exerciții de reculegere
andra berilă exerciČ›ii de reculegere
Berilă, Andra EXERCIȚII DE RECULEGERE 2017 desene: andra berilă CC BY-NC-ND Atribuire-Necomercial-FărăModificări
Este imposibil să colecČ›ionezi oameni.
1 A început totul într-o iarnă. I-a zburat inima din piept. Brusc. Pur și simplu. Nu a avut timp să reacționeze. Se uita după ea cum se înalță și se face din ce în ce mai mică. Ciudat. Nu se simțea deloc diferit. Respira și mergea normal. În oglindă, același chip. Clipește ușor și își scutură umerii. Probabil a fost doar o părere. A continuat să se îmbrace, a închis fereastra și a plecat. Pe seară, și-a dat seama că nu mai simte nici o bătaie în piept. Sau poate nu a simțit niciodată, cine mai știe. Lumea părea mai frumoasă. Plină de contradicții care acum nu mai dor.
Așa că a continuat, prefăcându-se că are, în continuare, o inimă între coaste. Dacă zâmbea mult, avea pentru câteva secunde impresia că o aude bătând. Însă cui îi mai pasă, când ai atâtea de făcut. Ai tot timpul din lume. Trebuie să fi fost nemuritor, să fi putut trăi fără inimă.
1½ A apărut peste noapte un circ pe câmp Și râde și plânge și râde și plânge A apărut peste noapte un circ în inima mea Și râde și plânge și râde și plânge A apărut peste noapte un circ de stele Și râd și plâng și mă văd în ele Am apărut peste noapte eu în mine Și râd și plâng și râd și plâng.
3 Ești infinit. De fapt. Într-un timp și spațiu limitat. Te restrângi, să-ți faci loc. Și trece. Curg oameni în fugă. Uimitor. Nu-și dau seama, cât timp și spațiu ocupă. Și nu mai trece. Te strângi iar, în sinea ta, unde totul e neclintit. Ești infinit.
4 Suntem cu toții în aceeași oală care fierbe la foc mic. Ni se pare că vrem lucruri diferite, că avem alte poziții sociale, alte averi și alte interese. Ni se pare că înaintăm, că direcția noastră e cea mai bună, că știm ce-o să se întâmple cât timp păstrăm limitele moștenite. Totuși fierbem în continuare, cu toții, la foc mic, deci nu se simte. Și nu-i ceva ce putem face decât să fim.
5 Orbecăi pe întuneric. Unde or fi pus ăștia întrerupătorul?! Căutându-l, aș putea ajunge, de fapt, unde vroiam de la început să ajung. Însă n-o să știu până nu reușesc să aprind lumina. Noroc că există curent electric și că știu asta. Noroc că există un întrerupător pe care să-l caut. Altfel ar trebui să mă obișnuiesc și să văd prin beznă.
Sau, și mai rău, să mă resemnez că nu văd nimic oricum și să încep să pipăi realitatea din jur.
6 Probleme mici, probleme mari, depinde cu ce le compari. De fiecare dată pierzi ceva mai mult. O jucărie, o slujbă, o iubire, respectul de sine. Dai vina pe ei, dai vina pe tine, dai vina pe tot ce nu-i bine. De fiecare dată vezi ceva mai mult. Un accident, un ucigaș, un război, ura din tine. Se schimbă, te schimbă, și iar de la capăt te-aruncă.
De fiecare dată simți ceva mai mult. Și n-ai cum să vezi de departe. Probleme deșarte.
7 Deasupra norilor e mereu soare În mintea mea e mereu soare. Emoțiile nu le poți controla Te poți ridica deasupra lor. Încet. Încet.
7¾ Citesc printre gânduri, adun câțiva sâmburi de idei. Fără zmei, n-ai avea cu cine să te lupți. Fie că-s la tine-n curte sau ascunși aiurea-n munți. Avem umbre toți, iar când soarele nu bate, nu vezi nici sclipirea, nici întunericul. Uităm repede uimirea. Ținem minte doar câteva emoții fixe.
8 Suntem devoratori, Consumatori La mâna-ntâi. Tot înainte, dă-i într-a cincea. Ce rămâne în urmă nu ne interesează. Doar Pământul nu-i rotund și nu ne întoarcem niciodată de unde am plecat. Trece viața pe lângă noi Și trecem și noi pe lângă ea.
9 Punctele mele de suspensie mă țin cu sufletul la gură. Mai e ceva acolo, inexprimabil. Întotdeauna poți vedea lucrurile și altfel dacă ai răbdare. Așa că las 3 puncte pentru toate îndoielile pe care le am. Și pentru tot ce aș putea scrie și nu scriu. Dar și pentru tine și ce ai putea fi. E la final, un fel de afterthought …
10 Îndeajuns să uit să respir doar pentru o clipă. Destul de mulți nori pe cer și vânt cât să-ți umfle pânzele. Cam cât ai putea merge drept înainte, până când te întorci înapoi. Exact o linguriță de zahăr în cafea. Mai mult strică. Mai puțin nu se simte. Precis am cântărit ce să spun, apoi am vorbit ce n-am vrut. Aproape ajung să mă recunosc din nou în oglindă.
