chiar omorâţi. Se trăgeau tot mai multe focuri de avertisment, pentru a-i înfricoşa pe oameni. După ce i-au coborât la post, mânându-i de la spate cu loviturile patului de armă, ca pe nişte vite, ei au fost puşi în cătuşe şi duşi la Târgu-Neamţ.

Protoiereul de Neamţ era şi el venit la Vânători, pentru supravegherea anchetei. Odată ajuns în curtea creştinului Urzică, el a observat imediat casa nelocuită, unde se ţineau slujbele bisericeşti. Cu o mânie tiranică, a sfărâmat încuietoarea provizorie de la intrare şi a păşit înlăuntru, privind fulgerător spre toate ungherele casei şi dând ordin jandarmilor ca tot ceea ce se găsea acolo să fie confiscat.

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Jadarmii au dat năvală, fără să ţină cont că acolo erau multe lucruri de sfinţenie, de care ei nici nu aveau voie să se atingă. Totul a fost profanat, iar păcatul cel mai mare a fost că toate aceste silnicii veneau din partea unor aşa-zişi „oameni ai lui Dumnezeu” sau chiar slujitori. Au fost furate toate icoanele şi cărţi de slujbă; ferestrele şi uşile au fost sparte şi chiar desfăcute de la locul lor, nu pentru că lear fi făcut vreo trebuinţă, ci doar pentru plăcerea de a face rău.

Podelele de lemn au fost sfărâmate cu răngi mari de fier. Tencuiala de pe pereţi a sărit şi aceasta, sub loviturile grele de răngi şi de ciocane, cu care se nimicea acel sfânt locaş.

Ca şi cum jaful şi necinstirea la care fusese supus acel sfânt lăcaş nu fuseseră îndeajuns, fiind probabil obosit, protoiereul de Neamţ s-a urcat cu picioarele pe Sfânta Masă, pe care se slujiseră mai multe Sfinte Liturghii, mâncând anaforă şi fumând ţigări. Nici păgânul Mahomed al II-lea nu a îndrăznit să săvîrşească o asemenea hulă, atunci când a robit cetatea şi bisericile Constantinopolului, deşi nu credea în Hristos.

La comandamentul de jandarmi din Târgu-Neamţ, cei arestaţi în acţiunile de la Vânători au fost triaţi astfel: creştinilor mireni li s-a aplicat cele mai mari amenzi posibile, după care, vreme de trei zile au fost supuşi unor bătăi îngrozitoare. După trei zile au fost eliberaţi.

Numai părintele Glicherie, considerat vinovat de acţiuni instigatorii şi antinaţionale, după trei zile de temniţă şi maltratări în beciurile jandarmeriei de la Târgu-Neamţ, a fost trimis către parchetul de judecată de la Piatra-Neamţ. Vreme de trei zile, cât a stat la Târgu-Neamţ, nu i s-a dat nimic de mâncare, neavând voie să primească nici vizite.

Parchetul tribunalului din Piatra-Neamţ a amânat cu trei luni judecarea dosarului „numitului Tănasă Gheorghe, alias Glicherie”, iar în toată această perioadă, părintele a stat închis într-un beci zidit din piatră, aflat probabil la subsolul instituţiei de judecată (actualmente acest beci serveşte ca pivniţă a unui restaurant n.ed.).

El era ţinut în legături de lanţuri. Pe trupul străveziu de ostenelile pustniciei purta o cămaşă de cânepă aspră. Noaptea era imobilizat pe un aşternut de beton, cu picioarele sprijinite pe pietrele unui canal, prin care circula în mod neîntrerupt un curs de apă rece, - 106 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ce se ridica până peste glezne. Era primăvară, dar în întunecimea acelor ziduri reci, gerul iernii încă nu-şi ştirbise nimic din asprimea sa. După o noapte întreagă petrecută într-un asemenea regim, spre dimineaţă era scos şi pregătit pentru a-şi presta ziua de muncă.

Trupul îi era înnegrit de loviturile bastoanelor şi gârbovit de înfometare şi nesomn. Spre el se îndrepta deseori mânia jandarmilor, adeseori beţi, mânaţi de îndemnurile preoţilor de pe nou, care-şi găseau acum ocazie de răzbunare. Ei coborau noaptea în beci, deşi erau în afara programului de servicu şi îl băteau până oboseau sau chiar adormeau lângă el. Ziua era obligat să spele sângele vărsat pe pardoseala din încăperi, în timp ce jandarmii se urcau pe spatele lui sau îl băteau cu cruzime. Era ceva înfiorător să vezi pereţi întregi stropiţi de sângele „călugărului stilist.”

După trei luni de grele încercări, a fost scos la lumină. Din firea trupului său de altădată, oricum destul de slab şi gârbovit de ostenelile călugăreşti, acum mai rămăsese doar o umbră, însă o umbră mişcătoare.

Cu greu mai puteai crede că ai înaintea ochilor un om. În faţa mai multor juraţi ai parchetului din PiatraNeamţ, preotul Bârliba venise ca singur acuzator împotriva părintelui Glicherie.

Desfăcut din legăturile cătuşelor de fier, abia mişcându-şi trupul zdrobit de bătăi, cu graiul stins, părintele Glicherie a răspuns la apelul instanţei judecătoBeciul de piatră în care a fost ţinut Sfântul Glicherie reşti, spunând că nu are - 107 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cunoştinţă pentru care motiv fusese arestat: „Din mănăstirea Neamţ, eu am plecat în pustie, din pricina schimbării calendarului. Şi de acolo am coborât în sat ca să fac slujbe creştinilor în numele lui Dumnezeu…”.

Cazul era declarat încheiat. A doua zi, parchetul Judecătoriei Neamţ a rostit sentinţa de punere în libertate a numitului Tănasă Gheorghe, cunoscut sub numele de Glicherie şi supranumit „Faima Moldovei”. Potrivit hotărârii tribunalului din Piatra-Neamţ, părintelui Glicherie i s-a interzis accesul la bordeiul de la Râpa lui Coroi.

Rămas în Târgu-Neamţ, cu domiciliu obligatoriu în casa brigadierului silvic Vasile Gârleanu, nici aici nu a fost ocolit de braţul lung al lucrătorilor fărădelegii.

Din ce în ce mai multă lume îşi îndrepta paşii spre casa brigadierului, căutându-l pe omul lui Dumnezeu, care îi povăţuia duhovniceşte, întărindu-i în dreapta credinţă şi învăţându-i rânduiala posturilor şi a sărbătorilor după calendarul iulian. Acest lucru nu a rămas neobservat de către autorităţi, care au început să facă percheziţii ale casei familiei Gârleanu, până ce în final i-au arestat pe cei doi soţi.

Uneori, chiar în ciuda domiciliului obligatoriu, părintele Glicherie mergea noaptea în ascuns la creştinii din Vânători-Neamţ, unde se întâlnea cu ceilalţi părinţi, slujeau împreună şi se sfătuiau îndelung, cu privire la întemeierea şi organizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. În aceste prilejuri, s-a hotărât ca părintele Glicherie să ia calea către Sfintele Locuri, unde să discute cu patriarhul Damianos despre situaţia Bisericii din România.

Anul 1930. Părintele Glicherie călătoreşte la Ierusalim În anul 1930, părintele Glicherie va pleca la Sfintele Locuri, cu nădejdea de a purta anumite discuţii cu patriarhul şi de a obţine un sprijin pentru întărirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România.

Marea dorinţă a credincioşilor, al căror reprezentant era părintele Glicherie, era aceea de a obţine sprijinul unui arhiereu dreptslăvitor, prin care s-ar fi putut restabili ierarhia Bisericii Ortodoxe.

- 108 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Ajuns la Ierusalim prin toamna anului 1930, părintele Glicherie a rămas acolo până după Învierea Domnului din anul următor. Deşi vizitase toate locurile sfinte ale Ierusalimului, umplându-se de bucurie duhovnicească, părintele Glicherie nu uita că scopul călătoriei sale era acela de a aduce credincioşilor din ţara sa natală blagoslovenie şi cuvânt de întărire în credinţă.

Era greu să ai prilejul de a intra în audienţă la patriarh, care era foarte ocupat cu primirea oaspeţilor străini, cu slujbele şi cu celelalte îndatoriri ale rangului său. Într-o după-amiază, cu ajutorul ghidului ce îl însoţea printre frumuseţile cele sfinţite ale Ierusalimului, părintele Glicherie a intrat până în pridvorul încăperii unde se spunea că locuieşte patriarhul.

Paznicul reşedinţei patriarhale s-a arătat binevoitor, văzându-l îmbrăcat în haină călugărească. A anunţat pe ucenicul de chilie şi secretar al Patriarhiei, care a venit imediat, apropiindu-se de părintele şi făcându-şi unul altuia cuvenita plecăciune de bun venit.

Prin câteva cuvinte, ghidul a explicat acestuia că părintele Glicherie este din România, reprezentant al creştinilor păstrători ai ve-chiului calendar iulian şi că doreşte o întrevedere cu patriarhul.

Părintele grec s-a arătat bucuros de vizita părintelui Glicherie şi i-a făcut o programare la o viitoare audienţă la patriarh.

Era spre sâmbătă şi părintele Glicherie asista şi el la Liturghia de după miezul nopţii. Aşezat într-un ungher din Biserica Învierii, unde se slujea atunci Sfânta Liturghie, el o ruga cu lacrimi pe Maica Domnului pentru ca să-i mijlocească intrarea la patriarh. Şi, cum niciodată nu s-a întors ruşinat de câte ori s-a rugat către Împărăteasa Cerurilor, părintele era încredinţat că, nici de data aceasta, cererea sa nu va fi trecută cu vederea.

Spre ziuă, după ce patriarhul terminase de săvârşit slujba Sfintei Liturghii, ieşind din clădirea în care locuia, se îndrepta spre uşa Bisericii Învierii, unde acum se slujea un parastas. Creştinii făceau metanii patriarhului, îmbulzindu-se să ia binecuvântare. Patriarhul, căutând cu privirea spre grupul celor îmbrăcaţi în rase călugăreşti, a întrebat: „Cine este părintele Glicherie din România?”

- 109 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Părintele Glicherie nu a înţeles ce spunea patriarhul, pentru că nu cunoştea limba greacă, dar a auzit clar rostindu-se numele său. În clipa aceea, s-a simţit ca lovit de un fulger şi, ieşind din mulţimea care îl asalta pe pa-triarh, a făcut metanie acestuia şi a zis pe româneşte: „Eu sunt Glicherie din România!” Patriarhul a lăsat cuvânt unui episcop ce îl însoţea, ca după parastas să îl aducă la biroul său, pentru a sta de vorbă. După ce patriarhul şi episcopul au dispărut, ieromonahul grec care slujea parastasul l-a rugat pe părintele Glicherie să ia parte şi el la slujbă. Cu puţin timp mai înainte de rânduiala dezlegărilor, episcopul apăru din nou, se aşeză în genunchi în faţa unui analog mic şi, după rostirea cuvenitelor rugăciunii de dezlegare, dădu diaconului epitrahilul şi omoforul şi făcu semn părintelui Glicherie să-l urmeze.

Cuprins de emoţie, el păşea smerit pe urmele episcopului care îl conducea acum la patriarh. Ajunşi în faţa unei clădiri înalte şi impunătoare, cineva le deschise uşa de la intrare. Părintele Glicherie îl urma pe episcop îndeaproape. În holul de la intrare stăpânea o linişte deplină. Cei care aşteptau pe cele două canapele laterale s-au ridicat şi au făcut metanie episcopului. Trecând prin mijlocul lor, episcopul i-a binecuvântat, după care a urcat agale treptele ce duceau către etajele superioare.

La un moment dat, însoţitorul său o luă la stânga şi se opri în faţa unei uşi puţin întredeschise. Bătu şi, fără să aştepte vreun răspuns, împinse puţin uşa, care se dăduse în lături numai la o simplă atingere. În mijlocul acelei încăperi, aşezat la un birou destul de modest, era patriarhul Damianos. Alături, aşezaţi pe nişte scaune laterale erau alţi doi slujitori care, după ce făcură plecăciune episcopului venit, şi-au fixat privirea asupra părintelui Glicherie. După câteva expresii rostite către patriarh, episcopul s-a retras, închizând uşa acelei încăperi.

Era pentru prima dată când părintele Glicherie se afla faţă în faţă cu patriarhul Damianos. Împărăteasa Cerurilor îi indeplinise şi această dorinţă. S-a aplecat cu evlavie în faţa patriarhului, făcându-i obişnuita metanie, iar patriarhul îl binecuvântă şi îl sărută pe creştetul capului. Făcu plecăciunea călugărească şi către cei doi cuvioşi, - 110 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

aflaţi alături de patriarh, iar unul dintre ei îi ură „Bine aţi venit la noi!” în româneşte, deşi cu accent străin.

Se părea că patriarhul se îngrijise din vreme de dialogul ce avea să urmeze şi, tocmai de Octombrie 1930 - Părintele Glicherie la Ierusalim aceea chemase ală(al doilea din dreapta), la slujba unui parastas turi de el pe cei cuîn incinta Patriarhiei vioşi, dintre care unul se descurca bi-nişor româneşte. Cei doi erau consilieri patriarhali şi trans-latori, având ascul-tarea de a-l însoţi pe înaltul ierarh în călătoriile sale misionare prin ţările ortodoxe.

Discuţia ce a urmat a fost îndelungată, vorbind despre problemele Bisericii Ortodoxe din România, unde părintele Glicherie a prezentat patriarhului situaţia credincioşilor ce nu au primit schimbarea calendarului, iar acum erau văduviţi de Biserică şi prigoniţi de noii calendarişti şi de autorităţile statului. În toiul discuţiilor pe această temă, patriarhul Damianos a încuviinţat propunerea Chinotitei Athonite, cu referire la cercetarea şi condiţiile de reprimire în Biserica dreptslăvitoare a unui arhiereu din cadrul Sinodului căzut în schisma din 1924. În acest caz, după cum canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit intervenţia unei patriarhii pe teritoriul juridic şi administrativ al alteia, patriarhul Damianos a tras concluzia că rezoluţia Chinotitei Athonite din 1928 era singura cale de consolidare a ierarhiei în Biserica Ortodoxă din România după vechiul calendar bisericesc.

La sfârşit, patriarhul a propus părintelui Glicherie să mai rămână pentru o vreme la Sfintele Locuri. Prin grija acestuia, i s-a dat o chilie de locuit chiar în incinta patriarhiei, fiind chemat să slujească în mai multe rânduri alături de patriarh. Aici a petrecut părintele Glicherie minunatul praznic al Naşterii Domnului din anul 1930; aici - 111 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

a slujit la sfinţirea apei Iordanului, alături de patriahul Damianos şi soborul lui. În vremea celor şase luni petrecute la Patriarhia din Ierusalim, părintele Glicherie a întâlnit creştini veniţi din România spre închinare, dar şi slujitori ai altarului aflaţi acolo de mai multă vreme. Unii se aflau în stare de refugiu din faţa valului distrugător al înnoirilor Ortodoxiei din România din anul 1924, alţii erau trimişi aici ca slujitori de către Patriarhia Română.

Cu toate că rânduielile bisericeşti erau ţinute după vechiul calendar iulian, totuşi pentru unii slujitori ai altarului, acest lucru se întâmpla nu din vreo convingere interioară, duhovnicească, ci pentru că aceasta era doar o condiţie obligatorie, impusă de tipicul de organizare al Patriarhiei Ierusalimului ce-i găzduia în acele clipe, urmând ca, odată întorşi în România, să ţină stilul nou.

Anul 1931. Binecuvântarea patriarhului Damianos Ultima Liturghie a părintelui Glicherie la Sfintele Locuri avea să-i încarce sufletul de o bucurie de nedescris, mai ales ştiind că se află aici pentru ultima dată în această viaţă. În ultima vreme, slujea la o mănăstire rusească, împreună cu episcopul Anastasie, unul dintre chiriarhii ruşi delegaţi la Sfintele Locuri.

După slujba vecerniei, părintele Glicherie a fost anunţat că este aşteptat la patriarhie. Patriarhul era acolo şi îl aştepta liniştit, cu privirea pierdută spre o fereastră ce dădea către Biserica Învierii. Stătea aşezat pe un jilţ, cu fruntea uşor sprijinită în podul palmelor. Avea chipul unui om care gândeşte profund şi departe. Alături de el, aşezate pe acelaşi birou erau un pachet bine legat şi o sticluţă nu prea mare. După grija cu care erau pregătite, păreau a fi lucruri de mare sfinţenie.

Patriarhul şi-a început discursul pe un ton liniştit, aşternând cuvintele unele după altele. Părintele Glicherie, desluşind intenţia patriarhului, îşi fixă privirea asupra cuviosului şi începu să-i spună aşa: „Ştiu o pildă ce vorbeşte despre un păstor, care văzând lupul năpustindu-se spre turma lui, risipind şi răpind oile, s-a ascuns să nu-l - 112 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mănânce lupul, rămânând amărât şi singur. Dar ce a făcut păstorul acela? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şi umblând pe dealuri, pe văi, prin păduri, sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas au început a se aduna, zbierând şi tremurând în jurul lui. Şi atunci a zis păstorul acela: De voi mai trăi şi bine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Tot aşa să faci şi sfinţia ta, părinte Glicherie! Oricât de greu va fi, trebuie să te întorci în ţară, căci creştinii adevăraţi ce au mai rămas, au nevoie de povăţuitor. Şi Dumnezeu de Sus va rândui cele ce vor fi de folos şi pentru turmă şi pentru Biserică.”

Cu aceste cuvinte, patriarhul îl îmbărbătă pe părintele Glicherie, sfătuindu-l să se întoarcă în România fără temere, cu multă credinţă şi nădejde către Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le ocârmuieşte spre folosul mântuirii noastre. Ca o binecuvântare pentru începutul de drum în lupta duhovnicească de propovăduire şi păstrare a dreptei credinţe, patriarhul Damianos a oferit părintelui Glicherie pachetul cu Sfinte Antimise şi sticluţa cu Sfântul şi Marele Mir, ce se afla pe biroul acestuia, dându-i totodată binecuvântare pentru a ridica şi a sfinţi biserici în România, în care să se slujească după rânduiala Bisericii din Ierusalim, folosind vechiul calendar.

O ultimă menţiune a patriarhului Damianos, care pentru părintele Glicherie a rămas ca o poruncă pe care niciodată nu a încălcat-o, era cea cu privire la reprimirea în Biserica dreptslăvitoare a creştinilor întorşi din schisma noului calendar. Cuvintele sale au fost acestea: „de vor fi mireni şi vor avea botezul ortodox cel adevărat, adică cu cele trei desăvârşite afundări şi cele trei chemări ale Dumnezeirii (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, n.ed) să fie primiţi numai prin Mirungere.

Iar, dacă Dumnezeu va rândui pentru voi un episcop dintre aceştia, să-l primiţi cercetându-l după cum v-au sfătuit părinţii athoniţi.”

Plin de bucurie şi primind şi binecuvântarea patriarhului, părintele Glicherie părăsea acum Sfintele Locuri ale Ierusalimului, întorcându-se în România, unde în scurt timp a început construcţia mai multor biserici - mai întâi în zona Neamţului şi a Sucevei, iar mai apoi şi în multe alte părţi ale ţării.

- 113 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1931. Jertfelnicia credincioşilor şi înflorirea Bisericii dreptslăvitoare După întoarcerea de la Ierusalim, părintele Glicherie a devenit un neobosit călător prin tot ţinutul Moldovei, acolo unde nevoile duhovniceşti ale creştinilor cereau acest lucru. Construcţiile mai multor biserici se înălţau sub supravegherea şi cu sprijinul său. La Rădăşeni (jud. Suceava), ca şi în alte locuri, ridicarea bisericii a început cu mari dificultăţi, din pricina lipsei de fonduri. Cu toate acestea, efortul creştinilor din Rădăşeni şi din alte părţi, a făcut ca la data de 8 mai 1932, Biserica să fie sfinţită. Tot în acelaşi an, s-au construit biserici noi şi la Brusturi (jud. Neamţ), Urecheni-Neamţ, Râşca, Bogdăneşti, Drăguşeni (jud. Suceava) şi Balş (jud. Iaşi).

Cu cât comunitatea creştinilor după vechiul calendar înregistra mai mari progrese materiale şi duhovniceşti, pe atât se accentuau şi tulburările provenite din partea preoţilor Bisericii de stil nou, care căutau motiv de răzbunare pentru creştinii care ţineau adevărata credinţă.

Suferinţa lor de altădată a ridicat Biserica de astăzi - cea lăuntrică, din sufletele oamenilor. Vrăjmaşul mântuirii ştia că lupta lui nu se duce împotriva unor ziduri şi a unor construcţii, ci împotriva unei întregi redute duhovniceşti. Regimul totalitar ateu - duşmanul declarat al Bisericii - a fost un înaintemergător al împărăţiei lui antihrist.

Te cutremurai văzând cum, de multe ori, împotriva unor oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, erau trimise garnizoane întregi, înarmate până în dinţi, cu ordinul expres de a împuşca fără avertizare. Ei erau puşi în mişcare de către ierarhii teologi şi preoţii stilului nou, „propovăduitori ai iubirii”, dar totodată gata în orice clipă să spulbere Biserica de Răsărit sau măcar să o subjuge, fie chiar şi puţin.

De praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care era hramul bisericii din Rădăşeni, Sfânta Liturghie a fost întreruptă de atacul garnizoanelor de jandarmi, ce aveau ordin să îl prindă pe părintele Glicherie. El a fost prins şi lovit cu patul armei peste picior în repetate rânduri, căpătând o rană care nu s-a mai tămăduit niciodată.

- 114 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Azi, după atâţia ani, a devenit foarte limpede că momentul 1924 a fost de fapt un moment de răscruce în istoria Bisericii din România, o cernere necesară a credinţei. Cei căldicei au mers în calea compromisului canonic, alăturându-se Ortodoxiei oficiale, pe care astăzi o putem vedea îngenuncheată înaintea pretenţiilor papale, îndeplinind ordinele organizaţiilor ecumenice. Cei mai râvnitori dintre credincioşii de dinainte de anul 1924, a căror viaţă era măsurată după bătăile de inimă ale Bisericii, pe care o iubeau şi o aveau ca pe o maică, au ales să rămână alături de ea şi să o apere.

Aceşti fii credincioşi ai Bisericii au înţeles dintru început că schimbarea calendarului nu a fost decât un cal troian pe care Apusul apostat l-a trimis în staulul oilor cuvântătoare. Acest compromis, care multora li s-a părut nesemnificativ (deşi nu este deloc aşa), a făcut alte roade otrăvite: modernismul, serghianismul, secularizarea şi nu în ultimul rând ecumenismul. Nu trebuia să fii teolog ca să înţelegi toate acestea. Cei ce au iubit dintotdeauna Biserica au ştiut aceste lucruri mai înainte ca ele să se fi întâmplat, pentru că Dumnezeu i-a înţelepţit şi i-a întărit.

Dacă ne gândim doar la câte a pătimit Sfântul Glicherie, nu putem decât să ne minunăm şi să dăm slavă lui Dumnezeu. A fost bătut şi torturat în temniţele comuniste atât de rău, încât carnea îi sărea pe pereţi. Este limpede că această putere de a răbda totul era pe măsura credinţei sale, iar Dumnezeu îl întărea.

Ca un miel fără de răutate, asemănându-se Stăpânului său, el nu grăia nici un cuvânt împotriva călăilor săi, spunându-le doar atât, cu graiul lui dulce şi domol: „Domnii mei, eu am fost făcut preot şi următor al lui Hristos, pentru a păzi legea Lui şi sfintele aşezăminte, lăsate nouă de la Sfinţii Apostoli şi de la cei 318 Sfinţi Părinţi. Ei, însuflaţi de Duhul Sfânt ne-au aşezat nouă legea şi calendarul pe care îl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecetluite, s-a zis că cel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt au aşezat, anatema fie, adică al diavolului. Atunci eu, preot fiind, cum pot să schimb, să duc întreg poporul în anatemă, adică în muncile iadului pe veşnicie? Mai bine rabd aici pe pământ, cu toţi creştinii mei, mii de munci în puţine zile, decât dincolo o muncă veşnică”.

- 115 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Atunci când i s-a reproşat nesupunere faţă de statul ateu şi Biserica cea rătăcită, părintele Glicherie a replicat din nou: „Da, domnule, aşa scrie că trebuie să ne supunem stăpânirilor acestei lumi, iar noi ne supunem întru toate legii pământeşti, că despre această lege pământească scrie. Zis-am noi ceva când ne-aţi prins făcând rugăciune? A sărit cineva cu bâta, să nu vă apropiaţi sau ne-am supus stăpânirii? Când din atâtea bătăi au murit atâţia călugări şi mireni, am strigat împotriva voastră? Când ne-aţi stricat bisericile, v-am înjurat?

Nu! Pe toate le-am răbdat (…) pe când de cele dumnezeieşti nu ne putem lega şi nu ne putem lepăda cu ignorare”.

Chiar şi atunci când unii i-au propus retragerea din faţa persecutorilor, părintele Glicherie a răspuns: „Domnilor, eu nu ies din plăcere la chinuri! Eu merg să-mi fac datoria mea de preot! Fac Sfânta Liturghie, pentru a-i apropia pe creştini de Hristos; Sfânta Mărturisire pentru a-i dezlega de păcate; Sfânta Împărtăşanie pentru curăţia sufletului şi a trupului. Apoi, Botezul copilaşilor, care se nasc cu păcatul strămoşesc şi care numai aşa, prin Sfântul Botez, se spală.

Căci de se va întâmpla să moară copilul şi dacă nu-i botezat, merge la întuneric şi eu răspund pentru el, că sunt preot. Dacă doi tineri doresc să se însoţească unul cu altul pentru dragoste sufletească şi naştere de prunci, preotul este dator să le facă cununia. Căci, dacă se împreunează fără cununie, ei curvesc, şi preotul răspunde şi de aceasta. Dacă moare vreunul dintre creştini, îi trebuie făcute dezlegările din lanţurile morţii, deci trebuie făcut prohodul, ca sufletul lui să poată merge liber la judecată şi să îşi ia plata lui, după cum a ştiut să facă în astă lume, iar pentru aceasta tot preotul este dator. Cum să stau eu ascuns, să-mi păzesc trupul meu nevătămat, şi un popor întreg să se vatăme şi să se prăpădească în iad? „ Împotriva tuturor ostilităţilor conduse de slujitorii din Biserica de stil nou, părintele Glicherie a continuat construirea de biserici, slujirea şi sfinţirea lor, după cum a primit binecuvântare de la patriarhul Damianos al Ierusalimului şi după cum întăreşte şi Sfântul Simeon Tesaloniceanul prin răspunsul său la întrebarea 127.

Alături de părintele Glicherie stăteau alţi străjeri neclintiţi ai Bisericii, care erau atât de mult iubiţi de popor, încât credincioşii făceau zid în jurul lor în vremea persecuţiilor, pentru a-i apăra.

- 116 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1933. Sângiuirile din Moldova Odată cu întemeierea mai multor lăcaşuri de cult, unde se slujea după vechiul calendar, în zona Moldovei s-a format un bastion al Ortodoxiei Răsăritene. Alături de ieroschimonahul Glicherie şi schimonahul David, din pustnicia pădurilor Neamţului au ieşit pentru propovăduire şi rezidirea Bisericii adevărate şi cuvioşii părinţi Damaschin, Zosima, Varuh, Ghimnazie, Galaction, Pamvu, Veniamin, Ghermano, Clement, Ghedeon, Trifon şi alţii. Aceştia renunţau acum la liniştea vieţuirii de sine prin pustiul pădurilor şi coborau spre locuinţele creştinilor din Brusturi, Oglinzi, Vânători (Neamţ), Rădăşeni (Suceava) şi altele. În ciuda tuturor piedicilor de ordin material şi duhovnicesc, într-o perioadă de aproximativ şase ani, cu binecuvântarea părintelui Glicherie, în zona Moldovei au fost ridicate patruzeci de Biserici, în care se slujea după vechiul calendar. Mulţimea poporului, convinsă de netemeinicia noului calendar, s-a alăturat, ca parte considerabilă, credincioşilor păstrători ai vechiului calendar, ceea ce a determinat riposta clericilor Bisericii de stil nou, care rămăsese cu puţini enoriaşi.

Diversele grupuri de jandarmi, cantonaţi special în zona Moldovei, dezlănţuiau periodic acţiuni de ofensivă împotriva creştinilor, care, din raţiuni politice şi antiortodoxe, erau consideraţi potrivnici ai bunului mers al societăţii.

La apelul Bisericii de stil nou, autorităţile au declanşat o acţiune de supraveghere şi condamnare a tuturor activităţilor întreprinse de Biserica de Stil Vechi. Crimele nu erau deloc un lucru rar, iar trădarea era cea mai folosită monedă. Cea mai sângeroasă prigoană a fost în zona Neamţului şi a Sucevei, unde s-au folosit chiar şi arme împotriva celor dreptcredincioşi. Aceştia erau eliminaţi din funcţiile publice ale statului şi percheziţionaţi la domiciliu. Chiar şi în lipsa unor motive întemeiate, li se aplicau cele mai mari amenzi. Copiii lor erau fie daţi afară din şcoli, fie supuşi unor torturi psihice şi fizice.

Restricţiile sociale impuse la adresa acestor creştini erau foarte dure.

- 117 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Au fost create detaşamente mobile, diverse trupe de acţiune, cantonate în zonele unde exista un număr mare de credincioşi de stil vechi. Persecuţiile de dezlănţuiau într-o clipită, fără nici un semn prevestitor, la un simplu denunţ al celor de pe nou, care aveau iscoade infiltrate în rândul credincioşilor.

La Brusturi (Neamţ), în postul Sfinţilor Apostoli, o trupă de jandarmi se afla cantonată la primărie și coordonată după intenţiile agresive ale preotului bisericii de stil nou din sat, pe nume Lupescu.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv necreştin, precum hărţuirea şi maltratarea adevăraţilor credincioşi de aici, au fost aduse tancuri şi detaşamente de jandarmi din Fălticeni. S-a făcut cordon de soldaţi împrejurul satului, în vreme ce o patrulă însoţită de preotul Lupescu străbătea uliţele.

La primărie au fost aduşi toţi bărbaţii, cunoscuţi că ţin pe vechi,

Credincioşi adunaţi la sărbătoarea Sfintei Învieri din anul 1933, în jurul părintelui Pamvu, în parohia „Sfinţii Împăraţi” din comuna Vânători-Neamţ - 118 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

în vreme ce femeile acestora erau lovite cu patul armei şi izgonite din gospodăriile lor. Dintre bărbaţii aduşi la primărie, erau eliberaţi numai cei care spuneau că sunt de acord să treacă pe nou, punând metanie preotului de stil nou Lupescu. Cei care nu primeau să se lepede, erau bătuţi în cele mai îngrozitoare chipuri. În două zile, camera amenajată la primărie pentru maltratarea credincioşilor a fost transformată într-un abator de oameni. Mai mulţi dintre creştinii torturaţi, precum numiţii Huţanu Ion sau Buzdea Gheorghe, au fost ucişi aici. Alţii, care trupeşte erau mai puternici, după ce erau sloboziţi de aici, plecau acasă şi mureau în doar câteva zile.

Din relatările mai multor martori oculari ai evenimentelor, este destul să amintim mărturisirea credinciosului Gheorghe Olaru, care în vremea prigoanei era doar un copilandru. El povesteşte: „Eram prin clasa a III-a şi mergeam la şcoală. Mergând pe drum, m-a ajuns un om şi m-a întrebat: Măi băiete, tu ţii pe vechi sau pe nou? Eu i-am răspuns bucuros, crezând că poate-i vreun dascăl: Pe vechi! Auzind aceasta, m-a luat de mână şi m-a dus acolo unde era mulţime de oameni adunaţi. Unii plângeau, alţii ţipau, iar alţii cântau. Mai erau şi două aparate de-ţi luau auzul, pentru a crede trecătorii că aici e mare distracţie. Deci m-a dus la primărie. Când am văzut ce-i acolo, am început şi eu să ţip şi să plâng cât puteam de tare. Un jandarm însă, trecând pe lângă mine, mi-a dat o palmă peste obraz şi mi-a zis să tac, dar eu de durere ţipam şi mai tare.

Scăparea mea a fost că aveam o soră mai mare, care a fost luată tot forţat de autorităţi şi care, împreună cu alte femei, era pusă să facă mâncare pentru jandarmii cei veniţi de la Fălticeni, cam 60 la număr.

Ea m-a auzit ţipând şi m-a recunoscut. A venit la gard şi mi-a zis să tac şi să stau aşa pe lângă poartă, că ea, când vor intra jandarmii la masă, va veni şi mă va scoate de acolo.

Cât am aşteptat-o pe sora mea, inima mi s-a făcut cât un purice, văzând câţi oameni ies din primărie, toţi cu hainele rupte şi plini de sânge. Când a găsit momentul potrivit, sora mea a venit şi m-a scos de acolo printre gard. Rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podul bucătăriei şi mi-a zis să stau liniştit, că va mai veni ea la mine. Acolo am stat ascuns vreo două zile, până când tot ea m-a putut scoate şi - 119 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

trimite acasă. Sora mea îmi aducea dimineaţa şi seara câte două felii de pâine şi doi cartofi copţi. O auzeam şi pe ea plângând, când se ducea primarul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spunea să o lase în pace, că face curat, numai să nu o înfrupte, că noi încă mai aveam post. Multe metanii a mai făcut după ce au plecat aceia. Şi a venit acasă neînfruptată, că ea şi cu părinţii mei ştiau că trebuie să vină părintele Glicherie să ne mărturisească…”.

Anul 1934. Minunile credinţei În toiul evenimentelor de persecuţie asupra creştinilor tradiţionalişti din zona Moldovei, în care era implicat trup şi suflet, preotul Lupescu apărea ca o figură lipsită de orice calităţi apostolice.

Dotat cu o şiretenie primitivă şi violentă, remarcat printr-o serie de acte de cruzime asupra creştinilor de stil vechi, el dorea să ascundă după cortina acestor evenimente marea greşeală canonică a schimbării calendarului. Era gata de orice măsură împotriva credincioşilor tradiţionalişti, chipurile „în numele credinţei”.

Auzind că printre creștinii de la Brusturi este un preot călugăr pe nume Ghermano, ieşit din mănăstirea Neamţ odată cu schimbarea calendarului, a însărcinat trei jandarmi să meargă la căsuţa lui şi să-l aresteze. Părintele Ghermano era un rugător râvnitor. Ştia pe de rost pravila călugărească şi citea zilnic la Psaltire. Era şi foarte îmbunătăţit, vedea totul cu multă vreme mai înainte. Iarna umbla desculţ prin satele vecine, pe la creştini, în lipsa părintelui Glicherie. Le făcea slujbe şi îi învăţa despre credinţă, povăţuindu-i spre mântuire. Citea rugăciuni celor bolnavi și se făceau sănătoşi. Când îl căutau jandarmii, el stătea în faţa casei, pe marginea unei săpături, citind din Psaltire. Jandarmii treceau deseori pe lângă el, îi percheziţionau casa, îi distrugeau uşa şi ferestrele, însă pe el nu-l vedeau niciodată. Aşa l-au căutat îndelung, în vreme ce el era în preajma lor şi îi privea cu nevinovăţia celui ce nu-şi doreşte răzbunare asupra vrăjmaşilor lui.

Pentru a demoraliza pe credincioşii din satul Poiana care ţineau pe vechi, într-o zi de Duminică, în Postul Naşterii Domnului, miliţia- 120 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nul pe nume Stejar împreună cu mai mulţi soldaţi, dis-de-dimineaţă au adunat pe toţi bătrânii satului, i-au încolonat, au tras focuri de armă şi i-au obligat să meargă să se roage în biserica de stil nou. Împinşi de soldaţi, bătrânii s-au îndreptat spre biserică, unde ajungând s-au închinat la icoane cu evlavie, refuzând orice contact cu preotul slujitor de aici. În timpul slujbei, în spatele zidurilor bisericii soldaţii fierbeau carne de porc cu care trebuia să-i înfrupte pe acei creştini, care mai aveau doar câteva zile până la Naşterea Domnului.

Când preotul ce slujea acolo a rostit: „Cei chemaţi, ieşiţi; câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, toţi au ieşit tocmai când soldaţii nu se aşteptau la una ca aceasta şi s-au împrăştiat, rămânând neînfruptaţi.

Cu toată prigoana, creştinii de aici au chemat din nou în mijlocul lor pe părintele Glicherie şi l-au rugat să le sfinţească loc de biserică. Împreună cu părintele Ghermano, părintele a stat la rugăciune toată noaptea, cerând de la Dumnezeu să le arate semn, unde va rândui El loc pentru biserică. A doua zi minunea s-a întâmplat.

Părintele Ghermano se desprinse deodată din mijlocul mulțimii credincioșilor, îşi făcu semnul Sfintei Cruci şi începu a căuta ceva prin iarbă. Să aplecă spre pământ şi imediat se ridică, smulgând mai multe fire de iarbă. Se vedea că firele de iarbă erau scăldate în mir, frumos mirositor și gros ca untuldelemn. Creştinii adunaţi acolo s-au îndreptat spre locul acela. Ferind iarba în amândouă părţile, au putut să vadă o dungă lungă şi destul de lată de mir, presărat peste firele de iarbă. Urmele de mir, de la început până la sfârşit, aveau conturul unei biserici. Așa au înțeles creștinii că Dumnezeu le-a trimis semn unde trebuia să fie ridicat locaș de închinarea întru slava Preasfintei Treimi.

Anul 1935. Un crâmpei din predica de la biserica din Rădăşeni Schimbarea calendarului nu a fost decât prima din lungul şir al abaterilor canonice pe care le-a săvârşit Biserica Ortodoxă de stil nou, odată cu instalarea lui Miron Cristea ca patriarh. Cu acordul şi sprijinul său, arhiereii de stil nou au început să desfăşoare ample acti- 121 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

vităţi interconfesionale, punând bazele ecumenismului de astăzi.

La data de 23 ianuarie 1935, mitropolit al Moldovei era ales Nicodim Munteanu, fostul stareţ al Neamţului, cel ce introdusese noul calendar în lăcaşul sfintelor nevoinţe ale Cuviosului Paisie Velicikovski. În cadrul ceremoniei înscăunării sale, noul mitropolit a primit din partea rabinului Wahrman „binecuvântarea” sinagogii evreieşti. Evenimentul nu a scăpat neobservat de ochiul presei, care a profitat de ocazie pentru a reaminti opiniei publice mai multe greşeli din trecut.

La 6 februarie 1935, în periodicul „Apărarea Naţională”, Dr. Costache Dăniţă semna un articol intitulat Binecuvântarea rabinului în care nota: „La instalarea Î.P.S. Mitropolit Nicodim, rabinul Wahrman nu numai că a vorbit şi a felicitat, dar a şi „binecuvântat”. Primeşte, preasfințite - a zis el - tradiţionala binecuvântare a sinagogii evreeşti! Îţi stă mintea în loc, cu alte cuvinte, un mitropolit creştin ortodox, la instalare, este „binecuvântat” în numele sinagogii, de un rabin. Ar mai trebui şi un mitropolit, să se ducă să binecuvinteze, în numele Bisericii Creştine Ortodoxe pe un rabin şi să asistăm la cea mai nenorocită sfidare a credinţei strămoşilor noştri.

Cum? P.S. Mitropolit Nicodim nu cunoaşte canoanele din al 6lea Sinod Ecumenic? Când aceste canoane cer să se caterisească orice cleric care leagă prieteşug cu jidanii sau care ospătează la un loc cu ei.

P.S. Nicodim primeşte binecuvântarea lor. Vai de mine! Dar cine a invitat pe acest rabin îndrăzneţ, ca să vină şi să pângărească acea creştinească sărbătoare? A fost invitat sau s-a înfipt nepoftit? Dacă a venit nepoftit, trebuia zvârlit afară, ca unul ce nu avea haină de nuntă, dar dacă a fost invitat, păcatul este şi mai mare. (...) Inviţi pe cel care neagă pe Hristos şi care e duşmanul Lui de moarte?

Primeşte binecuvântarea şi ciocneşte cu el şampanie. Ce ziceţi, vă place această destrăbălată nepăsare a acelor ce pretind că sunt urmaşii Sfinţilor Apostoli? Aceasta au aşteptat-o duşmanii noştri, să ne vadă divizaţi în partide politice şi biserica noastră împărţită şi sfidată de înşişi ierarhii ei şi foştii ei credincioşi, ca să se bucure că slăbim ca unitate naţională, căci numai sufleteşte putem fi uniţi în credinţă. Ştim că poporul nostru numai prin credinţă a învins, iar - 122 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

duşmanii noştri şi-au dat seama de asta şi de aceea au atacat-o...” În chiar acele clipe ale căderii Bisericii de stil nou, în primăvara anului 1935, părintele Glicherie se afla la Rădăşeni, înconjurat de creştinii care auziseră din presă despre ceea ce se întâmplase la Iaşi, părăseau în masă parohia de stil nou şi se întorceau la Tradiţie.

Temerea lor era că Biserica de stil nou fusese deja vândută, iar ierarhii ei erau întocmai cu cei despre care amintea cuvintele Sfântului Apostol Pavel, atunci când zicea: „...va veni vremea când învăţătura cea sănătoasă nu o vor mai păstra (...) îşi vor astupa urechile de la adevărul lui Dumnezeu (...) se vor întoarce de la adevăr şi se vor pleca la basme...” (II Timotei 4, 3).

La predica ţinută într-o zi de Duminică în parohia Rădăşeni, părintele Glicherie le-a pomenit credincioşilor despre cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care la canonul 91 spune astfel: „precum predaniile cele bisericeşti au trebuinţă de credinţa cea dreaptă, aşa întocmai şi credinţa are trebuinţă de bisericeştile predanii şi a se despărţi unele de altele nu se poate”. În legătură cu smintelile petrecute cu prilejul instalării mitropolit Nicodim Munteanu, la aceeaşi predică, părintele spunea: „după duhul necredinţei lui a făcut aceasta, fiindcă îl cunosc de pe vremea când mitropolitul primat care a introdus noul calendar (Miron Cristea, n.ed) l-a numit stareţ la Mănăstirea Neamţ. Mult a încercat să ne tragă de partea lui, mai ales cu funcţiile egumeniei pe care ni le făgăduia. Acum a sărutat mâna evreului, dar mâine îi va pupa obrazul şi-l va primi în Biserică şi îl va ocroti precum îşi ocroteşte cloşca puii ei. Iar aceşti iudei, când vor intra în Biserică nu vor avea alt scop decât să fure şi să jefuiască. Şi nu vor fura cele văzute, ci pe cele nevăzute, adică credinţa cea dreaptă şi sfântă care mântuieşte sufletele.

Cei ce L-au răstignit pe Hristos sunt acum infiltraţi pe lângă aceşti mitropoliţi şi patriarhi năimiţi, cărora numai de turma lui Hristos nu le pasă, în aceste vremuri foarte grele pentru mântuire. Ei vor să tragă Biserica lui Hristos la starea cea stricată a sinagogii lor, care este locaş al diavolului. Acum a intrat în Biserică numai calendarul papei, dar mai târziu va intra şi erezia lui, după care va intra şi - 123 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

urâciunea evreiască. Aşa se ţese răul, cu o înţelepciune diavolească, căci la început vor spune că primesc pe eretic şi pe iudeu din dragoste, iar mai târziu, când aceştia vor stăpâni peste Biserica lui Hristos, 14 octombrie 1936 - Părintele Glicherie nu-i vor mai putea la biserica din Rădăşeni scoate afară.

La învăţături străine de duhul lui Dumnezeu, voi, fraţii mei, să nu vă plecaţi! Şi să nu vă amăgească cineva, cum că ar avea puterea arhiereii să strice canoane, dogme şi tradiţie după placul lumii înșelate. Că aşa zice Sfântul Simeon al Tesalonicului: „câte se fac de arhierei afară de canoanele şi aşezămintele Sfinţilor Părinţi, sunt fără tărie”.

Dacă asta e pilda pe care mitropolitul Nicodim Munteanu o dă creştinilor, atunci cred eu că asta vrea să fie o cale rea, prin care nădăjduiește să urce spre piscuri mai mari în Biserică. Și poate va ajunge și acolo, dar nu pentru vrednicia lui, ci pentru şiretenia şi apostazia pe care o propovăduieşte prin ceea ce se vede că face. Biserica lui Hristos are nevoie de oameni cu frică de Dumnezeu, care să păzească în întregimea lor şi canoane, şi dogme, şi tradiţie, pe când sinagoga lui antihrist are nevoie de propovăduitori mincinoşi, care să strice și să defaime sfințenia Bisericii. Sinagoga lui antihrist vrea oameni, vrea suflete, pe care să le înghită şi să le zvârle în focul cel nestins.

Noi, fraților, nu se cuvine să dăm ascultare poruncilor celor mai mari, atunci când poruncile lor sunt îndreptate împotriva sfintelor canoane şi împotriva poruncilor Bisericii. Că nu Biserica trebuie să meargă după mofturile oamenilor sau după mersul vremurilor, ci oamenii și mofturile lor trebuie să meargă după Biserica lui Hristos.

