Spiritualitatea bisericii crestin ortodoxe rasaritene in comparatie cu spiritualitatea bisericii cre by Antoniu Pastin

SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE ÎN COMPARAŢIE CU SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE

Îndrumător: Pr.Prof.Univ.Dr. Dumitru Radu

Dr.în teologie, în cercetare: Antoniu-Cătălin Păştin

SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE

Spiritualitatea creştină este maximul în materie de nobleţe a spiritualităţii umane. Ea este standardul şi idealul oricărei deveniri spirituale omeneşti, reprezentând însuşi scopul împlinit al mântuirii. Ea este garanţia că omul a ajuns din nou în unire cu Dumezeu Care l-a creat, şi că este cu adevărat capabil să-L însoţească pe Acesta în viaţa veşnică în calitate de copil al Său. „

Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în raport cu

Dumnezeu, Care este o treime de persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină valori depline. „

Din păcate, noi cei de astăzi, locuitori ai pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur, spiritualitatea ortodoxă. Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare, pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva. Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la

mijloc nişte cauze, între

acestea, detaşându-se în primul rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea însăşi datorată unor anumite cauze. În Răsăritul creştin, conţinutul noţiunii de spiritualitate, a fost redat prin expresii ca: „

„

viaţă în Hristos

”

„

viaţă în Duhul Sfânt ” ,

„

viaţă duhovnicească ” ,

viaţă în Duhul Sfânt prin Iisus Hristos la (cu ) Tatăl . 2 Ţinta

finalitatea

vieţii

omului

pământ

este

mântuirea

şi

îndumnezeirea lui, deci creşterea în Hristos. 1

Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe treptele slujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 2 Thomas, Spidlik S.J., La spiritualité de l′ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 29-51.

Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune pământească, ci şi una eshatologică. ,,Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu Dumnezeu, sau, departe de El, ca osândă veşnică " .

Astfel, viaţa creştinului pe pământ nu este numai ca o simplă existenţă biologică, ci ea este şi trebuie să fie o trăire spirituală specifică persoanei umane, cu o finalitate legată de calitatea omului de fiinţă spirituală personală, în trup, înzestrată cu raţiune, simţire şi voinţă liberă, purtătoare şi creatoare de valori materiale şi spirituale. ,,

Spiritualitatea ortodoxă nu face abstracţie de întreaga fiinţă a creştinului

şi nici de ceea ce implică viaţa omului: sănătatea şi condiţiile materiale necesare şi chiar bunăstarea materială, ca suport al susţinerii şi desfăşurării ei rodnice, pentru fiecare ins în parte şi pentru colectivitatea şi societatea cărora acesta aparţine " . 4 Viaţa creştinului ortodox are sens şi valoare numai în măsura în care ea este şi o preocupare importantă pentru propria lui mântuire şi o dobândire reală a acesteia prin comuniunea deplină în iubire cu Mântuitorul Hristos, în calitate de mădular al Trupului Său – Biserica, prin credinţă şi fapte bune, ajutat de harul dumnezeiesc. ,,

De aceea, mântuirea înţeleasă ca eliberare din robia păcatului şi a morţii

şi ca împreună-vieţuire cu Hristos şi în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, este problema cea mai importantă şi vitală care confruntă creştinismul tuturor timpurilor " .

Ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul coronament al creaţiei, glasul şi sinteza acestuia, este deschis lui Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul său, cât şi semenilor săi, oamenii, înaintând în acelaşi timp pe drumul cunoaşterii propriului său, eu, şi destin comunitar-sobornicesc.

Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30 Ibidem, p. 30-31. 5 Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia” an XL (1988), nr.2, p. 28. 4

Spiritualitatea şi slujirea sunt expresiile concrete ale acestei deschideri ontologice a creştinului spre Dumnezeu, spre semeni şi spre societatea semenilor săi.

Karl Rahner spune că spiritualitatea poate fi definită ca: „ viaţă de credinţă, nadejde si iubire, viaţă din Duhul Sfânt, viaţă din Duhul lui Hristos, viaţă din Evanghelie, viaţă din urmarea lui Hristos ” 6 . Fiind, în primul rând, deschidere spre Dumnezeu, spiritualitatea creştină îşi pune pecetea sa pe cultura, literatura şi arta celor care au creat această spiritualitate şi se concretizează în atitudini şi acţiuni de slujire a semenului şi a societăţii acestuia, în duhul slujirii omului de către Hristos, în vederea mântuirii şi desăvârşirii lui. Creştinătatea veacurilor primare se consideră pe sine „un singur neam mare”, iar sfinţenia este văzută mai mult decât o virtute, o strălucire a perfecţiunii divine. Al doilea caracter, fără de care spiritualitatea este de neconceput în Ortodoxie, priveşte aspectul liturgic al spiritualităţii. Adevăratul subiect al vieţii spirituale nu este individul izolat, ci este eu-ul său liturgic. În esenţa ei, spiritualitatea este doxologică. De asemenea, ea se defineşte printr-o participare la lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu în lume, prin sfintele slujbe, lucrarea care uneşte lumea văzută şi cea nevăzută, aducând real pe Dumnezeu oamenilor şi menţinând real pe oameni în harul Sfântului Duh, în Dumnezeu. În perspectiva unităţii caracterului tradiţional şi a caracterului liturgic, despre care vorbim, spiritualitatea apare ca o lucrare a Sfântului Duh care face din devenirea istorică şi cosmică un eveniment al întrupării, o mişcare imensă a instaurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Despre Mângâietorul, le-a spus Hristos ucenicilor săi nu numai că „rămâne la voi şi va fi în voi”, ci şi că „rămâne cu voi în veac”. (In. 14,16-17). Caracteristică esenţială a spiritualităţii

ortodoxe este fidelitatea faţă de

tezaurul învăţăturii evanghelice moştenite din epoca creştinismului primar. Ea a rămas fidelă tuturor învăţăturilor revelate cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ea îşi trage adevărurile, preceptele morale din Revelaţia Divină. Elementele de bază ale Spiritualităţii Creştine Ortodoxe îl formează elementul divin, cel secundar fiind elementul uman. Revelaţia divină deschide 6

Karl,.Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.

porţile sufletului omului, făcând să se înţeleagă că izvorul nesecat al său îl constituie Hristos.

Izvorul

principal

normelor

morale

este

Revelaţia

Divină,

iar

spiritualitatea ortodoxă rămâne fidelă acestui tezaur revelat. În Ortodoxie, temelia spiritualităţii este Revelaţia. O altă caracteristică este histocentrismul ei. In centrul vieţii morale a creştinului se află Hristos Mântuitorul. Mântuitorul întrupează în mod desăvârşit idealul moral creştin, care trebuie urmat

în duhul iubirii şi al libertăţii. Hristos- Fiul cel Întrupat- este idealul

moral creştin, pe care fiecare trebuie să-l atingă. Spiritualitatea Ortodoxă pune accent deosebit pe comunicarea omului cu Hristos începând

prin Botez,adică omul intră în relaţie cu Hristos, iar prin

Hristos cu persoanele Sfintei Treimi, astfel devine hristofor. Procesul de asimilare a lui Hristos în noi stă la baza învăţăturii morale ortodoxe. Prin Taina Botezului Hristos intră în adâncurile tainice ale omului, aşteptând să crească în el. Creştinul nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, se face una cu Hristos, în sensul că între ei există o comuniune stânsă. ,,

Spiritualitatea Ortodoxă accentuează importanţa acestei comuniuni cu

Hristos şi cere sporirea ei, care se realizează prin Taine şi vieţuire morală în duhul lui Hristos. El dă credinciosului puterea de a răzbate în viaţă, depăşind nevoile şi greutăţile. Iubirea dă credinciosului libertatea morală în Hristos. Cel ce iubeşte pe Hristos nu simte sarcina şi greutatea poruncilor. De aceea morala ortodoxă găseşte în duhul veşnic viu al lui Hristos, al iubirii nemuritoare, rezolvarea justă a problemelor morale ale vieţii creştine " . 7 O altă

caracteristică a moralei ortodoxe este înduhovnicirea,

adică

creşterea liberă a credinciosului în Duhul lui Hristos şi în Duhul Bisericii. Spiritualitatea Ortodoxă se ocupă de creşterea omului în asemănarea cu Hristos. Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie, Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa omului, pătrunzând şi umblând în întreaga lui existenţă; prin intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă; prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează tot ce este nou pe pământ.

Pr. Prof.Nicolae, (Ieronim).,Mladin, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.292.

Înduhovnicirea reprezintă purificarea continuă de patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii- mama noastră duhovnicească, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos cu multe mădulare pentru comuniunea cu Dumnezeu şi în ea se realizează această comuniune. Punctul iniţial al înduhovnicirii este Taina Botezului. Accentul se pune pe înoirea spiritului, care rodeşte în fapte. O altă caracteristică: sobornicitatea, sau încadrarea credinciosului în comunitatea Bisericii, adică conceperea credinciosului şi judecarea lui ca mădular al Bisericii lui Hristos. Pentru Biserica ortodoxă creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, care stau în legătură unele cu altele. ,,

Spiritualitatea ortodoxă priveşte pe fiecare ins ca mădular şi-l judecă în

relaţia sa cu comunitatea sobornicească.Omul este mădular al unei comunităţi, iar creştinul este mădular şi al Bisericii lui Hristos. Toate actele omului au o pecete comunitară, în sensul că fiecare om este avizat la ajutorul semenilor săi, fiecare se simte avizat la ajutorarea

comunităţii. Biserica este pentru noi, ortodocşii,

mama noastră duhovnicească. Idealul moral în Ortodoxie este ca fiecare creştin să ajungă la sfinţenie, străduindu-se să devină o personalitate morală în care să se întrupeze în chip desăvârşit, într-o unitate deplină, valoarea religioasă creştină şi valoarea morală creştină " . 8 ,,

Dacă persoana fiecărui creştin poartă în sine chipul lui Dumnezeu,

personalitatea morală este numai persoana care, prin viaţa şi faptele sale, tinde să aducă la desăvârşire chipul lui Dumnezeu din ea ,,realizându-se pe sine printr-o viaţă de virtuţi ”

Sfântul Serafim de la Sarov (+ 1833 ) evidenţiază finalitatea ultimă a vieţii creştine, anume dobândirea Duhului Sfânt, prin care, de fapt, se realizează comuniunea deplină a omului cu Sfânta Treime şi a oamenilor întreolaltă. Rezumând înţelesul spiritualităţii creştine Răsăritene, Teofan Zăvorâtul (+ 1894) scrie: „ Esenţa vieţii în Hristos, a vieţii spiritule, constă în transformarea sufletului

şi

trupului

şi

introducerea

înduhovnicirea sufletului şi a trupului. ”

lor

în

sfera

Duhului,

adică

în

Tomas Hopko (preot ortodox american), spune:

„

Termenul spiritualitate nu

desemnează un fel de lucru în sine, care ar putea fi izolat de întregul doctrinei şi 8

Idem, Personalitatea morală creştină, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.75. Idem, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.292. 10 Prof. Ioan Zăgrean, Personalitatea morală după învăţătura creştină ortodoxă, în ,,Mitropolia Ardealului ,,,, II (1957), nr.3-4, p.239. 99

practicii Bisericii şi evaluat ca o contribuţie aparte. Şi nici nu poate fi socotită spiritualitatea ca un scop în sine, având un interes în sine, din care s-ar putea face un fel de idol, care ar fi slujit şi adorat în locul lui Dumnezeu Cel viu.

