Poezia recenta

+

+

A ristocrația pentru toți

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

— Păi da, că am fost oameni corecţi şi la locul nostru, cu un milimetru n-am călcat pe de lături.

— Eu mă duc şi mai departe şi vă spun ca unor colegi de încredere: N-am nicio amintire. Aşa... vag... toate îmi sunt vagi...

— La nuntă, nevastă-mea a răsturnat un pahar de apă pe masă. Asta s-o povestesc?...

Toate mi s-au înşirat la fix, ca la carte!

— Găseam noi ceva dacă ne spunea: Măi oameni buni, povestiţi şi voi, nu mă lăsaţi numai pe mine!

— Aşa ar fi fost corect.

— Odată n-am întârziat la lucru. Nici o secundă.

— El s-a dat jos în altă gară.

— Dumnezeu este sus şi vede!

Când veni ascultătorul de la autoservire, afectuoşi, îi turnară şi lui un pahar de suc.

— Interesant om eşti. Îţi place să asculţi poveştile altora.

— Aşa o foame am, că nici dacă mi-ar trece prin faţă fiecare om de pe pământ cu povestea lui, nu m-aş sătura. Bine că nu trebuie să trăiesc atâta. Ce aş face apoi?! Aş ridica ochii către cosmos, după extratereştrii?!

— Vai de capul tău. Te compătimim. Dar după ce asculţi câte o poveste, de ce sari pe om cu întrebări?

— O poveste bună, reuşită, este ca o casă de vis, crescută după pofta inimii, şi în care, din când în când, te întorci să te simţi pe deplin mulţumit şi împăcat. La ce foame am, mie nu-mi ajunge numai atâta. Îmi mai trebuie să savurez şi lungul drum până la ea, să o văd aşezată într-o panoramă mai largă, până la alţi vecini cu casele lor. Înţelegeţi?

— Pe noi nu ne interesează aberaţiile ăstea! şi cei trei îl luară în focurile ironiei pe domnul Coroianu.

— La grea treabă s-a înhămat!

— Hai să zicem, cu chiu şi vai, a găsit drumul până la Pleşiţa.

— Mai are trei. Două sunt uşoare, după părerea mea. Cel ce duce la inventarul surpriză.

Tânăr stagiar, salar mic, pretenţii mari.

— Ai dreptate. Şi cu gara tot aşa. După o noapte pierdută-n chefuri.

— Dar pe unde scoate cămaşa cu blondele?

Aici este aici.

— Nu-i problema noastră. Să se descurce! Şi cei trei îşi frecară mâinile de bucurie că domnul Coroianu v-ar fi dat afară din serviciu dacă nu se prezintă a doua zi la director. Înţelegând către ce catastrofă se îndreaptă lucrurile stârnite tocmai de el, ascultătorul aşteptă răbdător lângă uşa domnului Coroianu, până când acesta se înduplecă să iasă din birou, după trei ceasuri peste program.

Ascultătorul îl luă cu el într-un bar liniştit şi intim. Acolo, datorită dibăciei lui de-a descoase omul, îl ajută pe domnul Coroianu să-şi găsească cele trei drumuri. Pe la doi noaptea, se despărţiră în faţa barului ca cei mai buni prieteni.

A doua zi, cum veni la serviciu, domnul Coroianu se prezentă la director. Se cunoşteau de mult şi directorul, om care avea şi el amintiri, rămase de-a dreptul încântat după ce-i auzi păţania cu ascultătorul.

Când se făcu pauza de masă, domnul Coroianu intră impozant în birou celor trei.

— Domnule şef, ce o fi păţit ascultătorul, că nu s-a prezentat astăzi la serviciu?

— Bine că mi-aţi adus aminte. Nu-i de el meseria asta. Şi-a dat demisia. Vreţi să vă povestesc păţaniile mele din Pleşiţa?

— Cu tot dragul.

— Eram mic, în clasele primare, şi toate vacanţele de vară mi le petreceam la bunicii din satul Cătălina. Cu alţi copii ieşeam la joacă pe dealuri. Până să ajungem pe dealuri, treceam printre nişte holde de grâu, mări vălurite de aur, ornamentate cu stropi roşii de mac.

— Nu vă supăraţi, ce-are a face Cătălina cu Pleşiţa, care este la sute de kilometri distanţă?

— Are. Mă lăsaţi să vă povestesc? Altfel, cum aţi înţelege de ce m-am îndrăgostit fulgerător în Pleşiţa tocmai de o blondă în rochie roşie? De-acolo mi se trage, tocmai de la holdele galbene ale copilăriei cu maci roşii, de care eram atras inexplicabil, să le privesc la nesfârşit, ca pe nişte fiinţe difuze care îşi

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

aşteaptă sorocul să se limpezească şi peste noaptea de sânzâiene să se prefacă în tinere cu plete lungi, aurii!... Aţi înţeles acuma?!

— Am înţeles, mormăiră cei trei cu nişte mutre acre.

La 18 ani, când termină liceul şi reuşi la facultate, domnul Coroianu făcu o ultimă vizită în satul Cătălina şi se despărţi de mult îndrăgitele holde cu sentimentul amar că nu mai poate crede în basme, oricât s-ar strădui.

— Domnule Coroianu, s-a terminat pauza de masă şi dumneavoastră n-aţi ajuns încă la seara balului când aţi vărsat halba de bere!

— Ce-are a face, că doar nu ne împinge nimeni din spate. Avem timp berechet!

Abia peste două ceasuri domnul Coroianu îşi sfârşi cele trei păţanii din Pleşiţa, complectate de-acuma şi cu drumurile care l-au dus la ele.

— Pe mâine, dragii mei! le promise domnul Coroianu, şi ieşi din birou cu pieptul bombat de satisfacţie.

v

postfețe

Albinele se-mbată crunt cu miere Alexandru Jurcan Îl cunoaşteţi pe poetul Daniel Moşoiu?

Cum ce legătură are cu Ioan-Pavel Azap? Se vede că nu le-aţi savurat dialogul picant, contradicţia amicală, voit adolescentină. Am avun şansa, acolo la Reghin, cu ocazia Întâlnirilor „Ars Maris”, să-l aud pe Daniel contestând valoarea unei poezii scrise de Pavel, după care au izbucnit argumente pro şi contra, cu şi fără vodcă sau bere. Pavel i-a replicat: „E un poem cuminte şi trist/ Cu care sar mândri orişice artist”.

Oricum, Daniel „era un simplu înger de pază, imaterial”. Iată că citez în neştire din volumul lui Ioan-Pavel Azap, Togă de gală, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2008, cu subtitlul „Antologie”. De ce antologie? Pavel a simţit nevoia să-şi revizuiască plachetele anterioare, Autoportret cu mască (1993) şi Poeme de cinci stele (2002), într-o vreme în care cărţile dispar sub „povara” tirajelor confidenţiale.

Poetul Ion Mureşan sintetizează pe coperta a patra melancolia lui Pavel Azap, „o melancolie cu foşnet de file prăfuite şi de pietre uscate ce încep să leviteze şi să cadă în cer”.

Ioan-Pavel Azap e un nume cunoscut. Volume, cronici, interviuri, prezenţă activă în breasla scriitoricească. Modestie funciară, zâmbet hâtru, prietenie onestă, demaraj ludic şi încărcătură dramatică. Când s-a născut, „Îngerul mă privea din prag, enervat –/ Îşi pierduse răbdarea sau poate era beat”. Deodată îngerul şi-a scuturat „aripile de umezeala rece a

+

nopţii”, s-a repezit asupra noului-născut şi i-a tras două palme.

Mister. Ca să-l avertizeze? Ca să-l certe? Ori să-i marcheze obrazul cu un halou poetic? Cert este că Pavel a devenit un atipic în încărcătura gravă cantonată într-un ludism imagistic, dar şi lexical.

Nimic sofisticat ori criptat în demarajele sale poetice. Numai că... atenţie! Sub carcasa „frivolă” a versurilor stă o trapă, o capcană jucăuşă, viscerală, blândă, integrată cu parcimonie în „logistica” sa poetică. Bătrâna doamnă „şi-a luat căţelul şi a pornit la plimbare”. Totuşi, totuşi! Unde e cheia?

Atâta apetit pentru alegreţe, însă unde e subtextul, palierul ascuns? Aţi uitat că „bătrâna doamnă simte o răsuflare rece în spate”? Că iubita ce purta ochelari visa „candid amanţi şi bani”?

Decriptările asezonate transmit pulsiuni pozitive, destinderi lirice. De aceea „Acarul va lăsa baltă macazul/ Şi va pleca să-şi înece în vodcă necazul”. Personal, ador recurenţa GĂRII în poeziile lui Pavel. Gara ca întâlnire, despărţire, filme ruseşti, metaforă, fragmentar, semnal de plecare, vagoane, pustietate, gălăgie... Imageria cinefilă recentrează mesajul: „[…] Tu, goală,/ vei dansa printre şinele de cale ferată:/ Naşul va rămâne cu gura căscată”. Trenul întârzie, peronul e gol. Timpul se cerne în revolte adormitoare.

Copil, adolescent, bătrân ostenit şi încercarea francă de a exorciza apariţiile morţii: „Simt că o să ningă, o să vină iar/ Moartea nesătulă şi-o să dea cu var”.

Iată că moartea e asociată cu invazia albului, a volatilizărilor pure. Volumul lui Ioan-Pavel Azap se citeşte dintr-o răsuflare, în imagini prizabile şi inserturi neaşteptate. Un „one man show” de poezie „reprimată”. Pavel ştie ce să nu spună, în timp ce alţii înoată în regretabile redundanţe prelungite. Într-o seară, în gară fiind, m-a sunat Daniel Moşoiu de la radio.

Făcea o emisiune cu Ioan-Pavel Azap. M-a rugat să spun ceva despre poetul invitat. Aş fi vrut să spun că în poezia lui defilează Chaplin, Topârceanu, Menzel şi Blaga în acelaşi timp, însă, din cauza frigului m-am blocat şi am şoptit: „[…] ameţit de fum şi băutură,/ Ascult poeţii cum, livresc, înjură...”

v

ARGUMENT POEZIA RECENTĂ e un nou Dosar cultural, propus cititorului, ca o primă focalizare a atenţiei asupra unei subtile schimbări de poetică: debuturile ultimilor trei ani demonstrează că s-a petrecut o anumită schimbare a sensibilităţii, pe care tinerii o fac numaidecât evidentă în ceea ce scriu. Debuturile poetice – asupra cărora se apleacă intervenţiile de faţă – confirmă, într-adevăr, o tendinţă a redefinirilor şi a reangajărilor în proiect, pe care poezia română o resimte; ea e mărturia renunţării la umorile incertului postmodernism douămiist românesc, aşa încât cititorului actual îi poate apărea ca evidentă o recalibrare poetică actuală. Criticii de întâmpinare sau sistematizatoare îi va rămâne aşteptarea unui moment în care formulările sale să nu fie nici prea riscante, nici neîntemeiate sau pur ipotetice, ca nici, de cealaltă parte, mioape sau conservatoare de-a dreptul. Foarte relevant e debutul textului semnat de Bogdan Creţu în cadrul prezentului Dosar: „Simplul fapt că revista VERSO propune un dosar, deci o dezbatere despre poezia de după 2000, înseamnă că se simte că a venit timpul unui bilanţ.” În fond, e vorba de o atenţie specială pe care ne-am propus să o acordăm poeziei române scrise în ultimii ani, dar, cu precădere, aceea a ultimilor debutanţi. Liviu Ioan Stoiciu se declară împotriva succesului de moment, continuând: „Poezia relaxată, de consum, «slabă» (în logica postmodernismului), fără «substanţă», nu are decât valoare de inventar (mărturie a acestei epoci a detabuizărilor). Dacă e să mă refer numai la poeţi, între douămiişti au un preţ real cei care trăiesc şi scriu în Transilvania, de la Ştefan Manasia la Radu Vancu şi Dan Coman (la care au aderat şi bucureştenii Claudiu Komartin şi Teodor Dună), atunci când nu se prostesc, «angajaţi în existenţial», «adepţi» ai unui neoexpresionism care poate păcăli orice criteriu estetic de evaluare – în scrisul lor mă recunosc şi eu, de bine, de rău.

Umflarea în pene a unor poetese douămiiste (inclusiv Ruxandra Novac) n-a dus nicăieri, sunt vedete bucureştene pentru un viitor incert, inconsistente.”

Sfârşitul intervenţiei sale e relevant pentru tema dosaru-

lui de faţă: „Aştept să identific în ingenuitatea noilor veniţi, post-douămiişti, debutaţi din 2008, o nouă faţă a poeziei de la noi, care să transforme criza de creaţie (criză, altfel, extinsă în toate planurile) în criză creatoare vizionară, care să pună pe masă texte originale «cu vibraţie înaltă», esenţiale.” Pentru Bogdan Creţu, care propune o sumară sinteză a poeziei române de după 2000 (necesară sesizării ulterioare a schimbărilor aduse de ultimii debutanţi), generaţia 2000 e un concept şubred: „Cine consultă o sinteză istorico-literară are impresia că literatura română a ultimelor decenii a fost lovită, periodic, de câte o molimă mai neiertătoare decât ciuma medievală, care a lichidat promoţiile (generaţiile, mă rog) anterioare şi le-a făcut loc celor cu buricul abia tăiat. Prin urmare, nu cred că e corect să vorbim, cu seriozitate, despre «generaţia 2000»” Mai mult, realizând o analiză a evoluţiei interne a poeziei prin scrisul poeţilor din jurul anului 2000, acesta observă: „…dacă îi fixez capătul în poetica unui Nichita Stănescu, pot trasa o linie perfect coerentă care străbate poezia noastră, în spiritul unei continuităţi pe care critica s-a ferit să o remarce, trecând prin Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu şi oprindu-se (deocamdată) în halta tinerei poezii (Ianuş, Manasia, Komartin, Sociu, Vancu, Coman, Dună, Novac).” Ion Mureşan şi Claudiu Komartin propun o analiză atentă a ultimilor debutanţi, acesta din urmă concluzionând într-un ton nu foarte entuziast: „Dacă ar fi să mă refer la 2008 [...] trebuie spus că anul trecut a păstrat, în linii mari, toate caracteristicile anilor precedenţi, 2006 şi 2007: debuturi puţine şi, cu două-trei excepţii, tare străvezii, poeţi impuşi care publică mult şi, în cele mai multe cazuri, destul de inegal [...]. Puţine surprize sau confirmări categorice din partea celor mai tineri poeţi, şi încă mai puţine surprize sau reveniri spectaculoase din partea celor consacraţi.” În sfârşit, Daniel Cristea Enache deschide seria materialelor concentrate pe analize particulare, comentând poezia scrisă de Gabi Eftimie: „În «Ştrumfii afară din fabrică!», Marius Ianuş cre-

+

dea a fi strâns poezii influenţate «zdravăn» de noile moduri de comunicare. Iluzia liderului fracturist se transformă în realitate la această exponentă, cu totul remarcabilă, a generaţiei următoare.” Pentru Cristina Timar „Ofelia Prodan e fără îndoială o poetă rafinată şi inteligentă, care se distinge prin scriitura estetizantă şi un mod unic de a fi atentă la procesul de insinuare a himericului şi a straniului în realitatea cotidiană.”, iar Mariana Gorczyca găseşte în poezia Cătălinei Cadinoiu „o filosofie subliminală despre desprindere, pierdere de sine, agonie, despre lichidul care nu e întotdeauna vital, în care poţi să intri ceva şi să ieşi altceva. Cada, paharul, cârciuma, mai mult decât un câmp semantic.” Textul Aidei Hancer semnalează: „Volumul de debut al Svetlanei Cârstean, «Floarea de menghină», încununează, la modul ludic, meritele sfinţilor comunismului (ale muncitorilor). Această îndrăzneală a autoarei a reuşit să pună sub semnul întrebării locurile comune ale epocii noastre de piatră.” Alexandru Jurcan pune în atenţie debutul lăudabil al Andreei Hedeş, care „intrigă prin trecerea de la poezii unitare, cu volute impresionante, la un retorism superfluu.” În sfârşit, nu mai puţin impresionist, Darie Ducan vede în poezia Aidei Hancer, debutată cu două volume în 2008, un loc de importanţă al poeziei tinerilor: „Aida Hancer poate deveni o mare poetă, are codul de bare al devenirii şi adâncirii în răni. Versurile sale vibrează şi există.