- 124 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Dacă aţi auzit că mitropolitul acesta a primit binecuvântare de la călcătorii de lege iudei, să vă întăriţi pentru acele vremi în care mai mari sminteli veţi auzi şi veţi vedea, căci spune proorocul David despre unul ca acesta: „Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele, (...) de vedeai furul (adică furul de cele sfinte, adică ereticul şi necredinciosul, n.ed.) cu el alergai, şi cu cel preacurvar (preacurvia duhovnicească, adică lepădarea de legea lui Dumnezeu, n.ed.) partea ta puneai, gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug” (Ps. 49, 18-20).

Anul 1935. Scrisoarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia către părintele Glicherie În anul 1935, cu câteva zile înainte de praznicul Sfintei Treimi, părintele Glicherie a primit o scrisoare din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia, prin care i se aducea la cunoştinţă că în Grecia începuse organizarea Bisericii Tradiţionale, odată cu întoarcerea la calendarul iulian a trei episcopi ortodocși, dimpreună cu credincioșii aflați în eparhiile lor. În condiţiile în care patriarhul Meletie Metaxakis şi Sinodul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane la 22 iulie 1922, era deja clar că nimic nu îl poate convinge pe arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, să respingă inovaţia calendaristică introdusă în Biserica de stat a Greciei.

Tocmai de aceea, în luna mai a anului 1935, trei ierarhi (P.S. Hrisostomos de Zakhynthos, P.S. Ghermanos de Demetria şi P.S. Hrisostomos de Florina) au trecut în fruntea mişcării tradiţionaliste de rezistență. Aceşti trei ierarhi au reconstituit ierarhia Bisericii, în cadrul căreia primat era Î.P.S. Mitropolit Ghermano de Demetria, ca primul hirotonit. În scrisoarea emisă de aceştia şi adresată credincioşilor de stil vechi din România, se mărturisea că Biserica Oficială a Greciei este schismatică şi se află sub condamnarea Sigilionului din anul 1583, care este cea mai cunoscută anatemă împotriva noului calendar.

Ideea ce se desprindea din rândurile acestei scrisori era îndemnul - 125 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

spre comuniune euharistică între Sinodul de Rezistenţă din Grecia şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Comuniunea era cerută de necesitatea unei uniri duhovniceşti, care avea să dea tăria necesară luptei celei bune, adică apărării Bisericii.

Sinodul grec încheia chemarea la înfrăţire către Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, luând spre ajutor în îndeplinirea acestui ideal duhovnicesc rugăciunile Împărătesei Cerurilor, chezaşa mântuirii noastre, slăvind-o pe aceasta şi încheind prin cuvintele Sfântului Grigorie al Tesalonicului: „Cum te vom numi, ceea ce eşti plină de Dar? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii; Rai, că ai odrăslit floarea nestricăciunii; Fecioară, că ai rămas nestricată; Maică curată, că ai avut în sfintele tale braţe Fiu pe Dumnezeul tuturor. Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre”.

Răspunsul părintelui Glicherie ar fi fost unul favorabil, însă condiţiile dictaturii comuniste nu a permis acest lucru. Se dorea o unire duhovnicească, însă atât condiţiile social-politice din România, cât şi cele din Grecia, nu au permis atunci începerea acestor tratative bisericeşti, ele fiind reluate mult mai târziu. Începutul acestei comuniuni liturgice atrăgea după sine o serie de cercetări asupra eclesiologiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia, iar acestea nu au putut fi aprofundate decât în preajma anul 1979, când regimul comunist din România slăbise controlul asupra intrărilor şi ieşirilor peste graniţă.

Anul 1935. Părintele Glicherie condamnă implicarea Bisericii Ortodoxe Române în ecumenism Integrarea susţinută a Bisericii Ortodoxe Române în procesul ecumenismului a condus foarte repede, în decurs de doar câteva decenii, la atingerea principalului ţel urmărit de ecumenişti prin dialogurile bilaterale, şi anume schimbarea definiţiei ortodoxe a Bisericii. Discuţiile dintre Bisericile ortodoxe şi heterodocşi s-au purtat în termeni seci, fără substanţă dogmatică, iar adevărul a fost acoperit de fraze politice, abil alcătuite, ducând la îndepărtarea ortodocşilor, dar - 126 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

şi a heterodocşilor de la duhul Ortodoxiei curate, primare. Nici ortodocşii nu au ajuns să afle ce anume îi separă de aceşti eretici, şi de ce unirea nu poate fi înfăptuită decât prin lepădarea acestora de eres şi întoarcerea la Biserica lui Hristos, şi nici ereticii nu au renunţat la vreuna din rătăcirile lor.

Spre pildă, „relaţiile de frăţietate” dintre ierarhii ortodocşi şi cei anglicani sunt deja privite astăzi ca tradiţionale, fiindcă durează de undeva de prin vremea primului război mondial. Biserica Anglicană a apărut la anul 1534, ca urmare a unei controverse politice, prin ieşirea Bisericii Catolice a Angliei de sub influenţa Vaticanului, regele Angliei devenind conducătorul acesteia. În cele 39 de articole ale „Mărturisirii de credinţă anglicană” sunt mărturisite ereziile acestui vlăstar al catolicismului: existenţa a doar două Taine (ceea ce înseamnă că cinci dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe nu sunt recunoscute de anglicani, n.ed); nerecunoaşterea prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului în cadrul Jerfei Euharistice, n.ed; renegarea Sfintei Tradiţii, respingerea cultului icoanelor, al Maicii Domnului şi al sfinţilor; credinţa în mântuirea sufletească dobândită numai prin credinţă (sola fide). Toate aceste aspecte erau, sunt și vor fi pentru totdeauna motive de separare între această erezie, născută dintr-o altă erezie, şi Biserica Ortodoxă.

Cu toate aceste diferenţe care nu pot fi în nici un caz trecute cu vederea, de la începutul secolului şi până astăzi, legăturile s-au întărit, mai ales că au fost tot timpul încurajate de partea ortodoxă, iar primul rezultat nu a întârziat să apară: în anii '30, s-a făcut recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane şi deci a succesiunii lor apostolice de către partea ortodoxă. În urma tratativelor dintre Patriarhia de Constantinopol şi Biserica Anglicană, patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis şi Sinodul său au recunoscut, la 22 iulie 1922, validitatea hirotoniilor anglicane.

Sub oblăduirea patriarhului Miron Cristea, Biserica Ortodoxă Română făcea și ea aceeași greșeală inadmisibilă la 8 iunie 1935. Acest impas duhovnicesc a creat o nouă tulburare în rândul credincioșilor, care vedeau cu ochii lor care au fost urmările necugetatei schimbări a calendarului din anul 1924.

- 127 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Despre această nouă cădere a stilului nou, părintele Glicherie vorbea în cuvinte foarte mustrătoare, într-o predică ţinută în anul 1936, din care ni s-au păstrat câteva idei scurte, dar foarte tranşante, scrise pe spatele unei fotografii din acele zile: „la 8 iunie 1935, adunarea tâlhărească de la Patriarhia Română şi-a dat pe faţă marea ei înșelare întru cele sfinte ale lui Dumnezeu. Nu mai pot fi socotiți sinod bisericesc, ci numai adunare de tâlhari, care dictează împotriva Bisericii lui Hristos.”

Fie că vorbea cu credincioşii, ori trebuia să răspundă întrebărilor puse de autorităţi cu prilejul anchetelor, convingerile ortodoxe ale părintelui Glicherie erau totdeauna mărturisite, oglindindu-se în fraze ca acestea: „Nu este posibilă recunoaşterea „tainelor” anglicanilor, nici ale altor eretici, de vreme ce aceştia nu au Crez ortodox şi spun că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Nu avem cum să credem că ereticii anglicani au Taine. Ei nu au şi nici nu recunosc sfânta tradiţie ortodoxă; ei nu cred în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ci spun că pentru ei, acestea sunt simple simboluri.

Nu ştiu dacă cerul mai poate răbda ceea ce se petrece acum la patriarhie. După schisma schimbării calendarului, înnoitorii spun că ereticii sunt fraţii lor, iar bătaia lor de joc ei o numesc „taine”. Păcatul lor este acela spus de Hristos în Evanghelie, că orice păcat împotriva Fiului Omului se va ierta, însă hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie.”

Anul 1935. Psaltirea şi ceaslovul Încă de la începutul pribegiei, în Biserica noastră a fost mare nevoie de cărţi de cult, de vreme ce majoritatea fuseseră confiscate de către preoţii de stil nou, ori arse sau distruse. Cu multă greutate, unii credincioşi reuşiseră să păstreze câteva asemenea comori, dar riscurile erau uriaşe. Transportarea ori deţinerea lor se făcea în cea mai mare taină, de multe ori chiar şi fără ştirea celorlalţi membri ai familiei. Cei ce erau găsiţi având asupra lor cărţi de slujbă, erau imediat arestaţi, pentru că se bănuia că sunt în legătură cu preoţii de pe vechi.

- 128 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Bătrânii noştri povestesc că de multe ori, atunci când nu erau folosite la slujbele ţinute în ascuns, cărţile erau dosite printre ramele de la stupii părăsiţi, ori în stogurile de fân din gospodăriile oamenilor. Era nevoie de mai multe cărţi, pentru că poporul avea nevoie de lumina rugăciunii şi de slavoslovirea lui Dumnezeu. În 1933, părintele Glicherie a început altă osteneală pentru binele sufletesc al credincioşilor, dorind să tipărească două cărţi foarte importante în viaţa oricărui creştin, dar mai ales a Bisericii: Psaltirea şi Ceaslovul. A fost găsită o tipografie din Suceava, cu care s-au înţeles să scoată aceste două cărţi, cerând părintelui un avans de o treime din preţul total.

După o vreme în care nu au mai primit nici o veste, un delegat din partea tipografiei i-a anunţat că utilajele atelierului au suferit nişte defecţiuni, iar comanda a fost amânată pentru o perioadă de şase luni, după care, din motive necunoscute, a fost anulată, iar avansul acordat nu s-a mai restituit.

Cărţile circulau printre credincioşi scrise de mână, iar oamenii se obişnuiseră să înveţe anumite rugăciuni pe dinafară. Erau cu adevărat timpuri grele, pe care mintea noastră nu le poate pricepe.

De mare preţ erau şi cărţile părintelui Arsenie Cotea, fiind şi acestea copiate şi dăruite printre creştini. În toamna anului 1935, de la o tipografie anonimă, apăruse o epistolă sub forma unei broşuri de dimensiuni mici, cu titlul „Apărare şi răspuns categoric împotriva clevetirilor aduse pe nedrept monahilor şi creştinilor ortodocşi cu călindariul vechi“ semnată cu pseudonimul „De-un creştin”.

Din textul epistolei se înţelege că în acea vreme erau mulţi oameni intelectuali, care luptau pe faţă împotriva schimbării calendarului, după cum este prezentat şi cazul doctorului Lupu, fiu de preot şi parlamentar, care în una din şedinţele parlamentare susţinute în anul 1934-1935 a criticat noul calendar. Această broşură a fost publicată şi în numerele ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul“ din anul 1935. Ea conţinea răspunsuri la unele articole apărute în presa vremii, care descriau în mod voit denaturat situaţia Bisericii de Stil Vechi, făcând multe comentarii mincinoase la adresa clerului şi cre- 129 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

dincioşilor tradiţionalişti. Această broşură a circulat în Moldova, fiind mai apoi reeditată de părintele Glicherie, iar împreună cu ea au ieşit de sub tipar Psaltirea, Ceaslovul şi calendarul bisericesc pentru anul 1936.

Biruinţa nu a fost pe placul duhurilor căzute, care imediat au şoptit în urechile autorităţilor faptul că Biserica de Stil Vechi nu numai că refuză să fie îngenuncheată, dar chiar sporeşte şi înfloreşte.

Părintele Glicherie a fost acuzat că a tipărit cărţi potrivnice stăpânirii şi fără a avea binecuvântarea Patriarhiei de stil nou. Această faptă a fost declarată contravenţie şi sancţionată cu o amendă de două ori mai mare decât valoarea cărţilor tipărite. În procesul-verbal încheiat cu această ocazie în luna decembrie a anului 1935, se menționa ca aceste cărţi de cult distribuite creştinilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi să fie recuperate şi arse, dar pentru faptul că era deja sfârşitul anului civil şi începutul sărbătorilor după calendarul gregorian, organele de anchetă ale statului s-au mulţumit numai cu achitarea contravenţiei, declarând ancheta încheiată. În ciuda acestor piedici grele, credincioşii erau bucuroşi că se pot ruga şi pot ţine rânduiala corectă a sărbătorilor, doar uitându-se în calendar. Se mângâiau sufleteşte, citind rugăciunile scrise în graiul neschimbat, aşa cum le auziseră în biserică încă din copilărie şi se întăreau în credinţă când vedeau că Biserica de Răsărit are apărători anonimi, dar de bună credinţă, care spuneau lucrurilor pe nume şi ofereau o imagine foarte clară şi obiectivă asupra situaţiei bisericeşti din pragul celui de-al doilea război mondial. Mărturia lor, cuprinsă în aceste broşuri, este de foarte mare preţ şi astăzi, şi cu atât mai mult era atunci, în derularea prigoanei: „Socotind că nu e lucru dumnezeiesc a lăsa fără de răspuns unele cărţi, reviste şi manifeste care au format, potrivit caracterului lor, o literatură antireligioasă, aşa încât cu meşteşugire şi multe minciuni, au căutat să deruteze pe creştinii ortodocşi de Răsărit, am găsit cuviincios faptul de a răspunde tuturor. Totodată, vă amintesc că nu scriu decât potrivit mentalităţii acestui veac şi nu voi face decât o analogie între felul cum apărau Sfinţii Părinţi credinţa şi cum este în - 130 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

zilele noastre apărată. În ţara noastră, s-a îngăduit să se închine fiecare după credinţa lui şi nici stăpânitorii, nici şefii Bisericii noastre ortodoxe n-au procedat ca în alte ţări. La noi în România nu s-a pedepsit, nici omorât, ca la catolici în timpul Inchiziţiei, nici ca protestanţii şi nici ca vecinii noştri ruşi, care, deşi ortodocşi şi pravoslavnici ca şi noi, au deportat în Siberia ca pedeapsă pe credincioşi. Noi nu-i stimăm, nici nu îi ascultăm pe acei străini.

De legea şi sentimentul nostru naţional, după cum scrieţi în cartea „Adevărata Ortodoxie şi Calendarul”, tipărită în anul 1934, căreia îi daţi drept autor „mai mulţi creştini ortodocşi de răsărit”, nu ştiu de ce autorul n-a avut curajul să semneze şi a împrumutat această titulatură de la credincioşii vechiului calendar! Oare i-o fi fost frică, că scriind minciuni va fi descoperit şi nu va putea răspunde?

Avea de partea sa autorităţile şi deci putea semna, sau a ales această mincinoasă meşteşugire, ca să poată păcăli oamenii? Spuneţi la pag.

100 că se vede lămurit că: „suntem puşi de francmasoni, de evrei, de comunişti şi bolşevici să stricăm credinţa şi să slăbim puterea statului”.

Noi avem dovezi, cum că nici un fel de legătură nu am avut cu aceşti străini. Faceţi, în aceeaşi carte, apologie asupra calendarului şi nu vă împăcaţi cu ideea, că printre aceşti preoţi şi călugări pe care simpli îi socotiţi, sunt cuvioşi ce ştiu să socotească cu ajutorul „Mâinii Sf. Ioan Damaschin”, pe degete, toate sărbătorile pe cât va fi lumea, având, fiecare calendarul în mintea sa, citindu-l pe degete. Noi vom da la tipar o astfel de alcătuire şi vom face ca şi credincioşii vechiului calendar să cunoască această calculare, punându-vă în imposibilitate de a mai nădăjdui la faptul că vechiul calendar va fi părăsit vreodată.

De ce n-aveţi calendare pentru mai mulţi ani? Doar sunteţi învăţaţi şi astronomi! Mai departe, aduceţi mărturii mincinoase că suntem împotriva statului şi autorităţilor, fapt ce iarăşi nu-i adevărat.

Că unele conflicte ce s-au iscat, a fost vina celor ce au lucrat fără ordin. Că noi am cerut mereu timp de 10 ani să ne recunoască cultul şi să stabilească acel raport prin lege potrivit art. 22 din Constituţie, care zice că: „Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi - 131 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului”.

Multe neadevăruri scrieţi, crezând că veţi găsi oameni, ce vor sta împotriva Bisericii noastre. Nu vedeţi că din zi în zi numărul nostru creşte, că nu vin câte unul, ci revin la vechiul calendar sate şi comune întregi, îşi fac biserici în câteva luni de zile şi poate în curând vor reveni provincii, atunci nu veţi mai zice, că sunt câţiva rătăciţi.

Noi vom avea episcopii şi mitropolii şi ca învăţători, aceşti înţelepţi de Dumnezeu preoţi şi călugări, care au fugit din mănăstiri la schimbarea calendarului şi nu din alte motive, căci să nu vă gândiţi că noi nu-i cunoşteam înainte de 1924.

Nu uitaţi, că sunt credincioşi din toate clasele sociale şi în diferite ocazii la bisericile noastre am găsit oameni învăţaţi, funcţionari superiori, profesori, parlamentari etc. Nu facem indicaţii de nume ca să nu vă tulburaţi. Iată şi eu, care scriu aceste rânduri, am stăruit pentru noul calendar şi să nu gândiţi, că cineva m-a silit să mă reîntorc. Nu simţeam nevoia, căci aveam o frumoasă situaţie şi mediul în care trăiam mă depărtase cu mintea de la cele bisericeşti. Deci, mintea, ziceam, că se luminează mult învăţând, pe când sufletul spre întunerec lăsând. Cu totul mă găseam nemângâiat. Citind cărţi vechi de religie şi istorie, Dumnezeu a făcut să găsesc adevărul în aceste cărţi de sute de ani vechime (că doar şi dv. aveţi în biserică).

Am citit sfintele canoane şi m-am lămurit. Spre convingere am mers pe la sfintele mănăstiri unde căutam să mă informez, dar abia am îndrăznit să cer o lămurire unui proiestos, care a scos ceasul să-mi demonstreze, ştiam povestea şi am plecat. Auzeam că sunt preoţi pe vechiul stil şi am căutat să-i cunosc. Împrejurările în care i-am cunoscut au fost grele şi m-am cutremurat de asprimea vieţii ce duceau.

Cu câtă nevoie se strecurau până la o biserică unde aşteptau mii de oameni. Apoi din cauza autorităţilor plătite de popii fără de lege şi suflet, săvârşeau cele sfinte noaptea şi tot noaptea plecau în pustiu.

Cu câtă râvnă şi dragoste veneau între oameni să propovăduiască, pe când preoţii dvs. se leneveau de asta în biserică să facă Sfânta Liturghie, nu în fugă, ci îngăduit.

- 132 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Toţi aceşti călugări ce dvs. ziceţi că au ieşit în lume să trăiască bine, eu şi dvs. îi vedem slabi, nu îmbrăcaţi ca ai dvs. şi nici cu bani.

Veniţi şi vedeţi cum trăiesc şi faceţi comparaţie între aceşti simpli călugări şi preoţii dvs, ce duc o viaţă îmbelşugată, plină de plăceri, în lux şi modă. Preoţii noştri n-au bani, căci dacă ar avea nu se zideau atâtea biserici în aşa scurt timp. Tot ce se strânge, trece în casa bisericii şi toată osteneala lor e numai pentru biserică. Nu-i uşor a trăi între mireni, călugăr fiind, şi asta niciodată ei n-au dorit. Mâine reveniţi la vechiul calendar şi mâine vor pleca la mănăstiri. Dacă n-ar avea viaţă sfântă, oamenii sub a căror privire trăiesc, nu i-ar asculta. Trebuie să recunoaşteţi şi să nu mai scrieţi minciuni, căci lumea nu vă crede.

Noi am scris de atâtea ori şi am reamintit sfintele canoane şi versete din Sfânta Scriptură. Noi scriem, dvs. scrieţi; noi amintim din sfintele canoane, dvs. amintiţi aceleaşi canoane pe care le tâlcuiţi cu prea multă libertate, căci trebuie să recunoaşteţi că preoţii dvs. sunt copleşiţi de grijile lumii şi îmbuibaţi cu mâncăruri alese pentru trup, cu literatură străină de biserică pentru suflet, şi nu vor putea niciodată a fi înţelepţiţi de Duhul Sfânt şi, cu toată înţelepciunea omenească căpătată în şcoli înalte, unde unele ştiinţe nu sunt necesare şi încă sunt contra adevăratei credinţe, de multe ori ei ajung la ateism.

Călugării şi preoţii pe care eu îi cunosc nu de un an, sau de doi şi a căror viaţa o cunosc şi cu mine o cunoaşte şi poporul, cu toate că spuneţi că sunt lipsiţi de cultură şi simpli, totuşi, încercaţi şi adunaţi un sinod şi veţi vedea că sunt înţelepţiţi de Dumnezeu şi au Duh Sfânt, fiindcă duc o viaţă curată. Ştiţi că nici Domnul nostru Iisus Hristos n-a ales printre ucenicii Lui oameni învăţaţi, ci simpli şi nici n-a vrut să facă cu dânşii o academie. Totuşi, noi avem preoţi învăţaţi în şcoli înalte. De ce nu încercaţi să faceţi un sinod, astăzi când mijloacele de transport sunt aşa de numeroase, uşurând deplasările la distanţe mari, în cât mai scurt timp? Când se adunau Sfinţii Părinţi la Sinoade: fie locale, fie ecumenice, nu aveau aceste înlesniri şi nici nu existau aceste mijloace de locomoţie, totuşi s-au făcut Sinoadele, și cele localnice şi cele ecumenice, cu atâta greutate. Ca să se adune le trebuia ani de zile şi când se întâlneau îşi cereau binecuvântarea, iar suferinzii în urma schin- 133 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

giuirilor de la vrăjmaşii creştinătăţii plângeau la aşa fericită întâlnire.

Astăzi, cu atâţia doctori teologi, cu atâţia arhierei şi patriarhi, nu se poate face un sinod ecumenic, cu toate că e necesar mai mult ca oricând. În schimb, faceţi congrese, unde veniţi îmbrăcaţi în haine scumpe, cu trăsuri şi maşini, nu ca Sfinţii Părinţi, pe jos, şi vă lăudaţi cu averile dvs. Apoi, ameţiţi de băutură şi cu ţigara între dinţi, aşteptaţi ca să se coboare duhul satanei ca să vă învrednicească să vă ridicaţi contra adevărului, deşi niciodată nu veţi putea stabili cele sfinte în aşa situaţie. Cercaţi să duceţi viaţa acelor călugări şi preoţi simpli şi veţi vedea că sunteţi neputincioşi şi veţi renunţa la astfel de viaţă.

Astăzi, când păstorii - şi vorbesc de păstorii superiori - nu se îndură a părăsi centrele civilizaţiei şi să se coboare ca Sfinţii Părinţi la poporul de jos, a cărui naivitate i-a aşezat în scaune înalte, nu ca să uite jurământul ce a făcut, nici misiunea lor şi nici poporul, ci să privegheze. Ba, ce-ar mai veni între oameni să propovăduiască, ceea ce ei singuri nu cred? Ce dragoste de turmă i-ar găsi ca să părăsească oraşele, să n-asculte la radio, să nu fie în curent cu toate noutăţile şi răutăţile lumeşti. Dar, mergând pe jos prin satele noastre aţi văzut vreodată vreun episcop, mitropolit, nu mai vorbesc de patriarh, de care lumea numai a auzit de numele lui? Astăzi le e ruşine să urmeze pe Sfinţii Apostoli, dar pretenţie de apostoli au. Intenţia dvs. este de a face apropierea cu Apusul şi nu mă feresc a spune că v-aţi adăpat la diavoleştile lor învăţături, aţi împrumutat obiceiurile şi limba şi vaţi depărtat de ale noastre datini strămoşeşti, ca şi de credinţă, fiinduvă ruşine de ce este ortodox şi românesc.

Dar ca să vedeţi cum singuri sunteţi vinovaţi şi că tot ce scrieţi în cărţile dvs. ca în: „Adevărata Ortodoxie şi Calendarul” sau „Calea cea adevărată” sau „Care calendar trebuie să-l ţinem: cel vechi sau cel nou?”, revistele şi foile ce răspândiţi, cu scopul de a duce în eroare poporul, ca în: „Calea vieţii” sau „Să luăm aminte” sau „Mâna Mântuitoare”. Nu scrieţi decât din răzbunare minciuni şi articole ce bolşevizează sufletele liniştite ale credincioşilor. Cum nu judecaţi ceea ce scrieţi, spre exemplu în revista „Mâna Mântuitoare”, la pag. 237: „Iată, domnilor, pe dr. Lupu, fecior de preot, care a vorbit în parlament contra calendarului îndreptat. De ce l-au ales deputat eparhial? (fiindcă aşa - 134 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

a voit Dumnezeu!). De ce nu l-a arestat şi nu-l arestează nimeni?”... Şi apoi ca să arătaţi cât de mult ţineţi la pace spune-ţi: „Ei bine, nimeni nu-l arestează pe dl. Lupu, ce însemnează asta?” Până acum, dă-i la cap, că-i comunist, dă-i la cap că-i stilist. Când vrea să facă şi el ceva pentru biserică, dă-i la cap că-i stilist…” Frumos exemplu!…

Noi suntem veşnic persecutaţi şi totuşi n-am scris nicăieri în aşa hal. Bieţii oameni se supun din evlavie şi smerenie, căci ce aţi zice unii dintre dvs. să vedeţi că aveţi câte 7-8 procese la rând, fără să ştiţi pentru ce?... Jandarmul stă în casă, cu tabelul în mână, de oamenii ce ţin calendarul vechi, pe care i l-a dat popa din parohie şi face procese, pentru câini şi pentru gunoi. Asta vă e dreptatea, cu astfel de metode şi cu arma voiţi să aduceţi lumea la credinţă? Cine a mai făcut aşa?

Cine a întrebuinţat forţa? Catolicii, când au înfiinţat Inchiziţia! Cu astfel de meşteşuguri, cu frică şi persecuţii nu veţi intimida poporul!

Spuneţi că nu ne supunem stăpânirii. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Corinteni cap. XIII: „Tot sufletul, stăpânirilor celor covârşitoare supu-i-se”. Pentru aceasta şi vârfelnicul Petru, zice: „Supuneţi-vă la toată zidirea omenească pentru Domnul, ori împăratului care covârşeşte, ori domniilor, ca unora ce au fost trimişi de El spre pedepsirea făcătorilor de rele; iar celor făcători de bine spre laudă; că aşa este voia lui Dumnezeu ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (I Petru 2; 13). Însă se cuvine, să luăm aminte şi când se întâmplă vreun stăpânitor din afară, adică de altă credinţă, a ne sili să ne lepădăm de credinţa noastră, ori să călcăm vreo poruncă a lui Dumnezeu, atuncea se cuvine a nu ne supune lui la acestea, ci să ne împotrivim până la moarte, aducându-ne aminte de cuvântul apostolului, pre care l-a zis către începătorii iudeilor: „Se cuvine a ne supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” (Fapte 5, 23). Şi de cuvântul lui David, ce zice: „Şi am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat” (Psalm 118). Iar înţeleptul Teodorit, la tâlcuirea acestei ziceri arată: „Că nu e hirotonie a lui Dumnezeu stăpânirea nedrepţilor, ci însăşi iconomia ocârmuirei”; că blând fiind Dumnezeu, dă stăpânitor ca să cinstească dreptul, adică dreptatea: „Că voi - 135 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

da - zice - vouă păstori după inima Mea şi vor paşte pre ei păstorindu-i cu ştiinţă” (Ieremia 3, 15). Şi iarăşi: „Voi pune asupra pre judecătorii tăi ca mai înainte şi pe sfătuitorii tăi ca din început, şi după aceasta, te voi chema cetatea dreptăţii, mitropolie credincioasă, Sion” (Isaia 1, 26).

Vrând însă a pedepsi pe cei ce greşesc, iată a ne stăpâni şi de răi începători, că zice: „batjocoritorii îi vor stăpâni pre ei” (Isaia 5, 4) şi iarăşi Isaia zice: „Stăpânitorii tăi nu se supun, părtaşi ai furilor sunt, iubind daruri, căutând răsplătire” (Isaia 1, 23). Şi Ezechiil zice: „Dregătorii ei în mijlocul ei, ca nişte câini răpind răpiri, suflete mâncând întru sâlnicie” (22, 27). Şi Sofonie proorocul zice: „Dregătorii ei întrînsa ca nişte lei răcnind, judecătorii ei ca nişte lupi de Arabia, nu mai lasă pe a doua zi” (3, 4).

Deci iată că nu trebue să se supere nimeni pe dr. Lupu că e stilist şi că e deputat, şi vedeţi că cine semnează pentru conformitate, adică Pr. V. Boldeanu, îşi arată blândeţea în expresia sa: „Dă-i la cap, că-i stilist!”, care numai de preot nu-i, ci mai curând de un borfaş mahalagiu”.

De-un Creştin

Anul 1936. Un început al suferinţelor din temniţă De vreme ce activitatea religioasă a părintelui Glicherie se făcea simţită şi printre credincioşii de stil nou, pentru aceasta s-a decis luarea de atitudine împotriva activităţii şi propovăduirii religioase a slujitorilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Era vremea când se urzea un nou plan de demolare a bisericilor, în care se slujea după vechiul calendar. Credincioşii făceau ziduri de apărare din piepturile lor şi luptau cu mâinile goale împotriva celor ce duceau un război inegal, venind înarmaţi până în dinţi ca să lupte împotriva unor oameni care îşi apărau odorul cel mai de preţ - Biserica. Până şi cerul se cutremura, văzând atâta nedreptate şi vărsare de sânge, primindu-i cu bucurie pe aceşti noi mucenici ai Ortodoxiei.

La 1 septembrie 1936, părintele Glicherie a plecat cu însoţitorii săi, pentru sfinţirea bisericii din Buhalniţa (jud. Neamţ), având în - 136 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

jurul său aproape 500 de căruţe în care erau vreo 4000 de săteni. Au trecut prin Tg. Neamţ şi i-a prins asfinţitul sus, pe munte, în satul Petru Vodă, unde au înnoptat. În acel drum s-a întâlnit cu un călugăr de la mănăstirea Secu, care primise calendarul nou şi acesta i-a spus că se făcuse mare tulburare în biserică deoarece s-a aflat că papa de la Roma a trimis în ţara noastră două milioane de lei ca să distrugă stilul vechi.

Au trecut prin Poiana Teiului şi au ajuns la Buhalniţa cu toată mulţimea de oameni şi căruţe. Au fost primiţi cu bucurie; localnicii l-au întâmpinat cu flori şi au săvârşit sfinţirea bisericii cu slujbe frumoase, care au durat până târziu. După sfinţire, cuviosul a rămas pe loc. A doua zi, o delegaţie din partea credincioşilor din Bodeşti a venit să-l invite să sfinţească şi biserica de acolo. A plecat cu ei, iar când au ajuns aproape de Piatra-Neamţ, le-a ieşit în cale un camion încărcat cu jandarmi, vrând să-i oprească şi să-i aresteze, însă când au văzut aşa de mulţi oameni şi căruţe nenumărate, jandarmii s-au temut şi s-au retras.

Convoiul a fost oprit la un pod, la intrarea în Piatra-Neamţ, de către alţi jandarmi care i-au întrebat unde merg şi cu ce scop. Un creştin din Boroaia a vrut să treacă pe lângă bariera jandarmilor, căci era cu bicicleta, dar un jandarm a tras în el un foc de revolver şi l-a rănit la braţ. Lumea s-a înfuriat pentru purtarea criminală a jandarmilor şi a năvălit cu forţa pe la margini, intrând în oraş. Jandarmii au tras focuri de armă şi au folosit gaze lacrimogene. Oamenii s-au ascuns în căruţe şi au continuat înaintarea.

La ieşirea din oraş i-au aşteptat pompierii, care i-au udat cu jeturi de apă. Totuşi, căruţele nu puteau fi oprite, în ciuda faptului că acum venise şi armata care trăgea cu mitralierele. Situaţia era disperată şi fiecare a fugit cum şi pe unde a putut. Părintele Glicherie şi părintele David au fugit printr-o grădină şi s-au ascuns la început sub un tufiş, căci cuviosul nu mai putea să meargă din cauza rănii de la picior. Au venit din urmă alţi oameni şi l-au ajutat, ajungând astfel în ograda unui evreu şi s-au ascuns într-o magazie. Jandarmii s-au apropiat însă şi l-au găsit pe părintele David, pe care l-au prins şi l-au bătut amarnic cu ţeava puştii în spinare, provocându-i răni care l-au - 137 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

chinuit toată viaţa.

Evreul i-a denunţat jandarmilor şi aceştia l-au scos de acolo şi au început a-l bate în cap cu bastoanele de cauciuc. Cuviosul căuta să-şi apere capul cu mâinile, dar loviturile continuau şi a fost doborât la pământ, apoi lovit cu bocancii. L-au ridicat şi l-au dus la arest care era plin de oameni arestaţi şi l-au trântit pe podea fără să-l recunoască, fiindcă era îmbrăcat în suman. Au venit alţi jandarmi, care îl văzuseră cu alte ocazii şi l-au recunoscut, apoi l-au mutat în alte camere, unde podeaua şi pereţii erau plini de sânge de la bătăile ce le suferiseră cei interogaţi mai înainte. Pe ei i-au bătut cu lanţurile de fier fără milă, zdrobindu-le oasele astfel încât, după calculele lor, cei chinuiţi aveau să moară până dimineaţa.

Dis-de-dimineaţă, mai înainte de răsăritul soarelui, şeful jandarmilor a trimis două femei pentru a spăla sângele, ce se închegase pe mucegaiul pereţilor de beton. Celor două femei, văzând trupurile victimelor zdrobite de loviturile de lanţ, li s-a făcut milă. S-au prefăcut că trebuie să iasă din temniţă, pentru a schimba apa în care înmuiau cârpele înroşite de sângele ce se scursese peste pietrele din temniţă. Întorcându-se, au adus apă curată, dar şi câteva felii de pâine ascunse sub şorţurile de serviciu. Pe cât le-a fost cu putinţă, au spălat cu apă tâmplele părintelui Glicherie şi a celorlaţi câţiva bărbaţi, umflate şi crăpate de puterea loviturilor de fier.

Numai părintele Glicherie părea să fi rezistat puțin mai mult, deşi era cel mai plăpând trupeşte. După o tortură atât de crâncenă, abia mai putea vorbi. Acest lucru a stârnit din nou mânia şefului de jandarmi, care, imediat după răsăritul soarelui, a dat ordin ca „şeful stiliştilor” să fie ars. În cel mai scurt timp, părintele Glicherie a fost scos în curtea penitenciarului. S-a dat poruncă să se facă un foc mare.

S-a adus aproximativ 3-4 metri cubi de lemne. Jandarmii adunați împrejurul lemnelor au hotărât să-l arunce în foc numai atunci când se vor aprinde toate lemnele, ca nu cumva să scape nevătămat de vâlvătaie.

Când jandarmii erau gata să-l arunce peste focul aprins, părintele Glicherie l-a însemnat cu semnul sfintei cruci. În sunetul unei pocnituri, flăcările s-au mistuit pentru o clipă, de parcă ar fi fost aco- 138 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

perite de un potop de apă. Jarul nu mai avea fierbinţeala lui firească.

Focul ardea, însă avea o paloare nefirească, fiind fără de putere. Cei doi jandarmi, care îl cuprinseseră pe părintele Glicherie pentru a-l arunca în foc, s-au înfricoşat şi şi-au desprins mâinile din umerii lui.

Plin de credinţă, părintele Glicherie a rostit printre buze rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!” şi a trecut prin flăcările aprinse, care se ridicau până peste umerii lui. Călcând peste jarul încins, a ieşit nevătămat şi neatins de focul ce-l împresura din toate părţile. Îndreptându-se către șeful jandarmilor, părintele Glicherie a zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu, că m-am încălzit puţin, fiindcă mult frig am îndurat în pivniţă în noaptea aceasta!“ De aici, a fost transportat la sediul Ministerului de Interne din Bucureşti. O zi mai târziu ziarul „Universul” din 16 septembrie 1936, anunţa: „Episcopul stilist Glicherie, supranumit „Faima Moldovei” a fost adus în capitală. A fost arestat cu ocazia tulburărilor de acum două zile de la Piatra-Neamţ. Şeful stiliştilor a fost adus în capitală sub o puternică escortă de jandarmi. El va fi ţinut la dispoziţia autorităţilor până la terminarea anchetei de la Piatra-Neamţ”.

Era adevărat. De la Piatra-Neamţ dosarul de arestare a fost trimis la Bucureşti. Însoţit de o escortă de patru jandarmi, el a fost transportat la Bucureşti, unde timp de trei zile a fost ţinut într-o încăpere întunecoasă din incinta Ministerului de Interne. În noaptea în care a fost dus spre Bucureşti, femeia ministrului de interne din acea vreme a avut un vis, prin care i se arăta un chip de om, blând la privire şi împovărat de suferinţe, cerându-i apă şi pâine. Într-adevăr, părintele Glicherie nu gustase nimic de trei zile. În timpul cercetărilor a fost hrănit doar cu bătaie şi momeli viclene, făgăduindu-i-se că în curând nu va mai vedea lumina soarelui. De-a lungul celor trei zile petrecute în acea încăpere întunecoasă, nevasta ministrului de interne, care lucra acolo ca funcţionară, nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea de a-l vedea pe călugărul supranumit „Faima Moldovei”.

Coborând spre încăperea din subsolul clădirii, unde era închis părintele Glicherie, jandarmul care păzea intrarea, la ordinul acesteia, a deschis uşa, lăsând să se observe în întunericul încăperii un chip de - 139 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Sfântul Glicherie în arestul de la Piatra-Neamţ. În fotografia din dreapta, se pot observa mâinile pline de vânătăi, din pricina bătăilor la care a fost supus

om, care abia îşi mai trăgea răsuflarea. Îngrozită, femeia îi spuse părintelui cine este, adăugând că nu a venit cu gânduri rele acolo şi îl întrebă pentru care faptă zace închis în această cumplită temniţă.

Cu ochii stinşi și slăbit de putere, părintele Glicherie abia a şoptit: „Am făcut porunca Stăpânului Meu, Care mi-a zis: „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. Mirată de cuvintele părintelui Glicherie, femeia mai deschise puţin uşa, lăsând să intre pe lângă ea mai multă lumină.

Privirea rămase aţintită spre chipul zdrobit al părintelui, când descoperi în ochii acestuia acel chipul minunat, ce i se arătase în vis şi care-i ceruse pâine şi apă. Cuprinsă de un fior de evlavie, îl întrebă dacă are nevoie de ceva, iar părintele a cerut pâine şi apă. În acea clipă femeia a cunoscut că visul ei a fost o vedenie de la Dumnezeu. Ea însăşi a adus părintelui bucatele simple pe care acesta - 140 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

le ceruse, căci altceva nu putea înghiţi din pricina rănilor. A înmuiat bucata de pâine în paharul cu apă, şi aşa a luat câteva înghiţituri, sub privirile înduioşate ale femeii ce-i adusese hrana. Înflăcărată de un simţământ de credinţă, femeia era gata să facă orice sacrificii pentru eliberarea părintelui. Pentru aceasta l-a încuviinţat că va cere rejudecarea procesului, cu nădejdea ca sentinţa de condamnare să fie anulată.

Cu o privire blândă, şi faţa scăldată în lacrimi, părintele Glicherie a zis către ea: „Cine ne va despărţi pre noi de dragostea lui Dumnezeu?” În acea clipă, milostiva femeie a înţeles că părintele îşi doreşte să le sufere pe toate pentru Dumnezeu. Fără a mai putea rosti vreun cuvânt, ea şi-a pus faţa în pumni şi izbucnind într-un şiroi de lacrimi, s-a dat înapoi lăsând ca uşa să se închidă singură. În urma ei, jandarmul a încuiat uşa până a doua zi, când părintele Glicherie a fost scos şi dus în lagărele de concentrare de la Miercurea-Ciuc.

Anul 1936. În temnița de la Miercurea-Ciuc.

Dialogurile pe teme religioase În dosarul de anchetă şi cercetare deschis de parchetul de la Piatra-Neamţ, părintele Glicherie era acuzat de săvârşire ilegală de servicii religioase, instigarea poporului spre propagandă stilistă şi tulburarea liniştii publice. Decizia parchetului Piatra-Neamţ a fost declarată irevocabilă, fapt pentru care părintele Glicherie urma să petreacă alţi trei ani din viaţa sa prin temniţele întunecate şi reci.

Adus în lagărele de exterminare de la Miercurea-Ciuc, timp de şase luni, torţionarii s-au străduit să-l ucidă prin foame, frig şi teroare.

Suferinţele erau atât de crunte, încât sensibilitatea sufletească se adâncise şi căpătase noi profunzimi, astfel că şi intenţiile rele ale gardienilor erau percepute de el mai înainte ca ele să fie aplicate.

Vreme de şase luni, a fost ţinut într-o celulă fără ferestre şi fără aerisire, îmbrăcat numai într-o uniformă subţire de deţinut. Aşternutul lui era o scândură de lemn care se cobora seara de pe perete, iar hrană i se dădea o dată la două sau trei zile. Condamnat pentru instigare religioasă împotriva intereselor naţionale, acest miel nevinovat - 141 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

şi fără de răutate a devenit în scurt timp prada celor mai cruzi gardieni, care lăsau să curgă de pe buzele lor cele mai vulgare şi înjositoare cuvinte şi hule împotriva lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, împotriva Sfintei Cruci şi a Sfinţilor toți.

După şase luni, a început o nouă etapă de cercetare a dosarului lui „Tănasă Gheorghe, cunoscut ca Glicherie”. Vreme de 30 de zile, el a fost interogat în fiecare dimineaţă, cerându-i-se să spună dacă este implicat în relaţii politice cu anumite grupări obscure în defavoarea intereselor naţionale. Declaraţia părintelui Glicherie a fost aceeaşi de la început şi până la sfârşit, susținând că din tinereţile lui slujeşte lui Dumnezeu în viaţa monahală, iar în politica statului nu a fost implicat niciodată.

După această perioadă, ziua era scos la muncă silnică, iar noaptea petrecea într-o încăpere cu 100 de deţinuţi condamnaţi din motive politice. Aici, părintele Glicherie a petrecut multă vreme alături de mari demnitari politici şi bisericeşti, unii condamnaţi din motive politice întemeiate, alţii învinovăţiţi pe nedrept. Printre ei, părintele Glicherie era recunoscut sub denumirea de „stilistul din Moldova”. Atunci când se înteţeau între deținuți discuţii pe teme religioase, ei îl aveau pe părintele Glicherie ca pe un judecător şi arbitru, așteptând din partea sa ultimul răspuns la nedumeririle lor.

De fiecare dată, părintele le răspundea doar după ce se ruga ca Domnul să-l lumineze. Văzându-i blândeţea şi smerenia, precum şi buna podoabă a sufletului său, ce îi înfrumuseţa şi îi lumina chipul, precum şi vorba măsurată şi plină de dragoste, toţi l-au îndrăgit şi îl căutau deseori pentru sfaturi duhovniceşti. Fără să îşi dea seama, lupii se preschimbaseră în mieluşei. Criminali fioroşi, la a căror privire tremurau până şi gardienii înarmaţi, erau acum printre cei mai cuminţi ucenici ai săi. Începuseră să-L priceapă pe Dumnezeu şi să înţeleagă multe lucruri care până atunci le fuseseră ascunse de întunecimea păcatului.

Toate controversele de ordin teologic purtate între deţinuţi erau îndreptate spre părintele Glicherie pentru a-şi găsi un răspuns. Cu toate că în celulă nu li se permitea să aibă un calendar bisericesc, părintele ştia data praznicelor. Unii deţinuţi, foşti slujbaşi ai patriarhiei - 142 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ori chiar clerici de rang înalt, condamnaţi din motive politice, îl zavistuiau şi arătau cu degetul asupra lui, spunând: „Tu nu eşti cu noi. Tu eşti cu ruşii, pentru aceasta eşti condamnat!”.

E de la sine înţeles că aceştia nu scăpau nici un prilej de a-l ispiti pe părintele Glicherie cu întrebări viclene. Cele mai aprinse controverse se iscau pe marginea datei praznicelor bisericeşti, pe care părintele Glicherie le calcula după mâna Sfântului Ioan Damaschin, folosindu-se numai de încheieturile de la degetele mâinilor, lucru care îi uimea pe deţinuţi.

Discuţiile pe marginea credinţei se prelungeau în închisoarea de la Miercurea-Ciuc până noaptea târziu. Mulţi studenţi, închişi aici din motive politice, deveneau curioşi în urma discuţiilor dintre părintele Glicherie şi marii teologi şcoliţi în Apus. Părintele Glicherie îi combătea prin cuvinte simple aduse din Sfânta Scriptură, tot la fel cum le temperase elanul cu alt prilej, când a fost învinuit de lipsă de dragoste faţă de „fraţii” din Apus, spunându-le: „Nu ştiţi că în Sfânta Scriptură stă scris aşa: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Nu mergeţi după ei. Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori...”.

