Cartea Blestemelor (preview) by Andrei Ruse

Andrei Ruse

Cartea BlestemeloR Prima parte a trilogiei Ultimul împărat nemuritor

lui Adrian Diniș (1986-2018), cel ce a plecat grabnic spre Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte.

Să ne revedem cu bine.

Mulțumiri mamei, care a fost și primul cititor; Cristianei, cel de-al doilea; îngrijitorului textului, poetul și prietenul Dan Iancu; pictorului Bogdan Andronic pentru ilustrațiile și coperta care au însuflețit această călătorie. Și o plecăciune, la aproape două veacuri distanță, fabulosului Petre Ispirescu.

– Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere. Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte și i-a zis: – Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru nemaiauzit? Și dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. – Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut. Atunci toți boierii și împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăția; fiindcă, ziceau boierii: – Tatăl tău de aci înainte e bătrân, și o să te ridicăm pe tine în scaun, și avem să-ți aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soție. Dar n-a fost putință să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui (...)

PROLOG

ovestea pe care am să v-o spun mai departe e una străveche, dintr-un timp înainte de timp. Pe când nici primii zei nu poposiră, ci zânii și zânele, cu duhurile, le răstălmăceau pe toate; pe când ziua era a celor vii, iar noaptea a celor de dincolo; pe când lighioane și zmei încă ne mai cutreierau meleagurile și lumea era înțesată de o magie nebănuită. Miturile deveniră credințe, apoi basme, până când omenirea se încrezu, mai întâi sfioasă, mai târziu orbește, în istorii și învățături noi. Fură uitate astfel multe pățanii ce astăzi ar părea nefirești, îndeosebi isprăvile celui din două adevăruri zămislit, din două soiuri de seminții născut, ce prin ursita sa preschimbă orânduirea lucrurilor de până atunci știute. Unii le mai ținură minte o vreme și le ziseră mai departe urmașilor așa cum putură și ei, ba înflorindu-le prea mult, ba lăsând deoparte ce era mai însemnat, cum se-ntâmplă cu orice poveste. Ici colo s-or mai găsi și-acum frânturi din ea, iar de unele istorisiri vi s-or părea fie și vag cunoscute, asemănătoare cu niscaiva pilde din bătrâni, dați-vă domniile voastre seama cât de puternic fu cutremurată lumea, încât se mai păstrară moaște ale legendei și până azi. O parte veți spune c-am adunat închipuiri și scorneli, dar mai bine vă zic eu dinainte că ce urmează a v-arăta s-a petrecut și-a curs întocmai cum le-am așezat, oricât de-anevo-

Andrei Ruse

ios ar părea de crezut. Veți simți voi singuri, din străfunduri, justețea faptelor ce le-oi destăinui. Și-atunci multe taine, de care nici nu bănuiați, se vor desface de-ndată în fața voastră. Iară de nu, o poveste în plus n-a mohorât vreodată ziua cuiva. Ba chiar pe dos am tot auzit, de când hoinăresc și eu pământul, și nu de ieri și nici de-alaltăieri. Toate cele de mai jos se porniră pe când a fost odată ca niciodată; „de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești.”1 A fost odată un împărat drept și cu inima caldă, ce domnea atunci peste întreaga omenire. Și era prețuit de supuși pentru blândețea și iscusința sa, căci era pace pe timpurile lui, era bunăstare și rar ai fi găsit pe cineva în cetățile și urbile de-atunci care să se plângă de vreo mare trebuință ori să spună c-ar avea cine știe ce necaz, afară de cele obișnuite, cum sunt de când lumea. Pământul era împărțit în acele vremuri în două, ori cel puțin așa se știa: meleagul de Apus, al oamenilor, conduși de acest crai; apoi cel numit de Dincolo, despărțit de zidurile groase ale împărăției noastre, al demonilor și făpturilor blestemate, cu care odinioară crunt ne mai războirăm. Cu toții însă dădură uitării, în veacuri nesfârșite ce trecură de 1 începutul basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, auzit de Petre Ispirescu de la tatăl său (1838-1844, în mahalaua Udricani, Bucuresci), apărut pentru prima oară în proaspăta publicație de atunci Țeranul român, edițiunea nr. 11, anul I, 21 ianuarie 1862, și pentru prima dată într-un volum, zece ani mai târziu, în Legende sau basmele românilor

Cartea blestemeloR

când se despărți vița omenească de stirpea arătăniilor, de tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte. Dar n-o mai lungesc eu acum, căci pilda lui îndată se va pomeni, și nu oricum, ci chiar din gura unuia de-acolo. Ei bine, pe când era încă voinic și cu sângele zmeios, cârmuitorul nostru o luă în căsătorie pe-o fată din popor, de care se îndrăgosti nebunește. Ileana era numele ei. Și era nespus de frumoasă, mândră ca o săiastră2 din vechile povești, cu un suflet lin și curat ca lacrima de fericire. Nunta dură trei zile și trei nopți, după cum era datul, în care tot neamul petrecu și se voioși, cum rar se mai auzise-n împărăție. Și uite-așa, trecură multe primăveri de-atuncea, iar când veni vremea sortită, cei doi se gândiră, în sfârșit, să lase un urmaș. Pe care să-l crească cu dragoste pentru semeni și pentru frumos, cum erau și dânșii, și care să conducă pe mai departe, cu înțelepciune, când îi va fi rostul, oblastiile oamenilor din Soare Apune. Se iubiră ei cu foc acele zile și împărăteasa rămase tăroa3 să , de scânteia și-n beznă de bucurie. Și norocit fu parcă tot norodul, când aflară cu toții. Însă pruncul care se născu după nouă luni, vedeți voi, el nu deschise ochii și nu clinti nici măcar un deget, căci era ca și cum veșnic ar fi dormit. Mort nu ieși săracul, dar nici pe-aproape viu nu arăta; de purtat, purta suflet și inima-i, ce-i drept, bătea, da’ parcă stinsă. Orice leacuri ar fi încercat ei și orice vraci și rugi ar fi răscolit oricine, plodul lor nu se trezi vreodată. Se stinse în doar 2 (înv., reg.) zână / o combinație dintre măiastră (în basme, înzestrată cu puteri magice) și un grecism vechi care înseamnă sfânt / venerabil 3

(înv., rar) însărcinată

Andrei Ruse

câteva săptămâni, fără să fi scos vreun sunet și fără să fi zărit o rază de lumină. Și mare, mare de tot, vă dați voi seama, le fu tristețea celor doi și a întregului regat cu anii, iar cu mult, mult greu putură să biruiască jalea ce-i cuprinse. Dar trecură apoi alte ierni și alte primăveri și în dânșii se ivi iarăși speranța, când crăiasa rămase din nou cu copil. Împăratul avu de grijă ca soaței să nu care cumva să-i lipsească ceva, de nicio poftă să nu rabde, căci avea de toate chiar înainte să și le dorească și, mai mult, îi pregăti în palat o sală plină de fel și fel de bogății visate și nevisate, în care nu mai puțin de șapte slujitoare și trei doici vegheară asupra-i, fără oprire. Și nu fu zi luminată de soare în care să nu se rostească descântece și închinăciuni, să nu se cânte imnuri către ursitoare și să nu ocrotească de bine și fermecătoarele. Vrăciuitori din toate părțile o cercetară din cap până-n picioare pe-mpărăteasă și nici că era femeie mai zdravănă în lume ca dânsa. Diminețile ea primea de băut numai apă adusă de fecioare curate din fântâni de pe trei hotare. Amiezile se afumau cămările cu tăciuni și tămâie, să iasă spiritele rele; și nopțile se ferecau intrările și ferestrele cu sare și usturoi, să fie cu toții păziți de vâlve și de ceasurile negre. Însă cu toate săvârșelile sfinte, nenorocirea se repetă chiar mai dureroasă decât prima oară. Noul prunc, un făt frumos ca nimeni altul, era și el într-o continuă visare. Mut și cu ochii închiși, fără să poată mișca, alb ca neaua parcă, iar Ileana, după ce-i dărui ceea ce-abia dacă se putu numi viață, își dădu sărmana atunci ultima ei suflare.

Cartea blestemeloR

Nicicând craiul nu fu mai amărât. Trei zile nu se putu nici măcar ridica din pat, ca un beteag, nu putu să vorbească cu careva, nu putu să-nchidă un ochi, iar pe odrasla sa războlită4 nici că avu puterea s-o privească. Toate aceste nefericiri se petrecură într-o vineri întunecată. Iar în duminica ce urmă zilelor de doliu închinate crăiasei, împăratul se trezi deodată din chinuri și chemă la palat toți boierii și vătafii curții sale, mari și mici, și strânse cu aceștia împreună o armie, din cei mai viteji bărbați ai regatului. Oastea celor O Sută și Unu o numiră. Și le dădu poruncă să treacă în Lumea de Dincolo, cea de după hotare, singura de care oamenii mai știau pe atunci, în care nimeni nu avusese curajul de secole întregi să calce și să mai știe ce și cum viețuiește acolo. Le spuse să se întoarcă grabnic cu cineva care să cunoască ce soi de blestem afurisit fu aruncat asupra fătului cel frumos, căci în lumea lor nimeni nu-l cunoștea. Și cine o izbuti să-l dezlege, răsplata să-i fie peste măsură. Ei bine, de-aici începu povestea noastră.

(înv., pop.) bolnav, suferind

Prima parte

Pilda lumilor

Străinul misterios

e holurile pustii și întunecate ale palatului, se auziră deodată pași grăbiți: – S-au întors, s-au întors! strigă din toate puterile Ghenadie cel pitic, cu vocea sa ascuțită. Împăratul era prins în gândurile sale chinuitoare și îi percepu glasul îngrijorat abia când acesta se apropie de cămara sa. Atunci tresări din amorțire, se repezi la ușă și o trânti de perete tocmai când și Ghenadie era gata să dea buzna, lovindu-l astfel pe sfătuitorul său, care luă o trânteală zdravănă. De jos și cu un glas secătuit, acesta rosti: – S-au întors, Măria ta... Pe poarta curții acum intrară câțiva călăreți, parcă mâncând pământul. Au însemnele și steagurile oștii noastre, apoi leșină câteva clipe pe pietrele reci de granit. Craiului parcă i se luminară ochii. Apucă o făclie dintr-un perete, începu să alerge către Sala Tronului cu ea chiar în straiele de noapte, și țipă:

Andrei Ruse

– Să vină numaidecât! Să vină! iar timbrul său gros răsună în toate cotloanele. Intră val-vârtej în încăpere, se iviră grabnic și străjile de noapte, apoi auzi ropotul puternic al copitelor de cai, ce înaintau direct prin palat. Oștenii erau atât de zoriți, încât trecură peste orice protocol și veniră cu armăsarii până în dreptul sălii. Doar șapte viteji se întoarseră din oastea care, în urmă cu vreo trei săptămâni să fi fost, număra nu mai puțin de o sută și unu. Descălecară agale, șchiopătând, erau gârboviți și se țineau cu brațele obosite de coaste și de șale, iar armurile – sau ce mai rămăsese din ele – le erau ruginite, îndoite și lovite în toate părțile, purtând urme de sânge uscat și de arsuri. Când se apropiară, împăratului nu-i veni a crede ochilor: în locul unor tineri vânjoși erau niște bătrâni cu trupurile cocoșate și slăbănoage, ce numai printr-un miracol păreau să mai stea în picioare. Iar în mijlocul lor, se afla un moșneag parcă mai pricăjit, într-o mantie roasă și murdară, cu o glugă ce-i ascundea mare parte a chipului, și o barbă albă și lungă ce-i venea până la brâu. Ghenadie veni și el din urmă, iar cum intră în sală, se sperie de ei de parcă erau niște stafii. O zbughi speriat după una dintre marile statui de aur din jurul tronului. – Cine sunteți voi? întrebă încruntat craiul. Unde-s curtenii mei? – Noi suntem ultimii rămași ai Oastei celor O Sută și Unu, îi răspunse cu o voce stinsă și răgușită unul dintre vârstnici.