Spiritualitatea, dacă are cu adevărat un sens, este adorare şi slujire a Dumnezeului Celui viu sub toate formele, în cel mai mic detaliu al vieţii . ” 1 1 ,,

Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie, Dumnezeu însuşi

păşeşte ca subiect în faţa omului, pătrunzând şi umblând întreaga lui existenţă; prin intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă; prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează tot ce este nou pe pământ" 1 2 . Biserica ortodoxă a venerat nu pe savanţi , ci pe trăitori: „ Nimic nu e mai sărac, scrie Diadoh al Foticeii, decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. Călugării se retrăgeau în pustie, pentru ca să se întoarcă în pustiul acestei lumi cu energia acumulată acolo, căci creştinismul este „

filozofia faptei ” , după Sf. Ioan Gură de Aur, adică înţelepciunea dumnezeiască,

izvor de-a pururi nesecat de fapte bune. În percepţia Bisericii Ortodoxe, creştinismul însuşi este o mişcare de spiritualizare a umanului nu numai ca individ, ci şi ca popor, iar această mişcare are şi o dimensiune cosmică, adică priveşte şi raportul omului cu natura înconjuratoare

( de exemplu la

Sfântul

Grigorie de Nazianz, Cuv. XI, 6 si Cuv. XLI, 1 ). 1 2 In cadrul Bisericii, spiritualitatea nu se reduce doar la slujbe religioase, la scrieri ascetice sau la expresii estetice de artă liturgică ci spiritualitatea este activitatea cotidiană a vieţii trăite în comuniune cu Dumnezeu. Spiritualtatea ortodoxă desemnează viaţa omului întreagă, inspirată şi îndrumată de Duhul lui Dumnzeu. ,,

Spiritualitatea, aşadar, nu poate însemna o evaziune în afara istoriei, fiind

vorba despre un dinamism care animă istoria şi o conduce spre zările veşnice. Nu de puţine ori în istoria teologiei, noţiunea de spiritualitate a fost legată de ideea de taină sau mister, iar aria ei redusă la o legătură intimă dintre Dumnezeu şi om, prin care era vizată o comuniune de natură mistică. Acesta oamenii vor şi trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat " . Această ultimă unire era privită drept o taină

înseamnă că toţi

a înţelepciunii divine, un

plan al destinului veşnic al omului, fără nici o implicaţie în viaţa socială. 1111

Thomas, Spidlik, Scrieri despre viaţa spirituală, Moscova, 1903 ( în ruseşte ) , p. 247. Thomas, Hopko, ′Le sens de la spiritualité, in rev. „SOP”, Paris, nr. 16, 1977. 1213 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. VII, în Filocalia, Sibiu, 1946, vol. I, p. 341. 12

Cu alte cuvinte, spiritualitatea era considerată numai ca viaţă religioasă trăită personal sau ca o religiozitate experimentată la un neobişnuit de înalt grad de tensiune sufletească. Spiritualitatea

ajuns,

asemenea,

să

fie

desfăcută

în

două

compartimente distincte, în mistică şi teologie, în experienţa personală a Tainelor divine şi dogma mărturisită de Biserică. Creştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii într-un anume context social şi cultural-spiritual, marcat printr-un mare număr de noutăţi în toate domeniile

activităţii

umane,

ceea

constituie

apel

puternic

pentru

recunoaşterea unei norme morale universale. Există în lume o aspiraţie generală spre mai multă dreptate socială între indivizi, între popoare, între naţiunile sărace şi bogate, manifestată prin ideea de dezvoltare umană, integrală şi solidară.

Tocmai o astfel de aspiraţie spre

dreptate, într-o lume care caută unitatea sa, presupune că există ceva comun şi universal între toţi oamenii şi prezent în fiecare, dincolo de orice particularitate. Acesta înseamnă că toţi oamenii vor şi trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat. De aceea, ei nu se pot rupe de comunitatea în care trăiesc şi nici nu pot face abstracţie de semenii lor, cu care trebuie să fie în comuniune şi în slujire soială şi moral-spirituală " . ,,

Existenţa umană însăşi este o proexistenţă, atât în faţa lui, Dumnezeu, cât

şi a semenilor. În aceasta este dată însăşi legătura strânsă dintre spiritualitatea ortodoxă şi slujirea socială " . 1 4 Tot ce e de trebuinţă pentru mântuire - bunul suprem se realizează când e primit de o inimă curăţită prin iubire:

„

Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor

vedea pe Dumnezeu ” (Mt.5,8); Iubirea topeşte zgura pământescului. Trei caracteristici specifice disting teologia ortodoxă de teologia latină Apuseană : 1.

ea este mistică, văzând toate în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în toate,

şi raportând totul la aceasta ca la un principiu viu. 2.

ea este negativă, conştientă de transcedenţa lui Dumnezeu faţă de

orice întelegere şi având grijă să ţină seama de aceasta în toate căile sale. 14

Jean-Marie Aubert, Vivre en Chretien an XX-e siecle, Editions Salvator, Mulhouse, Tome I-er;

„Le soel de la terre”, 1976, p.150.

ea este experienţială sau, existenţială, legată şi confruntată fără

încetare cu realitatea vieţii creştine şi experienţa pe care o au din ea credincioşii şi sfinţii. Ea este o teologie trinitară.

Pentru a ajunge la desăvârşirea în Hristos, deci la mântuirea, sfinţirea sau îndumnezeirea noastră, nu trebuie să disociem relaţia Dumnezeu – om – lume, să nu fugim de viaţa lumii, ci să conlucrăm cu semenul nostru pentru mântuirea tuturor, ajutaţi de harul dumnezeiesc, în Biserică, sau cu alte cuvinte omul credincios, care doreşte să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, la comuniunea deplină cu Dumnezeu, trebuie să obţină, mai întâi, o cunoştinţă cât mai deplină despre Dumnezeu şi despre voia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, pe care apoi să o pună în practică în relaţie cu sine însăşi, cu semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu Cel în Treime. Astfel, există o strânsă relaţie sau interdependenţă între spiritualitate şi viaţa creştină. La starea de desăvârşire nu se poate ajunge fără eforturi ascetice îndelungi şi continui şi care nu se sfârşesc niciodată, care definesc spiritualitatea şi viaţa creştină autentică. ,,

Şi, înaintând pe calea virtuţii, prin curăţire de patimi şi de păcate, omul

ajunge, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi la o trăire a celor duhovniceşti, făcute accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos " .

Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească, persoana umană dobândeşte o cunoştinţă mai completă şi întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui privind viaţa şi mântuirea sa. ,,

Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură

speculaţie, cât una de purificare şi de deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi credinţă".

Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o cunoaştere în iubire. Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în cunoaştere. Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se stabileşte un raport de iubire, însă o iubire cu o infinitate, cu perspectiva unei continue unităţi, care ne menţine pe noi împreună cu El ca persoană. ,,

În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu este un dar şi un har,

o cunoaştere prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte 15 16

Pr. Prof. Dr. Dumitru, Radu, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări misionare”, Ed. IBM, Buc. 1986, p.55. Pr. Prof. Dr. Ioan, Ică, Curs de Teologie Dogmatică şi simbolică, partea I, mss dact., p. 49.

prin credinţă, smerenie şi „metanoia” 14,6; Mt.25,21; Efes.4,25), omul

Prin virtuţi care izvorăsc din iubire (Ioan

credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L

cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă, dar şi semenilor săi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor, înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului credincios. Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se află la baza relaţiei personale cu Dumnezeu, se află virtutea, şi implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi creştinii din toate timpurile şi locurile. Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, este mai mult un produs al gândirii teoretice, în cea apofatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor sporite eforturi spirituale. Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin răscumpărarea adusă de Fiul Său întrupat, Mântuitorul Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de aceste roade. În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin cunoaştere adevărată, aşa cum a accentuat Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai esti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal.4,6-9).

Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul.

Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos este deci virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane în Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se actualizează deplin la Înviere şi Înălţare. Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” după har, nu după fiinţă. Sf. Maxim accentuează că firea noastră după păcat este făcută în Hristos un mediu de revelare a Lui ca Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască. Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela de a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se îndumnezei prin harul Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea întunecată de păcatul 17

Ibidem, p.54

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în Ortodoxia nr. 2-1988, p. 46.

Ibidem, p. 47.

strămoşesc şi ne-a redat, prin toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu Dumnezeu pe care îl putem cunoaşte, atât cât este necesar pentru mântuirea noastră.

Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune deplină cu El. Persoana umană îndumnezeită apare ca dumnezeu prin har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine autentice. Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism) şi nici o identificare de natură cu El (ca în panteism). Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu identificare, deşi pare un paradox. Rămânem oameni după fire, dar devenim Hristos după puterile prin care trăiesc eu-urile noastre (Gal.3,28), în deplină armonie şi iubire agapică, sentiment care nu cade şi nu piere niciodată (I.Cor.13,13). Dat fiind scopul deosebit de important al vieţii fiecărui creştin în parte şi anume acela al obţinerii desăvârşirii în Hristos, spiritualitatea ortodoxă este o componentă esenţială a vieţii creştine. ,,

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celor ce cred în Hristos,

desăvârşirea nu are hotar, căci este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului dumnezeiesc " .

Spiritualitatea ortodoxă, în înţelesul său creştin, este împlinirea aspiraţiilor fundamentale ale spiritului uman în lumea creată, în care el - omul, se defineşte ca „ spirit întrupat ” sau ca fiinţă care uneşte în sine spiritualul cu materialul. Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi şi să se secularizeze, ci ca să fie partener de dialog al Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi lume, cu rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică, dar şi în cea treimică, ca să transfigureze creaţia în Hristos. În această viziune teologică, lumea nu mai rămâne închisă în ea însăşi, ci deschisă transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în Ortodoxia nr. 2, 1988, p. 46.

Ortodoxia se caractrizează prin faptul că introduce învăţătura de credinţă în slujbele religioase. Slujbele bisericeşti sunt principiile Dogmaticii transpuse în viaţă.

Tot atât de important este şi faptul că experierea adevărurilor dogmatice are loc numai în Biserică. Biserica dă posibilitatea ca să se descopere adâncimea şi frumuseţea adevărurilor revelate prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care Sfinţii Părinţi cunoşteau calea teologiei şi a Bisericii şi spuneau că în slujbele bisericeşti omul se înalţă către cer şi cerul se coboară pe pământ. În timp ce celelalte confesiuni creştine încearcă să adapteze revelaţia divină la puterea de înţelegere a minţii umane, motiv pentru care catolicii şi protestanţii au suprimat sau au adăugat învăţături de credinţă în tezaurul revelat, învăţătura ortodoxă te învaţă că trebuie să adaptezi mintea credinciosului la revelaţia divină. Protestanţii şi catolicii au transformat teologia într-un domeniu de speculaţie abstractă şi filosofică, Biserica Ortodoxă propovăduieşte că învăţătura creştină duce la experienţa şi transformarea minţii şi inimii credinciosului prin puterea Duhului Sfânt. Teologia Dogmatică Ortodoxă, nu este numai speculaţie, ci viaţă, trăire şi experienţă în puterea Duhului Sfânt, care s-a pogorât la Cincizecime şi lucrează în Biserică. „ În sens cultic, dogmatica este cântarea care rezumă teologia creştină cu privire la Taina Întrupării din Fecioară şi a mântuirii omenirii ” 2 1 . În Biserica Ortodoxă, se pune accentul pe conţinutul duhovnicesc al Sfintei Tradiţii, acţiunea spirituală a Tradiţiei. În Biserica Romano-Catolică se pune accentul mai mult pe acţiunea de transmitere. Acest lucru explică motivul pentru care în Biserica Catolică transmiterea Tradiţiei este o chestiune care priveşte numai ierarhia, în timp ce în Biserica Ortodoxă transmitera ei priveşte şi clerul şi poporul. Faţă de afirmaţia papei Pius al IX-lea că: Patriarhilor ” de la 1848 spune că:

„

eu sunt tradiţia ” ,

”

Enciclica

la noi Biserica şi poporul păzesc Tradiţia ” .

Necesitatea Tradiţiei reiese din faptul că întreaga învăţătură descoperită a fost dată întâi pe cale orală, apoi a fost fixată în cele două Testamente. Tradiţia 21

Pr. Prof. Univ. Dumitru Popescu, Curs Teologie Dogmatică, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995.

interpretată în acest sens cuprinde învăţătura primită de la Mântuitorul şi de la Apostoli, care n-a fost consemnată în scris. În teologia protestantă există tendinţa de a opune aspectul statornic al Tradiţiei, celui dinamic, accentuînd pe primul şi minimalizând pe al doilea.

În general, protestanţii au mare rezervă faţă de Tradiţia dinamică. La romano-catolici se minimalizează aspectul statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe caracterul ei dinamic. Tradiţia cu caracter statornic, are caracter revelat iar Tradiţia cu caracter dinamic, are mai mult un caracter uman, dar ea nu este decât o dezvoltare intensivă a Tradiţiei statornice pentru binele Bisericii. Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dunezeu prin viu grai Bisericii. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. ,,

Sfânta Tradiţie este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt, este curentul viu al

vieţii Bisericii. Ea cuprinde aceeaşi Revelaţie ca în Sf. Scriptură, astfel, ceea ce e succint în Scriptură, găsim dezvoltat în Tradiţie . ” 2 2 În Biserica Ortodoxă nu există astăzi criza pe care o întâlnim în creştinismul occidental, o criză a fundamentelor şi ermineuticii. De asemenea, vocaţia sacerdotală este în general ridicată. În privinţa vieţii liturgice, aceasta este mai intensă decât în multe Biserici din Occident. Se păstrează mai mult simţul sacrului şi nu se militează pentru o „ secularizare a Liturghiei ” . Unirea

creştină

Dumnezeu

şi

creşterea

în Dumnezeu,

constituie

spiritualitatea creştină. Dar, acest sens este pervertit acolo unde se tinde la o identificare între om şi Dumnezeu. „

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celor ce cred în Hristos,

desăvârşirea nu are hotar, căci este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului dumnezeiesc. ” Spiritualitatea

creştină

ortodoxă,

înseamnă

viaţa

creştinului cu Hristos şi în Hristos, trăirea lui Hristos în noi

comuniune

şi conştiinţa

prezenţei şi lucrării lui Hristos în noi, trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos Dumnezeu în noi. Cuvântul spiritualitate, înseamnă tot ceea ce se referă la spirit, la fiinţa şi manifestările lui. Spiritualitatea poate defini activitatea spiritului uman ca şi: gândire, cunoaştere, expimare, creaţie, etc. Spiritualitatea poate îngloba orice 22

Pr. Prof. Univ. Dumitru Radu, Curs Teologie Morală, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995. Ibidem, p.47.

manifestare sau experienţă de ordin moral, filosofic, religios, literar, spiritual. Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor, a unei epoci, a unui grup socio-istoric sau a unei persoane.