Cât de cât se-ndeamnă norii a ploaie. Abia deschid ochii. De ce iau totul prea în serios?
100 Trăiesc lent dar n-am mai mult timp în vene e același, diluat. Se scurge lent cât să văd detalii pe care nu le observi în goana ta. Se oprește lent și totul rămâne nemișcat ca într-o poză.
0 În gol privesc și recunosc zadarului rost.
11 Mă descompun în impresii până când fragmentele devin mai mari ca întregul. Nu-i nevoie să mă urnesc. Pot să privesc din mai multe unghiuri. Ca apoi să rămân la fel. Spune-mi cum e lumea din jurul tău, iar eu îmi voi imagina că înțeleg, deși simt totul foarte diferit.
12 Îți cureți creierul de credințe cum cureți o oaie de căpușe n-ai cum să le găsești pe toate rămâne măcar una înfiptă bine îți suge sângele în continuare și doare. Poate până la urmă e doar o părere o viziune falsă provocată de un drog ieftin sau o idee în locul nepotrivit cu timp infinit. Ai răbdare să te-ndoiești până când toate se așează la sensurile lor? I-amăgitor.
13 Respiră, respiră, respiră… Ploaia e un fel de eliberare. Când natura e furioasă, și eu pot fi, mai scap de unele tensiuni adunate peste ani. Fără frustrare n-ai știi ce e împlinirea. Dă cu banul și respiră în continuare.
14 Suntem cu ochii închiși în timp ce lucrăm, mâncăm, dansăm dormim, vorbim, iubim, mergem, cădem, plângem, luăm, dăm, respirăm. Îi deschidem când visăm…
15 Visez întâmplări din vieți paralele. Cum trăiesc, cum iubesc, cum râd, cum mor. Uneori sunt aceiași oameni în jurul meu. Alteori sunt personaje imaginare. Din când în când sunt oameni fără față. Îmi amintesc din ce în ce mai puțin.
16 Era ultimul rol pe care îl juca încercând să câștige timp. Ar fi putut crea alte măști fără nicio problemă. Ar fi putut să se îngroape de viu în propria lui minte. Dar nu mai avea niciun sens.
17 Am visat zgomot. M-am trezit, am deschis geamul și am auzit zgomot. Pe stradă, zgomot În tramvai, zgomot. În zadar încerc să îmi acopăr gândurile cu muzica dată la maxim în căști. Zgomotul orașului acoperă muzica. O anulează. Și gândurile mele se aud mai clar ca oricând. În orașul ăsta, nimeni nu mai aude nimic.
½ Nu înțelegi? Timpul nu ne e prieten, nu e de partea noastră, nu se gândește nici măcar o clipă înainte să treacă peste noi ca un utilaj de nivelat vieți. Nu vezi? Deja a trecut. Fie îți vezi de treaba ta, așa strivit de timp cum ești. Fie încerci să te lupți, să dai coate, să alergi și să ajungi la final mult mai repede. Tot strivit.
18 La intrare, lăsați-vă orgoliul în cui, vă rog! Așa le-am spus. M-au ascultat, au intrat, s-au dezbrăcat, au dormit, s-au trezit. Cu orgoliul înapoi s-au îmbrăcat. Și au plecat. Erau mulți: idei fixe, așteptări din soiul acela care crește repede, gărgăuni bătrâni, viziuni cu ochelari de cal, neputințe mici și mari, invidii, pași bătuți pe loc, voințe cocoșate. Mai vin din când în când în vizită. Nu chiar toți deodată.
Noroc de această nouă regulă impusă. Cum își lasă orgoliul la garderobă, nici nu intră bine, că și încep călcâiele să le sfârâie. Stau din ce în ce mai puțin. Se întorc din ce în ce mai rar. Rămâne din ce în ce mai mult spațiu liber.
19 Galopa spre capătul răbdării. Auzise că acolo era un tărâm minunat unde dorințele se îndeplinesc doar pocnind din degete. Se întrezărea, la orizont, turnul cel mai înalt probabil deși galopa de ceva vreme și nu părea să se apropie deloc. Cine știe de câtă răbdare e nevoie ca să-i dai de capăt. Poate e doar o altă linie de orizont, a sufletului.
Ultimul Mă dizolv în tăcere conturul lumii piere ca un ecou mă-ntind de propria-mi mână mă prind. Plutesc în neant. Cu-o răsuflare mă scufund impresii mi se-amestecă în gând cu unde largi spre zare cad neclintit și moale în visare. Deodată nu mai sunt.
Oamenii sunt schimbători, îți scapă printre degete și te trezești c-ai adunat doar măști