Cartea blestemeloR

Eu sunt Darie, Măria ta, și bătrânelul se chinui să îngenuncheze în fața conducătorului. Sunt fiul cel mare al olatului Cetății Albastre. – Minciuni sfruntate! răcni împăratul. Pe Darie cel Dârz îl știu de când era copilandru. Nu mai devreme de câteva ceasuri m-am sfătuit cu tată-său, cu Dorian, bărbat în toată puterea, de nici cincizeci de ani împliniți, care mi-e ortac5 de nădejde de-o viață. Aș fi crezut dacă i-ai fi fost bunicu-său, nu să pretinzi că ești odrasla sa! Dar cu mâna tremurândă, bătrânul arătă către armura sa locul în care se afla stema Cetății Albastre, zgâriată și ștearsă, dedesubtul căreia stătea scris cu buchii de aur numele lui Darie. Împăratul privi cu luare-aminte literele și zări pe chipul celui din fața sa o privire familiară. Cu greu, dar îl recunoscu într-un final. Și se înduioșă peste măsură, neputând să-și explice în vreun fel cum de unul dintre cei mai iubiți fii ai curții sale îmbătrânise în asemenea hal în numai trei săptămâni. – Ascultați-l, rogu-vă, Măria ta, pe acest străin ce l-am adus din cale-afară de departe. Dânsul are să vi le spună pe toate, apucă să mai zică Darie. Apoi se prăvăli la pământ ca zdrobit de un fulger. Iar când armura sa lovi poditura sălii, o bubuitură năprasnică îi făcu pe toți din jur să se-nfioare. Căzură pe rând și ceilalți șase oșteni. Carnea de pe ei se mistui de parcă s-ar fi topit în aer. Numaidecât și oasele, ce li se văzură câteva clipe strălucind, se prefăcură în niște grămăjoare de cenușă și praf. 5

(reg.) aici, cu sensul de tovarăș / părtaș

Andrei Ruse

Chimirele6 și tăștile7, tecile și tolbele din piele ori din pânze, apoi arcurile, săgețile și alte sulițe de lemn, la fel ca mânerele unor buzdugane și câteva scuturi se împrăștiară toate într-o zgură care aproape că dispăru de tot. Doar armurile mai rămaseră din ei, spulberate pe jos și mai închise la culoare, arătând ca niște fierătanii subțiri și firave, de-ai fi putut să le sfarâmi c-o atingere. Cei câțiva străjeri din caraula8 de noapte veniră imediat în jurul împăratului să-l protejeze, cu lăncile ridicate, de parcă vârfurile lor ascuțite ar fi avut vreo putere împotriva acelei magii nemaiîntâlnite. Încercară fără folos să-l convingă pe crai să se îndepărteze de pulberea rămasă din oștenii săi. – Asta trebuie să fie vrăjitoria ta! se răsti el deodată către bătrânul în straie răpciugoase. Așa ceva nu e din lumea noastră! Ce blesteme ai adus cu tine de pe tărâmurile tale pline de lighioane și iazme descântate? Atunci moșneagul își dădu jos gluga și-și arătă chipul senin, lipsit de orice remușcare. Avea niște ochi calzi și parcă zâmbea cu un colț al gurii. – Aista, domnul meu, nu este facerea mea, se apără străinul. Dară oamenii din împărăția voastră nu-și mai croiră drum de atâta amar de vreme spre celelalte tărâmuri, încât uitară că fieșicare stăpânește legile și timpurile ei. Vă dau încredere că nimenea din Împărăția de Răsărit, cea din care vin, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără 6

(înv., pop.) brâuri late, din piele, adesea cu multe buzunare folositoare

7 (înv.) geantă sau chiar sac, din piele de cele mai multe ori, prins după umăr sau brâu, în care se puteau ține diferite obiecte, arme sau bani (un fel de precursor al borsetei sau rucsacului) 8

(înv.) gardă, pază, strajă

Cartea blestemeloR

de Moarte, nu s-a atins de voinicii domniei tale. Dimpotrivă. Fură primiți cum se cuvine: li se dădură până și flori, gustară din toate bunătățile noastre și avurăm mare grijă de rănile lor adânci, ce le suferiră bieții de ei în încercările crunte din Lumea de Miezdezi, ce ne desparte de atâtea veacuri. Iară odată făcând ei cale-ntoarsă și părăsind al nos’ tărâm, iată, îmbătrâniră-ntr-o zi cât alții în zece leaturi, așa cum îi prevenisem. Ei or știut ce-i așteaptă și cu toate astea se jertfiră, chiar cu inima deschisă, pentru pruncul Măriei tale. Pentru a mă aduce aicia, să-l dezrobesc din somnul său de veci. Ghenadie stătea încă pitit după una dintre statui. De spaima celor văzute, ținea ochii închiși și doar asculta – și nu-i venea a crede ce-aude –, tremurând din toate încheieturile. – Nu se poate... îngână împăratul. Ce Împărăție de Răsărit? Așa ceva n-am auzit nici din pilde. Ce bazaconii îndrugi acolo, moșneagule? Și cum adică să treacă o zi cât zece ani? Asta-i curată șolomonie9! – Dară nici vorbă, luminate crai! Eu nu-s dintr-aceia care să umble cu drăcării. E cât se poate de simplu. Am fost și eu odată locuitor aicia, pe vremea când pacea pe meleagurile dumitale abia începea și se înscăuna primul împărat. Însă eu am plecat acum mult, mult prea mult timp din astă lume, pe care acum, iată, nici n-o mai recunosc. Pe când își împărțiră oamenii cu lighioanele răzoarele10, când se luară hotărârile ca nici unii și nici alții să nu se mai amestece în treburile ălorlalți. 9 10

(pop. și solomonie) vrajă, uneltire drăcească, farmec aici, cu sensul de haturi / hotare

Andrei Ruse

– Și-atunci cum de tu, după cum grăiești, mai vechi decât o oaste adunată la un loc, n-ai îmbătrânit într-o zi cât în zece ani și nu te-ai prefăcut în scrum cu mult înaintea curtenilor mei? se miră împăratul. Musafirul își trase într-o parte mantia, lăsând să i se ivească un corn ca de aur, prins la gâtul său de o baieră11 împletită: – Îți voi povesti nemijlocit dară, Măria ta, despre aist advar12 fermecat, scrijelit cu boci13 din limbile străvechi ale pământului. Iară numai prin dânsul îi voi putea da viață vie fiului domniei tale. Atunci când îl voi îndepărta de trup, și eu, la rându-mi, voi ajunge praf și pulbere, așa cum mi-ar fi fost scris să fiu demult aicia. Chiar de aceea m-ați chemat și am venit. Să-l lecuiesc pe fătul cel frumos, ca să se poată întoarce acolo de unde-i e locul, când ursita îi va șopti să vie în Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. – Ce altă împărăție, moșneag nebun? M-ai înnebunit cu împărăția ta! Nu mai dăinuie în lume nicio crăie14 a oamenilor în afară de aceasta peste care eu domnesc și pe care împărații cei Verzi au stăpânit-o încă de la facerea ei. Există doar lumea de după hotare, de unde pasămite te tragi, a nemerniciilor și a drăcoveniilor. Ce să caute băiatul meu în altă parte decât la casa sa? se enervă cumplit cârmuitorul, aproape uitând de boala pruncului său, care zăcea fără să fi deschis vreodată ochii și abia dacă respira. 11

sfoară / ață

(înv.) amuletă, talisman (uneori și sub formă de corn)

(înv., reg.) cuvinte, vorbe

(în basme) țară peste care domnește un crai / împărăție

Cartea blestemeloR

– Fiul domniei tale, Măria ta, apăi el nu-i bolnav și nici nu poartă vreun blestem asupra-i, după cum ai crede. Nici primul copil zămislit, pe care-l numisei Amedeu – aflat-am de la oștenii matale –, nu fu războlit, deși iată, se stinse la numai două luni de la născare, fără să privească o dată în jur ori să scoată vreun scâncet. Ghenadie prinse puțin curaj și ieși sfios de după statuie. Se apropie de străin să-l cerceteze mai îndeaproape, și-i zise împăratului, încercând să-l calmeze: – Măria ta, eu propun să-l ascultăm, oricine-o fi dânsul... Dar de la cap la coadă, căci poate așa or avea o noimă cuvintele sale. – Tu n-ai văzut, Ghenadie, ce s-a întâmplat cu oștenii noștri? Și ce năzbâtii îi pot ieși pe gură acestui pizmaș, de parcă ar slobozi șerpi înveninați, nu vorbe ticluite? Mai bine, eu spun să-l închidem și, la cel dintâi cântat al cocoșilor, să-i eliberăm capul smintit de trunchiul său secular, după cum zice. – De mă veți închide, domnul meu, reveni bătrânul, atuncia de pierdut numa’ va avea pruncul, care nu se știe cât mai poate ține, căci viața-i atârnă și de câteva ceasuri. De îi voi dea să bea din cornul meu Apă Vie, ce-am adus-o tocmai din Vadul Plângerii, numai așa va birui el somnul adânc în care s-a născut. – Să-l ascultăm, Măria ta! insistă sfetnicul. Nu isprăvim nimic de-l aruncăm în temniță ori de-i luăm capul. Însă de-l auzim, vom avea fie un înțeles, fie vom hotărî că, adevărat fie spus, e dus cu mințile. Asta rămâne de văzut. Dar măcar vom avea sufletul împăcat. Nu așa ne-a sfătuit și domnișo-

Andrei Ruse

rul Darie, sărmanul? și Ghenadie privi cu tristețe către locul în care oșteanul bătrân îngenunchiase și acum nu mai era decât o grămăjoară de cenușă, cu armăturile ruginite căzute peste ea. Împăratul se încruntă, dădu de câteva ori din mâini în aer, parcă vrând să lovească un vrăjmaș nevăzut, bolborosi câteva ocări printre dinți, dar își dădu seama că sfătuitorul său avea, aproape ca-ntotdeauna, dreptate. – Spune-mi deci, moșnege, cunoști ce prăpăd se coborî asupra fiului meu? – Dară nu-i vreun prăpăd, Măria ta, după cum și-ți zisei. De mă veți lăsa să vă spun întreaga pildă a lumilor și a Împărăției de Răsărit, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, veți pricepe numaidecât și de ce fiul domniei tale nu se trezește, de ce oștenii întorși se prefăcură-n scrum și de ce, iată, veni eu în grabă și-s gata să-mi dau propria viață pentru prinț. Trebuie doar să-mi îngăduiți să-mi lăsați povestea până la capăt, de la bunurile începuturi până la istoria împărătesei dumitale, Ileana, despre care nu cunoașteți adevărul pe de-a-ntregul și nici dânsa nu și l-a putut aminti. Iară atunci toate nelămuririle pe care acum nu le pricepeți, cum grăiește și înțeleptul dumitale slujitor, avea-vor apoi un mare înțeles. Atâta aș vrea să-mi permiteți, din mila domniei tale, că am auzit de la vitejii care mă aduseră aici că sunteți un om bun la suflet și cald, o gură de apă să-mi răcoresc sângele și să-mi trag sufletul obosit după lungile încercări ce mi-a fost dat să le văd alături de oștenii neînfricați ai acestei împărății, doar ca să ajung nevătămat. – Să-l ascultăm, Măria ta, haideți!

Cartea blestemeloR

Și craiul acceptă în cele din urmă, cu toate că era tot nemulțumit: – Duceți acest bunic ursuz, care se pretinde magul unui tărâm fără de moarte, auziți voi nemernicie, în Camera de Taină, le porunci gărzilor. Aduceți-i și-un ulcior cu apă proaspătă, să nu se usuce. Și de-ale gurii, să nu hămesească15. Apoi chemați-i pe-ai mei boieri, să vină de-ndată, căci cu toții vom sta să-i ascultăm netrebniciile acestui zănatic. Să ne lămurească el, amărâtul, de ce împărăteasa mea prea iubită s-a stins la nașterea unui făt care e mai mult mort decât viu și cum se poate ca niște viteji vrednici, cum fură toți oștenii mei cei mai de seamă, să îmbătrânească în câteva zile cât într-o sută de ani parcă, ca apoi să dispară de tot și numai praful să rămână din ei. Împăratul ieși furios din Sala Tronului și porni spre odaia sa, să se schimbe în veșmintele crăiești, iar Ghenadie fugi după el, parcă fiindu-i teamă să stea doar cu paznicii lângă străinul misterios. – Văzurăm cu proprii noștri ochi ce puteri nebănuite ni se arătară, încercă el să-l mai împace pe cârmuitor. Cu siguranță că locul de unde vine ascunde istorii și tâlcuri pe care noi poate nici nu avem priceperea să le pătrundem pe de-a-ntregul. Dar de-a promis el că va fi o noimă în toate aceste grozăvii, atunci să-i dăm ascultare. Căci cine altcineva să deslușească întâmplările din astă noapte și suferința cruntă a micului prinț? Despre astfel de vrăji am auzit povestindu-se numai în legendele și fabulele celor rămași în munți, or fi poate și în tomuri ascunse de cine știe câte sute 15

a flămânzi peste măsură, a fi lihnit de foame

Andrei Ruse

de ani, de când se spunea că trăiam cu lighioanele și cu fel de fel de alte făpturi încornorate și ne luptam cu ele pe unde ne-ntâlneam. Un bob de adevăr o fi în ele, socot acum, deși mereu am crezut că-s numai scrieri de speriat copiii.