Poate fi un deget al poeziei române (opozabil!).” Cu aceste perspective, teoretice sau aplicate, sintetizatoare sau particularizatoare, prezentul dosar îşi propune, aşadar, o actualizare a dezbaterii despre poezia română: considerarea contextualizantă a douămiismului şi sesizarea subtilei redirecţionări a liricii de azi, prin poezia ultimilor debutanţi. Fiind o primă astfel de intervenţie, e de aşteptat ca acest dosar să provoace o dezbatere ulterioară generală: fără isterii inutile sau revolte de orgoliu, ea va fi utilă şi incitantă deopotrivă. (coord. Luigi B.)

+

+

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

GENERAŢIE PRIN CONCURS Ion Mureșan

La fel de bine s-ar fi potrivit în capul acestor rânduri (şi al acestui semnatar) şi titlul de „Generaţia de festival”. Asta, dacă e să lansăm un brand pentru cei mai recenţi aspiranţi la un loc vizibil în poezia românească de azi.

Fiecare nouă generaţie (şi nu intenţionez, în niciun caz, să stânesc un viespar de vorbe şi de opinii în jurul termenului!) are istoria ei, pe care inevitabil şi-o va şlefui, mai devreme sau mai târziu, ca pe o medalie de identitate. Eu vreau doar să aduc o mărturie, neînsemnată, despre cum „am luat la cunoştinţă” de câteva nume de poeţi foarte tineri. Şi convingători.

Iată, am fost invitat să fac parte din diverse jurii, la şi mai diverse festivaluri (invariabil internaţionale, căci prezenţa unor condeieri din Basarabia, Ungaria, sau Serbia e deja un argument de anvergură!), fie ele de la Satu Mare, Piatra şi Târgu Neamţ, Cluj, Sighet, Turda, Mediaş, Bistriţa, Petroşani, Huedin, Ciucea ori Nicula (Gherla). Am dat doar câteva repere geografice, mai mult transilvane, dar ele sunt la fel de multe şi frumos orgolioase în toate provinciile româneşti. Sigur, la toate invitaţiile nu poţi răspunde, căci cele mai multe se potrivesc să-şi deschidă porţile toamna. O caracteristică a festivalurilorconcurs e aceea că se suprapun. O vreme am crezut că se poate face ceva pentru a evita încălecarea. Ei, bine, nu se poate face nimic, căci aşa sunt fixate „prin tradiţie”, adică sunt legate de „zilele oraşului”, de data de naştere sau moarte a „patronului spiritual” local, de data când Consiliile locale şi-au fixat şi bifat în buget fondurile rezervate evenimentului literar. Astfel de manifestări sunt anunţate, totuşi, cu mult timp înainte, dar asta nu înseamnă nimic în ordine practică. Festivalurile, ca şi caii, se încalecă.

La astfel de ocazii, ţi se pune în braţe un dosar cu vreo 50 de grupaje de poeme.

Organizatorii îţi mai arată încă vreo 50 de grupaje pe care le-au cernut deja ei, aşa, la prima lectură. Din cele vreo 50, care revin onoratului juriu, cam 30 sunt alcătuite din poeme egale. Din astea mai sunt vreo 3-4 interese locale, care se negociază separat.

Ceea ce rămâne, vreo 15 grupaje, au deja identitate. Din astea trebuie să alegi. La o blândă alegere mai pică, din pricini diverse, dar care ţin strict de estetică sau de pedagogie sau de regulament (că, deh, omul a luat un premiu şi anul trecut!) încă vreo trei. Care se negociază în plenul juriului. De obicei se lucreză corect şi se discută pe texte. De spus mai rămâne, la capitolul acesta, că juriile sunt băţoase, adică nu prea elastice. Premiile se dau „pe bune”. Fără să cunoşti numele poeţilor.

Ceea ce e frumos e că în interval de doi ani am ajuns să identific „amprente stilistice” şi mici universuri poetice. Drep e că de multe ori candidaţii trimiteau cam aceleaşi grupaje de poeme la mai multe festivaluri. Când se deschideau plicurile cu numele, aflai că poeţii provin din cine ştie ce îndepărtat colţ de ţară. După două-

trei jurizări, deja începeai să asociezi poeziile de un nume sau altul, fără să te înşeli. Şi premianţii erau cam aceiaşi. Aşa se face că acum, când au început să le apară cărţile şi să apară cu grupaje masive de poezie prin revistele mari ale ţării, ai chiar un sentiment de drag de ei şi îi citeşti fără semne de întrebare după fiecare vers. Sigur, mulţi au început să aibă şi un chip asociat numelui şi poemelor. Căci au început, premianţii, să fie şi mobili, adică să vină în carne şi oase ca să-şi ia premiul. Şi, cred, au început să se cunoască ei înde ei şi să-şi povestească necazurile literare. Şi să se citească unii pe alţii.

Eu, aşa, din memorie, pot încropi o listă de nume noi, cei mai mulţi ştiuţi de prin festivalurile-concurs: Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, Svetlana Cârstean, Adrian Diniş, Andrea Hedeş, Bogdan Stanciu, Carmen Păduraru, Medeea Iancu etc. E deja o listă consistentă, din care, mai mult ca sigur am uitat vreo unul-doi poeţi. Încă nu i-am citit în volum, dar cred că măcar câţiva dintre ei o să aibă parte de noroc la critică şi cronicari. Şi fiecăruia, ce i se potriveşte.

DINCOLO DE –ISME, DESPRE POEZIA TÂNĂRĂ Bogdan CREŢU

SUNT ÎMPOTRIVA SUCCESULUI DE MOMENT

2008): „Generaţia actuală, mai ales adolescentele, este mult prea mulţumită de ea, fiind uneori chiar arogantă! Un studiu care a comparat adolescentele din 1975 cu cele din 2006 şi ale cărui concluzii au fost recent publicate în Psychological Science a scos la iveală faptul că tinerele de acum se cred cu mult mai bune, din toate punctele de vedere, decât mamele lor sau tinerele de acum 30 de ani, informează Live Science. Copiii de acum se cred mult mai inteligenţi şi mai capabili decât cei din 1970, declarând că sunt complet satisfăcuţi de ei înşişi, inclusiv din punct de vedere fizic, ceea ce, pe alocuri, seamănă chiar a aroganţă… Studiul, unul dintre cele mai ample realizate vreodată în SUA, în care subiecţi au fost aproape 300.000 de elevi, a concluzionat că 93% dintre cei chestionaţi se simt bine în pielea lor. Potrivit profesorului de psihologie Jean Twenge, de la San Diego State University, se poate vorbi deja despre un nivel de încredere exagerat în propria persoană, fapt ce, la fel ca şi lipsa de încredere, poate fi nociv.”

Aş putea să trag o concluzie din start: diferenţa dintre mine (dacă eu pot fi crezut „ca optzecist”) şi poeţii „douămiişti” e că eu nu mă simt bine în propria piele şi că n-am nici o încredere în propria persoană, că nu gândesc pozitiv (în spiritul dezinhibatei ultime generaţii), că sunt sceptic şi pesimist. În privinţa „bursei literare” de la noi – de când cu criza mondială (extinsă pe toate planurile) am luat seama asupra valorilor fictive din literatura română (cu aceleaşi valori fictive s-au confruntat bursele financiare şi au căzut una după alta, necontând decât valorile reale; e de aşteptat să cadă şi pariurile din literatura română, după acelaşi scenariu, puse pe aceste valori fictive, ne place, nu ne place; Istoria critică... a lui N. Manolescu, apărută în noiembrie 2008, pe fondul declanşării crizei mondiale şi în plan spiritual, a filtrat dramatic aceste valori fictive). Fenomenul douămiist nu are cum să scape de prăbuşirea bursei literare de la noi… Personal, am o singură nedumerire – de ce nici pe degetele de la o mână nu există douămiişti care să aibă deja o operă? Între poeţi, Marius Ianuş şi Dumitru Crudu sunt de ajuns să dea blazonul douămiismului? Au trecut zece ani de când literatura română se tot lau-

Liviu Ioan STOICIU

Încep cu citarea a trei reprezentanţi ai „generaţiei 2000”, veterani ai ei, care vorbesc totuşi „din interiorul fenomenului”.

Din 2006 Răzvan Ţupa atrăgea atenţia că „Generaţia ‘00 a expirat”. În timp ce Bogdan Creţu sublinia că „Generaţia 2000 a fost inventată înainte ca majoritatea autorilor ce o compun să fi debutat” şi se întreba (în ianuarie 2008, în revista Steaua): „Nu este prea devreme să purcedem la alcătuirea sintezei unui fenomen încă nematurizat?”. Iar Luminiţa Marcu (redactor-şef al revistei Noua Literatură) scria, tot în ianuarie 2008, de „parapoezia cu totul jenantă” a „generaţiei 2000”, generaţie „care deţine poeţi genialoizi cu care nu e de glumit, pentru că odată ce s-au exersat pe România, o pot face pe orice altceva, fără scrupule – mai puţin pe criticii care îi declară geniali şi care, evident, sunt cei mai mari critici” (sau că „poeţimea are câţiva idoli scriitori, care plimbă exemplarele tinere pe la diverse întâlniri în străinătate, şi atunci, sigur, respectivii seniori sunt cei mai mari scriitori ai neamului”)…

Fac parte dintre cei care nu linguşesc noii-veniţi în literatura română, dar care pe mulţi i-a debutat şi editorial. M-am întrebat nu o dată de ce s-a ajuns aici, la „genialoizii” ultimei generaţii literare, de care pomenea Luminiţa Marcu. Şi am găsit, am impresia, un răspuns zilele acestea; auziţi (ştire din decembrie

+

dă cu douămiismul. Douămiism plin de manifeste de tip „fracturist”, „deprimist”, „utilitarist”, „performatist”, „autenticist”.

Să fim sobri, nu de manifeste noi a dus lipsă literatura română. În establishmentul literar actual (în care doar „găştile” fac legea), douămiiştii duc trena unei mize minore, ai senzaţia. Sincer (sunt şi eu cititor liber), nu mă interesează poezia scrisă pentru aplauzele galeriei, nici exhibiţiile legate de sex oral sau de o beţie cruntă, de suprafaţă, nici lingvistica „frustă” licenţioasă de doi bani (şocantă prin indecenţă, care n-are cum să inventeze o „etică nouă”, după cum îşi doresc douămiiştii). Poezia relaxată, de consum, „slabă” (în logica postmodernismului), fără „substanţă”, nu are decât valoare de inventar (mărturie a acestei epoci a detabuizărilor). Dacă e să mă refer numai la poeţi, între douămiişti au un preţ real cei care trăiesc şi scriu în Transilvania, de la Ştefan Manasia la Radu Vancu şi Dan Coman (la care au aderat şi bucureştenii Claudiu Komartin şi Teodor Dună), atunci când nu se prostesc, „angajaţi în existenţial”, „adepţi” ai unui neoexpresionism care poate păcăli orice criteriu estetic de evaluare – în scrisul lor mă recunosc şi eu, de bine, de rău. Umflarea în pene a unor poetese douămiiste (inclusiv Ruxandra Novac) n-a dus nicăieri, sunt vedete bucureştene pentru un viitor incert, inconsistente. E ciudat că în epoca Internetului, a acumulării formidabile de informaţie, a asimilării inconştiente de cultură şi a tuturor improvizaţiilor, „workschop”-urilor sau a „creative writing” (te doare capul), şi literatura face un pas înapoi, relativizându-se estetic.

Aştept să identific în ingenuitatea noilor veniţi, post-douămiişti, debutaţi din 2008, o nouă faţă a poeziei de la noi, care să transforme criza de creaţie (criză, altfel, extinsă în toate planurile) în criză creatoare vizionară, care să pună pe masă texte originale „cu vibraţie înaltă”, esenţiale.

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

Simplul fapt că revista Verso propune un dosar, deci o dezbatere despre poezia de după 2000, înseamnă că se simte că a venit timpul unui bilanţ. Altfel spus, că autorii au depăşit stadiul promisiunii, aşteptându-se de la ei confirmări. Unele au şi venit, iar aşa-numita „generaţie 2000” are, deja, clasicii săi. Atunci când se iveşte ocazia clasamentelor, nimeni nu-i omite pe Constantin Acosmei, Marius Ianuş, Ştefan Manasia, Dan Coman, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Teo Dună. Despre ei s-a scris mai apăsat, dar autori precum Radu Vancu, Ruxandra Novac, Vasile Leac, T.S. Khasis, Doina Ioanid, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Cristina Ispas, Florin Partene, Marin Mălaicu Hondrari au avut şi ei o presă bună, au împuşcat premii şi îşi cer, pe bună dreptate, locul în prima linie. Şi le urmează o ligă secundă absolut onorabilă, în care concurează Dumitru Bădiţa, Andra Rotaru, Miruna Vlada, Şerban Axinte, Rareş Moldovan, Răzvan Ţupa, Adrian Urmanov, Livia Roşca, Mircea Ţuglea, George Vasilievici, Diana Geacăr, Cosmin Perţa, Oana Cătălina Ninu, Bogdan Perdivară, Mugur Grosu, Ofelia Prodan, Robert Mândroiu, Zvera Ion, Ana Dragu, Tudor Creţu. Debuturi remarcabile sunt încă posbile: Blank-ul lui Vlad Molodvan, de anul trecut, o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Şi am lăsat o grămadă de nume pe dinafară.

Ei bine, îmi vine greu să tratez o asemenea panoplie de poeţi laolaltă, să trasez direcţii, să fabric, de dragul de a părea serios, clasificări, să descopăr locuri comune ori să inventez un program la care, chiar fără să o fi conştientizat, ar fi aderat cu toţii. Ar însemna să simplific drastic lucrurile; or, mie mi se pare că în poezia ultimilor ani s-au impus câteva formule individuale, nici ele pietrificate, căci mulţi dintre autori au schimbat macazul sau se află în curs de năpârlire po(i)etică.

Textele de după Cântecele eXcesive ale lui Sociu dau în vileag un poet diferit, „postconfesiv”, Claudiu Komartin a câştigat, de la Circul domestic încoace, o maturitate care se traduce prin simplitate profundă, viitorul volum Monstrul fericit va înfăţişa un Radu Vancu mai puţin meşteşugar, capabil să ascundă cusăturile poemelor, Marius Ianuş s-a îmblânzit de la o carte la alta, Manasia şi-a rafinat discursul în Cartea micilor invazii, fără a sacrifica substratul său vizionar. Sunt tot atâtea argumente că, uşor, dar sigur, poezia anilor 2000 se decantează, se calmează, renunţă la frondele de decor. Altfel spus,

se maturizează sau, de nu îi dau prea mult, se clasicizează.

publicat cam tot ce a părut, de valoare sau mediocru. Vizibilitatea nu mai e de mult o problemă pentru poeţii ultimilor ani. Adăugaţi la toate acestea tot felul de colocvii, de tabere de creaţie, de numere tematice ale unor reviste literare şi veţi ajunge la concluzia că avem de a face cu cea mai profitabilă conjunctură din literatura noastră de după al Doilea Război Mondial. Şi asta, paradoxal, întrun context în care poezia a devenit o Cenuşăreasă a literaturii.

