Bánffy Miklós

Contele Miklós Bánffy 1873, Cluj – 1950, Budapesta Miklós Bánffy, conte de Losoncz, a fost un politician maghiar, scriitor, grafician şi scenograf. Între 14 aprilie 1921 şi 19 decembrie 1922 a fost ministru de externe al Ungariei, în guvernul condus de István Bethlen. A fost ultimul proprietar al Castelului de la Bonţida. Miklós Bánffy şi-a făcut studiile la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Statale a Universităţii Regale Maghiare Franz Iosif din Cluj, precum şi la Universitatea din Budapesta. La 20 de ani a scris prima sa piesă de teatru intitulată „Consecinţele unui testament”. În 1897 după obţinerea doctoratului în drept s-a alăturat mişcării colectiviste din Transilvania şi a redactat pamfletul despre drepturile micilor moşieri intitulat „Scrisoare despre menirea asociaţiilor de credit faţă de moşierii din Transilvania“. În 1899 a fost referent onorific la autoritatea marină din Fiume (Rijeka).

Între 1901–1906 a fost deputat liberal în circumscripţia electorală Teaca, apoi s-a alăturat Partidului Constituţional. Între 1906-1910 a fost prefect al judeţului Cluj. În 1906 a scris piesa de teatru „Naplegenda” (Legenda soarelui). În 1910 a fost deputat în circumscripţia electorală II din Cluj. Programul lui era unul progresist liberal, fiind adeptul votului general şi secret, s-a opus emigrării şi a susţinut afirmarea drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania. În 1912 a fost redactor-şef al revistei Erdélyi Lapok, publicaţia Societăţii Literare Transilvane (Erdélyi Irodalmi Társaság). În 1912 a scris drama intitulată „A nagyúr” (Marele domn). Între 1912-1918 a fost intendantul Teatrului Naţional şi al Operei din Budapesta. Sub directoratul său a avut loc premiera operelor „Prinţul cioplit din lemn” şi „Castelul prinţului Barbă-Albastră” de Béla Bartók.

În 1914 a apărut primul său volum de nuvele intitulat „Leul muribund”(A haldokló oroszlán). În decembrie 1916 a organizat în doar 26 de zile ceremonia de încoronare a lui Carol al IV-lea, sub preşedinţia consilierului ministerial Zoltán Jekelfalussy. În 1918 Consiliul Naţional Secuiesc l-a însărcinat cu misiuni diplomatice, fiind nevoit să călătorească la Viena, Berlin şi Haga. Cheltuielile de călătorie şi le-a acoperit parţial pictând portrete. Între 14 aprilie 1921 şi 19 decembrie 1922 a fost ministru de externe al Ungariei, în guvernul condus de István Bethlen. Între 1923-1927 a fost preşedintele Consiliului Naţional al Artelor Plastice, aflat în subordinea Ministerului Cultelor şi Educaţiei Publice. În 1926 s-a repatriat în Transilvania. Condiţia obţinerii cetăţeniei române a fost să renunţe la activitatea politică pentru o perioadă de zece ani. Deşi s-a abţinut de la activitatea politică deschisă, a ocupat un loc privilegiat în viaţa socială ardeleană, fiind preşedintele Casei de Economii şi Băncii de

Credit din Cluj şi proprietar majoritar al revistei „Ellenzék” (Opoziţia). În 1926 s-a alăturat cercului literar de la Brâncoveneşti, iniţiat de Károly Kós şi baronul János Kemény. Prezenţa sa a contribuit în mare măsură la acceptarea organizaţiei de către formaţiunile politice ale vremii. În 1928 a fost redactorul şef al revistei clujene Erdélyi Helikon şi preşedintele Breslei Artelor Frumoase (Erdélyi Szépmíves Céh) care desfăşura o activitate editorială importantă. În 1930 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Naţionale pentru Teatru, asociaţie ce administra teatrul din Cluj. Bánffy încerca să asigure condiţii optime pentru activitatea creatore. În 1930 a devenit membru al Comisiei Monumentelor, creat cu scopul ocrotirii monumentelor deţinute de biserica reformată din Transilvania. Între 1934-1935 a fost regizor principal la Jocurile în Aer Liber din Szeged şi a pus în scenă „Tragedia omului”. Între 1939-1941 şi-a reluat activitatea politică şi a acceptat preşedinţia Uniunii Populare Maghiare din 4