Credinţa părintelui Glicherie, cât şi dragostea faţă de semenii săi s-a dovedit puţin mai târziu, spre toamna anului 1937, când la Miercurea-Ciuc deţinuţii erau executaţi în masă. Erau puşi la zid şi împuşcaţi. Într-o dimineaţă, se auzi un zvon cum că peste două zile urmau să fie executaţi. S-a organizat executarea silită pe două plutoane. Cel dintâi pluton urma să fie executat la miezul nopţii, al doilea spre ziuă. La miezul nopţii au fost executaţi cei mai mulţi deţinuţii teologi închişi din motive politice. Părintele Glicherie a lăcrimat pentru ei, spunând că „nici în faţa morţii nu au vrut să recunoască dreapta credinţă”.

El avea deja trei zile de când nu mai gustase nimic - nici apă, nici pâine. Cei rămaşi în temniţă, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi, erau cu ochii pe el, de parcă îi cereau să roage pe Dumnezeu să îndepărteze de la ei paharul morţii. Puţin mai înainte de a fi scoşi din celulă pentru a fi executaţi, un ordin trimis încă din după-amiaza - 143 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

zilei precedente, informa conducerea închisorii de la Miercurea-Ciuc că orice executare silită a deţinuţilor este suspendată. Un alt obstacol al morţii fusese depăşit. De atunci, părintele Glicherie era cinstit ca un apostol printre deţinuţii de aici.

Anul 1936. Demolarea bisericilor ortodoxe de stil vechi În urma arestării părintelui Glicherie au fost arestați și ceilalți părinţi care slujeau şi propovăduiau credinţa în zona Moldovei.

Puţin câte puţin, turma credincioşilor rămasă fără păstori a început să se risipească. Niciodată diavolul nu s-a bucurat de o mai mare izbândă, precum în toamna anului 1936, când cruzimea necredincioşilor a urcat pe culmile foarte înalte ale răutăţii. Doar în decursul a câtorva luni, au fost devastate și demolate în jur de 40 de biserici, construite după 1930. Preoţii care slujeau aici au fost prinşi unul câte unul, condamnaţi la ani de grei de închisoare ori ucişi. În anul 1936, şi biserica din Vânători a fost dărâmată de către autorităţi, îndemnate la aceasta de către preoţii de stil nou din comună, iar în luna august, părintele Pamvu a fost luat fără urmă din biserică, dus la Piatra-Neamţ şi arestat. Pe drum, în locul numit popular „Doilei”, jandarmii l-au pus pe părintele Pamvu drept punte vie peste un pârâu, trecând cu toţii peste el. Din acest motiv, dar şi din pricina nenumăratelor lovituri, părintele a rămas cu răni nevindecate pentru tot restul vieţii. După aceea, a fost închis la mănăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea, transformată acum în închisoare pentru toţi monahii şi maicile care luptau şi mărturiseau credinţa ortodoxă a Sfinţilor Părinţi.

Acolo, în acea biserică prefăcută în mormânt, după un an şi patru luni, în urma chinurilor muceniceşti la care a fost supus, părintele Pamvu s-a mutat la Domnul, săvârşindu-şi cu bărbăţie şi vrednicie alergarea vieţii vremelnice, întru paza şi mărturisirea dreptei credinţe. Nici acum, după atâţia ani, nu s-a mai aflat nimic despre el; nici măcar mormântul nu i s-a găsit. Se spune că ar fi fost omorât în bătaie, după ce a refuzat în nenumărate rânduri să pri- 144 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mească schimbarea cea fără de lege. Atât viaţa, cât şi sfârşitul său, au fost muceniceşti.

Cu toate că la dărâmarea bisericilor noastre erau trimişi cei mai necruţători oameni ai sistemului, puţini erau totuşi cei care cutezau să facă acest lucru împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, în numele cărora erau ridicate sfintele lăcaşuri. Ceva - o teamă inexplicabilă - îi oprea. Se întâmpla pur şi simplu să plece pe drumul pe care veniseră, cu capul plecat. Dar totuşi, se găseau şi oameni care îndrăzneau să dărâme bisericile, dar aceştia moșteneau în scurt timp blestemul şi moartea.

La Vânători-Neamţ s-au găsit câţiva oameni fără nici un căpătâi, care după ce au fost mituiţi cu câteva lucruri şi bani, au fost aduşi să strice biserica. Cel care a îndrăznit să urce pe biserică să doboare sfânta cruce şi-a găsit sfârşitul într-o clipită, chiar când cobora prin clopotniţă. Râzând ca un scos din minţi, el s-a împiedicat de ultima treaptă a scării, a căzut cu capul de o grindă de lemn şi a pierit cu sunet.

După trei zile au sosit alţi răufăcători. Aceştia au trecut la demolarea zidurilor bisericii. Dorindu-şi să distrugă mai întâi sfântul altar, au dislocat prima porţiune de perete de zid, care a căzut peste trei dintre dânşii. Doi au pierit sub greutatea zidului, iar al treilea şi-a dat sfârşitul în drum spre spitalul din Târgu-Neamţ. În cele din urmă, au fost aduse buldozere, dirijate de însuşi preotul satului, care nu accepta ideea ca în sat să mai fie o altă biserică după vechiul calendar. Împrejurul buldozerelor erau ţiganii săraci, care veniseră să apuce câte ceva din materialele demolate ale bisericii. Alături de ei se aflau coloane de jandarmi şi deţinuţi, aduşi pentru curăţirea locului de deşeuri şi resturi de materiale. În doar câteva zile, nu se mai cunoştea că pe locul acela fusese altădată biserică înălţată în cinstea lui Dumnezeu.

O situaţie la fel de gravă a fost şi în localitatea Oglinzi din judeţul Neamţ, unde s-a tras cu pistolul pentru că poporul făcuse zid şi nu lăsa să le strice biserica. Focurile au continuat şi după ce au intrat în biserică, devastând şi prădând odoarele şi tot ceea ce se găsea în ea. Icoana Maicii Domnului a fost împușcată, păstrându-se până în zilele noastre ca o mărturie a răutăţii necredincioşilor împotriva Bise- 145 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ricii lui Hristos şi a sfintelor icoane. Aşa s-a întâmplat cu aproape toate cele patruzeci de biserici demolate la cererea instanţei bisericeşti a statului ateu şi prin îndemnul preoţilor locali de stil nou.

Anul 1937. Răzbunarea necredincioşilor Nu doar cei vii erau prigoniţi. Ura necredincioşilor se revărsa până şi asupra celor morţi. Trecerea la cele veșnice a unora dintre credincioșii tradiționaliști era groaznic prilej de răzbunare a celor care se autointitulau „stăpâni peste cimitire”. Bisericile unde se slujea după vechiul calendar, abia zidite pe cheltuiala credincioșilor, erau lipsite de cimitire proprii, iar accesul acestora în locurile de veci era interzis. Morții zăboveau deseori câteva zile pe la porțile cimitirelor, pentru că stăpânii cimitirelor, adică preoții din parohiile de stil nou, interziceau înhumarea acestora în cimitirele publice.

Aşa s-a întâmplat şi în sânul familiei Păstrăvanu din localitatea Poiana-Brusturi, care avea o pruncă de numai trei ani şi jumătate. De la început, copila aceasta dădea semne de înţelepciune. Știa să spună Crezul şi arăta chip frumos al blândeţii și nevinovăției. Mare a fost scârba părinţilor, văzând cum vlăstarul lor se stingea şi moare mai înainte de vreme. Dar tot atât de mare era și neliniștea lor, când se gândeau cum își vor îngropa mortul și cum vor putea să ceară de la responsabilii cimitirului să le permită accesul.

Cum era de aşteptat, primăria din comună a refuzat să elibereze certificatul de deces al „copilului de stilişti”. Părinţii au aşezat-o pe laiţă, în sicriaş de lemn, aşteptând ca autorităţile să se răzgândească. În loc să se întâmple acest lucru, primarul le-a trimis răspuns că trebuiau să îşi declare public trecerea la noul calendar şi să primească slujba de înmormântare a preotului de pe nou, pentru ca mortul lor să fie primit în cimitirul satului.

Nefiind de acord cu acest lucru, părinţii îndureraţi şi-au luat fiica adormită întru Domnul şi au coborât-o într-un beci de piatră, unde au ținut-o vreme de două săptămâni. Tot satul vuia pe seama acestei întâmplări, în vreme ce părinții copilei au înfipt în spatele - 146 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

casei o cruce de lemn în amintirea fiicei lor ce odihnea între pereții de piatră a beciului.

Două săptămâni mai târziu, a început ancheta. Autorităţile de stat au prins de veste și cercetările au demarat minuțios. Bănuiala că copila ar fi îngropată în spatele casei, unde era înfiptă crucea de lemn, a făcut ca autoritățile județene să fie sesizate. Când s-a ordonat cercetarea locului și dezhumarea copilei decedate, din adâncimea beciului de piatră părinții îndurerați și-au scos copilul așezat în micul sicriaș de lemn. Deschizând capacul, toți s-au înspăimântat de frumuseţea chipului ei. Fruntea copilei adormite era de un roz ce lăsa să se oglindească prin el nevinovăţia şi curăţia pruncilor, iar obrazul îi era brăzdat de câteva picături de rouă ce şiroiau de pe creştetul frunţii nestricate de firea morţii, spre buzele închise pentru totdeauna. La ordinul autorităților județene, în mai puțin de câteva ceasuri, trupul neînsuflețit al copilei a fost îngropat în cimitirul satului, iar certificatul de deces a fost eliberat familiei îndoliate.

Tot cam aşa s-a întâmplat în cazul unui alt prunc, răpus din fragedă vârstă de o boală trupească. De data aceasta, cazul părea și mai îngrozitor, întrucât cei care căutau prilej de răzbunare deveniseră mai răi decât îngerii căzuți. După ce trecuse la cele veșnice unul dintre pruncii credincioșilor de stil vechi, a fost înmormântat în cimitirul satului. Cu inima îndurerată, Păstrăvanu Vasile și familia lui nu au putut să-și ducă pruncul la groapă cu rugăciunile cuviincioase, de frica autorităților atee care arestaseră pe mulți dintre cuvioșii păstrători ai vechilor tradiții bisericești.

A doua zi, trupul neînsuflețit al pruncului era dus pe o laiță de lemn către cimitirul din sat. Din rânduiala lui Dumnezeu, preotul paroh al satului și reprezentantul comitetului parohial erau plecați din localitate. La cimitir, cortegiul de înmormântare a fost întâmpinat numai de gropari. De data aceasta se părea a fi prima înmormântare, unde totul se petrecea molcom și liniștit. Însă liniștea acesta n-avea să țină prea mult.

Spre seară, preotul paroh și reprezentantul comitetului parohial au revenit în sat. Odată cu întoarcerea lor, satul a fost cuprins de o mare tulburare. Creștinii, care aveau casele în vecinătatea cimitirului, - 147 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

au fost certați pentru că au permis îngroparea pruncului și nu au protestat. Groparii au fost și ei amenințați cu grele sancțiuni. Deși era spre sfârșitul zilei, comitetul parohial s-a întrunit imediat pentru a lua o decizie împotriva acestei „infracțiuni“. Astfel, în tulburarea nopții agitate de dorința de răzbunare, decizia lor era mai neagră decât noaptea și mai înfricoșată decât moartea. A doua zi cadavrul neînsuflețit al pruncului a fost dezgropat de sub greutatea pământului gălbui, desfăcut din legăturile bine închegate ale sicriului de lemn și spânzurat în clopotnița de la poarta bisericii. În înălțimea clopotniţei, stătea acum spânzurat de grumaji cadavrul unui copil nevinovat, răpus de stricăciunea firii de pământ. În vreme ce își cerea odihnă în pământul din care fusese luat, răutatea păgânească a nou-calendariștilor de aici, era nemărginită. În nopțile lungi și întunecate oamenii satului se temeau să mai treacă prin fața bisericii. Din lungi depărtari, ca un ecou îndurerat rostit împotriva nedreptăților omenești, se auzea în vremea nopții glasul tânguitor al pruncului, coborând peste liniștea satului. După vreo zece zile de coșmar, credincioșii din sat au sesizat autoritățile județene. În urma anchetei, cadavrul pruncului a fost din nou îngropat acolo de unde fusese scos cu zece zile mai înainte. Răufăcătorii au fost trecuți cu vederea de cei ce anchetaseră cazul, rămânând nepedepsiți în această viaţă vremelnică. Numai cuvintele credinciosului Păstrăvanu Vasile păreau a fi mai grele decât orice sancțiune omenească. Acesta, venind la cimitir și văzând cele întâmplate cu fiul său cel mort și spânzurat, cu durere în suflet a rostit: „De acum înainte, să vă judece Dumnezeu, că sunteți mai răi decât dracii”.

Anul 1940. Îngerul păzitor În Moldova, creștinii îl aşteptau ca pe un apostol. Nu s-a bucurat de prea multă libertate, mai ales în condiţiile în care bisericile erau demolate, iar persecuţia atingea punctul culminant. Pe alocuri creştinii îşi improvizaseră din nou mici paraclise, unde se adunau şi făceau rugăciune, mai ales la marile sărbători ale Bisericii.

- 148 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Aşa era pe atunci la Boroaia-Neamţ, unde creştinii înjghebaseră un mic paraclis, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Ştiind că părintele Glicherie s-a întors în mijlocul credincioşilor şi se afla la casa unui creştin din Rădăşeni, credincioşii din Boroaia au trimis înştiinţare către el, rugându-l să le fie alături la ziua hramului bisericii, Sfântul Mucenic Dimitrie.

Abia reîntors din grozăvia chinurilor, părintele Glicherie era foarte întristat auzind despre părinţii arestaţi după evenimentele de la Buhalniţa din 1936. Creştinii nu mai aveau veşti de la ei. Nu se ştia unde sunt întemniţaţi şi nici dacă mai erau în viaţă. În această perioadă, ieroschimonahul Pamvu fusese ucis, iar despre fraţii lui, Galaction şi Veniamin, nu se mai ştia nimic. Părintele Ghedeon şi părintele Evstratie fuseseră şi ei arestaţi, fără a se şti unde sunt întemniţaţi, iar părintele David, eliberat și el de puţină vreme, se afla încă sub interdicţia domiciliului obligatoriu.

Cu toate acestea, spre sfârşitul lunii octombrie, părintele Glicherie a mers la Boroaia să slujească privegherea în cinstea Sfântului Mucenic Dimitrie. Creştinii se adunaseră în jurul său în vreme ce le vorbea despre bărbăţia de cuget, de care ar trebui să dea dovadă adevăraţii creştini, în acele vremuri atât de tulburate de ispitele diavolului şi răutatea ateilor. La scurt timp, s-a răspândit vestea că părintele Glicherie se află la paraclisul de rugăciune din Boroaia.

Abia începuse slujba de priveghere, când au apărut în uşa paraclisului şapte miliţieni însoţiţi de jandarmi. Între credincioşii adunaţi la slujbă şi miliţieni începuse o ceartă aprinsă. Aceştia din urmă, văzându-se înconjuraţi de creştini, au zăbovit puţin în faţa uşii de la intrare, fără a îndrăzni să pătrundă înlăuntru. Între timp, părintele Glicherie s-a strecurat prin uşa de la veşmântărie şi a luat-o spre Târzia, o localitate învecinată cu Boroaia.

Numai un tânăr de vreo 20 de ani, trimis de dascălii de la Biserică, păşea încet pe urmele lui până au ieşit în afara hotarului localităţii Boroaia. Pentru a nu fi recunoscut, părintele Glicherie, a schimbat haina cu un veston al tânărului, după care şi-au continuat drumul spre Târzia.

- 149 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

La Biserica din Boroaia rămase în urmă mare tulburare. Miliţienii şi jandarmii au început a-l căuta pe părintele Glicherie prin toate ungherele sfântului altar, despărţind mulţimea cu patul armei ca să poată pătrunde înlăuntru. Toţi creştinii erau speriaţi; femeile şi copiii plângeau. Afară era întuneric şi se lăsase frigul. De frica ameninţărilor, unii dintre creştini se împrăştiaseră. În acest timp, părintele Glicherie urca domol şi trist spre casele din ţinutul Târzia, urmat la vreo câțiva metri de tânărul de la Boroaia. Întunericul acoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte, iar ei rătăciseră cărarea. Atunci, părintele Glicherie a îngenuncheat şi şi-a ridicat mâinile spre cer. În câteva clipe, în jurul său se făcu o lumină de fulger. Tânărul, înspăimântat, a dat înapoi uimit, nemaiputând rosti nimic. Lumina era atât de puternică, încât îl orbise pentru câteva clipe. După puţin, venindu-şi în fire, văzu alături de părintele Glicherie un bărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ. După câteva cuvinte schimbate între ei, bărbatul în chip de lumină o luă înainte spintecând întunericul nopţii până la locuinţa unui pădurar, pe nume Gomoană, din localitatea Oglinzi. Mai înainte de a ajunge la casa acestuia, bătrânul, cu un felinar în mână, l-a întâmpinat pe părintele la capătul pădurii. De aici bărbatul îmbrăcat în straie de lumină a dispărut, şi în clipa aceea părintele a rostit: „Îţi mulţumesc ţie, Sfinte Îngere! Slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale!”

A doua zi, tânărul venit din Boroaia s-a întors la ale sale, iar părintele Glicherie a rămas la pădurarul Gomoană, până spre primăvara anului 1941, fără a fi aflat de autorităţi. Numai creştinii se adunau aici în vreme de noapte pentru slujbe.

Anul 1940. Două descoperiri dumnezeieşti Spre începutul lui septembrie 1940, mareşalul Antonescu devenise prim-ministru al României şi conducătorul al statului. Odată cu înfiinţarea Statului Naţional-Legionar Român, la 14 septembrie 1940, mulţi slujitori ai Bisericii, de frica acţiunilor de teroare şi haos, descin- 150 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

deri în forţă, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale săvârşite de către legionari, s-au înscris în rândul partidului acestora. La 28 noiembrie 1940, Antonescu a emis un decret privind reprimarea infracţiunilor în contra ordinei publice şi intereselor statului.

Treptat, au fost cercetaţi şi traşi la răspundere mulţi demnitari politici şi bisericeşti mai mult sau mai puţin vinovaţi de anumite infracţiuni aşa-zise „în contra ordinei publice şi intereselor statului”.

Părintele Glicherie ştia că în aceste împrejurări era cu putinţă ca cei care l-au acuzat pe nedrept altădată, să o facă şi acum.

Situaţia din ţară devenise alarmantă. Izbucnise cel de-a doilea război mondial şi se părea că iadul s-a dezlănţuit pe pământ. Odată cu cercetările de arhivă, dosarul de eliberare din închisoare a părintelui Glicherie intrase în mâinile legionarilor, fiind catalogat drept un element suspect. Singura bucurie a acelor zile a fost faptul că părintelui David i se ridică interdicţia domiciliului obligatoriu, fapt pentru care a putut să-l revadă pe părintele Glicherie şi să se retragă din nou în pustietăţile pădurilor din apropierea schitului Procov, nu departe de marea lavră a Neamţului.

Aici, într-un bordei de pământ au trăit câteva luni, vreme în care erau căutaţi de jandarmi. Bănuielile părintelui Glicherie deveniseră realitate. Legionarii îşi îndreptaseră atenţia şi forţele către biserica grupată în jurul lui, pentru că persoana părintelui Glicherie reprezenta pentru ei o primejdie. În scurt timp, bordeiul a fost găsit de către iscoade, devastat şi distrus. Ei veniseră în acel colţ de pustie spre orele după-amiezii, când cei doi pustnici erau plecaţi să adune bureţi pentru hrana zilelor lor. Părinţii Glicherie şi David nu au fost găsiţi de legionari, care au confiscat icoanele din bordei şi cărţile de rugăciune. Chilia sihăstrească a fost transformată într-o movilă de pământ şi lemne, încât nici nu se mai cunoştea că acolo a fost cândva adăpost. Înţelegând că sunt urmăriţi de către forţele legionare antireligioase, cei doi cuvioşi au pribegit prin desişurile pădurii, fără nici un adăpost, vreme de câteva luni, până spre sfârşitul toamnei, când nu se mai putea dormi la adăpostul frunzişului uscat. În această perioadă de pribegie, flămânzi şi fără de adăpost, hrana lor era ceea ce puteau găsi în cale: - 151 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ghindă, bureţi şi fructe de pădure.

România intrase în război de numai câteva luni. Generalul Antonescu hotărâse să participe la operaţiunile militare în calitate de aliat al lui Hitler. Autorităţile legionare deveniseră dependente de situaţia de război ce se instalase în România. Din aceste motive, activiştii legionari erau mai cruzi, ucigând fără scrupule sub motivul trădării intereselor naţionale. În pribegia lor, spre sfârşitul toamnei, cei doi cuvioși au ajuns spre ţinuturile din pădurea Râşca, unde pentru puţină vreme şi-au făcut un alt bordei în apropierea pârâului Măgura. Însă nici aici nu au stat mult timp, întrucât erau prea aproape de calea de acces, plecând spre ţinutul pustiei Ghizinoaia, unde au fost găsiţi de câţiva creştini, care le-au săpat un bordei în pământ pentru vremea de iarnă, când condiţiile de trai erau foarte aspre.

Pribegind dintr-un loc în altul, cei doi cuvioşi nu au putut să-şi strângă merinde. Singura lor scăpare era ca Dumnezeu să le trimită puţină hrană prin mila creştinilor, care se osteneau uneori şi urcau până la bordeiul lor. Drumul era foarte anevoios, mai ales în vreme de iarnă, când cei care duceau merinde la bordeiul cuvioşilor, îşi încălţau invers opincile pentru a deruta iscoadele, iar apoi străbăteau cale de 20 de km printre tufişurile împădurite.

La Ghizinoaia, în iarna dintre 1941-1942, părintele Glicherie a avut două însemnate descoperiri de la Dumnezeu. Cea dintâi avea să aibă urmări favorabile asupra viitorului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. Se făcea că era în faţa unei biserici mari şi frumoase şi acolo a apărut un ierarh, ce avea în mâini câteva iconiţe şi o cruce. Ierarhul împărţea iconiţele creştinilor din biserică, iar când a ajuns la părintele Glicherie, i-a dăruit Sfânta Cruce, pe care o ţinea în mâna cea dreaptă şi binecuvântându-l s-a făcut nevăzut. Chipul ierarhului din vedenie nu i se părea cunoscut, însă lumina duhovnicească din ochii săi, căldura sufletească şi bunătatea inimii, toate acestea făceau ca părintele Glicherie să-l simtă deseori aievea. Mult mai târziu, după prima întâlnire cu episcopul Galaction Cordun, părintele Glicherie a retrăit aceleaşi simţăminte, aceeaşi bucurie şi împlinire duhovnicească pe care o încercase altădată în vedenia aceasta.

- 152 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Cea de-a doua vedenie era de fapt o proorocie pentru vremurile care aveau să vină. Se făcea că era într-o Biserică foarte mare şi privind spre înălţimea turlei, pe bolta ei vedea însemnat cu slove uriaşe anul 1982. Neînţelegând tâlcul anului şi frământându-şi mintea să înţeleagă ce ar fi cu acea însemnare, un glas, de dincolo de catapeteasma Bisericii, i-a şoptit astfel: „Glicherie, mergi şi spune tuturora că acesta este anul în care antihrist va intra în lume!” (acesta ar fi anul în care s-ar fi născut omul fărădelegii n.ed).

Anul 1941. Minunile din temniţa de la Văcăreşti.

Noul acatist închinat Sfântului Prooroc Ilie După aproape doi ani de viețuire în pustie, în săptămâna patimilor Domnului, la insistenţele credincioşilor, părinţii Glicherie şi David se vor îndrepta spre locaşurile devastate de război ale creştinilor, lipsiţi de hrana duhovnicească şi sfinţenia rugăciunilor. Era spre sfârşitul unei primăveri însorite. Părea că binecuvântarea lui Dumnezeu veghea veşnic peste locaşurile creştinilor, înfometaţi de sărăcia războiului şi însetaţi după cuvântul lui Dumnezeu. În mijlocul lor, părintele Glicherie îi îmbărbăta cu vorbe de duh, îi sfinţea trupeşte şi sufleteşte, mărturisindu-i şi împărtăşindu-i cu Sfintele Taine. Pentru cei bolnavi, împreună cu părintele David, deseori slujea Sfântul Maslu. Tuturor le era ca un adevărat păvăţuitor şi părinte sufletesc. Însă această convieţuire duhovnicească a durat prea puţin, întrucât legionarii au obţinut informaţii sigure cu privire la locul unde se aflau cei doi cuvioşi. Localităţile Brusturi, Şoimăreşti şi Răuceşti erau patrulate fără încetare, în vederea arestării lor.

Pe uliţele de la Şoimăreşti, creştinul Mitiţă Tărăboanţă păşea agale. Era îngândurat şi întristat. Se simţea apăsat de primejdiile războiului şi de traiul sărac. Mai necăjit era pentru faptul că părintele Glicherie nu apucase să treacă şi pe la casa lui să-i facă o sfeştanie, săi mărturisescă copii şi nevasta. Înecat în durerea sufletului său, cu capul acoperit şi plecat în jos, cugetând spre întristarea inimii sale, - 153 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Mitiţă era cufundat în sinea sa şi nu vedea ce se întâmplă în jur.

Deodată, un strigăt ameninţător îi curmă cugetarea. Nici nu apucă să privească înapoi, când unul dintre miliţienii ce erau pe urmele lui, a slobozit cu sete câteva focuri de armă. Sub ploaia de gloanţe, Mitiţă se prăbuşi în colbul uscat al uliţei. Crezând că acesta este părintele Glicherie, miliţienii se simţeau mulţumiţi de împlinirea misiunii lor. Cugetau că inamicul - faima Moldovei - a fost achitat.

Alarmaţi de focul armei, sătenii au năvălit în uliţă, strigând: „Mitiţă e mort! L-au împuşcat criminalii! Săriţi fraţilor!...” abia atunci miliţienii au înţeles că victima doborâtă în uliţă, năclăită de colb şi de sânge, nu era cel căutat.

Doar fiindcă purta o haină neagră, care semăna cu o dulamă călugărească şi pentru faptul că avea barbă şi era de statura părintelui Glicherie, ucigaşii au crezut că l-au găsit pe cel căutat. Fără nici o mustrare de cuget şi mai mult de frica sătenilor, ei au făcut cale întoarsă spre Brusturi, dezamăgiţi că nu au omorât pe cine trebuia. De data aceasta, au ratat şansa de a fi avansaţi şi recompensaţi mulţumitor.

Părintele David era ascuns în casa unui creştin de la Brusturi, pe când părintele Glicherie se refugiase la casa creştinului Obreja Vasile din Sârghi (jud. Neamţ). Acesta l-a ascuns pe părintele într-o cameră nelocuită, în dosul casei, fără uşă şi geam. La repezeală, credinciosul Vasile cu nevasta sa şi copiii, a zidit un perete din lut şi paie, astupând uşa şi geamul camerei. A doua zi, cercetările asupra cazului de arestare a celor doi cuvioşi s-au extins şi peste satul Sârghi.

Miliţienii şi jandarmii au ajuns la casa lui Obreja Vasile, dar nu au sesizat nimic suspect. Părintele Glicherie a stat aici ascuns o vreme, după care a fost nevoit să iasă pentru slujbele creştinilor. Era însă foarte slăbit trupeşte, din pricina hărţuielilor la care era supus. Cât a stat ascuns la Obreja Vasile, primea puţină mâncare pe sub temelia casei.

Ieşit din nou din pustie pentru a săvârşi slujbe prin casele credincioşilor, într-o noapte pe când se îndrepta către Oglinzi, a fost prins de jandarmi, împreună cu câţiva credincioşi. Etapele de arestare şi condamnare au fost grăbite de către autorităţi, încât până la ziuă dosarul de arestare era deja făcut. La parchetul de la PiatraNeamţ au zăbovit doar câteva ceasuri, după care au fost urcaţi într-o - 154 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

dubă şi trasportaţi la închisoarea de la Văcăreşti. Deoarece aici era o închisoare de triaj şi tranzit au fost ţinuţi doar câteva luni, vreme în care au fost cercetaţi şi supuşi unor chinuri îngrozitoare. Dosarul de arestare fusese întocmit pe motivul că cel acuzat este „un element care instigă împotriva ordinii publice şi a noii religii de stat”.

Chinurile de la Văcăreşti au fost cumplite; mai cumplite decât acestea, poate doar chinurile iadului mai erau. Cu mâinile încorsetate în cătuşe metalice, legaţi cu lanţuri grele de picioare, au fost aruncaţi pe nişte grătare de fier, într-o încăpere întunecoasă de subsol, unde strigătele torționarilor se amestecau cu gemetele de durere ale deţinuţilor biciuiţi. Călăul-santinelă care îi păzea stătea lângă ei îi bătea cu un bici şi îi lovea cu bocancii. În întunericul încăperii şi supus celor mai cumplite chinuri, rezistenţa fizică a părintelui Glicherie începu să cedeze. În sufletul lui se dădea o luptă între nădejde şi deznădejde. Pierzând până şi numărul zilelor, părintele îşi mai amintea ca prin ceaţă că în puţin timp urmează sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie, adică ziua de 20 iulie după rânduiala vechiului calendar.

Cu trupul însângerat de grozăvia loviturilor de bice, cu mâinile strânse în cătuşele de fier, doar mintea şi inima îi mai rămaseseră slobode să privească spre cele de sus. Din multa lui durere sufletească, nopţi la rând striga către Împărăteasa Cerurilor, să-i trimită spre ajutor pe Sfântul Ilie, cel care altădată înjunghiase mulţimea de popi idoleşti. În taina sufletului, el cerea ajutor de la Sfântul Ilie, rugându-se aşa: „Sfinte Ilie, proorocule, tu, cel care ai omorât pe popii idoleşti, care se rugau lui Baal să le mistuiască jertfa..., iar cu puterea Domnului Dumnezeului nostru ai coborât foc din cer și ai dat ploaie poporului ca mai mult să creadă în adevăratul Dumnezeu.

Vino, Sfinte Ilie, şi la mine şi îmi dezleagă lanţurile acestea, că sunt foarte grele şi nu le mai pot purta. Dezleagă-mi mâinile din aceste cătuşe de fier, ca să pot face o Sfântă Cruce!” În clipa aceea, în întunericul nopţii se auzi un zgomot, precum cel din revărsatul zorilor, când călăul deschidea uşa şi începeau chinurile. De data aceasta, era abia puţin trecut de miezul nopţii. Cei întemniţaţi se îndulceau de puţinul somn, ce cuprinse firea lor tru- 155 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

pească amorţită de loviturile de bice. La uşa de la intrare se zărea o lumină deloc obişnuită. Cu ochii obosiţi de atâtea nopţi de priveghere, părintele Glicherie nu zărea decât o umbră de om, apropiindu-se de el. Cu cât se apropia mai mult, umbra devenea parcă realitate.

Sub puterea privirilor lui vedea un chip de om, luminos la faţă, cu ochii pătrunzători spre adâncul sufleteştilor puteri şi graiul blând. Era Sfântul Cuvios Toma din Maleo, prăznuit la 7 iulie Mănăstirea Văcăreşti în anul 1986, înainte de după sinaxarul Bisericii demolare. Clădirile ansamblului au servit Ortodoxe. drept temniţe pentru deţinuţii politici, în perioada comunistă.

Acesta, apropiindu-se de părintele Glicherie, l-a întrebat compătimitor: „Pentru ce plângi, părinte? Căci a auzit Domnul Dumnezeu glasul rugăciunii tale şi, iată, mi-a dat poruncă spre a te cerceta. Astăzi numele meu şi pomenirea pătimirii mele din lume este prăznuită în ceruri. Pentru aceasta Dumnezeu m-a trimis, ca să te slobozesc din durerile lanţurilor, precum ai cerut”. Şi, atingându-se Sfântul Toma de lanţurile ce răneau picioarele părintelui, acestea s-au desfăcut prin minune.

Asemenea şi legăturile de fier de la mâini.

Năduful greu şi întunericului din beci a fost înlocuit de un miros de bună mireasmă, ca şi cum ar fi fost într-o biserică, în vremea tămâierii. În următoarele clipe, închisoarea s-a luminat şi mai mult.

Alături de Sfântul Toma apăruse acum şi Sfântul Prooroc Ilie, pe care părintele deseori îl chema în ajutor.

Liniştea temniţei se despică la graiul Sfântului Ilie, care grăi către Sfântul Toma: „Ce dar ţi-a poruncit, Stăpânul nostru să aduci pătimitorului acestuia?”. Atunci Sfântul Toma a pus în braţele părintelui Glicherie două pâini albe şi calde, iar Sfântul Ilie i-a zis astfel: „Din aceste două pâini veţi mânca toţi cei de aici şi veţi fi sătui două - 156 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

săptămâni, până la ziua mea. Atunci voi veni şi-ţi voi mai aduce alte două pâini cu care veţi mai trăi încă trei săptămâni şi apoi vă voi scoate de aici. Dar, după ce te voi scoate de aici, să scrii cuvintele acatistului meu, în cinstea pătimirii mele pentru numele adevăratului Dumnezeu, pe care eu ți le voi spune la vremea cuvenită”. După această minune, lumina strălucitoare a sfinţilor se stinse odată cu plecarea lor din temniţă. Deodată cei doi sfinţi dispărură în întunericul nopţii, iar părintele Glicherie, slobozit de legăturile de fier, rămase cu cele două pâini în braţe.

O linişte trupească şi sufletească se aşternu peste cei din temniţă. Numai credinţa din inimă şi pacea sufletească, ce umpleau firea duhovnicească a celor închişi au fost biruitoare până în sfârşit. Şi, cu adevărat, după două săptâmâni, în aceleaşi împrejurări minunate, părintele Glicherie a primit alte două pâini de la Sfântul Ilie, încredinţat fiind că după trei săptămâni întunericul temniţei va lua sfârşit. Mare a fost mirarea celor închişi acolo, căci împreună s-au hrănit vreme de trei săptămâni din acele pâini fără ca ele să se sfârşească. Călăii vedeau şi se mirau cum cei întemniţaţi se întăreau de la o zi la alta. Dar şi mai mare era mirarea, că ei treceau în fiecare zi pe lângă pâinea aşezată pe grătarele de fier, dar nu puteau să vadă nimic. Toţi se cutremurau de uimire şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

După trei săptămâni, printre călăii din penitenciarul de la Văcăreşti au început să circule veşti rele. După capitularea lui Hitler, în calitate de aliat al acestuia, România suferea mari înfrângeri. Pentru aceasta, generalul Antonescu şi-a dirijat toate forţele de guvernare internă asupra acestei misiuni strategice, în vreme ce monarhia devenea din nou un centru de putere. În situaţia în care se formaseră două centre de sondare a aliaţilor, unul în jurul regelui şi opoziţiei unite şi altul în jurul mareşalului Antonescu, puterea partidului legionar era în descreştere. Ordinul mareşalului Antonescu din 1940, cu privire la reprimarea infracţiunilor săvârşite contra ordinii publice şi intereselor statului, rămase fără ecou. Deţinuţii arestaţi în puterea acestei acuzări erau eliberaţi sau trimişi la casele lor, cu domiciliu obligatoriu. Odată cu dânşii, părintele Glicherie şi cei împreună cu el, au fost eliberaţi din închisoarea de la Văcăreşti.

- 157 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Cum părintele Glicherie nu figura în actele oficiale cu nici o adresă stabilă, a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în preajma ţinutului Neamţ, pe una din moşiile boierului Arsântescu. Acest boier era om virtuos şi cu frică de Dumnezeu. Activase în numeroase acţiuni de ordin politic şi sub privilegiile acestora se bucura de un mare prestigiu în societate, dar în acelaşi timp era un trăitor ascuns şi credincios, ţinând rânduiala vechiului calendar. Cu ocrotirea acestui boier, părintele Glicherie putea să îşi îndeplinească îndatoririle preoţiei.

Creştinii veneau aici noaptea în ascuns, se mărturiseau, îşi botezau copii, se cununau, toate aceste slujbe fiind rânduite şi înlesnite prin grija boierului Arsântescu. Într-una din zile, părintelui Glicherie i s-a arătat un înger, care i-a poruncit să ia condei şi hârtie şi să scrie ceea ce el îi va grăi. Erau stihurile acatistului Sfântului Prooroc Ilie, condacele şi icoasele, urmate de alte trei rugăciuni de umilinţă. Pe cheltuiala şi prin mijlocirea boierului, au fost tipărite mai multe exemplare ale acestui acatist şi răspândite printre creştinii de atunci.

Mai târziu, boierul Arsântescu a fost unul dintre cei care au iniţiat, în 1954, procedura de recunoaştere şi funcţionare a „Cultului Creştin Tradiţionalist din România”, adică viitoarea Biserică Ortodoxă de Stil Vechi. În 1947, după ce boierul Arsântescu a vândut mai multe moşii din stăpânirile sale, o parte din banii obţinuţi i-a donat părintelui Glicherie pentru întemeierea sfântului locaş monahal, de

Pagini din broşura originală cu acatistul Sfântului Prooroc Ilie, scrisă de părintele Glicherie - 158 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

pe meleagurile împădurite ale ţinutului Slătioara.

Anul 1944. Pătimirile de la schitul Iezeru-Vâlcea Trecuse deja de vârsta de 50 de ani şi, prin lucrarea Darului lui Dumnezeu, părintele Glicherie devenise cel mai luminat dascăl al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din acea vreme. Era cel mai înduhovnicit slujitor, dar şi cel mai prigonit şi batjocorit, pentru faptul că propovăduia oamenilor credinţa cea adevărată.

Deseori călcat în picioare de cei care ziceau: „Pace, pace!”, muncit cu cruzime, batjocorit şi prigonit, părintele Glicherie a închegat în jurul său întrega Biserică adevărată, refuzând până la capăt orice tentativă de apostazie şi rămânând printre ultimii slujitori din Moldova, slujitori ai Dumnezeului celui adevărat. În mod oficial, execuţiile deţinuţilor erau interzise, dar acest lucru nu a oprit acţiunile de bestialitate, care aveau drept scop uciderea fără urme incriminatoare a deţinuţilor. Bătăile, înfometarea şi munca istovitoare, precum şi teroarea psihică extremă duceau de cele mai multe ori la moartea celor condamnaţi. Majoritatea arătau ca nişte schelete însufleţite şi erau destui cei ce îşi pierdeau minţile acolo, în acea închisoare a iadului, mai ales dintre cei ce nu erau întăriţi în credinţă. Trupurile celor ce mureau erau aruncate la groapa comună, fără nici un fel de slujbă şi fără ca rudele să fie înştiinţate.

Statutul celor închişi acolo era mai prejos decât al animalelor de povară. Slugile lui antihrist şi ucenicii diavolului îi urau pe cei zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

După anul 1943, părintele Glicherie se afla în închisoarea de la Miercurea-Ciuc, unde era considerat „sabotor al religiei de stat” şi se încerca uciderea sa cu premeditare, fiind supus unui regim de teroare de nedescris. Ca pat, avea o placă de beton, iar hrana lui era terciul şi arpacaşul, însă şi acestea numai cât să le guste. Zilnic, avea parte de bătăi care îl lăsau fără suflare. În această perioadă atât de crudă, părintele Glicherie se ruga cu multă stăruinţă către Dumnezeu, cerând de la El întărire pentru a - 159 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

putea rezista acestor lovituri ale iadului ateu. Trupul său purtător de răni părea că se sfârşeşte sub greutatea silnică a acestor pătimiri. Cu toate acestea, chinurile trupeşti nu au putut să-i distrugă tăria morală şi credinţa sufletului, fiindcă arma sa era rugăciunea inimii. Dacă în cele din urmă leşina sub povara schingiurilor, se turnau peste el găleţi de apă rece, până îşi venea în simţiri. Apoi, chinurile continuau. În primăvara anului 1944 a fost mutat la schitul Iezeru-Vâlcea, fiind considerat „duşman al statului”. Călătorind într-un vagon de marfă, el a mers câteva zile de la Miercurea-Ciuc până la RâmnicuVâlcea, de unde a fost transportat într-o dubă specială până la schit.

Aici, a fost supus unui regim aspru de viaţă, trăind într-un bordei cu acoperişul spart, prin care suflau îngrozitor viforniţele iernii.

Supus unui proces riguros de reeducare, se dorea transformarea lui într-un „om nou”. Călăii lui au folosit împotriva sa violenţa fizică, teroare psihică, înfometarea, lipsirea de somn, dorind să îl facă să se lepede de Hristos pe el, care din tinereţe se adusese pe sine jertfă însufleţită Domnului şi Dumnezeului său.

Câteodată, se părea că răutatea torţionarilor încetează, dar de fapt era doar o schimbare de tactică din partea lor. Ei îl momeau cu promisiunea că îl lasă să se închine lui Dumnezeu, dar cu condiţia să treacă pe stilul nou. Toate strategiile lor de loveau neputincioase de hotărârea nestrămutată a părintelui Glicherie, care de fapt văzuse, în această înşelăciune a noilor ighemoni, doar o altă ispitire prin care vicleanul diavol încerca să îi răpească sufletul şi să îl azvârle în iadul cel mai de jos, care îi munceşte pe vecie pe cei ce au căzut din dreapta credinţă.

Această nouă răstignire va dura aproape 14 luni. Ce zile, ce clipe, pline de spaimă şi de nesiguranţă... Părintele trăia cu gândul că fiecare zi, care tocmai îşi revărsa binecuvântarea luminii unui nou răsărit peste acea lume a durerii şi a lacrimilor, poate fi ultima a vieţii sale. Tocmai din această pricină, gândul său nu se dezlipea de Patimile Mântuitorului de pe Crucea Golgotei, iar rugăciunea şi cugetarea la cele dumnezeieşti îi umpleau mintea şi sufletul, îndestulându-se dintr-însele mai mult decât dintr-o hrană pământească.

Deși era foarte slăbit de condițiile vieții din temniță, chiar din - 160 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

primele zile ale detenţiei sale la Iezeru, peste grumaji i-a fost pus, în batjocură, un jug împletit din funie groasă, încheiat pe sub brațe și atârnând spre spate. Cincisprezece ore pe zi, înhămat ca o vită de povară, el trebuia să care bușteni de lemn din pădure, până în curtea schitului. Buștenii erau retezați încât să poată fi prinși în sforile care atârnau peste grumajii lui, și nu puteau fi lepădați decât cu ajutorul celor care îl așteptau la locul de depozitare. În anul 1945, părintele Glicherie a fost din nou adus în penitenciarul din Miercurea-Ciuc, iar după trei zile a fost repus în stare de libertate.

Anul 1945. Porunca Împărătesei Cerurilor Anul 1945 a adus, în sfârşit, o rază de nădejde în sufletele celor prigoniţi. Situaţia politică la nivel naţional făcea ca atenţia călăilor de altădată să fie aţintită asupra altor probleme. Credincioşii reuşiseră să răsufle, după atâta necaz şi nedreptate. Ţinând cont de statutul de autonomie de care se bucurau bisericile şi cultele minoritare din România, în acel an, prin actul cu nr. 38955 din 3 august 1945, emis de Ministerul Cultelor, se recunoştea funcţionarea şi organizarea Cultului Creştin Tradiţionalist din România. Această decizie ministerială constituia, la rândul ei, o consecinţă a legii nr. 86 din februarie 1945, publicată în Monitorul oficial, nr. 30 din 7 februarie 1945, în care se stipula: Art. 1. Toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.

Art. 4. Orice îngrădire, directă sau indirectă, a drepturilor cetăţenilor, sau invers, stabilirea de privilegii, directe sau indirecte, pentru cetăţeni, pe temeiul rasei, religiei sau naţionalităţii lor, precum şi orice propovăduire a exclusivismului sau a urii şi dispreţului de rasă, religie sau naţionalitate, se pedepsesc de lege.

Art. 24. Este interzis amestecul autorităţilor administrative în chestiunile de serviciu religios al cultelor recunoscute, în afară de controlul Ministerului Cultelor.

- 161 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În virtutea acestei legi, părintele Glicherie va obţine avizul de serviciu din partea Inspectoratului Poliţiei Rurale din Moldova. Conform acestui document, orice slujbă bisericească putea fi săvârşită în mod liber şi pe întreg teritoriul României. La 21 iunie 1945, părintelui Glicherie îi era recunoscută în mod oficial funcţia de preot după vechiul caledar iulian, aşa cum decurgea din acel act. În aceste împrejurări prielnice propovăduirii dreptei credinţe, părintele Glicherie a adunat împrejurul său toţi călugării şi maicile care trăiau ascunşi prin pădurile, peşterile şi râpele din pustiul munţilor Carpaţi. Se închegaseră câteva mici obşti călugăreşti, formate din 3-5 sau mai mulți vieţuitori care trăiau după rânduiala monahală şi îşi aveau locuinţa în anumite case, ce se aflau în proprietatea personală a egumenului (egumenei) acestui grup de vieţuitori.

Aceste locuinţe proveneau deseori din donaţiile făcute de creştini, către cei care se retrăgeau la această viaţă austeră şi singuratică. În zona Moldovei existau multe obşti de acest tip, toate întemeiate cu binecuvântarea părintelui Glicherie. Ele reprezentau noul nucleu de organizare a monahismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, formându-se astfel o structură solidă, ce îşi desfăşura existenţa în acelaşi timp cu bisericile aflate în reconstrucţie. Monahii şi monahiile care de bunăvoie îşi alegeau această vieţuire, deveneau fii sau fiice duhovnicești ai părintelui Glicherie. La acea vreme, numai el săvârşea tunderea în monahism. În scurt timp, după anul 1945, aceste mici puncte de vieţuire monahală au devenit renumite pentru viaţa austeră şi dreapta mărturisire a celor ce se nevoiau aici. În ziua prăznuirii „Schimbării la Faţă a Domnului” din anul 1945, părintele Glicherie a slujit Sfânta Liturghie la biserica din Vânători.