*** Cum a început totul? Cariera publică a tinerei poezii are doi tartori: Marius Ianuş şi Marin Mincu. Primul a copt, împreună cu Dumitru Crudu, Manifestul fracturismului, pe care l-a publicat, fără a obţine şi efectul scontat, în 1999, în revista Paralela 45. Nici reluarea acestuia, la vreo 2 ani, în Vatra, nu va face mare vâlvă. Abia revista Fracturi, cu izul său avangardist, neconvenţional, a atras nu neapărat atenţia, dar măcar curiozitatea deranjată a criticilor sobri. Apoi, prin articolele sale agresiv-justiţiare din Adevărul literar şi artistic de la începutul anilor 2000, Marius Ianuş a adus sub lumina reflectoarelor criticii câţiva tineri poeţi.

Altfel, ca poetică, fracturismul propunea o ruptură de schemele obosite ale literaturii optzeciste, de convenţiile consumate, care îndepărtau de viaţă. Tinerii scriitori nu mai căutau să literaturizeze realul, ci să-l mute în literalitate, singura metodă acceptabilă pentru a nu falsifica. În mod fericit, această opţiune s-a pliat perfect peste programul cu vechi state al lui Marin Mincu (bine înţelese, conceptele acestuia de textualism, autenticitate a scriiturii anunţau, încă din deceniul al nouălea, aceste reveniri ale intensificării trăirii prin scriitură, deloc străine unor avangardişti precum Ilarie Voronca sau, la ruşi, Velimir Hlebnikov). Cenaclul Euridice şi suplimentul Ziua literară au constituit rampa de lansare pentru mulţi dintre tinerii poeţi, neştiuţi de mai nimeni până în acel moment. Orice s-ar spune, tenacitatea, chiar lipsită de tact, a lui Mincu le-a folosit foarte mult debutanţilor în acel moment. Faptul că Cenaclul Euridice rezistă şi astăzi, la aproape 7 ani de la lansarea lui (8 mai 2002), în pofida intemperiilor, spune multe celor dispuşi să recunoască importanţa acestei maieutici. În plus, tot Marin Mincu are meritul de a fi pus textele pe masă, alcătuind falsa antologie Generaţia 2000 (Editura Pontica, 2004). O carte care nuşi propunea să instituie ierarhii, nici să traseze direcţii, ci pur şi simplu să atragă atenţia asupra unui fenomen viu.

A fost de ajuns ca poezia tinerilor autori să iasă în faţă pentru a deveni unul dintre subiectele fierbinţi. Majoritatea revistelor au dedicat, începând cu 2004, numere tematice, tratând fenomenul ca pe unul ce ţine de istoria literară; nu există cronicar care să nu fi scris despre volumele apărute, într-un ritm îmbucurător, între 2002 şi 2006. Cum această deschidere devenise de bon ton, au urmat şi efectele acestei „mode” benefice: ba Caietele critice, revistă recunoscută prin conservatorismul ei, dedică, în 2005, un număr tinerei „generaţii”, în care preşedintele de atunci al Academiei, Eugen Simion, scrie un amplu articol despre insurgentul Marius Ianuş, ba Uniunea Scriitorilor nu întârzie să organizeze, începând cu 2006, Colocviul Tinerilor Scriitori (ajuns, în 2008, la a treia ediţie), ba premiul pentru poezie al USR îi revine, pentru anul 2005, lui Dan Sociu (chiar dacă nu era membru), ba Premiul Academiei îl răsplăteşte pe Claudiu Komartin. În 2007, apare şi prima lucrare intitulată Douămiismul poetic românesc, scrisă de Ştefania Mincu. În plus, edituri precum Vinea, Cartea Românească, Pontica au

*** Dincolo de toate aceste date exterioare, poezia îşi continuă însă istoria sa internă, singura care contează. Iar aceasta nu ţine cont nici de comandamentele ocazionale de grup, nici de conceptele sforţate ale criticii de întâmpinare.

Am mai scris-o şi mi-o asum în continuare: ne slujim de defalcarea pe generaţii a poeziei din necesităţi strict didactice, dramatizând o situaţie care e departe de a fi atât de convulsionată; inventăm rupturi vehemente, linşări ale înaintaşilor, scoatem din joben chiar platformeprogram pe care scriitorii nici vorbă să le accepte. Cine consultă o sinteză istoricoliterară are impresia că literatura română a ultimelor decenii a fost lovită, periodic, de câte o molimă mai neiertătoare decât ciuma medievală, care a lichidat promoţiile (generaţiile, mă rog) anterioare şi lea făcut loc celor cu buricul abia tăiat. Prin urmare, nu cred că e corect să vorbim, cu seriozitate, despre „generaţia 2000”, din câteva motive: mai întâi, că e vorba despre un fenomen extrem de viu, apoi, pentru că suntem nevoiţi să aducem în discuţie autori care nu au apucat să îşi contureze în totalitate profilul. Nu în ultimul rând, există mai multe deosebiri între aceşti autori tineri decât asemănări; nu am reuşit încă să detectez o poetică de grup, am remarcat, în schimb, destule individualităţi, pe care aş paria şi trezit subit, dintr-un somn etilic. Dar, preocupată să-şi inventeze propriul domeniu, critica a confecţionat şi în acest caz categorii. S-a vorbit insistent despre mizerabilismul poeziei tinere (mi se pare o sintagmă mai potrivită, întrucât e cât de cât neutră). Un fel de defulare în text, care nu mai ţine să creeze efecte lirice, ci speculează un dramatism al confesiunii obţinut tocmai prin înregistrarea anodină a unei realităţi dure. Poetul e musai o victimă, resimte şi acuză o criză existenţială, nu îşi găseşte locul în societate, denunţă lipsa reperelor, de care se fac răspunzători ăi mai bătrâni, îşi bagă toate cele în viaţă, în amor, în România şi, în cele din urmă, în poezie. Viziunea este sumbră şi nu admite oaze de normalitate sau de luminozitate. Atunci când este asumată cu o umbră de autoironie, această reţetă dă rezultate profitabile.

La limita dintre biografism şi regizarea acestuia se situează, să spunem, Marius Ianuş, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, T.S. Khasis şi alţii (altele). Există însă şi o falangă a poeziei anilor 2000 care neagă acest aşa-numit mizerabilism, chiar dacă mai cochetează cu el. Autori precum Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Teodor Dună, Florin Partene resping poezia ca simplu crochiu convulsiv al unei biografii epidermice, de suprafaţă, înregistrată aproape behaviorist, preferând asumarea unei biografii interiorizate, cu date

+

recognoscibile, dar transmutate într-o logică febrilă impusă de reculul ontologic al unui eveniment-cheie, (thanatic de cele mai multe ori) apt să adâncească perspectiva. Pe de altă parte, mai sunt şi nebunii frumoşi, atipicii care nu ţin cont de moda poetică şi care merg pe drumul lor, nepreocupaţi dacă scriu „marea literatură”. V. Leac, de paregzamplu. *** Cred că e timpul să se observe că e vorba de o vizibilă diversitate în poezia ultimului deceniu şi că tocmai aceste diferenţe intra muros, ca să le numesc astfel, neagă ipoteza înghesuirii tuturor acestor autori într-o exclusivistă poetică.

De fapt, cred că ceea ce îi diferenţiază între ei pe aceşti poeţi e mai îngroşat decât ce i-ar despărţi de autori precum Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Angela Marinescu, Ion Mureşan, Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu. Iată de ce susţin în continuare că etichete precum „nouăzecism”, „douămiism” (cu varianta improvizată „milenarism”) nu pot fi luate în serios, ele nemarcând şi teritorii lirice distincte, nebrevetând, altfel spus, estetici autonome. Credeţi că se consideră Manasia douămiist? Ori credeţi că pe Vancu îl macină această adeziune de grup, mai mult decât efectele autocurative ale poemelor sale? Ori Acosmei se simte mândru că a scris, înainte de 1995, poeme „douămiiste”? Vi se pare că ar ignora nonşalant Komartin tot ce s-a scris până la el? Ori că este V. Leac atât de autist, esteticeşte vorbind, pe cât le-ar plăcea unora? Ei bine, de regulă, poeţii nu confirmă scenariile criticii şi nu e nici o mare pierdere. Dincolo de categorii, grupări, calapoade generaţioniste, poezia există bine-mersi şi, iată, nu dă semne că s-ar sufoca ori că ar traversa cine ştie ce crize. E drept că, de vreo 2-3 ani, volumele au început să se rărească, dar cine i-a urmărit pe aceşti poeţi a putut observa că ei nu au stat degeaba şi că această tăcere este semn de maturizare, de circumspecţie faţă de propriul scris, care vine odată cu rafinarea propriului discurs.

Prin urmare, dacă îi fixez capătul în poetica unui Nichita Stănescu, pot trasa o linie perfect coerentă care străbate poezia noastră, în spiritul unei continuităţi pe care critica s-a ferit să o remarce, trecând prin Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu şi oprindu-se (deocamdată) în halta tinerei poezii (Ianuş, Manasia, Komartin, Sociu, Vancu, Coman, Dună, Novac). Dar aceasta e un alt pariu, pe care sper să îl pot câştiga printr-o carte.

+

+

10

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

POEZIE ŞI BABILONIE. CE S-A MAI ÎNTÂMPLAT ÎN 2008 Claudiu KOMARTIN Când am propus, în urmă cu ceva mai bine de doi ani, pe site-ul www.clubliterar.com, realizarea unei baze de date, printr-un efort comun al membrilor, în majoritatea lor poeţi şi (bănuiesc) cititori de poezie, în care să existe ştiri despre cele mai recente apariţii, date şi descrieri ale cărţilor publicate, eventual locul unde pot fi găsite şi o arhivă de care editurile care încă mai publică poezie la noi ar fi fost, credeam, direct interesate, nimeni nu a mişcat un deget. Este un simptom normal al confuziei şi delăsării care există de două decenii încoace (declin accentuat după perioada „de vârf” a afirmării 2000iştilor, adică anii 2003-2005) în poezia noastră, ca urmare a declinului public al acestui gen.

Nu pot pricepe însă lipsa totală de interes a editorilor de poezie de a-şi centraliza cumva apariţiile şi de a avea sub control propria producţie de carte; de a deveni, adică, transparenţi. Lucrurile nu stau deloc bine în ce priveşte vizibilitatea şi vânzarea poeziei, nici în ţările Europei occidentale, în nişte sisteme de editare şi promovare de carte la care oricum noi ne uităm cu jind. Însă acolo, trebuie spus foarte clar, există oricând, pentru doritori, posibilitatea de a accesa site-urile editurilor, de a comanda cărţi, de a afla din antologiile editate anual ce s-a mai întâmplat cât de cât important în „peisaj”, cine a luat premiile care contează etc. La noi, haosul nu se cere ordonat, ci întreţinut. Editorul de carte (publicată în majoritatea cazurilor în condiţii neprofesioniste, pe banii autorului şi fără o minimă distribuţie) nu face decât serviciul de tipograf, mizând pe vanităţile poeţilor de a-şi vedea cărţile tipărite şi pe filosofia românească neschimbătoare a lui „merge şi-aşa”. De aceea, nu numai că a devenit foarte greu să ai o imagine cât de cât coerentă (într-un context, repet, inevitabil fărâmiţat şi foarte lax) asupra ultimelor apariţii, dar sunt cărţi editate în câteva (zeci de) exemplare care nu ajung decât la un cerc extrem de restrâns de scriitori şi critici de poezie.

Unde mai pui că, după deja menţionatul punct maxim atins de afirmarea şi receptarea 2000-ismului (contestabil, fără îndoială, la nivel global), nu s-au prea înregistrat debuturi spectaculoase, precum cele ce ţineau capul de afiş al lumii literare acum 5 ani. E drept, era o vreme în care revistele literare găzduiau cu entuziasm dosare de poezie şi discuţii în legătură cu o nouă generaţie, erau polemici, cenacluri şi afirmări rapide (căci zgomotoase), iar toate acestea trebuiau cumva să se domolească, să se aşeze, iar poeţii aflaţi iniţial în prim-plan să confirme. Nu e cazul să devenim nostalgici, fenomenul se întâmplă cumva cu

luat în seamă), la Cartea Românească, care a cam renunţat la programul pe care şi-l impusese la relansare. Puţine surprize sau confirmări categorice din partea celor mai tineri poeţi, şi încă mai puţine surprize sau reveniri spectaculoase din partea celor consacraţi. Uzură şi lâncezire, într-un an dominat de proză şi de critică – de remarcat debuturile în roman ale câtorva dintre cei mai buni poeţi (încă) tineri, Adela Greceanu, Dan Sociu şi Dumitru Crudu –, an ce a culminat, desigur, cu Istoria mult aşteptată a lui Nicolae Manolescu.

repetiţie, „coada cometei” dă însă uneori şi cărţi valoroase, apar autori mult mai exigenţi şi de cursă lungă care nu au iniţial vizibilitatea „vedetelor” (impuse la momentul oportun, de emergenţă a unei generaţii) şi trebuie să-şi câştige, încetul cu încetul, publicul şi notorietatea. Mă gândesc, fireşte, la lucrurile întâmplate după boom-ul iniţial al 80-ismului canonic, de nu şi la schimbarea înregistrată la debutanţii anilor ’68-’70 în raport cu primul val şaizecist, deja confirmat şi intrat rapid în conştiinţa publicului epocii.

Dacă ar fi să mă refer la 2008, fiindcă aceasta este tema dosarului propus de revista Verso, trebuie spus că anul trecut a păstrat, în linii mari, toate caracteristicile anilor precedenţi, 2006 şi 2007: debuturi puţine şi, cu două-trei excepţii, tare străvezii, poeţi impuşi care publică mult şi, în cele mai multe cazuri, destul de inegal, cărţi livrate cam la grămadă de Vinea, editura care încă este campioana (cel puţin cantitativ) a cărţii de poezie româneşti, cărţi superbe, dar în general invizibile, la Brumar, doar opt volume (dintre care jumătate sunt de

DEBUTANŢII Un debut aşteptat de mai bine de un deceniu este cel al Svetlanei Cârstean, poetă formată în anii ’90 alături de câţiva dintre scriitorii din „generaţia de mijloc”, impuşi ca autori de raftul întâi al literaturii actuale. Svetlana Cârstean nu este, după cum s-a mai spus, tocmai o debutantă (decât prin prisma faptului că încă nu publicase un volum personal), ea făcându-şi un nume cu faimosul volum

colectiv Tablou de familie (1995), în care a apărut mai întâi poemul Floarea de menghină, ce dă titlul volumului apărut în 2008 la Cartea Românească.

Svetlana Cârstean debutează matur, cu o carte atent, poate prea atent construită, în care poezia şi proza se împletesc, iar viziunea e concentrată şi unitară. Floarea de menghină spune, până la urmă, o poveste, cea a unei lumi scufundate, a lumii copilăriei în anii cei mai apăsători ai comunismului (sunt antologice Visul, precum şi fragmentele cu Marele Cofetar sau cu nefericitul inventator al florii de menghină), cu o tehnică de fineţe şi un lirism psihologizat atât cât trebuie, în deja binecunoscuta cheie nostalgică de recuperare a trecutului. Perspectiva infantilă, cu unele accente parabolice, se îmbină cu vocea unei feminităţi hipersensibile, care nu renunţă însă niciodată la pudoare şi poetizează fără să rişte prea mult, dar şi fără să apeleze la trucuri sau zorzoane retorice („Lumea şi salamurile ei se mută noaptea altundeva./ La fel prăjiturile, care sunt sufletul meu./ Ar trebui şi eu să fiu în altă parte/ trupul o carcasă goală/ un galantar golit de cu seara/ un recipient pe care nimeni/ chiar nimeni/ nu vrea să îl fure.”).