Privită

din

punct

vedere

teologic,

forma

cea

mai

profundă

şi

fundamentală de spiritualitate este spiritualitatea religioasă, ca legătură între om şi Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între spiritul uman şi realitatea spirituală divină. În înţelesul acesta se vorbeşte de spiritualitate creştină, iudaică, islamică, budistă, etc. Teologia

morală

ortodoxă

creştină

exprimă

însăşi

faţa

concretă

creştinismului, adică prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. In epoca creştină termenul de teologie va intra în circulaţie în secolul al III-lea, aceasta pentru că avea, pe de o parte, o rezonanţă de mitologie păgână, iar pe de altă parte, pentru că entuziasmul teologilor creştini avea relaţie cu demonii păgânilor. In secolul al III-lea avem la Origen ecoul concepţiei vechi potrivit căreia teologii sunt cei ce vorbesc despre Dumnezeu plini de Duhul Sfânt. După Eusebiu de Cezareea, în scolul al IV-lea, nu numai psalmiştii, ci toţi creştinii sunt teologi fiindcă înalţă imne lui Dumnezeu. Prin excelenţă însă, teologii sunt dascălii Bisericii. După cum se vede, teologia se referă doar la Dumnezeu. Cu timpul însă, termenul de teologie a cuprins nu numai invăţătura despre persoanele divine, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ad intra, dar şi opera lor ad extra (lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea şi sfinţirea lumii). „

In înteles obişnuit, teologia are o nuanţă intelectuală, de cunoaştere a

Revelaţiei despre Dumnezeu. In sens clasic, teologia înseamnă trăirea şi aderenţa la Dumnezeu, adică unirea sufletului cu Dumnezeu în procesul tainicei întâlniri cu El. „

Ca sens derivat, a face teologie înseamnă a trăi în Duhul lui Dumnezeu, în

duhul adevărului, iar în acest sens orice creştin poate fi numit teolog ” 2 4 In creştinism, conţinutul noţiunii de spiritualitate exprimă viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită prin Dumnezeu-Omul, adică prin Iisus Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Curs de teologie dogmatică , Univ. Buc. Fac. de Teologie, mass. Dact., 1991, Bucureşti, p. 10.

Teologia

morală

ortodoxă

creştină

exprimă

însăşi

faţa

concretă

creştinismului, adică prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Temelia şi începutul creştinismului este Sfântul Botez.

Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine. Ea descrie modul în care creştinul poate înainta de la o curăţire de o patimă, la curăţirea de alta şi în acelaşi timp, cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuţi şi culminând în iubire, starea care reprezintă curăţirea de toate patimile şi dobândirea tuturor virtuţiilor. Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o viaţă trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu, privind pe om şi mântuirea lui. Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales să transforme şi să transfigureze interior fiinţa umană. Viaţa pământească a creştinului ortodox are ca scop desăvârşirea la care nu poate ajunge decât în Hristos şi cu Hristos, realizând valorile morale într-un dialog al iubirii cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime, mai ales astăzi, în contextul secularizant şi secularizat al vieţii omului. Înaintând spre această culme omul înaintează totodată în unirea cu Hristos şi, odată cu aceasta, în cunoaşterea Lui, prin experienţă, şi îndumnezeirea sa. Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credinciosului în Hristos. Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite de fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în mod diferenţiat şi nuanţat. În plus sunt învăţături care nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure. În înţelegerea lor trebuie înainte de toate credinţa, deschiderea omului pentru Adevărul Dumnezeiesc. Toate valorile pe care acesta le realizează în existenţa sa sunt implicate în relaţia dialogică specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă.

„

Dacă, Morala creştină, expune condiţiile vieţii morale creştine

(legea morală, conştiinta şi libertatea),pecum şi doctrina, în forma analitică, despre păcate şi virtuţi, privite ca nişte stări de sine, nelegate între ele, şi cum desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos, decât prin participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că ţinta spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea

omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos, plină de Dumnezeu.

Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul

desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi si prin dobândirea virtuţilor, proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în unirea cu Hristos şi odată cu acesta, în cunoaşterea Lui prin experienţă, care este totodată şi îndumnezeirea sa. ” 2 5 De aceea, Dumnezeu Cel în Treime este izvorul, temelia, puterea şi modelul vieţii creştine autentice şi al slujirii arătate nouă prin Fiul Său Întrupat, „la plinirea vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos (Mc. 10,45), „ vine să mântuiască pe cel pierdut ” ( Luca 19,10 ). El a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică învăţătura cea adevarată, care a descoperit oamenilor înţelepciuea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu, Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său. Iisus Hristos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa, iar Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au răspândit-o în lume după pogorârea Duhului Sfânt. Precum spune Sfântul Apostol Pavel, această Evanghelie a fost de la început pentru mulţi dintre iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru cei ce au crezut in ea, fie iudei, fie pagâni, ea a fost şi este inţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu spre mântuire (cf.ICor.1,23-24; Rom.1,16), propovăduinduse astfel până astăzi. Evanghelia pătrunde până în adâncimile sufletului, deoarece este izvor de putere harică, copleşind, luminând, transformând şi înoind sufletele creştinilor. Creştinismul ne-a adus o nouă învăţătură despre Dumnezeu, despre om şi despre menirea omului, şi a dat creştinilor norme şi reguli după care să se conducă, deci un îndreptar de viaţă, precum şi puteri harice în vederea ralizării acestei meniri. „

Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în relaţia cu

Dumnezeu, Care este o treime de persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului 25

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. IBM al BOR, Buc., 2002, Introducere, p. 5.

Său, în raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină valori depline. „

De aceea fiecare creştin are conştiinţa că aceste valori îi aparţin ca atare, numai în măsura în care este vrednic de a le primi şi a se bucura de ele şi se află pe punctul de a le împărtăşi şi semenilor săi. ,,

Bucuria creştinului pe drumul desăvârşirii stă în capacitatea de a împărtăşi

aceste valori, ca daruri ale lui Dumnezeu şi astfel să le înmulţească spre progresul spiritual şi material al semenilor săi " , 2 7 în contextul întregii sale responsabilităţi, pe care o are în raport cu sine însuşi, cu lumea şi cu Dumnezeu. Astfel, valorile specifice omului, ca persoană, în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, sunt raportate la valoarea religioasă şi morală absolută – Dumnezeu Cel întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi implică valoarea vieţii umane, de care depinde în cea mai mare măsură realizarea lor. În lumina spiritualităţii ortodoxe, morala creştină nu mai apare ca o simplă implinire a unor datorii impuse de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta nu-l duc nicăieri, ci îi asigură doar mântuirea ca răsplată exterioară în viaţa viitoare. Creştinul creşte în Dumnezeu încă în cursul vieţii acesteia, căci împlinirea acestor porunci efectuează o transformare treptată în fiinţa lui, sau o umplere a lui tot mai mult de prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu. Creştinismul na adus lumii numai o nouă religie, ci şi o nouă morală. „

Teologia Spirituală este acea parte a Teologiei care, bazându-se pe

principiile Revelaţiei divine şi pe experienţa sfinţilor, studiază organismul vieţii spirituale, explică legile şi dezvoltarea progresului său şi descrie procesul pe care îl urmează sufletele de la începutul vieţii creştine până pe culmile perfecţiunii. ” 2 8 Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, toţi Părinţii Răsăriteni spun că desăvârşirea nu are hotar. Astfel, desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o ţintă, ci şi un progres nesfârşit. 26

25 Teoctist, patriarhul BOR, Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe treptele slujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 27 Ibidem, p.123-124. 28 Pr. Iosif Enăşoae, Teologie spirituală, Teme fundamentale,Introducere, Ed. Sapienţia, Iaşi 2008., p.17,

Totuşi, pe acest drum se disting două mari etape: 1.

a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi, de purificare de patimi şi

de dobândire a virtuţilor. 2.

viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea

omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu.

În Răsărit se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul de îndumnezeire sau de participare la dumnezeire. Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe ar fi sau de participare la viaţa dumnezeiască:

trăirea stării de îndumnezeire

Mintea noastră iese afară din sine şi

aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte , , , spune Sfântul Grigorie Palama. 2 9 Dacă ţinta spiritualităţii creştine este viaţă tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcuşul care duce spre acest pisc. La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungatele eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre încoronarea cu acel moment final al nevoinţelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, pare a fi un lucru fară scop. Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de străduinţe până la dobândirea ei.

Apostolul Pavel compară aceste

străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte. In Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel defineşte pe creştin ca fiind un om duhovnicesc, spiritual, pătruns de Duhul lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2 ,13 ş. u. ; 9, 11 ; 14 , 1 ), asumat de Dumnezeu şi participant la filiaţia lui Iisus. Experienţa duhovnicească se bazează pe credinţă. Din cele spuse se pot desprinde următoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe: 1.

Starea culminantă a vieţii spirituale este unirea sufletului cu

Dumnezeu, trăită sau experimentată. 2.

Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la

obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare. 3. ,,

Această

unire

înfăptuieşte

atunci

când

omul

ajuns

asemănarea cu Dumnezeu , , şi ea este totodată cunoaştere şi iubire. Efectul

acestei uniri constă, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de harisme. 29

Sf. Grigorie Palama, la Pr. D.Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p.LIII; Ed.Hristou I, p.458, cap.47

În centrul spiritualităţii ortodoxe se află două realităţi: 1.

Dumnezeu ca Treime de Persoane şi

persoana umană ca întreg.

Dumnezeu este Fiinţa supraexistentă, reală, vie personală şi spirituală, Care există din veşnicie şi pentru veşnicie. „

În marea Sa iubire şi înţelepciune, Dumnezeu

a creat lumea şi omul în

şase zile „din nimic” (II Macabei 7,28). Prin lume înţelegem tot ceea ce există în afară de Dumnezeu, făpturi văzute şi nevăzute, organice şi anorganice, însufleţite şi neînsufleţite, inclusiv omul care formează un întreg unitar şi armonios,„cerul şi pământul”(Fac. 1.1) ”

Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, numit de Părinţii greci: „coroana întregii creaţii”, „preotul întregului cosmos”, creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca stăpân al ei, unde găsea toate elementele întreţinerii existenţei sale, ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul iar celei de a doua cu trupul său. „

El este punctul de întretăiere a celor două lumi şi totodată o sinteză a

acestora; este, cum bine s-a zis în filosofia greacă veche, o reprezentare în mic al lumii celei mari, adică un „microcosmos”

Între Dumnezeu şi persoana umană a fost stabilită o relaţie dialogică, intercuvântătoare, în comuniune de iubire. Făptura umană, prin chipul dumnezeiesc – dat ontologic, pe care trebuie să-l dezvolte, în asemănarea cu Creatorul, era menită să ajungă nemuritoare şi sfântă, asemenea lui Dumnezeu Cel în Treime după har, ascultându-i porunca dată la creaţie. Dacă lucrurile ar fi mers pe făgaşul dorit de Dumnezeu, umanitatea şi-ar fi desfăşurat existenţa în termeni exclusiv paradisiaci. Desăvârşit fiind în toate compartimentele sale fiinţiale, omul ar fi trăit în unire cu Dumnezeu-Creatorul său, şi aceasta ar fi constituit marea axiomă relaţională a vieţii lui. Abea după aceea, celelalte relaţii cu fiinţele şi lucrurile 30

Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Dumnezeu creatorul, în „Îndrumări misionare,Ed. IBM,Bucureşti,1986, p.153.