Acolo s-a adunat o mulţime mare de credincioşi. Unii erau de pe nou, veniţi aici mai mult din curiozitate, iar alţii erau veniţi din evlavie faţă de praznicul Domnului. În mica bisericuţă refăcută din bârne, creştinii erau adunaţi pe două şiruri: în partea dreaptă erau bărbaţii, iar de-a stânga stăteau femeile. Strănile deveniseră neîncăpătoare pentru mulţimea călugărilor ce se adunase împrejurul sfântului altar. Printre femei, se zăreau - 162 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

şi câteva maici îmbrăcate în veşminte smerite. Pe trupurile lor, slăbite de osteneală şi nemâncare, purtau rase lungi, care ajungeau până în pământ. Deprinse cu tăcerea şi rugăciunea inimii, doar mişcarea degetelor ce lăsau să treacă printre ele şiragul lung de metanii, dădeau împresia că mai sunt vii. Spre sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa uşilor împărăteşti, mulţimea credincioşilor făcuse rânduri lungi, aşteptând să primească împărtăşirea cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine. Îndelungată a fost osteneala zilei acestei sărbători, mai ales că părintele Glicherie nu obişnuia să doarmă în ajunul marilor sărbători bisericeşti. Seara, după ce s-a terminat slujba de priveghere, osteneala părintelui a continuat la chilie până în zori. Odihnindu-se puţin, după obicei, spre răsăritul soarelui, el a avut o minunătă vedenie, în care a văzut-o pe Maica Domnului înconjurată de mulţime de îngeri.

Din ceata cerească, ce înălţa tămâieri împrejurul Maicii Domnului, s-a auzit un glas către el, astfel: „Părinte, nu vezi că ceata aleşilor mei a rămas fără biserică? Să faci biserică aparte pentru cei care vor veni la mine. Tu să faci staulul (mănăstirea), că eu voi aduna turma.”

Sfârşindu-se vedenia, părintele Glicherie s-a deşteptat ca dintrun vis, însă mirosul frumos de tămâie se simţea în toată încăperea aceea. S-a plecat în genunchi către icoana Maicii Domnului şi a zis: „De va fi voia ta, Stăpână, voi face mănăstire și pentru călugări, voi face şi pentru maici, că toţi suntem ai tăi”. Din clipa aceasta, părintele Glicherie a luat hotărârea ca mănăstirea călugărilor să fie cinstită cu hramul „Schimbarea la faţă a Domnului”, ca să cunoască vrăjmaşii dreptei credinţei că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este cu noi în veac.

Anul 1947. Întemeierea Mănăstirii Slătioara Înfiinţarea mănăstirii din satul Slătioara se dorea a fi o realizare mai mult duhovnicească decât materială, care să împlinească necesitățile sufletești ale credincioșilor pravoslavnici. În toamna anului 1946, când părintele Glicherie slujea la Brusturi, a făcut un apel către creştinii de aici cu privire la întemeierea unei mănăstiri de călugări.

Erau mulţi monahi care abandonau vechile mănăstiri, în care se - 163 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

slujea după noul calendar şi se îndreptau spre Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, mai ales în condițiile în care această instituţie era recunoscută oficial de către autorităţi şi prigoana încetase.

Mai întâi au căutat un loc potrivit spre plaiurile pădurilor ce înconjurau ţinutul comunei Brusturi. Unul dintre creştini, pe nume Mitiţă Ionel, dorea să doneze o suprafaţă mare de pământ pentru zidirea mănăstirii. După ce s-a auzit prin comună că monahii lui Glicherie îşi fac mănăstire, a izbucnit din nou focul revoltei. Preotul satului care slujea la biserica de pe nou a venit la casa creştinul Mitiţă Ionel şi l-a împovărat cu blesteme şi ocări, certându-l şi ameninţându-l că nu va mai vedea soarele „dacă va da lui Glicherie loc de mănăstire”. Creştinul s-a înfricoşat de cuvintele preotului şi mergând la părintele Glicherie şi-a cerut iertare, spunând că nu-i mai poate ceda suprafaţa de teren făgăduită. În urma acestui complot, părintele Glicherie s-a îndreptat către pădurile ce împrejmuiau localităţile din comuna Râşca, căutând un locaş care să fie ferit de accesul liber al autorităţilor. Locul unde urma a fi întemeiată mănăstirea cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului” a fost ales la poalele pădurilor din preajma localităţii Slătioara, unde vieţuitorii acesteia erau puţin mai feriţi de ochii prigonitorilor. S-a ţinut cont şi de faptul că în acest loc, toţi creştinii ţineau sărbătorile bisericești după vechiul calendar.

Din rânduiala lui Dumnezeu, nişte creştini din zona Slătioarei, pe nume Ion Nistor şi Ioana Ciocan, au donat către călugării adunaţi în jurul părintelui Glicherie o suprafaţă de 54 de ari, teren construibil.

Documentul de donaţie a fost înregistrat în registrul de proprietăţi al comunei Boroaia, la data de 21 martie 1947, iar la grefa tribunalului Baia a fost înregistrat cu nr. 1738 din 23 iunie 1947. În baza acestui document, numiţii Constantin Pricob Cucoş (Monahul Clement), Neculai Păstrăvanu (monahul Nectarie), Anton Constantin (monahul Chesarie) şi Neculai Văcăreanu (arhim. Neofit) deveneau proprietari ai terenului pe care urma să fie ridicată instituţia mănăstirii Slătioara, devenită ulterior Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

- 164 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Părinţii Glicherie şi Pamvu, alături de ceilalţi slujitori ai Bisericii şi de credincioşi

Acest sfânt locaş, ridicat aşa cum se dorise, în cinstea praznicului Schimbării la Faţă a Domnului, se dorea a fi un loc de refugiu pentru toţi călugării care supravieţuiseră asprelor persecuţii de până atunci.

Activitatea de construire a mănăstirii Slătioara a fost mult uşurată de faptul că noile autorităţi acordaseră Bisericii noastre personalitate juridică, şi astfel s-a putut fi obţinute aprobările necesare începerii construcţiei. Chiar din primăvara acelui an au fost începute lucrările de construcţie ale mănăstirii, mai întâi fiind ridicată o mică bisericuţă-paraclis din lemn, unde părinţii se puteau aduna pentru rugăciune.

Călugării şi credincioșii ce se osteneau la ridicarea zidurilor mănăstirii, dormeau pe la adăpostul copacilor din pădure. Construcţia chiliilor a început puţin mai târziu, după ce a fost ridicat paraclisul, locaşul de închinare şi slujire pentru călugării și credincioșii de aici. În două săptămâni paraclisul de rugăciune a fost ridicat şi acoperit. Urma, de acum, să se zidească temelia de piatră pentru biserica cea mare şi pentru blocul de chilii al călugărilor. Creştinii din zona Moldovei se străduiau să pună fiecare dintre ei câte o piatră la înălţarea acestui sfânt locaş. Se cărau lespezi mari de piatră de pe pârâul Râşcuţa, de la o distanţă de 10-15 km, pentru turnarea temeliei bisericii.

- 165 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1947. Primele minuni de la Slătioara.

Era primăvară, iar soarele începuse, încet-încet, a-şi vărsa căldura peste natura chemată la o nouă viaţă. Odată cu firea trezită la viaţă a zidirilor înconjurătoare, se trezea la viaţă şi lăcaşul de rugăciune de la Slătioara, prin osteneala părinţilor şi credincioşilor. Se trudise fără încetare, vreme de mai multe săptămâni, iar trupurile ostenitorilor ce lucrau la ridicarea zidurilor începuseră să obosească.

Aveau de spart nişte lespezi uriaşe de piatră, pe care trebuiau să le fărâme cu barosul, făcându-le bucăţi mai mici.

Era în vremea Sfântului şi Marelui Post, iar credincioşii mâncau o hrană sărăcăcioasă, o singură dată în zi. Alţii, vrând şi ei să urmeze pilda părintelui Glicherie şi a mai multor călugări, mâncau numai puţină fiertură după apusul soarelui. Feţele lor erau palide de la atâta osteneală trupească şi de post. Mâinile le erau aproape neputincioase şi nu mai puteau să sfărâme lespezile cele mari de piatră. Se vedea că oamenii slăbeau trupeşte cu toată strădania lor, iar lucrul la ridicarea zidurilor bisericii încetinea de la o zi la alta.

Fără a spune nimănui nimic, părintele Glicherie s-a strecurat spre desişul pădurii vreme de un ceas, unde s-a rugat către Dumnezeu să dăruiască creştinilor putere îndestulată. Văzând că părintele Glicherie a plecat dintre ei, creştinii s-au oprit din lucru şi şi-au căutat fiecare câte o umbră la dosul unui copac, unde să-şi întindă oasele zdrobite de oboseală. Când părintele a revenit pe neaşteptate, s-a oprit în faţa unei grămezi de lespezi mari, fără a spune nimic. A luat o piatră, cât putea el să o ţină în amândouă mâinile, şi făcând de trei ori semnul Sfintei Cruci peste ea, a început să lovească cu ea în lespezile uriașe.

Piatra din mâinile părintelui Glicherie era ca una făcătoare de minuni. Era mai tare decât fierul barosului, sub puterea căruia abia cedau lespezile. Numai cu acea piatră, părintele lovea în lespezile tari de piatră şi acestea cedau sfărâmându-se în 4-5 bucăţi dintr-o lovitură. Făcea semnul sfintei cruci peste lespedea mare, pe care abia o - 166 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mişcau câțiva oameni, o lovea cu piatra din mâinile lui, iar lespedea se despica cu mare uşurinţă.

Creştinii adunaţi cu grăbire în jurul părintelui Glicherie îşi fă-ceau cruci cu uimire, slăvind pe Dumnezeu. Alţii, mai îndrăzneţi, voiau să facă şi ei aceeaşi minune, dar lespezile nu îi ascultau şi nu se despicau sub loviturile lor. Şi, într-un singur ceas, părintele Glicherie a săvârşit, cu Darul lui Dumnezeu, ceea ce mai mulți bărbaţi trebuiau să facă într-o întreagă zi.

Cum terminase de turnat temelia bisericii (bucăţi de pietre legate cu lut şi aşezate una peste alta), părintele Glicherie împreună cu câţiva creştini au urcat în pădure. După ce au doborât câţiva brazi, i-au tras cu lanţuri şi cu funii la un capăt de drum şi apoi i-au tăiat după anumite dimensiuni, după cum le trebuia lor pentru grinzi.

Fratele Neculai (părintele Nectarie, din călugărie) era cel care trasa dimensiunile la care trebuia tăiat lemnul. Unii decojeau lemnul, iar alţii îl trăgeau la vale până în curtea mănăstirii.

Cu multă osteneală, biserica a fost ridicată până la centură, într-o singură săptămână. S-a aşezat bârnă peste bârnă, până când creştinii au considerat că ar fi suficient de înaltă. Din lipsa materialelor de construcţie necesare pentru o clădire solidă, la zidirea primei biserici s-au folosit doar bârne acoperite cu lut şi paie. Aşa s-a procedat şi la realizarea cupolei bisericii. Neavând materie primă de construcţie, părintele Glicherie a hotărât să facă acoperişul bisericii tot din bârne acoperite cu lut. După ce s-au făcut arcadele pe pod, creştinii au început a bate lutul. Au cărat multe căruţe de pământ, au frământat lutul amestecându-l cu paie şi lucrau cu mult spor.

Nici nu ajunseseră la jumătatea lucrului, când nori negri şi grei începură a coborî din înălţimea cerului. În fața lor se dădea un spectacol îngrozitor de tunete şi fulgere, ce despicau liniştea de primăvară a pădurii. Creştinii deveniseră atât de alarmaţi, încât cereau călugărilor să coboare de pe biserică şi să meargă să facă rugăciune în paraclis, ca nu cumva acei nori grei să se verse peste osteneala lor din acea zi. Se vorbea printre creştini că, dacă Dumnezeu nu îndepărtează ploaia aceasta, podul de lut al bisericii se va risipi şi toată osteneala din acea zi se face prilej de o altă osteneală şi mai mare. Unii - 167 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

căutau să întindă haine deasupra lutului umed, aşezat peste podul pereţilor bisericii. Alții se retrăgeau pe la desișul copacilor tineri și îngenuncheau rugându-se către Dumnezeu. În mijlocul unei lumi înspăimântate de norii plini de ploaie, părintele Glicherie s-a întors cu faţa spre răsărit şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, cum l-ai ascultat pe Isus Navi şi a stat soarele din mers până ce a biruit pe vrăjmaşi, ascultă-ne şi pe noi, păcătoșii, şi nu lăsa ploaia să curgă până nu vom acoperi biserica.” Atât a fost toată ruga lui. S-a întors cu faţa la Apus şi a însemnat norii negrii cu semnul Sfintei Cruci. Şi, din clipa aceea norii de ploaie au apărut ca îngheţaţi în locul lor. S-au zvârcolit cam o jumătate de zi, cerul a clocotit, tunând şi fulgerând, dar ploaie nu a curs nici o picătură. Spre seară, norii tulburaţi s-au domolit şi s-au împrăştiat. Şi, din ziua aceea nu a mai plouat, până când biserica a fost acoperită cu draniţă de lemn.

Anul 1947. Grozăvia de la Câmpuri Era spre începutul toamnei din anul 1947. Curtea mănăstirii Slătioara era însufleţită de mulţimea credicioşilor ce veniseră să se ostenească şi ei, pe cât le stătea în putinţă, spre înălţarea acestui sfânt locaş monahal. Bărbaţi, femei şi copii, toţi îşi aveau îndeletnicirile lor, după pricepere şi putere.

Cum mănăstirea era delimitată de pajiştea de la poalele pădurii numai printr-un gard de nuiele, deodată privirile creştinilor se îndreptară către cărarea de la intrare. Dintr-acolo se venea un strigăt de femeie, ce părea mai mult a fi un bocet apăsător de deznădejde. Femeia, care părea a fi străină, întreba pe oricine întâlnea în cale, unde îl poate găsi pe stareţul Glicherie. Toţi o îndrumau spre partea din dos a bisericii, unde părintele Glicherie se străduia să adune laolaltă câteva resturi de cherestea, rămase de la construcţia bisericii. În drumul ei, o întâmpină părintele David, zicându-i să aştepte puţin, că părintele Glicherie trebuie să apară curând.

Cu adevărat, femeia încă nu apucă nici măcar să privească spre colţul bisericii, când apăru de acolo părintele Glicherie, ducând o - 168 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

sarcină de şipci, în braţele lui mici şi slăbănogite. Cunoscând că el este stareţul, femeia se opri în faţa lui cu lacrimi în ochi şi, pe un ton tânguitor, începu să rostească în auzul tuturora: „Părinte, numele meu este Parascheva - a zis ea - sunt din judeţul Iaşi, din satul Câmpuri şi am venit aici să vă spun nenorocirile din viaţa mea, prin care trec acum.

La noi în sat a fost un tânăr, care s-a dus la mănăstirea Neamţ şi s-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul, a mai slujit Domnului vreo câţiva ani acolo. După ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şi încă doi călugări s-au sfătuit să iasă din mănăstire şi să plece, unde vor vedea cu ochii, numai să nu mai Veche vedere asupra clopotniţei mănăstirii Slătioara stea în acea rătăcire. Şi, într-o noapte şi-au pregătit traistele şi au plecat.

Dar călugărul din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Domnului şi altele mai mici cu Domnul şi cu alţi sfinţi. A vrut să ia cu el numai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelate icoane sau aşezat singure peste cea mare. Atunci el a înţeles că trebuie să le ia pe toate. Ceilalţi doi au luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit în pădurea de deasupra Neamţului.

Au zăbovit ei prin pădure vreo două, trei săptămâni, după care s-a făcut frig. A căzut bruma şi a dat îngheţul şi nu au mai putut trăi fără adăpost. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau la Maica Domnului, sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva, să nu moară de foame, dar mai cu seamă să poată ţine dreapta credinţă pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.

- 169 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui, parcă îi dădea o pâine. Şi deşteptându-se, a spus şi celorlalţi că sora lui sigur trăieşte şi să meargă cu toţi la dânsa la Câmpuri, ca să stea acolo. Au mers ei mai multe nopţi, pentru că ziua se temeau să nu îi vadă cineva. În cele din urmă au ajuns la sora acelui călugăr. Aceasta visase şi ea pe fratele ei şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-a ospătat, sora i-a lăsat să locuiască în casa ei, iar ea a venit la mine, că eu eram naşa ei. Au stat călugării aceia în căsuţa finei mele mai mult de zece ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi.

Munceau la câmp şi îşi câştigau pâinea de toate zilele. Mai ziceau unii săteni, de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc la mănăstirea Negreşti? Că acolo sunt mai mulţi călugări, însă aceia erau pe nou, iar lumea nu ştia că cei trei ţin pe vechi. S-a întâmplat, într-o zi, că a trecut primarul pe la căsuţa lor, împreună cu brigadierul CAP-ului din sat şi i-au chemat pe călugări într-o bostănărie, punându-i să culeagă pepenii în coşuri şi să-i ducă la căruţe. Tocmai atunci pe vechi era Sfânta Parascheva, iar călugării au zis că ei nu lucrează în acea zi, dar a doua zi vor face toată tarlaua fără nici o plată.

Aflând chiar de la ei că ţin pe vechi, primarul i-a dus la postul de miliţie şi chiar el a început a-i bate pe rând pe toţi trei, până a obosit, după care i-a luat miliţianul. Apoi i-au trimis acasă şi le-au dat timp de gândire trei luni de zile, dacă se dau pe nou sau nu. După ce timpul s-a scurs, aflând că nu se dau pe nou, primarul şi miliţianul i-au bătut chiar acolo, în căsuţa lor, până i-au lăsat leşinaţi. Sora cuviosului se ducea acum în fiecare zi să-i îngrijească, pentru că fratele ei era un pic mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pat aproape doi ani. Din şase în şase luni, primarul trecea pe la ei, şi dacă îi vedea cumva mai răsăriţi, îi bătea iarăşi. Odată au prins-o şi pe fina mea la ei, că venise să-i hrănească şi au bătut-o şi pe ea aşa de rău, încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe călugări i-au chinuit cu bătăile încă vreo trei ani şi mă duceam eu de îi îngrijeam spunea femeia.

După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarul şi miliţianul la căsuţa lor şi au pus foc. Părinţii nu au mai putut ieşi afară, că erau grav bolnavi din cauza bătăii, însă din gură ziceau - 170 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

rugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu, căci prin foc se sfârşesc şi ei.

Părintele care avea icoana cu Maica Domnului şi-a ridicat ochii către ea şi a zis: „Fugi, fugi, Maica Domnului! Fugiţi, Sfinţilor, că voi aveţi putere, noi nu mai avem.” Şi toate icoanele au ieşit la marginea drumului şi s-au aşezat la rând cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. A rămas doar un stâlp unde era pusă, într-un cui, o căndeluţă aprinsă.

Călugării au ars şi ei. Nu au rămas decât oase şi scrum amestecat cu sânge.

S-au adunat atunci acolo aproape toţi sătenii. Mulţi au încercat să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncau cu pietre în candelă, dar nu putea nimeni să o nimerească şi nimeni nu putea să înainteze spre locul unde erau călugării arşi, căci o putere nevăzută îi împingea înapoi. Toţi se mirau, până şi primarul ucigaş, dar nu puteau face nimic.

După ce s-a înserat şi fiecare a plecat la casele lor – mărturisea Parascheva – m-am dus şi eu cu soţul meu să vedem ce e acolo. Am vrut şi noi să luăm icoanele din drum, dar nu am putut. Am căzut în faţa lor în genunchi şi ne-am rugat, le-am sărutat, dar tot nu le-am putut ridica. Am mers apoi acasă la noi şi ne-am rugat mult la icoana Maicii Domnului, după care am adormit. Eu am visat că eram lângă icoanele călugărilor din drum şi Maica Domnului din icoană mi-a arătat un drum lung şi mi-a zis: mergi pe acest drum până vei ajunge la Slătioara. Acolo, la capătul satului, vei găsi nişte oameni care construiesc chilii la o mănăstire. Să intri acolo şi să spui părintelui Glicherie toate cele petrecute aici, la Câmpuri. Aşa am ajuns aici...” - a încheiat femeia, iar cuvintele ei au fost curmate de un oftat adânc al părintelui Glicherie, spunând către dânsa că trebuie neapărat să meargă la Câmpuri, la locul faptei.

- 171 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1947. Moartea păcătoşilor este cumplită După întreaga relatare a Paraschevei, spre seară, au pornit la drum. Mergeau numai noaptea, de frica autorităţilor. Odată ajuns la locul acela, mare i-a fost mirarea părintelui Glicherie, când a văzut casa arsă şi stâlpul rămas întreg, iar căndeluţa încă mai ardea. A mers chiar la locul unde cei trei cuvioşi pătimiseră pentru adevărata credinţă. I-a văzut arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordon roşu ca flacăra. Era noaptea târziu şi la lumina unei lumânări, părintele Glicherie a îngenuncheat şi a citit în taină rugăciunile de dezlegare, după rânduiala prohodului călugărilor, pomenindu-i pe fiecare după numele lor de călugărie.

După ce s-a ridicat, a binecuvântat resturile din trupurile lor arse şi a ieşit în drum, unde şi acum stăteau icoanele nemişcate. S-a închinat la ele şi, cu glas omenesc de parcă ar fi vorbit cu nişte oameni, a întrebat-o pe Maica Domnului din icoana cea mare, dacă este voia ei să meargă la Slătioara. Şi, o, minune! Toate icoanele s-au

Părinţii Glicherie şi David, alături de obştea mănăstirii Slătioara, în preajma anului 1950 - 172 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

desprins de pământ şi s-au făcut pachet. Părintele Glicherie le-a luat atunci şi le-a pus cu grijă în raniţa lui, după care au mers la locuinţa Paraschevei.

Aici, după ce şi-a citit rugăciunile de pravilă, a spus către Parascheva astfel: „Soro, mergi şi ia oasele mucenicilor lui Hristos şi le îngroapă în spatele livezii, la rădăcina unui copac. Să acoperi mormântul cu ceva curat, iar soţul tău să facă un gărduţ împrejurul acelui loc, ca să nu calce nimeni pe acolo. Candela din stâlpul de lemn să o aduci în casa voastră şi să o păstraţi aprinsă în toată vremea, spre pomenirea celor trei sfinţi mucenici şi a finei tale”.

A doua zi spre seară, părintele Glicherie a luat raniţa în care avea icoanele şi s-a întors spre Slătioara. În urma plecării lui, Parascheva s-a tăiat adânc cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dormi toată noaptea. Se gândea la ce va avea de făcut cu sfintele moaşte.

Noaptea a trecut şi, cu toată durerea, ea a mers, a strâns osemintele călugărilor într-un sac de pânză albă şi le-a îngropat, acoperind mormântul mai întâi cu nişte scânduri. S-a întors la locul unde au ars călugării şi a strâns grămadă şi scrumul amestecat cu sânge. În vreme ce strângea scrumul acela, rana de la deget i s-a vindecat în chip minunat, încât nu se mai cunoştea nici măcar tăietura. Dacă a văzut acestea, femeia a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfinţilor care au ars acolo, apoi a luat scrum amestecat cu sânge şi l-a pus într-o cutie, din care ungea mereu pe cei bolnavi şi se tămăduiau.

Nu după mult timp, s-a întâmplat că primarul acela a căzut şi şi-a rupt un picior. A fost la spital, i-au pus piciorul în ghips şi proteze de plastic, iar după o lună de zile, în loc să îi treacă, piciorul i s-a albăstrit şi de durere urla ca un câine. Femeia lui îl sfătuia să rabde, ca nu cumva să păţească şi mai rău pentru ceea ce a făcut călugărilor.

A urlat vreme de trei luni, neliniştindu-se nicidecum. Femeia lui auzind, că Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din trupurile sfinţilor arşi, a rugat-o să vină şi la soţul ei să-i ungă piciorul, dar să nu îi spună ce fel de leac este acela, fiindcă omul ei este tot la fel de cârtitor împotriva lui Dumnezeu. Parascheva se temea de acest om necredincios, însă i s-a făcut milă de femeia lui, care plângea şi o ruga din tot sufletul. Astfel, Parascheva a mers, l-a uns la picior şi s-a - 173 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

tămăduit prin puterea Domnului şi a Sfinţilor lui, încât acesta iarăşi a putut merge ca şi mai înainte.

Nu a trecut mult timp şi mergând el cu o maşină spre provincie, cu mai multe treburi, a avut un accident şi a murit. După ce l-au îngropat, s-a întâmplat o grozăvie de care s-a speriat tot satul: ziua îl îngropau, iar noaptea ieşea afară din mormânt, cu tot cu sicriu. Şi aşa s-a tot întâmplat, vreme de patruzeci de zile. Lumea era îngrozită de putoarea care era în cimitir şi nici nu s-a mai dus cineva ca să-l îngroape. Femeia lui însă, de scârbă şi de frică, precum şi de ruşine faţă de oameni, s-a dus iarăşi la Parascheva şi s-a jeluit ei, rugând-o să meargă ea la părintele acela, care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el, ce este de făcut.

După aceste rugăminţi, Parascheva a ajuns din nou la Slătioara.

Ea a povestit toate grozăviile întâmplate în satul lor, spunându-i cu amănunte despre cele întâmplate cu primarul cel răufăcător, apoi părintele şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!” A stat puţin pe gânduri, a dat din cap şi a zis: „Du-te acasă şi spune-i femeii lui să-l îngroape din nou şi să pună un câine mort pe pieptul lui. Să fie îngropat cu cel mai netrebnic câine care se va găsi în sat, căci numai aşa nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, şi de aceea nici pământul nu îl primeşte”.

S-a întors Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu a mai ieşit mortul din groapă. Această întâmplare a îngrozit toată Moldova, chiar dacă presa comunistă a trecut totul sub tăcere. Grozăvia se purta din gură-n gură şi fiecare om ofta şi se mira de mânia lui Dumnezeu asupra celor care Îl hulesc pe El.

Anul 1948. Comuniştii şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi După instalarea regimului comunist în România, perioada de linişte in Biserică nu a durat decât puţină vreme. Prevederile legii, favorabile cultului Creştin Tradiţionalist din România nu au fost respectate în cazul acestuia, deşi această instituţie bisericească era re- 174 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cunoscută prin sentinţa civilă nr. 202 din 10 iunie 1947 a tribunalului judeţean Neamţ. La această dată, autorităţile abilitate în acest sens emiteau actul prin care se recunoştea calitatea de persoană juridică a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, sub denumirea de Cult Creştin Tradiţionalist, cu menţiunea expresă a respectării credinţei strămoşeşti neschimbată, având la bază toate dogmele întregi şi neschimbate ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit, Sfânta Tradiţie şi canoanele Sfinţilor Părinţi. Rolul de reprezentant oficial şi ocârmuitor a revenit ieroschimonahului Glicherie Tănasă. În etapa de trecere către un regim totalitar (1944-1948), modificarea legislaţiei privitoare la cler, introdusă de noua guvernare comunistă, a avut un rol însemnat în numirea şi ascensiunea unor responsabili ai politicii religioase, prelaţi sau şefi ai asociaţiilor religioase, care se conduceau mai mult după condiţiile impuse de statul comunist, decât de cele impuse de canoanele Bisericii Ortodoxe. Cultul Creştin Tradiţionalist crea anumite complicaţii la nivel general de conducere a Bisericilor, întrucât reprezentantul oficial al acestuia, ieroschimonahul Glicherie Tănasă a refuzat orice colaborare cu noua guvernare comunistă şi a respins tendinţele de asociere şi slujire cu Biserica nou-calendaristă.

Convingerea părintelui Glicherie era aceea că în Biserica lui Hristos nu încap idei politice, iar cei afierosiţi slujirii lui Dumnezeu nu pot să slujească conducerii politice, mai ales că aveam de-a face cu un regim comunist antireligios. El punea înainte cuvintele Domnului ce zice: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).

Propulsarea unor persoane bisericeşti, mai mult politice decât canonice în sfera cea mai înaltă a conducerii Bisericii oficiale, a dus la subordonarea ei faţă de un regim comunist ce urmărea să stingă pentru totdeauna flacăra credinţei. Între anii 1945-1947, consultările dintre ierarhia ortodoxă şi Ministerul Cultelor în probleme de revizuire a legislaţiei bisericeşti nu s-au desfăşurat în cele mai bune condiţii, fiind vădită conlucrarea dintre feţele bisericeşti şi Partidul Comunist. Tocmai din acest motiv, începând din 1948, un obiectiv - 175 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

important al Ministerului Cultelor a fost revizuirea şi modificarea vechilor statute de organizare ale cultelor religioase, precum şi abrogarea Legii Cultelor din 1928.

La 4 august 1948, Legea Cultelor era completată prin decretul nr. 178, ce proclama Ministerul Cultelor drept „serviciu public prin care statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase”.

Deşi recunoscut juridic în baza deciziei nr. 38955 din 3 august 1945, emis de Ministerul Cultelor, autorizat în privinţa exercitării oricărui serviciu religios prin autorizaţia cu nr. 52975 din 24 oct. 1946, recunoscut civil prin sentinţa civilă nr. 202 din 10 iunie 1947, a tribunalului judeţean Neamţ, cu toate acestea în Legea Cultelor din anul 1948, Cultul Creştin Tradiţionalist (Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi) nu mai exista printre cultele legale recunoscute din România.

Practic, odată cu elaborarea Legii Cultelor din anul 1948, Cultul Creştin Tradiţionalist dispărea ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

Scopul acestei acţiuni murdare o constituia intenţia regimului comunist, ca în fiecare Biserică să fie infiltrate anumite persoane în scop de spionaj, care să poată informa partidul despre tot ceea ce se întâmplă. Şi, cum în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi nu au putut să-şi infiltreze oameni însărcinaţi în acest scop, pentru aceasta au şters definitiv din arhivele ministeriale numele acestui cult bisericesc. Intenţia regimului comunist era una de subordonare şi coordonare a tuturor cultelor religioase, prin aceasta încercând să copieze modelul sovietic care îşi pusese deja în funcţiune maşinăria ucigătoare de vieţi şi suflete.

Comuniştii complotau împotriva dreptei credinţe prin oameni politici, hirotoniţi şi infiltraţi în Biserică la apelul securităţii. O altă stratagemă a comuniştilor de distrugere a fenomenului bisericesc era desfiinţarea unor lăcaşuri de cult şi interzicerea practicării cultului, precum a fost în cazul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, unde comuniştii nu au putut să îşi găsească nici un colaborator, luând decizia desfiinţării acestui cult şi persecutarea slujitorilor şi credincioşilor săi.

- 176 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Valul de persecuţie din anul 1952, revărsat asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost doar o urmare previzibilă a obiectivelor politicii regimului comunist ateu. Aşa se explică faptul că, în anul 1948, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi era ştearsă din rândul cultelor recunoscute, iar în 1952 s-a trecut la jefuirea acesteia şi confiscarea ştampilelor şi documentelor privitoare la înfiinţarea, coordonarea şi funcţionarea acestui cult. În general, comuniştii acţionau după un principiu intervenţionist, care îmbina compromisul (acceptarea funcţionării cultelor religioase) cu o permanentă intervenţie în activitatea, organizarea şi funcţionarea cultului respectiv. Una dintre temerile cele mai vizibile ale comuniştilor era problema prozelitismului, cu variantele sale misionarismul şi catehizarea. Asupra ei se stăruia şi datorită faptului că era o activitate specifică cultelor religioase, dar şi pentru faptul că, săvârşită la nivelul întregii ţări, era aproape imposibil de urmărit.

Articolul 2 din Legea Cultelor din 1945, făcea referire la ura confesională astfel: „Ura confesională manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult religios recunoscut, constituie un delict care se pedepseşte conform legii”. În fapt, prin această reglementare nu se încerca protejarea de acţiunile prozelite ale altor culte, ci îngrădirea unei acţiuni care conducea direct la mărirea numărului de credincioşi. Acest articol al legii era la îndemâna slujitorilor din Biserica de stil nou, cărora le era destul să-i acuze pe cei de pe vechi de tulburare, ură confesională sau prozelitism, pentru care securitatea era obligată să acţioneze în forţă. În aceste vremuri, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi întâmpina mari dificultăţi. La Slătioara, mănăstirea şi clădirile anexe erau în construcţie. Totul se făcea cu banii şi braţele de muncă ale poporului, fiindcă nimeni din afară nu le acorda vreun ajutor. Din contră, erau urmăriţi neîncetat şi prigoniţi fără milă, deşi se făcea multă reclamă codului de lege constituţional, articolul 3 al legii 86 din 7 februarie 1945, care prevedea că „deosebirea de limbă, de religie, de rasă sau de naţionalitate, nu poate constitui o piedică pentru nici un cetăţean român, pentru dobândirea sau folosirea drepturilor civile şi politice, pentru admiterea în funcţiunile publice sau pentru exercitarea - 177 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

oricărei profesiuni”. Cu toate acestea, monahii, monahiile, slujitorii şi toţi fiii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România erau persecutaţi, ucişi prin bătăi crunte sau împuşcaţi.

Anul 1948. Memoriul părintelui Glicherie Ca urmare a persecuţiilor violente ce se declanşaseră asupra Bisericii noastre, la propunerea mai multor credincioşi, părintele Glicherie a înaintat către Ministerul Cultelor din România un memoriu de prezentare generală a situaţiei din Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Memoriul spunea aşa: „Precum vaporul ce înoată pe luciul mării, fără aparatul povăţuitor, cu siguranţă s-ar abate din calea sa din cauza valurilor turbate ale mării, tot la fel şi Biserica Ortodoxă, al cărei cârmaci este Însuşi Mântuitorul, Iisus Hristos, s-ar fi făcut „peşteră de tâlhari”, dacă ar fost lipsită de legiuirile şi propovăduirile dogmatice şi morale şi mai ales, dacă legiuirile şi învăţăturile nu ar fi fost primite şi păzite întocmai de credincioşi.

Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, a însuflat pe urmaşii Săi şi aceştia au întocmit sfintele canoane ce formează îndreptarul Bisericii, fără de care, înotând pe marea eresurilor şi valurile patimilor, cu siguranţă corabia ei ar fi fost ameninţată să se scufunde, iar cârmacii şi credincioşii ei s-ar fi văzut nevoiţi a striga: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim!”.

Pe măsură ce Biserica Mântuitorului Hristos creştea şi se înmulţea, se simţea tot mai mult nevoia de a se organiza şi întocmi legi, care pe de o parte să combată eresurile, iar pe de altă parte să înlăture pricinile, care se iveau între creştinii din primele veacuri în privinţa aplicării dogmelor, a păstrării posturilor, a primirii la dreapta credinţă a celor ce veneau dintre păgânii idolatri, precum şi în privinţa prăznuirii Învierii Domnului.

Datorită acestei necesităţi, s-au întocmit aşezămintele sfinte, compuse din canoane cuprinzând: 1) hotărârile Sfinţilor Apostoli; 2) hotărârile Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice; 3) hotărârile Sfinţilor Părinţi ale Sinoadelor Locale.

- 178 -

Vedere asupra mﾄハﾄピtirii Slﾄフioara

- 179 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Aşa s-a format cartea numită „Pidalion” şi care, alături de Sfânta Scriptură, reprezintă îndreptarul Bisericii, după care se va conduce până la sfârşitul veacurilor.

Ereticii şi ateii căutau pe orice cale să aducă vătămare Bisericii creştine. Se vede aceasta din textele canoanelor, după cum Sfinţii Părinţi însuflaţi de Duhul Sfânt, poruncesc cu tărie să se respecte întocmai aşezămintele sfinte lăsate de ei, neschimbate nicidecum; după cum Pascalia statorniceşte pentru totdeauna reguli nestrămutate după care se fixează sărbătoarea Sfintelor Paşti, prin canonul 7 (subînsemnarea) al Sfinţilor Apostoli; după cum sunt fixate cele 4 posturi de peste an prin canonul 69 (subînsemnarea) al Sfinţilor Apostoli şi canonul 19 din Gangra; şi după cum canonul 15 (subînsemnarea) al celui dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din 861, ne lămureşte să nu dăm ascultare episcopilor care ar căuta să aducă schismă Bisericii lui Hristos.

Călăuziţi de aceste temeiuri, ierarhii Bisericii dreptslăvitoare, sub înţeleaptă însuflare a Duhului Sfânt, au păstorit turma cuvântătoare, păzind-o nevătămată, în decursul veacurilor, de lupii cei răpitori ai eresurilor, care căutau din când în când să strecoare în rândurile credincioşilor inovaţiuni în credinţă, aşa cum se poate vedea din următoarele dovezi: 1. În anul 1881, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române condamnă reforma calendaristică, ca pe o inovaţie străină de concepţia Ortodoxă (a se vedea Memoriul întocmit de Episcopul Melchisedec al Romanului - Raportorul Sinodal din acel an).

2. Prin decizia nr. 218 din 21 oct. 1896, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române înfierează depăşirea datelor de 22 martie şi 25 aprilie cu privire la serbarea Sfintelor Paşti.

3. În anul 1923 s-a ţinut la Constantinopol un fals sinod, prin care s-a hotărât a se admite reforma calendaristică ce nu a fost primită de ţările pravoslavnice vecine, nici de Sfântul Mormânt al Ierusalimului şi nici de Sfântul Munte.

Acestea ştiindu-le noi, pentru a păstra legătura păcii în unirea Duhului cu toate ţările pravoslavnice din lume, păstrând aceeaşi unitate de vederi în ceea ce priveşte dogmele, cultul şi ierarhia, nu am - 180 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

primit reforma calendaristică, deşi s-a introdus în ţara noastră, şi am judecat a rămâne în vechile aşezăminte fundamentale ale Bisericii, pentru a nu cădea sub afurisenia Sfinţilor Părinţi.

Astfel, de la data de 1 octombrie 1924, pentru credincioşii Bisericii dreptslăvitoare s-a creat o situaţie foarte grea, pe de o parte datorită faptului că nu a rămas cu ei nici un arhiereu care să-i călăuzească, ci doar câţiva preoţi care cu greu puteau săvârşi toate slujbele turmei din ce în ce mai numeroase a credincioşilor; iar pe de altă parte, regimurile trecute au început presiunile asupra acestor creştini pentru a primi noul calendar. În anii 1935-1937, au pornit o mare prigoană de exterminare, întrecând chiar prigoana păgânilor idolatri contra creştinilor din primele veacuri. Atât clericii, cât şi mirenii pravoslavnici au fost arestaţi, torturaţi şi ţinuţi prin închisori şi lagăre. Bisericile cultului nostru au fost jefuite şi dărâmate. Cu toate acestea, nu ne-au intimidat opresiunile autorităţilor de atunci, având conştiinţa împăcată că nu suntem noi primii care suferim pentru credinţă şi că această suferinţă nu rămâne în zadar.

Sângele credincioşilor pravoslavnici, suferinţele celor din închisori precum şi ruinele altarelor sfinte, nu ne-au putut determina să pierdem încrederea şi nădejdea în Bunul Dumnezeu, ci am aşteptat „ceruri noi şi pământ nou, dupre făgăduinţa Lui, întru care dreptatea locuieşte” (II Petru 3, 13). Şi iată că după anul 1944, prin instaurarea regimului de democraţie populară în ţara noastră, a răsărit şi peste noi (sclavii loviţi de soartă care am trăit timp de 20 de ani în umbra morţii) soarele libertăţii religioase, trimiţând razele sale cele bogate peste toţi deopotrivă. Prin aceasta s-a făcut un act de dreptate, consfinţindu-se egalitatea tuturor cultelor, ca şi desfiinţarea privilegiilor religioase ale unor culte (legea nr. 548 din 28. X. 1944, publicată în Monitorul Oficial nr. 252 P. I. din 31. X. 1944).

La semnalul libertăţii dat de trâmbiţa democraţiei, ne-am adunat de prin închisori şi din toate părţile unde eram împrăştiaţi de lupul cel răpitor al prigoanei, căutând repunerea noastră în drepturi cu privire la credinţă. Pe baza acestor temeiuri şi cu autorizaţia nr.

52975 din 24 oct. 1946 a Ministerului Cultelor, ne-am întrunit în - 181 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

adunare generală la data de 10 şi 11.XI.1946, în scopul unirii tuturora sub o singură formaţie religioasă pe ţară. Am întocmit cu această ocaziune Actul Constitutiv şi Statutul care au fost aprobate de Adunarea Generală în unanimitate. Aceste documente au fost autentificate de Judecătoria Târgu-Neamţ şi apoi Tribunalul Neamţ prin sentinţa civilă nr. 202 din 10.VII.1947, prin care ni s-a recunoscut calitatea de persoană juridică, în baza deciziei nr. 30. 630/947, publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 6.VI.1947 a Ministerului Cultelor. În această formaţie am cerut şi Ministerului Cultelor, care ne-a aprobat cu nr. 46573 din 9.VIII.1947, să reclădim bisericile şi paraclisele de care avem absolută nevoie. Imediat, credincioşii pravoslavnici din fiecare sat (şi acolo unde nu au putut singuri s-au asociat cu alţii din satele vecine) au trecut la realizarea planului lucrărilor de construcţie în cadrul cultului, depunând fiecare credincios - cleric sau mirean - toată râvna, toată sinceritatea şi mai ales frica de Dumnezeu. Şi astfel, apar ca prin minune bisericile Cultului Pravoslavnic, care stârnesc admiraţie pentru toţi cei binevoitori şi invidie pentru cei zavistnici.

Ca urmare la cererea noastră, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 5613 din 13 februarie 1948, publicată în Monitorul Oficial 50 P.I. din 1.III.1948, a aprobat revenirea la vechiul nume al Cultului nostru de „Pravoslavnic”, făcându-se în acest scop cuvenitele modificări în registrul persoanelor juridice de la Tribunalul Neamţ. Prin legea nr.

62/1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 2.III.1948, ni s-a cerut să punem Statutul în concordanţă cu noua Constituţie şi legile ţării. În consecinţă, am procedat la refacerea Statutului potrivit dispoziţiunilor acestei legi şi după ce a fost studiat în şedinţă articol cu articol, de către membrii Comitetului de Direcţie, membrii clerului şi delegaţii veniţi din partea credincioşilor, noul Statut de funcţionare a Cultului Pravoslavnic a fost aprobat în unanimitate. Şedinţa s-a ţinut la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din VânătoriNeamţ. Noul Statut a fost autentificat de Judecătoria Târgu-Neamţ sub nr. 840/948, transcris de Tribunalul Ilfov, secţia I, legalizat sub nr.

1253/1948 şi depus spre aprobare către Ministerul Cultelor sub nr. 02 5051/1948, însoţit de prezentul memoriu. Întrucât din prezentul memoriu, ca şi din piesele anexe ce fac - 182 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

parte integrantă din alăturatul Statut, reiese că noi suntem de drept moştenitori ai credinţei pravoslavnice pe care am primit-o de la moşistrămoşi pe cale tradiţională şi pe care înţelegem să o păstrăm neschimbată, solicităm Ministerului Cultelor aprobarea întocmirii formelor ce decurg în vederea recunoaşterii din nou a Cultului nostru, conform art. 12 din „Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase”, publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4.VIII.1948.

Prin această adresă, vă aducem la cunoştinţă că nu suntem duşmani ai poporului şi nici ai noului regim. Nu dorim şi nici avem vreun amestec în treburile politice ale Statului, întrucât rolul nostru de slujitori ai lui Hristos nu ne permite să slujim la doi domni. Nu putem sluji şi lui Hristos şi noului regim, dacă ţinem cont de identitatea noastră duhovnicească, aceea de călugări şi slujitori ai Altarului.

Prin această recunoaştere oficială, nu urmărim vreo influenţă în partid, ci dorim a se opri vărsarea de sânge nevinovat. Biserica Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist a fost clădită pe sângele fiilor ei care s-au jertfit pentru dânsa. Însă vărsarea de sânge nevinovat nu a încetat nici acum, când se poate socoti că trăim într-un regim democrat şi liber. Vrem să nu mai fim schingiuiţi pentru motivul că ţinem vechiul calendar al Sfinţilor Părinţi. Dorim să ne bucurăm şi noi de aceeaşi libertate prescrisă de legea în curs a Regimului General al Cultelor Religioase din anul 1948. Într-un fel porunceşte legea de la pupitru, adică egalitate şi dreptate, şi în alt fel este pusă în practică la noi în Moldova, adică crime, persecuţii şi mutilări. Întru nădejdea că vom fi înţeleşi de către organele în drept ale Ministerului Cultelor, dorim recunoaşterea din nou a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist, sperând ca prin aceasta să devenim liberi în Biserica Sfinţilor Părinţi şi în patria noastră. S-a vărsat prea mult sânge nevinovat, şi dacă dvs. care sunteţi în drept nu veţi opri această vărsare care nici astăzi nu a secat încă, veţi plăti în faţa Judecătorului Suprem, o dată pentru neomenie, a doua pentru prigonirea Bisericii Pravoslavnice a lui Hristos”.

Anul mântuirii 1948.