Dacă citim Floarea de menghină în paralel cu Băiuţeii sau cu filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, cartea Svetlanei Cârstean nu iese deloc rău, deşi e traversată de un aer uşor vetust: fără îndoială că anii nu au trecut peste manuscrisul acestui volum valoros fără să erodeze ceva din viziune şi, până la urmă, din această manieră (pentru că este aici o manieră, emancipată şi inteligentă) a fragilităţii şi a nostalgiilor ingenue. Floarea de menghină e ca o scrisoare care s-a rătăcit şi pe care o primeşti după 13 ani. Destul de mult cât să te facă să surâzi şi poate să-ţi umple ochii de lacrimi, o scrisoare cu hârtia uşor îngălbenită, cuprinzând impresii, visuri şi secrete din alte timpuri.

Vlad Moldovan debutează ca urmare a câştigării concursului de la Cartea Românească, publicând o carte frumoasă pe care nu ştii la început exact de unde să o apuci. Vlad Moldovan nu seamănă cu nici un poet recent, iar Blank este o carte fără mari scăderi şi fără nicio urmă de dramatism contrafăcut.

Poet cultivat şi bine instruit la şcoala imagiştilor (cartea se deschide cu un citat din Wallace Stevens), Vlad Moldovan imprimă poemului său mişcări neaşteptate, când centrifugale, când domoale (şi parcă în cercuri concentrice), cu o sintaxă aparte. Tăietura versului e mai mereu neaşteptată, versul e când scurt şi nervos, când de respiraţie largă, cu efecte ce amintesc poate de Kenneth Rexroth. Dar găseşti aici şi ceva din ritmul

+

11

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

poeziei lui William Carlos Williams, din franciscanismul acestuia, poetul e mereu autoironic şi clever, schimbă registrele şi vine cu rezolvări neaşteptate la impasurile semantice: „(...) Goodliving sub glezne de îngerei/ Ayook azi şi mâine dedulcindune/ c-un Green Kimono./ Spune şi tu” sau „am văzut vierul cum/ smulgea tuberculi în codrii de păpuşoi,/ rădăcini atârnau bulgării uscaţi/ (îi clănţănea dând din cap să înghită)/ Aşa, galaxia la locul ei”.

Mai sunt, ce-i drept, şi imprecizii sau „bâlbe” (poate deliberate?) care au însă, în context, farmecul lor: „o zi înghite pe alta”, „Mă gândesc că şi azi am fost stăpânit de fiecare zi”, „într-un Cluj de pe care/ nu mai trecea ceaţa”. O poezie cu un aer livresc, deoarece e infuzată peste tot de mărcile unui culturi aşezate, mitteleuropene, dar nu ale Marii Culturi, ci ale unei culturi slăbite şi prietenoase care e în acelaşi timp şi zerrlinse, o lentilă deformatoare.

Iar poemele care poartă titlul Blank sunt printre cele mai reuşite ale volumului şi merită transcris măcar unul dintre ele pentru graţia şi subtilitatea notaţiei şi fiindcă, pe distanţe mici, această poezie te prinde mai mult decât textele lungi (poate şi pentru că aminteşte de rafinamentele – e drept, 80-iste – ale lui Ioan Moldovan): „E această lume/ şi ea trebuie înţeleasă:/ pe jos au zburat pietricele şi/ au umplut colţurile străzilor// fiecare a avut şi pierde acum/ din când în când ieşim din oraş/ şi natura înnebuneşte.// Cu trei cuvinte,/ afară e bine/ am pedalat şi am ajuns la lac,/ am vrut să vorbim şi/ am uitat.” Unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor cinci ani.

Cu douăzeci de ani mai tânără decât Svetlana Cârstean, Aida Hancer s-a remarcat în ultimii ani câştigând cam tot ce se putea câştiga pe la concursurile pentru poeţi nedebutaţi în volum. Talentată şi precoce, lăudată fără moderaţie de unii şi de alţii, Aida nu putea să nu pice în capcana de a publica foarte devreme: şi a făcut-o cum nu se putea mai rău, căci în 2008 i-au apărut două volume: Amadiada, la Princeps Edit din Iaşi, şi Eva nimănui, la Vinea. Nu cred că pune nimeni la îndoială uşurinţa cu care Aida scrie, reuşind să combine mai multe stiluri şi să distileze maniere oarecum recognoscibile (ce ţin în mare de neoexpresionismul canonic), ceea ce e normal la un poet aflat la vârsta căutărilor. Aida încearcă să îşi delimiteze teritoriul şi să îşi inventeze un stil personal, nu fără stângăcii, paşi greşiţi şi zbateri în gol. Peste tot găseşti oaze de poezie autentică, scufundată în multe vorbe de prisos, o voce care, atunci când e puternică şi originală, sună chiar bine, dar în acest şantier e sufocată de mult moloz, mortar, var nestins şi grinzi prăbuşite. La debut, Aida Hancer ia nota de trecere, dar sper să fie cu timpul mai răbdătoare şi să nu mai publice cărţi atât de ciobite.

Speriat de fioroasele poetese 2000-iste, Liviu Ioan Stoiciu s-a grăbit să aplaude apariţia cărţii de debut a „douămiizecistei” (!) Cătălina Cadinoiu, care este, într-adevăr, în Nuferii mor în cadă (Cartea Românească, 2008) foarte departe

binevoitoare cu balastul, cu mâlul care îi sufocă, pe întinderi mai mari, discursul poetic.

Florin Caragiu debutează cu un volum aşezat, scris cu o siguranţă de poet ce a trecut peste căutările începutului.

Apărută la Vinea, catacombe. aici totul e viu este o carte suficientă sieşi a unui credincios autentic, iar poemele se raportează mereu (şi dacă ar fi numai să ne luăm după citatele din Sfinţii Părinţi, din Claudel sau Papini) cu smerenie la tradiţie şi la valorile „tari”, perene. Absolvent de matematică şi teologie şi autor al mai multor studii teologice (Cuviosul Ghelasie Isihastul, 2004 şi Antropologia iconică, 2008), Florin Caragiu îşi stăpâneşte discursul aproape fără cusur, însă poezia sa nu cunoaşte rupturi, de-a lungul celor 42 de poeme din volum înregistrându-se aceeaşi mişcare a unei conştiinţe pentru care poezia este încă o cale posibilă de a ajunge la divinitate (căci „dragostea lui Iisus/ ne trage spre limburi de viaţă”).

Nu e puţin lucru să scrii astăzi o asemenea poezie religioasă conştientă de sine, cuminte şi sapientă, dar nici nu ne putem aştepta la schimbări de substanţă la acest poet cald şi generos, pentru care e evident că poezia contează în primul rând ca instrument al credinţei: „în fiecare dimineaţă caut pământul/ scriu despre tandreţea luminii şi tac”.

de grozăviile viscerale de care-i plină poezia feminină tânără. Câştigătoare a concursului pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR, Cătălina Cadinoiu este o autoare care încearcă să creeze o mitologie personală de pregnanţa sudului sorescian din La lilieci, însă locul despre care scrie Cătălina este delta („o deltă a sufletului”, forţează Stoiciu), un spaţiu exotic, mustind de viaţă, dar o viaţă dură, încărcată, în care realismul se îmbină cu oniricul într-un topos bine conturat şi individualizat. Cele mai reuşite poeme fac parte din partea a doua a cărţii (care e alcătuită din trei secţiuni), Mama Maria – cred că aici se găseşte posibilul viitor al acestei poezii (poate şi în unele poeme din a treia secţiune), cu versuri uneori memorabile („...şi în fericirea mea de copil cu gâştele/ nu vreau să schimb absolut nimic” etc.). Însă poeta e limbută, iar în carte se instalează destul de repede o monotonie care sufocă textul şi îl transformă într-o litanie îndrăgostită de sine. Eul poetic e neschimbător, suprarealismul confuz nu face niciun serviciu unei poezii nehotărâte şi oscilante: „Aruncă sticla, aruncă statuile,/ marş în cuşcă până numi închid poarta şi dormi/ în iarba de tine beată”, „Stuful înnegrit îmi pregătea pe tavă genele şi decepţiile/ Iar eu cu capul plecat îmi mângâiam deja linia săbiilor”, „câinele şchioapătă de-un ochi” etc. Prea multe clişee şi figuri de stil forţate sau prăfuite (gen „Caii pichetului încingeau crupa zăpezii”, „mierea sângelui/ mărul meu în gust îl poartă” sau „norii să-şi ia ploile secate-n scrot”), prea mult „parfum” de poezie.ro („miroseam atât de mult a regret”), dar şi unele secvenţe frumoase, din care citez cu uimire: „(...) îmi plăcea în copilărie / să-mi adâncesc mâna în guşa de pelican / căutând epavele şi peştii...”

Nuferii mor în cadă e o carte amestecată a unei autoare care şi-a găsit „vocea”, dar nu a învăţat la timp să taie şi e încă foarte

Mă bucură sincer debutul, la 46 de ani, al lui Gelu Diaconu, un poet mult mai puţin cunoscut decât ar merita-o, şi din cauza timidităţii sale incurabile, şi din pricina unor prejudecăţi curente legate de poeţii care nu au publicat şi nu s-au zbătut să-şi facă un nume la timp (de parcă Arghezi n-ar fi debutat la 47 de ani, iar Wallace Stevens la 44...). În Antipoeme (Vinea, 2008), Gelu Diaconu este un autor cu un proiect poetic „rotund” şi, chiar dacă lipsit de străluciri,

+

pregnant şi autentic. Dintre 2000-işti, Gelu Diaconu aduce cel mai bine cu biografiştii (mai cu seamă T.S. Khasis, dar şi cu Dumitru Bădiţa – acesta din urmă a publicat şi el în 2008 o carte bună, dar foarte puţin vizibilă: Poeme prerafaelite).

Pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster: o carte care ar trebui să impună un poet de tip (neo)existenţialist, care parcă a revenit la viaţă după o lungă absenţă („după douăzeci de ani/ m-am reapucat de scris/ mă simt ca trezit din comă/ după o groază de timp/ şi sunt mirat/ că lucrurile nu mai sunt/ aşa cum le ştiam”).

Nu am nicio îndoială că această carte merită să aibă mai mulţi cititori şi mai multe cronici decât va avea, dar până la urmă e greu de imaginat un poet cu o asemenea formulă existenţială copleşit de laude şi de confirmări. Este regula cinică a unei lumi în care, din camera lui albastră, Gelu Diaconu, cu biografia sa dezordonată de scriitor american, ne-a trimis un volum remarcabil.

+

+

12

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

CONECTICĂ ŞI BUTOANE

RULETA MORŢII

Să pornim banda: „un soare ca un cerc/ de decor, descărcat,/ un acumulator defect// în lumina nevrotică/ se târăsc la suprafaţă, ies din pereţi, se preling/ gemând/ «glycerine»// strălucirea cadaverică pătrunde/ prin piele se impregnează în corp/ ca mirosul/ ca bătrâneţea// nici o umbră nici o urmă de milă.// (băieţelul întinde mâna «hi my name is stereo mike»” (peisaj); „jeleuri colorate sau străvezii/ şi cauciuc şi inox/ şi neoane şi amfetamine/ jgheaburi şi ţevi/ şi petrol negru cu miros greu/ dar tu faci out// spaţiile astea la limită care te scot din normal// – oare ce s-a întâmplat cu/ mâncarea de pe pereţii borcanului aruncat la gunoi/ a mucegăit singură printre alte ambalaje –// jeleuri colorate şi străvezii/ şi cauciuc şi inox/ şi neoane şi amfetamine/ jgheaburi şi ţevi// gunoaiele te atrag ca zepelinul muştele/ sunetul te izbeşte cu pieptul de zid/ dar nu te mai doare deloc – dar/ nu te mai simţi bine decât acolo// şi vrei doar un zid de pe care să te prelingi” (spaţii la limită); „mâini străine pe umerii tăi/ mâini străine ating umerii tăi// vene accentuate sub piele pe piepturi vii/ şi cioburi încinse sub tălpi de cauciuc/ efectul de cădere din dans/ gândurile mele se pulverizează în resturi/ ca atunci când cineva trece un creion peste piele// ochi roşii polaroid în întuneric/ gâlgâie iubire la unison” (stupid little piesă mp3); „capul meu alb printre capetele albe/ o senzaţie biologică umblând pe vârfuri/ ieşind liniştită din casă/ exact ca restul reţelei/ aşteptând o minune în fiecare zi// 1 câine doarme neajutorat în mijlocul trotuarului cu/ coastele tremurând// capul meu fosforescent printre restul de capete/ fosforescente/ nici unul nu-mi foloseşte la nimic/ îmi strâng ochii// (...) aerul de afară/ mă arde în creştet/ vreme frumoasă. 25° C. sângele îmi cântă în urechi.” (25° C afară); „aici nu-i nimeni nici un obiect în jurul tău doar particule de praf şi unde radio/ doar ultrasunete şi infraroşii/ doar o oboseală din căşti şi o senzaţie de scurgere de la monitoare/ un coleg îmi spune ceva amuzant/ asta mă face să râd nu sunt bună de nimic/ «ce? a. ce? da.» nu sunt aici. eu nici nu sunt aici/ mi s-a părut că văd un om cu oase fosforescente/ strălucind prin piele// dar erau doar ultrasunete şi infraroşii/ doar oboseala din căşti şi scurgerea asta de la monitoare// toate lucrurile sunt la locul lor. pe perete zboară o/ scamă suflată de foile care ies din imprimantă. nimic/ de acum înainte. nici un schelet nici un craniu care râde.” (# frig+ bine+un tub de neon). Înainte de a vedea cum se organizează microlumea unui tânăr poet, în jurul căror nuclee de tensiune şi semnificaţie, prin ce modalităţi compoziţionale adoptate şi adaptate conştient, e bine să parcurgem câteva fragmente care, desprinse din întreg, rezistă şi pe cont propriu. Există voci critice neobosite în a denunţa prejudecata „impresionistă” a talentului. Ar fi prea vag, imprecis, fluid

În Cuvântul înainte al ultimului volum publicat de Ofelia Prodan, Ruleta cu nebun (Editura Vinea, 2008) Al. Cistelecan remarca tendinţa spre exces editorial a poetei – patru volume în doi ani, altminteri bine primite de critică –, care ar risca să fie în dauna receptării, dacă suspiciunile cititorilor n-ar fi dezarmate de faptul că se află în faţa unei „productivităţi a autenticităţii”, nu a unui simplu experiment de artizanat poetic, din care nu lipsesc liniile consecvente.

Una din direcţiile consecvente, de fapt o convenţie poetică, care tind să „vădească un fel de organicitate” este predilecţia pentru lirismul de măşti, nedezminţită nici de ultimul volum. Ca la un bal mascat unde nu eşti obligat să-ţi porţi mereu masca şi o mai scoţi din când în când, doar aşa, dintr-o voluptate a descoperirii adevăratei identităţi, Ofelia Prodan alternează în Ruleta… lirismul de măşti şi confesiunea directă. Tentativa îi reuşeşte destul de bine în primele două părţi ale volumului (parabole şi underworld), unde jocul alternării confesiunii proprii şi al celei atribuite unui personaj chiar funcţionează. În cea de-a treia, vasile, avem de-a face cu un triumf al măştii, al lirismului anti-confesiv, pentru ca în ultima parte (ruleta) confesiunea să-şi ia revanşa şi să aibă ultimul cuvânt.

Masca cedează definitiv în faţa torentului confesiv, e drept, în poeme scurte, mai degrabă nişte zvâcniri, în care eul nu-şi mai dispută supremaţia cu niciun fel de măşti lirice, exhibându-şi fără pudoare stările. Până la demascarea deplină e însă cale destul de lungă şi anevoioasă.

Personajele cărora li se atribuie confesiunea par alegeri întâmplătoare. Poeta atinge claviatura existenţei şi cele câteva „clape” alese după bunul plac al hazardului răspândesc o sonoritate nesigură, o melodie alterată cu diezi şi bemoli, pe care ea o captează şi o „povesteşte”.