cadrul Frontului Renaşterii Naţionale creat de guvernul român. Între 1934-40 a scris „Trilogia transilvană”, cea mai cunoscută operă literară a sa, tradusă în multe limbi. În 1943 din însărcinarea premierului István Bethlen a participat la Bucureşti la discuţii secrete cu Iuliu Maniu, în vederea unei înţelegeri româno-maghiare. În toamna anului 1944 a purtat mai multe discuţii private cu guvernatorul Horthy despre posibilităţile ieşirii din război. La 13 octombrie 1944 Clujul a fost eliberat, însă proprietăţile lui Bánffy au fost devastate. Soldaţii SS au dat foc castelului din Bonţida. Flăcările au distrus opere de artă şi biblioteca cu 26 de mii de volume. Au fost încărcate 40 de camioane cu obiecte de valoare. În octombrie 1944, imediat după acapararea puterii de către extrema dreaptă, a adresat o scrisoare guvernatorului Miklós Horthy: „Întrucât nu se mai poate vorbi de legiuire maghiară, am onoarea să comunic Excelenţei Dumneavoastră că demisionez din calitatea de parlamentar.”

În 1945, jefuit de întreaga sa avere, s-a întors a doua oară în Transilvania. A participat activ la evenimentele vieţii culturale clujene. În 1945 şi-a scria memoriile despre activitatea sa politică, cu titlul „Douăzeci şi cinci de ani”. Volumul a fost publicat abia în în 1992. În 1947 a cerut în repetate rânduri repatrierea sa în Ungaria, dar aprobarea a primit-o doar în 1949. În primăvara anului 1949 a fost naţionalizat palatul familiei sale, Tholdalagi-Korda (din Cluj), el retrăgându-se într-una din camere. „Mi-am pierdut toată averea şi, neavând pensie, acum, la vârsta de 77 de ani, literalmente nu am din ce trăi.” – îi scria primministrului Groza. În octombrie 1949, deja bolnav, a sosit la Budapesta şi a murit la 5 iunie 1950. În 1976, respectându-i-se ultima dorinţă, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse spre veşnică odihnă în cavoul familiei din cimitirul Házsongárd (Hajongard) din Cluj-Napoca.

Bánffy, dramaturgul (şi-a scris piesele de teatru sub pseudonimul Miklós Kisbán) “Teatrul m-a atras din fragedă tinereţe. La abia 18 ani am comis o scurtă şi foarte slabă comedioară pe care noi, amatorii, am şi jucat-o în public aici, la Cluj.” – scria el în memoriile sale.

În 1893 contele Miklós Bánffy avea doar 20 de ani. Pe eticheta caietului şcolar publicat de tipografia lui Pál Keresztesy stă scris: “Consecinţele unui testament, variantă nouă” (Arhiva de Stat ClujNapoca). Premiera piesei a avut loc la Teatrul 7

Naţional din Cluj pe 23 februarie 1894, cu titlul „Făgăduinţa căpitanului” (Arhiva Teatrului din Cluj). În 1895 autorul a apărut şi pe scenă în rolul lui Balthazar. „Miklós Kisbán este mai mult decât un literary gentleman. Este un om profund, delicat, cu gusturi europene. A citit mult şi cu folos. Legenda Soarelui ne aminteşte de Peer Gynt de Ibsen. O spun ca o laudă. Îi simt pe Spencer şi pe Nietzsche în această carte. Îi simt şi pe cei mai buni. Văd şi ce e complet original. O carte frumoasă, interesantă. Din nou un simptom al sufletului pannon trecând printr-o criză nouă, grandioasă. (…) O idee mare. Un limbaj poetic frumos, senzual. Eleganţă în concepţie. Un crepuscul mitic şi plin de mireasmă. Multă fineţe. Ne tulbură intuiţia. O lucrare modernă.” Endre Ady „În stagiunea 1946/47 se pune în scenă la Cluj piesapoveste „Li cel prost”, o parabolă de fapt, care sub masca jucăuşă a poveştii satirizează o societate îndreptată spre auto-anihilare prin festivism, adorarea prostească a suspuşilor şi o imoralitate nesfârşită. Istoria a confirmat viziunea lui Bánffy.” József Kötő