Preşedinte al Cultului şi reprezentant duhovnicesc Ieroschimonah, Glicherie Tănasă - 183 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1949. Declaraţia oficială a părintelui Glicherie În luna martie, anul 1949, Ministerul Cultelor din România a emis către mănăstirea Slătioara o adresă oficială în care se preciza astfel: „La cererea dvs. în urma depunerii Statutului de Funcţionare şi Organizare a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist din România, autentificat de Judecătoria Târgu-Neamţ sub nr. 840/948, legalizat sub nr. 1253/1948 şi depus spre aprobare către Ministerul Cultelor sub nr. 02 5051/1948, vă aducem la cunoştinţă că documentaţia necesară pentru îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist, prevede o menţiune expresă cu privire la relaţiile de ordin religios cu alte culte, grupări religioase sau organizaţii inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional. În acest sens solicităm din partea dvs. o declaraţie pe propria răspundere, prin care să fie definite relaţiile religioase dintre Cultul Pravoslavnic Tradiţionalist şi celelalte culte religioase naţionale şi internaţionale, cu explicaţia expresă asupra asemănării calendaristice cu Biserica Rusă.”

La primirea prezentei înştiinţări, părintele Glicherie a înţeles că solicitarea acestei declaraţii urmărea întemeierea anumitor motive justificatoare, prin care se putea respinge cu diplomaţie cererea de recunoaştere a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist. Părerile credincioşilor erau acum împărţite, însă atunci când părintele Glicherie a considerat că este de folos să spună unei ţări întregi care este mărturisirea sa de credinţă, precum şi a călugărilor adunaţi în jurul său: „La cererea dvs. din 12 martie 1949, cu privire la relaţiile şi activităţile noastre religioase cu alte culte, grupări religioase sau organizaţii inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional, vă răspundem că nu am întreţinut niciodată şi nici în prezent nu întreţinem relaţii de cooperare pe plan religios cu alte culte sau organizaţii de aici sau de dincolo de hotarele ţării. Dacă noi, reprezentanţii Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist din România, am cerut recunoaşterea acestuia, atunci să aflaţi că noi nu am cerut una - 184 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

O parte din obştea mănăstirii Slătioara la anul 1951

ca asta pentru a ne lărgi posibilităţile de conlucrare cu alte culte sau organizaţii religioase, ci numai pentru a înceta opresiunile şi vărsarea de sânge, care s-a abătut asupra noastră, din motiv că dorim să urmăm calendarul şi pascalia şi predania Sfinţilor Părinţi. Şi, după cum noua Constituţie a ţării, dar şi legislaţia bisericească şi politică în uz din zilele noastre, nu ne permit desfăşurarea de servicii religioase, fără oarecare recunoaştere din partea instanţelor de conducere a ţării, pentru una ca aceasta am cerut pe calea legilor în curs a Republicii Populare Române, recunoaşterea Cultul Pravoslavnic Tradiţionalist.

Aşadar, vă facem cunoscut că Biserica Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist nu întreţine relaţii bisericeşti cu alte culte sau confesiuni religioase. Mai întâi ca nu cumva noi, slujitorii acestuia, să fim orbiţi de avantajele cele din afară şi să cădem în rătăcirile canonice şi dogmatice ale Bisericii din Apus cu influenţe rele asupra predaniei şi dogmelor Bisericeşti. A doua, ca nu cumva, alăturându-ne scopurilor şi lucrărilor confesiunilor sectare şi eretice din Apus, să ne judece Dumnezeu ca pe nişte vinovaţi de distrugerea Bisericii Lui. Aceasta o - 185 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mărturisim cu menţiunea expresă, numindu-ne adevăraţi slujitori ai Bisericii lui Hristos şi luptători împotriva ereziilor care se urzesc în Apus prin numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, cu rădăcinile lui bine înfipte în ereziile din lumea anglicană şi protestantă.

Nu avem comuniune cu falsele „uniri” care au trădat adevărul dumnezeiesc şi au fost anatemezate de Sfinţii Părinţi. Cei care s-au opus trădării, adevăraţii bărbaţi ai Bisericii, au fost trecuţi în rândul sfinţilor şi cinstiţi de poporul dreptcredincios. Unii ca aceştia nu s-au unit cu minciuna şi au apărat dreapta şi sfânta credinţa ortodoxă cu preţul sângelui lor. Toată învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi arată că nu poate fi loc pentru compromis în cele ale dreptei credinţe. Dezbinările papismului nereuşite în atâtea secole sunt înlocuite acum cu falsele uniri din sânul Consiliului Mondial al Bisericilor, prin care ereticii din Apus doresc să fie acoperiţi, să-şi ascundă înstrăinarea de adevărata şi singura Biserică a lui Hristos.

Asemănările calendaristice cu Biserica Rusă, după cum spuneţi dvs, sunt din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşadar, am putea spune că actualmente aceleaşi similitudini apar şi faţă de Biserica Sfântului Mormânt, de Biserica din Muntele Athos, Biserica din Muntele Sinai, o mare parte din Biserica Greciei, a Serbiei, Bulgariei etc.

Dacă temerile unora se îndreaptă către o presupusă colaborare a noastră pe plan religios cu Biserica din Moscova, atunci ele sunt false.

După cum valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă se determină mai întâi prin poziţia acestuia faţă de data serbării Sfintelor Paşti, întrucât această sărbătoare trebuie să se facă pe temeiuri biblice şi în conformitate cu hotărârile soborniceşti, pentru aceasta Sinodul Patriarhiei de la Moscova a găsit de cuviinţă că numai pascalia alexandrină şi vechiul calendar iulian îndeplinesc complet această scumpătate bisericească.

Ne este cunoscută reacţia ortodoxă şi fără echivoc a Bisericii Ruse, din iulie 1948, prin care pe bună dreptate, a condamnat dorinţa Vaticanului de a uni toate bisericile într-o singură biserică pe considerente nedogmatice. Dacă, din acest punct de vedere împărtăşim aceleaşi cugetări ortodoxe cu Biserica Rusă, aceasta nu înseamnă că suntem afiliaţi acestei Biserici. Comportamentul sfidător al prin- 186 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cipalilor exponenţi ai Bisericii Ortodoxe Române după noul calendar papist, care sunt ca un vârf de lance al puterii politice în problemele religioase din Republica Populară Română, şi care doresc un modernism exagerat cu privire la canoanele şi dogmele Bisericii, toate aceste acţiuni scăpate de sub controlul canonic al Sfinţilor Părinţi, ne obligă să propovăduim adevărul credinţei noastre, cu menţiunea că Biserica Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist este păstrătoarea calendarului, canoanelor, dogmelor şi tuturor rânduielilor bisericeşti lăsate nouă de la Sfinţii Părinţi. Încheiem aici şi mărturisim că aceasta este declaraţia noastră cu privire la activităţile religioase ale Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist din Republica Populară Română.

Anul mântuirii 1949.

Preşedinte al Cultului şi reprezentant duhovnicesc Ieroschimonah Glicherie Tănasă (semnătura indescifrabilă)

Anul 1949. Slujba din Duminica Ortodoxiei Anul 1949 şi-a lăsat amprenta unui promiţător început de mărturisire ortodoxă în hotarele Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. În Duminica lăsatului de sec pentru Postul Mare, părintele Glicherie a săvârşit Sfânta Liturghie în micul paraclis din curtea mănăstirii Slătioara. În cuvântul de învăţătură de la sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele Glicherie a vorbit despre problema postului, care trebuia privită cu mult discernământ. Mai mult, el a încurajat pe credincioşi să ţină cele trei zile de post negru, precum este rânduiala primită de la Sfinţii Părinţi. În prima Duminică a Postului Mare, după sfânta Liturghie, părintele Glicherie a vorbit credincioşilor despre importanţa acestei zile, povestindu-le că în perioada şederii sale la Sfântul Munte, a avut prilejul să ia parte la slujba numită Sinodiconul Ortodoxiei. În cadrul acestei rânduieli speciale pentru această zi, ce aminteşte de biruinţa dreptei credinţe asupra ereziei, se rostesc cuvinte de laudă la adresa credinţei biruitoare ortodoxe şi anateme asupra ereziilor care au luat - 187 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

naştere în decursul timpului. În cuvântul ţinut după săvârşirea Sfintei Liturghii, părintele Glicherie spunea: „După cum Sfântul Petru al Alexandriei l-a dat anatemei pe Arie, ereticul, care a sfâşiat veşmântul (adică dogma) Bisericii lui Hristos, aşa s-au ridicat Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare ecumenice şi au rânduit pravila şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Care dintre frăţiile voastre vor auzi, despre Consiliul Mondial al Bisericilor, despre care se şi propovăduieşte prin gazetele Patriarhiei Române, să ştiţi că aceasta este o nouă religie.

Ea nu vine de la Dumnezeu, ci este inventată de oameni, şi vine să ajute la întronarea lui antihrist. Această adunare este potrivnică dreptei credinţe mărturisită de cele şapte sfinte Sinoade ecumenice.

Din aceste semne trebuie să cunoaştem că venirea lui antihrist nu este departe de noi. Sfântul Apostol Pavel a spus despre vremurile noastre că „se vor scula lupi răpitori, grăind lucruri stricăcioase”. Aceştia sunt lupii răpitori despre care se aude că s-au strâns în Apus ca să ridice biserica lui antihrist, unde se răstălmăceşte adevărată învăţătură a lui Hristos despre credinţă şi adevăr. Sfinţii Părinţi i-au lepădat pe eretici şi i-au blestemat cu blestem arhieresc. Şi au făcut aceasta pentru că aşa porunceşte şi Mântuitorul Hristos, când zice: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie că un păgân şi vameş.” În vremea când Sfântul Petru al Alexandriei era în temniţă, i s-a arătat noaptea Domnul Hristos în chip de tânăr, iar faţa Îi strălucea mai mult decât soarele, încât nu era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos. Văzând Sfântul Petru aceasta a căzut asupra lui frică şi spaimă şi cu multă temere, rugându-se Lui, a zis: „Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” Iar Domnul i-a răspuns: „Arie, nebunul, Mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu Sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi, iată, că vor să te roage să îl ierţi. Dar tu să nu-i asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie.

Suntem acum faţă în faţă cu aceeaşi ameninţare, adică lepă- 188 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

darea de la dreapta credinţă. Nori negri s-au grămădit peste capetele noastre...”

Anul 1949. Vedenia Varvarei În localitatea Brusturi trăia o tânără pe nume Varvara, în vârstă de 18 ani care, deşi provenea dintr-o familie credincioasă, era destul de aplecată către deşertăciunile acestei lumi. O ispiteau mai ales petrecerile cu muzică şi dans. Fiind mezina familiei şi puţin alintată, tânăra ignora deseori sfaturile părinţilor ei despre morala vieţii creştine şi datoria fiecărui creştin de a păzi legea lui Dumnezeu.

Când venea vremea pentru mărturisirea păcatelor, simţea cum o greutate sufletească îi cuprindea întreaga ei fiinţă. Mergea deseori la biserică, unde părintele mărturisea pe creştini şi îşi pleca şi ea capul sub epitrahil, fără a fi prea mult convinsă de puterea tainei mărturisirii şi nici de ceea ce ar vrea ea să facă. Nu avea încă o convingere fermă despre lumea veşniciei, nu se înfricoşa prea mult nici de muncile iadului, dar nici nu era prea încântată de răsplătirile dumnezeieşti despre care spune Scriptura că sunt „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. În Postul Naşterii Domnului, după slujba de Duminică, părinţii şi fraţii ei au rămas la biserică să se mărturisească. Venind acasă după-amiază mai târziu, au trimis-o şi pe Varvara. Ea însă le-a zis că nu se va duce la Brusturi, unde mulţi dintre creştini ştiau despre ea că merge la hora satului, ci va merge altădată la Slătioara, chiar de este departe, dar măcar acolo nu o cunoaşte nimeni. Îi era ruşine de faptul că mergea deseori la hora satului unde dănţuia, dar îi era şi puţină frică să nu i se întâmple ceva rău din pricina aceasta. Cu toate acestea, nu se putea lăsa de această patimă.

Mai erau numai două săptămâni până la Naşterea Domnului.

Mulţi tineri au purces din satul Poiana spre mănăstirea Slătioara, pentru mărturisire. Împreună cu ei a mers şi Varvara. La mărturisit, plecată cu capul sub epitrahilul părintelui, Varvara a spus că obişnuieşte să meargă la hora din sat. Părintele Glicherie, cu blândeţea unui adevărat părinte duhovnicesc, a sfătuit-o să lepede această patimă, - 189 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

căci cel ce merge la dansuri şi distracţii este prins în hora satanei şi va juca în veci în iad. Varvara nu era mulţumită de sfatul părintelui, pentru aceasta nu lăsa să-i scape nici un răspuns, la insistenţele părintelui, întrebând-o ce are de gând să facă pe viitor.

- Vrei să te lepezi de dracii acestei patimi trupeşti sau nu? îi zise părintele, însă Varvara nu voia să răspundă nimic.

- Mergi afară, mai chibzuieşte câtă vreme eu mărturisesc pe alţii, iar când te răzgândeşti, vino să îţi fac rugăciunea de dezlegare, îi spuse părintele.

Varvara a ieşit, s-a tot gândit şi a clătinat apoi din cap, spunându-şi în sine: - Cum să nu joc eu puţin... ce o să spună ceilalţi? Vor crede că m-am îmbolnăvit la cap, că m-am prostit, că îl ascult pe tata... Nu, nu cred că voi putea face cum spune părintele!

Inima i se împietri şi intră iarăşi la părintele în chilie, spunândui răspicat că ea nu se poate lăsa de joc şi nici nu va putea rămâne acasă de Naşterea Domnului, de vreme ce aproape toţi tinerii din sat merg la horă.

- Daţi-mi orice canon – zise ea – dar de joc nu pot să mă las!

Atunci, cu multă blândeţe, părintele i-a zis: - Uite cum facem. În seara de ajun a Naşterii Domnului să faci 4000 de metanii, iar a doua zi să vii la Sfânta Liturghie la Brusturi, că eu voi fi acolo la biserică, iar după-amiază mergi la joc.

Varvara s-a bucurat foarte mult. A mers liniştită acasă, foarte împăcată cu hotărârea părintelui, aşteptând să treacă zilele cât mai repede şi să vină Naşterea Domnului. Şi, cum timpul nu stă în loc, a sosit ajunul marelui praznic, iar Varvara a început decuseară a face metaniile. Cu multă osteneală a terminat cele 4000 de metanii şi, foarte obosită fiind, a adormit.

Spre dimineaţă, cineva nevăzut i-a dat deşteptarea. Ochii îi erau întredeschişi şi, vrând să-şi plece din nou capul pe perină în dreptul icoanelor a zărit un bărbat îmbrăcat în veşminte albe care tămâia icoanele rostind rugăciuni. La vederea acestuia, Varvara a rămas înmărmurită. Chipul bărbatului înveşmântat semăna cu cel al părintelui Glicherie, care, după ce a terminat de tămâiat icoanele, s-a - 190 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

îndreptat către ea zicându-i: „Hai, Varvara, scoală şi mergi la biserică după cum ai promis, că iată a început slujba!”

Speriată, Varvara s-a ridicat din pat, în vreme ce bărbatul acela îmbrăcat în veşminte albe a ieşit în tindă, unde era o icoană a Maicii Domnului, şi tămâind-o şi pe aceea s-a făcut nevăzut. Varvara a alergat într-o suflare în odaia părinţilor ei, trezindu-i şi spunându-le că părintele Glicherie a venit la ei în casă, chemând-o la biserică. Şi mama şi tatăl ei, neştiind ce să creadă, s-au îndreptat spre odaia unde dormise Varvara. În tindă şi în odaia unde dormise ea se simţea un miros puternic de tămâie frumos mirositoare. S-au cutremurat şi au căzut în faţa icoanei Maicii Domnului. Prin sufletul tinerei fetei a trecut un fior de frică, iar cele petrecute au făcut-o să îşi schimbe planurile de distracţie. În scurt timp, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare şi au pornit spre Biserică. Ajunşi aici, părintele Glicherie citea icoasele şi condacele acatistului Domnului nostru Iisus Hristos. În aerul frumos mirositor din biserică, se simţea aceeaşi aromă ca şi în odaia Varvarei. În clipa aceea, Varvara a simţit multă şi sinceră căinţă în suflet, făgăduindu-i lui Dumnezeu din adâncul inimii sale că nu va mai merge niciodată la petrecerile păcătoase ale oamenilor necredincioşi, ci se va strădui să aibă o vieţuire creştinească.

După slujba de acatist, Varvara a dus pomelnicul familiei la sfântul altar, făgăduind înaintea părintelui că nu se va mai duce la jocuri, şi cerând binecuvântare pentru a fi şi ea primită printre credincioşii care se pregătiseră pentru a primi Sfintele Taine. Părintele Glicherie, deşi nedumerit de schimbarea ei, cu toate acestea i-a dat binecuvântare pentru a se împărtăşi, cunoscând că Dumnezeu i-a rânduit o îndreptare a vieţii.

Din ziua aceea, Varvara s-a schimbat, fiind mult mai evlavioasă şi mai ascultătoare. Ea a mărturisit mai târziu că deseori vedea, stând în biserică la slujbe, cum o lumină strălucitoare îl învăluia pe părintele Glicherie în timp ce liturghisea, sau alteori cum un porumbel alb se odihnea aşezat pe mitra sa arhierească.

- 191 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1950. Controversele dintre părintele Glicherie şi părintele Cleopa Ilie Născut în anul 1912, părintele Cleopa a ţinut rânduiala sărbătorilor după calendarul iulian, alături de părinţii lui trupeşti, până la vârsta de 12 ani. Cu toate acestea însă, el a fost cel mai cunoscut preot al stilului nou care a tunat şi fulgerat împotriva „stiliştilor” din România. Încă din anii ’50 ai secolului trecut, generaţii de oameni cu sau fără studii teologice îşi alimenteau, din propovăduirile sale, ura şi atitudinea faţă de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi şi de credincioşii ei.

Toate aceste minciuni au fost adunate de către ucenicii săi şi publicate în seria de cărţi intitulate „Ne vorbeşte părintele Cleopa”.

Printre „argumentele” împotriva „stiliştilor”, părintele Cleopa zice: „Între învinuirile care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea ca prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu catolicii… dacă ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit să slujească împreună cu episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii Bisericii Răsăritului...”

Ei bine, deşi admiratorii săi i-au creat o aură de sfânt, se pare totuşi că părintele nu era deloc prooroc, pentru că istoria ce s-a scris în momentul 7 - 9 mai 1999, odată cu vizita papei Ioan Paul al II-lea în România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa avea să-i dea acestuia prima contrazicere.

Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole laudative, însă toate relatările la adresa lui nu sunt suficiente. Ele scapă ceva. Acel ceva este „misionarismul” din juneţe al părintelui Cleopa. Prin anii ’40 - ’50 ai secolului trecut, el lua parte la raziile făcute împreună cu alţi preoţi ai stilului nou şi legiuni de jandarmi, intrând abuziv în casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin vechiul calendar iulian.

Aceste lucruri, ce nu aveau absolut nimic în comun cu „blândeţea” propovăduită de el, se întâmplau mai cu seamă în postul Naşterii Domnului după rânduiala străbună - stilul vechi - timp în care „postul” pe stil nou se încheiase deja. Odată intraţi în casele oamenilor, sub - 192 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ameninţarea armei, îi forţau pe aceştia, de la mic la mare, să bea lapte sau să mănânce din carnea de porc pe care o aduceau cu ei. Într-o înregistrare video, realizată tot de discipolii săi şi intitulată „Viaţa în pustie”, părintele povesteşte, fără a-şi ascunde satisfacţia, cum au fost bătuţi crunt credincioşii de stil vechi din comuna Boroaia (jud. Suceava), la intervenţia autorităţilor locale ale vremii, care ceruseră şi sprijinul celor din Cernăuţi. Am transcris textul de mai jos întocmai după modul de exprimare al părintelui, sărind însă peste minciunile politice, abil strecurate printre rânduri, prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a ortodocşilor tradiţionalişti din România s-ar fi organizat sub „protecţia” puterii comuniste de atunci - un paradox uriaş, dacă ne gândim că închisorile erau pline de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmai de comunişti.

Iată cu ce grozăvii anticreştine se lăuda părintele Cleopa: „Şi când o a găsît ai noştri, o adus elemente de jandarmi de la Cernăuţi de-aici, le-o pus la Boroaia: „eşti pi vechi? - pi vechi” erau cu crevaşele; şi s-o pus cam o jumăta’ de kilometru de armată. Treci peaicia; le dădea câte-o… „mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a doua oară” ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin pădure.

Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi saracii; vă spun cum s-o desfiinţat: io am apucat pisti 50 di pustnici aicea; pot să vi-i spun şi pi nume... Şî, ei le-au zis „domne’ noi n-am venit pentru calendar; noi suntem viniţi aici din ’20, dinainte de ’20, cutare…”. „Nu!” Şi i-o arestat pe mulţi saracii… Parcă-i văd când o adus trei pustnici, tucmai de la Pârâu Dracului - aşa-i zice pârâului… Movila lui Dubău, în iarna pi zapadă desculţ; unu’ Timotei avea o barbă pân-aici!... de la Prodromu. Unu’ Nicodim şi unu’… […] celălalt… Agapie. I-o adus desculţ c-o zâs că-s pi vechi; şi ei di când lumea n-o ţinut pi vechi erau acolo… disculţ saracii, iarna i-o adus… Şî i-oi bătut un şăf di post, unu’ Paşca Neagu; băăi, băieţi, băi, aşela o murit rău… pi mulţi i-o scos din pădure…”

Imediat apoi, părintele vine cu o relatare istorică importantă, dar din păcate nici aici nu mărturiseşte adevărul întreg. Mai exact, - 193 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

spune că în pădurea de la Movila lui Dubău, prin anul 1920, trăiau 50 de pustnici, care nu au ţinut niciodată calendarul vechi! Ce enormitate…! Dacă ei erau veniţi acolo dinainte de 1920, iar schimbarea calendarului a fost în 1924, atunci este clar că acei pustnici ţineau calendarul iulian. Cu alte cuvinte, părintele Cleopa „inventează” calendarul gregorian în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să se fi introdus. Începând cu anul 1949 şi mai târziu, odată cu începutul stăreţiei sale la mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi începea „călătoriile misionare” spre mănăstirea Slătioara. Stareţ al sfântului lăcaş în acea vreme era părintele Glicherie. Cei doi au avut lungi discuţii pe tema schimbării calendarului vreme îndelungată, până când părintele Cleopa, văzând că nu are sorţi de izbândă cu „stilistul Glicherie” a început să vină mai rar. Nu se ştie de unde era primită această „ascultare”, la fel cum şi scopul vizitelor rămâne neclar. Se poate să fi fost vorba despre o încercare de convertire a întregii obşti la stilul nou. Într-una din ultimele discuţii, purtate de părintele Cleopa au fost invocate argumente astronomice, ignorând canoanele bisericeşti şi hotărârile marilor ierarhi ai Ortodoxiei, legate de calendarul gregorian şi Sfintele Paşti. Punctul de vedere al părintelui Glicherie asupra schimbării calendarului, era, desigur, unul ortodox, încercând deseori să-l convingă pe părintele Cleopa că astronomia nu îşi are locul în Biserică. Ultima lor convorbire, rămasă vie în memoria unora dintre cuvioşii de la Slătioara, avea să pună capăt acestor vizite.

Părintele Glicherie a spus atunci către părintele Cleopa, grăind cu răbdare şi blândeţe, însă foarte categoric şi neclintit, aşa cum făcea ori de câte ori trebuia să mustre o greşeală: „V-aţi făcut de râs cu calendarul vostru, în ’26 şi în ’29. Aţi făcut Paştile odată cu catolicii şi înaintea evreilor. Când aţi făcut voi Paştele, şi când a venit lumina la Sfântul Mormânt? Spuneţi că e rămas în urmă calendarul iulian...

Dar, de la Înviere pâna la Duminica Tuturor Sfinţilor, de ce vă folosiţi de calendarul iulian? Post mai mic de opt zile, nu s-a mai pomenit până la voi. Sau cum puteţi ţine sărbătoarea Sfinţilor Apostoli în săptămâna de harţi după Duminica Tuturor Sfinţilor?

Cum împărtăşiţi creştinii cu Sfintele Taine, când voi de fapt - 194 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

hotărâţi un post de 2-3 zile sau numai de-o noapte? Cum vă puteţi spăla de blestemul Sfinţilor Părinţi, care au zis: „Anatema celor care primesc calendarul papist!”? Înşelaţi lumea, şi, în loc de calendar papist, îl numiţi „calendar iulian îndreptat”. Cum mai puteţi vorbi despre Ortodoxie, voi, care sunteţi căzuţi sub caterisirea sfintelor canoane? Şi, caterisiţi fiind de canoanele Bisericii, mai lucraţi încă şi cele Sfinte... pui de papistaşi, care umblaţi să înşelaţi poporul!”. De atunci, nu s-a mai auzit vreodată de părintele Cleopa pe la Slătioara.

Din siguraţa chiliei sale de la Sihăstria însă, părintele a continuat să răspândească minciuni la adresa Bisericii noastre.

Până la moarte, părintele Cleopa a ascuns adevărul credinţei, ba, mai mult chiar, l-a renegat, punând mai presus decât orice „ascultarea” faţă de Patriarhie. Cu tot prestigiul lui de „teolog”, părintele Cleopa uita că se străduieşte să facă ascultare de o patriarhie aproape apostată, aservită papei şi catolicizată pe jumătate. Pe vremea când el afirma că: „catolicii sunt eretici, ei nu au Duh Sfânt,

Mănăstirea Slătioara în preajma anului 1960

- 195 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Imagini de la vizita papei Ioan Paul al II-lea în România, 7-9 mai 1999

nu au Taine şi nu au mântuire”, Biserica de stil nou devenise deja o pradă râvnită, în care Biserica Apusului începuse să îşi înfigă colţii otrăviţi cu erezie, ascunşi sub momeala ecumenismului. Părintele Cleopa avea perfectă dreptate; dar ceea ce spunea, intra în contradic-ţie cu ceea ce făcea; una spunea şi alta făcea. Vorba lui nu era şi faptă. El învăţa că ereticii nu se mântuiesc, şi învăţa bine... Ereticii sunt lipsiţi de Duhul Sfânt. Însă, pe când el tuna şi fulgera împotriva ereticilor, ierarhii Bisericii de stil nou erau angrenaţi în dialoguri antiortodoxe. Deci, faţă de cine făcea părintele Cleopa ascultare? În cazul Bisericii Ortodoxe Române, nu pot fi aduse circumstanţe atenuante, cu privire la reforma calendaristică, mai ales pentru că prima condamnare explicită a noului calendar, semnată de patriarhul Ieremia al Constantinopolului, de patriarhul Silvestru al Alexandriei şi de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, în anul 1583, fusese publicată în Revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 12, în anul 1881. Ierarhii ortodocşi români, printre care şi Sfântul Calinic de la Cernica, şi-au exprimat fără echivoc opinia împotriva schimbării calendarului. Mai mult trebuie subliniat faptul că toate capitolele lui Marcu din Tipicul Mănăstirii Sfântul Sava, elaborate prin sec. XII-XV, sunt alcătuite ţinând cont de vechiul calendar iulian, şi de aceea multe din ele nu mai sunt valabile pentru stilul nou. În schimb, odată cu introducerea noului calendar au apărut alte - 196 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

situaţii tipiconale critice pentru Biserica Ortodoxă Română, de aceea a fost nevoie de unele modificări în ce priveşte suprapunerea sărbătorilor cu dată fixă, care sunt după stilul nou, şi cele cu dată schimbătoare, care rămân pe stil vechi. O altă problemă care a apărut în cazul Bisericilor ce au adoptat calendarul nou este aceea că postul Sfinţilor Apostoli este întotdeauna mai scurt cu 13 zile, iar în unele cazuri, (când Paştele cade mai târziu de 3 mai stil nou) acest post este anulat, ori la porunca Sinodului, se instituie un post de trei zile în perioada de harţi (săptămâna când se mănâncă de dulce).

Aceasta se întâmplă pentru că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt prăznuiţi pe stil nou, iar postul în cinstea acestora începe pe stil vechi, în funcţie de data Paştelui şi a Cincizecimii. Deci folosirea în acelaşi timp a două calendare în uzul Bisericii Ortodoxe duce la ştirbirea canonicităţii, tradiţiei şi rânduielilor bisericeşti.

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România la începutul secolului al XX-lea Persecuţiile comuniştilor asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi s-au manifestat sub forma unor acţiuni violente şi a unor măsuri discriminatorii de natură economică, politică şi socială. În condiţiile în care prigoana comunistă devenise un pericol care se întărea din ce în ce mai mult împotriva Ortodoxiei, părintele Glicherie trebuia să lupte făţiş împotriva obiectivelor ideologice ale comuniştilor, ce ţinteau în Ortodoxie. De data aceasta, nu se mai putea retrage în munţi, aşa cum o făcuse altădată. Trebuia să rămână în mijlocul poporului şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înfrunte forţa copleşitoare a comuniştilor atei, care apăsau cu ură sufletul poporului dreptcredincios. În aceste condiţii grele, părintele Glicherie a încercat să evite orice legătură cu viaţa politică a statului comunist, deşi lucrul acesta a fost posibil numai cu preţul a mari suferinţe. El s-a împotrivit transformării Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi într-o anexă a instituţiilor comuniste, iar această atitudine plină de vitejie a provocat nemulţumirea comuniştilor.

- 197 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Prigonirile asupra credincioşilor au început şi mai mult odată cu implicarea statului în Biserică, când s-a trecut la arestarea clerului şi exilarea acestuia la muncă silnică la canalul Dunăre-Marea Neagră. În această perioadă, toată activitatea administrativă desfăşurată la Slătioara era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin aşanumiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de securitate, prezenţi aproape în toate instituţiile bisericeşti.

Asupra mănăstirii se dezlănţuise un val de teroare. Vizitele cu regim de verificare şi aplicare de sancţiuni din partea securităţii se înmulţiseră, datorită presiunilor şi reclamaţiilor, venite deseori din partea preoţilor de pe nou. Călugării nu puteau ieşi din mănăstire, nici măcar pentru a se duce la spital pentru urgenţe medicale. În cazul în care un călugăr era surprins în afara mănăstirii, era arestat şi trasportat la securitatea din Fălticeni. Aici i se confiscau toate actele, fiind condamnat fără a fi judecat. În cele mai fericite cazuri, li se aplica câte o bătaie soră cu moartea, după care erau aruncaţi la periferia oraşului. În opoziţie cu persecuţiile şi interdicţiile acestui regim comunist, solicitările credincioşilor pentru săvârşirea de slujbe religioase deveneau tot mai frecvente. Stăpânirea comunistă totalitară nu mai avea răbdare să mai primească veşti despre părintele Glicherie şi despre înflorirea Bisericii de Stil Vechi, de la iscoadele discret plasate.

Se punea la cale un nou atac împotriva mănăstirii Slătioara.

Anul 1952. Devastarea Mănăstirii Slătioara Împotriva tuturor persecuţiilor comuniste ce aveau menirea să distrugă credinţa în Dumnezeu şi să alăture Biserica la conspiraţiile politice ale vremii, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a păstrat cu sfinţenie toată comoara dogmatică şi patristică a Bisericii lui Hristos.

Asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi persecuţiile veneau din două direcţii. În primul rând, erau nenumăratele nedreptăţi venite din partea slujitorilor din Biserica de stil nou, care îi ameninţau şi îi reclamau autorităţilor pe credincioşii de stil vechi, părându-li-se că aduc jertfă lui Dumnezeu. În al doilea rând, nu mai puţin distru- 198 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

gătoare a fost şi ura comuniştilor. Era suficient să te numeşti creştin pentru a putea fi acuzat de complot împotriva intereselor statului, arestat şi chinuit uneori până la moarte.

Mulţi dintre cei ce au încercat să nimicească Biserica Ortodoxă de Stil Vechi au declarat public că nu vor avea odihnă, până nu vor vedea pe cei de pe vechi schingiuiţi pe „altarele reeducării” de la Piteşti, Aiud, Jilava ori Poartă Albă, ceea ce au şi făcut, uitând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă: „îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Din iniţiativa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române s-a generalizat porunca pentru demolarea acestor lăcaşuri de cult şi luarea de măsuri drastice împotriva credincioşilor, care se vedeau în faţa primejdiei de a rămâne fără lăcaşuri de închinare şi fără slujitori. În anul 1952, acţiunile de persecuţie asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi au culminat cu evenimentele din noaptea de 14 spre 15 februarie, când mănăstirea Slătioara a fost devastată de organele de securitate, ce au organizat o acţiune simultană de arestare a călugărilor şi a mai multor reprezentanţi laici din conducerea acestei Bisericii. Arhiva, ştampilele şi alte însemne legale de persoană juridică au fost confiscate şi ridicate.

Unul dintre martorii oculari relatează astfel: „Pe la orele 24.00, au intrat în curtea mănăstirii şapte autocamioane cu ofiţeri şi militari ai trupelor de securitate. Toţi călugării se aflau la slujba Utreniei. În momentul în care autocamioanele au intrat în curte, incinta mănăstirii era deja încercuită de patrule de jandarmi. Funia de la clopot, singurul semnal de alarmă, a fost tăiată. Sub influenţa ameninţării cu focuri de armă, toată obştea mănăstirii a fost adunată în arhondaric.

De pe un tabel erau apelate numele a 12 persoane, care au fost arestate. În capul listei era ieroschimonahul Glicherie, urmat de monahii Dionisie Hugeanu, Nifon Marinache, David Bidaşcu, Meftodie Marinache, Alexandru Antoniu, Onofrei Onofrei şi alţii. Motivul arestării îl constituia „desfăşurarea de activităţi religioase în contradicţie cu prevederile politice ale Partidului Comunist Român”. Cei arestaţi au fost aruncaţi în închisoare pentru o perioadă de doi ani, - 199 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

fără a fi

Părinţii Glicherie Tănasă şi David Bidaşcu, în vara anului 1951 - 200 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

judecaţi, în baza ordonanţei de guvern nr. 371 din mai 1952, conform căreia au fost internaţi în coloniile de muncă de la Canal, Poarta Albă şi Capul Midia timp de 24 de luni. În lipsa părintelui Glicherie - păstorul cel bun - cei rămaşi în mănăstire şi-au adunat cu greu puterile sufleteşti atât de greu încercate, lucru care a dus la o etapă de stagnare din toate punctele de vedere. În vreme ce stareţul mănăstirii şi alţi părinţi din obşte erau închişi şi condamnaţi, acţiunile preoţilor de pe nou împotriva Bisericii noastre mergeau până într-acolo încât îi înşelau pe oameni că ei aparţin Bisericii de Stil Vechi, săvârşind chiar şi slujbe după rânduiala calendarului vechi. Aceşti lupi în blană de oaie au activat mai ales pe teritoriul actual al judeţelor Buzău şi Vrancea. Unde nu a mers cu forţa brută şi cu vărsarea de sânge, minciuna şi-a pus mănuşi de catifea şi miere pe limbă şi aşa a reuşit să înşele. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că pe atunci nu existau atâtea mijloace prin care oamenii să se informeze. Ştirile ajungeau cu întârziere, mai ales în acele colţuri de ţară, prea puţin industrializate, şi de multe ori ele erau mincinoase.

Anul 1952. De la penitenciarul Văcăreşti la canalul Dunăre-Marea Neagră În acele clipe grele, credinţa nu a murit, iar viaţa duhovnicească a credincioşilor dreptslăvitori a continuat. Slujbele se ţineau în continuare, în mod clandestin, uneori în cele mai vitrege condiţii.

Părintele Glicherie era de-acum trimis în arest în penitenciarul de la Văcăreşti, pentru a treia oară. Era grav bolnav şi aproape sleit de puterile trupeşti. Cu toate acestea, răufăcătorii se temeau de el. Pe dosarul părintelui Glicherie, ei scriseseră cu litere mari: „ELEMENT DUBIOS”. Securitatea îl adusese aici pentru a mai face cu el o ultimă încercare, în scopul obţinerii de declaraţii compromiţătoare. Voiau informaţii despre organizarea Bisericii noastre, despre preocupările monahilor şi ale credincioşilor şi îi propuneau o colaborare: îi garantau liniştea, în schimbul colaborării cu ei. Refuzând cu desăvârşire orice învoială cu aceşti apostaţi, a fost aruncat într-o celulă întunecată - 202 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

a penitenciarului.

Din seara în care a fost adus aici, jandarmii s-au transformat în nişte bestii: nu avea voie să vorbească, nu avea voie să se roage, nu avea voie să se vaiete. Penitenciarul era compartimentat în celule mici, fără pic de lumină. În celula în care a fost închis nu era nici pat, nici scaun. Hrana se dădea numai de două ori pe săptămână şi aceasta era numai terci şi mămăligă. Anchetele se făceau numai noaptea, iar bătăile erau crunte. Seara se deschidea uşa de la demisol şi un sergent intra având în mână un baston şi o pereche de ochelari negri. Când părintele Glicherie era dus la interogatoriu i se punea ochelarii negri şi până ajungea în camera de interogatoriu era izbit cu capul de toţi pereţii. Pe spate avea numai răni şi, la fiecare lovitură cu cizmele sau cu bastonul, rănile se adânceau şi mai mult. De când era scos din celula de la demisol şi până la etajul doi, unde era camera de interogatoriu, se auzeau numai ţipete şi fluierături. După privirile injectate de ură şi dispreţ, gardienii semănau mai mult a diavoli ieşiţi din iad în căutare de suflete. În camera de interogatoriu era ţinut până după miezul nopţii, sub ploaia loviturilor de baston peste cap, peste piept şi peste gură.

La tălpi era lovit cu ranga de fier, încât abia putea să mai stea în picioare. Doi gardieni îl întindeau pe podea şi alţii doi îi aplicau lovituri în piept cu ciocanul de cauciuc. Era bătut până leşina sub presiunea loviturilor. După ce cădea în nesimţire, îl târau de cap până la camera de spălătorie, unde îl împroşcau cu jet de apă rece până îşi revenea. După aceasta, era dus din nou în celulă. În timpul anchetei nu a stat deloc aşezat, ci numai în picioare zi şi noapte. Picioarele i se umflaseră şi se înnegriseră din pricina rănilor. Nu se dorea de la el decât să dea mărturii compromiţătoare.

Voiau date despre presupuse „acţiuni împotriva partidului comunist şi a liniştii publice”. Nimic din toate acestea nu au putut fi descoperite în mărturiile lui. După calculele lor, la capătul celor 17 zile ale anchetei „stilistul din Moldova” trebuia scos pe targă şi aruncat în groapa comună, însă Dumnezeu nu a voit aşa.

La sfârşitul anchetei şi după pronunţarea sentinţei de condamnare la muncă silnică în coloniile de la canalul Dunăre-Marea - 203 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Neagră, gardienii au rămas uimiţi de starea de sănătate a părintelui Glicherie. După atâtea bătăi crunte, la finele a 17 zile şi 17 nopţi fără somn şi foarte puţină hrană, părintele Glicherie îi uimea pe toţi prin caracterul său foarte puternic. Nimeni nu rezistase până atunci unui regim de teroare atât de crud. Adus din nou în camera de interogatoriu, gardienii au hotărât să cerceteze în scurt şi foarte repede starea sa de sănătate. Pentru aceasta, a fost dus în camera de tratamente a spitalului-penitenciar din Văcăreşti şi supus unui control intern.

Acolo, ei au cerut medicului să facă părintelui Glicherie o rază la plămâni, pentru că ştiau că-i aplicaseră nenumărate lovituri în piept cu ciocanul de cauciuc şi cu cizmele.

După câteva minute, părintele Glicherie a fost trecut într-o cameră obscură şi controlat cu ajutorul aparatelor medicale. Gardienii, alături de medic, priveau de la pupitru examenul pulmonar.

Fără să observe nimic, unul dintre ei a zis: „Eu nu văd în preotul ăsta decât o icoană în formă de porumbel, în care străluceşte chipul Maicii Domnului cu Fiul ei în braţe”. Înspăimântaţi de această vedenie, s-au îmblânzit şi au întocmit în cel mai scurt timp transferul părintelui Glicherie din închisoarea de la Văcăreşti către colonia Galeşul de la canalul Dunăre-Marea Neagră.

Aici s-a regăsit cu ceilalţi părinţi arestaţi şi ei în noaptea de 1415 februarie în curtea mănăstirii Slătioara. Cu timpul, datorită vieţii lui virtuoase, deţinuţii de aici au început să recunoască în părintele Glicherie un om dedicat rugăciunii şi iubirii faţă de aproapele. Faptul că era călugăr s-a văzut în tot comportamentul lui, fiind de o smerenie rară. Tot timpul era într-o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste.

Vocea lui blajină şi dragostea faţă de om îl arătau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc.

- 204 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1954. Repunerea în libertate și întoarcerea la Slătioara Reîntors acasă din surghiunul pătimirilor trăite în penitenciarul de la Văcăreşti şi canalul Dunăre-Marea Neagră, părintele Glicherie era cinstit de credincioși ca o icoană vie ce întruchipa în sine desăvârșirea de slujitor și următor lui Hristos. Ceea ce se vedea de la sine pe chipul acestui trăitor în sfințenia Duhului, cinstit ca un sfânt de către poporul dreptslăvitor, era tăria de caracter, cuvântul propovăduit împlinit prin faptă, dragostea faţă de cei săraci, dezinteresul în orice împrejurare, înţelegerea, înţelepciunea evanghelică şi jertfa de sine.

Punerea în faptă a acestor virtuţi duhovniceşti nu cunoştea hotare, părintele tratându-i pe toţi credincioşii cu aceeaşi căldură sufletească şi numindu-i „fraţi întru Hristos”. Trecut prin atâtea pătimiri pentru numele şi Evanghelia lui Hristos, ştia să îmbine cu multă înţelepciune credinţa şi ştiinţa, pe care o considera bună doar în măsura în care ea ajuta mântuirii omului. Starea de sfinţenie, la care ajunse încă din viaţă, era dovedită de tăria credinţei şi a smereniei sale, care l-au ajutat să biruiască ispitele şi pătimirile cele mai groaznice, fără a se arăta nemulţumitor sau lipsit de răbdare.

Cu toate acestea, sfinţenia părintelui Glicherie nu era trasată numai de virtuţile unei vieţi ascetice, ci și de dragostea şi compătimirea cu care s-a implicat în problemele de existenţă a credincioşilor, ce veneau către el cerându-i rugăciunea în vremea necazurilor lor.

Deseori, sfaturile pe care le dădea creştinilor evlavioşi erau ca o mărturisire a faptelor vieţii sale, pentru că el niciodată nu sfătuia pe cineva mai înainte de a fi împlinit el însuşi prin faptă. Pentru aceasta, creştinii îl aveau ca pe un om ales de Dumnezeu, ca pe un apostol, rânduit de sus spre întărirea de suflet a credincioşilor. În toate, el a fost un model de virtute şi o icoană vie.

Era ca o lumină ce se coboara din înalt şi strălucea în această lume sfărâmată de războaie, tulburări şi împărţiri, în acest întuneric în care nu se mai deosebea prea bine calea adevărului de cea a înşelăciunii. Era un adevărat purtător de Duh - om îndumnezeit care - 205 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Sfântul Glicherie şi părintele Neofit Văcăreanu - 206 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

avea în suflet cea mai de preţ comoară - Darul înţelepciunii dumnezeieşti, prin care deseori a doborât înţelepciunea „înţelepţilor” lumii acesteia, slăvind pe Dumnezeu, de la Care purcede toată înţelepciunea şi sfinţenia. Învăluit în aureola sfinţeniei încă din această viaţă pământească, părintele Glicherie a fost ca un străjer al Ortodoxiei în mijlocul Bisericii lui Hristos din aceste hotare, unde se grăia româneşte. Dumnezeu a rânduit ca el să trăiască în acele vremuri tulburi, în care dreapta credinţă, era smulsă din sufletele oamenilor, iar Ortodoxia era înlocuită cu umanismul unei epoci în care omul era considerat măsura tuturor lucrurilor. În vremea când vrednicia de cleric era coborâtă la simpla condiţie de îndeplinire a unei funcţii bisericești în stat şi mulți slujitori erau lipsiţi de acel simţământ ce se numeşte frică de Dumnezeu sau jertfire pentru adevărul Evangheliei lui Hristos, în acest timp părintele Glicherie a dovedit unei lumi întregi că numai dreapta credinţă, dragostea faţă de Dumnezeu şi nădejdea spre milostivirea dumnezeiască rămân virtuţile pe care diavolul nu poate să le biruiască cu uşurinţă.

Anul 1954. Anchetatorii politici ruşinaţi de dumnezeiasca minune Slujind lui Dumnzeu cu dragoste şi devotament, părintele Glicherie era dispreţuit de cei ce erau supuşi noilor rânduieli, născute la Vatican. Dintotdeauna el trecea cu vederea acest dispreţ îndreptat împotriva lui, care mergea până la zavistie şi ură. Principiul său de căpătâi era că cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu trupeşte şi sufleteşte nu se teme de nimic: nici de tâlhari, nici de răutatea oamenilor, nici de ispitirile duhurilor întunericului. În faţa oricărei încercări, el spunea deseori: „Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu”. Sau alteori sfătuia pe credincioși zicând: „nimeni pe pământ nu poate scăpa de întristări cu toate că ele par de neîndurat, căci ele vin pentru că oamenii nu vor să-şi smerească sufletul şi nici să se predea voii lui Dumnezeu. Când ne vom smeri prin pocăinţă, vom fi gata să suferim toate necazurile: - 207 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

foamea şi sărăcia, boala şi defăimarea, nedreptatea şi prigonirea.”