Totuşi, nu de poezie epică va fi vorba, ci de o poezie descriptivă, dominată de „a vedea”. Persoajele, fie că e vorba de un lunatic (lunaticul), un om (duplicitate), băieţelul răcit (boilerul), o bătrână (bătrâna, chibritul şi demonul), un bărbat (visul unui bărbat), un chefliu (chelnerul), fata singuratică (scrisoare) suferă de ceva – boală, insomnie, sărăcie, singurătate, anxietate. Urmarea nu poate fi alta decât, în manieră suprarealistă, dereglarea simţurilor şi viziunea lucrurilor într-o lumină crepusculară, însoţită de stări sufleteşti vagi, care dematerializează fiinţele şi lucrurile, sortindu-le de cele mai multe ori levitaţiei: „(…) privesc cerul/ văd tot felul de chestii zburătoare/ jur: în viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva/ se rotesc ameţitor în jurul meu/ îmi transmit telepatic mesaje cifrate/ eu decodific totul instantaneu/ fiecare mesaj îmi ameninţă cumplit viaţa (…).” (duplicitate). Umbre, fantome, obiecte zburătoare şi fiinţe

Daniel CRISTEA-ENACHE

Cristina TIMAR

din faţă într-o amintire. De aici ambivalenţa atitudinii directoare şi glisarea versurilor între două registre: unul mai apăsător, în care camerele infraroşu şi instrumentele de măsură, monitoarele şi laboratoarele supraveghează individul ori experimentează pe el; şi unul de reconversie psihologică, în care exact aceleaşi maşini reci recompun decorul contemporan, urban. Cea care spune „eu” în aceste poeme (şi anume gabi, personajul-reflector al autoarei) percepe ameninţarea nelămurită din jur; dar reacţiile ei nu sunt niciodată visceral-expresioniste, de oroare a fiinţei, precum în versurile unui Dan Coman. Aici, fişierele sunt alternate rapid, cursorul pâlpâie şi, deşi „jumătatea mea bună/ s-a defectat şi bâzâie/ scârţâie bâzâie scârţâie bâzâie”, dispoziţia nu devine neagră. Chiar dacă, sub fluxul razelor X, realitatea se dezmembrează şi demistifică, accentul liric pe care este făcută constatarea nu e unul amar. Ceea ce la alţi autori – inclusiv din ultima generaţie – reprezintă o probă incontestabilă a (de)căderii omului, a împuţinării substanţei lui, devine o premisă aproape banală în volumul lui Gabi Eftimie. „Paradisul” artificial al corporaţiei şi imaginarea omuleţului rătăcit într-un deşert postatomic, după ce toate din jur vor fi fost aruncate în aer, nu sporesc semnificativ tensiunea poemelor, care are alte surse. Sunt cadre aproape familiare ale existenţei cotidiene şi proiecţii, în marginea acesteia, făcute cu o mare libertate combinatorie. Fără ca lucrurile să fie luate à la légère, o ordine tragică, sau măcar dramatică, nu apare. Şi aceasta fiindcă orice revers are o faţă luminoasă (sau invers), exteriorul şi interiorul se amestecă şi încep să se confunde, zgomotele agresive devin prietenoase, iar tăcerea, neliniştitoare...

A ieşi afară, „a da o tură” e o aventură periculoasă, fiindcă (subliniază autoarea) „afară nimic nu e viu”. A rămâne însă în faţa calculatorului, între printer şi xerox, „conectică şi butoane pt. felurite

acest termen pentru a funda un concept şi o teorie critică. Şi totuşi, pe cât de vag pare acest termen-umbrelă, pe atât de sigur sunt că unii autori se dovedesc extrem de talentaţi, în timp ce alţii nu au nici o brumă de talent. E un fel anume de a pune cuvintele pe hârtie, de a construi sau a destructura imagini, de a găsi un ritm interior şi a face să pulseze versul, strofa, pagina de poezie. E vorba de un accent personal, care ne pare deopotrivă straniu şi familiar; de o viziune ce îmbibă realitatea înconjurătoare şi o transformă într-un mediu intim; în fine, de un limbaj utilizat şi modulat în chip diferit, neaşteptat. Zadarnic îşi storc producătorii de versuri mediocre rufele imaginaţiei: acestea nu zboară nicicum, rămân, răsucite, în ligheanul de plastic. În schimb, creatorii veritabili obţin efecte de insolitare din cele mai uscate cuvinte şi sintagme. Limba, vocabularul ne aparţin tuturor; dar modul lor de rulare şi exploatare îi împarte şi subîmparte pe utilizatori.

Las pe altă dată problema disocierii între instinctul, reflexele bune ale autorului liric şi elaboraţia atât de dificilă, efortul la care acesta se înhamă. Revenind la Gabi Eftimie, semnatara versurilor de mai sus, trebuie spus de la bun început că scriitura ei are o maturitate frapantă. Ochi roşii polaroid. Acesta este un test se intitulează volumul său de debut; numai că testul nu e unul de (auto)verificare artistică, de interogare dubitativă asupra propriilor resurse. La această autoare de ani douăzeci şi cinci, universul încastrat şi încasetat, adus în spaţiul virtual şi stocat în creier, este explorat cu o dezinvoltură de invidiat. Se observă imediat distanţa, bine marcată, între eul profund şi spaţiile tehnologizate în care subiectul subzistă.

Spre deosebire de poeţii „milenarişti”, care îşi îngroaşă identitatea socială şi se înfăţişează prinşi în plasa unei biografii şi a unei Istorii radioactive, Gabi Eftimie adoptă postura internautului care, cu un simplu click, poate transforma coşmarul

+

nevoi”, înseamnă a te menţine într-un spaţiu protector, un fel de regresie către uterul-incubator. Tehnologia îşi impune termenii, luminile, sonorul asupra naturii propriu-zise, captată şi domesticită prin echivalări de mare efect: „foşneam ca o bucată de nylon”, „apa se loveşte de mine. ca sunetul într-o boxă stricată”, „iar plouă cu arsuri electrice”... Un text începe prin a cânta această radicală transformare, cu un rest de milă omenească: „vom îmbrăca pijamale artificiale/ ne vom încheia la şireturile de neon/ vom fi liberi să apăsăm rewind/ să batem tare la tobele mari/ să dăm cu biciul/ cântând// să fluturăm tabla de metal să sune cât mai strident// dar când ţipăm că nu vrem capul tăiat din farfurie/ când urlăm că nu asta/ nu nu asta” (# în rai). Testarea, mai curând în accepţia experimentală decât în cea „tare” a termenului, merge împreună cu schimbarea perspectivei: procedeu folosit frecvent, la nivelul unui text sau al unui întreg ciclu. Două versuri subliniate şi atent inserate într-un poem („un om înmărmurit luat în stop-cadru inert traversând/ încăperea lovindu-se de lucrurile din jur”) sunt transformate într-un leitmotiv şi, mai mult decât atât, într-o trapă textuală prin care cădem într-o altă dimensiune. Persoana a treia singular, a descripţiei relaxate, lasă loc persoanei întâi. Obiectul fotografiat devine subiect frisonant, poeziile care urmează (no data, altundeva, eco...) explorând tocmai mişcările haotice şi agitaţia interioară a personajului lăsat să vorbească. În Ştrumfii afară din fabrică!, Marius Ianuş credea a fi strâns poezii influenţate „zdravăn” de noile moduri de comunicare.

Iluzia liderului fracturist se transformă în realitate la această exponentă, cu totul remarcabilă, a generaţiei următoare.

13

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

himerice populează universul Ofeliei Prodan. Dacă au ceva în comun toate poemele acestui volum, e o imperceptibilă, dar nu mai puţin decisă tatonare a morţii. Dansul viziunilor himerice, al confesiunilor intermediate prin personaje, poate trece drept camuflaj pentru a da târcoale nestingherită morţii.

Imaginile infernale abundă în partea a doua a volumului. Poeta sondează zonele submundane, lumea damnaţilor şi a marginalilor de tot soiul, iar poemele prin care mişună chelneri malefici, bărbaţi cu intenţii sinucigaşe sau halucinaţii, boschetari, demoni şi fantome, bătrâne insomniace şi bătrâni perverşi, au o mai pronunţată tentă epică. Pe lângă personaje, atmosfera (noapte, vânt, frig, furtună) şi toposurile (bar insalubru, camera de la subsol, străzi pustii, neluminate, camere în care s-a scurs gazul) întreţin iluzia unui univers infernal în care se petrec lucruri cel puţin bizare.

Dar chiar şi dimensiunea demonică e păstrată în limitele suportabilităţii printro anumită tandreţe şi fineţe a scriiturii.

Ofelia Prodan nu poate fi atroce, după cum nici imaginarul ei nu depăşeşte un expresionism soft, în care viziunea e bine temperată şi niciodată dusă până la capăt.

Poemele din ciclul vasile repudiază confesiunea şi se rezumă să descrie la rece scene din viaţa lui vasile, fiinţă ambiguă, hibridă, oscilând între o identitate socială şi una himerică. El pare să

O POVESTE CU NUFERI Mariana GORCZYCA

O poveste cu nuferi … şi deltă, despre scara de bloc cu graffitti, despre telefonul cu veşti proaste, despre lebede şi bărci, despre stuf şi şcoala primară, despre Tarkovski şi Kandinsky – spune în poeziile ei Cătălina Cadinoiu. Un mic univers pe care îl face cunoscut celor care mai au răgaz pentru poezie în picurări de seducţie prelinse în pagini. Orice autor premiat te face, volens-nolens, curios să-l citeşti. Şi eu cred că niciun premiu, nicio evidenţiere, nicio basoreliefare nu e lipsită de noimă. Selecţia funcţionează întotdeauna, dincolo de criterii estetice şi canon fixat cu cuie, după imbolduri metafizice, în contexte favorabile (şi nu conjuncturi, cum spun frustraţii), cu resorturi de empatie. Pe lângă curiozitatea lecturii unor creaţii ale unui autor premiat, a mai existat un motiv pentru care, în această seară de toamnă fără liliac înflorit am ales s-o citesc pe Cătălina. În dinamica nu numai a poeziei ultimilor ani, dar şi a prozei, lucrurile se schimbă în ritm alert, fapt observat de numeroşi critici şi analişti literari. Provocată de textul lui Liviu Ioan Stoiciu de pe coperta 4, am citit volumul Nuferii mor în cadă focusată să captez undele seismice ale trendului 20072008. Probabil pentru că nu mă numesc Ion Pop sau Alexandru Cistelecan, adică să fiu eu foarte specialistă în lirica actu-

+

întruchipeze idealul majorităţii tinerilor de azi: lucrează la o firmă, poartă costum şi cravată, e nedespărţit de laptop, pleacă în călătorie de afaceri la Londra.

O existenţă banală pînă la urmă, precară, lipsită de consistenţă, o viaţă de workaholic frustrat afectiv, care-l transformă pe vasile într-un monstru, după cum e avertizat cititorul în primul poem. E un salahor al muncii de birou, pe când viaţa lui personală e praf şi pulbere, o viaţă pe care poeta nu se sfieşte s-o denunţe: „lui vasile i-au crescut două cocoaşe/ una pentru a tasta mai eficient când îşi/ ţine laptopul pe genunchi, cealaltă fiind/ un fel de acumulator din energia/ căruia funcţionează tot departamentul.” (sacrificiul) De fapt, teza monstruozităţii lui vasile e demonstrată în toate cele opt poeme, ultimul, simetric faţă de primul, reia ideea şi încheie demonstraţia. Dar cum vasile e jumate om-jumate himeră, i se întâmplă şi tot felul de lucruri bizare, de exemplu pluteşte în pantofii cei noi, Ofelia Prodan având un adevărat gust al stranietăţii insinuate în realul cotidian. E de mirare cum o poezie care alunecă atât de repede pe panta himericului, poate conţine şi o intenţie protestatoare, dar aşa e. Personajul vasile şi alţii de teapa lui nu se bucură de nicio consideraţie, prestigiul lor uman e aproape de zero. Ieşirile din existenţa cotidiană culminează cu ultimul poem, în care ne-am aştepta ca poeta să-i facă de petrecanie lui vasile în accidentul aviatic; dar e salvat de la

moarte de o fiinţă himerică şi extrem de delicată, micuţa japoneză, care îl anunţă că este un ales cu o misiune clară „de a distruge pământul”. vasile refuză şi rămâne prizonierul propriei condiţii dezonorante: „un monstru”.

Ultima parte se dedă unui răsfăţ al confesiunii directe, deci şi al protestului asumat, nu disimulat. Afirmaţiile sunt categorice, aproape crude şi exprimă ostentativ adevăruri personale („mi-e greaţă de liderii carismatici, ştiu totul despre sex/ dau sfaturi tuturor, nu mi-e teamă de moarte, mă iubesc mai presus de orice/ fac totul doar pentru mine) sau atitudini nonconformiste, de frondă („ies goală din casă şi merg liniştită/ pe stradă nu mă vede nimeni”). Atâta doar că între atitudinea iconoclastă şi nebunie nu există o linie clară de demarcaţie, cele 66 de poeme despărţite prin steluţe alunecând imperceptibil spre paroxismul trăirii şi resemnarea în faţa morţii. Nu întâmplător, pe măsură ce ne apropiem de final, himericul dispare şi se aglomerează obsesiile, semne ale intrării în zodia disoluţiei fiinţei: râsul în hohote, starea de lehamite, percepţia acută a trupului, frica, halucinaţia şi boala.

Ofelia Prodan e fără îndoială o poetă rafinată şi inteligentă, care se distinge prin scriitura estetizantă şi un mod unic de a fi atentă la procesul de insinuare a himericului şi a straniului în realitatea cotidiană.

ală, nu am sesizat nimic cutremurător în noutate faţă de linia postmodernă ce perimetreză protector câteva decenii de poezie contemporană.

Avem biografism? Avem cât cuprinde.

Copilăria poetei, anii de şcoală, figura mamei, a tatălui, a bunicii Ecaterina sunt prezente în texte: „În rădăcinile de stuf revăzusem acel an/ cu rochie roşie şi pantofi mărimea 10,/ mă-ndepărtam cu tata-n lotcă de liman/ iar stufu-n amintiri mi se grăbea să plece.” Avem narativizare?

Avem. Fiindcă autoarea aduce crâmpeie de-ntâmplări ale fiinţei, aduce personaje care doar aparent n-au legătură cu ea: „Maria a crescut la orfelinat cu fratele ei Andrei”. Avem demitologizarea temelor, prin apelul la un lexic mai mult decât colocvial („Maria, ai căzut în fund văzând cerul/ apropiindu-se de tine/ Credeai că ţi-a sunat trompeta/ şi Romca singur rămânând/ o să doarmă sub oasele cailor?”, sau în poezia Zeul în vogă: „Să nu-mi spui că apusul/ nu e gingia şubredă a zeului,/ ce trebuie să fie zeu/ ca să avem ce uita/ rânjind cu dinţii de marmură albă,/ crucile care explică de ce cresc atâţia meri în lume./ când sădeşti păcat, păcat va creşte.”). Avem, bunăoară, şi refuzul sentimentalismului de tip romantic: „Auzi, ratatul ăla de ceas mai cântă la caterincă?”

Doar refuzul metaforei nu este total.

Aşa cum proza se întoarce în aceşti ani la poveste, la fel şi poezia de ultimă generaţie (sic!) simte nevoia să trezească metafora, să o pună la exerciţii uşoare de înviorare, doar atât cât corpul poeziei să nu se cocoşeze de la atâta livresc. Din loc în loc, la Cătălina Cadinoiu „apusul stă în cleşti pe sârmă” sau „Maria creşte nuferi în piept.” Când nu se destăinuie, când nu autobiografiază, poeta menţine o atmosferă de filtrare tristă, cu grimase

pe alocuri, a spaţiului lăuntric şi a celui din afară. O face prin adresări teribile: „Deschide-mă la suflet şi ia tot mărunţişul de-acolo.”, „Mamă, stai acolo, nu veni!”, „Mamă, ştiu, mi-ai zis/ ochii mi s-au oprit din creştere exact sub frunte.” Şi mai e ceva în poeziile volumului Nuferii mor în cadă. O filosofie subliminală despre desprindere, pierdere de sine, agonie, despre lichidul care nu e întotdeauna vital, în care poţi să intri ceva şi să ieşi altceva. Cada, paharul, cârciuma, mai mult decât un câmp semantic.