Ibidem, p. 178.

din Cer şi de pe pământ. În esenţa Sa Dumnezeu este Iubire, astfel că, omul pe care l-a făcut „ după chipul şi asemănarea Sa ” (Facere 1,26), este şi el tot iubire.

În felul acesta, cel mai important act de viaţă al preconizatei relaţii divinoumane a fost plănuit a fi actul iubirii, act care, derulat corect atât din partea Sa emitentă cât şi pe partea sa respondentă, duce într-un singur punct: la fericire. Şi pentru că Dumnezeu este depozitarul parametrilor pozitivi absoluţi, din acest unghi se poate spune că L-a creat pe om pentru ca acesta să participe alături de, şi împreună cu El, la fericirea absolută. Iată care ar fi fost starea de spirit a lui Dumnezeu vis-a-vis de om, adică raţiunea divină; iată care ar fi fost starea de spirit a omului vis-a-vis de Dumnezeu, adică spiritualitatea umană; şi iată care ar fi fost starea de spirit comună din cadrul relaţiei reciproce dintre Dumnezeu şi om, adică spiritualitatea divono-umană. Şi aceasta, la nesfârşit! Dar, cursul acestei minuni a durat foarte puţin. Pus în funcţiune, caracterul uzurpator al diavolului a rodit căderea omului în păcat şi de atunci şi pănă astăzi, întreaga degringoladă din viaţa omului survenită pe cale de consecinţă. Prin căderea în păcatul strămoşesc însă, omul pierde comuniunea cu Dumnezeu, dar chipul Lui

din om nu s-a distrus şi nici nu s-a desfiinţat,

deoarece era dat ontologic, fiind restaurat la „plinirea vremii” de către Fiul lui Dumnezeu întrupat Iisus Hristos, redându-i-se posibilitatea de ridicare la viaţa de comuniune în iubire deplină cu Persoanele Sfintei Treimi, prin eforturi ascetice continui, deci printr-o viaţă virtuoasă în Hristos care este „Fiinţa virtuţii”. Aşadar,

ţinta întregii vieţi creştine constă în unirea cu Dumnezeu Cel în

Treime, ţintă care totdeauna este şi un progres nesfârşit în iubire. Pentru a caracteriza această unire a credinciosului cu Dumnezeu se foloseşte termenul îndrăzneţ de îndumnezeire (ө έ ω σ

s ) sau participare la

Dumnezeire. În acest caz, ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe va fi experienţa trăită în starea de îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască " . 3 3

Sf. Maxim Mărturisitorul,Ambigua, Cap. 157, trad. Cit., Ed. Hristou, p.332.

Creştinul ortodox se străduieşte în existenţa sa pământească să se

întipărească tot mai deplin în chipul umanităţii lui Hristos, ducând o viaţă în Hristos şi prin Hristos, pentru a ajunge astfel la trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască ce reprezintă, de fapt, ultima treaptă a desăvârşirii omului. În această fază de realizare a comuniunii supreme cu Hristos, omul credincios participă intens la puterile dumnezeieşti, în el făcându-şi efect energiile dumnezeieşti necreate ca daruri ale Duhului Sfânt, împărtăşite prin Sfintele Taine ale Bisericii şi al căror efect se actualizează " .

Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel hristoforă, asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care şi ca om are tot Duhul în Sine însuşi. Acţiunea esenţială a Duhului Sfânt în omul nou, rezultat din Botez, este de a ne da tot ce este în Hristos, ca noi înşine să ne unim cu El pentru totdeauna. Aşadar, , , Duhul Sfânt după ce ne-a renăscut în Taina Sfântului Botez şi nea modelat după chipul Fiului lui Dumnezeu, atestă duhului nostru că suntem „copii ai lui Dumnezeu” şi „împreună moştenitori cu Hristos” în unitate. El vede pe Hristos în noi şi pe noi în Hristos " .

Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea culminantă a vieţii în Hristos, ci prin lucrarea Duhului Sfânt. „Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte”, cum spune Sf. Grigorie Palama ” 3 6 . Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede ”numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă exterioară ei şi deosebită de ea”.

În vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei materiale primesc o lucrare a lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, La Theologie de Saint Gregoire Palamas, dans l´actualité oecumenique, în „R.O.C ”. News,

XVIII-e année no.1, p.35. 34

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclezilogic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, teză de doctorat, Ortodoxia,

nr. 1, 1978, p. 1878, p.187. 35

C. Matta, El-Meskin, La Pentecôte, în „Irénikon”, Tome L (1977) no. 1, p. 34.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ed. Hristou, Sibiu 1938, p. LIII.

Ibidem

Aşadar, ţinta vieţii creştinului ortodox este desăvârşirea în Hristos, dar calea care duce spre odihna eternă în Dumnezeu cuprinde urcuşul duhovnicesc spre aceasta, ceea ce presupune îndelungate eforturi ascetice.

Înainte de căderea în păcatul strămoşesc omul putea ajunge asemenea lui Dumnezeu, întărindu-se mereu în bine. După căderea în păcat omul nu mai poate ajunge armonia şi perfecţiunea morală decât în urma unor îndelungate strădanii ascetice, pe care Sf. Apostol Pavel le compară cu exerciţiile fizice la care se supuneau atleţii pentru a deveni victorioşi în lupte. Fără a introduce un termen direct, Apostolul Neamurilor s-a folosit de această imagine pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în procesul dobândirii desăvârşirii morale, reluată de Sf. Nil Ascetul în Cuvântul ascetic.

Mai târziu Clement Alexandrinul şi Origen au introdus termenii de asceză, ascet – care capătă un specific monahal. Am putea spune că prima fază a urcuşului duhovnicesc constă în eforturile ascetice ale celui ce crede în Hristos, datorate şi unei contribuţii active a puterilor sale sufleteşti, ajutată de harul dumnezeiesc. Eforturile noastre ascetice sunt mijloacele prin care firea omenească pe care o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii lui omeneşti, căci în eforturile noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a Mântuitorului Hristos, prin puterea Duhului Său, ca forţă nevăzută. Legătura potenţială cu Mântuitorul Hristos se face efectivă prin credinţa în El şi forţa Lui devine forţa noastră. De aceea, asceza noastră este o moarte treptată în Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a botezului. ,,

De unirea tainică cu Hristos, spre care duce asceza, nu se poate bucura

oricine, căci această unire şi întipărire tot mai accentuată de Hristos se află dincolo de activitatea psihologică curentă " . 3 9 ,,

Mai mult, asceza dovedeşte că la această unire cu Dumnezeu, un rol

deosebit de important îl are raţiunea şi folosirea tuturor posibilităţilor ei. Deci, 38 39

Sf. Nil Ascetul, Filocalia română., vol. I, Ed. Hristou, Sibiu, 1946, p. 212. J. Hausherr, Les Orientaux connaissent-ils les „nuits” de Saint Jean de la Croix, „Orientalia Christiana Analecta”, vol. 12, nr. 1-

1946, p. 38.

asceza nu este ceva iraţional, ci supraraţional. Mintea ascetului după ce trece prin momentele ascetice stabilite şi urcă deci ca pe nişte trepte, trebuie să mai treacă prin etapa cunoaşterii „raţiunilor” lucrurilor create, cum spune Sf. Maxim.

După ce a trecut şi de această fază, însuşindu-şi raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi a cunoaşterii tainice a Mântuitorului Hristos " .

Mântuitoul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a fost trimes în lume de Tatăl ceresc la ,,plinirea vremii; „ ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut ” (Luca 19, 10). El a adus lumii <lumina cunoştintei>, adică învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor înţelepciunea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu, Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său. Iisus Histos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa, iar Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au răspândit-o în lume îndată după pogorârea Duhului Sfânt. Cei ce au crezut în această învăţătură şi s-au botezat au primit numele de creştini. Iisus Hristos a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor întelepciuea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu, Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său. Prin Fiul, iubirea intertreimică se extinde între oameni şi tot prin El, aceştia sunt ridicaţi la Dumnezeu Tatăl. În persoana Mântuitorului Iisus Hristos, binele a luat o formă concretă, deoarece în El desăvârşirea dumnezeiască s-a întrupat în chip şi în viaţă de om. În persoana Mântuitorului ni se revelează moralitatea deplină în mod concret. Mântuitorul Iisus Hristos nu este numai legiuitorul suprem, ci şi modelul desăvârşit de moralitate. El este: calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14,6 ), de aceea noi creştinii trebuie să-L urmăm şi să-I urmăm. Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire. Creştinismul este viaţa în Hristos. Viaţa creştinului este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxaă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p.12.

Se poate vedea neasemuita măreţie a Fiului Întrupat, Capul trupului Său celui tainic, Biserica, şi opera Lui, a Celui care ridică pe oameni, prin Jertfa Sa deplină, în uniunea Sfintei Treimi şi Care, totodată, coboară Treimea în oameni, întreţesându-le iubirea reciprocă.

Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui Hristos în propria mea viaţă, căci urmarea lui Hristos proprie spiritualităţii occidentale, implică o conformare a omului cu adevărul lui Hristos. În Ortodoxie trăirea implică o străbatere a omului de către adevărul de credinţă, deci nu o simplă conformare. Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine trebuie să fie trăirea adevărului care duce la mântuire. ,,

Cuvântul spiritualitate nu este utilizat nici în tradiţia filosofico-religioasă,

nici în cea biblico-telogică mai veche " 4 1 . Spiritualitas (care derivă din spiritus, spiritualis ) se întâlneşte în secolele al V-lea şi al VI-lea în Apusul creştin. El începe să devină mai des folosit abia în secolele al XII-XIII-lea. Pe la jumătatea secolului al XIII-lea se formează corespondentul său în limba franceză: espiritualité. În secolul al XVII-lea a devenit spiritualité, prin care se defineşte legătura

personală a

omului cu

Dumnezeu. În Apus spiritualitatea a început să fie înţeleasă ca o ramură a teologiei, care se ocupă cu istoria şi descrierea

„

ascezei si misticii creştine ” .

Înţelesul cuvântului spiritualitate, astăzi, înseamnă tot cee ce se referă la spirit, la fiinţa şi manifestările lui. Spiritualitatea poate defini activitatea spiritului uman ca gândire, cunoaştere, exprimare, creaţie etc. Din punct de vedere teologic, spiritualitate religioasă este, religia, ca o legatură vie între om şi Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între spiritul uman şi realitatea spirituală divină. Noţiunea de spiritualitate, în creştinism, exprimă viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită prin Dumnezeu-Omul, prin Iisus Hristos. Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Piatra din vârful unghiului este Sfântul Botez. În teologia ,,

Apuseană,

teologul

Hans

Urs

von Balthasar

spune

că:

spiritualitatea înseamnă „ acea atitudine fundamentală, practică sau existenţială,

Hans Urs von Balthasar, „Das Evanghelium als Norm und Kritik aller Spiritualität în der Kirche ”,în rev. Concilium I (1965),Heft 9, p. 715-722, aici p. 715.

a unui om, care este urmarea şi expresia conceptiei sale religioase despre existenţă sau, într-un mod mai general, a concepţiei sale morale şi trăite despre existenţă: adică o impregnare, la nivelul faptelor şi stărilor, a vieţii sale de către intenţiile ( judecăţile ) sale obiective şi deciziile sale supreme.” 4 2

Ţinta

finalitatea

vieţii

omului

pământ

este

mântuirea

şi

îndumnezeirea lui, deci creşterea în Hristos. Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune pământească, ci şi una eshatologică. ,,

Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp şi spaţiu, dar nu numai

pentru acest veac, ci şi pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă veşnică " .

Dacă imediat după creaţie, omului i s-au potrivit cuvintele divine: „ umpleţi pămânul şi-l supuneţi ” , astăzi civilizaţiei umane i se potrivesc alte cuvinte, formatoare ale unor expresii ca: „ criză economică mondială ” , „ criză demografică mondială ” , „ criză ecologică planetară ” , „ pericol de cataclism nuclear ” , etc. Este lesne de observat că, între fericirea absolută pentru care a fost construită rasa umană şi nenorocirea actuală a acestei rase redată de expresiile mai înainte enunţate, este o mare deosebire. Este cea mai mare dosebire cu care s-a confruntat civilizaţia umană de la întemeierea ei şi până în prezent. Cauza acestei situaţii este în primul rând de ordin spiritual şi este doar o chestiune de analiză desfăşurată pentru a ajunge să înţelegem cum o problemă spirituală are atâtea consecinţe planetare negative. Tăvălugul acestor consecinţe îşi are sorgintea în momentul căderii în păcat a primilor doi oameni. Prin această cădere, firea omenească, adică iubirea omenească, a slăbit considerabil şi a fost năpădită de patimi care au pus stăpânire pe ea, înrobind-o. Aceste patimi s-au interpus între om şi Dumnezeu ca un zid redutabil, provocând o ruptură proporţională în cadrul relaţiei dintre ei. Însă Dumnezeu fiind Iubire” ( I Ioan 4 , 8), şi prin aceasta, dorindu-Şi parteneriatul iubirii umane, n-a putut suporta această ruptură şi atunci a conceput, iniţiat şi desfăşurat un plan de mântuire a spiritului uman din noua sa condiţie existenţială dezastruasă. În acest sens, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos pe pământ, ca împreună cu El, să împlinească acest plan. Drept pentru care, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupt din Sfânta Fecioară Maria, devenind şi fiu al omului. Omenitatea

dobândită

astfel,

devenit

temeiul

mântuirii

neamului

omenesc, firea stricată de păcat a acestui neam fiind aşteptată, ca prin credinţă, 42

Ibidem, p. 715-722. Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.

să ajungă asemenea Lor, şi implicit să ajungă şi acolo unde locuiesc Ei, adică lângă Dumnezeu, în Dumnezeu şi-n unire cu El.