Povestea primului împărat Verde

ărzile duseră bătrânul strainic16 în Camera de Taină, din aripa de vest a palatului, acolo unde boierimea și alți oameni de seamă ai împărăției se adunau la fiecare solstițiu, dar și în nopțile cu lună plină, pentru a se sfătui cu privire la legile și la încurcăturile cetăților. Cei trei ostași ai caraulei care îl însoțeau pe străin aprinseră făcliile mari ale încăperii și îl așezară pe acesta în capul mesei uriașe de nuc, ce trona în mijlocul sălii. Umbre începură să dănțuiască pe zidurile din piatră ca niște spirite neliniștite. Flamurile verzi, având în centru arcul și tolba lui Aleodor cel Dintâi, abia dacă se distingeau, iar încăperea părea acum mai înaltă decât de obicei, încât vârful arcadelor și tavanul se pierdeau în întuneric. 16

(înv.) străin, călător; aici și cu sensul de musafir

Andrei Ruse

Câțiva poslușnici17 apărură numaidecât și așezară pe masă un ulcior plin cu apă rece și un potir, pe care bătrânul îl umplu de vreo trei ori, sorbind cu nesaț, și un colț mare de pâine, alături niște struguri, miezi de nucă și brânză. Pe ferestre abia dacă se putea zări vreo stea. Luna arăta ca un taler încețoșat și palid, iar peste tot domnea o lumină stranie-albăstruie. Era o noapte răcoroasă și tihnită. Și chiar dacă ropotul cailor și sosirea oștenilor de mai devreme întrerupseră pentru câteva clipe acalmia cetății, acum era din nou liniște și niciun suflet nu bănuia ce se întâmplase. Împăratul dăduse poruncă să nu afle de sosirea misteriosului oaspete și mai ales de groaznica soartă a armiei sale, cel puțin până lucrurile aveau să se mai descâlcească. Ordonase ca porțile curții să fie ferecate, iar singurii lăsați să pătrundă fură cei mai apropiați boieri ai curții: Dorian, stăpânul Cetății Albastre, cel care se ocupa de administrarea piețelor împărăției și care abia dacă mai putea sta pe picioare odată ce află de tragica pierire a fiului său; vârtosul Tracos, conducătorul Cetății Roșii, care se îngrijea de pregătirea străjerilor și a ostașilor, care pierduse și el urmașul său de sânge; și Gorun Necioplitul, păzitorul Cetății de Aur, care se îndeletnicea cu sămădașurile18 dărilor și cu avuția crăii. În numai un sfârtar de ceas, cei trei intrară alături de cârmuitor și de Ghenadie în Camera de Taină. Străjerii fură imediat poftiți afară, căci tâlcurile ce urmau să se desfășoare nu-i priveau. Împăratul se așeză în celălalt cap al marii 17

(înv.) slujitori boierești, servitori

(înv., reg.) calcule și socoteli, rapoarte

Cartea blestemeloR

mese față de unde-și trăgea încă sufletul strainicul; Dorian și Tracos, cu ochii înlăcrimați, pe partea dreaptă a acestuia, iar Ghenadie rămase în stânga cu Gorun, la o oarecare distanță, căci acesta întotdeauna duhnea a sudoare. – Începe deci cu-nceputul, îi zise Ghenadie, iar bătrânul mai luă o gură de apă proaspătă din potir, își drese de câteva ori glasul și, sub privirile suspicioase ale tuturor, se porni să le dezlege povestea uitată a celor trei lumi. – Acum mult, mult timp dară, spuse el, atâta de lung că oamenii și uitară cum lumea fu înainte, pe când bestiile pădurilor și demonii beznelor îngrozeau satele noastre, ce nu apucau să se prefacă-n curți cu palate ori strașnice cetăți domnești, până când bravul Aleodor adună tăți oamenii și începu Resboiul de Șaptezeci și Șapte de ani, care umplu fiecare colț al pământului de sânge, pe când nu se născuseră nici împărății, și de unde hotare în vremurile celea, iar viața era o întâmplare scurtă, ce se sfârșea numai cu oasele rupte, ei bine, atuncia dară, din marea Ei milostenie, Zâna Oamenilor se coborî din mijlocul bolții cerurilor preț de o zi. Și ne dădu nouă Dânsa, oropsiților, una dintre cele mai de preț nestemate, făurită chiar pe tărâmul spiritelor și al morților, și anume Piatra Nemuririi. Ei bine, cu astă piatră sacră, oamenii se puteau acu tămădui numaidecât și puteau trăi fără bătrânețe și chiar fără de sfârșit, de n-ar fi fost cumplitele bătălii. Având astfel o soartă de izbândă în lumea sălbatică în care furăm aruncați fără speranță. Și iată, cu ajutorul ei, reușirăm să ne luptăm cu lighioanele și cu cele mai înspăimântătoare

Andrei Ruse

creaturi ce le-a fost dat să scape prin buricul pământului din Lumea de Jos19. Nu de puține ori le-am și biruit. De la balauri cu solzi de oțel, ce scuipau foc și lavă, la țânțari și lăcuste așa de mărunte că nici nu le puteai vedea cu ochii, dară odată ce te înțepau, îți aduceau o moarte dintre cele mai chinuitoare, prefăcând inimile din carne în fier și sângele roșu și cald dinăuntru în nisip și rugină. De la șacali uriași cu trei capete, ce sfărâmau lăncile ca pe bețe uscate, la șerpi groși și lungi ca stejarii, ce ieșeau din dedesubturi și, de reușeai să-i tai în două, aiștia nu se prăpădeau, ci se făceau în locul unuia două blazne20 și mai fioroase. Numai de le străpungeai inimile cutezai să-i dobori și abia zece oșteni aveau forța de-a răpune unul. Și mai erau și ielele, care aruncau cu farmece cumplite, împânzind mințile oamenilor până nu mai știau de erau ființe ori blestemății fără suflete, până la vrăji ce îi preschimbau în vite sau în porci, iară de foame erau mâncați de proprii lor semeni. Purtând însă cu ei Piatra Nemuririi, dată de Zâna noastră, văzând că le pot veni de hac o dată, de două ori, apoi de nenumărate, chiar dacă mulți viteji pieiră în dârdora ne19 În acele vremuri, se spunea că pământul, care plutește pe apă și e ținut la suprafață de Stâlpul Creatorului, e ca orice altă vietate: are trup și suflet (apele fiind sângele și venele lui), are cap și coadă, inimă și gură (pe unde treci spre Moarte, prin Apa Sâmbetei), dar și un buric. Iar aici era o fântână părăsită și greu mirositoare, ce făcea legătura dintre lumea terestră și cea de dedesubt, a dracilor și vrăjitoriilor spurcate. Deasupra fântânii, se deschidea deseori și cerul (sau pielea pământului i se mai zicea, pe care se urcau Soarele, Luna și stelele) și puteau pătrunde zânele, ielele ori alte făpturile magice din lumea morților și a duhurilor. 20

(înv.) pocitanii, monștrii

Cartea blestemeloR

sfârșitelor lupte, se hotărâră, la Marele Sfat al Celor Nouă Magi, ce pe atunci conduceau oamenii, căci nu fuseseră încă numiți împărați, să înceapă o bătălie nemaivăzută, astfel ca pe lume fie să nu mai rămâie picior de fiară, fie să nu mai facă umbră vreun om. Iară așa porni Resboiul cel crâncen de Șaptezeci și Șapte de ani, condus de cel mai iscusit viteaz de atunci, bravul Aleodor, cel cu Paloșul Nemilos. – Moșul trebuie să fie smintit, Măria ta! se porni deodată Gorun Necioplitul. Vorbește de pietre fermecate făurite în ceruri? Și de hâzenii21 nepământești, parcă scoase din basnele22 celor din cătunurile ălea mai îndepărtate, cu scornituri năprasnice, de speriat copiii? – Răbdare, Gorune, răbdare... scrâșni printre dinți craiul. – Și numai printr-un curaj de nestăvilit am împins noi arătările dincolo de răzoarele noastre, unde au rămas pentru totdeauna, adăugă Tracos, cel cu barba pe jumătate sură, pe jumătate neagră, și care cunoștea trecutul cătănesc al împărăției pe de rost. Iar Aleodor cel Dintâi fu cunoscut pentru arcul său, nicidecum pentru vreun paloș... – Eu vă spun povestea așa cum s-a petrecut, de mă lăsați s-o isprăvesc... – Isprăvește-odată, trânti cu pumnul în masă Tracos, iritat peste măsură. Iar oaspetele, parcă pentru a-l zăhăi23 și mai tare, mai sorbi o gură de apă. – Ei bine... Multă vreme trecu și Aleodor al nostru sfârși în bătălii, îmbătrânit și secătuit de vlagă. Dară oamenii nu se 21

(înv.) monștrii, hâdoșenii

(înv.; și băsniri) povestiri mincinoase și exagerate; fabule – azi, basme

(înv.) a-l irita, a-l indispune

Andrei Ruse

opriră, ci ei se adunară sub conducerea fiului său. Mai viteaz și mai înțelept chiar decât tată-său, Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, pe care îl cunoașteți dumneavoastră ca cel Dintâi. Și după bătălia groaznică de lângă Peștera Primului Om, care s-a purtat mai bine de șapte ani și în care pieiră mii de oameni și mii de lighioane, Aleodor cel tânăr, ce semăna izbitor cu părintele său, căci de aceea îi luă și numele, pentru ca diavolii să creadă că el este același și nemuritor, ei bine dară, în miezul unei nopți de iarnă cumplite, s-a dus el la Muma Bestiilor, pe lângă Pădurea de Foc, unde și codrul, de atâta frig și îngheț, părea stins și pustiit. După trei zile dintre cele mai zdrențuroase, în care îi tremurară și măduvele din oase și simți cum sângele i se întărește parcă în vene de atâtea clănțănituri, reuși să se pitească prin tot felul de vrăji și născociri, de ajunse în ocna nemernicii de Mume. Și-acesta îi spuse ei, cea mai urâtă bală24 dintre toate câte se văzuseră – de n-o puteai nici privi, că de-ndată puteai crăpa pe loc de atâta hidoșenie și răutate – că bozgunul25 are să mai ție și o sută, și două sute de ani și că tot n-are să se sfârșească cumva. Iară atât oamenii, cât și lighioanele, și-or duce amărâtele traiuri într-un veșnic coșmar din care nici omul, nici fiara n-ar putea izbăvi. Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, ale cărui săgeți luaseră sufletele a peste o mie de gadine26, îi invocă Mumei ceva nemaiîntâlnit, dar care de l-ar fi dus capul pe careva înainte, ar fi scutit întreaga lume de atâta sânge vărsat. Și anume că 24

(pop.) monstru, dihanie, fiară groaznică

(reg.) războiul

(pop.) fiare, dihanii

Cartea blestemeloR

pe pământ e loc, iată, pentru toți. Și că se poate trăi în pace, atâta timp cât fieșicare își va avea ținuturile sale, cu hotare de netrecut. Și scoase el din tolba sa harta lumii de atunci, și-i făgădui Mumei Bestiilor astfel: Iată, noi, oamenii, vom stăpâni lumea de la Apus. Și aici, la poalele Munților fără de capăt, va fi hotarul nostru. Iară voi, lighioanelor, să rămâneți cu restul, că-i loc destul, mai mare ca al nostru până de două ori, și să trăiți cum știți voi mai bine, fără să se mai întâlnească creatură spurcată cu picior de om vreodată. Însă Muma cea slută și odioasă, care ucise și ea la rându-i cu gura ei de foc și de lepră mai bine de o mie de viteji de-ai noștri, nu fu înduplecată atât de ușor și crezu că-i o cursă șireată. După ce chibzui la propunerea bravei noastre căpetenii trei zile și trei nopți, îi spuse: Pentru a nu mai fi vrajbă între copilașii mei și oamenii tăi blestemați, trebuie să-mi promiți atunci că vei renunța la piatra ta fermecată, cu care vă vindecați, ca apoi să-mi nenorociți pruncii. Iară eu, în schimb, mă voi lepăda de cele mai sălbatice făpturi, care dorești să piară pentru totdeauna. Aleodor cel tânăr, sătul, iată, de atâta moarte și istovit de lupte, încuviință până la urmă, după încă trei zile și trei nopți de frământare. Îi întocmi Mumei un izvod27 cu treizeci și trei de fiare nemernice și mârșave pe care niciun om, oricât de puternic și iscusit, nu le putea birui, iară ea făcu în așa fel încât să le nimicească de pe fața pământului și jură legământ ca prin nicio vrajă ele să nu se mai poată naște vreodată. 27