„Am acceptat cu bucurie (postul de guvernator), cu toate că era un obstacol din punct de vedere al planurilor mele literare. Tocmai terminasem drama Marele domn. Bineînţeles nu puteam s-o ofer Naţionalului – ceea ce ar fi fost normal în alte circumstanţe pentru că era singurul teatru capabil să o prezinte în condiţii optime –, ci a trebuit să caut un alt teatru. Astfel a ajuns la Teatrul Maghiar din Cluj, mai ales pentru că o văzusem acolo pe Frida Gombaszögi (...) şi o consideram potrivită pentru rol.” Miklós Bánffy „După mulţi ani Miklós Bánffy alege din nou drama pentru a-şi exprima gândurile. Felul în care i s-a întors soarta, starea în care a ajuns din cauza pierderii averii – împins la periferia vieţii – şi ameninţarea inaniţiei sunt motive pentru care operele sale din a doua jumătate a anilor 40 reflectă autoexaminare, interiorizare, dezamăgire şi o rupere de viaţă. Putem spune că Li cel prost (1946), Îngerul păcii (1948) şi Iată, omul (1948) sunt memorii filosofice, concentrate, turnate în formă scenică. El însuşi probabil nici nu visa ca aceste piese să fie puse în scenă vreodată. A ales această formă de a-şi exprima ideile concentrat, decantat, fără zorzoane.” József Máriás

Publicul clujean a văzut piesa pe 10 mai 1942 cu ocazia deschiderii săptămânilor culturale. Regizorul, scenograful şi autorul costumelor a fost Miklós Bánffy, iar regizor de scenă Miklós Tompa. Miklós Szakáts interpreta rolul lui Attila, iar celelalte roluri erau interpretate de Mikolt/ Kató Fülöp, Berik/ Gyula Kamarás, Kurkut/ György Kubányi, Euthymos/ Béla Lantos, Hilárion/Sándor Tompa, Demetrios/ Péter Csóka, Zerkon/Jenő Deésy, Garaboncás/ Endre Senkálszky. „În 1944 piesa a fost din nou pusă pe scenă în Ungaria. Regizorul a fost acelaşi Miklós Tompa, care în Transilvania făcuse regia de scenă a spectacolului sub îndrumarea autorului. De această dată a fost invitat la Teatrul Naţional să regizeze piesa, dar decorul şi costumele au fost create din nou de fantezia lui Bánffy. (...)” „Costumele vii de o înaltă ţinută artistică încântau privirea şi sporeau frumuseţea teatralităţii, întrecând deseori (...) munca scriitorului. (...) Muzica a fost compusă de Ferenc Farkas, directorul de atunci al Operei din Cluj. Conform exemplarului regizoral, Tompa a unit prologul cu prima jumătate a actului întâi, în actul doi şi trei nu s-a tras nimic, deci în continuare fluxul dramatic a fost pus pe scenă conform piesei scrise.“ Ágnes Tóth

Ben Myll: Fresques et Frasques Caricaturile lui Miklós Bánffy În perioada când a fost ministru de externe, participând la Conferinţa din Genova în 1922 a schiţat 21 de portrete color ale celor mai importanţi politicieni europeni. Seria de portrete a apărut într-un număr limitat de exemplare sub pseudonimul Ben Myll. „Întreaga mea prezenţă de acolo era, din perspectiva conferinţei, pură lenevie. Fiind un stat mic şi fără importanţă, am fost aleşi doar în una sau două comisii economice. Dacă era nevoie de experţi, participau Walkó şi Scitovszky. Eu participam doar la şedinţele comune, dar ele erau foarte rare. Cu toate acestea era foarte incitant să-i vezi pe cei mai importanţi oameni, ba chiar să te foloseşti de ei în măsura posibilităţilor. Munca din spatele culiselor, unde se ciocnesc interesele diferite, e şi ea interesantă.” Miklós Bánffy: Emlékeimből – Huszonöt év (Din amintirile mele – Douăzeci şi cinci de ani). Editura Polis, 2000 „Galeria de douăzeci şi patru de caricaturi ale lui Bánffy este intitulată, cu un joc de cuvinte 11