Am citit cu conştiincioasă plăcere toate poeziile volumului. Ca să fiu sinceră până la capăt, vă voi spune că am avut lângă mine nu numai cartea, ci şi o sticlă de vin adusă dintr-o insulă din Marea Egee – care nu a rămas cu dopul în ea – şi, de asemenea, un fundal muzical ceaikovskian trimis de un prieten din Brăila. Din când în când, cotrobăieli prin dicţionare sau telefoane la Murighiol, pentru a afla semnificaţii de cuvinte.

Lexical, Cătălina a luat prin surprindere profesoara de română din mine, aşa cum odinioară mă luase pe nepregătite Voiculescu cu ale sale sterlici. Lexicul poetic al Cătălinei este special, presărat cu regionalisme dintr-un areal restrîns, dar care nu te enervează, ci te seduce, ca şoaptele unei femei într-o limbă necunoscută bărbatului la ale cărui urechi sunt clipocite… Până la urmă am încetat să mai dau telefoane în Deltă ca să aflu ce înseamnă lijancă, pasivalcă, hurie, vidme, aksak, priveta, anluminură. Le-am consumat ca atare, plescăindu-mi limba şi îndemnând şi pe alţii să guste.

+

+

14

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

SVETLANA CÂRSTEAN – ŞOTII POST­MODERNE. Do you yahoo!?

Aida HANCER „O ficţiune e adoptată dacă răspunde unei nelinişti a inteligenţei noastre.” (Ortega y Gasset). Tocmai de aceea cărţile momentului trebuie recunoscute, mai întâi, ca soluţii imediate, pentru ca mai apoi să fie clasificate în funcţie de criteriul esteticului/inesteticului.

Volumul de debut al Svetlanei Cârstean, Floarea de menghină, încununează, la modul ludic, meritele sfinţilor comunismului (ale muncitorilor). Această îndrăzneală a autoarei a reuşit să pună sub semnul întrebării locurile comune ale epocii noastre de piatră. Desigur, textele poetei nu au nimic în comun cu ceea ce numim literatură ocazională, decât în aceea că poemele cele gingaşe, poemele etapelor personale sunt rezultatul unei coincidenţe a ocaziei exterioare (care face posibil tapetul de hârtie pe care sunt lipite personajele) cu cea interioară (care caută ochiuri de lumină prin colţurile fabricilor şi-ale uzinelor). „Lumea şi salamurile ei se mută noaptea/ altundeva”. Interesant este modul în care se reuşeşte trecerea de la naivitatea observaţiei la o violenţă a intenţiei: „visul m-a scuipat înafară”. Pare că o dezvoltare emoţională insuficientă este compensată de acest univers mecanizat, al cărui confort pătrunde în lucrurile lipsite de viaţă, dar şi în acelea vii. Aici intervin poveştile şi personajele acestei poezii. Chiribuţă, viitorul muncitor deja îndrăgostit de Roxana. Aş putea considera că toate aceste personaje naive, ridicole, insuficient maturizate sunt alibi-urile vocii poetice.

N-ar fi suficient să descrii o lume deja „fumată” dacă n-o poţi opune unor situaţii personale, inedite. Cum să scrii poezie descriptivă, într-un moment de glorie a urmelor comuniste? Iar acest Chiribuţă este un personaj compensatoriu, menit să aducă, numai, în discuţie faptul real că tot ceea ce urmează s-a alcătuit, ca un bulgăre de zăpadă, dintr-un sâmbure de adevăr şi puţină îndrăgostire. Roxana nu este încă membră UTC, însă ea aparţine Organizaţiei Privirilor Tuturor, ea este un motiv pentru ca lumea să uite de floarea de menghină care se hrăneşte cu gingăşia, cu melancoliile de fiecare dimineaţă ale muncitorilor.

De ce ar trebui să anunţ un sens grav al acestei poezii? Mi se pare că jocul este cât se poate de revelator pentru că, dacă aş fi avut, până la douăzeci de ani, intuiţia de a folosi frunţile copiilor drept oglinzi pentru gesturile părinţilor, aş fi intitulat acest volum Comunismul copiilor, după cum aş putea depista o oarecare continuare în cartea Florinei Iliş, Cruciada copiilor. La acesta ne-am fi putut aştepta de la cei cu cheia la gât.

Există un poem frumos şi ingrijorător, care poartă titlul Cine am fost eu? Prin el ia sfârşit pledoaria pentru inventivitate, pentru naiv; în acest moment are loc

saltul (ontologic?) de la chiribuţianism la himerism: „Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuşi să-ţi/ dau o veste: De azi dimineaţă îmi cresc sânii”. Nu mă pot gândi decât la romanul Oraşul cu salcâmi al lui Mihail Sebastian, care salvează un subiect mititel apelând la metafore. Cu alte cuvinte, puţin ne interesează dacă seria poemelor anterioare a fost scrisă în exact acel moment al realităţii poetei, însă, în plan estetic, acesta este anunţul maturităţii. De aici înainte urmează poemele cu unghii nevopsite. Femeia salvată din comunism ni se arată, în toată splendoarea ei de „doamnă organizată, stăpână pe sine, care se demachiază/ de două ori pe zi”. Prezenţa unei alte entităţi feminine este aceea care opreşte şirul întrebărilor, asigură feminitatea celei dintâi. Pentru ca, în final, să revenim la stănescianul „o fâşie subţire de culoare sângerie”, vers ce are datoria de a abstractiza conflictele interioare ale vocii poetice (care se îndoieşte, pare-se, de vocaţia feminină, de sexul propriei persoane şi de cel al gândurilor ei).

Unul dintre cele mai reuşite poeme este Una, deloc plângăcios şi retoric. De această dată ni se pregăteşte, cu toată metafora de rigoare, un spectacol al păpuşii ruseşti căreia i-au mai rămas doar două figurine de lemn: mama şi fiica. În acelaşi context găsesc, pentru cea din urmă (aşa cum ea însăşi a proiectat) o imagine definitivă în romanul Pupa russa

al lui Gheorghe Crăciun. O putem alătura pe eleva, studenta şi mai târziu revoltata în zadar Păpuşă acesteia care se abate de la tiparul păpuşii comuniste doar prin retragerea, din poemul Una, în imaginea mamei. Prezenţa femeii-rădăcină (a mamei) salvează aparentul cinism din celelalte pagini ale volumului. Iar descrierea ei nu se realizează doar platonic, ci ne este prezentată efectiv femeia care apasă, prin greutatea coapselor ei, imaginea nu destul de impunătoare a fiicei.

Oricum, cele două femei se confundă până în cele mai intime amănunte, ca şi cum ar fi născute, amândouă, dintr-un bărbat. Sugestiv din punct de vedere psihologic, dar şi estetic, este acest poem-acuză la adresa femeii îmbătrânite, care se transformă, pentru bărbaţii ei, în menghină. În Balada ghetelor de lac, je est un autre.

Alice şi Beatrice, personaje cu nume uşor de pronunţat şi feminizat excesiv poartă, înjumătăţită, afectivitatea vocii poetice. De fapt, ele mărturisesc faptul că „sufletul mi-a coborât încet din mâini în picioare”. Alice şi Beatrice sunt două ghete de copilă, în stare să concentreze doar capacitatea, tinereţea, mersul aruncat, distanţele. Aici emoţia se transformă în mişcare.

Volumul se încheie cu poemul Operaţiunea Inbox Gol. Pentru utilizatorii de toate zilele ai poştei electronice poate părea un rămas-bun cam brutal, un fel

de anulare a stărilor pe care eu, ca cititor, le-am acumulat până în acest moment.

Discursul de schimbă, trece de la optzecismul cenaclului Litere la optimismul de clubliterar.com. În acest text se trag concluziile pe care cititorul nu a îndrăznit să le rostească: „Multă sexualitate, nu-i aşa, în pustietatea asta?” Mai mult, adoptând tonul unui coleg de cenaclu (şi metoda lui de a semna cu toate datele necesare unei comunicări electronice), Cezar Paul-Bădescu (în romanul Luminiţa, mon amour), poeta face, din loc în loc, dezvăluiri importante pentru calitatea de poezie de care are nevoie poemul: „Întotdeauna am avut/ febrilitatea/ asta,/ de a spune în amănunt ce fac pe dinăuntru”. Întocmai fericita coincidenţă despre care aminteam în introducere, a exteriorului cu interiorul. „Dacă nu inventez grădinile mor”, afirmă următorul mesaj, de tip Spam, probabil, fiindcă această sinceritate ar putea avea un dublu efect: de a confirma o poezie într-un mod inedit, adică printr-un deux et machina în final, sau de a trăda o naraţiune cu răsăriri lirice care, într-un moment de neatenţie, se transformă în poezie înaltă. Oricum ar fi, poemul ultim este acela care traduce pentru noi, cei netrăiţi, starea florii de menghină.

Ceea ce urmează este un Epilog. „Căci cine a fost mai întâi, floarea sau menghina?”

O SINGURĂTATE LA DISPOZIŢIE copii, în timp ce îngerii descărnaţi îşi bălăngăne capetele uriaşe. Dacă aţi vedea-o pe Andrea Hedeş în carne şi oase (aşa cum am văzut-o eu la Dej, la dezbaterile VERSO) nu aţi putea înţelege cum pluteşte atâta angoasă auctorială în versurile sale, întrucât poeta nu are figură de dezabuzată. Numai că – din fericire – poezia nu are raport direct cu înfăţişarea fizică a poetului. Lumea migrează cromatic (mult albastru, galben, roz...), dar nu putem descoperi ce culoare are sfâşierea unei inimi. Balerinele roz au ochii galbeni, caii sunt verzi, falia e albastră...

Poeta mă intrigă prin trecerea de la poezii unitare, cu volute impresionante la un retorism superfluu. Nimic nu se poate reproşa unei poezii ca Scrisoare Letiţiei, pe când Dilema conţine o încărcătură obositoare de pulsiuni redundante. Prea multe imagini şi interogaţii recurente, plus lipsa punctuaţiei – toate acestea obosesc chiar un cititor modern, care respinge din start redundanţa.

Ninge în Dej, ca pe un front matinal, însă nici un vis nu zvârle copita... Dacă ar fi scris doar aceste imagini, Andrea Hedeş – fie şi pentru atât – ar fi câştigat un loc meritoriu între poeţii mei preferaţi. Numai că – vorba poetei – lucrurile sunt frumoase până nu le dăm nume. În Lamentaţie IV întâlnim o ars poetica,

Alexandru JURCAN Albastrul are răstălmăciri portocalii, iar pomul a răsărit în cuib de sârmă ghimpată. Astfel am intrat într-un univers poetic aluvionar şi polifonic. E vorba de prima carte a poetei Andrea Hedeş, Cartea cu fluturi, apărută în 2008, carte care deschide seria de DEBUT a Editurii Limes, inaugurată în vara aceluiaşi an şi reprezentând premiul pentru câştigătoarea concursului de debut al Editurii, înmânat în cadrul Întâlnirilor de la Nicula.

Cine este Andrea Hedeş? A urmat cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică – Litere (Engleză) şi a debutat în 2001 cu poeme în revista Echinox.

Un poet îşi dezvăluie harul, misterul şi unicitatea din primele pagini. Aşa mi s-a întâmplat, imaginându-mi calul care trece prin Mărăşti în prima poezie. Un cal ca un candelabru – scrie poeta – şi din clipa aceea am realizat că mă aflu în faţa poeziei adevărate, care reuşeşte să transgreseze orice limite impuse, năvălind dinspre ludic cu o dexteritate de invidiat. Puţin contează unde trăieşte poeta ori ce cultură are în preajmă.

Poezia sa e o magmă eruptivă, poate de aceea uneori verbozitatea nu e suficient filtrată. În ritmul ploii ruginesc capete de

+

marcând întreaga sa diagramă lirică.

Poeta şi-a ţesut un mormânt din ...cai de cerneală (mereu imagini surprinzătoare, inedite, tulburătoare): „acum începe să mă doară că nu înţeleg de ce/ doar eu am câştigat un cort de foaie albă / pustiu pe dinăuntru şi fără cer pe-afară.”

Nostalgia Clujului, a trecerilor printre ceasuri şi măşti, a singurătăţilor schizofrenice, într-un univers paralel claustrat în beatitudine, ne poartă spre turma de fluturi turbaţi, atunci când rugăciunile sunt jucării stricate. Multe poezii focalizează un fior iconoclast, în osmoză reuşită cu opririle sisifice. Uneori demonetizarea ideilor provine dintr-o încifrare sofisticată (a se vedea poezia Despre litere şi stilouri), care dăunează impresiei generale.

E clar că suntem în faţa unei poete de excepţie, care va trebui să-şi supravegheze cu atenţie recurenţa. O văd mereu pe Andrea Hedeş în templul poeziei, punând capcane de ciocolată ca să prindă pene ude de sfinţi. Geamul chiliei sale se spală de sărbătoare (a se vedea poezia 801), ţesându-se o pulsare inefabilă de beţii şi plutiri albastre.

15

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

COASTELE EVEI NIMĂNUI! Darie DUCAN

Vă avertizez că în oraul Bucureşti s-a mutat o poetă foarte talentată. Lumea literară zornăie de poeţi sângeroşi, e o inflaţie de genii incredibilă, de snobism şi de falsitate. Puţine şi individuale sunt insulele de talent real. Una dintre aceste insule este Aida Hancer, atât prin reuşitul ei volum, excepţional intitulat, Eva

nimănui, Editura Vinea, 2008, cât şi prin celelalte poeme care o aruncă-n lume sau care sunt schijele nu ale unei bombe, ci ale unui fruct copt. Dacă războaiele sar duce cu fructe coapte lumea ar fi mai poetică şi Aida Hancer s-ar putea denumi continent. În primul rând poezia ei nu e nici matură, nici naivă, e cum trebuie să fie poezia, o copilărie pe eşafod, o gravitate bufnită în râs, o pasăre care pleacă în zbor ca pasăre şi termină ca scrum în continuarea ţigării tale. Poezia ei nu are decât la nivel psihologic caracteristicile poeziei feminine, e neutră din acest punct de vedere, solidă şi tăioasă, însă tăioşenia ei nu e gratuită, cum e a atâtor altora, ci e mereu deductivă, mereu subînţeleasă, mereu regenta pare să se fi consumat înainte cu puţin de începerea textului şi respiraţia ei semantică încă se simte. Dacă am pune o sticlă s-ar aburi şi aţi vedea că am dreptate. Poezia e o

continuitate a ceva, e ca o venă smuncită, ruptă din braţ şi încă pulsând. Sunt foarte puţine poetele de forţă imagistică ale generaţiei noastre precum ea, aş compara-o cu Miruna Vlada, remarcând totuşi o subtilitate distinctă. Auziţi ce versuri: „sfoara scoate un sunet de vulpe bătrână hula aleargă de la unii la alţii…”

Cum să nu fie aceste imagini de-a dreptul incredibile? Nu ştiu ce pondere valorică va avea volumul prim în viitoarea panoplie a poetei şi nici nu mă interesează, cert este că ea nu trebuie să existe de la volum la volum, cum cred foarte mulţi, ci trebuie să devină ea tot mai mult, nu să evolueze. Nu toţi poeţii se au de evoluat, unii se au de adâncit, întocmai cum Mozart a rămas copil pe durata întregii sale opere şi s-a adâncit în Recviem. Aida Hancer simt că are destin literar şi nu pentru că ar fi răsfăţata cuiva, asta se obţine uşor azi, dar pur şi simplu poezia

ei o face nu doar vizibilă, ci remarcabilă.