(înv.) însemnare, listă, catastif

Andrei Ruse

Aleodor, apoi, luă Piatra Nemuririi și o aruncă la capătul cel mai îndepărtat din Răsai28, de unde izvorăște Râul Plângerii, ce trece prin Vadul celor Unsprezece Doruri. Și-i zise astfel: Iată, Mumă a bestiilor și a demonilor, ce legământ voi lega, pe care nimeni nu-l va putea întoarce și pe care îl voi pecetlui cu propriul meu sânge și sângele ce curge prin inimile a cinci sute dintre cei mai bravi oșteni ai mei. De la marginea lumii, din Vadul celor Unsprezece Doruri și până la Pădurea de Foc va fi Împărăția de Răsărit, cea a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. Aici orișice om și orișice lighioană, de va dori, va putea intra în pace. Și odată intrați, niciunul nu va putea îmbătrâni și nu va putea muri de moarte bună. Căci Râul Plângerii, în care am aruncat Piatra Nemuririi, îi va țărcui29 de viață veșnică. Însă timpul aici va fi și el nemăsurat, să ții bine minte! Iară o zi pe acest tărâm va face cât zece leaturi în restul lumii, fie în Împărăția de Apus, a noastră, fie în ținutul vostru, cel care va rămâne de Miezdezi. Iară dacă orișicare va îndrăzni să părăsească tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte, atunci acela, imediat ce va trece de Pădurea de Foc, va începe să îmbătrânească într-o zi cât pentru zece ani. În nicio săptămână plină ori mai puțin chiar, acela se va preface în cenușă și în praf, așa cum i-ar fi fost dat să fie în lumile noastre. Și nimeni nu va putea aduna vreo oaste, căci în săptămâni, cât îi vor trebui s-o strângă, în lume vor fi curs sute de ani, iară de vor pofti totuși să se înfrunte cu strănepoții celor cu care se prinseră în vrajbă, care nici nu vor mai avea habar de aceștia, 28

(înv., reg.) Răsărit, est

(pop.) îi va împrejmui, adăposti

Cartea blestemeloR

atunci niciun resboi nu va fi posibil în câteva zile, când ei se vor velnici30 în scrum. Și numai astfel veni în sfârșit pacea mult așteptată. Și Aleodor, iată, deveni atuncia Împărat Verde al primei împărății a oamenilor, din care Măria ta se trage, din sânge străbun. Și ținutul oamenilor nu mai fu oblojit de magi, căci ei nu avură iscusința să sfârșească vărsarea de sânge zadarnică. Lumea se împărți atuncia în trei și așa rămase: Împărăția de Apus sau Împărăția Verde, pe care o domniți, numită de voi și cea a Păcii Nesfârșite; apoi Împărăția de Răsărit sau Împărăția Albă, știută doar de câțiva ca meleagul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte, în care orișicine poate păși, de reușește să-i treacă răzoarele ascunse și primejdioase, și să rămâie de-a pururea așa cum fu când intrase, dară odată ieșit, să îmbătrânească într-o zi cât în zece ani – că doar văzurăți cu toții prea bine ce se petrecu cu oștenii dumneavoastră –; iară între ele, Lumea de Miezdezi, care a rămas și acum plină de iazmele și bestiile nopților, totuși nu dintre cele mai periculoase și mai veninoase, dar un ținut încă plin de vrăjitorie, de făpturi și vâlve nemaivăzute, în care animalele pot grăi chiar limbă omenească, cu locuri în care copacii se pot mișca în voie și păduri întregi se pot muta după soare, cu zmei și demoni care mai de care mai afurisiți, ce te-ar face robul lor de-ai îndrăzni să le calci pământurile, cu scorpii și pocitanii ce te pot preschimba în piatră ori lemn, sau știme31 frumoase ca prințesele, ce ademenesc viteji creduli și copilandrii să le aducă averi în iazurile lor. 30

(înv.) aici, cu sensul de a schimba, transforma

stăpânitoarele apelor

Andrei Ruse

După treizeci și trei de ani, și Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, dară și Muma bestiilor pieiră amândoi de moarte bună. În timp, nemăsurat de mult timp, legile stabilite prin legământul lor fură uitate atât de oameni, cât și de lighioane. Pacea rămase însă neatinsă pentru fieșicare în împărăția sa, căci făgăduințele lor nu putură și nici azi nu pot fi preschimbate. Iară mai toți pierdură cunoaștere de meleagul din Răsai, al vieții veșnice, ce a rămas ca o poveste pentru copii, spusă din bunici în bunici până o uitată și aceștia sau nici n-o mai crezură. Nimeni vreodată, până astăzi, nu s-a putut întoarce să povestească despre minunile de dincolo de Pădurea de Foc, de care cu greu se poate trece – iată că trebui o oaste-ntreagă. Și de s-o fi întors, sărmanul, o fi făcut-o pe vremea nepoților ori strănepoților săi, când nu-l mai știa nimeni și părea rătăcit ori de-a dreptul smintit, cum încă mă credeți probabil și pe mine, ca apoi să piară în numai câteva clipe. Norocul oștenilor dumneavoastră fu acela că erau foarte tineri, de aceea apucarăți să-i mai zăriți pe câțiva. Iară dânșii, cunoscând de la mine ceea ce tocmai v-am istorisit și că nimic din aistea nu-i minciună, căci ei văzură cu ochii lor Tinerețea fără Bătrânețe și gustară din Viața fără de Moarte, chiar de poposiră puțin, hotărâră totuși, știind că au să piară de-o fac, în loc să trăiască veșnic, să se întoarcă numaidecât, odată ce le-am spus și istoria împărătesei. Veniră înapoi să mă aducă pentru-a vă zice și vouă adevărul. Cu o iuțeală nemaivăzută, fără opreliști de odihnă, fără să mânce și fără să-nchidă vreun ochi, luptându-se cot la cot cu zmei și alte lighioane, și chiar și așa trecură aproape cinci zile

Cartea blestemeloR

în lumea dumneavoastră, cinci zile de când părăsirăm meleagul nostru cel fără de Moarte, iară pentru trupurile lor nu mai puțin de cincizeci de ani se scurseră, ca într-o clipită parcă. Jumătate din oaste, îmi ziseră, pieri în luptele crunte duse în Lumea de Miezdezi, în drum spre Împărăția de Răsărit, a căror călătorie dură mai bine de două săptămâni. Cealaltă parte dintre ei se nimici la-ntors, pentru a mă aduce teafăr aici. Și după cum bine știți, doar șapte mai ajunseră întregi, dară se și prefăcură în scrum. Aduc cu mine mărturie Legământul lui Aleodor, Împăratul Verde cel Dintâi, cel care a fost odată tânăr și înțelept și a încheiat prin pace Resboiul de Șaptezeci și Șapte de ani. Semnat cu sângele lui sfânt, iată-l, făgăduință care nu poate fi ruptă, arsă sau nimicită nicicum și nicicând, iar bătrânul scoase atunci din mantia sa un pergament străvechi, legat cu un fir împletit de ață roșie și groasă. Și vă spui toate acestea ce se petrecuseră din amintirile unui om ce le-a trăit și le-a văzut de-adevăratelea, căci eu însumi am fost ostaș al lui Aleodor cel cu Paloșul Nemilos, apoi sfătuitor și căpitan de oaste al lui Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, Împărat Verde, din care acum nici praful nu a mai rămas pe astă lume. Dară eu, alături de mulți alți oameni, am plecat, când se întocmi pacea, să locuim în Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. De atunci trecură sute de ani în împărăția voastră, iară pentru noi niciunul, de avem în minte aceste întâmplări ca și cum s-ar fi petrecut ieri. Și ne-am păstrat la fel cum pătrunserăm, bătrân am intrat atunci și bătrân am rămas, iară numai cornul meu de aur, fermecat în Râul Plângerii, mă mai ține în viață cât îl port.

Andrei Ruse

Și cu toată inima i-l voi da prințului cel aproape fără de suflare, pentru ca sângele lui să atingă din nemurirea lumii căreia de fapt îi aparține. Și atunci se va trezi să trăiască și să se întoarcă unde-i este sortit, în Împărăția de Răsărit, căci vă voi spune numaidecât și profeția sa și povestea împărătesei dumneavoastră.

Sfatul din Camera Cărților

upă ascultarea pildei care spunea că lumea e împărțită în trei, nu în două, așa cum toți cunoșteau din buni străbuni, împăratul se retrase împreună cu Ghenadie și cei trei boieri în cealaltă aripă a palatului, în Camera Cărților. Îl chemară de-ndată din odaia sa pe Fastal, bibliotecarul cetății, să-l întrebe dacă măcar el o fi având habar de știința vreunor însemnări străvechi asupra acestui meleag nemaiauzit, cu timpul altfel trecător. Camera Cărților se întindea pe mai bine de un sfert din palat. Părea nesfârșit de lungă și mai înaltă de patru stânjeni32, dacă nu mai bine. Erau păstrate aici mii și mii de tomuri, de scrieri adunate chiar dinaintea orânduirii împăraților, îngrijite și întregite ani la rândul de învățații curții. Catastife istoricești, memorii, epistole și cugetări, hrisoave și 32

un stânjen era echivalentul a aproximativ doi metri (1,96-2,23 m, variind în funcție de regiune)

Andrei Ruse

ispisoace33, culegeri cartografice ale pământurilor și apelor știute până atunci, groase și cât jumătate de braț, opuri34 legate în piei de vită, cu legende și cântece ale eroilor și marilor vornici și juzi, testimonii ale înființării urbilor, precum și compendii de iele și demoni, bestiare, nenumărate răvașe pline de învățături ale vrăciuitorilor, bucoavne ale facerii armelor și armăturilor, ori despre topirea și prepararea metalelor, mânuirea aurului, a nestematelor, volume despre îndeletnicirile vremii, despre poziția astrelor și cine sălășluia pe fiecare, fenomenele naturii și spiritele lor nevăzute, apoi despre temple și credințe, care mai de care mai îndepărtate, până la cânturile Zânei, stive întregi despre crearea lumilor și a cerurilor, despre duhuri de pe Tărâmul Celălalt, și-alte rugăciuni și băbării35. Aproape orice rând fusese scris vreodată se găsea în uriașa arhivă a palatului, atât de cuprinzătoare că era nevoie de douăzeci și unu de ucenici s-o îngrijească, toți ascultând de îndemnurile înțeleptului Fastal, cel ce știa și păianjenii din colțurile rafturilor după împletirea pânzelor și le dăduse chiar nume multora dintre ei. El veni de îndată în halatul său de noapte turchez36, având luna și treizeci și șapte de stele brodate în fire aurii, cu ochii încă mijiți de somn și morocănos peste măsură. Ai fi zis că-i doar un bătrânel sfrijit și ursuz, însă nimeni altcineva din întreaga împărăție nu era mai citit și mai învățat ca Fastal. Intrase de foarte tânăr în slujba curții și numai de 33

(înv.) acte, titluri și cărți domnești

(înv.) lucrări, cărți

(reg.) superstiții, vrăji și, în genere, credințe băbești

(pop.) albastru

Cartea blestemeloR

cărți se ocupase de atunci, de când avea vreo șaisprezece ani și abia poposise de prin oblastiile de jos ale Sornumului, pline de dealuri uscate și pietroase, cunoscute îndeosebi pentru crescători de capre, unde mare lucru nu era de făcut. El plecă de mic să-și facă un rost și dintr-un biet șăgârt37 neștiutor ajunse grabnic secundant al marelui Liziris, cel care adunase scrierile oamenilor de prin toate meleagurile și preschimbase micuța bibliotecă de atunci în Camera Cărților de astăzi. Iar când îi veni rândul, june încă fiind, la nici treizeci de leaturi împlinite, fu numit Marele Oblăduitor al Catastifelor și așa rămase de mai bine de jumătate de veac. După ce auzi chiar din gura împăratului istorisirea oaspetelui, îi mustră pe toți, pe un ton usturător: – Aș, gogomănii! Se zice, e-adevărat, în unele legende seculare, că dincolo de Lumea de Dincolo s-ar întinde un pământ nefiresc. Unii socotesc c-ar fi tot numai din aur, chiar și cu vietăți de aur, plin de atâtea bogății cât omul nici nu-și poate închipui. Alții că-s munți nemaivăzut de înalți, ce-ascund înlăuntrul lor numai olmazuri38 și au crestele de rubine. Fiecare a-nflorit aceste pilde în fel și chip și sigur că-s destui gură-cască care să și creadă asemenea inepții. Căci ce nu e mai plăcut pentru mintea unui câmpean decât să viseze la un ținut mai bun și mai îmbelșugat decât cel în care trăiește, mai ales unul în care, auzi tu, să nu se moară și să se poată iubi și să se poată îndestula orișicare la nesfârșit! – Dar, înțeleptule Fastal, văzurăm cu proprii ochi ostașii noștri îmbătrâniți, prefăcându-se în praf și scrum, insistă 37