De menţionat în acest punct, este faptul că opera de mântuire s-a făcut datorită Jertfei de pe Cruce a Omului Hristos, jertfă prin care umanitatea căzută a fost răscumpărată din păcat ( I Petru 1,18-19) şi împăcată cu Tatăl. (Coloseni 1,20). ,,

Această jertfă a deschis

„

de iure ” posibilitatea mântuirii, urmând ca această

posibilitate să fie împropriată „ de facto ” de fiecare om care aspiră la comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Cerească. Este vorba de primirea de către om a Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu prin care omul este îndumnezeit " 4 4 şi astfel capacitat să-I fie lui Dumnezeu partener filial de relaţie de-a lungul vieţii veşnice. Dar, îndumnezeirea aceasta este doar punctul culminant al unei întregi serii transformatoare a fiinţei umane de-a lungul căreia progresiv patimile sunt mortificate, iar firea omenească întărită prin dobândirea virtuţiilor. Parcurgerea de către oameni a acestei serii se întâmplă în cadrul Trupului Tainic al lui Hristos, numit Biserică ( Efeseni, 1, 22-23), În Biserică se află întreaga învăţătură care duce la mântuire şi puterea dumnezeiască ce-l transformă pe credincios, spre desăvârşirea sa. ,,

Viaţa de creştere şi desăvârşire psihomentală se face în strânsă legătură cu

ierarhia bisericească, investită de Dumnezeu să transmită învăţătura despre mântuire şi să oficieze Sfintele Taine. Urmând această cale, credinciosul de fapt urmează viaţa lui Hristos Omul, împreună cu Hristos şi în Hristos. Aceasta înseamnă să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, cum a făcut şi Hristos, să moară şi să învieze împreună cu Hristos " 4 5 şi să se înalţe şi el, la Dumnezeu. ,,

Desigur că moartea şi învierea împreună cu Hristos se referă la acea

prefacere interioară prin care moare omul cel vechi, reprezentat de patimi şi de neputinţa firii omeneşti şi înviază omul cel nou, reprezentat progresiv de virtuţi, iluminare şi desăvârşire " . 4 6 În faza desăvârşirii, omul este iubire spirituală şi minte pură, adică, o definiţie psihomentală prin care poate participa la însăşi viaţa lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, în cadrul Împărăţiei Cereşti. Această definiţie reprezintă o stare de spirit cu totul excepţională, aşa cum omenirea n-a mai cunoscut niciodată, o stare a cărei nobleţe nu poate fi redată de cuvinte ci doar experiată. Această stare de spirit prelungită în programul de viaţă 44

Pr. Prof Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 6. Pr. Prof. Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 12. 46 Ibidem, pag. 71-72. 45

al omului devine spiritualitate. Este vorba de inefabila spiritualitate creştină decursă din însăşi Spiritualitatea divină.

Dar ajungerea la această condiţie psihomentală desăvârşită a omului, nu sa întâmplat dintr-o dată, ci a fost precedată de o întreagă istorie a mântuirii, de-a lungul căreia spiritualitatea umană răvăşită de păcat, a suferit succesive mutaţii profunde pe calea restaurării sale. Radiografia spiritului uman de după căderea în păcat n-a arătat deloc bine pentru acest spirit. Căderii omului i-au urmat vremuri de primitivism spiritual, astfel că pe vremea lui Noe, toate dorinţele oamenilor erau îndreptate spre rău încă din tinereţea lor şi tot pământul se umpluse de silnicii. Spiritualitatea aceasta omenească a atras după sine ca pedeapsă potopul, amestecarea limbilor şi distrugerea Sodomei şi Gomorei. Însă lucrurile au început să se schimbe în favoarea oamenilor, odată cu chemarea lui Avram de către Dumnezeu. Avram prin felul spiritului său, a demonstrat că omul poate să stea din nou lângă Dumnezeul cel Viu, în cadrul unei relaţii de afectivitate şi devotament total faţă de El, adică exact ceea ce-Şi dorea şi Dumnezeu Însuşi de la om. Din acest punct de vedere, Avram, devenit ulterior Avraam, a ajuns să fie prototipul unei noi spiritualităţi umane, cu totul diferită de cea care provocase cruntele pedepse divine anterioare. Treptat, în fondul constitutiv al acestei noi spiritualităţi, au început să se depună şi alte „ acumulări substanţiale ” , „ acumulări ” (spirituale) numite: Issac, Iacov şi mai ales Moise. De-a lungul tuturor acestor „ acumulări ” , spiritul şi spiritualitatea omului au crescut în anvergură, apropiindu-se tot mai mult de standardul necesar şi suficient preluării

„

la plinirea vremii ” de către Fiul lui Dumnezeu spre a fi

îndumnezeit, adică mântuit. Remarcabil este în acest context faptul că, procesul recondiţionării de către Dumnezeu a rasei umane căzute, a căpătat în vremea lui Moise un caracter de masă prin implicarea întregului „ popor ales ” . De-acum înainte, pe baza spiritualităţii individuale şi dincolo de ea, va fi urmărită de Dumnezeu spiritualitatea colectivă, obiectivul fiind ca această spiritualitate să ajungă, sfântă în integralitatea ei. Dar, cu toate că a fost înobilată de multe elemente valoroase, spiritualitatea mozaică a avut propriile ei scăderi, provocate nu numai de faptul că a fost

concepută ca intermediară, ci şi de numeroasele sincope determinate de acei evrei care nu s-au supus poruncilor divine, călcând strâmb.

Aceste întreruperi ale credinţei în El, L-au adus pe Dumnezeu până acolo încât, El a luat în considerare chiar şi posibilitatea înlocuirii totale a poporului descins din Avraam, cu un popor descins din Moise( Numeri 14, 12) şi numai dezacordul ferm al lui Moise faţă de asemenea perspectivă, a făcut ca ea(decizia) să nu se întâmple ( Numeri 14, 13-19). Aşa se face că în continuare s-a mers cu două categorii de populaţie, reprezentate fiecare de câte un alt tip de spiritualitate şi care împreună au format un amestec psihomental colectiv faţă de care Dmnezeu a reacţionat de-a lungul timpului în mod selectiv. Remarcabil este aici faptul că, cu toate că partea de populaţie care a rămas cu adevărat credincioasă lui Dumnezeu împlinindu-I întocmai Voinţa, a devenit pe măsura succedării epocilor din ce în ce mai mică faţă de cealaltă parte, ea a supravieţuit totuşi şi a constituit baza omenească pe care S-a sprijinit în lucrarea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos la venirea Sa pe pământ. A supravieţuit spiritualităţii ebraice adverse care numai cu numele era mozaică, şi pe care Însuşi Hristos a criticat-o de atâtea ori, a supravieţuit spiritualităţilor păgâne ale popoarelor vecine, a supravieţuit spiritualităţii romane care a invadat Israelul. Preluată de Mântuitorul, a fost dusă până pe culmea îndumnezeirii prin harul

Duhului

Sfânt,

culmea

cea

mai

înaltă

pentru

fiinţă

omenească.

Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în raport cu

Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe treptele slujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123.

Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare, pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva. Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la

mijloc nişte cauze, între

acestea, detaşându-se în primul rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea însăşi datorată unor anumite cauze.

SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE

Chestiuni generale

Odată cu veacul al IX-lea,încep să se definească desebirile de învăţătură între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinismul apusean de la scolastică încoace a pierdut echilibrul teologic şi spiritual, sub multe aspecte. Unul dintre aceste aspecte este raportul dintre Cuvânt şi Duh, dintre teologie şi spiritualitate. Insuficienta accentuare a legăturii dintre Cuvântul şi Duhul în iconomia mântuirii şi viaţa Bisericii, sublinierea unilaterală a teologiei Cuvântului în protestantism

şi altele,

constituie

cauze

serioase

ale

dificultăţii

refacerii

echilibrului şi unităţii dintre teologie şi spiritualitate, dintre Revelaţie şi experienţă în Biserică. În teologia Romano-Catolică se constată o lipsă de echilibru dintre hristologie şi pnevmatologie. Iar în teologia Protestantă s-a ajuns să se facă o separaţie între Iisus cel istoric şi Iisus cel al credinţei. S-a uitat de Duhul Sfânt, care este mediu al trăirii comuniunii dintre credinciosi şi Iisus Hristos şi factor constitutiv în înţelegerea şi interpretarea cuvântului Sfintei Scripturi. 30

Stat cu vechi tradiţii naţionaliste, Anglia dorea ruperea de Roma. Englezilor le repugna atât senzualismul Renaşterii italiene cât şi brutalitatea exagerată a predicii şi acţiunii lui Luther. Dacă în doctrina sa s-au strecurat multe idei protestante, în practica Bisericii anglicane domină în schimb caracterul catolic.

Ei nu acceptă transsubstanţierea catolică, cultul sfinţilor şi a icoanelor. O privire de ansamblu asupra Teologiei Dogmatice Apusene ne arată că ea, a evoluat potrivit unei cerinţe lăuntrice a Bisericii romano-catolice şi anume: a) , , ca Biserică autoritară, ea şi-a formulat în dogme principalele puncte de credinţă în cele 19 sinoade socotite (împreună cu cele 7 ale întregii Biserici), drept ecumenice " 4 8 ; b) a impus categoriile filosofiei aristotelice drept haina cea mai potrivită cugetării creştine şi a dat ca normativ pentru orice încercare de sistematizare, opera lui Toma de Aquino din evul mediu, evul, care, ipso facto, devine vârsta de aur a Istoriei Dogmaticei, superioară celei patristice. Spiritualitatea este un cuvânt care trezeşte speranţa şi se pare că este soluţia pentru religie în unele ţări de înaltă tehnologie, aproape ca un atidot faţă de devastările secularizării şi secularismului, la problemele hedonismului, manipulării valorilor tradiţionale şi disparitia lor. Tinerii în mod preponderent sunt angajaţi în această sensibilitate. Este foarte simţită setea de fericire. „

Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru fericire, înseamnă că orice cale pe care

ne-o propune El este o cale care duce la fericire; ba mai mult, în măsura în care îi permite realmente omului să înainteze pe cale, ea nu poate fi alceva decât calea feicirii ” . 4 9 Este adevărat că drumul poate fi lung şi obositor, exigent şi plin de suferinţă. (Mt.7,14). Drumul spiritual este un drum de, şi spre bucurie. Dificultăţile drumului nu-i pot lua pacea şi bucuria. Cum spune Iisus Hristos, care predică lumii fericirea: „

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihna. Luaţi

asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. ” (Mt.11,28). 48

Mitropolit Irineu Mihălcescu, LaThéologie Symbolique du point de vue orthodoxe, (Paris, Bucarest, 1932) , p. 118.

Cristinel Fodor, Cântarea Sfinţeniei, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2007, pag.22.

Apropierea spirituală de misterul creştin se realizează în două moduri

complementare: - iniţierea în viaţa spirituală, ca har şi experienţă; - introducere în teologia spirituală, care este înţelepiune şi reflecţie a credinţei în jurul acestei realităţi " . 5 0

Spiritualitatea este un termen folosit deseori astăzi, dar nu în sens univoc. Spiritualitate înseamnă, în primul rând , viaţă trăită. La rădăcina cuvântului este adjectivul latin spirit(u)alis, un cuvânt tipic creştin, prin care deja din vechime se indica nucleul central al existenţei creştine. Substantivul spiritualitas este atestat documentar deja în secolele al V-lea şi al VI-lea. Din punct de vedere al conţinutului, termenul

spiritalitate ˝ se referă la

Duhul Sfânt şi la acţiunea sa. Spiritualitatea: viaţa iniţiată şi dăruită de Duhul Sfânt, viaţă spirituală. Teologia Spirituală, dispune de izvoare şi de mijloace specifice pentru a realiza acest deziderat atât prin reflecţia sapienţială cât şi prin utilizarea cu înţelepciune a pedagogiei creştine. „

De aceea, orice ruptur ă în continuitatea Tradiţiei apostolice a fost

considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „ confesiuni ” separate. ” 5 1

50 51

Ibidem, pag.26. Pr. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 272-277.