intraductibil, Fresques et Frasques, titlu în care seriozitatea picturii murale este alăturată ridicolului, atrăgând atenţia asupra aspectelor hidoase şi a depravării politicii. Se ştie că cei doi politicieni maghiari participanţi la conferinţa din Genova, Bethlen şi Bánffy, aveau o sarcină foarte grea. Pe de-o parte doreau să pună capăt izolării politice a Ungariei, iar pe de altă parte încercau să convingă ţările europene să respecte drepturile minorităţilor (...) Caricaturile lui Bánffy sunt în concordanţă cu lumea deziluzionată a istoriei ardeleneşti.” Mihály Szegedy-Maszák BRATIANO/ Ion I.C. Brătianu (1864-1927) De şase ori prim-ministru al României (1909, 19101911, 1914-1918, 19181919, 19221926, 1927) „...mi-a creat o impresie de calm şi onestitate. Nu simţeai nici urmă de şiretenie în el, ci mai curând mărcile unui caracter autoritar, obişnuit ca dorinţa lui să fie considerată lege.” 12

Contele Miklós Bánffy, ilustratorul de carte La cele 66 de publicaţii ale Breslei Artelor Frumoase din Transilvania, apărute între 1925 şi 1940, conţinând 509 imagini, din care 345 desene şi gravuri, iar restul reproduceri, fotografii, facsimile, hărţi şi planuri de clădiri, au contribuit mulţi artişti ardeleni de seamă, printre care Károly Kós, Miklós Bánffy, György Buday şi alţii. Întorcându-se acasă în Transilvania (lui Bánffy) i-a revenit şi pofta de a desena. A lucrat pentru Helikon, al cărei redactor a devenit, apoi, în mod regulat, cu un chef de muncă crescând, pentru publicaţiile Breslei Artelor Frumoase din Transilvania. Erau mai importante, desigur, activitatea publică şi cea literară, dar dacă timpul îi permitea, nu refuza niciodată solicitarea lui Károly Kós şi a criticului helikonist László Kovács de a realiza ilustraţii pentru revistă. În aceste imagini apar personajele literaturii transilvănene şi peisajele pământului natal. (…) Desenele aşchiate, liniate, sfâşiate sunt total diferite de imaginile cu efect pătat din albumul său. În aceste desene în peniţă, pline de umor, prinde viaţă, printre altele, personajul nemuritor al lui Áron Tamási, Ábel. (…) Numele lui 13

îl urmează pe cel al lui Károly Kós în lista celor mai publicaţi ilustratori ai Breslei Artelor Frumoase din Transilvania. Toate ilustraţiile sunt semnate G.B.M.

Regizorul ultimei ceremonii de încoronare

„În cele din urmă au sosit fotografii şi alături de ei şi pictorul Felix Schwormstadt, acest artist grafic excepţional al ziarului Illustrierte, singura publicaţie internaţională prezentă la ceremonie. Fotografii se ascundeau sub pupitrul acoperit, iar săracul Schwormstadt a fost împins chiar sub cortul de catifea. A făcut totuşi o treabă excelentă şi Illustrierte a publicat desenul color realizat de el. E singura imagine care a reuşit să surprindă într-o oarecare măsură potopul superb de lumină în care ne-am putut delecta preţ de câteva ore în ziua aceea...” Miklós Bánffy: Emlékeimből (Din amintirile mele)

„Cu artiştii am avut noroc. N-aş fi putut găsi colaboratori mai buni. (...) Ne-am instalat în piaţa centrală, în prăvăliile spre care arată îngerul meşterului Zala cu degetul de la picior, acolo ne-am făcut cartierul general. În încăperea cea mai lungă erau înşirate de-a lungul faţadei panouri late de desen pe care arhitecţii Dénes Györgyi, Károly Kós, Pogány şi câteodată şi Lechner trebuiau să deseneze planuri cu culori groase, în timp ce tânărul Lehoczky picta blazoane de şase metri în spatele lor. În colţ se turnau ghipsuri sau se lucra mucava. (...) În această bucătărie magică mie îmi revenea rolul niţel comic al bucătarului şef, care trebuia să guste din fiecare cratiţă, să-şi bage nasul în toate oalele. Nu se putea altfel, căci eu purtam toată responsabilitatea decoraţiunii, şi eu aş fi fost tras la răspundere (cum am şi fost), dacă ceva nu ieşea bine. Sarcina mea era să dau o unitate întregii ceremonii de încoronare, să ofer cadrul adecvat pentru fiecare fază a încoronării, conform importanţei sale: astfel eram nevoit să mă bag în meseriile altora. Timp de patru săptămâni am trăit doar pentru sarcina asta.” Miklós Bánffy