(înv., reg.) ucenic

(înv.) diamante (de culoare trandafirie)

Andrei Ruse

Ghenadie. Și iată, iată, pune chiar dumneata mâna pe acest pergament antic, care nu se poate nimici nicicum. Nu se poate rupe, nu se poate arde și nici chiar păta cu ceva, Gorun se tot chinuie să ne-arate contrariul de vreo jumătate de ceas, fără izbândă. – Scamatorii, dragule, încercă să-l liniștească bibliotecarul, boscării39 și nimic mai mult. Dar nici sfătuitorul și nici împăratul nu fură prea convinși. – În Lumea de Dincolo, continuă învățatul, mai viețuiesc și oameni, doar știți și voi, dintre aceia care s-au împrietenit cu lighioanele. Oameni putrezi la suflet, cu inimile pierdute, șarlatani ce-ar fi în stare să facă și soarele de pe cer să dispară prin te miri ce răstălmăciri ale privirilor noastre. Căci acolo s-au năpustit cine oare? Aceia certați cu legea, lașii, tâlharii și ucigașii, care normal că preferă în loc de-o tăiere de cap sau o spânzurătoare o viață netrebnică, dar viață să fie, fie și printre bestii și alte arătări. Auzi tu, locuri ce poartă în dânsele veșnicie, asta chiar le întrece pe toate! Se aude de atâtea și-atâtea grozăvii de Dincolo, dar nimenea n-a adus vreo mărturie despre ele vreodată. – Pentru că nimeni nu s-a întors să ne spună, șușoti mai mult pentru sine Ghenadie. – Ba cum! se înfoi deodată Fastal, și sprâncenele sale stufoase și albe se încruntară numaidecât. Se zvonește despre atâția nătărăi care s-au încumetat în Lumea de Dincolo în căutare de averi. Mișei într-ale negoțurilor cu așa zise licori sau ierburi miraculoase, vindecătoare de cine știe ce boli ori aducătoare în dragoste sau noroc, ticăloși ce sunt în sta39

(reg.) înșelătorii

Cartea blestemeloR

re să spună orice pentru un bănuț de aur. De fapt, mulți din amărâții care au pătruns în Lumea de Dincolo n-au stat pe-acolo nici măcar două zile pline și, dacă au stat și atâta, s-au adăpostit pe la marginile pădurilor, de frică, nu au îndrăznit să se înhame la drumuri lungi. E o lume a fiarelor sălbatice, ce le-a fost dată lor și bine ar fi să rămâie așa în continuare, să nu le supărăm intrând peste ele, căci cine știe ce blestemății riscăm să ne aștepte. – Dar din însemnările primul împărat Verde nu putem afla ceva? întrebă Dorian, care ar fi preferat să creadă într-un tărâm vrăjit în care fiul său ar fi și călcat, decât să-l știe făcut oale și ulcioare. – Ce scrieri crăiești, boierule? Tristețea îmi pare că ți-a măcinat și matale mințile. Sunt toate povești. Scorniri. Căci de când mă-ngrijesc de biblioteca noastră, nu am găsit astfel de cugetări. Cunosc și gândacii și mucegaiurile cum se-ntind și ce culori au, din colțurile cele mai întunecate sau necălcate din Camera Cărților; ba știu și unde cade lumina soarelui prin ferestre și la ce ore, de mă-ntrebi; mai mult, îți arăt, fără să greșesc, și pe ce volum apune ultima sa licărire. Toate tomurile ce le-avem, chiar și cele de dinaintea evului nostru, scrijelite în coji de copaci și-n pielcuțe, du-te singur să le răsfoiești în Aripa Atlaselor și Arhaicelor cu proprii tăi ochii tăi și cercetează-le cu anii, de te-ncumeți. Că eu ți le pot și recita pe de rost. Și niciuna nu pomenește de vreun asemenea tărâm. – Dar nu arată nici vreun capăt al Lumii de Dincolo, așa-i? întrebă Ghenadie. Sunt doar câteva note vagi despre Munții care se dau cap în cap, de unde curge Apă Vie și Apă Moartă, care

Andrei Ruse

au dat, se spune, viață la tot, și tot ele au și luat-o, și câțiva codrii misterioși în care odată viețuiau zmei și balauri, de n-or mai trăi și astăzi. După cum bine grăiești, nu cunoaștem pe nimenea care să fi călcat aceste meleaguri și să ne și spună că le-ar fi văzut, dar le știm adevărate. Astea nu-s tot povești? Apoi, în nicio hartă nu se arată și marginea lumii de la Răsărit, acolo unde, ca și în capătul nostru de lume, de Apus, n-ar trebui să facă ocol Apa Sâmbetei40 înainte de-a se vărsa în întinderea nesfârșită a mărilor? În adâncitura fără de capăt, unde stăpân peste toate e Sorbul Pământului41? Locurile-astea or fi dibuite doar de lighioane, iar poate că dincolo de ele chiar s-o întinde o Pădure de Foc, iar dincolo și de ea, o altă împărăție. – Toate ca toate, ne putem sfădi și cârti până mâine și-un an de-aici, însă moșneagul a spus totuși că-mi poate vindeca fiul, își îngroșă vocea împăratul. – Desigur c-a spus, Măria ta! Cum să nu spună, l-o durea gura? Pentru că vrea să obțină ceva, fără doar și poate. 40 Apa Sâmbetei era considerată matca tuturor apelor, pentru că acolo se vărsau și tot de acolo porneau. Ea ocolea pământul de trei ori, ca un șarpe încolăcit, și fierbea, fiind hotarul de netrecut dintre lumea viilor și a morților – în afară de zilele de sâmbătă și nopțile dinspre duminică, până la ceasul al treilea, când oamenii puteau trimite ofrande străbunilor, îndeosebi cu prilejul sărbătorilor. 41 Sorbul Pământului (sau Sorbul Apelor, mai des întâlnit) era o făptură apărută încă de la nașterea lumii, care regla nivelul apelor, sorbindu-le. El locuia într-o gaură fără fund, de unde începea Apa Sâmbetei. Moartea aduna sufletele oamenilor pe fața apelor, pentru a le purta apoi pe Apa Sâmbetei până pe buza Sorbului și de aici abia pătrundeau pe Tărâmul Celălalt. Se zvonea că putea căpăta dimensiuni uriașe și că ar fi fost pe jumătate pește, pe jumătate spirit – cu solzi uriași, gheare și colți nemaivăzuți, alteori ca un duh negru. Puțini însă erau cei care îl și zăriseră, căci îneca pe oricine care-l vedea. Se mai zicea că se plimba prin toate apele lumii și se putea ridica chiar și la cer, ducând norilor apă de ploaie.

Cartea blestemeloR

O fi aflat el ceva din nenorocirile ultimelor zile, dar nu vedeți ce întortocheată e această pildă a lui, tocmai ca să se potrivească de minune cu ce ne trebuie de fapt? Dar, luminate crai, odihnește-ți puțin sufletul măcinat și nu mai da crezare orișicărui neavenit. Nu așa se stinse și primul tău copil, Amedeu? La nici două luni? Fără a voi să creez o discordie, fără a vrea să aduc vreo acuză, dar e cel mai de înțeles lucru, oricât de dureros ar părea: a fost și este și-acum cel mai probabil vina trupului împărătesei. Care, sărmana, fără vrerea ei, nu putu aduce un plod sănătos pe lume, cum se mai întâmplă unor femei, dac-așa le-a fost ursită calea... Ați face bine, Măria ta, nu acum, căci sunt încă vremurile tulburi, dar mai încolo, să vă căutați o soață nouă. Asta-i de făcut! Și-o să vedeți că seminția împăraților Verzi va dăinui, nu trebuie să vă speriați. Eu știu cât ați iubit-o pe Ileana, iar mie mi-a fost ca o fiică, însă viitorul crăii e-n joc și nu trebuie dat pe spusele unuia care e bun numai de gură. Nu vedeți că dânsul vă ține numai de povești? – Eu propun, interveni din nou Ghenadie, sătul de explicațiile nesatisfăcătoare ale bibliotecarului, să îl lăsăm pe bătrânul strainic să ne zică ce are fiul dumitale, de ce a venit, după propriile-i spuse, să-l salveze, și să-l lăsăm să încerce ce-o vrea. Oricum, alt leac nu avem pentru fătul cel frumos. Iar timpul i se scurge cu fiecare vorbă ce-o scoatem și nu rezolvăm nimic. – Ascultați totuși un alt bătrân, dar care a fost loial Măriei tale de la începutul vieții, se apără Fastal, și care a slujit aici în palat dinainte să vă fi născut, pe când Împărăția de Apus

Andrei Ruse

era a tatălui dumitale, al șaptesprezecelea împărat Verde, Rombas Făuritorul de Temple. Moșneagul pe care l-ați lăsat în Camera de Taină poate nici nu e un moșneag, ci e deghizat sau poartă vreun farmec din Lumea de Dincolo. A auzit prea bine de toată drama împărăției și a ticluit un plan șiret pentru a obține avere. Oastea noastră poate că a pierit demult sau poate că nici nu s-a întors, iar acest scamator, într-adevăr, nu zic, poate unul foarte iscusit după ce-mi spuneți, s-a pus să profite de inima dumitale rănită peste măsură. Dacă tovarășii lui de înșelătorie, așa-zis prefăcuți în scrum, cotrobăie acum prin palat, în căutare de comori sau alte bunuri de preț? – Dacă nu i-aș fi văzut căzând la pământ și făcându-se țărână, aș fi crezut și eu că-i vorba de-o minciună, spuse iritat Ghenadie. Dar ce am văzut, văzut rămâne, și nu sunt nici eu vreun tinerel ușor de impresionat, care să nu fi luat parte la câteva trucuri în viața sa. De aceea eu propun în continuare, Măria ta, să-l lăsăm pe oaspetele nostru din Camera de Taină să-și termine istorisirile, apoi om vedea noi ce-i de făcut. Căci așa a spus doar, să-l lăsăm să ne zică toată povestea, nu? De ce ne pripim de-acuma? – Prea bunul Ghenadie are dreptate, Măria ta... Nu avem nimic de pierdut, reveni și Dorian, cu vocea stinsă, cu ochii tot lăcrimați pe chipul său palid și blajin. Doar Necioplitul dădu ochii peste cap și oftă iritat. – Spune ce ai de spus, Gorune! se mâhni împăratul. Că doar nu ne-om înțelege din ridicări de sprâncene și mormăituri!