Spiritualitatea creştină romano-catolică

Spiritualitatea romano-catolică, străbătută de spiritul raţionalist şi juridic, a rămas multă vreme străină spiritului ecumenist, pentru că nici ierarhia, nici credincioşii nu pot participa la vreo mişcare sau acţiune ecumenistă fără aprobarea papii. Spiritualitatea catolică care se dezvoltă în timpurile moderne, înclină spre o teologie afectivă, în care experienţa personală se detaşează de dogmatică. Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat un ideal de viaţă

religioasă,

autonomă, în afara celei monastice şi clericale. Prin reflecţia sa asupra Bisericii, popor al lui Dumnezeu, şi asupra misiunii ei în această lume, Conciliu al II-lea din Vatican şi-a însuşit punctele teologice precedente, făcând ordine şi în cadrul unilateralităţii şi exagerărilor trecutului. Realitatea Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, poziţia laicilor în cadrul acestei comunităţi a fost redefinită în termeni mai pozitivi.Credinciosul care nu este cleric sau călugăr, este descris acum, în mod pozitiv, tocmai prin acest: „ a fi în lume ” . „ Chemarea specifică a laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu, ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii angrenaţi în toate îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le este ţesută existenţa. ,,

Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu, pentru ca, îndeplinindu-şi menirea

proprie, călăuziţi de spiritul Evangheliei, să contribuie dinăuntru ca o plămadă la sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe Hristos, mai ales, prin mărturia vieţii lor, prin iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor ” . (LG 31 ) " . 5 2 Vorbind despre vocaţia tuturor la sfinţenie, conciliul susţine teza că: 52

LG, Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, 21 noiebrie 1964, în Ench Vat 1/284-456.

„

toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai mult în condiţiile lor de

viaţă, în

îndatoririle lor şi în împrejurările în care se află şi prin toate aceste

condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc totul cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu voinţa divină, manifestând tuturor, în însăşi îndeplinirea activităţilor pământeşti, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea (LG41).

De la început, putem constata că Morala Romano-Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial din cuceririle minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia dumnezeiască. Şi aceasta, în primul rând pentru faptul că Toma d ’ Aquino a modelat morala creştină dar, şi întreaga învăţătură creştină după filozofia lui Aristotel. Neotomismul

sec. XX

este o altă reâncercare de a aduce în câmpul

teologiei creştine, a categoriilor filozofiei antice. Triumful filozofiei în Teologia Romano-Catolică s-a realizat în 1879, când scierile lui Toma au fost declarate ca normative. În teologia romano-catolică,

mai

ales în ceea ce priveşte teologia

fundamentală, se fac efoturi pentru a se depăşi problematica intelectualistă şi obiectivistă a neotomismului. Teologia modernă vrea să fie mai existenţială, mai antropocentrică. Spiritualitatea

Romano-Catolică

sub

influenţa

conceptiei

Aquiniste,

consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl constituie mintea omenească, apoi, Revelaţia divină. Însuşi Toma d ’ Aquino a spus: „ non credere visi videre esse crededum ” = nu voi crede dacă nu voi vedea că există ceea ce trebuie crezut. Dictonul arată clar că în Morala Romano-Catolică avem de-a face cu un concept raţionalist al credinţei şi vieţii morale a creştinismului. Se impune deci, primatul principiului raţional. Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată importanţă factorului divin, dar sunt foarte rare. Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă veşnică.

Romano-catolicii învaţă, ca şi ortodocşii, că mântuirea se dobândeşte prin credinţă şi fapte bune.

Pr.Prof. Dumitru Radu, Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.

Spre deosebire de noi, însă, aceştia afirmă că unii oameni fac mai multe fapte bune, decât ar fi necesare pentru mântuire. Pentru mântuire, sustin romano-catolicii, este nevoie numai de îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti.

Cine împlineşte şi sfaturile evanghelice, acela dobândeşte merite de prisos (opera supererogatoria). Toate meritele prisositoare formează un tezaur, din care ierarhia superioară împarte celor ce n-au îndeajuns fapte bune, ca să se poată mântui. Împărţirea se face prin indulgenţe. Biserica noastră şi cea romano-catolică învaţă că: omul mântuit, îndrepat sau sfinţit este cu totul nou , renăscut, străin de păcat, cu adevărat drept şi sfânt. Spiritualitatea

Romano-Catolică

caracterizează

prin

următoarele

trăsături esenţiale: -Intelectualismul (raţionalismul) Dacă izvorul principal al normelor morale îl constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor morale. Raţiunea este identificata cu prudenţa, voinţa practică cu intelectul. Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a voinţei lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor morale. Căci sufletul are puterea şi de a voi şi de a dori, pe lângă cea a cunoaşterii. Este firesc ca omul, prin mintea lui, să-şi orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui Dumnezeu mintea este insuficientă. Virtutea şi fapta morală implică o activitate susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod esenţial propuse, de voinţă pe linia binelui. Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un proces exclusiv al raţiunii. –Legalismul sau juridismul Prin această trăsătură spritualitatea Romano-Catolică se aproprie de a fariseilor, fiind deci departe de cea duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei care trebuie să stăpânească viaţa credinciosului. „

Trebuie să adăugăm ponderea tradiţiei dreptului roman, respectos faţă de

individ şi autonomia sa, precum şi faţă de persoana umană înţeleasă ca subiect al dreptului . ” 5 4 54

Ioan, I. Ică jr, Germano Morani, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 346.

Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în sensul că, după desfiinţarea Imperiului Roman de Apus, scaunul papal a căutat să se suprapună seculare,

preluând

dreptul

roman

care l-a introdus

în

şi puterii

problemele de

morală.

Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie bine constituită monarhică. Prin lupta pentru investitură iniţiată de papa Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de ani, având ca punct culminant pe papa Inocenţiu al III-lea, Bserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi dispută puterea seculară şi şi-o apără în lupta cu principiile diferitelor state. În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican 1870 şi-a creat o compensaţie prin derularea dogmei Primatului Universal şi a infailibilitaţii Papale, Papa fiind monarh absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală. Deci, asistăm la transformarea Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a pătruns şi în viaţa interioară. În consecinţă, morala romano-catolică a fost juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna Curţii Papale şi a celor legaţi de ea- Iezuiţii. Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede în legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală. În

materie

Biserică

juridismul

duce

întunecarea

aspectului

transcedental al Bisericii. Biserica este şi o comunitate văzută, dar ea trebuie să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică. Biserica Romano-Catolică are un caracter aristocratic. În ea se văd şi astăzi diferenţieri între oameni, iar în Evul Mediu exista o întreagă scară de valori sociale. Acest lucru nu se poate vedea în Biserica Ortodoxă. Noi trăim după viziunea Sfântului Isaac Sirul, care se îndreaptă spre lumea suferindă şi nu spre lumea triumfătoare sau dominantă. ,,

Noi ne bucurăm de biruinţa sfinţilor şi drepţilor pentru că vedem în ei

triumful întregii omeniri înaintea lui Dumnezeu,

„

viaţa din Evanghelie ” , „ viaţa din urmarea lui Hristos ” 55

Karl Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.

viaţa din Duhul lui Hristos, 55

Deci asistam la transformarea Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a pătruns în viaţa interioară.

Credincioşii în cadrul acestei monarhii absolute, sunt doar ostaşii Capului Bisericii. Legea morală are asemănări cu toate legile care au apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos, trăită după modelul oferit de El. In învăţătura

ortodoxă legea morală devine ceva interior omului lucrând

asupra fiinţei lui. Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară a lui Hristos. Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul divin. Legea a fost dată în primul rând ca să înlăture păcatul, să sublinieze gravitatea lui (ex.V.T.). Numai Legea Noului Testament a devenit interioară omului; Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului. Karl Rahner spune că:

spiritualitatea poate fi definită

ca: „viaţă de

credinţă, nădejde şi iubire, viaţă din Duhul Sfânt ” , „ viaţă din Duhul lui Hristos, viaţă din Evanghelie ” , „ viaţă din urmarea lui Hristos ”

Legea morală, după Romano-Catolicism, devine ceva mai mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus. Iar viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi tocmai acest lucru îl urmăreşte Noul Testament. Legea Vechiului Testament a fost mai mult a literei, nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care-l consideră persoană. De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în porunci şi lege ceva silnic, ci o călăuză interioară plină de putere. -Cazuismul Este o a treia însuşire strâns legată de primele două. Cazuizmul este un sistem de interpretări şi consecinţe practice format prin aplicarea legilor morale în cazuri concrete ale vieţii.

Ibidem

Se ştie că legea are caracter jural şi ea nu poate cuprinde niciodată varietatea infinită a cazurilor.

Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau în lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele mai concrete în viaţa morală a omului. Nici azi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele tonuri cazuistice în materie de morală. După cazuistul Gury există o serie de prescripţii de care trebuie să ţină seama duhovnicii în aplicarea epistolelor. La romano-catolici se minimalizează aspectul statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe caracterul ei dinamic. S-a mers atât de departe încât papa Pius IX a putut să spună : „ eu sunt tradiţia ” . Pe această cale, prin minimalizrea Tradiţiei statornice şi a Scripturii, Biserica Catolică a introdus în tezaurul revelat, învăţături de credinţă care nu au nimic în comun cu Evanghelia: -primatul papal, -imaculata concepţie, -infailibilitatea, -înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer etc. Pentru justificarea acestor inovaţii, teologia catolică foloseşte teoria virtualului revelat, care este o concluzie dedusă în chip logic despre un adevăr revelat şi care se găseşte în aceasta ca un principiu revelat sau se găseşte potenţial în Revelaţie. Astfel au luat fiinţă faimoasele concluzii teologice (Filioqe s.a.). Concepţia romano-catolică despre aspectul dinamic al Tradiţiei este că Tradiţia poate să facă abstracţie de Revelaţie. După teologii romano-catolici, Mărturisirile de credinţă au o autoritate egală cu cea a Simboalelor de credinţă, investite fiind cu această autoritate de papă. „

Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie, iar cosmosul, ca şi omul, a

devenit autonom. ” 5 7

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.15.

Toate decretele emise de papă ca: enciclice, bule, constituţii apostolice sau definiţii de credinţă sunt socotite ca împlinind rol de izvor al descoperirii dumnezeieşti, adică Tradiţie dumnezeiască.

Catolicismul accentuează

„

catafatismul ” , adică cunoaşterea lui Dumnezeu

prin analogie cu lucrurile create. În concepţia catolică funcţionează aşa zisul model psihologic al lui Augustin, care este aplicat atât dogmei trinitare cât şi celei care descrie structura Bisericii: - cunoaşterea, este superioară iubirii - existenţa perfectă, superioară cunoaşterii - iubirea, este activitarea specifică laicilor - cunoaşterea, specifică episcopatului - existenţa desăvârşită, a papei. Ecleziologia catolică sugerează că ierarhia bisericească poate prezenta comunitatea înaitea lui Dumnezu chiar şi în absenţa poporului, prin documentul: Sacrosanctum Concilium. Afirmaţia că episcopul oferă jertfa euharistică în numele poporului lui Dumnezu, a fost una din cele mai nocive idei pe care teologia romano-catolică le-a putut genera de-a lungul veacurilor. In catolicism se pune bază pe schimb, numai cei care oferă ceva lui Dumnezeu, au dreptul şi îndreptăţirea să ceară şi să primească ceva în schimb de la Dumnezeu. Occidentul

roman

a adoptat

prin

Augustin

un pesimism

ascetic

şi

contemplativ şi un optimism practic şi intelectual, care justifică activismul şi dinamismul sau cultural, militar, misionar şi economic. Creştinismul occidental va fi totdeauna legat de un program pedagogic, intelectual, juridic şi etic de reformare permanentă a societăţii creştine. „

Cu toate acestea, au început să apară semne de speranţă acolo unde ne

aşteptam mai puţin, în domeniul fizicii fundamentale, care a depăşit existenţa lucrului în sine şi a relaţiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauză şi efect, promovate de fizica clasică. ” 5 8 Diferenţa este vizibilă şi în stilurile arhitecturale ale bisericilor: bazilica latină este organizată orizontal pe axa temporală vest-est, în Răsărit axa 58

Ibidem, p. 8.

organizatorică este verticală sugerând juxtapunerea statică a cerului (cupola) şi a pământului (nava).