Darul sfinţeniei părintelui Glicherie s-a dezvăluit pe deplin, chiar sub privirea câtorva clerici de pe nou, printr-o minune care a rămas încă vie sub privirile sufleteşti ale creştinilor adunaţi pe atunci în curtea mănăstirii Slătioara.

Era în toamna anului 1954 când părintele Glicherie, eliberat de curând de la canalul Dunăre-Marea Neagră, îşi făcea noi planuri pentru amenajarea unui iaz în curtea mănăstirii. După slujba vecerniei, când negura serii cobora peste sat, liniştea acestor ţinuturi tăcute se tulbură de zgomotul asurzitor al unei maşini. Era un IMS (maşină de teren din anii 1940-1950) de culoare verde care trosnea din toate încheieturile lui, încercând să câştige teren în panta care ducea către poarta mănăstirii Slătioara. Oricine ar fi auzit acceleraţiile înfundate ale maşinii, putea să-şi dea seama că maşina nu funcţiona la parametri mecanici normali.

La o distanţă de aproximativ 50 de metri de poarta mănăstirii, maşina a făcut un zgomot asurzitor, lăsând în urma ei o dâră de fum negru. IMS-ul rămăsese blocat în pantă şi chiar în mijlocul drumului. În câteva clipe, patru jandarmi au coborât în grabă prin partea din spate a maşinii. Pe feţele lor se citea tulburarea lăuntrică. La fel de tulburaţi au coborât alţi trei bărbaţi îmbrăcaţi în sutane clericale. Nu purtau barbă şi nici mustaţă, dar se cunoaştea după ţinuta lor de haină neagră că erau din rândul slujitorilor bisericeşti. Şoferul, un tânăr tras la faţă, dădea târcoale prin jurul maşinii lăsând să-i curgă printre dinţi câteva cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu. Ultimul care coborî din maşină era un bărbat voinic cu un aer de superioritate şi un echilibru lăuntric vădit.

Creştinii din sat, bărbaţi, femei şi copii au dat buluc spre mănăstire, înţelegând că prezenţa jandarmilor era un pericol pentru călugări. Se credea că urmează o nouă tentativă de arestare. În faţa porţilor mănăstirii, creştinii făcuseră zid din trupurile lor. Nimeni nu îndrăznea să rupă tăcerea ce-i cuprinse pe vizitatorii înfricoşaţi de mulţimea ce se învârtea în jurul lor. Cei îmbrăcaţi în sutane s-au adăpostit în grabă în dosul maşinii, de unde coborâseră cu puţină vreme mai înainte. Jandarmii, înarmaţi până în dinţi, nu îndrăzneau să pună - 208 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

mâna pe arme.

Numai acel bărbat impunător, care părea a fi şeful de grup, a întrebat, privind către mulţime: „Cine e stareţ aici?” Cu glasuri mai mult speriate decât liniştite, creştinii murmurau numele părintelui Glicherie. Neliniştea s-a risipit într-o clipă, mai ales după ce bărbatul acela s-a recomandat că este jurist de profesie şi că nu a venit cu intenţii rele asupra călugărilor din mănăstire. Cu o amabilitate de om înţelept, a rugat pe câţiva bărbaţi să împingă maşină până în curtea mănăstirii.

Cum rândurile celor ce făcuseră zid în faţa porţilor mănăstirii se tot răreau, juristul se strecură printre creştini şi păşi spre mănăstire cu o curiozitate crescândă. Se vedea din comportametul lui că nu intrase prea des într-o biserică. Privea în stânga şi în dreapta în căutarea cuiva aparte, fără nici măcar să-şi facă semnul sfintei cruci. În curtea mănăstirii era singur printre creştini ce intrau şi ieşeau din biserică.

Cei cu care venise împreună - preoţii îmbrăcaţi în sutane şi jandarmii - dăduseră bir cu fugiţii şi se ascunseră în maşină, ca nu cumva să cadă în mâinile creştinilor deja revoltaţi.

Părintele Glicherie, din partea de jos a mănăstirii, privea în linişte toată întâmplarea, în vreme ce călugării din mănăstire s-au făcut nevăzuţi. Ocoli puţin în preajma unor tufişuri şi ieşi în întâmpinarea juristului nou-venit, care cerceta atent cu privirea locurile dimprejur.

Când dădu cu ochii de părintele Glicherie, acesta întrebă: „Cine e stareţ aici?” La aceste cuvinte, părintele Glicherie rosti smerit: „Domnul Dumnezeu... cine altul?”.

La aceste cuvinte, juristul tăcu câteva clipe, după care grăi: „Părinte, mergi de cheamă vreo câţiva călugări, să împingem maşina măcar până aici în curtea mănăstirii, că a rămas blocată în pantă. De jumătate de oră accelerăm motorul, dar nici un rezultat”. Părintele Glicherie, pe un ton de bunăcuviinţă, rosti către el: „Domnule şef, dacă ai fi venit cu credinţă în Dumnezeu nu ţi se oprea maşina la câţiva paşi de poarta mănăstirii. Nu ştii, dumneata că cine este necredincios în cele mici rămâne necredincios şi în cele mari?”

La auzul acestor cuvinte, bărbătul îşi ridică privirea încruntată asupra părintelui, zicând: „Dacă tu eşti credincios în Dumnezeu, - 209 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

atunci roagă-te tu să pornească maşina!” Părintele Glicherie, cu un zâmbet în ochi, privi spre maşina împotmolită de puterea lui Dumnezeu şi, făcând semnul sfintei cruci, după obiceiul preoţiei, a zis: „Mare eşti Doamne şi puternic şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre slava minunilor Tale!” Şi întorcându-se către bărbatul, care-l sorbea din priviri, îi spuse: „De acum puteţi pleca, că o să vă meargă maşina.” În clipa aceea, motorul maşinii porni prin minune dumnezeiască, iar şoferul surprins de una ca aceasta, se grăbi să accelereze maşina, intrând potolit pe poarta mănăstirii.

Maşina a parcat chiar în faţa bisericii, în vreme ce bărbaţii îmbrăcaţi în sutane coborâră, fără a grăi nici un cuvânt către părintele Glicherie care, rămas în mijlocul curţii, privea spectacolul obrăzniciei şi necredinţei lor. Grăbiţi parcă de întunericul nopţii, ce se lăsa din plin peste curtea mănăstirii, toţi cei nou-veniţi au intrat în biserică.

Aici, câţiva călugări îşi împlineau rânduiala de rugăciune a Pavecerniţei, şi fără a se lăsa derutaţi de la convorbirea lor cu Dumnezeu, nu dădeau importanţă vizitatorilor care, privind în stânga şi în dreapta, se grăbeau spre ieşire. Ajunşi la uşa bisericii, unul dintre cei îmbrăcaţi în sutane, care purta o cruce pe piept şi părea a fi superior celorlalţi, spuse către jurist: „Ce facem, domnule? Daţi ordin la jandarmi să caute prin chilii şi să-i aresteze pe cei de pe listă!”

La aceste cuvinte, juristul se întoarse către el şi privindu-l dispreţuitor spune: „De acum să percheziţionaţi voi chiliile călugărilor.

Eu nu dau alt ordin decât să vă urcaţi în maşină şi să plecăm, că voi trei fiind nu aţi putut să faceţi maşina să pornească, pe când un neisprăvit ca acela din curte, numai cât a făcut cruce peste ea a şi pornit”. Şi aşa, ieşind din curtea mănăstirii, au plecat ruşinaţi de puterea lui Dumnezeu.

- 210 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1955. Arhiereul Galaction Cordun şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi Arhiereul Galaction Cordun, născut la 30 august 1883, în satul Brehuieşti-Hancea (judeţul Botoşani) a absolvit Academia Imperială Teologică din Sankt Petersburg, cu titlul de Magistru în Teologie. A obţinut titlul ştiinţific de doctor în Teologie. Reîntors în ţară înainte de primul război mondial, a fost hirotonit ieromonah pentru catedrala mitropolitană din Bucureşti. Ulterior, a fost ridicat la rangul de arhimandrit.

Caracterul său de adevărat slujitor al lui Hristos s-a dovedit încă din 29 decembrie 1916, când el adresa o scrisoare către Î.P.S. Conon Arămescu-Donici, mitropolitul primat al Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, în care îşi exprima protestul faţă de ordonanţa germană de a sărbători Naşterea Domnului şi Anul Nou (1917) odată cu Biserica Catolică, luând astfel poziţie împotriva intervenţiei forţelor de ocupaţie germane în chestiunile bisericeşti. În conţinutul acestei scrisori, arhimandritul Galaction Cordun preciza: „Chestiunea ce preocupă astăzi toate straturile societăţii româneşti din teritoriile ocupate de străini, este fără îndoială aceea a introducerii calendarului gregorian ce ni s-a impus de către guvernul şi comandamentul german şi a-l pune şi în uzul Bisericii noastre.

Din punctul de vedere al dreptului tradiţional şi al practicii observate în Biserica noastră de Răsărit încă din cele mai vechi timpuri, această inovaţie care nu reprezintă în sine o dogmă nealterabilă, ci numai un calcul de 11 sau 13 zile de diferenţă între unul şi celălalt, ar constitui totuşi o mare lovitură morală pentru poporul nostru ortodox şi în acelaşi timp ar fi un succes enorm pentru Biserica papală, a cărei mână se poate întrevedea şi aici, căci folosindu-se de autoritatea germană se străduieşte acum să ne forţeze ca să primim calendarul ei, mai ales în aşa circumstanţe, când misiunea organelor ocupante şi preocupările lor sunt îndreptate cu totul în altă parte decât în aceea de cum sărbătoresc românii Paştele, Crăciunul şi Anul Nou, mai ales că avându-se în vedere chiar ocuparea teritoriului - 211 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nostru, nu se poate anticipa o rămânere aici după încheierea păcii şi implicit luarea de măsuri care să faciliteze bunul mers al administraţiei teritoriului nostru. În mâna ce caută să dirijeze acest aranjament, daţi-mi voie să întrevăd sub masca catolicismului, ascunzându-se cu cea mai mare precauţie, umbre de renegaţi tot dintre ai noştri, plecaţi din cauza nesatisfacerii ambiţiilor lor prea exagerate, care servind în această chestiune cauza Bisericii duşmane, doresc să-şi poată câştiga acolo un titlu nenorocit de glorie şi o recompensă mai mare decât 30 de arginţi, preţul vânzării rânduielilor Bisericii Domnului. De aceea eu, ca un smerit slujitor al Î.P.S. Voastre, declarându-vă că în atitudinea energică ce va trebui să luptaţi pentru apărarea drepturilor noastre tradiţionale, voi fi gata a vă apăra, chiar cu preţul vieţii mele, jertfind şi ultima picătură de sânge pentru respectul aşezămintelor noastre bisericeşti şi a predaniilor moştenite din străbuni.”

Pentru îndrăzneala de a mărturisi adevărul credinţei, arhimandritul Galaction Cordun a fost reţinut de poliţia centrală germană la 31 ianuarie 1917 şi internat ca ostatic sub pază la mănăstirea Săveni (judeţul Ialomiţa). Motivul arestării a fost comunicat abia în luna iulie, când conform adresei poliţiei germane nr. 10591 din 27 iulie 1917, se preciza că arestarea sa a fost în baza motivului: „activitate păgubitoare intereselor germane, în contrazicere violentă cu misiunea sa apostolică, ceea ce face imposibilă reintegrarea sa în demnitatea ce o ocupa până acum”. Pentru o perioadă de timp, a fost deportat în Bulgaria, în condiţii de exilare. După perioada de exil a fost repus în drepturile bisericeşti de altădată. În anul 1932, arhimandritul Galaction Cordun a fost numit în funcţia de mare eclesiarh la catedrala patriarhală din Bucureşti.

Ulterior a publicat un valoros studiu referitor la sectele religioase care îşi au originea în Cabala, intitulat: Cum s-a manifestat iudaismul în propaganda adventistă. Ca urmare a alegerii (la 30 noiembrie 1933) a P.S. Nifon Criveanu ca episcop al Huşilor, P.S. Episcop Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a fost lipsit de ajutorul arhiereului său vicar.

Atunci P.S. Vartolomeu a cerut în mod repetat şi a obţinut în cele din urmă să i se dea un nou arhiereu vicar.

- 212 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Imagini vechi de la hramul mănăstirii Slătioara - Schimbarea la Faţă

După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935, arhimandritul Galaction a fost hirotonit arhiereu-vicar al episcopiei Râmnicului - Noul Severin cu titlul de „Craioveanul” în Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, în ziua de 31 martie 1935. Ceremonia hirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi: Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912), Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) şi Policarp Moruşca al episcopiei misionare pentru românii ortodocşi din America (hirotonit episcop în 1935) .

Ulterior, episcopul Galaction a fost numit în funcţia de secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, iar în septembrie 1940 a fost numit duhovnic al familiei regale, fapt care nu a permis numirea sa ca episcop într-un alt scaun episcopal. În perioada ianuarie - noiembrie 1942, episcopul Galaction a îndeplinit funcţia de locţiitor de - 213 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

episcop al eparhiei Tomisului. După această perioadă a fost numit stareţ al mănăstirii Neamţ.

La 1 ianuarie 1949, patriarhul Justinian Marina era obligat să pensioneze pentru limită de vârstă, printre alţi arhierei şi pe arhiereul Galaction Cordun, secretarul Sfântului Sinod. Din 1949, episcopul Galaction a întrerupt împreună-slujirea cu cei din Biserica de stil nou.

Slujea numai la mănăstirea Râmeţ, unde stareţul Evloghie menţinea rânduiala bisericească după vechiul calendar iulian şi tipicul din Sfântul Munte Athos. Din anul 1949 şi până în 1955, episcopul Galaction a slujit numai în biserica mănăstirii Râmeţ, în jurul său grupându-se creştini şi clerici din cadrul a şapte protoierii din judeţul Alba şi împrejurimi. În toamna anului 1954, părintele Glicherie şi ceilalţi monahi condamnaţi încă din 1952, au revenit în mănăstirea Slătioara. Străduinţa părintelui Glicherie de a restabili ierarhia în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi culmina cu descoperirea unei broşuri elaborate în anul 1916 de către arhimandritul Galaction Cordun, prin care îşi manifesta împotrivirea faţă de introducerea calendarului gregorian în Biserică.

După o înţelegere cu monahii de la Slătioara, părintele Glicherie a format o delegaţie condusă de monahul Dionisie Hugeanu, care avea drept scop stabilirea unor discuţii cu arhiereul Galaction Cordun. În anul 1955, arhiereul Galaction Cordun se afla internat la spitalul militar din Bucureşti. Ca delegat din partea mănăstirii Slătioara, părintele Dionisie a luat legătura cu o rudă apropiată a arhiereului, de la care a aflat mai multe amănunte. În cele din urmă, părintele Dionisie împrePreasfinţitul Galaction Cordun ună cu alţi membri ai delegaţiei au - 214 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

obţinut vizita la arhiereu într-o zi de vineri după-amiază.

Din mărturisirile ulterioare ale părintelui Dionisie aflăm: „când am intrat în salon, am văzut întins pe pat un om robust, înaintat în zile, a cărui privire parcă, ne lăsa fără grai. Ni se părea că citeşte totul din ochii noştri, mai ales că primele lui cuvinte au fost: „De unde sunteţi?” Monahul Dionisie, rămas aproape încremenit în faţa celui care parcă le ştia gândurile, abia a reuşit să pronunţe câteva cuvinte: „Vă aparţine această broşură?” Cu obrazul brăzdat de picătura unei lacrimi, preasfinţitul o luă, o sărută ca pe o icoană, o strânse la piept exclamând: „Da, este a mea! A mea este! Este a mea!”

După ce părintele Dionisie a prezentat acestuia, amănunţit, situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, arhiereul Galaction Cordun a încredinţat că va accepta să se alăture celor de la Slătioara, în condiţiile în care s-ar putea institui aici o episcopie, cu rânduiala slujbelor după vechiul calendar iulian.

După externarea din spital şi după restabilirea deplină a sănătăţii, arhiereul Galaction Cordun a adresat telegrame Patriarhiei Moscovei şi celorlalte Patriarhii Ortodoxe, inclusiv Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, prin care făcea cunoscut tuturor că, la cererea credincioşilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, era proclamat întâistătător al acesteia, înfiinţând astfel mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu sediul la mănăstirea Slătioara.

Revenirea arhiereului Galaction Cordun la Biserica Ortodoxă strămoşească, păstrătoare a vechilor predanii ale Sfinţilor Părinţi, a fost înfăptuită la 05 aprilie 1955 şi s-a concretizat prin declaraţia publică (mărturisirea de credinţă) din aceeaşi dată. Personalitatea sa, de o verticalitate fără cusur, nu admitea ascunzişuri de acest fel, iar poziţia sa fermă, cu privire la păstrarea Sfintei Tradiţii şi păzirea sfintelor canoane, erau deja foarte bine cunoscute, atât în mediile înalte bisericeşti, cât şi în rândul poporului ortodox.

Declaraţia de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost o adevărată mărturisire de credinţă. Iată cuprinsul ei: „Subsemnatul arhiereu Galaction Cordun, cu domiciliul în Bucureşti, raionul Nicolae Bălcescu, str. Cuza Vodă nr. 2, şeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionale de Răsărit, declar prin prezenta, în faţa - 215 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

clerului şi poporului din toate parohiile şi mănăstirile de pe teritoriul Republicii Populare Române că, eu, arhiereul Galaction Cordun, de bunăvoia mea şi nesilit de nimeni, am acceptat propunerea şi alegerea pe care poporul a făcut-o în persoana mea, de a fi şeful spiritual al acestei Biserici, arhiereul ei, aşa cum am declarat Sfântului Sinod în scrisoarea pe care am trimis-o prin tribunalul capitalei R.P.R. la 05 aprilie 1955, scrisoare menţionată în revista Bisericii Ortodoxe Române, Buletinul Oficial al Sf. Sinod, nr. 34. Asupra acestei declaraţii publice n-am renunţat niciodată. Declar în faţa poporului dreptcredincios, că sunt şi rămân arhiereul şi şeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionale de Răsărit, mărturisire pe care o fac odată pentru totdeauna.”

Prin această declaraţie publică din data de 05 aprilie 1955, adresată atât tribunalului capitalei Republicii Populare Române, cât şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, condus de Justinian Marina, episcopul Galaction Cordun devenea „şeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionaliste de Răsărit”, actualmente recunoscută sub titulatura de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Datorită împrejurărilor sociale nefavorabile, primirea sa oficială ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc la data de 21 mai 1955.

Reîntoarcea arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar a avut un caracter canonic, ce implica mărturisirea adevăratei credinţe ortodoxe. Ruperea definitivă şi în mod oficial de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din anul 1955 era întărită de canonul 15 de la întâiul şi al doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, care printre altele zice: „... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai-marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă, n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care schismă sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciunoepiscopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.

- 216 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1955. Reconsolidarea ierarhiei în Biserica Ortodoxă de Răsărit Dintre ierarhii care au primit noul calendar, unii s-au mulţumit cu un oarecare confort material în schimbul tăcerii, alţii s-au ridicat şi au biruit. Printre cei care, cu Darul lui Dumnezeu s-au ridicat, se numără şi episcopul Galaction Cordun, râvnitor şi iubitor de viaţă monahală. În 1924, când s-a făcut schimbarea calendarului, arhimandritul Galaction era cunoscut ca un potrivnic al noului calendar şi al noului sistem ecumenist ce se instala în Biserica Ortodoxă Română.

După încheierea primului război mondial şi formarea României Mari, noul guvern a decis ca toate persoanele considerate „antisistem” în anii războiului să fie excluse din conducere, inclusiv din Biserică. Arhimandritul Galaction a fost cel dintâi vizat în acest sens, însă pentru calităţile sale de om intelectual şi autor al mai multor volume de traduceri şi lucrări teologice originale, nu a putut fi înlăturat. La 1 ianuarie 1919, pe motiv de colaborare cu autorităţile germane, mitropolitul primat Conon era obligat să se retragă de la conducerea Bisericii. De aici înainte, Biserica Ortodoxă Română intra pe mâna unor politicieni fără Dumnezeu.

Persoane active, precum arhimandritul Galaction, constituiau o problemă pentru sinodalii de atunci. Din 1924, arhimandritul Galaction Cordun menţinea legătura cu sinodalii schismatici din necesitate, pentru pacea şi consolidarea Bisericii, dar mărturisea cu fiecare prilej că schimbarea calendarului s-a făcut în mod necanonic şi abuziv. El nădăjduia că într-o zi un Sinod panortodox va pune lucrurile pe vechiul şi sfântul făgaş al Bisericii. În luna martie 1955, la Slătioara părintele Glicherie împreună cu alţi slujitori din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi au cercetat amănunţit situaţia canonică de reprimire a arhiereului Galaction Cordun. Acţiunea sinodală în acest sens era una ulterioară deciziei arhiereului Galaction, de revenire la Biserica Pravoslavnică. În hotărârile întrunirii din martie 1955, se stipula că modul de reprimire a arhiereului Galaction Cordun era cel al pocăinţei, iar - 217 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

acţiunea în sine era săvârşită în baza principiului iconomiei bisericeşti, în conformitate cu canoanele Sfinţilor Părinţi, dar şi ţinându-se cont de sfatul Chinotitei Athonite a Sfântului Munte (1928) și a patriarhului Ierusalimului, Damianos (1930). În acest sens, s-a luat în consideraţie şi faptul că în primăvara anului 1955, în Biserica de stil nou erau trei episcopi care manifestau simpatie față de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Era vorba de Atanasie Dincă Bârlădeanul, hirotonit episcop în 1945, Chesarie Păunescu al Dunării de Jos, hirotonit episcop în 1944 şi Galaction Cordun, hirotonit episcop în 1935.

Dintre aceştia, numai episcopul Galaction Cordun a fost singurul care a rămas nestrămutat din hotărârea sa de revenire la Biserica pravoslavnică. Din pricina presiunii şi a amenințărilor sinodalilor din Biserica de stil nou, primii doi episcopi nu au mai revenit niciodată la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. În martie 1955, părintele Glicherie împreună cu slujitorii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, se aflau în situaţia de a reconsolida ierarhia acestei Biserici prin reprimirea arhiereului Galaction Cordun, care după porunca Chinotitei Athonite şi a patriarhului Damianos al Ierusalimului trebuia cercetat după mărturisirea de credință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane (situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”. Deci reprimirea trebuia făcută numai în duhul canoanelor bisericeşti.

Atitudinea arhiereului Galaction Cordun, care din anul 1949, pe motivul pensionării, s-a dezis de ierarhia schismatică, a fost socotită ca un început de pocăinţă. Din anul 1949 şi până în 1955, arhiereul Galaction a slujit numai la mănăstirea Râmeț, ținând vechiul calendar și toate rânduielile Bisericii adevărate, fără a mai liturghisi împreună cu vreun arhiereu al Bisericii de stil nou.

La Râmeţ, stareţul Evloghie ţinea rânduiala slijbelor bisericeşti după vechiul calendar iulian, din motivul că acesta vieţuise în Sfântul Munte vreme de 20 de ani, iar acum reîntors în România dorea să-şi menţină aceeaşi linie tradiţionalistă. Din punct de vedere administra- 218 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

tiv, mănăstirea Râmeț aparținea Patriarhiei Române, motiv pentru care niciodată nu s-a putut constitui aici nucleul Bisericii Ortodoxe Tradiţionaliste. De aici, dar şi din lucrările sale teologice, se putea vedea că arhiereul Galaction mărturisea aceeaşi credinţă pe care o mărturisea şi cei rămaşi în turma lui Hristos, strânşi în jurul părintelui Glicherie, şi toţi împreună, în acelaşi cuget, mărturiseau credinţa pe care Apostolii au propovăduit-o, Sfinţii Părinţi au apărat-o şi au pecetluit-o, iar mucenicii au apărat-o şi au mărturisit-o.

Ca să înlăture orice umbră de îndoială, la acestea toate, preaÎntâmpinarea preasfinţitului sfinţitul Galaction a crezut de cuGalaction Cordun viinţă să adauge o mărturisire de la mănăstirea Slătioara, credinţă, rostită în timpul primei la 21 mai 1955 sale predici, ţinute după săvârşirea Sfintei Liturghii, în faţa unei mul-ţimi de credincioşi.

El spunea: „Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc a ţine rânduiala sărbătorilor după pascalia şi calendarul gregorian. Dar, pentru că îmi doream să contribui la ridicarea ierarhiei în Biserica dreptslăvitoare a lui Hristos, am folosit iconomia pentru a nu rupe Biserica şi pentru a pregăti condiţiile de consolidare ale ei. Şi iată că au trecut 31 de ani de atunci şi până acum, vreme în care fraţii mei de slujire şi comuniştii au încercat să mă preseze, să mă dea cu totul pe nou şi să renunţ la mărturisirea dreptei credinţe.

Mulţi dintre cei din Biserică, dar şi din afara ei au zis că, de dragul cinstei de episcop, am devenit un adept al stilului nou. Nu este aşa, situaţia este total opusă. De dragul dreptei credinţe am primit hirotonia de episcop, fără de care nu aş fi putut să-mi duc la bun sfârşit planul şi dorinţa ca într-o zi să reclădim din temelii Biserica Drept- 219 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

slăvitoare, după canoanele şi predaniile apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. Dar, pentru acest lucru atât de măreţ aveam nevoie de sprijinul poporului, căci episcopul singur nu poate constitui Biserica.

Nici episcopul nu poate dăinui fără popor, nici poporul fără episcop nu poate să-şi făurească ierarhia în Biserică.

Dacă în şase ani (1949-1955, n.ed) de când lupt alături de arhimandritul Evloghie (Oţa) la reclădirea Bisericii canonice a lui Hristos, nimic nu am reuşit, nădăjduiesc ca de aici înainte alături de popor şi părinţii din această mănăstire, să reuşim împreună să ridicăm Biserica în care să ne regăsim mântuirea sufletească...”

Chestiunea cu privire la hirotonia acestuia era bine cunoscută din raportul Patriarhiei Române din anul 1935, unde se preciza: „După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935, arhimandritul Galaction a fost hirotonit întru arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului - Noul Severin cu titlul de „Craioveanul” în Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti în ziua de 31 martie 1935. Ceremonia hirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi: Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912), Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) şi Policarp Moruşca al episcopiei misionare pentru românii ortodocşi din America (hirotonit episcop în 1935). Ulterior, episcopul Galaction a fost numit în funcţia de secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”. În concluzie, episcopul Galaction a fost hirotonit de trei episcopi, dintre care doi aveau hirotonie validă şi succesiune apostolică, fiind hirotoniți mai înainte de 1924 - momentul intrării în schismă a Bisericii Ortodoxe Române. În virtutea faptului că episcopii Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912) și Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) aveau deplinătatea Darului hirotoniei primit de la Sfinții Părinți, la rândul lor au transmis acest Dar sfințitor și noului hirotonit, episcopului Galaction, mai ales în condițiile în care acesta susținea o mărturisire de credință dreaptă și în conformitate cu cea a Sfinților Părinți. Chiar și făcând abstrație de cel de-al treilea episcop (Policarp Morușca), hirotonia episcopului Galaction era canonică și validă - 220 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

chiar dacă ar fi fost săvârșită numai de primii doi, cu hirotonii valide la rândul lor.

Reîntoarcerea episcopului Galaction Cordun în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, urma a fi cercetată şi în virtutea rânduielilor canonice ale Sfinților Părinți. După rânduielile canonice ale Sfinţilor Părinţi şi constituţiile apostolice, în baza iconomiei bisericești, reprimirea ierarhilor aflaţi în schismă se face prin pocăință (în cazul în care aceștia au succesiune apostolică și rânduiala hirotoniei lor este săvârșită după canoanele Bisericii Ortodoxe). Acestora li se păstrează Preasfinţitul Galaction Cordun aceeaşi treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.

Deci în cazul arhiereului Galaction, în baza principiului iconomiei bisericeşti acesta era reprimit prin pocăinţă, respectându-i-se rangul arhieriei, precum altădată a fost cazul a doi ierarhi schismatici - Zonie și Saturnin, care au fost primți în Biserica-Mamă, păstrându-și rangul lor de episcopi, după mărturia Sfântul Vasile cel Mare, din I epistolă canonică). Ţinând cont de situația prin care trecea Biserica noastră în acea vreme, dar şi pe temeiul principiului iconomiei bisericești, s-a acceptat drept validă hirotonia arhiereului Galaction Cordun, prin mărturisirea dreptei credinţe şi în temeiul canonul I al Sfântului Vasile cel Mare, care printre altele zice: „dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schismatici), când se vor pocăi (întoarce), să se primească în aceeaşi rânduială (treaptă) în care au fost”. În temeiul acestui canon, dar şi al principiului iconomiei bisericeşti, a fost considerată validă hirotonia întru arhiereu a mitropolitului Galactin Cordun, care părăsea schisma şi se întorcea la dreap- 221 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ta credinţă. Acest lucru a fost perfect întemeiat din punct de vedere canonic, prin iconomia (pogorământul) Bisericii, însă numai pentru acea vreme (1955) şi niciodată de atunci înainte.

Anul 1956. Hirotonia întru arhiereu a ieroschimonahului Glicherie Primul arhiereu care a străbătut cerurile a fost Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care Sfântul Apostol Pavel zice: „…Iar Hristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele Său a intrat odată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12). Darul arhieriei a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua praznicului Cincizecimii, pentru ca să se împlinească Scriptura ce zice: „…ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi şi veţi fi mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). De aici înainte Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor apostolici au întărit Biserica Ortodoxă prin „punerea mâinilor”, adică prin hirotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi, slujitori ai Bisericii lui Hristos.

De aici îşi are izvorul desăvârşita succesiune apostolică a Bisericii Ortodoxe a Sfinţilor Părinţi, deplinătatea Darului Sfântului Duh păstrându-se numai prin mărturisirea dreptei credinţe, cu întreaga ei canonicitate şi dogmatismul propovăduit de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Odată reîntors la Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, grija cea dintâi a mitropolitului Galaction a fost restabilirea şi întărirea ierarhiei acesteia. În puţină vreme, situaţia din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a devenit tensionată, măsurile de persecuţie împotriva acesteia devenind foarte violente. Aceste măsuri aspre de persecuţie porneau din intenţiile de răzbunare ale Bisericii de stil nou împotriva arhiereului Galaction Cordun sau din principiile antireligioase ale comuniştilor.

După ce mitropolitul Galaction îşi stabilise domiciliul la mănăstirea Slătioara, unde a şi hirotonit câţiva ierodiaconi şi ieromonahi, la puţină vreme a fost arestat de securitate şi închis cu domiciliu obligatoriu în mănăstirea Căldăruşani. De aici a fost scos numai pentru o - 222 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

vreme din motive de sănătate, obţinându-se în acest sens permisiunea ca el să locuiască din nou în Bucureşti cu domiciliu obligatoriu. În acest răstimp, părintele Glicherie a fost reţinut din nou şi deportat la Răchitoasa, în Bărăgan. În anul 1956, în urma mai multor încercări nereuşite de realizare a unor legături euharistice cu alte Biserici ortodoxe de stil vechi din afara României, mitropolitul Galaction Cordun a luat decizia de a hirotoni, de unul singur, întru episcop pe arhimandritul Evloghie Oţa. În condiţiile în care episcopii Chesarie Păunescu al Dunării de Jos şi Atanasie Dincă Bârlădeanul al Râmnicului şi-au exprimat intenţia de a reveni în mijlocul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, dar fără a împlini cu fapta un lucru ca acesta, mitropolitul Galaction Cordun s-a văzut obligat să aplice principiul iconomiei bisericeşti cu privire la hirotonia unui episcop.

Această decizie nu era străină Bisericii Ortodoxe, ţinându-se cont atât de lipsa de slujitori prin care trecea Biserica noastră în acea vreme cât şi de persecuţiile îndreptate împotriva ei. Hirotonia întru episcop săvârşită de unul singur, adică de mitropolitul Galaction Cordun, era justificată prin temeiul canonic al Sfinţilor Apostoli, care în tâlcuirea celui dintâi canon, hotărăsc ca în caz de persecuţie religioasă, un singur episcop să aibă putere a hirotoni pe un alt episcop, precum a fost cazul lui Sidirie episcopul Palebiskei, care, după cum mărturiseşte Sinesie, a fost hirotonit numai de un episcop de Filon, fiindcă nu puteau a se aduna mai mulţi episcopi din pricina persecuţiilor religioase.

Părăsind domiciliul obligatoriu din motive de sănătate, mitropolitul Galaction Cordun era adus noaptea la mănăstirea Copăceni, din preajma Bucureştiului, unde săvârşea hirotonii, mai întâi de preoţi, iar mai târziu şi de episcopi. În acea vreme (1956), stareţ al acestei mănăstiri era arhimandritul Evloghie, strămutat aici de la mănăstirea Râmeţ din Ardeal, după ce suferise un an de închisoare corecţională, pe motivul slujirii după vechiul calendar bisericesc. În anul 1956, la mănăstirea Copăceni, mitropolitul Galaction Cordun a hirotonit întru arhiereu pe arhimandritul Evloghie Oţa, adormit întru Domnul în anul 1979, şi tot în acelaşi an, împreună cu - 223 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

acesta, au hirotonit întru arhiereu pe arhimandritul Meftodie Marinache, mutat la viaţa cea veşnică în 1977.

Ultima hirotonie întru arhiereu săvârşită de mitropolitul Galaction Cordun împreună cu ceilalţi doi episcopi nou-hirotoniţi, a fost cea a ieroschimonahului Glicherie, stareţul mănăstirii Slătioara, care în acea vreme era exilat la Răchitoasa, în Bărăgan, încă din toamna anului 1955. Părintele Glicherie, în vârstă de 65 ani, slăbit de condiţiile inumane ale exilului şi de osteneala vieţii călugăreşti, a fost adus noaptea în Bucureşti de către ucenicul său, ierodiaconul Agatanghel, unde a fost hirotonit în biserica de la Moara Domnească, situată în preajma Bucureştiului. După hirotonie, autorităţile civile au aflat despre activitatea religioasă a mitropolitului Galaction Cordun şi au hotărât să fie închis din nou în mănăstirea Căldăruşani.

Anul 1956. Preasfinţitul Glicherie la Slătioara La Mănăstirea Slătioara, preasfinţitul Glicherie a fost primit cu multă dragoste sufletească de fiii Bisericii, mult oropsiţi de situaţiile conflictuale de atunci. De vreme ce odată cu hirotonia preasfinţitului Glicherie a avut loc şi hirotonia întru ieromonah a părintelui Agatanghel, în următoarele zile cei doi s-au întors împreună la Slătioara.

Era un moment de mulţumire sufletească, o împlinire a unui vis al poporului dreptslăvitor. Era un început de restabilire şi reorganizare a ierarhiei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ce urma să fie întărită prin activitatea duhovnicească şi misionară a preasfinţitului Glicherie, care puţin mai târziu, avea să devină succesor al preasfinţitului mitropolit Galaction Cordun.

Ridicat la cinstea arhieriei în Biserica lui Hristos, preasfinţitul Glicherie devenise icoana vie a păstorului cu bună cuviinţă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând nimic spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept, cuvios, înfrânat; ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a - 224 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

îndemna cu învăţătura cea sănătoasă şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1, 7-9).

Iubitor de curăţie şi înfrânare deplină asupra patimilor şi poftelor trupeşti, preasfinţitul Glicherie dispreţuia toate deşertăciunile acestei lumi, pentru dragostea către Dumnezeu, îndurând foamea şi setea, îngheţul şi arşiţa soarelui. Ştiind că puterea dumnezeiască în slăbiciune se desăvârşeşte, preasfinţitul Glicherie îi îndemna totdeauna pe creştini spre a păzi sfânta credinţă curată şi neîntinată de vreun gând rău, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Părinţi. „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit” - era îndemnul său către preoţi şi credincioşi. „Nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga, ci mergeţi pe calea împărătească. Să vă păziţi de şarpele iubirii de argint, că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, după cuvântul apostolului Pavel, care o numeşte închinare la idoli.

Căci aurul şi argintul sunt mari vrăjmaşi ai creştinului şi muşcă asemenea şarpelui.

Nu vă înfricoşaţi de cei care stau cu arma împotriva noastră, ci căutaţi pacea cu Dumnezeu. Căci chiar Hristos ne spune: „nu precum dă lumea dau Eu”. Iar această pace a lui Hristos covârşeşte toată mintea. Este pacea despre care proorocul Isaia spune: „Şi păcii Lui nu este hotar”. Şi Apostolul Pavel ne învaţă aşa: „Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Aşa pace să aveţi între voi şi cu chibzuinţă să rânduiţi toate după Dumnezeu, ca să nu mâniaţi pe Dumnezeu. Sminteli multe vin peste noi şi ele trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală. Voi, fraţii mei, să vă păziţi ca nu cumva să fiţi sminteală pentru credinţa celor mai slabi, şi să învăţaţi a vă purta sarcinile unii altora, ţinând cu tărie pravilele bisericeşti, nelepădând şi fără a nesocoti nimic din cele pe care Sfinţii Părinţi le-au rânduit...”

- 225 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1956. Alte polemici Discuţiile aprinse, legate de subiecte teologice, în care era implicat preasfinţitul Glicherie, au continuat multă vreme mai ales după anul 1955. Cum persecuţia religioasă de ordin fizic încetase puţin, s-a declanşat o persecuţie de ordin psihologic, în faţa căreia preasfinţitul Glicherie trebuie să aducă destule dovezi şi argumente canonice prin care să ateste rădăcinile dreptei credinţe ale Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi.

Spre sfârşitul anului 1956, după o nouă condamnare cu arest la domiciliu a mitropolitului Galaction Cordun, mulţi teologi din Biserica de stil nou, cercetau îndeaproape situaţia bisericească de la Slătioara. Ei începeau totdeauna discuţii pentru a iscodi şi a ispiti. În toamna acestui an, 1956, a avut loc una dintre cele mai contradictorii disPreasfinţitul Evloghie Oţa, cuţii purtate între preasfinţitul Glicherie întemeietorul mănăstirii şi reprezentanţi ai Bisericii de stil nou, „Adormirea Maicii veniţi la Slătioara. Aceasta era o încerDomnului” din Bucureşti care de a repeta ceea ce părintele Cleopa ar fi dorit să ducă la îndeplinire prin anii 1950, când dorea să introducă noul calendar în Slătioara. Precum odinioară, şi de data aceasta prea-sfinţitul Glicherie se apăra prin puterea canoanelor Sfinţilor Părinţi şi deciziile sinodale ale întâistătătorilor Patriarhiilor Ortodoxe Sobor-niceşti de după anul 1583 (patriarhia Romei introduce noul calendar în uzul Bisericii în anul 1582).

Aceste decizii sinodale, elaborate cu privire la cei care ar primi calendarul şi pascalia greogoriană „papistă”, condamnau pe clerici cu caterisirea iar pe mireni cu excomunicarea (afurisirea) dacă ar fi îndrăznit să accepte „calendarul şi pascalia papistă”. Astfel, preasfinţitul Glicherie aducea în discuţie hotărâri sinodale precum cea de la - 226 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Preasfinţitul Evloghie alături de obştea de la Copăceni. În dreapta sa, ieromonahul Pahomie Morar, viitorul episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

Părintele Glicherie cu domiciliu forţat la Răchitoasa, în Bărăgan 15 iulie 1956 - 227 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

1848, ce zice: „Ţinem mărturisirea curată, după cum ne-au predat-o Sfinţii Părinţi, respingând orice înnoire (reformă) ca o născocire a diavolului. Cel care primeşte înnoire nu mai predică curată şi întreagă credinţa Ortodoxă, care este păstrată din vechime şi care nu primeşte nici adăugare, nici micşorare, nici schimbare. Dacă cineva ar îndrăzni să schimbe, să sfătuiască sau să gândească una ca aceasta, singur s-a lepădat de credinţa lui Hristos şi singur a căzut în veşnica anatemă, pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, zicând că nu s-a grăit adevărat în cărţi şi la Sfintele Soboare a toată lumea. Toţi care au primit înnoiri (reforme)... de bunăvoie s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină, fie că sunt papi, ori patriarhi, ori clerici, ori laici, ori înger din Cer.” Deseori, preasfinţitul Glicherie făcea referire la problema schimbării calendarului condamnată de canoanele Sfinţilor Părinţi, precum canonul 7 apostolic ce zice: „Dacă vreun episcop, preot sau diacon va sărbători Sfânta zi a Paştelui înainte de primăvăreasca isimerie (sau odată cu evreii) să se caterisească” (cazul Paştelui din 1926 şi 1929) sau canonul I al Sinodului local din Antiohia, unde se precizează: „Toţi care ar îndrăzni să încalce hotărârea celui dintâi Sinod

După hirotonia preasfinţitului Glicherie la Moara Domnească, 17 noiembrie 1956 - 228 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Ecumenic de la Niceea, în ceea ce priveşte Sfânta Sărbătoare a Paştelui, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică. Iar, dacă vreun cleric ar încălca această poruncă şi ar săvârşi Paştele cu iudeii, să fie caterisit de Liturghie şi asemenea toţi cei care se vor împărtăşi cu el”.

Printre altele, este consemnat faptul că preasfinţitul Glicherie a condamnat decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu referire la problema datei Paştelui din anul 1956, când Învierea Domnului s-a prăznuit în Biserica de stil nou tot la o dată anticanonică. Este vorba de data de 6 mai pentru care comisia instituită de cancelaria Sfântului Sinod pentru examinarea proiectului de calendar bisericesc pe anul 1956 a făcut următoarele propuneri: a) În ziua de Buna-Vestire, care în anul 1956 cade în Duminica I din Postul Sfintelor Paşti, să se săvârşească Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, potrivit indicaţiilor înscrise în Tipicul cel Mare (al Sfântului Sava) şi în Triod, la capetele lui Marcu. b) În ceea ce priveşte sărbătoarea Rusaliilor, care cade în anul 1956 odată cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, slujbele acestor două sărbători să se combine, (prin analogie cu regulele înscrise în mineiele greceşti şi cele româneşti pentru cazul când sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh se întâmplă să cadă în ziua de 21 mai, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Pentru consideraţiuni de ordin practic, în legătură mai ales cu bisericile care au hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” e de preferat rânduiala de mai sus, decât cea prevăzută în Penticostar şi Tipicul cel Mare, care în cazurile similare (Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul), recomandă mutarea serbării Sfântului în altă zi). c) În ceea ce priveşte postul Sfinţilor Apostoli, comisiunea propune să se urmeze rânduiala hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru anul 1945 (când Paştele a căzut tot la 6 mai) adică să se prevadă un post de 3 zile - la 26, 27 şi 28 iunie (în săptămâna de harţi după noul calendar, n.ed.) - înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

- 229 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1956. O caterisire nedreaptă În urma calomniilor aduse asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, dar şi în urma eforturilor eşuate de a o prezenta ca fiind necanonică şi dezaprobată de „cezarul” pământesc al ocârmuirii comuniste, la sfârşitul anului 1956, preasfinţitul Glicherie a prezentat situaţia necanonică şi nedreaptă a caterisirii episcopului Galaction Cordun. După acuzaţia de nesupunere faţă de Sinodul Bisericii de stil nou, s-a adus în discuţie chestiunea caterisirii acestuia la data de 14 aprilie 1955, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia patriarhului Iustinian. Motivul caterisirii era unul necanonic, adică revenirea arhiereului Galaction Cordun la dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe a Sfinţilor Părinţi. În faţa acestora, preasfinţitul Glicherie a mărturisit că respinge decizia Sinodului Patriarhiei cu privire la caterisirea arhiereului Galaction Cordun, întrucât cazul acestuia nu a fost judecat după normele şi canonicitatea tribunalului Bisericii Ortodoxe din mai multe aspecte:

- 230 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

1. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun nu s-a făcut în temeiul canonic al Sfinţilor Părinţi şi al Sfinţilor Apostoli care poruncesc: „a se caterisi sau afurisi cei care încalcă rânduiala sfintelor canoane. Şi acest lucru presupune să se dovedească faptul că cel învinuit a încălcat rânduiala sfintelor canoane şi, abia după aceasta, să fie lipsit de Darul lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Deci, abia după judecata Sinodului şi după ce este dovedită învinuirea, să i se aplice afurisenia sau caterisirea”(vezi Tâlcuirea canonului 3 al Sf. Apostoli).

Canoanele bisericeşti poruncesc Soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când aceştia încalcă sfintele canoane. În cazul mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă, nu poate fi vorba de nici o abatere canonică. În mod canonic, era justificată nesupunerea faţă de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, care prin acceptarea calendarului gregorian devenise schismatică în opoziţie cu adevărata Biserică Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, cât şi sub caterisirea şi osândirea canonică (prin încălcarea sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi şi ale Soborului marilor patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848).

2. Caterisirea arhiereului Calaction Cordun a fost rostită la o dată ulterioară numirii acestuia ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Declaraţia mitropolitului Galaction Cordun, prin care aducea la cunoştinţă integrarea sa în cadrul Bisericii de Stil - 231 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Vechi, a fost elaborată şi înregistrată de Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române la data de 05 aprilie 1955.