Cartea blestemeloR

– Păi ce-ar mai fi de vorovit42? Nu-i atâta de clar, ca lumina zilei? Cine-o mai auzit de așa baliverne și rahați? Până și ăl mai înțelept om al curții zice răspicat că-i o gogomănie și degeaba. Că voi mai mult vreți să credeți în ea, de dragul prințului, de dragul oștenilor noștri, care prin cine știe ce noroaie zac acum, săracii, și cu câte oase din câte aveau. – Nu-l asculta, Măria ta! strigă Ghenadie. Dacă există fie și cea mai mică șansă să îl salvăm pe fătul cel frumos, o fărâmă numai, cum să nu dăm crezare? Atâta întreb, un amărât de lucru: ce mai avem de pierdut de-l ascultăm mai departe? – Să fim luați de proști, râse Necioplitul. Că uite-așa are să afle toată împărăția, mai devreme sau mai târziu, de la țărmurile mlăștinoase de Miazăzi și până la ultimul vârf de munte stâncos și izvor de apă rece din Miazănoapte, ce cârmuitor naiv și ușor la minte ca un copilandru îi veghează de fapt. N-or să mai aibă încredere în el nici cât într-o zi de joi. Ba au să râdă și curcile de dânsul. Și de noi deopotrivă, ce-i ducem sfaturile, păi cum? Neavând nici odraslă acuma, are să se gândească toți la un singur lucru: să numească un nou împărat peste acesta, căruia i-a luat Zâna judecățile. Să nu-mi spuneți mie atuncia Gorun Clarvăzătorul! Căci, ascultă la mine, Măria ta, și ți-o zic cu-ntreaga amărăciune ce stă ascunsă-n adâncul sufletului meu păcătos, că io umblu lumea la pas de dumineca și până sâmbăta și le știu vorbele toate, ascultă numai ce-ți spun: odată ce va fi sigur că ești ultimul împărat Verde, potopul și răscoala vor birui peste moșiile și cetățile noastre. 42

(înv.) de vorbit, de susținut (și cu sensul de a se sfătui)

Andrei Ruse

Orișice sărman va crede că viața n-a fost dreaptă cu el ori prea grea, ușor va mai fi de mințit că din vina ta i se întâmplară necazurile. Că nu te-ai rugat tu la destulă ploaie sau n-ai slăvit cât trebuia Marele Soare, că dările fură prea mari, că nu le-ai rânduit cum trebuie, că legile fură strâmbe și date fără inimă, că până și buna Zână te-o fi părăsit, blestemându-te. Și atunci va fi cazul să-și înscăuneze pe altul, din alt sânge, ce nu s-a auzit de la obârșia crăii noastre încoace. Vor zice: uite ce mare brânză făcu împărățelul nostru, căci trimise la moarte oastea noastră cea mai de preț, în căutare de vraci nemaivăzuți. Asta de vor afla scopul armiei noastre și cu siguranță se vor strădui. Vor zice: uite, crăiulețul nostru dădu o sută și unu de viteji pe un moșneag neghiob, care îl și păcăli ca pe-un zgâmboi43. Vor spune c-ai fost sângeros și nesăbuit, Măria ta. Și-apoi? Cât o dura pân’ l-or urca pe tron nu pe unul de-al nostru, ci pe unul de-al lor? Un om simplu și slut la minte și la suflet, parcă văd, care în niciun leat de-aici la foamete și sărăcie va duce lumea noastră, cu nepriceperea sa. Căci toți, dar absolut toți de-i întrebi, te vor sfătui cum e mai bine să conduci și ce-ar fi de schimbat pe ici și colo, iar unul n-are habar de capul său, dapăi de-al altuia. Așa că, încearcă, Măria ta. Nu vreau să fiu în locul tău, păzească-mă Zâna! Nici nu-mi închipui. Dar lasă-te pe mâna acestui ticălos și eu cu mâna pe inimă îți spun că va fi printre ultimele tale nopți tihnite. Și ale noastre, stai fără grijă. Asta-i părerea mea și trebe s-o spun întocmai, ca s-o știți bine cu toții. Atâta vă zic: să nu fim luați apoi de proști, că proști vom rămâne. 43

(reg.) copil, pici

Cartea blestemeloR

– Ba dacă prost înseamnă să ai speranță în inimă și să te încrezi o noapte, fie și într-o basnă, care nu poate răni decât un orgoliu, atunci, Măria ta, fiți prost! Iar alături voi fi și eu prost, ba chiar mai mare, și Dorian mai prost decât noi laolaltă. Tracos, tu de care parte ești? îl întrebă Ghenadie. Însă Tracos parcă nici nu auzise ce se dezbătuse în Camera Cărților. Stătea cu mâinile împreunate și privea în gol culoarele cu rafturi nesfârșite pline de tomuri, gândindu-se la fiul său pierdut și la ceilalți o sută de oșteni, pe care-i iubise la fel de mult ca și pe acesta. Și parcă nu-i venea a crede ce se întâmplă. – Tracos, dragul meu, ești bine? îl întrebă împăratul, văzându-l așa de cătrănit. – Măria ta... se sculă el cu greu din visare. E o decizie prea grea, ce numai un cârmuitor iscusit ca tine, așa cum te-ai dovedit a fi ani la rândul, o poate spune. De aceea tu porți mai departe sângele lui Aleodor cel Dintâi și nu noi sau orișicine. Căci știm bine cu toții de forfota plebei, care de când muri Ileana noastră și începu să bănuiască că nici al doilea prunc nu-i zdravăn, zice fel și fel de lucruri... Și mai sunt și destui nemernici care să-i sperie și mai tare, cum că ar veni lighioanele peste noi, căci ar fi auzit ele că-mpărăția-i slăbită, sau cum că se vor pogorî toate năpastele, că vor seca râurile și nu vor crește grânele și soarele ne va pârjoli pe toți, dacă lumea noastră nu va mai avea urmaș crăiesc până ce-ți vei da ortul Zânei. Omul speriat, bietul de el, se-ncrede-n orișice. Omul prost îl smintești c-o pâine: cu una i-o dai, cu cealaltă-i furi averea, iar el tot mulțumit va fi.

Andrei Ruse

Măria ta, și eu mi-am pierdut feciorul și restul luptașilor și n-am nicio nădejde că se mai întorc, îngână el. Trei săptămâni în Lumea de Dincolo e prea mult. A fost poate o netrebnicie să-i trimitem, dar am făcut-o și pe-asta, de dragul fătului cel frumos. În speranța că am găsi o vrajă care să-i dea viață și să-l facă pe prunc nebolit, ca oricare altul. Dar mă gândesc, cum mulți sunt sigur că gândesc și aici între noi, că o sută și unu de suflete îs un sacrificiu prea mare pentru nimic. Nici s-o lăsăm așa nu-i bine. Fie un înțelept de demult, fie un pungaș, dacă strainicul nostru ar spune că l-ar putea aduce înapoi pe fiul meu, eu unul aș crede în orice nebunie. Ce mai contează o minciună? Să mergem până la capăt, zic. Iar de se va înfăptui minunea, atunci chiar și noi, boierii, vom avea inima mai împăcată că ne-au murit odraslele pentru a salva un împărat. Și n-ar fi onoare, oricât de dureroasă o simțim în piepturile noastre, mai înaltă decât să știm că am jertfit din propriul nostru sânge pentru bunăstarea crăii noastre și pentru seminția celor Verzi, cea care a unit oamenii în pace. De când va răsări soarele, dacă prințul va deschide într-adevăr ochii, atunci sângele vărsat va avea o noimă. Iar de nu, cum grăiește și sfătosul Ghenadie, ce mai avem de pierdut ce n-am irosit încă? Să dăm, deci, Măria ta, nemăsuratele noastre orgolii și frici la o parte... Și de va fi să descoperim că mâine averea împărăției s-a înjumătățit prin cine știe ce furt iscusit și de va fi să părem proștii pământului și vom fi alungați cu pietre, asta să fie prihana noastră, ce-o vom purta pe frunte până la moarte, care va veni probabil mai grabnică decât o așteptam.

Copilul născut pe hotarele dintre lumi

mpăratul se reîntoarse în Camera de Taină, însoțit de cei trei boieri, de Ghenadie cel scund și îndesat, dar și de înțeleptul Fastal, care voise neapărat să-l cunoască la rându-i pe cel pe care-l credea farsor, sperând chiar să-l demaște cu vreo întrebare șireată, care să-i dea de gol plăsmuirile. – Continuă de unde-ai rămas, călătorule, și-om alege noi la sfârșit de vom considera adevărate istorisirile dumitale au ba, îi spuse Ghenadie, după ce toți luară loc la masă. Bătrânul răspunse mai întâi cu un zâmbet cald. Era la fel de liniștit ca și în clipa în care pășise pentru prima oară în palat, în creierii nopții. La fel de calm pe cât rămăsese când oștenii îmbătrâniți peste vreme se prăbușiră în jurul său și se prefăcură în scrum. Impasibil la amenințările împăratu-

Andrei Ruse

lui sau la mormăiturile și schimonoselile celorlalți, de parcă n-ar fi avut teamă de nimic. – Ei bine dară, povestea asta încâlcită ce-am să v-o spun începu abia acum vreo două sâmbete – două săptămâni însă din lumea cea fără de bătrânețe și moarte, așadar pentru domniile voastre-i cu mult mai timpurie, căci ea avu loc pentru împărăția de aicia acuma o sută patruzeci de ani. Atuncia ajunse la haturile noastre, ca printr-o minune, după îndelungi aventuri și isprăvi uluitoare, o fată mândră ca scoasă din basnele străvechi, cu prinți chipeși și drepți și crăiese nemaiîntâlnit de frumoase. Cu un păr ca spicurile de grâu în bătaia soarelui era ziua, cu bucle bălaie ce ca valurile-i curgeau până-n pământ, iară noaptea, sub lumina stelelor și a maicii-lună, i se ițeau din creștetul capului niște fire de un verde crud și închis, cu sclipiri ca piatra jadului. Ochii mari și calzi îi erau de culoarea stânjeneilor sălbatici, atunci când înfloresc ei primăvara, pielea o avea dânsa precum crinul alb de munte și buzele-i erau coapte și moi ca piersicile-n Gustar44. Fugise dară sărmana copilă din împărăția voastră, după cum ziceam, acum o sută patruzeci de ani înapoi față de ceasul de astăzi. Pe vremea străbunului Măriei tale, Tiris Întemeietorul de Răscruci și Mari Drumuri de Piatră. Goni ea de-aici, vedeți voi, pentru că o mare nenorocire se abătuse asupra inimii ei. Un june înstărit, fiu de boier era dânsul, începu s-o aibă la ochi tot mai tare, însă fără folos, căci nu era chip să-i intre în grații. Fata, iată, iubea pe altul. Tot tânăr, dară mult mai sărac și amărât, să fie spus din ca44

(înv., pop.) luna august

Cartea blestemeloR

pul locului, și poate nici chiar la fel de arătos și bine-crescut ca odrasla blagorodnică45, însă cu care dânsa lega o dragoste nemaipomenită, de când aceștia fuseseră copii. Zărind astfel flăcăul nostru înstărit că nu poate izbuti nicicum s-o cucerească pe frumoasa crăiasă, mare îi fu supărarea și jalea, de parcă mințile și le rătăcise cu totul. Pare-se că voia el cu orice preț s-o aibă pe copilă și nici în ruptul capului nu și-o putea înfățișa ca nefiind a lui. Pe zi ce trecea, patima îi creștea tot mai tare. De-ncepu el, iată, cu timpul, să-l dușmănească pe cel sărman, pe care fata îl iubea cu adevărat. Căci îi vedea mereu chicotind, aievea parcă ținându-se în brațe, cântând și dănțuind de bucurie, iară cu cât dânșii erau mai fericiți, și evghenistul46 nostru era mai prăpădit. De parcă, își zicea el bolnav de dragoste neîmplinită, se liboveau47 cei doi numai în ciuda dânsului. Și tot așa dară, stând el ce stând și nemaiputând răbda, cu ajutorul unor acoliți, pe care îi plăti boierește, puse netrebnicul la cale să-l ucidă pe potrivnicul său. Într-o noapte cu lună plină, să-l târască apoi printr-o parte de pădure necălcată, să zică lumii că fu răpus de-un spirit negru și nu de un om. Sperând el ca odată cu pieirea acestuia, fata, poate peste un an, poate peste zece, dară într-o zi să fie, să-și deschidă inima și altuia, doar, doar l-o primi cândva în sufletul ei. Însă copila, isteață pe cât era de frumoasă, află de aste planuri drăcești ale junelui câinos și, băgând ea de seamă că 45

(înv.) de neam bun / vechi nobil

46 (înv., și evghenicos) nobil, aristocrat (termen folosit deseori în mod ironic, aici și cu sensul de fudul) 47

(înv.) se distrau, se desfătau (aici, cu sensul de se iubeau)