Dogmatica romano-catolică, întocmai ca şi Dreptul canonic şi

Morala, a

evoluat în sensul afirmării primatului şi infailibilităţii papale, dând astfel câştig de cauză arbitrariului omenesc în formulările dogmatice, manifestate în întărirea, care depăşeşte orice măsură, a autorităţii exterioare, juridice, a Bisericii şi în sfidarea Teologiei <disidenţilor răsăriteni> şi a <ereticilor protestanţi>.

Spiritualitatea creştină protestantă

Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii

Romano-Catolice, şi

a dat naştere unei Biserici Reformate şi unei Biserici

Luterane. Specialiştii constată că, luteranismul,

care s-a dezvoltat în veacul al

XVII-lea, a dominat în Dogmatica reformată cu problema predestinaţiei (specifica ei), şi s-a dezvoltat aproape exclusiv în granitele Germaniei. Reformaţii au avut drept centre principale ale şcolilor dogmatice: Elveţia, Germania şi Franţa " 5 9 . Se observă că în această ramură protestantă, libertatea a fost ceva mai mare (ca o reacţie împotriva theocratismului calvin din veacul precedent). Protestantismul apare în anul 1517, când germanul Martin Luther, fost călugăr catolic, începe să propovăduiască mântuirea numai prin credinţă, nemulţumit de decăderea, la care ajunsese Catolicismul. În teribilismul lui, rupe din

Sfânta

Scriptură,

Epistola Sfântului Iacob:

„

Credinţa fără fapte este

moartă ” , numind-o „ epistolă de paie ” , şi o aruncă în Elba. Ca

reacţie

împotriva

abuzurilor

Bisericii

Romano-Catolice,

Protestantismul s-a născut din dorinţa reântoarcerii la adevărata credinţă evanghelică, la învăţătura şi tradiţia apostolică, condamnând teologia scolastică,

Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 141.

aristotelismul şi tomismul. Deci respingerea tuturor dogmelor Bisericii catolice potrivnice liberalismului individualist.

Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica adevărată este invizibilă. În timpurile moderne, poziţia protestantă s-a modificat şi unii teologi admit caracterul văzut al Bisericii. Evenimentul fondator, a constat de fapt în acţiunea de frondă, a unei fracţiuni a Adunării Generale din Imperiu Germano-Roman, luată împotriva unor hotărâri ale Dietei de la Speyer din anul 1529, care discriminau pe adepţii reformei lui Luther, în sensul că dispuneau ca statele care au adoptat hotărârile de la Worms să aibă dreptul de a-şi menţine confesiunea reformată, în timp ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să fie obligate să renunţe la orice formă de înoire a religiei şi să păstreze vechea liturghie catolică. Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de „ Prestaţio ” . Protestantismul reprezintă toate confesiuile creştine care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe. Protestantismul se defineşte astfel, nu prin propria natură, ci mai mult prin comparaţie şi diferenţiere faţă de creştinismul tradiţional, ca grupare creştină ce cultivă spiritul de protest, de contestare, de nemultumire faţă de orice autoritate bisericească sau lumească, existenţa sa fiind marcată de cotradicţii, ea însăşi fiind, ca şi mişcare religioasă bazată pe credinţă, o contradicţie în termeni, exprimată cel mai bine în formula Declaraţiei de Credinţă făcută de regele Angliei la încoronarea sa:

„

Declar că sunt un protestant credincios. Într-un

cuvânt, protestantismul este creştinism rânviat. ” 6 0 „

Cineva definit ca protestant, cineva care protestează, nu poate fi cu

adevărat şi credincios, pentru că un om care protestează nu poate fi şi mulţumit, nu poate sub nici o formă trăi credinţa ca stare de adâncă pace şi împăcare, ca stare de „ închinare în Duh şi Adevăr ” , ci cel mult ca stare de exersare şi cugetare raţională, aşa cum şi excelează, de altfel, protestantismul.Nereuşind să trăiască, astfel, 60

adevărul

integru,

protestantismul

generează

polarizări

Wylie James Aitken, The History of Protestantism (1878), 3 vol., Cassell @ Co., London, 1899, p.5-6.

antitetice

şi

contradictorii ale realităţilor trăite pe toate planurile existentei, căzând în duplicitate, amoralitate şi oportunism. ” 6 1

Principiul

fundamental

care

pleacă

morala

protestantă

este

justificarea sau îndreptarea numai prin credinţă (sola fide), principiul mântuirii. Luther a mutat centrul de greutate al pietăţii, de la Biserică la individ. Luther a afirmat că faptele bune izvorăsc în mod spontan din credinţă. Kant a dat un sprijin puternic protestantismului, arătând că, dacă raţiunea pură nu poate demonstra existenţa lui Dumnezeu (Kritik der reinen Vernuft, 1781), aceasta este postulată

de raţiunea practică. Unii teologi protestanţi

încercat să demonstreze că organul sufletesc al religiei ar fi conştiinţa. Ei au identificat conştiinţa morală, cu cea psihologică şi au calificat-o drept cea mai înaltă funcţie sufletească. Dar

conştiinţa

valorilor

morale

este egală la toţi oamenii. Cele două principii de bază ale

Protestantismului:

1. cel al corupţiei iremediabile a naturii omului credincios prin păcatul originar. 2. cel al inutilităţii faptelor bune pentru îndreptare. Acestea au o consecinţă negativă asupra teologiei morale protestante. Credinciosul nu poate contribui cu nimic la îndreptarea sa, rămânând permanent în antinomia păcat-credinţă. Maxima lui Luther era : <Pecca fortiter et crede firmius>. Ideea centrală, de la care pleacă Luther şi pe care a îmbrăţişat-o luteranismul, este aceea a siguranţei mântuirii prin credinţă. Calvin pleacă de la voinţa absolută

a lui Dumnezeu şi ajunge la

predestinaţie. Interpretarea individualistă a Sfintei Scripturi de către Luther, Calvin şi Zwingli a dat naştere în protestantism la curente şi şcoli numeroase. Protestantismul, prin felul cum concepe îndreptarea credinciosului, accentuează mult elementul divin în mântuirea acestuia. Prin faptul că neagă credinciosului factura sa morală, reduce procesul îndreptării la un strict legalism şi duce la indiferenţa credinciosului faţă de progresul şi desăvârşirea sa morală. Se poate constata un devărat paradox : cu toate că morala protestantă nu recunoaşte valoarea faptelor bune în procesul îndreptării şi mântuirii omului credincios, totuşi, marile culte protestante în general acordă o importanţă deosebită creştinismului practic: şi anume faptelor şi acţiunilor morale din viaţa obştească a credincioşilor, iar rezultatele obţinute 61

Prof.Dr. Clark Carlton, Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed. Eclesiast, Sibiu 2010, p.15.

până în prezent în domeniul ecumenismului sunt în cea mai mare parte realizări pe teren practic.

„

Firul

din

pulberea

nisip

primeşte

existenţă

nouă

din

grămada în care l-a aruncat întâmplarea ” 6 2 . Deşi, se acordă o importanţă mai redusă adevărurilor dogmatice, totuşi, până în prezent, nu s-a putut ajunge la o unitate dogmatică

între ramurile

Protestantismului. Protestantismul a reuşit să înfăptuiască o serie de uniuni şi confederaţii ale diferitelor Biserici

şi

grupări

protestante şi

în acelaşi

timp a reuşit să

atragă spre această mişcare şi numeroase Biserici Ortodoxe. Cele

două

spaţii

culturale:

ortodox

răsăritean

şi

protestant-catolic

occidental, poate fi definit prin tradiţie-modernitate, cult (ortodox) – cultură (catolică ) contra civilizaţie (protestantă). Contemplaţie

contra

activism,

toate

reliefând

polarizarea

diferită

spiritului uman în abordarea şi trăirea unor valori sau evenimente religioase. Ortodoxia diferă de protestantism şi prin modul de închinare şi de cult divin, care îl răpeşte pe omul modern şi secularizat din această lume, unindu-l cu Dumnezeu într-o adorare şi închinare plină de mulţumire (euharistia) ce nu îngăduie nici o nemulţumire sau nici un protest. ,,

La polul opus, termenul protest şi derivatul său, potestantism, provin de la

substantivul protestaţio,-onis = dovedire, asigurare şi de la verbul deponent protestor, ari, atus sum = a declara sus şi tare, a afirma, a potesta " , 6 3 , , dezvoltând în limbile moderne formele verbale (protester), sau substantivele (protestaţion), ce exprimă aceeaşi idee,

de „ asigurare solemnă ” ,

sigură,

a afirma, a jura, a

reclama, a declara " , 6 4 sensuri în consonanţă cu evenimentul fondator al primei denominaţiuni protestante - lutheranismul. Acesta defineşte clar atitudinea luată, într-o anume era istorică, de către o partidă din lumea creştină faţă de o altă partidă. Protestantismul, privit în sens strict, este pur şi simplu un principiu. Nici măcar nu este o Biserica cu ierarhii cu Sinoadele şi edictele ei, este pur şi simplu un principiu. Este adevărat că este cel mai mare dintre toate principiile. Este o putere creativă, influenţa sa concretă este atotcuprinzătoare.

Alexei Homiacov, L’ Eglise latine et le Protestantnsisme au pointde vue de l ’ Eglise d ’ Orient,Lausanne et Vevey, 1872, p. 117. George Guţu,Dicicţionar Latin-Român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 994. 64 L . Quicherat, Dicţionnaire Francais-Latin, Librairie Hachette, Paris, 1891, p. 1129. 63

Termenul protestantism are puţin mai mult de 350 ani. Acesta datează din protestul pe care prinţii luterani l-au înaintat în Dieta de la Speyer în anul 1529. Dacă ei au renegat crezul şi au înlăturat jugul Romei, a fost pentru a putea planta o credinţă

mai

pură

şi să

restabilească

guvernarea

unei

legi

mai

mari. Ei au înlocuit autoritatea infailibilităţii cu autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. In protestantism nu se poate vorbi de o morală unică, pentru că există mai multe confesiuni zise istorice şi noi. Există mai degrabă diverse concepţii morale conforme cu diversele învăţături dogmatice şi Biserici Potestante. Punctul de plecare al acestor păreri, opinii, concepţii îl constituie acele cărţi simbolice, diferite de la epocă la epocă. La începuturile protestantismului se poate vorbi de o morală aproape unică, având în vedere că Luther şi Calvin au însemnat un moment decisiv în impunerea Reformei. Morala protestantă în general este aproape ca o reacţie împotriva moralei catolice. Treptat, morala protestantă începe să se diferenţieze după confesiunile în care protestantismul s-a concretizat. Un lucru este clar că la baza spiritualităţii protestante al secolului al XVIlea şi apoi a concepţiilor morale protestante în secolul nostru, stau deosebirile dogmatice dintre aceste ramuri principale ale protestantismului. Elementul comun al concepţiilor morale protestante îl constituie căderea abisală a omului prin greşala protopărinţilor, ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi incapacitatea omului de a săvârşi ceva eficace pentru mântuirea sa. „

De multe ori

această religiozitate sectară este însă doar de faţadă, sau

dacă este autentică, se situeză la mare distanţă de mesajul evanghelic primar. ” 6 5 După

cădere

omul

rămas

buştean

în

faţa

harului, după

concepţiile lor. In mâna lui Dumnezeu omul este ca fierăstrăul în mâna tâmplarului. Concepţiile protestante au proiectat mântuirea omului,

harul în Dumnezeu

văzând în ea un dar; aceasta prin identificarea răscumpărării cu justificarea.

Prof. Dr. Clark Carlton,Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed.Eclesiast, 2010, Trd. din limba engleză de Marian Sorin Rădulescu, , p. 27.