Auziţi: „eu nu mai scriu/ dau cu degetul prin rana deschisă/ care n-are gust bun/ acum după şase luni de când/ mi-ai ieşit din idei aşa cum ţi-ai fi ieşit din minţi (…)”

Nu-i aşa că sare din rand? Că sparge tipare şi prin simplitate şi prin forţă?

Poezia română îşi numără marile poete pe degetele de la o mână. Aida Hancer poate deveni o mare poetă, are codul de bare al devenirii şi adâncirii în răni.

Versurile sale vibrează şi există. Poate fi un deget al poeziei române (opozabil!). Îi doresc drum bun în poezia română şi să ştie că ea nu totdeauna se scrie cu pâine şi sare, ci mai ales cu lipsa lor şi că, dincolo de un medicament subtil, e o barcă cu ajutorul căreia te alipeşti de continentul Rămânere!

REBUTAREA ICONOCLASMULUI Ultimele debuturi poetice şi tentativele revrăjirii Luigi BAMBULEA Istoria desfăşurată a poeziei române a ultimelor patru decenii e marcată vizibil de obsesia mutaţiilor, a negărilor, a rupturilor şi a enclavizărilor (mai naturale sau mai artificiale, dar, în orice caz, existente); cei – nu puţini – care au inventat, descoperit sau semnalat dislocările în diversele momente cu pricina sunt, în ultimul timp, negaţi de alţii, pentru care continuitatea e evidentă din Modernism şi până azi, presupusa dialectică a unor generaţii antitetice fiind doar scandal de gazetă culturală.

Familiarizat, după 1990, dar mai ales după 2000, cu o retorică a divorţului şi a generaţionismelor contrafăcute, cititorul de poezie este azi antrenat într-o perspectivă unificatoare, a cărei lectură fundamentală e aceea a continuităţii, a evoluţiei fireşti, a dezordinii cu grijă controlate. Din parte-mi, ambele perspective sunt în mod egal valabile, aşa-zisa contradicţie a lor fiind o subtilă deviaţie optică. Generaţiile poetice ce urmează obsedantului deceniu sunt angajate într-un proiect comun de volatilizare (spectaculoasă ori isihastă) a unui eu dezaxat, dar şi funciar diferite printr-o serie de structuri, locuri şi strategii ale poemului, ce au fost schimbate în funcţie de capacităţile, obsesiile, aşteptările sau proiectele particulare ale fiecărui poet în parte sau ale diferitelor vârste ale imaginarului colectiv şi ale inconştientului creator. Revelaţiile fabricate sau doar convertite în discurs (din realitatea biografică interioară) cu greu vor putea fi cartografiate şi modelizate, dar gradul de generalizare pe care orice critică sistematică îl caută stă mai ales în reperul referenţialităţii (prin operarea căruia problema evoluţiei poetice îşi pierde opacitatea).

Fiindcă intervenţia de faţă nu are ca obiect de focalizare poezia română a ultimelor decenii, mă voi limita aici la

1. Svetlana Cârstean uimeşte prin tot ce e paratext al poemelor sale; în primul rând şi mai ales prin critica de centru care a purtat debutul pe nişte înălţimi ameţitoare, de care ar fi fost extaziaţi şi marii poeţi ai generaţiei optzeciste ori douămiiste. Pentru Daniel Cristea-Enache, Horea Gârbea, Paul Cernat sau Alexandru Matei volumul propune, peste toate, o poezie de înaltă calitate estetică. Mircea Cărtărescu prezintă Floarea de menghină ca pe „un poem arhetipal de mare forţă”, iar Simona Popescu afirmă că târziul debut „aduce în literatura română o autoare cu o scriitură directă, dar şi rafinată, cu un ton satiric şi liric în acelaşi timp, combinaţie care o face inconfundabilă.” În faţa unei critici de întâmpinare de-o atare adeziune indiscutabilă, simţul critic se atrofiază instinctiv, modestindu-se în favoarea unui conformism de elită. Ceea ce, însă, nu schimbă cu nimic poezia – în realitate, modestă, a – poetei trecute de scuzabila imaturitate a debuturilor timpurii. Primul grupaj al volumului, cu titlul omonim, e încercarea de recuperare a unui biografism profund, tratat ca proiect poetic de majoritatea poeţilor din jurul anului 2000; nu cred, însă, ca Floarea de menghină să poată revendica măcar acest succes, fiindcă biografismul nu e aici decât o rememorare facilă (într-o limbă literară decentă, demnă, chiar elegantă), a unor momente şi portrete haioase, repugnante, irelevante sau de-a dreptul banale.

Pot fi antologate fraze îndelungi care nu au cu poezia altceva decât, poate, o aplecare înspre ambiguizarea expresiei; texte de exerciţiu cenaclist (pp. 35, 36) ascund doar, atunci când nu explicitează, un ton revanşard, disimulat când şi când în spatele unei aparent bune intenţii de fetiţă-victimă-a-toate; de aici şi senzaţia unei răzbunări, a unei răfuieli, a unei vendete lirice tardive. O vorbărie îndelungă, explicativă, parafrazantă, anostă, neproblematizantă, e salvată doar de, eventual, metafora menghinei, care poate fi acceptată ca o reuşită a sugestiei,

a evidenţia premisele unei abordări simultan diacronice şi sincronice a poeziei ultimilor debutanţi, în funcţie de reperul invocat: negând negaţia douămiiştilor şi refuzându-le biografismul minor adnotat social, poezia ultimilor debutanţi pare a simţi necesitatea restabilirii unui raport vertical cu realul.

Din orizontalitatea promoţiilor poetice post-optzeciste, ce refuzau nombrilist utopia artei şi valabilitatea sau relevanţa discursului legitimator, poeţii ultimilor trei ani par a institui mitologii, a propune metafizici şi a construi cosmologii, care sunt, toate, semne ale unei poetici de tip nou. Iconoclasmul postoptzecist intră în declin, realitatea nu mai e doar realul, poezia redevine conductor al unor vederi şi viziuni străine imanenţei. Neîmpliniţi şi încă stângaci, poeţii debutaţi din 2006 încoace impun o atenţie specială pentru spectrala dinamică a poeziei, făcând-o însă fără zgomot, fără fronde imberbe şi, mai ales, fără a risipi energii pentru programe încremenite în proiect. Volumul „funerar pentru generaţia 2000”, al unui tânăr basarabean neconvingător, e singurul, pare-mi-se, ceva mai violent, dar e şi el simptomatic pentru justificarea premisei de faţă, care susţine existenţa conştiinţei unei depăşiri; încolo, revrăjindu-şi lumea pentru a-i putea activa bivalenţa şi transparenţa, volumele unor Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, poate Vlad Moldovan, Andrea Hedeş, cu volum în pregătire Bogdan Stoian – şi chiar ale optzeciştilor care încă scriu – anunţă o recalibrare a poeziei române, care îşi aşteaptă, în lunile ori anii ce vin, o confirmare definitivă întro voce ori într-un volum indiscutabile. În ce mă priveşte, am investit în aceste rânduri, împotriva simţului comun, mai degrabă în latenţele şi potenţele unor poeţi, decât în succesele minore ale unor texte plasate într-un volum fără mari deschideri, fără perspective şi, după toate probabilităţile, fără viitor.

+

pentru o lume în care marea neputinţă era aceea a individuaţiei; dar volumul e scris fără nicio conştiinţă expresivă (sau pe baza unei expresivităţi involuntare), ieşind parcă de curând dintr-un atelier liric promiţător, dar dezordonat şi imatur; dacă, peste ani, acest tip de poezie va spune multe unor cititori serioşi, e numai fiindcă recuperează o lume ce pare cu atât mai atractivă cu cât e mai incoloră şi mai veche. Cartea părinţilor, un al doilea ciclu poetic al volumului, eşuează din nou poetizarea banalului. Tehnic vorbind, poetul e credibil; nu e deci o mirare să descoperi mimat infantilismul sau să vezi developat un film al evocării în ordinea unei succesiuni specific mecanice, dar aproape nicio revelaţie nu se ascunde în spatele acestui eşafodaj: tehne nu e poesis, vederea nu e viziune. Candoarea poemului ce deschide grupajul merită reţinută; Sunt cuminte, promit e o istorie fermecătoare a sfântului plictis familial, în interiorul căruia se naşte memoria filială. Fiind expresia (sau cauza?) plictisului epocii, al societăţii, al spaţiului urban închis, acesta trădează un decadentism fardat expresiv. Genetica socială, opusă unei genetici individuale eşuate, ambele într-un contrast recuperat liric, construiesc o sociogonie necesară deceniului literar trecut. De aceea consider că poezia acestui volum e post-datată, depăşită, căzută în istorie, potrivită unui nouăzecism sfârşit moral. Scrisă uneori într-un registru liric inteligent, poezia aceasta salvează totuşi volumul de la descalificare: „corpul meu, obosit de atâta stat pe loc, îmbătrâneşte pe tăcute privind casa, ochelarii şi mănuşile mari de piele, atârnate ca nişte carcase goale, stinghere şi neatinse de nimeni.” (p. 76): dar nu e oare această dureroasă afirmaţie litania tardivă a unei vârste spirituale trecute? Nu e acest corp decrepit trupul unei poezii care, sub puterea unei noi inspiraţii şi a unor alţi poeţi, renaşte azi în poezia română? În Cartea iubirii sau Akihito ficţiunile eşuate plătesc tribut unei atenţii la detaliul

+

+

16

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

formal al miniaturii expresive; virajul neobişnuit pe care-l va lua la jumătate povestea Marelui cofetar, deşi inspirat, nu salvează omogenitatea devenită egalitate, nici egalitatea devenită monotonie.

Primul poem al ultimului ciclu – Cartea singurătăţii... –, cu ceva pretenţii lăudabile, problematizează nişte opţiuni: cum ar putea cineva accepta drept poezie acest (tip de) poem, după ce a frecventat versuri tulburătoare sau mântuitoare ale poeziei româneşti sau de altundeva? Departe de mine gândul de-a o măsura pe Svetlana cu Rilke, însă la fel de departe e şi disponibilitatea mea de-a accepta ca poezie încercări ce pălesc în faţa multor poeme, pe care nimeni nu mă opreşte a (mi) le oferi ca alternativă, în spectacolul atât de vast al liricii, din prezent sau din trecut. Ceea ce însă confirmă, dincolo de insuficienţa poetică a volumului, premisa aprecierilor de faţă, e locul privilegiat al lumii în raport cu eul: mitologia socială sau erotică permite din nou ancorarea în utopii şi salvarea în compensaţie.

2. Tot un debut târziu, deşi autorul e cu 8 ani mai tânăr, este acela al discretei Andrea Hedeş, care, propusă de Mircea Muthu şi publicată de Mircea Petean la Editura Limes, se bucură de o distribuţie defectuoasă, de o vehiculare insuficientă şi, în consecinţă, de un anonimat nedrept (ce mi se pare relevant pentru dirijarea şi îndreptarea gregară a atenţiei publicului înspre Cartea Românească, Vinea sau Brumar, ăstimp apărând volume deloc neglijabile la Princeps Edit, Junimea, Limes sau altele). Cartea cu fluturi (care îmi pare a contrasta haios cu Elefantul din patul meu, publicat în 2007, de Ofelia Prodan) trădează un poet pentru care

lumea e, blagian, o îndelungă cântare; prezent în solfegiul acestuia, poetului îi va rămâne să o traducă în limba muritorilor; utopia ce stă în inima acestei arte poetice (de origine romantică) nu e, însă, nicidecum desuetă ori ridicolă; crezând într-un destin social şi peren totodată al artei, poeta confirmă încă o dată revenirea imaginarului creator în câmpul modernist al unei poetici tari. Pentru Andrea Hedeş peisajul şi lumea nu sunt spiritualizate (cum se va întâmpla în cazul Cătălinei Cadinoiu sau al Aidei Hancer), dar sunt abstractizate până la concept; când naturismul rămâne intact, se întrevăd tablouri sugestive: „mâine pe străzvi va fi polei, vom asculta/ muzică italiană, vântul insinuant pe la uşi/ ce nu se închid bine, ochii mei ca o / scoică rară şi simplă seară de iarnă.” (p. 22). Cititorul va putea găsi revelaţii fertile, fantezii bine construite, tehnici mai reuşite ori mai ineficiente; dar va descoperi în mod sigur o conciliantă relaţie cu tradiţia recentă, pe care, fără a o nega programatic, o recuperează (inconştient şi involuntar, cred). La centru, între o poezie cu program metafizic şi una (în spirit douămiist) de esenţă cotidiană, poezia Andreei Hedeş reuneşte uimitoarea împăcare a celor două orientări într-un limbaj care, trebuie spus, e uneori reproşabil; şi anume, atunci când aşază un mister blagian peste un discurs radicalizat stănescian, ce pare azi epigonic sau vetust. Poeta nefiind nici blagiană în idee, dar nici stănesciană în spirit, această pendulare lirică exersată sfârşeşte adeseori în nefericite convenţii de salon: „ce culoare are sfâşierea inimii ce creştea/ între piatră şi curcubeu...?” (p. 28). Dacă acest prim volum al poetei nu e unul al pătrunderii

în sensurile ultime ale unei lumi de neînţeles, el e cel puţin programul unui poet care dovedeşte că a frecventat şcoala insolitării limbajului prin poezie şi că are puterea de-a propune o hartă personală a umanităţii: „aş putea spune simplu sunt într-o stare de/ melancolie vecină cu depresia dar mai bine/ spun că ceaţa de tălpile mele se agaţă şi cerul/ rămas fără cerneală e alb şi nescris/ în picioarele goale ale copacilor îmi zdrobesc ochii şi râd a/ pagubă pe dealurile rostogolite.” (p. 30). „Îngerii descărnaţi îşi bălăngăne capetele uriaşe/ margarete fără petale” (p. 38) e doar una – dintre puţinele – imagini ale unei anxietăţi expresioniste; în adevăr, poezia acestei poete e subtil traversată de trei mari obsesii, nici una de natură pur metafizică: pe de o parte, anxietatea domesticită a autorevelaţiei unei corporalităţi când absurdă, când angelică; pe de alta, aceea a convertirii cotidianului la un ritm şi într-un dialect proprii intimelor capricii ale poetului („Şi au început să curgă albastre uşile de gelatină şi/ jeleu în formă de cap de lup de fructe de pădure/ zemoase.”, p. 44); în sfârşit, o nelinişte a căutării sensului pentru un poet care a dobândit poezia ca pe „un cort de foaie albă/ pustiu pe dinăuntru şi fără cer pe-afară” (p. 80). Peste toate, cititorul va resimţi o senzaţie stranie de virginitate: inventându-şi o limbă cu gramatică proprie (asemeni unei Emily Dickinson în orăşelul Amherst), poeta scrie ca şi cum ar fi apărut azi, dintr-un trecut incert, fără a fi cunoscut tranziţiile derutante ale poeziei române din 1990 şi până azi. Ce reţine spiritul critic de la a-i acorda un ireversibil vot e poate fragmentarismul creaţiei: viziunile poetice absolut circumstanţiale şi poetizările de

agrement spiritual cer o împlinire în unitate şi coerenţă; o astfel de maturizare ar confirma premisa entuziastă de acum, ca şi necesitatea distribuirii atenţiei înspre întreaga geografie culturală română (aceasta implicând în primul rând şi în mod direct cunoaşterea provinciei şi a efervescenţei ei lirice).