Andrei Ruse

nu mai e loc de-ntors de fel, se hotărî împreună cu ibovnicul ei să fugă din astă lume primejdioasă în cea de Miezdezi. Ori Lumea de Dincolo, cum îi mai spuneți dumneavoastră. Și cu ceva noroc, să-și găsească, în sălbăticia de care nici nu bănuiau cât de cruntă ar putea fi, un locșor al lor dară, departe și de oblastiile omenești, și de lighioane, în care să poată trăi până la adânci bătrâneți. Căci mai auziseră dânșii din fel și fel de pilde că mai viețuiau oameni și dincolo de răzoarele împărăției, și unii chiar buni la suflet și cu inima caldă și săritoare, care nu vrură să fie conduși de niciun crai și nici să aparțină vreunei cetăți, ca să dea socoteală vreunui vornic mult prea aspru ori mult prea zgârcit. – Ar trebui să-ți întorc mutra pe partea ailaltă, scărnavule! strigă Necioplitul deodată și se și ridică în picioare, roșu tot la față și cu venele-i umflate pe fața buboasă și păroasă. – Încetează, Gorune! îi ordonă împăratul. Stai în locul tău de ți-e bine și vrei să rămâi așa! – Păi să-l lăsăm, Măria ta, pe netrebnicul ăsta să ne insulte orânduirea? După ce că ne ia de proști, să ne mai și scuipe cu vorbe așa obraznice în față? – Potolește-te, Gorune! se mai răsti craiul o dată, atât de tare că parcă și focurile făcliilor din sală stătură câteva clipe pe loc. Iar de nu-ți place, poftește afară! – Iertare, Măria ta, se supuse el imediat, cu ochii-n pământ, cum nu prea obișnuia să-i poarte, și se așeză cuminte ca un țânc la loc în scaunul său. – Ei bine, iată, continuă oaspetele, că-n ziua plecării, când trebuiau ei să se vadă la cea de-a treia poartă a zidului, ce traversează hotarul la Miazăzi, tânărul ei mult prea iubit nu

Cartea blestemeloR

se arătă de vreun fel. Iară după ceasuri și ceasuri de așteptare, copila începu să suspine, tot mai înecat, simțind înlăuntrul ei că băiatul intrase pe mâinile hâtrului pui de boier, ce-i purtase sâmbetele și nu mai avu răgaz până la luna plină. Îl blestemă dară pe acesta și-l spurcă în toate felurile, având chiar un gând păcătos, dară ce-i drept de-nțeles, să se prefacă că-i cade la picioare, să-i spună că iubitul ei a părăsit-o și sigur a plecat cu alta-n lume, că inima-i e frântă și, iată, poate, poate găsi-va alinare la cetatea junelui nobil. Gândi ea să se mărite numaidecât cu acesta, iară în prima noapte, ajunsă singură cu el în pat, știindu-l fără apărare, să-i înfigă în piept un țăruș. Însă nu cuteză să-mplinească deșugubina48, oricât ar fi visat-o, căci ea nu era dintr-acei oameni care să caute dușmănie, ci pace și iertare, oricât de mare i-ar fi fost durerea. Și hotărî atunci dânsa, că dacă în împărăția asta nu mai avea pentru cine și pentru ce a mai trăi, decât să-și pună capăt zilelor multe ce-i rămăseseră, căci se simțea sfârșită, mai bine să se arunce în lumea necunoscută a lighioanelor. Și Zâna s-o aibă în pază de va dori, gândi ea, și poate, poate cândva inima ei primi-va împăcare și dorul față de mortul ei s-o mai alina. Și iac-așa, porni cu sufletul pustiit, desculță și cu o traistă numa’, cu niște bucate doar pentru câteva zile, în fioroasa lume de vrăji și gheonoaie. Și lăsă în urmă ținutul omenesc, care deseori poate fi mult mai crud și nedrept decât al oricăror arătări nenorocite. Trecu mai întâi de pădurea cea stufoasă, plină de desișuri și încrengături greu amestecate, de abia puteai zări miezul 48

(înv.; în vechiul drept românesc, de Ev Mediu) crima

Andrei Ruse

cald al soarelui. Și de multe ori crezu ea că-i noapte, când afară era ziua plină, iară de înainta, mergea într-un ceas cât ar merge altul zece pe un drum domol. Când se crezu fără speranță, întâlni, iată, în mijlocul acestui pământ de nelocuit, coliba unui porc ce odată fusese om, însă o șișcă49 nemernică îl fermecase-n animal, căci acesta îndrăznise să-i înjunghie fiul într-o încăierare – chiar dacă odrasla cotoroanței o pornise. Fata noastră cea frumoasă, nemaiavând seamă în ale ei, își făcu rost să aibă grijă de acest sărman porc și, într-o zi, reuși chiar să rupă ocara, după ce fură de la bahorniță un fir din fusta ei cea lungă, iară porcul apoi, dormind cu ața legată de picior peste o noapte-ntreagă, redeveni om. Văzând bunătatea fetei, acesta o îndrumă să se ducă către locuri cu mult mai pașnice, către Răsai. Și iac-așa, copila merse ea ce merse pe unde îi spuse proaspătul om, câteva zile bune, dară nu mai multe decât are o mână degete, trecând prin pășuni pline de șerpi veninoși, de care abia scăpă, traversând râuri tulburi și reci ca gheața, cu alge ce te prind și te trag după ele, de care abia izbuti să se desfacă, urcă apoi pe un munte uscat unde nu găsi nici rădăcini de mâncare ori de băut apă și nicio vietate. I se făcea tot mai rău, căci era tot mai ostenită și mai înfometată. Își deie însă seama cu încetul că gubavia50 aista nu era nici de la flămânzeală, nici de la sleială. Ci că-n burta ei, ce parcă nu mai era așa mică cum fusese când plecase, însămânțase un prunc. Cel al cărui tată fusese ucis mișelește. Și atuncia, 49

(înv., reg.) vrăjitoare

(înv.) slăbiciunea, neputința

Cartea blestemeloR

inima ei deodată arse plină de nădejde și gândi că are pentru ce să trăiască din nou. Căci dragostea de care avusese parte îi lăsă, iată, rodul ei pe mai departe să-l crească și să-l aducă în lume om curat, care numai binele să-l presare în jur, așa cum o făcuse tot timpul și dânsa. Nu peste mult, deveni cu forța slujitoarea unui zmeu aprig și slut, căreia-i călcase, fără să știe ea, ținuturile. Iară călcarea pământului de zmeu, de nu mai știți, se pedepsește cu robia pe viață. Scăpă însă, adormindu-l c-o licoare ce merge numai la șercani51 și-i năucește câte o lună, dară fu prinsă apoi de niște sfârnari52, care cum o văzură așa de frumoasă, o vândură peste șapte mări și șapte munți, la cetatea unui spân netrebnic și ușor smintit, ce se credea Împăratul Cerșetorilor, și care le dădu prăpădiților aceștia jumătate de avere și mai puțin că nu, doar, doar s-o aibă pe fată, s-o ia de nevastă. Dară ieși ea și de aici, chiar înainte de noaptea nunții ce-i fusese hărăzită, căci învățase o zicătoare magică de la un urs bătrân ce-l întâlnise în calea ei, care știa vorbe omenești. Și spunând ea cuvintele descântate, iată, de trei ori se dădu peste cap și se prefăcu în pasăre, zburând până în herghelia spânului și furând de la dânsul un cal fără de splină, care o purtă zile și nopți neîntrerupte tot mai departe. Întâlni mai apoi un pustnic ce avea peste patru sute de leaturi, o barbă împletită de șapte ori, ca să nu se-mpiedice de dânsa, și ținea în mână o carte din care citea tot timpul, căci cum dădea o pagină, alta nouă îi și apărea în coadă. 51

zmei, balauri

(înv.) negustori de mărunțișuri (dar și cu sensul de oameni răi)

Andrei Ruse

Și uite-așa scrierea nu se termina niciodată și abia de mai putea căra opul în brațe de cât de greu ajunsese, neputând să se abțină să vadă ce se-ntâmplă înăuntrul ei și tot mărindu-l. Află de la acesta dară, care fu – de n-o mai fi încă și azi – cel mai înțelept om dintre toți ce trăiră vreodată, căci el cu cartea în mână fu născut, despre tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte. Ochii ei se umplură de lacrimi de bucurie și își făcu socotelile să ajungă aici numaidecât, să-și crească odrasla în ținutul nostru. Iară după multe și multe alte isprăvi, groaznice le-aș numi, de nu s-ar fi terminat cu bine, și pe care nu cutez să le mai povestesc acum, căci ceasurile sunt înaintate, ei bine, ajunse dânsa, în a noua lună cu copilul ei, pe hotarul dintre Lumea de Miezdezi și Împărăția de Răsărit. Și cum păși ea întocmai pe linia hatului, deodată simți că o ia un leșin puternic, căzu la pământ și, de niciunde, niște dureri nemaiîntâlnite o învăluiră, de crezu sărmana că totul avea să se sfârșească acolo. Însă răul ce-o cuprinse nu fu decât pruncul ce dori să-i iasă din pântec, după atâta așteptare. Crăiasa zămisli, chiar pe hotarul lumii noastre, o frumusețe de fată, ce îi semăna la chip și la privire cum alta nici c-ar fi putut. Și mare, mare ne fu mirarea când dânsa intră cu copila de nicio zi împlinită pe tărâmul nostru, spunându-ne, iată, toată aventura sa și toate primejdiile prin care trecuse și din care eu vă zisei acu numa’ ce era mai de preț. Și-ascultarăm noi cuvintele ei, și-ncercarăm s-o alinăm, dară tot nu ne venea a crede. Căci oameni care să izbăvească să treacă prin cele mai crunte încercări pentru-a ajunge pe meleagul nostru, nu mulți ce-i drept, mai întâlnirăm. Pe

Cartea blestemeloR

când un copil însă, ei, asta nu. Căci, vedeți domniile voastre, cum timpul în împărăția noastră stă și nu curge, un prunc nu poate să ia viață. El n-ar avea cum să crească în pântecul mumei sale, căci trupul ei, veșnic fiind, e și neroditor. – Păi dacă timpul nu trece, permiteți-mi să vă întrerup, spuse cu politețe falsă bibliotecarul, apa curge? Pomii înfloresc? Vine vreodată primăvara și toamna? – Primăvara vine ea, domnul meu, și stă mult, zâmbi oaspetele. Și vara la fel, ani de zile. Și toamna vine și apoi o iarnă ca de vis, blândă, cu fulgi mari, fără geruri și fără de crivăț năprasnice, se așază peste meleagurile noastre și ne împodobește sufletele cu strălucirea dânsei. Căci Piatra Nemuririi, ce stă ascunsă și astăzi în Râul Plângerii și veghează peste lumea noastră, este dată de Zâna Oamenilor, ori nu de Stăpânul Lumii. Iară Timpul, bătrân fus învârtit de Moarte, ce schimbă mereu împărățiile și ordinile, ce înnoiește mereu viața cu alte ursite, care și ele ajung apoi să bătrânească, ce face ca totul să fie pe de o parte pieritor, dară pe de alta c-un rost, ei bine, El se oprește, prin vraja locului nostru, numai pentru cei ce pot rosti cuvinte. În gând sau pe gură. Numai pentru cei care sunt, iată, prin firea lor, oameni. Căci Cuvântul este începutul nostru și darul cu care Zâna ne-a înzestrat. O liniște lungă se lăsă peste Camera de Taină. Cu toții stăteau pe gânduri, privind spre bătrân și cântărindu-i vorbele cu migală. Pentru prima oară, acesta oftă: – Tare greu mai mi-e să vă istorisesc domniilor voastre, ce trăiți într-o lume a căpătâiurilor și a deznodămintelor, unde tot ce se vede se măsoară și se compară, cum arată dară un

Andrei Ruse

altfel de tărâm, cu alte legi nescrise și alte rânduieli ce poate nici noi nu le cunoscurăm încă pe de-a-ntregul. – Dar atunci pruncuța, ea om fiind, moșnege, întrebă deodată împăratul, cum putea să crească? N-ar fi trebuit ea să rămână copil de o zi pentru totdeauna? – Ce nenorocire așadar pe crăiasa dumitale din povești, îl completă și Fastal necredinciosul, să aibă de odrăslit pe veșnicie un sugar de numai o zi, care să orăcăie într-una și numai atâta să știe vreodată a face! Să nu-și poată vedea plodul jucându-se, învățând și minunându-se de lume. – Și io miros un necaz pare-mi-se mai mare! se băgă în seamă și Necioplitul, zeflemitor. Căci, dacă e să ne luăm după legile acestui ținut, apăi odată intrat copilul aici, acesta nu s-ar mai fi putut întoarce în lumea noastră, să crească unde timpul curge. Înapoi venind, ar fi îmbătrânit puiul de om în următoarea zi cât în zece ani, nu-i așa? Nu astfel ne-ai zis c-au pățit oștenii noștri? Și, vă dați voi seama, în zece zile să zicem, vorba vine, cât nici n-ar fi putut să învețe să spună ceva nefericita, că mintea tot ca unui plod i-ar fi rămas, fără să priceapă ce-i cu ea sau măcar să poată merge în două picioare, ar fi avut trupul unei muribunde de-un veac. Ia de aici gogomănie! – Atuncia dară, continuă oaspetele, fără să ia în seamă bășcălia Necioplitului și nici ironiile lui Fastal, ne dădurăm noi seama cum copila de fapt începu să crească. Într-o zi cât într-una și-n două cât în două. – Păi cum așa? râse Gorun. Se schimbă deci regulile după bunul tău plac, bătrâne? Nu mai are noimă nimic! – Ah, știu! se trezi Ghenadie, care își tot răsucise în cap ideile pe toate părțile, să înțeleagă ce pentru ceilalți era