Toate

concepţiile protestante

văzând

în mântuirea

omului

un dar

exclusiv al lui Dumnezeu, au condamnat viaţa morală a omului la pasivitate. Dacă omul nu poate face nimic pentru mântuirea sa, el a putut cădea şi mai jos decât protopărinţii. Plecând de la căderea abisală a omului, au lăsat pe oameni la voia exclusivă a lui Dumnezeu, pentru a-i mântui sau a-i pierde. Aeastă concepţie privind îndreptarea omului a avut consecinţe morale; întrucât îndreptarea se realizează numai prin credinţa în Hristos iar aceasta este un dar exclusiv al Duhului Sfânt, omul se mântuieşte numai prin credinţă. Sola fide, aduce îndreptarea, justificarea şi în definirea credinţei ei au pus ca element principal graţia divină. Azi în protestantism se vorbeşte despre diaconia socială a Bisericii, şi într-adevăr, toţi acordă o atenţie deosebită acestei opere. Şi ei se găsesc într-o contradicţie: - omul nu poate face nimic pentru sine. - obligă

Biserica

pentru

diaconia

socială

şi

identifică

mântuirea

insului cu această operă diaconală. Ceea ce este pozitiv este faptul că acordă un credit acţiunii practice, faptelor milei trupesti, mai mult decât alte confesiuni. Dar nici cu acesta, protestantismul nu este total pe linia binelui pentru că nu se preocupă de transformarea morală a insului, susţinând predestinaţia credinciosului. Slujirea socială are importanţa ei, căci chiar

Hristos ne judecă

dacă nu

le-am făcut. (Mat.XXV, 41-45). Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare lăuntrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos. „

Zidirea filocalică este una ontologică, care priveşte pe om în întreaga lui

fiinţă ” 6 6 . Morala creştină-ortodoxă fără să nege componenta caracteristică socială a mântuirii pune accentul pe transfigurarea fiinţei umane. 66

Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, în Ortodoxia, 1953 sau 1954, nr.4.

In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită ajutorării semenului. Protestantismul este dominat de verbul: a face, specific lor, care în ciuda faptului că neagă valoarea faptelor bune, revendicând doar credinţa ca esenţial necesară pentru mântuire; catolicismul este dominat de verbul: a avea, specific lor; pe când creştinismul ortodox este dominat de verbul: a fi, specific Ortodoxiei care urmăreşte restaurarea fiinţială a omului. Protestanţii vorbesc de fapte bune, însă acestea nu sunt efectul credinţei , ci numai o încredinţare pentru om, că este mântuit de Dumnezeu. Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica este indivizibilă.

Spiritualitatea creştină anglo-saxonă sau anglicanismul

În afara celor două Biserici, lutherană şi reformată, care reprezintă curentul mjoritar în diversitatea protestantă, mai există Biserica Anglicană, care reprezintă un tip de reformă ceva mai special. Înfiinţarea sa coincide cu recunoaşterea regelui Henric al VIII-lea drept căpetenia sa supremă în 1534. „

Biserica Angliei s-a angajat pe o cale intermediară între o ierarhie şi o

liturghie înrudite mai mult cu cele catolice şi o dogmă cu tendinţă calvină. ” 6 7 Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa de la Roma, Clement al VII-lea. De aceea Biserica Anglicană nu poate fi considerată drept Biserică Protestantă, ci mai degrabă Biserică occidentală catolică, ruptă de Roma. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială este Biserica Episcopaliană. Primii misionari în Anglia au fost monahii celţi: irlandezi, scoţiei şi bretoni.Prima menţiune a unui episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din anul 314, la care au participat episcopii de Londra şi York.

Coordonator Philippe Gaudin, Marile Religii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2007, p.314.

Totuşi cel dintâi misionar „ în masă ” a fost Sfântul Augustin de Canterbury (d.604), trimis de Sfântul Grigore I cel Mare Dialogul. La data de 16 noiembrie, Augustin a fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury. Cu toate că iniţial creştinii englezi aveau un sistem bisericesc celtic, primii cinci arhiepiscopi cantareni au fost italieni, apoi al şaselea englez, iar al şaptelea a fost Sfântul Teodor de Tars, un grec, care organizează Biserica engleză după sistemul grecesc. Reforma şi Contrareforma au dominat secolele XVI şi XVII şi prin urmările pe care le-au avut asupra spiritului uman, secolul al XVIII-lea, secolul revoluţiei franceze. Ceea ce caracteriza îndeosebi acea vreme era impulsul spre libertate, spre individualism, spre subiectivism: libertate în viaţa de stat, individualism în cugetare, subiectivism în viaţa religioasă, artistică şi culturală. Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri principale de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene, care au păstrat forma episcopală în conducere,

cum

este

Biserica

Anglicană

mamă,

şi

ramura

Bisericilor

prezbiteriene, numite şi evanghelice, care au la conducerea lor prezbiteri. Bisericile anglicane au o preoţie de succesiune apostolică neîntreruptă. Biserica Anglicană are un carcter naţional, respingând atât sensualimul Renaşterii italiene cât şi brutalitatea exagerată a predicii şi acţiunii lui Luther. Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica Veche Catolică, începând cu anul 1921. Nici absolutismul regal, nici influenţa noilor idei protestante, n-au putut opri tradiţia bisericească şi culturală care lipsea tuturor celorlalte Biserici create prin Reformă. Reforma în cadrul Bisericii, în Anglia, a fost făcută, prin predicarea unui umanism creştin, de către Erasmus din Rotterdam. Dacă în doctrina sa s-au strecurat multe idei protestante, în practica Bisericii anglicane domină în schimb caracterul catolic, naţional bisericesc. Bisericile Anglicane din Europa fac parte din uniunea Bisericilor de la Porvoo, adică se află în < comuniune de altar şi scaun>cu celelalte Biserici din această uniune, ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică şi de hirotonire. La hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul principal este anglican, pe când hirotonitorii secundari: unul este vechi-catolic, celălalt suedez. Trei ramuri sunt prezente în Bisercile Anglicane: anglo-catolicii, angloevanghelicii, şi anglo-liberalii.

Biserica Ortodoxă Română a recunocut validitatea hirotoniilor anglicane, pe 20 martie 1936.

„

Anglicanii acceptă totul, în afară de transsubstanţiaţia catolică, cultul

sfinţilor şi al sfintelor icoane. Biserica anglicană era catolică în conducere şi cult, protestantă în doctrină, ceea ce în decursul vremii, a dat naştere la fracţiuni şi sciziuni ” 6 8 . Astăzi, Biserica Anglicană trăieşte o criză profundă. Biserica Anglicană din Canada săvârşeşte slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex, dar cea din Africa condamnă homosexualitatea.

În Ortodoxie

Faptele în ortodoxie au un rol de modificare a firii. Efectul lor se întoarce asupra firii din care pornesc. Ele nu au un izvor exterior firii, din care pornesc. De aici şi legătura dintre ele şi credinţă, care şi ea este semnul unei noi stări a firii. Credinţa este începutul modificării firii care se continuă în fapte, este începutul procesului de refacere a firii, continuat prin fapte sau este firea însăşi la începutul acestui proces. În timp ce creştinismul apusean nu a putut depăşi dualisml dintre credinţă şi fapte, pentru ortodoxie faptele nu sunt altceva decât credinţa în actualitate. Acest lucru îl spune Sfântul Maxim Mărturisitorul :

„

Credinţa este binele

concentrat iar binele este credinţa actualizată ” . Dar, nici cu acţiunile practice, protestantismul nu este total pe linia binelui, pentru că nu se preocupă de transformarea morală a insului văzând în mântuire un produs social.

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Ed. IBM, Bucureşti, 1993, p. 225.

Sigur, slujirea socială are importanţa ei, deoarece chiar Hristos ne judecă dacă nu am făcut. (Mat.XXV; 41-45).

Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare launtrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos. „

Zidirea filocalică este una ontologică, şi ea priveşte pe om în întreaga lui

fiinţă. ” 6 9 In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită ajutorării semenului. Invăţătura Bisericii are sursa în Hristos, în Revelaţia divină supranaturală nu în oameni şi raţiune. Morala

ortodoxă

este

străbătută

acea

preocupare

pentru

transfigurarea omului după voia lui Dumnezeu Ea nu este incompatibilă cu spiritul ecumenic, ci ii vine în întâmpinare. Din voinţa de a sluji unitatea creştină, Biserica Ortodoxă a venit şi ea în întâmpinarea iniţiativelor Bisericilor Protestante. „

Catolicismul şi protestantismul filtrează revelaţia, cel dintâi traducând-o

în sisteme de metafizică creştină, cum este tomismul, cel de al doilea în sisteme de cugetare individuală, amândouă tinzând la o aristocraţie speculativă creştină. Ortodoxia nu ignoră nici filozofia nici metafizica, însă ea este împotriva aristocraţiei, ea este democrată în sensul că ţine unitatea de viaţă a poporului în Biserică, prin credinţă, prin filocalie, prin dragostea de frumosul divin, tradus în viaţă,

prin desăvârşire morală.Ea trăieşte mai mult din vieţile şi învăţăturile

sfinţilor, decât din sisteme de cugetare omenească. ” 7 0 In creştinism,ideea de Dumnezeu este strâns legată de persoana omului şi de societate. Dacă vechile religii naturale făceau din om o simplă moleculă în jocul forţelor naturii şi-l sileau să trăiască numai din frica şi groaza de zei, creştinismul îl eliberează din această spaimă, prin Revelaţia lui Dumnezeu ca Tată, introduând ideea de paternitate, de filiaţie Dumnezeu-om, şi de demnitate nemăsurată a fiinţei omeneşti.

69 70

Pr .Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, În Ortodoxia, 1953, Nr.4. Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 84.

Religia creştină, mai ales religia creştin-ortodoxă, este religia libertăţii spirituale. Teologia ortodoxă lasă deplina libertate spiritului uman în orientarea lui spre adevăr.

La Dumnezeu nu se ajunge nici prin controversă şi nici prin negarea autonomiei raţiunii, ci se ajunge prin iubire. Spiritualitatea are drept scop îndrumarea vieţii omeneşti după anumite principii şi reguli, în vederea realizării binelui. Spiritualitatea propune omului un scop, arătându-i

şi

mijloacele pentru

realizarea acestuia. Dar, nu este vorba numai despre o singură spiritualitate şi deci, despre un singur mod de îndrumare a vieţii omeneşti după anumite principii care să fie recunoscute de toţi. Spiritualitatea creştină se ocupă de scopul ultim supranatural al omului, de păcatul originar şi de urmările lui, de renaşterea omului prin Botez, de lepădarea de sine, de sfaturile evanghelice. Spiritualitatea

creştină,

este

disciplina

teologică,

care,

temeiul

Revelaţiei divine, înfăţişează în mod sistematic principiile şi normele după care creştinul trebuie să se conducă în viaţă, spre a-şi ajunge scopul ultim: desăvârşirea sa morală, adică asemănarea cu Dumnezeu şi prin aceasta fericirea sa veşnică, să dobândească

supremul bine la care ţinteşte: mântuirea sufletului

său. (cf. Matei 19, 17 . „

Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor, a unei epoci, a unui grup

socio-istoric sau a unei persoane . ” 7 1 Spiritualitatea ortodoxă, se ocupă cu procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hrisos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, proces care e săvârşeşte într-o anumită ordine. Una dintre viziunile vocaţiei creştinilor în această lume şi pentru această lume este dată de: Scrisoare către Diognet, o scriere creştină din secolul al IIlea, căreia nu-i cunoaştem autorul : „

De fapt, creştinii nu se disting de ceilalţi oameni nici prin patria lor, nici

prin limba lor, nici prin obişnuintele lor. De fapt, ei nu locuiesc într-un oraş exclusiv al lor, nici nu vorbesc o limbă străină, nici nu duc o viaţă separată . ” 7 2

71 72

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Teologie si spiritualitate, Ed.Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p.50. Scrisoare catre Diognet,V, 1 s.u: SCh 33 bis, 62.

Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat un ideal de viaţă religioasă, autonomă, în afara celei monastice şi clericale. S-a început prin crearea unui ideal cavaleresc creştin şi prin a da un sens creştin profesiunilor şi serviciilor.

Dacă spiritualitatea

înseamnă

conţinutul credinţei experiat în trăirea lui

vie, spiritualitatea îi arată creştinului şi o cale pe care are să înainteze la o trăire tot mai deplină a conţinutului credinţei, sau a lui Dumnezeu, deci îl duce şi spre o ţintă, ţinta desăvârşirii sale, aşa cum o înţelege credinţa sa. De această desăvârşire şi adâncire în credinţă ţine comuniunea între el şi ceilalţi creştini, deci crearea unei comunităţi tot mai stânse între ei. Nu se poate nimeni desăvârşi şi adânci în credinţă fără ajutorul altora şi fără să-şi arate înaintarea sa în desăvârşire în relaţiile cu alţii. Comuniunea realizată între credincioşi în prezenţa Sfintei Treimi este una cu Impărăţia Sfintei Treimi, în care nu sunt supuşi şi stăpâni, toţi sunt fraţi între ei. Impărăţia Tatălui este făgăduită de Hristos celor ce vor ajuta pe cei lipsiţi şi asupriţi (Mt.25,34), pe când cei nemilostivi sunt trimişi în focul veşnic, spre care s-au pregătit prin egoismul lor (Mt.25,41). Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei: persoana, dragostea şi veşnicia lor. Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei, scade şi răspunderea unora pentru alţii. Dr.în teologie: Antoniu-Cătălin Păştin