Caterisirea a fost emisă la data de 14 aprilie 1955, când mitropolitul Galaction făcea parte din ierarhia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o altă structură bisericească, separată de cea a B.O.R. În organizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, patriarhul Iustinian nu avea nici îndreptăţirea şi nici puterea de a lua vreo decizie, cu atât mai mult nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric al acesteia, din moment ce intervenţia sa, în acest caz, nu era posibilă din punct de vedere canonic şi al rânduielilor bisericeşti.

3. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost o expresie de răzbunare a sinodalilor Bisericii Ortodoxe Române şi s-a născut din zavistia pentru reîntoarcerea arhiereului la dreapta credinţă apostolică. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe cateriseau pentru lepădarea şi îndepărtarea de la adevărul de credinţă, dar niciodată nu certau pentru pocăinţă şi îndreptare către adevărul dumnezeiesc.

Arhiereul Galaction s-a desprins de Sinodul B.O.R. din pricina schismei şi al colaborării acesteia cu ereticii, despărţirea lui fiind îndreptăţită şi de canonul al 15-lea de la întâiul şi al doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861.

4. Caterisirea arhiereului Glaction Cordun a fost o acţiune contrară sfintelor canoane, întrucât acesta se rupea de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române având ca temei multiple motive, pentru care Sfântul Theodor Studitul zice: „Păziţi-vă pe voi înşivă de erezia stricătoare de suflet şi de comuniunea cu aceasta, care este înstrăinare de Hristos” (P.G. 99, 1216).

La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte „că nu doar cei aflaţi în erezie, ci şi cei ce ţin comuniunea cu aceştia sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu”. Întocmai şi Sfintele Scripturi ne poruncesc: „nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le mustraţi” (Efeseni 5, 11), şi: „pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul; şi de necurăţie să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pre voi. Şi voi fi vouă Tată, şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul” (II Corinteni 6, 17-18). La fel şi Sfântul Marcu al Efesului mărturiseşte şi el zicând: „Toţi Părinţii şi Învăţătorii Bisericii, toate Soboarele şi Dum- 232 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

nezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce ţin rele învăţături şi să ne separăm de comuniunea cu ei”.

Dintre motivele de despărţire a arhiereului Galaction Cordun de Biserica de stil nou amintim următoarele: a. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi aplicat (în anul 1924) în mod schismatic calendarul gregorian, căzând sub anatemele patriarhilor Răsăritului. Se ştie că papa Grigorie al XIII-lea a stăruit mereu ca patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului să îl urmeze în inovaţia calendarului, dar patriarhul Ieremia în scrisorile sale a refuzat acest lucru. În anul 1583 s-a adunat un sinod la Constantinopol, prima consultare ţinându-se la 20 noiembrie 1583, sub oblăduirea patriarhilor din Răsărit care au osândit noul calendar introdus de papa Grigorie al XIII-lea cu un an mai înainte (1582). Tot astfel s-a procedat ulterior în alte două rânduri. După episcopul Policarp al Diavliei, se ştie că şi în 1593, un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat parte cei patru patriarhi din Răsărit, trimisul Bisericii Rusiei şi mulţi alţi ierarhi ortodocşi, reprezentând Bisericile Ortodoxe, s-a adunat la Constantinopol şi a poruncit: „Cel ce nu urmează, ci voieşte a răsturna şi nimici obiceiurile Bisericii hotărâte de cele şapte Soboare Ecumenice, în ceea ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi a minologhionului, adică vechiul calendar, pentru sărbătorile cu dată fixă şi voieşte a urma noua pascalie şi minologhionul (noul calendar) astronomilor papei, unul ca acesta să fie anatema, în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor”. b. În 1926 şi 1929, Sinodul Bisericii de stil nou a prăznuit Paştele (Învierea Domnului) la o dată anticanonică, ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea, aducând atingere gravă dogmei Învierii lui Hristos, lucru pentru care nici în prezent nu a făcut pocăinţă publică. c. În 1935, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat hirotoniile şi tainele ereticilor anglicani. La Bucureşti s-a încheiat un acord preliminar privind recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi acest acord a fost definitivat în iunie, 1966, la Lambeth, când patriarhul Justinian (de orientare marxist-leninistă) şi arhiepiscopul anglican de Canterbury a semnat „Comunicatul comun”.

- 233 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

d. Biserica de stil nou a recunoscut validitatea tainelor romanocatolicilor şi ale greco-catolicilor, semnând acorduri în acest sens cu uniaţii (în anul 1947), când aceştia au fost primiţi anticanonic în cadrul ei. Despre legăturile dintre Biserica de stil nou sub patriarhul Nicodim Munteanu şi Biserica Catolică, memorialistul Dudu Velicu spunea: „În legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o luna aceasta patriarhului Nicodim (joi, 31 ianuarie 1946, n.n.), se precizează următoarele: El a fost însoţit de arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cizar al Bucureştilor.

Ambii s-au prezentat patriarhului ca „vechi prieteni şi admiratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze. În conversaţiile care au avut loc între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă şi Romano-Catolică, Andrea Cassulo, i-a făcut cunoscut patriarhului Nicodim că papa intenţionează să-l proclame „cardinal al Răsăritului”, pentru ca în această calitate să poată fi autorizat să trateze, în numele Ortodoxiei din estul Europei, unirea cu Roma. Nunţiul apostolic (ambasadorul papei) a oferit un dejun oficial de proporţii unde: „Andrea Cassulo l-a salutat pe patriarhul Nicodim în numele papei Pius al XII-lea şi a închinat paharul pentru rege, guvern şi poporul român. Patriarhul a răspuns mulţumind pentru urările făcute şi a închinat pentru papă, binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor” (Dudu Velicu, „Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României”, I, 1945-1947 Însemnări zilnice, Arhivele Naţionale ale României, pag. 102).

Ziarul Timpul a consemnat tot pe această temă astfel: „În cadrul acestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii” (Timpul, 2 februarie 1946).

e. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a arătat binevoitor faţă de deschiderea dialogului mişcării ecumenice, cea mai mare erezie a tuturor timpurilor, aderând la Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.). f. Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou a recunoscut cato- 234 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

O parte din sinodul Bisericii de stil nou la anul 1951

licismul drept Biserică, egală în drepturi şi împărtăşind aceleaşi taine şi dogme. În anul 1955, erezia C.M.B. infectase multe Biserici Ortodoxe.

Toate bisericile ecumeniste erau în deplină comuniune şi împărtăşeau acelaşi crez ecumenic: dogmele uneia erau convingerile celorlalte, fiecare patriarh susţinea şi încuraja acţiunile ecumeniste ale celorlalţi. g. Arhiereul Galaction Cordun, ca fost secretar al Sinodului Patriarhiei Române, avea cunoştinţă despre colaborarea ierarhilor acestuia cu puterea anticreştină comunistă. Încă de la începutul instaurării puterii comuniste antireligioase, supremaţia puterii civile anticreştine şi comuniste asupra Bisericii lui Hristos a fost recunoscută din partea patriarhului şi a mai multor ierarhi din Biserica Ortodoxă Română.

Din aceste motive, destul de întemeiate din punct de vedere canonic, arhiereul Galaction Cordun a părăsit Sinodul Patriarhiei. Pe seama luptei pentru păstrarea dreptei credinţe, preasfinţitul Glicherie mărturisea că adevăraţii creştini ortodocşi şi adevăraţii slu- 235 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

jitori ai lui Hristos nu pot fi în comuniune cu episcopii eretici, deoarece împărtăşirea din acelaşi potir presupune mărturisirea aceleiaşi credinţe. De aceea preasfinţitul Glicherie, şi în acelaşi cuget cu el şi Sinodul actual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, respinge caterisirea arhiereului Galaction Cordun din 14 aprilie 1955, întrucât a fost numai o expresie de răzbunare necanonică şi nejustificată din punct de vedere a tribunalului bisericesc de judecată.

Anul 1956. Noile vetre monahale În anul 1956, în condiţiile în care conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi revenise mitropolitului Galaction Cordun, iar stareţul mănăstirii Slătioara, preasfinţitul Glicherie, se afla în stare de libertate, la cererea preasfinţitului Evloghie Oţa, s-a dat binecuvântare ieromonahului Pahomie Morar pentru a merge în localitatea Cucova, comuna Valea Seacă (judeţul Bacău), împreună cu alţi doi monahi, cu scopul de a ridica o mănăstire pe locul celei dărâmate de autorităţi în anul 1935. Era o decizie luată cu acordul întregului Sinod al acestei biserici, întrucât în localitatea Cucova se aflau mulţi credincioşi care ţineau sărbătorile după vechiul calendar iulian, însă nu puteau avea parte de slujbele dumnezeieşti, din pricina lipsei unui preot. Se dorea, deşi se ştia că este dificil, renaşterea vieţii monahale în această parte a ţării.

Ieromonahul Pahomie Morar (devenit ulterior arhiereu) s-a născut în anul 1936 într-un sat din judeţul Alba, aflat în apropiere de oraşul Alba Iulia, primind la botez numele de Ioan. Ardelean prin naştere, el se trăgea din oameni simpli, dar credincioşi. În anul 1950, pe când avea numai 14 ani, a intrat ca frate la mănăstirea Râmeţ (judeţul Alba), care-l avea ca stareţ pe fostul călugăr atonit, ieromonahul Evloghie Oţa. „Aşa mi-am dorit. Probabil că Dumnezeu alege persoanele care trebuie să fie în biserică, să-l slujească şi să-i fie aproape. De mici îi cheamă şi-i pune la locul unde nu merită, doar bunătatea lui Dumnezeu rânduieşte după cum voieşte”, îşi amintea preasfinţitul Pahomie.

- 236 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Biserica şi paraclisul din incinta mănăstirii Cucova

În primăvara anului 1953, s-a pornit un val de prigoană asupra stareţului Evloghie şi a ucenicilor lui. Episcopia Clujului a început o activitate de lămurire a credincioşilor, cu privire la schimbarea calendarului din 1924. La Râmeţ, stareţul Evloghie ţinea dintotdeauna rânduiala athonită după vechiul calendar. Sub acest motiv, în anul 1955, organele de securitate au procedat la arestarea sa, a monahului Pahomie şi a altor 5 călugări. Cei arestaţi au fost scoşi din mănăstire sub o escortă puternică, ameninţaţi cu armele, parcurgând pe jos drumul de 3 km până la primăria din Râmeţ, pentru a fi văzuţi de localnici. Ajunşi la primărie, au fost urcaţi într-o dubă şi transportaţi la Aiud, unde au fost închişi în arestul miliţiei. Anchetarea a început a doua zi, insistându-se pentru revenirea la calendarul gregorian. În urma refuzului monahilor, după 5 zile, procuratura a emis un mandat de arestare preventivă şi i-a transportat la penitenciarul din Turda. Monahii au fost eliberaţi după 3 luni, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în comuna Râmeţ, unde mănăstirea fusese - 237 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

desfiinţată, iar călugării mutaţi în alte părţi. Ulterior, până la proces, au fost transferaţi la mănăstirea Turnu (judeţul Vâlcea), cu scopul de a-i intimida pe credincioşi. În urma procesului, stareţul Evloghie a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională, iar monahul Pahomie la 6 luni cu suspendare, pe care le-au executat în penitenciarul Turda şi Aiud, după recursul făcut de procuratură.

După izgonirea călugărilor tradiţionalişti de la mănăstirea Râmeţ, aceştia au întemeiat în 1955 schitul Copăceni, unde monahul Pahomie a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah în anul 1955 de către mitropolitul Galaction Cordun. Ieromonahul Pahomie a fost arestat de mai multe ori în perioada 1956-1963 pentru slujire ilegală şi port ilegal de uniformă, câte şase luni, opt luni, un an, un an şi jumătate, ultima dată fiind eliberat în anul 1963.

După eliberare, la decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ieromonahul Pahomie s-a îndreptat către localitatea Cucova, cu scopul de a reînflori viaţa monahală şi biserica distrusă de mânia comuniştilor, în timpul evenimentelor din anii 1935-1936. Ţinând seama de modul în care regimul totalitar comunist privea credinţa ortodoxă şi cu atât mai mult Biserica noastră, era de aşteptat o mare împotrivire din partea preoţilor de stil nou.

Simpla prezenţă a grupului de monahi la Cucova a atras atenţia autorităţilor. Construirea sfântului lăcaş pe fostul loc al mănăstirii nu se putea face fără aprobarea organelor locale, care trebuiau să emită autorizaţia de construcţie pentru biserică. După mai multe insistenţe, s-a obţinut de la C.A.P.-ul din localitate terenul pe care fusese construită mănăstirea. În cele din urmă, călugării de aici au obţinut autorizaţie pentru construirea unei case cu două camere, unde se dorea amenajarea unui paraclis pentru rugăciune. Cu toate acestea, la intervenţia preoţilor de stil nou din împrejurimi, autorizaţia le-a fost suspendată, dar temelia casei fusese turnată deja.

S-a construit un mic paraclis şi câteva chilii, reuşind să le termine în numai două luni. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, trapeza era folosită în chip de ciupercărie, iar călugării munceau la colectiv, în zootehnie şi viticultură pentru a nu fi alungaţi din localitate.

- 238 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Despre câte au avut de îndurat din partea autorităţilor comuniste, ieromonahul Pahomie (devenit episcop în anul 1992) declara: „Mult timp am fost ameninţaţi să stricăm ce am construit.

Veneau zile la rând, să ne spună acelaşi lucru. Şi, pentru că nu ne lăsam impresionaţi de ameninţări, într-o bună zi, au venit de la Bacău vreo zece indivizi, care ne-au întrebat acelaşi lucru: De ce nu demolăm ? Noi am răspuns aşa: Noi nu demolăm ce am construit. La aceasta, ei au spus: Pentru că nu aţi demolat o să vă dăm o amendă de trei mii de lei. Între timp, ei au ieşit afară la o ţigară. Unul dintre ei, mai bun la suflet, mi-a spus: Părinte, să spuneţi că plătiţi, pentru că chitanţa pe care o să v-o dea e în loc de autorizaţie. Când ne-am dus la primărie a doua zi dimineaţă, secretarul spunea: Lasă, părinte că facem noi să nu mai plătiţi. Şi în felul acesta am scăpat”. În total, au fost emise trei decizii de demolare, dintre care numai una a fost pusă în practică prin demolarea unor anexe. Persecuţiile au continuat până la căderea regimului comunist în decembrie 1989.

Anul 1958. Decretul 410 La 28 octombrie 1958, se adopta decretul 410, care aducea o serie de amendamente decretului 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase. Acest act a avut efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România. Legea trebuia aplicată ad litteram, iar mănăstirile desfiinţate, deoarece constiuiau adevărate centre de menţinere a credinţei ortodoxe.

Cu toate aceste oprelişti comuniste, lumea era credincioasă, bisericile erau pline. Tineretul avea chemare spre viaţa monahală, iar acest lucru constituia un pericol pentru dictatura comunistă care vedea în monahism „armata neagră a călugărilor” ce trebuia combătută prin toate mijloacele. După revoluţia maghiară din 1956, când s-a considerat că un număr foarte mare de „elemente ostile” s-au refugiat în monahism, s-a trecut la desfiinţarea rapidă şi obligatorie a mănăstirilor.

- 239 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Cu toate ameninţările securităţii la adresa mănăstirii Slătioara, călugării de aici au rezistat prin mila lui Dumnezeu. Zidul de rezistenţă era modelul preasfinţitului Glicherie. Aici, la fiecare grea încercare se făcea post negru de trei zile şi slujbă de priveghere la Maica Domnului. Deseori, preasfinţitul Glicherie îşi întărea ucenicii astfel: „Nimeni nu vine la mănăstire dacă nu are chemare. Sau chiar dacă vine, fără acea chemare puternică nu poate rămâne. Pentru că dacă nu ai chemarea din inimă nu faci nimic. Dacă vine din inimă, totul este frumos. Cel care vine la mănăstire datorită unei înfrângeri sufleteşti suferite în lume, sau numai ca să facă voia cuiva care îl trimite la mănăstire, unul ca acesta stă o săptămână, o lună, alţii rămân chiar şi un an, după care pleacă în lume. Numai călugărul care are în inimă dragostea de viaţă pustnicească, numai acesta rămâne în curţile Domnului”.

La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al mănăstirilor în care se prevedea excluderea din viaţa monahală a următoarele categorii de persoane: minorii, cei care nu aveau minimum şapte clase elementare, cei care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cei condamnaţi de drept comun - „elemente contra-revoluţionare” – şi cei cunoscuţi cu „manifestări duşmănoase” la adresa regimului comunist. Toţi monahii şi monahiile care nu îndeplineau noile criterii urmau să fie scoşi din mănăstiri. În perioada decembrie 1958 - martie 1959, s-a organizat o anchetă de verificare a întregului personal monahal, identificând pe toţi călugării care nu îndeplineau criteriile de rămânere în mănăstire. În faţa presiunilor autorităţilor, s-a manifestat opoziţie. Din acest motiv, regulamentul a intrat în vigoare abia la 4 aprilie 1959. În urma întocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mănăstiri urmau a fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori”.

Acţiunea de scoatere a călugărilor din mănăstiri era încredinţată oficial departamentului cultelor, care putea să recurgă la sprijinul securităţii. Opoziţia crâncenă a monahilor a făcut ca la 28 octombrie 1959 să fie introdus articolul 71 al legii 410, în care se preciza că pot fi admişi în monahism bărbaţi la vârsta de 55 ani şi femei la 50 de ani „dacă renunţă la salariu sau la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriţi - 240 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

şi dacă nu au obligaţii pe baza codului familiei”. Într-o circulară emisă de autorităţile publice la ianuarie 1960, se spunea: „Conform acestui decret, vor fi scoşi din monahism toţi călugării, aparţinând tuturor cultelor, care nu au vârsta de 55 de ani şi călugăriţele 50 de ani, care primesc pensii sau salarii de stat şi care au obligaţii ce derivă din codul familiei”.

La începutul anului 1959 mitropolitul Galaction încă se mai afla în arest cu domiciliul forţat la mănăstirea Căldăruşani. La mănăstirea Slătioara, unde comuniştii dădeau noi asalturi, nopţile erau împărţite în ceasuri de rugăciune şi de veghe. Călugării nu aveau voie să părăsescă incinta mănăstirii, nici chiar din motive de sănătate. Dacă cineva era grav bolnav, părinţii recurgeau la ajutorul Maicii Domnului, cu zile de post negru şi rugăciune.

Când unul dintre ei trecea la cele veşnice, era transportat la cimitir prin grădina mănăstirii şi mai ales pe vreme de noapte. Orice ieşire din mănăsire a cuiva se solda cu arestarea acestuia, în cazul în care era depistat de organele de miliţie sau de securitate. Majoritatea arestărilor din rândurile monahilor se făceau fără nici un motiv întemeiat, ele constituind un pretext pentru a argumenta existenţa în mănăstiri a unor intense acţiuni împotriva statului comunist.

După aplicarea decretului 410, mulţi călugări au fost arestaţi şi condamnaţi sau trimişi aiurea cu domiciliu obligatoriu. Cei care au fost alungaţi din mănăstire au avut de trecut prin filtrul reeducării comuniste, sau li se condiţiona întoarcerea în mănăstire în schimbul unor servicii secrete pe care trebuia să le îndeplinească în favoarea securităţii, după cum se stipula în circulara din ianuarie 1960, unde se zicea: „Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici o excepţie, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranţă a călugărilor, pentru crearea de agenţi corespunzători dintre elementele care nu vor fi scoase din monahism”.

La mănăstirea Slătioara, aplicarea decretului s-a dovedit destul de împovărătoare. Preasfinţitul Glicherie împreună cu ceilalţi episcopi şi slujitori erau obligaţi să înfrunte atât pericolul venit din partea comuniştilor, cât şi cel venit din partea slujitorilor de stil nou, care denunţau serviciile făcute creştinilor de către slujitorii din Biserica de - 241 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Stil Vechi. Încă de la începutul introducerii decretului 410, preasfinţitul Glicherie şi-a manifestat deschis hotărârea de a nu aplica decizia excluderii monahilor şi a monahiilor din mănăstiri, condamnându-o ca pe o măsură de distrugere a vieţii monahale şi a Bisericii Ortodoxe. Pentru aceasta, de fiecare dată când i se impunea să scoată pe călugări din mănăstire, preasfinţitul Glicherie spunea: „Nu eu iam chemat la mănăstire, şi de aceea nu pot să-i scot din mănăstire.

Hristos i-a chemat la această viaţă, Hristos să-i scoată”.

Chiar şi aşa, atitudinea preasfinţitului Glicherie nu a putut anula persecuţia comuniştilor pornită împotriva călugărilor. Deseori călugării se refugiau prin pădurile din preajma mănăstirii Slătioara, unde petreceau zile în şir, flămânzi şi nedormiţi, până când securiştii se retrăgeau din mănăstire. Chiliile călugărilor erau percheziţionate şi răvăşite, uşile şi ferestrele sparte; paturile, încheiate din câteva scânduri, erau distruse; podelele stricate; pereţii sparţi cu ranga de fier. Toate acestea erau săvârşite pentru ca monahii să renunţe la chiliile lor şi să părăsească mănăstirea. În principiu, toţi slujitorii Bisericii de Stil Vechi trebuiau ca în afara mănăstirii să umble îmbrăcaţi în haine mireneşti, pentru că aveau de îndeplinit anumite rânduieli de slujbă la casele credincioşilor. În cazul în care erau prinşi în ţinută călugărească, riscau pedeapsa cu moartea, cum a fost cazul părintelui Martinian Drosu de la mănăstirea Slătioara, care, după ce a făcut prohodul de înmormântare unui creştin din localitatea Poiana Mărului, a fost arestat şi ucis în închisorile comuniste.

Au fost şi călugări ce au căzut în capcana securiştilor. Acestora li s-a oferit serviciu şi locuinţă, fiind încurajaţi să se căsătorească ca o garanţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau încadraţi în câmpul muncii, drept dovadă că au devenit elemente productive, care să contribuie la realizarea socialismului. Într-o situaţie atât de dificilă, preasfinţitul Glicherie nu a scos din mănăstire nici un călugăr, lucru pentru care a avut foarte mult de suferit. Alţii, care au părăsit mănăstirea datorită împrejurărilor ce atârnau asupra lor, au continuat să ducă şi în lume, neştiuţi de nimeni, o viaţă monahală exemplară, păstrând de-a lungul timpului în suflet dorinţa - 242 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

reîntoarcerii în mănăstire.

Scopul aplicării decretului 410 avea în vedere atât distrugerea Ortodoxiei, cât şi transformarea mănăstirilor ortodoxe în monumente istorice. Această tentativă viza în mod exclusiv mănăstirile ortodoxe. Arhivele vremii dovedesc că în România dictatura comunistă a desfiinţat şi transformat în muzee 93 de mănăstiri ortodoxe, personalul acestora fiind eliminat.

La mănăstirea Slătioara, planul comuniştilor a fost ruşinat, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului. În timp ce în România mănăstirile şi bisericile erau făcute una cu pământul, la Slătioara, cu binecuvântarea preasfinţitului Glicherie, se ridicau noi chilii pentru adăpostirea tinerilor călugări, care îmbrăţişau viaţa monahală.

Anul 1959. Mutarea la viaţa veşnică a mitropolitului Galaction Cordun Supus unor suferinţe greu de închipuit ale exilului, mitropolitul Galaction se afla acum spre sfârşitul vieţii pământeşti. În chinurile suferinţelor trupeşti datorate regimului inuman la care fusese supus în perioada exilului, el nu mai aştepta decât arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (Tit 2, 13). Cu multă bărbăţie sufletească, cu răbdare şi nădejde, mitropolitul Galaction întâmpina suferinţele Crucii, care însemnau pentru el îndemnul spre o viaţă unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.

Uneori spunea către cei care-i deschideau uşa: „Rugaţi-vă Domnului ca să-mi dea răbdare să pot duce suferinţele bolii”. Pentru el, răbdarea se înălţa ca un turn de veghe asupra ceasului morţii. Era una din virtuţile de căpetenie, în mijlocul suferinţelor trupeşti şi sufleteşti în războiul cu lumea nevăzută a duhurilor căzute. Nădejdea mântuirii din sufletul său adăuga curaj mult şi răbdare îndelungată. Îşi întărea credinţa sufletului prin cuvintele psalmistului, ce zice: „Nădăjduieşte spre Domnul..., îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte spre Domnul”. Cu nădejdea mântuirii şi a Învierii întru Împărăţia lui Dumnezeu, mitropolitul Galaction a trecut la cele veşnice în ziua de - 243 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

8 iulie 1959, aşteptând de aici înainte „învierea morţilor şi viaţa veacului” celui fără de sfârşit.

Mormântul preasfinţitului Galaction Cordun, situat în partea de nord-vest a bisericii mănăstirii Slătioara

Preasfinţitul Glicherie a dat curs unei circulare, atât în ţară, cât şi în străinătate, prin care informau despre trecerea la cele veşnice a mitropolitului Galaction Cordun. În circulară era specificată inclusiv data la care va avea loc înmormântarea. În ajunul zilei de înmormântare, la miezul nopţii, curtea mănăstirii era plină de jandarmi şi securişti. Preasfinţitul Glicherie a fost somat să poruncească monahilor ca, în decursul a câtorva ore ale nopţii, trupul neînsufleţit al celui dintâi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, Galaction Cordun, să fie îngropat, săvârşindu-se inclusiv slujba de înmormântare.

- 244 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Anul 1960. Consfătuiri epistolare După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Galaction Cordun, conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a revenit preasfinţitului Glicherie Tănasă, urmat de preasfinţitul Meftodie Marinache. În această vreme Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România era format din trei arhierei. Cel dintâi hirotonit, preasfinţitul Evloghie Oţa, se afla în arest, fiind condamnat din anul 1958 pe motive religioase. Din această pricină nu a putut săl însoţească pe mitropolitul Galaction, nici măcar pe cel din urmă drum. În aceste circumstanţe, pentru a întări Biserica cât şi pentru a păstra relaţiile de dragoste întru Hristos, preasfinţitul Glicherie a purtat corespondenţă cu preasfinţitul Evloghie, în limita permisă de cenzura comunistă. Astfel, s-a decis ca statutul de întâistătător al Bisericii să fie preluat de către preasfinţitul Glicherie, fiind ajutat de preasfinţitul Meftodie şi de ceilalţi slujitori din mănăstirea Slătioara. În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa era intrat în conflict cu episcopia Clujului din motivul păstrării vechiului calendar şi a rânduielilor bisericeşti athonite, la mănăstirea Râmeţ. Ca urmare a neînţelegerilor de ordin canonic cu episcopia Clujului, stareţul Evloghie a fost izgonit din mănăstirea Râmeţ. În anul 1955, la sfatul episcopului Galaction Cordun, stareţul Evloghie împreună cu câţiva călugări s-au retrag la Copăceni, unde se afla o biserică ridicată de către un boier, fiu duhovnicesc al episcopului Galaction. Aici, stareţul Evloghie, cu binecuvântarea episcopului Galaction Cordun a întemeiat o altă obşte de călugări. Din anul 1955, odată cu izgonirea stareţului Evloghie, mănăstirea Râmeţ a fost transformată în mănăstire de maici.

Arhimandritul Evloghie a păstorit obştea mănăstirii Copăceni din anul 1955 până în 1958, fiind permanent urmărit de preoţii pe stil nou şi hărţuit de securitate. În anul 1956 a fost hirotonit arhiereu de către episcopul Galaction Cordun. Ulterior i s-au inventat probe mincinoase pentru a fi învinuit de uneltire contra ordinii sociale şi, ca urmare a fost arestat în anul 1958, fiind anchetat şi condamnat la 10 - 245 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ani de muncă silnică, din care va executa 6 ani şi 4 luni. În perioada cât a fost arestat, mănăstirea Copăceni a fost demolată în întregime de preoţii de stil nou din comună, iar toată agoniseala arhiereului Evloghie şi a celorlalţi călugări din obşte a fost confiscată. Terenul mănăstirii a intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni.

Eliberat în anul 1964, ca urmare a amnistiei colective, preasfinţitul Evloghie s-a îndreptat către mitropolia Slătioara, sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, unde se aflau și preasfinţiţii Glicherie şi Meftodie. Aici, în cadrul unei întrevederi sinodale, s-a luat hotărârea ca preasfinţitul Glicherie să rămână în continuare reprezentant oficial şi întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, fără a fi numit însă în funcţia de mitropolit.

Ulterior preasfinţitul Evloghie Oţa a cerut binecuvântare din partea Sfântului Sinod pentru a se retrage la Bucureşti, unde intenţiona să întemeieze o altă mănăstire de călugări. În urma obţinerii acestei binecuvântări, la scurtă vreme de la această întrunire, preasfinţitul Evloghie s-a stabilit la Bucureşti, unde şi-a cumpărat o casă pe strada Televiziunii nr. 13, în cartierul Militari (sectorul 6).

Aici îşi dorea să întemeieze mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, unde slujbele aveau să se desfăşoare, ca şi la mitropolia Slătioara, după vechiul calendar iulian.

Organele de miliţie din acea vreme au încercat să-l izgonească din Bucureşti, pe motiv că nu avea mutaţie.

Biserica veche a mănăstirii Episcopul Evloghie a adresat „Adormirea Maicii Domnului” o plângere către tribunal în care din Bucureşti îşi justifica situaţia, descriind - 246 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

amănunţit abuzurile, ilegalităţile, nedreptăţile şi hărţuielile la care era supus de către organele de miliţie, împreună cu alţi instigatori. În urma procesului desfăşurat, s-a emis sentinţa civilă nr. 2613, dată în şedinţa publică din 9 iunie 1965, în care rezulta că amenzile primite pentru faptul că a locuit în Bucureşti fără mutaţie, se datorează tot organelor administrative care nu i-au mai eliberat act de identitate, după ce a fost arestat la Copăceni. Câştigând procesul, el şi-a transformat casa din strada Televiziunii, nr. 13 în paraclis pentru slujbe religioase. Cu timpul aceasta a devenit reşedinţă episcopală şi mai târziu mănăstire de călugări. Împotriva sa, s-au făcut din nou o serie de reclamaţii tendenţioase şi mincinoase pe motivul portului ilegal de veşminte bisericeşti şi slujire în interesul unui cult interzis de către stat. Erau învinuiţi în procesul intentat atât preasfinţitul Evloghie, cât şi ucenicii lui, adică preoţii Galaction, Pimen, Pahomie şi numitul Petre Florea. La data de 10 octombrie 1965, organele de miliţie şi securitate au intrat în biserică în timpul unei slujbe pentru a realiza aşa-zisul flagrant, pentru a-l acuza de slujire în interesul unui cult interzis de lege. Cu această ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, au legitimat pe credincioşi pentru a-i folosi ca martori şi au căutat ca totul să aibă o justificare pentru legile ţării. Preasfinţitul Evloghie şi cei patru preoţi au fost anchetaţi formal ca şi în alte cazuri, fiind ulterior judecaţi, condamnaţi şi depuşi la penitenciarul Văcăreşti. În şedinţa publică din 26 aprilie 1966, desfăşurată la tribunalul capitalei, unde s-a judecat recursul făcut de cei învinuiţi şi condamnaţi în grup, prin decizia penală nr. 1035 s-au afirmat următoarele: „Inculpatul Oţa Sabin-Evloghie, ca fals arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, în perioada 4 august 1964 - l0 octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine bisericeşti de arhiereu. În aceeaşi perioadă, inculpatul, după ce şi-a amenajat la domiciliul său, o capelă bisericească, împreună cu inculpaţii Furtună Dumitru (părintele Galaction, n.ed), Guţu Roman (părintele Pimen, n.ed), Morar Ioan (părintele Pahomie, n.ed) şi Petre Florea au oficiat slujbe religioase stiliste, la care au participat mai multe persoane, adepte ale acestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul îmbrăcat în haine - 247 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în comunele Urecheni, Pănceşti, Brusturi, Vânători, Moara Domnească şi Mănăstirea Slătioara”. Într-un memoriu, din 16 septembrie 1969, adresat de această dată comandantului miliţiei din sectorul 7 al capitalei, preasfinţitul Evloghie declara următoarele: „Constat că împotriva mea s-au ridicat unii din preoţii interesaţi ai Patriarhiei Române, ce aparţin Bisericii Ortodoxe de stil nou, şi care se tem că vor pierde avantajele materiale.

Ei au depăşit de mult buna cuviinţă şi caracterul nobil omenesc, căci dacă nu le-ar fi teamă de legile pământeşti, ar fi în stare să se năpustească ei personal asupra noastră, ca odinioară arhiereii poporului Israil care cereau răstignirea lui Iisus”. În anul 1968, autorităţile comuniste au decis distrugerea acestui sfânt lăcaş. Comuniştii politici care au subminat Biserica şi-au dorit ca oamenii să trăiască fără lumină şi fără Hristos. Aceştia foloseau multiple tehnici de manipulare spirituală sau chiar treceau la persecuţii făţişe. În anul 1968, comuniştii influenţaţi de clericii din Biserica de stil nou, au adus buldozere şi au nivelat Biserica şi gospodăriile anexe ale acestei mănăstiri. Monahii vieţuitori ai acestui sfânt locaş au fost nevoiţi să se retragă, o parte dintre ei spre ţinuturile pustiului, iar altă parte către vatra monahală de la mitropolia Slătioara. În patru rânduri (în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983), mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Militari a trecut prin pârjolul iadului comunist. Ateii au dat foc icoanelor, cărţilor sfinte şi întregii Biserici, după care au nivelat terenul cu buldozerele şi au semănat mături. Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte ce aparţineau Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi erau planificate cu multă „trudă” de către reprezentanții Bisericii de stil nou, care aveau la îndemână puterea comunistă a statului. Nu se ţinea cont de drepturile omului, prevăzute în constituţia ţării, cu atât mai mult de anumite drepturi bisericești.

Comunismul începea să atingă esenţa existenţei sale - ura faţă de Dumnezeu şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxistleniniste. Slujitorii din Biserica de stil nou tăceau în faţa propagandei antireligioase, sau chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniş- 248 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

tilor, atunci când era vorba de distrugerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. În anul 1968, preasfinţitul Evloghie primise în mai multe rânduri înştiinţare din partea autorităţilor comuniste pentru a dărâma biserica şi de a părăsi incinta monahală. În urma refuzului de a strica lăcaşul zidit cu multă osteneală, trupele securităţii comuniste au descins în acel loc.

Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit, iar biserica profanată şi demolată. Buldozerele au dărâmat zidurile bisericii, crucile de pe morminte le-au amestecat cu pământ şi le-au astupat.

Credincioşii care s-au împotrivit demolării bisericii mănăstirii au fost arestaţi, deportaţi sau întemniţaţi. Creştinii plângeau şi încercau să-i oprească pe mişei, dar aceştia erau înarmaţi, puternici şi brutali.

După patru ani de provocări şi insinuări, începând cu 1968, la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Militari nu mai răsunau clopotele pentru a chema pe creştini la Sfânta Liturghie.

Anul 1964. Reînnoirea deciziei din 1930 În săptămâna Patimilor Domnului din primăvara anului 1964, preasfinţitul Glicherie a luat decizia de a convoca un sinod, pe seama chestiunilor bisericeşti cu care se confrunta Biserica de Stil Vechi în acea vreme. Sedinţa sinodală a fost programată după praznicul Învierii Domnului. Aici, printre altele s-a dezbătut şi chestiunea privitoare la mirungere sau modul în care se cuvine să primim în Biserică pe cei care se reîntorc de la schismă sau erezie. În consecinţă, Sinodul Bisericii noastre din anul 1964 a întărit modul de reprimire în Biserică a schismaticilor şi a ereticilor, stabilit încă din anul 1930 de către patriarhul Damianos al Ierusalimului. În anul 1964, nu s-a schimbat această rânduială, însă s-a întărit decizia ca acei credincioşi aflaţi în schismă să fie primiţi numai prin mirungere, ţinându-se cont de două reguli.

Cea dintâi regulă făcea referire la hotărârea canonului I al Sfântului Vasile cel Mare care zice: „însă dacă acesta (adică botezul schismaticilor) are să facă împiedicare obşteştii iconomii, ca nu - 249 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cumva pentru asprimea poruncii acesteia să-i facem leneşi spre a se boteza, ruşinându-se poate că se botează ca nişte desăvârşiţi necredincioşi şi prin urmare să împiedicăm mântuirea lor, în scurt zicem: câţi se botează cu botezul acelora (al schismaticilor) aceştia întorcându-se la dreapta slăvire, negreşit trebuie a se unge de cei dreptcredincioşi cu Sfântul şi Marele Mir şi aşa să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine.

Cea de-a doua regulă, de ordin tradiţional, ţinea de rânduiala aşezată în Biserica noastră în anul 1930 de către patriarhul Ierusalimului, Damianos, care odată cu vizita părintelui Glicherie la Ierusalim, a oferit Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România Sfinte Antimise şi Sfântul şi Marele Mir, poruncind ieroschimonahului Glicherie, ca acei credincioşi aflaţi în schismă, întorcându-se la dreapta slăvire a Bisericii Soborniceşti, să fie reprimiţi numai prin Taina Mirungerii. Acest mod de reprimire a credincioşilor în Biserica Sobornicească era valabilă numai în condiţiile în care aceştia erau botezaţi prin cele trei afundări şi prin chemarea celor trei nume ale Sfintei Treimi. În cazul ereticilor, s-a luat hotărârea ca aceştia să fie primiţi numai prin botezare.

Chestiunea cu privire la mirungerea aplicată schismaticilor care se întorc la dreapta credinţă a fost aprofundată în temeiul canoanelor Sfinţilor Părinţi, însă Sfântul Sinod actual al Bisericii noastre nu s-a îndepărtat de la decizia din 1930 şi reînnoită în 1964, cu toate că chestiunea ce priveşte unitatea Bisericii Ortodoxe este una mult controversată în mediile informative de azi. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, trăsătura fundamentală a Bisericii lui Hristos, este cea stabilită la Sinod I de la Niceea, adică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, după cum şi Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mărturisirea credinţei ne învaţă despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi să fii totdeauna în sfânta sobornicească Biserică”, iar Hristos Mântuitorul a zis: „Pe această piatră (adică mărturisirea de credinţă ortodoxă) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Din aceste cuvinte, reiese clar ca Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică, iar nu mai multe după cum propovăduieşte erezia - 250 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ecumenismului despre teoria ramificaţiilor. Pentru aceasta mărturisim în conglăsuire cu Sfinţii Părinţi că, în mod exclusiv, singura Biserică deţinătoare a Darului Sfântului Duh este numai Biserica Ortodoxă ce a păstrat până azi testamentul mărturisirii de credinţă al Sfinţilor Părinţi, respingând orice inovaţie în materie de credinţă, precum schimbarea calendarului, ecumenismul eretic, nerespectarea rânduielilor în săvârşirea celor şapte Sfinte Taine cum ar fi botezul neortodox, care au menirea de a distruge unitatea dogmatică sau canonică a Bisericii lui Hristos. Deci, în acest sens susţinem că dincolo de graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi şi chiar la schismatici „Tainele” săvârşite de aceştia nu pot să unească pe credincioşi cu Biserica lui Hristos. În ceea ce priveşte primirea ereticilor şi a schismaticilor în Biserica Ortodoxă, preasfinţitul Glicherie se folosea dintotdeauna de cele două principii de judecată bisericească a Sfinţilor Părinţi, adică pogorământul şi scumpătatea. Chiar şi acolo unde chestiunile bisericeşti se judecau din prisma principiului iconomiei (al pogorământului sau a toleranţei duhovniceşti), preasfinţitul Glicherie nu admitea niciodată ideea că Darul Sfântului Duh lucrează în afara Bisericii lui Hristos, în cazul tainelor ereticilor sau ale schismaticilor.

Din acest motiv, el se conducea după ideea că delimitarea graniţelor duhovniceşti ale Bisericii Ortodoxe a fost făcută odată pentru totdeauna de către Sfinţii Părinţi. Astfel pe eretici i-au osândit cu anatema, numindu-i vrăjmaşi ai Fiului lui Dumnezeu (când erezia lor nu recunoştea Dumnezeirea lui Iisus Hristos) sau vrăjmaşi ai Sfântului Duh (când erezia lor nega Dumnezeirea Sfântului Duh), iar pe schismatici i-au numit ca pe nişte despărţiţi de adevărata Biserică.

Preasfinţitul Glicherie spunea că printre altele suntem datori, în virtutea respectării canoanelor Sfinţilor Părinţi, ca pe cei ce ei i-au dat anatemei, şi noi să îi dăm anatemei, iar pe cei care dintre eretici se întorc la adevărata credinţă, să îi botezăm cu Botezul cel adevărat al Bisericii Apostolice Ortodoxe, după care să-i ungem cu Sfântul şi Marele Mir şi îi împărtăşim cu Sfintele Taine (tâlcuirea can. 46 şi 47 ale Sfinţilor Apostoli, notele 83 şi 84).

- 251 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

După judecata bisericească a sfintelor canoane, preasfinţitul Glicherie mărturisea că ereticii nu au botez adevărat şi nici altă taină bisericească adevărată, pentru care şi canonul apostolic 46 zice: „Episcopul ori presbiterul, dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce părtăşie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul”.

Convingerea lui era aceea că din rânduiala impusă în Biserică de către Sfântul Vasile cel Mare prin întâia sa epistolă, reiese că dincolo de graniţele Bisericii Ortodoxe, săvârşirea Tainei Botezului se limitează doar la îndeplinirea formei exterioare, însă desăvârşirea ei devine reală doar după întoarcerea schismaticilor în sânul Bisericii, adică după primirea Darului Preasfântului Duh. Prin Mirungere se dă puterea de a întrebuinţa Darurile Mitropolitul Glicherie, alături de Botezului sau, altfel spus, Botezul curăţeşte vasul, iar Mirunpreasfinţiţii Evloghie Oţa şi Meftodie Marinache gerea aşează în el Darul. La Botez este reprimit chipul, iar prin Mirungere se reprimeşte Darul, care va face lucrător acest chip prezent în puterile sufletului.

Explicaţiile preasfinţitului Glicherie erau convingătoare în acest sens, atunci când susţinea ideea că mirungerea este împărtăşirea Duhului Sfânt, căci după Botez nimic nu îi mai stă în cale, fiind înlăturate cele două cauze care ne despărţeau de Dumnezeu: firea stricată şi fărădelegile adăugate. Cum spune şi Sfântul Vasile cel Mare, creştinii aflaţi în schismă pot fi primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe fără repetarea formei exterioare a Tainei Botezului, atunci când ritualul exterior al acesteia este săvârşit canonic.

- 252 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Deci pe unii ca aceştia îi primim numai prin pecetluirea şi chemarea Darului Preasfântului Duh asupra acestora, zicându-se: „Pecetea Darului Preasfântului Duh” şi ungându-se la toate încheieturile cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Sfintei Cruci, adică prin Mirungere. Însă această iconomie rămâne valabilă numai în cazul Tainei Botezului, pentru că acelaşi sfânt completează zicând: „prin Mirungere se dă puterea de a întrebuinţa Darurile Botezului”. Şi atât. De aceea, preasfinţitul Glicherie a lăsat ca pe o lege în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi ca după plinirea Tainei Mirungerii să se săvârşească şi celelalte Taine bisericeşti ce sfinţesc fiinţa omenească trupeşte şi sufleteşte, căci prin săvârşirea acestora se îndeplineşte lucrarea Darului sfinţitor. În cazul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, Sfântul Sinod a hotărât (după cele două reguli de mai sus, cea canonică şi cea tradiţională) nerepetarea formei exterioare a botezului (cele trei afundări) săvârşit de schismatici după rânduiala canonică a Bisericii. Şi aceasta nu pentru că ar recunoaşte lucrarea Darului în botezul schismaticilor, ci folosindu-se de principiul iconomiei bisericeşti, nerepetând asupra persoanei forma exterioară a Tainei Botezului, dar săvârşind în mod obligatoriu Taina Mirungerii, care este de fapt plinirea Botezului săvârşit numai sub un aspect exterior, mai înainte de primirea acesteia în Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Anul 1968. Numirea oficială a mitropolitului Glicherie După anul 1965, situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi devenea din ce în ce tot mai îngrijorătoare. La mitropolia Slătioara comuniştii trimiteau telegrame prin care din nou se cerea preasfinţitului Glicherie izgonirea călugărilor din mănăstire, invocând faptul că Biserica nu se conformează sistemului, prin propovăduirea supunerii faţă de legile lui Dumnezeu şi curajul de a înfrunta pe vrăjmaşii credinţei.

Statul comunist dorea să-şi atingă scopul, demolând biserici şi protejând pe cei ce ridicau vocea împotriva lui Dumnezeu. De mai - 253 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

multă vreme erau interzise hramurile mănăstirii Slătioara, drumurile fiind controlate de trupe de jandarmi şi miliţieni. Nimeni nu avea voie să ia parte la slujbele bisericeşti din zilele de Duminică sau din ziua praznicului „Schimbarea la Faţă a Domnului”, care era hramul mare al mănăstirii.

Cu toate acestea, creştinii veneau în număr foarte mare la mănăstire, ocolind căile publice şi folosind potecile de prin păduri. Când se apropia ziua hramului, autobuzele care aveau traseu către Slătioara erau scoase din circulaţie. Cele rămase, unul dimineata şi altul seara, erau întoarse când ajungeau pe la jumătatea drumului.