Cartea blestemeloR

de-nțeles. Știu, căci tocmai ne-a spus. Dar n-a ascultat nimeni cu adevărat. – Ce a rostit auzirăm cu toții, cuvânt cu cuvânt, interveni craiul. Iar pildele moșneagului nostru deja nu se mai leagă. – Măria ta, stai! Numai un pic, să o luăm de la cap la coadă. Nu a spus cu gurița dumnealui, cuvințel cu cuvințel, că vraja ce ține timpul în loc în împărăția lor este numai pentru cei ce pot rosti cuvinte? – Așa... – Păi și prunc fiind? Cum să nu crească așa cum i-a fost dat, dacă nu putea vorbi încă? – Întocmai, sfătuitorule, îl lăudă strainicul, care începu să râdă nițel, înviorându-se la faptul că cineva începuse să priceapă câte ceva. Întocmai! Căci Om ești și te poți numi în lume odată ce deprinzi harul Cuvântului. Atuncia dară începi să nu mai fi lighioană ori târâtură ce face umbră pământului, nici floare ori pom, nici iepure ori vită, nici piatră ori apă. Cuvântul fu dat numai Omului, ca el să poată numi lucrurile și să poată vorbi cu ceilalți despre ele, să poată spune ce-l macină și ce nu, după ce tânjește sau jelește, nu să orbecăie ori să mârâie ca un animal. Și chiar de multe făpturi, cum sunt cele din Miezdezi, ne-au învățat limba, asta a fost pentru că noi le-am dat-o, dară Cuvântul nu este în firea lor. – Întortocheate și nefirești mai sunt socotelile voastre, zise împăratul amar. – Numai un pic de răbdare mai cer, c-acuș ajung la capătul poveștii și cred că multe s-or limpezi. Căci și noi ne puserăm aceleași întrebări ca și domniile voastre și numaidecât ne dădurăm seama că o altă nenorocire stătea să se abată

Andrei Ruse

peste domnița ajunsă pe meleagurile noastre. Căci într-adevăr, pruncul creștea. Însă odată ce copila ei ar fi rostit primul cuvânt și ar fi numit un lucru, un om sau o stare, ar fi fost, nu ca noi ceilalți, binecuvântată, ci blestemată să nu mai crească de-a pururea. – Și ce făcurăți? întrebă Ghenadie, cu chipu-i plin de mirare. – Ei bine, ne sfătuirăm și noi cum vă sfătuiți și domniile voastre aicia și mai bănuirăm ceva. La fel cum copila putea crește până să spună primul cuvânt, ea se și putea întoarce în lumea timpului ce trece și nu se mai oprește trecând, fără vreodată să fie nevoită să îmbătrânească într-o zi cât în zece leaturi. Căci orânduielile noastre misterioase ei nu i se puteau întrebuința. Și ea, am știut noi atuncia, trebuia să se întoarcă unde fu zămislită, să poată crește deci, să devină un om în toată firea. Boierii, împăratul, cât și Fastal deveniră mai atenți. Căci povestea li se părea deja atât de înnodată, că parcă nicio minciună nu putea avea atâtea picioare și încă pe-atât de lungi. – O numirăm pe prima mamă a meleagului nostru împărăteasă, continuă strainicul. Căci numai printr-o minune sfântă ajunse dânsa la noi, ca după aceea, pe buza hotarelor, să mai săvârșească una, ce pe oblastiile noastre nu se poate înfăptui, anume să aducă la viață un plod. Iară fiica ei, simțindu-le parcă pe toate dinainte să vadă pentru prima oară lumina, alese să iasă din pântec pe linia hatului. Numai câțiva pași de-ar mai făcut maică-sa și ar fi rămas cu burta mare aievea, neputând vreodată să-și mai nască odorul.

Cartea blestemeloR

Douăsprezece zile am putut-o lăsa noi pe crăiasă să-și crească copilul. Cu atâta dragoste și cu atâtea lacrimi curgându-i șiroaie cum nu s-a mai văzut, căci dânsa știa că trebuie să se despartă grabnic de fiică. Douăsprezece zile nu s-a dezlipit de micuță, aproape că nici n-a dormit și cred și-acum că în clipele în care mai ațipi sărmana, cele două visară împreună. După ce alesul îi fu omorât, și după toate jitiile53 groaznice prin care trecu, iată, când în sfârșit găsi și ea o fărâmă de liniște și un strop de fericire prin acest prunc, fu urgisită să-l poată ție în brațe numai douăsprezece zile. Apoi dară, am ales noi pe un brav oștean, ce trecuse el prin primejdii dintre cele mai crâncene, pe timpul Resboiul celor Șaptezeci și Șapte ani și, cunoscând el bine toate pericolele ce-l puteau paște și încă în vlagă fiind, l-am trimis cu copilul înapoi în lumea timpului curgător, purtând asupra lui cornul fermecat. Îi ziserăm să pună pruncuța într-un coșuleț de nuieluțe pe care i-l dădurăm, aproape de una dintre porțile răzoarelor dumneavoastră, tot cea de Miazăzi, ce dă spre câmpiile Axirisului, de s-or mai numi așa și astăzi. Știam noi de la crăiasă de zidul cel mare ridicat și că luptașul nostru cu greu va putea pătrunde. Și chiar de-ar fi izbutit, tare ne era să nu fie prins de străji trecând hotarele înapoi. Dară mai mult ca sigur ne-am gândit că Zâna se va îndura și-i va trimite-n cale, din Mila ei, pe cineva s-o ocrotească. Așa cum se și întâmplă. – Sunteți bine, Măria ta? îl întrebă deodată Ghenadie pe împărat, văzându-l că începuse tot să se înroșească și să se-nnădușe, cu fruntea plină de sudoare. 53

(înv., reg.) întâmplări, povești adevărate trăite de cineva

Andrei Ruse

– Continuă povestea, porunci craiul, care păru că-și revine o clipă, însă înăuntrul său începu să freamăte și sufletul să i se chinuiască, căci bănuia deja sfârșitul pildei și mai cunoștea acum și că-i adevărată. Strainicul scurse din ulcior în cupă și ultimul strop de apă, pe care-l bău cu nesaț. Își drese iar glasul și reluă: – Ostașul făcu întocmai cum îl sfătuirăm. În coșărcuță lăsarăm și un răvaș lung în care povestirăm toată istoria domniței noastre, ca fiica ei s-o afle, când i-o veni timpul. Și alături, un soi de hartă a Lumii de Miezdezi, atât cât o știam, pentru ca atuncia când copila va crește și va afla de unde vine de fapt, să și știe pe unde s-o apuce, ca să se întoarcă în Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, acolo unde-i e locul și unde maică-sa o tot așteaptă. Crăiasa noastră, de douăzeci de ani, așteptându-și copilul-prințesă de același leat. Iată miracolul pe care îl gândirăm. Săgarul54 nostru se întoarse din marea sa aventură cu mare noroc, trecând la rându-i prin fel și fel de primejdii pe care acuma iar nu mă lasă timpul să le înșiruiesc. Și el ne vorbi despre făptuiala sa și despre o babă la care lăsă copila, o muiere care-și avea coliba chiar aproape de ziduri și aflase dânsa de unele spărturile și cum să se ascundă de străji, ca să iasă să culeagă mânătărci55 uriașe, de la marginea pădurii de unde începe Lumea de Miezdezi. Iar ei îi zise tot adevărul. Nu știu dacă îl crezu sau nu, dară bătrâna îi jură pe sfânta Zână că, orice ar fi, într-o zi și nu departe, când fi-va destul de mare să priceapă, îi va spune mai departe fetei istoria ce-o poartă. 54

(înv.) luptător, războinic

ciuperci comestibile cu pălăria cărnoasă, brune-gălbui, foarte bombate

Cartea blestemeloR

Și-uite-așa, așteptarăm noi două zile, cât ar fi trecut în lumea aista ca micuța fecioară să ajungă la douăzeci de ani, și niciun semn nu veni. Veghearăm la hotare cu rândul, chiar și cu crăiasa alături de noi, nerăbdătoare, dară trecu astfel și a treia zi și aproape și-a patra, când ne pierdusem orice speranță. Și ne trezirăm, iată, în loc de fată, cu câțiva dintre oștenii dumitale, sosind neștiind nici ei unde, căutând un vraci care să vindece un făt frumos, ce nu deschidea ochii. Mi-au zis ei povestea prințului domniilor voastre și a împărătesei care se stinse la nașterea lui și atuncia eu am înțeles tot ce era de priceput și cât de tare s-au înnodat firele sorților. De îndată i-am poftit pe ostași afară din ținuturile noastre, căci nu trecu niciun ceas de când poposiră, și de-ar fi stat o zi întreagă, în lumea voastră ar fi trecut zece ani și fătul ar fi fost mort demult. Mi-am prins de astă dată eu la brâu cornul trecut prin Râul Plângerii și descântat în Apă Vie, din fântâna de la poalele Munților ce se bat cap în cap, și cu care pot purta după mine vraja Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. Și am mers, iată, cu dânșii înapoi în grabă până în astă noapte, să vă spun la toți povestea crăiesei noastre, Maria pe numele ei, ce născu pe hotarele dintre lumi o fecioară, cea care fu adusă înapoi pe tărâmul oamenilor pentru a putea crește și care deveni, ei bine, chiar împărăteasa Ileana, Măria ta, soția prea bună și prea cinstită care se stinse nevinovată la nașterea celui de-al doilea prinț. – De necrezut... se minună Ghenadie. Ceilalți tăcură în continuare, parcă și fără să mai clipească ori să respire.

Andrei Ruse

– Bătrâna ce-i purta de grijă pruncului, continuă strainicul, mai mult ca sigur se duse pe Tărâmul Celălalt, înainte să apuce să-i spuie povestea copilei. Știu de la bravii dumneavoastră oșteni că împărăteasa Ileana fu crescută de-o băbătie care nu era maică-sa, până la șapte ani, chiar spre marginea câmpiilor Axirisului... Iară coșul și răvașul și harta, cine știe ce s-o fi ales de ele, poate că muierea ceea le-o fi ascuns atât de bine că nimeni nu le mai găsi. Fătul dumitale cel adormit, Măria ta, este deci și nepotul împărătesei noastre. Și el, de la mumă-sa și de la bună-sa, are sânge ce-i curge din Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte. Prințul, iată, nu poartă niciun blestem, ci a ieșit din pântecul unei femei ce s-a născut pe hotarele unei alte lumi, cu timp necurgător. Iară eu, pe drum, pe când goneam încoace cu oștenii voștri prin Lumea de Miezdezi, rugându-mă la Zână, primit-am semnul așteptat. O bufniță vorbitoare îmi zise că de îi voi da să bea Apă Vie fătului din advarul ce-l port și apoi de mă voi desprinde de el și i-l voi lăsa lipit de trup câteva clipe, se va trezi, va deschide ochii și va trăi de-atunci ca un om sănătos. Iară aceasta va fi ultima mea faptă ce-o voi săvârși pe pământ. Și puterea cornul se va sfârși odată cu mine, iară nimenea nu se va mai putea întoarce aici din lumea mea vreodată. Lucrurile însă nu degeaba fură așa tare răstălmăcite. Căci o mare profeție îi stă scrisă prințului cu două feluri de sânge curgându-i. Ales, pare-se, de însăși Zâna noastră, să preschimbe lumea așa cum o știm și cu multe pericole de-nfruntat, cât n-a trăit unul într-o viață.

Cartea blestemeloR

Așa-mi spuse bufnița și vă zic și eu întocmai: că la aproape douăzeci de ani ce vor trece din astă noapte, feciorul va simți un foc în inimă ce niciun om nu-l poate învinge și va începe dânsul să simtă și să bănuiască că locul său nu este aicia. Atuncia el, care va fi ăl mai iscusit și mai curajos dintre oameni, va trebui să meargă unde-i e locul, către Tinerețe fără Bătrânețe. Și dumneata, Măria ta, ca să învie și să-și primească ursita, trebuie să juri astăzi în fața lui că-l vei lăsa să-și urmeze calea.