3. Întrucâtva, cazul lui Vlad Moldovan e asemănător cu acela al Svetlanei Cârstean. Cu diferenţa unui talent poetic mai relevant în ce-l priveşte pe cel dintâi şi a unei mai atente inginerii de text în ce-o priveşte pe cea de-a doua. Şi Blank, apărut la Cartea Românească, a fost primit – mai ales de poeţii grupului douămiist – într-un ton unanim favorabil, în ariile căruia s-au vehiculat clişee şi s-a dezvoltat o critică absolut fermecătoare şi adesea neconformă cu realitatea textelor. În fond, cred că plictisul milenarist al lui Moldovan nu aduce nimic nou în sentimentul sau în rostirea poeziei române actuale; la fel, stereotipiile unui argou folosit în douămiism din necesităţi de culoare suburbană sau autenticitate socială par azi caduce, de-a dreptul infantile, irelevante („cuiva de pe culoar i s-a stricat bricheta/ câteva scântei apoi renunţă/ «lasă, bă pulă»”, p. 12). Ceea ce, însă, nu înseamnă nicidecum că volumul acesta aruncă cititorul în monotonia mult prea cumintei Svetlana. Aparte e modul în care amintirile sunt reduse la serii de imagini văzute pe celuloid. Am cunoscut bărbaţi străvezii (p. 30), un text realmente articulat şi special în atmosfera sa, e un astfel de caz: memoria reface ţesătura clipei până în punctul critic al trecerii în prezent, unde reveriile încetează, perdelele cad, reîncepe viaţa. Există o plăcere

faustiană a opririi clipei, regăsibilă în numeroase texte poetice; nu cred, însă, în poetizările de circumstanţă, în care aşa-zisul blocaj temporal programat e doar un instantaneu optic, iar profunda lui semnificaţie nu e alta decât forma în care e turnat mulajul. Mecanica tulburătoare a corporalităţii aduce o antiepifanie, aceea a aritmeticii dezaxante a materiei imanenţei; căzută în inform, ea devine victima nediferenţierii şi a coşmarului organic al deşertăciunii: „O mare de indiferenţă, un bloc de materie/ se întinde de la piept în jos. O serie de/ volume şi substanţe, nişte mase – în contact/ cu altele – pielea transpirată înfăşurată/ de materiale, pe o saltea de plastic, lângă un zid/ de beton, printre corpuri de/ lemn, apăsate de lichid şi de aer; separate/ de vântul şi ninsoarea de întunericul de dincolo,/ stârnite de mişcarea tiptil a scoarţei care/ acum, deja/ se îndreaptă înspre gura deschisă/ a malaxorului bezmetic.” (p. 38). Juma de viaţă dedesubt (p. 53) e certificatul de autentificare al unui bun constructor de spaţii; la fel, Cristal / impas: „Pe când eram un tip curios/ şi pe deplin înţeles/ aproape mă descurcam cu marea de deasupra.

Vântul purta lumina. Şi de-abia atingea scândurile umede/ că se şi retrăgea./ Mă uitam să cuprind/ pentru că era adânc/ şi în sus şi în dreapta/ până mai departe – se lăsa cheiul.” (p. 25); dar mai important îmi pare faptul că există în Blank un început de mitologie privată: aceea a individualităţii, a corpului, a singularului; soluţia convertirii principiilor şi a elementelor în anatomia lirică a primei iniţieri (în farmecul debusolant al lumii) e, cred, reuşită; iar faptul că natura primeşte din nou conotaţiile unui teritoriu imaginar şi concret de epifanie şi pătrundere în sens e încă o dovadă a restabilirii, pentru poeţii ultimelor debuturi, a raportului eului cu realul. Cu realul şi cu sinele colectiv sau individual.

4. Invocând o „deltă a sufletului”, în câteva rânduri de întâmpinare, Liviu Ioan Stoiciu nu era nici emfatic, nici inexact (după cum sugera, de curând, cineva).

Asemeni modernilor, ce construiau utopii textuale prin apelul la spaţii interiorizate, spaţiul interior de manevră lirică al Cătălinei Cadinoiu, din Nuferii mor în cadă, e într-adevăr o deltă intimă, în care poetul se-ntrece pe sine în încercarea de-a imagina, când nu poate găsi, resurse noi de lirism (şi, în cazul de faţă, de autenticitate). Că lucrurile stau aşa o demonstrează şi lexicul insolit al poetei, ca limbaj natural al unui spaţiu trecut din geografie în mit (personal); un lexic singular, peninsular şi oarecum straniu (bizam, plaur, hadâmb, malanca, pasivalcă, ghiol, vidmă, lotcă, lotcar, lijancă, mazurca, ceasla, hidjab), un lexic specific zonei (vâslă, deltă, pescar, lebădă, stuf, lotus, prundiş, nămol), ca şi o onomastică locală (Nina, Lili, Maria Tutov, Anişorca, Leanţa, Ecaterina, Cătălina, Lisaveta, Afanasie, Romca, Cristinca, Senia, Ulia) demonstrează că Nuferii mor în cadă e şi arhiva largă a unei lumi rememorate şi numite, spre păstrare, printr-o rostire cu valenţe creatoare. Acesta e, însă, un re-modernism, în care, într-adevăr, raportul eului cu lumea nu mai e nici problematic (precum în modernismul înalt), nici eludat sau redus social (ca în postmodernism). Urmând acestui lexic particular, e de regăsit o specială aten-

+

17

anul 4, numărul 56-57, 1 - 31 martie 2009

ţie faţă de semnificarea lumii interioare textului: crezând iar în metaforă, noua poezie revine (sau devine) în câmpul unei rostiri simbolice pe care majoritatea douămiiştilor a evitat-o („eşti singura limbă pe care vidmele bălţii/ mă obligă s-o vorbesc la nesfârşit ca pe un blestem.”, p.

11). Când spaţiul textului e prea strâmt pentru a pune vreun sens major în el, rămâi totuşi, admirativ, deşi uşor reţinut, înafară: Cătălina Cadinoiu ştie şi poate să construiască ficţiuni. Mai mult, vrea să o facă, spre deosebire de mai bătrânii confraţi, pentru care sfârşitul de veac a făcut inutilă inventarea de lumi noi. În cel de-al doilea ciclu al volumului, Mama Maria, e vizibilă sciziunea dintre stare şi rostire, dintre sentiment şi cuvânt, dintre idee şi metaforă. O oboseală, o repetare, o continuare bolnavă a cântecului istovit scade percutanţa poemelor, dar e tot mai evident (cu atât mai mult când sensurile nu sunt atrase de o forţă centripetă a unui generator simbolic, lăsând transparentă construcţia) că această poetă are o uimitoare putere de imaginare: lumile inventate, stările radiografiate şi cuvintele desfăşurate întrec fantezia majorităţii tinerilor poeţi de azi; deloc livrescă – deci pe deplin naturală şi autentică, scriitura nu lasă a se întrezări nici un fel de lecturi (fie ele apropriate sau nu); ce îi lipseşte, însă, e simţul construcţiei, subtilitatea arhitecturii, fineţea labirintului.

Cu fundaţii dintre cele mai solide, poema va trebui de-acum să ridice catedrala a cărei ogivă e deja acolo. Când această afirmaţie a mea poate fi contrazisă, ca în cazul poemului ce deschide volumul, cititorul va găsi spectacolul unei poeme de antologie: „Firesc ar fi, Nina, ca digul să-ţi aducă herghelii/ de cai sub unghiile negre/ când tu îl strigi pe Maliuc./ Gemenii caută sub nuferi grădinile suspendate/ ale Semiramidei/ şi se întorc acasă spunând/ «Mamă, n-am găsit decât un cuib de bizam/ şi un plaur fără ouă de lebede, ca un hadâmb.»” (p. 7). Dar adeseori Cătălina investeşte ineficient în spaţii moarte, în expresii infertile, în imagini blocate.

De-aceea, „scârţâind ca o carte interzisă”, adeseori poezia nu i se deschide. Dar Nina din pahar, Lili şi alte enigme, Simfonii în dizgraţie, Peratofobie, Din curtea Ecaterinei, Bunica mea Ecaterina, Înecatul de la capătul firului, Mama Maria I, Mama Maria II, Nu aştept pământul sau Permitemi să plâng sunt poeme care vor reţine acest debut în mod special. Nu lipsesc definirile, direcţiile şi autodefinirile. Cât despre violenţa unora dintre viziuni, aceasta e doar expresia unei traume; spre deosebire de trauma confecţionată a celor mai radicali sau plângăcioşi dintre douămiişti, în textele acestei poete ţi se impune recunoaşterea autenticităţii: nu trauma provine din limbaj, ci viceversa.

Este însă şi acesta un semn al refacerii pactului ficţional şi al repoziţionării eului, fapt ce, peste zece ani, va apărea, datorită panoramei, cu atât mai evident.

frecventat, într-un soi de traseism liric, fără discernământ, cantitativ şi pragmatic). De n-ar fi însă decât un volum al ei, la o editură provincială anonimă, şi tot ar trebui semnalat. „Scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om” (în Amadiada, p. 9), iată o confesiune care, alături de puţin fericita expresie, îi defineşte descendenţa poetică dincolo de anii 2000, poate chiar de anii ‘90 şi mai departe. Amadiada, mai aproape de fondul spiritual al poetei, a apărut la Princeps Edit, urmat fiind de Eva nimănui, publicat la Vinea, în acelaşi an. Mă interesează mai ales cel dintâi, fiindcă aici mi se pare evidentă unicitatea căutărilor Aidei: în timp ce Cătălina Cadinoiu uimeşte prin puterea de imaginare, mai tânăra şi încă adolescentina Aida scrie oarecum racordată la un dicteu interior profund meditativ, reflexiv şi problematizant; nenumăratele exerciţii lirice sunt împlinite în Amadiada în versuri ori texte poetice provenite dintr-o timpurie imagine despre lume: entuziasmul de-a găsi o schiţă de antropogonie într-un volum al unui poet de 19 ani e întrutotul scuzabil. Aida Hancer nu convinge încă prin percutanţa rostirii, dar are simţul construcţiei, în spatele căreia stă o de neînţeles matură imagine a umanităţii; nu atât epifaniile spectaculoase ori construcţiile fantaste marchează poezia acesteia, cât revelaţia calmă, lucidă, programată, a unei antropologii lirice: poetul a depăşit deplângerea sau declamarea umanităţii căzute ori hibride, propunând mai degrabă o vedere pură, în lumina căreia se întrevede raţiunea secundă a neregularităţii („suntem mulţi/ şi asta ne face egali/ suntem organizaţi/ şi asta înseamnă o moarte precisă”, p. 9). Care tânăr poet român ar avea azi puterea de-a propune o cosmologie proprie liricii ori de a găsi teritorii noi ale infernului conştiinţei noastre?

Iată o întrebare pretenţioasă, dar care e relevantă, fiindcă ea cheamă la o cumpănire a resurselor noii poezii; nu cunosc poeţi cu un astfel de proiect (care în mod abuziv ar putea fi catalogat, depreciativ, drept romantic), însă cunosc propuneri ale unor construcţii miniaturale ce ar compune, împreună, o astfel de cosmologie; chiar în poezia debutanţilor se întrevede, latent, un astfel de program: lângă sociogonia unitară, deşi minoră, a Svetlanei Cârstean, sau lângă topografia spiritualizată a Cătălinei Cadinoiu, poezia Aidei Hancer aşază, deşi cu stângăcii de expresie, o antropogonie suplimentată de o viziune a unor spaţii ale liricului, văzut în stare pură, dar pipăibil şi coerent.

Descendenţa blagiană sau stănesciană a expresivităţii sau a jocului de idei va trebui atenuată şi convertită, cu atât mai mult cu cât suplimentează scăderile poeziei, cu totul altele decât cele pe care le vedea (numai pe ele!), acum un an, într-un text din Viaţa Românească, Gheorghe Grigurcu; aşa cum pot fi găsite în cele două volume, scăderile poeziei Aidei pot fi sumar redate: celebrarea preţioasă a stării interioare, cultivarea unor plasticităţi adeseori sterile sau confecţionate ale expresiei, gratuitatea unor imagini în contextul unor viziuni care nu le încap sau nu le integrează, exersarea pretenţioasă a unor viziuni neunitare, atomizate, străine una alteia, discursivizate declamativ, ca şi imaturitatea unor jocuri de-a axiomele poetice, rămase la nivelul unor speculaţii necredibile. Însă

5. Despre Aida Hancer „se spun multe războaie” (ca să folosesc un vers al Cătălinei, din a cărei familie spirituală face şi ea parte). Dublul debut al acesteia din urmă – grăbit, pripit, gestionat oarecum în regim de avarie – i-a descumpănit pe toţi cei care credeau în ea, cunoscând-o pe tânăra de nici 20 de ani de la toate primele poziţii ale posibilelor şi imposibilelor concursuri de poezie (pe care le-a

+

care e revelaţia ultimă pe care această poetă o interiorizează deja de câţiva ani şi pe care, la o vârstă rimbauldiană, o propune? Cred că aceea a unei umanităţi în reconstrucţie, în zbor invers spre sine, ca-ntr-o înălţare în etern: „oamenii mei sunt cei mai frumoşi/ atunci când intru în ei/ şi modelez forme de nisip de-a lungul şirei spinării.” (p. 44). Responsabil de această antropologie, poetul e un confecţionar de viziuni; cea mai înaltă dintre ele e şi metafora unei adânci convingeri pascaliene, aceea a pendulării între cele două descumpănitoare infiniri (aceea din noi şi aceea de-afară): „un om bun poate scoate cândva din mormânt un copil/ şi-i poate lega în jurul gâtului/ bani de aur/ oricare din ei oricum ar gândi/ ar fi atunci/ la fel de sfinţi/ în ei ar încăpea şapte zile lucrătoare/ un câmp/ crescut sub picioare de Dumnezeu/ sau o linişte/ muşcată cel mai adesea de îngeri pictaţi// aşa suntem noi/ suntem unii din alţii se naşte mama întreagă/ fiul fără inimi/ copiii copiilor noştri/ fără cuvânt/ incompleţi şi albi/ ne aruncăm în lumină.” (p. 40). În ce priveşte Eva nimănui, volumul publicat sub semnătura Aidei la Vinea, cred că el e cea mai corectă dovadă a polarizării debutului poetei: prin ce infinitezimală şi inexprimabilă întâmplare, în Amadiada predomină lobul solar al inconştientei tulburări a conştiinţei, în timp ce în Eva nimănui ieşirea din cerc şi, deci, negarea socială, definesc sensul celor mai multe poeme? „Poezia mea e numai o acţiune de protest/ un fals în acte publice/ şi o sângerare de rege/ pe-un fel de icoană.” (p.

23): cum va înţelege cititorul o astfel de declaraţie? Poate doar ca pe o declaraţie, fiindcă nu pare nicidecum un program poetic: nu are, altfel zis, vreo acoperire în realitatea imediată sau îndepărtată a poemelor. Eva nimănui e un volum relativ gol, deci dominat de spaţii libere şi distanţe albe; reuşitele răzleţe sunt irelevante, iar încercările aproape unanim neconvingătoare. În rarele cazuri când lucrurile stau altfel, pot fi citite versuri pe cât de originale, pe atât de substanţiale şi, în funcţie de gust, fermecătoare: „femeia putea fi luată din femeie şi din nou/ încă o lume în miniatură nesigură pe cele două picioare/ umplute cu vis/ într-un lut oarecare ea ar fi fost golul care contează, golul/ în care torni apă şi sufli/ golul care oricând ar putea lua forma păcatelor tale.” (p. 42). Refuzând comoditatea, ca şi pripa, respingând bravada circară, ca şi superficiala cârdăşie a călduţelor grupuscule poetice, evitând falsele dileme şi hamletizările inutile, gestionându-şi cu o calmă responsabilitate fanteziile şi viziunile, dar şi acceptând polemic (prin convertirea tradiţiei) solitara gramatică a morţilor, cel mai tânăr dintre debutanţii considerabili ai poeziei române de azi va putea deveni unul dintre cele dintâi nume ale unei cu adevărat noi – după optzecism încoace – generaţii lirice identificabile şi inconfundabile.