Chiar şi aşa, obştea de aici sporea. Monahii grupaţi în jurul preasfinţitului Glicherie îşi înmulţeau rândurile de la o zi la alta. Mănăstirea Slătioara devenise o oază de lumină duhovnicească, unde se păstra tipicul bisericesc al Sfântului Sava şi regulamentul monahal al Sfântului Vasile cel Mare.

Pe întreg teritoriul României, după anul 1965 existau mai multe nuclee ortodoxe de stil vechi. Cele mai puternice bastioane erau la mitropolia Slătioara, Bucureşti şi la Cucova. În aceste împrejurări, pentru o mai bună coordonare administrativă şi canonică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, reunit la Slătioara în anul 1968, decide alegerea şi numirea preasfinţitului Glicherie ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Asupra acestei decizii şi-au exprimat acordul atât preoţii de mir, slujitori în parohiile existente la acea vreme, precum şi stareţii mănăstirilor aflate sub oblăduirea canonică a mitropoliei Slătioara: mănăstirile de călugări de la Cucova şi Bucureşti, mănăstirile de maici de la Dobru (Neamţ), Brădiţel-Neamţ, Găgeşti (Vrancea) etc. Documentul prin care preasfinţitul Glicherie era numit Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a fost semnat de membrii Sfântului Sinod din acea vreme: preasfinţiţii Evloghie, Meftodie şi Silvestru şi de către părintele arhimandrit Cosma Lostun, pe atunci secretar al Sfântului Sinod. În document se spunea: 1. „Este necesară unificarea urgentă a tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe după calendarul iulian, sub conducerea Mitro- 254 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

poliei Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava.

2. Recunoaştem în persoana mitropolitului Glicherie Tănasă, pe singurul conducător oficial pe viaţă al Bisericii Ortodoxe după calendarul iulian, cu sediul la Mitropolia Slătioara.

3. Fiecare arhiereu va primi misiunea ce i se va încredinţa de către mitropolia Slătioara.

4. Călugării şi maicile răzleţe vor fi adunate în mănăstiri şi schituri.

Anul 1985. Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Glicherie Instalarea regimului comunist în România după anul 1944 a pus Biserica Ortodoxă de Stil Vechi în faţa unei situaţii fără precedent, care aducea în discuţie chiar dispariţia acesteia. Cu toate acestea însă, Mitropolitul Glicherie a lăsat moştenire urmaşilor săi o Biserică bine închegată. El a păstorit această Corabie a lui Hristos vreme de 60 de ani ca preot, episcop şi mitropolit. Înzestrat de la Dumnezeu cu o fire blândă, însă fiind foarte ferm în acţiunile sale, mitropolitul Glicherie a ales mai bine a muri decât a cădea în compromisuri morale sau de ordin bisericesc.

Având o mare deprindere duhovnicească, dobândită în vremea uceniciei sale la Cetăţuia şi în marea lavră a Neamţului, dar şi din suferinţele vieţii, mitropolitul Glicherie s-a pus pe sine de partea celor ce apărau zidul Bisericii şi stăteau de strajă la cârma ei.

Chiar dacă politica vremii venea de multe ori cu propuneri de vânzare a Bisericii, mitropolitul Glicherie, împreună cu toţi fiii săi duhovniceşti, au ales a trăi în sărăcie materială şi curăţie sufletească, respingând orice iniţiativă de colaborare cu statul comunist. Spunea deseori comuniştilor că Dumnezeu nu poate fi vândut, pentru că nu are preţ, iar mântuirea unui singur suflet valorează mult mai mult decât toţi banii acestei lumi.

Cu mari eforturi, prin post şi rugăciune, mitropolitul Glicherie a reuşit să păstreze, pe cât era posibil, independenţa şi pacea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi în faţa statului ateu, odată cu aceasta - 255 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

menţinând şi bunăstarea sufletească a fiilor duhovniceşti ai acesteia, îndemnându-i către o viaţă curată în Duhul lui Dumnezeu.

Dintotdeauna, mitropolitul Glicherie a avut cea mai mare dragoste şi consideraţie faţă de viaţa monahală, ştiind că monahismul a fost dintotdeauna forţa vitală a Bisericii. Prin mari osteneli, dar şi prin pilda vieţuirii sale, a făcut să crească numărul mănăstirilor şi schiturilor în plin regim comunist antireligios. Atât de mult erau întărite prin puterea credinţei aceste nuclee de viaţă monahală, încât nici crunta lovitură asupra monahismului românesc prin decretul 410 din 1959, care desfiinţa mănăstirile şi reducea drastic numărul monahilor, nu a avut izbândă. În multa lui osteneală pentru mântuirea sufletească a omului chip şi asemănarea lui Dumnezeu - fără a uita cuvintele lui Hristos, Care zice: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi Mitropolitul Glicherie, alături de preasfinţiţii Evloghie Oţa pe acelea mi se cade a le aduce”, şi Meftodie Marinache predicile rostite prin parohii, scurtele poveţe cu care întâmpina pe creştini, au dat rod însutit, Biserica sporind atât numeric cât şi moral şi duhovnicesc. În anul 1984, la hramul mănăstirii, mitropolitului Glicherie a slujit Sfânta Liturghie, după care a miruit şi a binecuvântat tot poporul. În urma acestei osteneli, sănătatea sa se şubrezea de la o zi la alta. Rana de la picior, provocată de loviturile de armă ale jandarmilor din primii ani ai prigoanei, sângera acum mai mult ca niciodată, înteţindu-i durerile, care ajunseseră acum de nesuportat. În Postul Sfintelor Paşti din anul 1985, din cauza faptului că era lipsit de poftă de mâncare, a slăbit tot mai mult şi a fost nevoit să - 256 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

petreacă o lungă perioadă în chilie fiind imobilizat la pat. În această perioadă, fiindcă iubise aşa de mult slujbele bisericeşti, s-a învrednicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie şi a-l vedea pe Sfântul Gheorghe în chip de soldat, către care avea multă evlavie căci purtase numele lui din botez şi citea acatistul sfântului în fiecare zi.

Cu numai trei zile înainte de mutarea sa la Domnul, a chemat toată obştea mănăstirii şi, ca un adevărat părinte duhovnicesc, i-a binecuvântat şi le-a dat cea mai de pe urmă sărutare întru Hristos. În aceste împrejurări, mitropolitul Glicherie a dat binecuvântare episcopilor ce formau Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi să continue hirotoniile de preoţi, diaconi şi mai ales arhierei, dintre persoanele pe care le vor considera vrednice, care iubesc Biserica şi nu produc dezbinări.

Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, văzându-l pe mitropolit slăbit, stareţul de atunci, părintele Vlasie (actualul mitropolit al Bisericii noastre), l-a întrebat dacă vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine. După ce a luat Sfintele Taine, a început să respire tot mai greu.

La căpătâiul lui vegheau episcopii Silvestru şi Demosten. La ora 17 şi 40 de minute, mitropolitul Glicherie şi-a dat sfântul său suflet în mâna lui Dumnezeu. Astfel şi-a încheiat viaţa un mare mărturisitor şi mucenic al lui Hristos, mergând să-şi primească cununa şi răsplătirile făgăduite celor ce iubesc dreapta credinţă şi săvârşesc fapte vrednice de mântuire.

Obştea mănăstirii Slătioara, alături de oaspeţi din Sinodul în Rezistenţă din Grecia - 257 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

- 258 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi în anul 1964

Sfântul Ierarh Glicherie

Sfântul Ierarh Glicherie primind vizita preasfinţitului Kallistos din Sinodul de Rezistenţă din Grecia

Înmormântarea mitropolitului Glicherie, 15/28 Iunie 1985

- 260 -

ÎN TRISTA-MI PRIBEGIE

Cu gândul meu neodihnit Mă duc mereu departe-n zare, Spre voi, părinţi ce v-am iubit, Că-mi este dor de fiecare.

Iubiţii mei, stau într-un sat Ce nu ştiu cum pe nume-l cheamă Şi de când ştiţi că am plecat Nu mi-am găsit nici fraţi, nici mamă.

Şi asfel mintea mi-o adun, Fiind cuprins de multe gânduri Şi mâna pe creion o pun Ca să vă scriu aceste rânduri.

Şi-acuma când încep să scriu E noaptea sfântă de-nviere Iar eu sunt singur şi pustiu Şi mă apas-o grea durere.

O, ştiţi iubiţii mei părinţi, Cum am plecat din mănăstire Şi câte lacrime fierbinţi Mi-au curs din ochi la despărţire!

Şi tot mă rog, şi plâng apoi; Privind afară, pe fereastră, Când mă gândesc că nu-s cu voi Departe-n munţi, la casa noastră!

Şi v-amintiţi când am plecat Mâhnit pe poarta mănăstirii Cum toţi am plâns şi ne-am iertat, Atunci, în clipa despărţirii...

Ca să mă rog cu voi şi eu În noaptea asta de-nviere Să cânt cu voi lui Dumnezeu Dac-aş avea şi eu putere.

Şi cum m-aţi petrecut pe punţi, Cum m-aţi pierdut din ochi, pe vale, Cum aţi rămas bătrâni, cărunţi Cum eu m-am dus pe cale...

Dar las' acum să pătimesc Eu am o mare bucurie Când ştiu că-n locul meu slujesc Părinţi departe la pustie.

De-atunci am suferit mereu Prin lumea plină de păcate Şi ştie numai Dumnezeu Cât am răbdat umblând prin sate.

De-aceea, dragii mei părinţi Cât mai sunteţi în mănăstire În rugăciunile fierbinţi S-aveţi de mine pomenire.

Dar despre asta mai târziu Cu de-amănuntul vă voi scrie Acum încep să vă descriu Puţin din trista-mi pribegie.

Pe voi, în orice vreme rea Vă am ca stâlp de mângâiere, Căci voi sunteţi odihna mea În noaptea asta de-nviere.

- 261 -

S-aprinde-n mine duhul meu Când îmi aduc din nou aminte Cum toţi cântam lui Dumnezeu, Slujind cerescului Părinte.

Când privegheam numa-n cântări Ce le rosteam cu toţi, în şoaptă Şi-nconjuram cu lumânări Biserica-n această noapte...

Când clopotele-aşa duios, Vesteau în dangăt pân' departe, Că astăzi a-nviat Hristos Iar noi ne-am izbăvit de moarte.

O, dragii mei părinţi şi fraţi Nu pot să scriu acum mai multe Şi vă implor, nu mă uitaţi Căci n-are cine să m-asculte. Şi când slujiţi lui Dumnezeu Acolo, în tăcerea voastră Să ştiţi că undeva şi eu Mă rog plângând la o fereastră. Şi după slujbă când apoi Vă duceţi toţi să staţi la masă Atunci şi eu gândind la voi Suspin departe într-o casă.

Sau când pe munte vă urcaţi Ca nişte harnice albine „Hristos a înviat” cântaţi Iubiţii mei şi pentru mine.

Dar iată că, de când vă scriu, Şi mă gândesc la casa noastră,

Aşa deodată, făr' să ştiu, Se face ziuă la fereastră.

Apoi şi soarele răsare, Acum în pragul primăverii Şi-arată fruntea-n depărtare, Ca un simbol al Învierii.

Eu ies afară lâng-un pom Şi stau aşa privind în zare, Pe prispa casei unui om Căci parcă nu mai am răbdare.

Aş vrea să vin la voi pe jos Căci nu mai pot după pustie Să cânt acolo lui Hristos Să am puţină bucurie.

O, cât îmi este de urât În ziua asta de-nviere Şi cât mă simt de amărât Şi n-am un pic de mângâiere.

Să fiu din nou iarăşi cu voi.

Să ne-nchinăm în orice seară Cum o făceam de-atâtea ori În scumpa noastră Slătioară. Şi întru cât sunt întristat, Nici foame şi nici sete nu mi-i Ci stau pe prispă-ngândurat Sătul de tulburarea lumii. Şi singur stând în drum privesc Cum trec creştini de la-nviere Cum merg încet, şi cum vorbesc, Având în suflet mângâiere.

- 262 -

Şi numai eu stau trist pe drum, Că nu-s cu voi, ca altădată...

O, cât n-aş da să am acum Tot ce-am iubit şi eu odată!

Dar n-am găsit nici un creştin, Să-şi poată da puţină seamă Ce chinuri ai să fii străin Să n-ai nici fraţi, să n-ai nici mamă.

Să fi slujit lui Dumnezeu Cândva cu multă bucurie Şi izgonit apoi mereu Să laşi părinţi, să laşi pustie.

Să mergi pe drumuri fără rost Bătut mereu de-atâtea gânduri Să n-ai pe lume adăpost Să rabzi de foame-n multe rânduri.

Acum e luna lui April, Când toate se trezesc la viaţă Şi cel străin şi cel umil, Acum se veselesc la faţă.

Acum e totul mai frumos Şi ceru-albastru şi pământul Căci astăzi a-nviat Hristos, Căci astăzi s-a golit Mormântul.

Acuma toţi se veselesc Şi multe guri încep să tacă; Acuma inimi se iubesc, Şi pentru Domnul mulţi se-mpacă. Şi codrii toţi din jurul meu, Şi munţi, şi păsări, şi izvoare, Se veselesc acum mereu Căci azi e zi de sărbătoare.

Să nu ai cui te jelui, Şi nici un om să te-nţeleagă; Să n-aibă cine te iubi, De-ai tot umbla o lume-ntreagă.

Doar numai eu stau lâng-un pom Tot abătut şi dus pe gânduri Pe prispa casei unui om, Precum stăteam şi-n alte rânduri.

Să nu auzi pentru Hristos Vreun om cu dragoste să-ţi spună Să-ţi dea vreo pildă de folos, Să-ţi dea măcar o vorbă bună.

Şi de departe, dintr-un sat, Aceste versuri vă trimit Primiţi „Hristos a înviat” De la un fiu ce l-aţi iubit.

Să fii de-atâţia ochi privit, Dar nimeni, nimeni să te-asculte; Să fii de-atâtea guri vorbit, Să taci şi mulţi să te insulte.

Dar nu fiţi trişti, că e păcat, Să vă-ntristaţi în astă seară Căci pentru toţi a înviat Hristos în prag de primăvară.

Iubiţii mei, v-am întristat, Spunându-vă a mea durere, Dar azi e praznic luminat E sfânta Zi de Înviere.

Şi eu din nou sunt azi cu voi La Sfânta Înviere Şi vă-mbrăţişez pe toţi cu drag Smerit, călugărul Glichere - 263 -

Sf창ntul Ierarh Glicherie liturghisind

Semne, vedenii şi minuni După trecerea la Domnul, mitropolitul Glicherie s-a arătat mai multor persoane, cerând să anunţe conducerea Bisericii şi să purceadă la deshumarea sa, căci fusese îngropat în biserica Mănăstirii Slătioara. Sufletul poporului simplu simţea mireasma sfinţeniei, aşa cum simţise încă din timpul vieţii, că acest vrednic ierarh este un alt sfânt al Bisericii Ortodoxe adevărate. Oamenii îi cunoşteau viaţa, îi cunoscuseră luptele şi nevoinţele şi ştiau că îşi închinase orice clipă lui Hristos şi Bisericii Sale. Singurul său ţel a fost mântuirea sa, a celor din jur şi apărarea Bisericii de curentele înnoirilor papistăşeşti. În şedinţa din 14/27 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a aprobat dezgroparea rămăşiţelor pământeşti ale mitropolitului Glicherie Tănase, în vederea observării stării lor de conservare. La data de 15 iunie 1992, cu prilejul parastasului slujit la 7 ani de la fericita sa adormire, trupul i-a fost dezgropat, fiindu-i găsite osemintele aşezate cu bună rânduială şi alcătuire, frumos mirositoare şi plăcute la vedere, galbene ca ceara şi uscate.

Mâna dreaptă cea blagoslovitoare a Sfântului Ierarh era nestricată, aşa cum este până astăzi, iar mireasma nepământească a moaştelor sale a fost simţită în jurul mormântului său, făcându-se din ce în ce mai puternică pe măsură ce pământul era dat la o parte. Toţi cei ce se aflau de faţă în acele clipe au simţit că se va săvârşi o mare minune. Ştiau că înaintea lor stătea de-acum un sfânt mărturisitor, pe care mulţi îl cinsteau din viaţă ca pe o icoană vie a credinţei apostolice, un dreptar al Ortodoxiei, un propovăduitor neînfricat al adevărului lui Hristos, o imagine a smereniei şi un adevărat dascăl al înfrânării.

Cu sfat şi rugăciune, Sfântul Sinod a purces la cele ce urmau a se săvârşi, dată fiind minunata aflare a osemintelor acestui sfânt ierarh, iar hotărârea finală a fost aceea că lucru cuviincios este să se îngroape la loc, după slujba cuvenită, urmând a lăsa deocamdată totul în seama iconomiei lui Dumnezeu, aşteptând ca El să binevoiască a face arătat lumii întregi minunile lucrate prin mijlocirea

- 265 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

alesului Său, fericitul Ierarh Glicherie. Ţinându-se cont de viaţa sa fără prihană, de mărturisirea neîndoielnică a dreptei credinţe, precum şi de mărturia grăitoare a sfintelor moaşte, Î.P.S. Mitropolit Vlasie a hotărât, împreună cu întregul Sinod, alcătuirea unei comisii duhovniceşti, formată din oameni ai Bisericii - clerici şi mireni, care l-au cunoscut personal pe Sfântul Ierarh Glicherie, fiind şi trăitori ai tuturor evenimentelor ce iau marcat viaţa. Comisia, care şi-a desfăşurat activitatea vreme de trei ani (15 iunie 1992-15 iunie 1995), urma să strângă mărturii, date şi relatări demne de crezare cu privire la sfinţenia plăcutului lui Dumnezeu, în vederea eventualei canonizări. În curgerea acestor ani de rugăciuni şi aşteptare a unui semn dumnezeiesc, au fost consemnate mai multe arătări minunate ale Sfântului Glicherie, unor credincioşi, dintre care unii îl cunoscuseră personal. Unei monahii, Sfântul i-a apărut în vis, zicându-i: „Spune celor de la Mitropolie să îmi alcătuiască şi mie un acatist!”

După aceea, o vedenie asemănătoare s-a arătat chiar Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vlasie, în acest chip: Se făcea că era la începutul unei privegheri, chiar când se săvârşea cădirea bisericii. Pe atunci, era rânduiala de a se cădi sfânta masă, întreaga Biserică şi apoi mormântul Sfântului Glicherie. În această vedenie a mitropolitului Vlasie se făcea că, după ce cădise mormântul Sfântului Glicherie, mitropolitul întorcându-şi puţin privirea spre popor îl zărise pe Sfântul Glicherie în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. A mers către el să ia blagoslovenie, întrebându-l: „Preasfinţite, v-aţi mântuit?”

Atunci a răspuns Sfântul: „Eu, da, cu Darul Domnului, pentru că am lucrat numai pentru Biserica lui Hristos... dar voi ce aveţi de gând să faceţi cu mine?” Zicând aceste cuvinte, Sfântul s-a făcut nevăzut.

O altă vedenie a avut-o, în aceeaşi perioadă, preasfinţitul Demosten Nemţeanul, care era plecat de la mănăstirea Brădăţel, din judeţul Suceava, către Bucureşti, unde urma să îi întâmpine pe reprezentanţii Sinodului în Rezistenţă din Grecia, care soseau în România. În noaptea de dinaintea acestui eveniment, preasfinţia sa l-a visat pe Sfântul Glicherie suit într-un copac minunat la vedere, plin de flori de tot felul, de unde zâmbea către el, întrebându-l: „Dar voi ce aveţi de gând să faceţi cu mine?”

- 266 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Visele au continuat în tot acest răstimp, iar vocea sa suna tot mai poruncitoare, iar întrebarea era neschimbată - „ce aveţi de gând să faceţi cu mine?”

Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul În urma acestor vedenii, după o amănunţită cercetare a tuturor mărturiilor primite şi după consultările avute de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu arhiereii din străinătate şi în mod special cu mitropolitul Kiprian de Oropos şi Filli (Grecia), care îl cunoscuse îndeaproape în timpul vieţii, cinstindu-l ca pe un sfânt, a început pentru a doua oară pregătirea pentru deshumarea sfintelor sale moaşte.

Mitropolitul Kiprian a adus drept mărturie, încuviinţat fiind de restul clericilor ce l-au însoţit, faptul că o părticică, un deget din sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Glicherie, aflată spre păstrare în chilia sa din mănăstirea Sfinţilor Kiprian şi Iustina din Filli, Attica, izvora mir frumos mirositor încă din anul 1992, de la prima sa deshumare. Înainte cu trei zile de ziua pomenirii sale, s-a deschis mormântul, găsindu-se din nou osemintele sale, la fel de frumos mirositoare şi întocmai la vedere ca în urmă cu cinci ani. Astfel, ridicate cu grijă, sfintele moaşte sub formă de oseminte, au fost spălate cu vin, după rânduială, s-au uscat şi s-au uns cu Sfântul şi Marele Mir, fiind apoi ţinute o vreme în sfântul altar al bisericii mănăstirii Slătioara, aşteptîndu-se să se împlinească voia lui Dumnezeu, Căruia bine I-a plăcut ca Sfântul Glicherie, Ierarhul Său Mărturisitor, să fie proclamat drept sfânt înaintea întregii ţări şi a martorilor sosiţi de peste hotare, din partea Bisericilor-surori, la data de 15/28 iunie 1999.

Moaştele Sfântului Glicherie au fost aşezate în racla deschisă, iar după procesiunea în jurul sfântului lăcaş, au fost expuse în biserica mitropoliei Slătioara, spre închinarea şi sfinţirea credincioşilor.

De atunci şi până astăzi, această nepreţuită vistierie duhovnicească cheamă parcă mulţimi nesfârşite şi neîmpuţinate de credincioşi, care închinându-se şi rugându-se cu credinţă, nu sunt lipsiţi de îndeplinirea cererilor sau de mângâiere şi ajutor întru necazuri, - 267 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

precum s-a dovedit în numeroase rânduri. Nu puţini au fost cei ce s-au întors la Ortodoxia adevărată, prin rugăciunile Sfântului Glicherie, la fel cum nu puţini au fost cei chinuiţi de duhuri necurate ori de boli trupeşti, care şi-au dobândit izbăvirea din suferinţă prin rugăciuni înaintea raclei sfintelor sale moaşte. Deşi mutat la cele veşnice, Sfântul Ierarh Glicherie a fost şi rămâne pentru totdeauna în mijlocul nostru, a celor ce îl cinstim şi îi cerem ajutorul.

O piatră de poticnire pentru cei puţin credincioşi Printre cei ce stau împotriva adevărului, lovind în Biserica lui Hristos, se află mulţi „şcoliţi” prin Apus, cu titluri pompoase întru ale teologiei, dar care studiind atât de mult litera, au căzut în rătăcirea de a ucide duhul Ortodoxiei, apropiindu-se din ce în ce mai mult de gândirea teologică protestantă sau catolică, ori au devenit, pur şi simplu, puţin credincioşi şi mai mult atei.

Ne-a fost dat să auzim de multe ori cum anumiţi „teologi” ai Bisericilor oficiale neagă adevărul minunii pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului numai şi numai la data Paştelui ortodox, ca să nu mai spunem că nu recunosc nici minunea săvârşită prin curgerea râului Iordan în sens invers, la praznicul Botezului Domnului după vechiul calendar (6/19 ianuarie). Singura explicaţie la care se rezumă unii ca aceştia este faptul ca la Sfintele Locuri aşa a fost dintodeauna şi tot aşa va rămâne până la sfârşitul veacului. Doar atât au ei de spus.

Nu e de mirare că, după negarea acestor adevăruri evidente, aceşti oameni şi-au mutat frontul de atac la hotarul dintre Biserica Ortodoxă adevărată şi „ortodoxia” oficială, caracterizată prin abaterea de la sfintele canoane, prin luarea în derâdere a predaniei Bisericii şi printr-o atitudine de colaborare ecumenistă, dusă până la cel mai înalt nivel.

Neputând lovi direct în Biserica apostolească şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi, aceşti lupi răpitori au început să ţintească direct către sufletele credincioşilor, împroşcând cu noroi în ceea ce le este mai la îndemână şi încercând să întineze sfinţenia unor păstori vrednici şi - 268 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

proslăviţi de Dumnezeu cu sfinte moaşte făcătoare de minuni. Una dintre argumentaţiile lor împotriva soborniceştii Biserici a Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe acuza subţire (şi uşor de combătut, în duhul mărturisirii Bisericii Ortodoxe), că Sfântul Glicherie nu ar fi sfânt şi, drept urmare, moaştele sale nu au rămas întregi (adică trupul său nu a păstrat ţesuturile întregi şi deshidratate, aşa cum este cazul, de exemplu, al Sfântului Ioan Iacob Românul).

Lucrătorii fărădelegii au invocat anumite replici, ce constituie iscodiri şi greşite răstălmăciri. Trebuie ştiut că în cazul Sfântului Glicherie de la Slătioara avem a face cu sfinte moaşte sub formă de oseminte. Scheletul său uman s-a dovedit a fi un adevărat izvor de bună mireasmă când a fost scos din groapă şi aşezat pe masă, pentru a i se împlini cuvenita rânduială canonică.

După rânduială, sfintele moaşte şi mai les cele aflate sub formă de oseminte, sunt spălate cu vin şi trecute prin ceară sfinţită, mai înainte de a fi expuse spre închinarea credincioşilor. Astfel s-a procedat şi în cazul sfintelor moaşte ale Sfântului Glicherie, după care au fost aşezate în raclă în poziţia corpului omenesc. Numai fruntea Sfântului Glicherie a fost lăsată neacoperită, vizibilă, pentru evlavia credincioşilor şi încuviinţarea celor care se îndoiesc de sfinţenia lui.

Dintotdeauna, sfintele moaşte au fost izvor de sfinţenie sau pricină de sminteală, aşa după cum a fost şi credinţa celor ce veneau către ele. Mulţi dintre iudei s-au smintit – mai întâi de cuvintele Mântuitorului, iar mai apoi de Crucea şi de Patima Sa. Tocmai de aceea, credem că expunerea de mai jos nu le-ar strica marilor apărători ai calendarului de stil nou, deşi probabil au îmbătrânit în răutate, iar sufletele li s-au împietrit, acoperindu-se cu un strat gros de minciună şi falsitate.

Din pricina superficialităţii cu care tratează aspectele duhovniceşti ale vieţii de zi cu zi, oamenii au ajuns la o situaţie greu de închipuit, şi anume aceea că astăzi, în veacul vitezei şi al informaţiilor rapide, ignoranţa este o stare de fapt generalizată. Nu cunoaştem o mulţime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esenţa vieţii bisericeşti, iar pentru cei care nu prea se descurcă în adevărata viaţă a Bisericii şi se bizuie nu pe experienţa Sfinţilor Părinţi, ci pe diferite scrieri ne- 269 -

Chilia Sf창ntului Ierarh Glicherie - 270 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

ortodoxe ori cuvinte auzite, rezultatele scoaterii la lumină a moaştelor pot fi neaşteptate. Tocmai de aceea, trebuie lămurită această problemă pe temeiul adevăratei învăţături patristice a Bisericii Ortodoxe.

Mulţi cred că sfintele moaştele trebuie să fie „nestricate”, adică să păstreze aspectul trupului, însă dacă lucrurile nu stau aşa, ei strigă: „înşelăciune!” Cel puţin, asta este ideea pe care ei se străduiesc din răsputeri să o facă cunoscută celor din jur. Cuvântul „moaşte” se întrebuinţează în primul rând cu acelaşi înţeles ca latinescul „reliqva” sau grecescul „lipsana”, care înseamnă pur şi simplu „rămăşiţe pământeşti”. Cuvântul românesc „moaşte” vine de la rădăcina slavă „moşci” (tărie), ceea ce pentru om e tocmai scheletul, adică acel reazem lăuntric pe care se ţine tot trupul. În primele veacuri ale creştinismului, când moaştele sfinţilor mucenici erau cinstite la fel ca şi acum, ele nu erau socotite deloc „trupuri nestricate”, adică întregi, în înţelesul pe care îl dăm noi de obicei acestui cuvânt. Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulţi dintre ei erau daţi la fiare şi chiar arşi: ce trup întreg putea să mai rămână din ei? Şi totuşi, mărturii despre cinstirea sfintelor moaşte aflăm deja la Eusebie al Cezareii, care spune despre rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor mucenici că ele, aceste rămăşiţe care reprezentau în sine ţărână şi cenuşă, „sunt mai de preţ decât pietrele scumpe şi mai nobile decât aurul”. Din cuvintele acestea reiese limpede că rămăşiţele sfinţilor mucenici nu erau nicidecum socotite „nestricate” în înţelesul literal al cuvântului. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: „a trecut vreme îndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, aşa încât în groapă au rămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit.

O mărturie asemănătoare întâlnim şi în al lui Cuvânt despre Macavei: „Nu îmi vorbi despre ţărână, nu pune înainte cenuşa şi oasele lor putrezite de vreme, ci deschide ochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la Darul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”. Şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că este uimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinţilor fac minuni. Se pot aduce - 271 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de la numeroşi Sfinţi Părinţi mărturii care să arate că în Biserica Ortodoxă (cu precădere Biserica Greacă) nu s-a înţeles niciodată „trup neputrezit” prin cuvântul „moaşte”.

Iar dacă e să luăm practica athonită, ne vom trezi în faţa unui tablou de-a dreptul uimitor. Acolo este răspândită părerea potrivit căreia în privinţa fiecărui om trebuie să fie adevărate ad litteram cuvintele: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. După ce au îngropat un călugăr mort, athoniţii îl scot din pământ după un anumit răstimp ca să vadă dacă a putrezit. Dacă trupul lui este nevătămat, ei socot că omul cu pricina a fost foarte păcătos, că „pământul nu-l primeşte”, şi încep să se roage cu osârdie pentru el ca Domnul să-l ierte şi pământul să îl primească. Aşadar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului. De altfel, dacă e să luăm moaştele Sfinţilor greci, cum ar fi Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur şi simplu părţi ale scheletului. Aşa stăteau lucrurile în Biserica Greacă.

Dar pe pământ rusesc era altă învăţătură? Să ne amintim din nou înţelesul cuvântului rusesc „moşci”, de la care s-a preluat şi românescul „moaşte” şi care vine de la o rădăcină care înseamnă „puternic, tare”. Înţelesul acestei idei ni se va limpezi în cele ce urmează. Iată ce spune, pe baza cercetării vechilor cronici ruseşti, Evghenii Golubinskii: „Concepţia corectă este aceea potrivit căreia moaştele sfinţilor sunt uneori trupuri mai mult sau mai puţin întregi, iar alteori numai oase. Însăşi denumirea de «sfinte moaşte (moşci)» a rămăşiţelor arată că strămoşii noştri înţelegeau prin ele cu precădere oasele, deoarece cuvântul moşci înseamnă anume «oase»”. În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării Catedralei „Adormirii Maicii Domnului”, au fost deschise sicriele mitropoliţilor pentru ca trupurile acestora să fie cercetate. Despre rezultatul acestei cercetări scrie într-o cronică: „Pre Iona l-au aflat întreg, pre Fotie întreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pre Chiprian putrezit cu totul, doar moaştele”. Este cu totul limpede că „doar moaştele” înseamnă „doar oasele”. În anul 1667, au fost descoperite moaştele Cuviosului Nil din ostrovul Stolbnâi (Stolobenskii), despre care s-a adus la cunoştinţa mitropolitului Pitirim al Novgorodului în următorul mod: „Sicriul şi trupul lui cel sfânt s-au dat pământului, iar - 272 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

sfintele lui moaşte sunt toate întregi”. Este limpede că spusele „iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi” înseamnă „iar oasele sunt toate întregi”. În aceeaşi lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că şi un conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, în „Luminătorul” său, scrie despre moaşte: „Oasele acestea sunt la vedere pulbere şi ţărână, însă dracilor sunt de groază şi pe cei orbi îi luminează, pe cei leproşi şi slăbănogi şi suferinzi de orice boală îi vindecă... dacă vedem pe vreunul dintre Sfinţi sau os din trupul lui sau ţărână de la mormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe nişte odoare sfinte, cu frică ne închinăm lor şi cu iubire le sărutăm”.

Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie

Mitropolitul Daniil le scrie monahilor într-unul din cuvintele sale de învăţătură astfel: „Bineînţeles, toate acestea nu înseamnă că nu există moaşte întregi. Trupurile multora dintre sfinţii noştri s-au păstrat fie în întregime, fie în parte. Un exemplu de acest fel, măr- 273 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

turisit de puterea sovietică, sunt moaştele făcătorilor de minuni din Iaroslavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act privitor la faptul că Sfinţii Cneji Theodor, David şi Constantin au conservate corpul, oasele, cartilagiile şi pielea în stare uscată”. Și acesta nu e singurul caz. În Cernigov odihnesc moaştele Sfântului Ierarh Theodosie, căruia i-a putrezit numai o parte din călcâiul piciorului.

Dacă punem cap la cap toate aceste lucruri, devine limpede că, pe de o parte, Biserica, în persoana dascălilor săi, ce reprezintă conştiinţa bisericească, adică în persoana sfinţilor, ierarhilor şi aşa mai departe, nu a învăţat niciodată că moaştele sunt numai trupuri nestricate (în înţelesul pe care îl dăm noi acestei expresii). Proslăvirea moaştelor unui sfânt se săvârşeşte indiferent de faptul că trupul lui a putrezit numai parţial sau în întregime. Sfântul este proslăvit pentru viaţa sa şi pentru ajutorul ceresc pe care îl arată oamenilor atât în vremea vieţii, cât şi după moarte, iar sfintele lui moaştele pot fi rămăşiţele pământeşti, fie ele trupuri păstrate în întregime, fie oase şi chiar ţărână şi cenuşă. Aşa a învăţat întotdeauna Biserica. În ce priveşte proslăvirea unui sfânt, condiţiile legate de „nestricarea” moaştelor, adică de neputrezirea rămăşiţelor lui pământeşti, au apărut şi au căpătat o largă răspândire de-abia în ultima vreme.

Cu prilejul scoaterii la lumină a moaştelor cuviosului Serafim din Sarov, mulţi s-au smintit de faptul că au fost descoperite numai oase. În Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora stareţul Serafim nu era deloc sfânt şi că moaştele au fost scoase la lumină doar pentru că aşa au vrut Sinodul şi ţarul. Se povestea că actele autentice ale scoaterii la lumină a moaştelor sunt ascunse de popor. Zvonurile acestea tulburau poporul şi răposatul mitropolit Antonie al Petrogradului a fost silit să emită o enciclică în care spunea că proslăvirea moaştelor sfinţilor nu se săvârşeşte nicidecum întrucât aceştia ar avea trupuri nestricate, ci pentru viaţa lor. Această mărturie a secolului XX este însemnată în primul rând fiindcă a fost publică, iar în al doilea rând deoarece confirma sfinţenia bineplăcutului lui Dumnezeu Serafim, asupra nevoinţelor lui, pe temeiul ajutorului căpătat de cei cuprinşi de felurite pătimiri, şi care i se rugau.

- 274 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai secolului XXI este, fără îndoială, Sfântul Nectarie de Eghina (Mitropolit al Pentapolei), prăznuit la data de 9 noiembrie. Trupul său a rămas neputrezit vreme de 20 de ani, după care ţesuturile au dispărut, rămânând numai scheletul. Cei care îl aveau în grijă au început să împartă părticele din sfintele sale moaşte, răspândindu-le în lumea întreagă. Putrezirea lui a stârnit unele decepţii în rândul credincioşilor care l-au iubit şi l-au considerat a fi sfânt încă din viaţă. Au existat chiar persoane care sau gândit că Dumnezeu nu a lăsat sfinţenia în el. Dar adevărul este că această descompunere a trupului său a fost cu rânduială dumnezeiască, de vreme ce a fost voia Sfântului ca trupul său să se împartă în toată lumea, pentru ca toţi credincioşii – şi nu doar cei din Grecia – să primească aceeaşi mângâiere şi ajutor întru necazuri şi ispite. Lucru cu adevărat minunat este faptul că, după ce s-au împărţit prin toată lumea părticele din sfintele lui moaşte, acestea nu s-au mai descompus ci, mai mult, au început să izvorască mir frumos mirositor! Conceptul de „moaşte nestricate” a existat, totuşi, încă din vechime. Lucrul acesta pare de neînţeles în faţa mărturiilor pe care tocmai le-am invocat.

- 275 -

Moaştele Sfântului Ierarh Glicherie

- 276 -

POSTFAţă Omul contemporan şi Biserica lui Hristos

„Spurcat-au Sfântă Biserica Ta, pus-au Ierusalimul ca o păzitoare de poame” (Ps. 78, 1).

Ortodoxia nu este poezie şi nu o poţi împărtăşi nici cu basmul, care de la sine se pretinde la interpretări multiple, fără a suferi vreo vătămare. Ortodoxia este dreapta credinţă, este o lucrare dumnezeiască lucrată într-un suflet eliberat de patimi, avându-şi temelia numai pe Piatra cea tare, Care este Hristos. Învăţătura ortodoxă este primită de la Dumnezeu, nu inventată de oameni.

Din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivnice învăţăturii ortodoxe. Ei au vrut să spurce Biserica lui Hristos şi să o coboare din starea de „mireasă a lui Hristos” la stadiul degradant al unei „păzitoare de poame”. Păzitoarea de poame era o adunare de pietre pe care stăteau în trecut jitarii, ce făceau zgomot atunci când păsările cerului coborau să risipească poamele viilor. Astăzi, când jitarii-arhierei au adormit, şi în loc să tune şi să fulgere împotriva ereticilor, răpitori de suflete, fac de-acuma pact cu ucenicii diavolului şi recurg la tăcere atunci când ar trebui să mărturisească adevărul.

Prin tăcerea acestora, bisericile lor devin sinagogi ale satanei, căci Duhul Sfânt este şi va rămâne lucrător numai în adevărata Biserică a lui Hristos, pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Soboare a toată lumea sau locale şi, luminaţi de Darul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei condamnau ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios, pentru ca acesta să nu se îmbolnăvească de rătăcirea lor.

- 277 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În ultimii ani, unii ierarhi şi preoţi „ortodocşi”, lepădând părtăşia cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea eretică de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu ereticii, spunând că şi aceştia sunt „ortodocşi”. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva tuturor ereticilor trebuie ridicate; că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introdus în calendarul Bisericii Ortodoxe.

Au trecut la modificarea cărţilor de istorie bisericească şi a cărţilor de cult ortodox, prin eliminarea textelor referitoare la eretici şi jidovi. S-a pus la cale organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”. Şi aşa, încet-încet, spurcând Biserica cu duhoarea ereziilor, pe creştinii seduşi de erezie îi transformă în stârvuri spre mâncarea focului celui veşnic, iar celor care se împotrivesc ereziei lor, le pregătesc uneltele electronice de muncire şi înşelare.

Noi ştim ceea ce ne spune Sfântul Teodor Studitul: „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania dreptslăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea dreptslăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mâna eretică este otravă, nu simplă pâine” (Scrisoare către stareţul Teofil).

Sfânta Predanie Ortodoxă stă ca o stavilă împotriva oricărei erezii, iar Constituţiile Apostolice ne grăiesc aşa: „Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţa publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei”.

- 278 -

Baldachinul ce adăposteşte racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, aflate în interiorul bisericii Mănăstirii Slătioara - 279 -

Sfﾃ｢ntul Ierarh Glicherie Mﾄビturisitorul - 280 -

Mitropolitul Glicherie, alﾄフuri de mitropolitul Kallistos de Corinth, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei - 281 -

- 282 -

CUPRINS Predoslovie Anul 1891. Intrarea în lumea durerilor Anul 1898. Vitregiile sorţii Anul 1899. În satul Miroslava Anul 1905. Vârsta năzuinţelor duhovniceşti Anul 1907. Martor al nedreptăţilor omeneşti Anul 1909. Începutul înţelepciunii Anul 1916. Pe calea monahismului Anul 1918. Hirotonia întru ierodiacon Anul 1920. Hirotonia întru ieromonah Anul 1920. Primele tulburări sufleteşti Anul 1923. Hotare canonice.

Scrisoarea episcopului Gherasim Saffirin Anul 1923. Decizii ortodoxe Anul 1923. Un model viu al Ortodoxiei de Răsărit.

Scrisoarea patriarhului Tihon Anul 1923. Numirea ca egumen la schitul Pocrov Anul 1924. Părintele Glicherie respinge obiectivele conferinţei de la Constantinopol Anul 1924. Scrisoarea părintelui Glicherie către protosinghelul Daniil Ciubotaru Anul 1924. Tulburarea unei naţiuni ortodoxe.

Miron Cristea – un alt Meletie Metaxakis al românilor Anul 1924. Semnul din icoana Maicii Domnului de la Neamţ Anul 1924. Jurământul celor 32 de clerici de la Neamţ Anul 1925. Părintele Arsenie Cotea la schitul Pocrov Anul 1925. Începutul misionarismului părintelui Glicherie - 283 -

3 8 9 11 12 14 16 17 21 24 25 29 34 39 43 45 51 53 55 58 61 64

Anul 1925. A doua audienţă la episcopia Neamţului Anul 1926. Scrisoare părintelui Glicherie către episcopul Nicodim Munteanu Anul 1926. Relaţia de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte Anul 1926. Reacţii obiective ale presei asupra calendarului şi pascaliei ortodoxe Anul 1927. Vedenia din pustie a părintelui Glicherie Anul 1927. Un adevăr puţin cenzurat despre patriarhul Miron Cristea la Sfintele Locuri Anul 1927. Părinţii Glicherie şi David călătoresc spre Sfântul Munte Athos Anul 1928. Tunderea în schivnicie şi întoarcerea în România Anul 1928. Un alt semn în favoarea dreptei credinţe Anul 1929. Târnosirea primei biserici ortodoxe de stil vechi Anul 1929. Un alt Paşte prăznuit necanonic Anul 1929. Consecinţe anticanonice Anul 1929. Începutul prigoanei împotriva creştinilor tradiţionalişti Anul 1930. Părintele Glicherie călătoreşte la Ierusalim Anul 1931. Binecuvântarea patriarhului Damianos Anul 1931. Jertfelnicia credincioşilor şi înflorirea Bisericii dreptslăvitoare Anul 1933. Sângiuirile din Moldova Anul 1934. Minunile credinţei Anul 1935. Un crâmpei din predica de la biserica din Rădăşeni Anul 1935. Scrisoarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia către părintele Glicherie - 284 -

66 68 75 79 83 86 89 92 94 96 99 104 105 108 112 114 117 120 121

125

Anul 1935. Părintele Glicherie condamnă implicarea Bisericii Ortodoxe Române în ecumenism Anul 1935. Psaltirea şi ceaslovul Anul 1936. Un început al suferinţelor din temniţă Anul 1936. În temniţa de la Miercurea-Ciuc.

Dialogurile pe teme religioase Anul 1936. Demolarea bisericilor ortodoxe de stil vechi Anul 1937. Răzbunarea necredincioşilor Anul 1940. Îngerul păzitor Anul 1940. Două descoperiri dumnezeieşti Anul 1943. Minunile din temniţa de la Văcăreşti.

Noul acatist închinat Sfântului Prooroc Ilie Anul 1944. Pătimirile de la schitul Iezeru-Vâlcea Anul 1945. Porunca Împărătesei Cerurilor Anul 1947. Întemeierea Mănăstirii Slătioara Anul 1947. Primele minuni de la Slătioara Anul 1947. Grozăvia de la Câmpuri Anul 1947. Moartea păcătoşilor este cumplită Anul 1948. Comuniştii şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi Anul 1948. Memoriul părintelui Glicherie Anul 1949. Declaraţia oficială a părintelui Glicherie Anul 1949. Slujba din Duminica Ortodoxiei Anul 1949. Vedenia Varvarei Anul 1950. Controversele dintre părintele Glicherie şi părintele Cleopa Ilie Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România la începutul secolului al XX-lea Anul 1952. Devastarea Mănăstirii Slătioara - 285 -

126 128 136 141 144 146 148 150 153 159 161 163 166 168 172 174 178 184 187 189 192 197 198

Anul 1952. De la penitenciarul Văcăreşti la canalul Dunăre-Marea Neagră Anul 1954. Repunerea în libertate şi întoarcerea la Slătioara Anul 1954. Anchetatorii politici ruşinaţi de dumnezeiasca minune Anul 1955. Arhiereul Galaction Cordun şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi Anul 1955. Reconsolidarea ierarhiei în Biserica Ortodoxă de Răsărit Anul 1956. Hirotonia întru arhiereu a ieroschimonahului Glicherie Anul 1956. Preasfinţitul Glicherie la Slătioara Anul 1956. Alte polemici Anul 1956. O caterisire nedreaptă Anul 1956. Noile vetre monahale Anul 1958. Decretul 410 Anul 1959. Mutarea la viaţa veşnică a mitropolitului Galaction Cordun Anul 1960. Consfătuiri epistolare Anul 1959. Reînnoirea deciziei din 1930 Anul 1972. Numirea oficială a mitropolitului Glicherie Anul 1985. Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Glicherie În trista-mi pribegie Semne, vedenii şi minuni Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul O piatră de poticnire pentru cei puţin credincioşi Postfaţă - Omul contemporan şi Biserica lui Hristos Cuprins - 286 -

202 205 207 211 217 222 224 226 230 236 239 243 245 249 253 255 261 265 267 268 277 283

Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului”

Str. Televiziunii, nr. 13 Sector 6, Bucureşti Tel. 021/434 23 36 E-mail: amdmamd@yahoo.com

- 287 -