Miklós Bánffy, ministrul de externe „Lumea crede că serviciul diplomatic e doar distracţie, constând din baluri, serate şi prânzuri somptuoase. Nu se ştie că este cea mai grea dintre toate serviciile, pentru că implică cea mai mare responsabilitate. Cuvântul odată spus nu se poate retracta.” (După 25 de ani. Memoriile lui Miklós Bánffy)

„Este greşită opinia că în diplomaţie trebuie să minţi. Principiul de bază este că pot fi chestiuni despre care

nu se vorbeşte, însă ceea ce spui trebuie să fie adevărat.” (După 25 de ani. Memoriile lui Miklós Bánffy) Monitorul Ministerului de Externe (1921-1944) este o culegere a decretelor Ministerului de Externe. Primul număr a fost publicat pe 15 septembrie 1921, când Miklós Bánffy era ministru. Ţinuta ungurească neagră Având în vedere situaţia din ţară, Miklós Bánffy a decretat ca la ocazii festive membrii serviciului diplomatic să poarte ţinuta neagră în loc de cea de gală (díszmagyar). El însuşi a proiectat ţinuta. Ţări cu care Ungaria a stabilit relaţii diplomatice în timpul ministeriatului lui Miklós Bánffy: Marea Britanie, Bulgaria, Ordinul Suveran al Cavalerilor din Malta, Grecia, Finlanda, Belgia, Albania, Estonia. Ţări cu care Ungaria a semnat tratate comerciale în timpul ministeriatului lui Miklós Bánffy: Elveţia, Bulgaria, Austria „Prietenia mea cu Bethlen era veche, a început pe când eram copii. Mi s-a părut normal să mă invite în după-amiaza în care a fost învestit prim-ministru, crezând că vrea să-mi vorbească despre circumstanţele iniţiativei sale. Faptul că mi-a oferit 18

portofoliul externelor m-a surprins pentru că nu mă gândisem la aşa ceva.” „În după-amiaza în care am acceptat portofoliul de externe am stabilit un singur punct al programului: trebuie să încercăm să luăm legătura cu statele succesoare şi să stabilim relaţii de bună vecinătate măcar cu una din ele.” (25 de ani. Memoriile lui Miklós Bánffy) În acest spirit a negociat Miklós Bánffy cu ministrul de externe cehoslovac, Eduard Benes la Marienbad, pentru a cunoaşte reciproc interesele ţărilor lor. Întors în ţară, la interpelarea lui Miklós Kutkafalvy în parlament Miklós Bánffy a răspuns astfel: „Întâlnirea de la Marienbad a fost o consecinţă a politicii conştiente a guvernului, şi anume apărarea intereselor naţionale şi economice şi crearea unei situaţii paşnice. Eu am fost conştient de dificultăţile acestei misiuni delicate, dar nu m-am speriat, pentru că miza este consolidarea Europei Centrale.” Budapesti Hirlap „Statele Unite nu au ratificat Tratatul de la Trianon, motiv pentru care Ungaria a negociat un tratat separat cu SUA, semnat de Miklós Bánffy şi reprezentantul Statelor Unite în Ungaria, la 29 august 1921. Conform Tratatului de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze Burgenland unui alt stat învins, Austria. 19

Guvernul maghiar nu a vrut să accepte pierderea de teritoriu, insistând să aibă loc negocieri cu Austria. Italia a fost convinsă să medieze între cele două ţări. Agenţia Stefani raportează: guvernul maghiar i-a trimis o propunere ministrului de externe italian, marchizul Della Torretta, de a media între Ungaria şi Austria pentru rezolvarea paşnică a situaţiei din vestul Ungariei. Conferinţa de conciliere s-a ţinut între 1113 octombrie la Veneţia. Ca urmare Austria a fost de acord ca situaţia oraşului Sopron şi a 8 sate din jur să fie decisă prin referendum. Oare argonauţii Bánffy şi Bethlen au venit cu fum auriu sau cu lâna de aur din Veneţia? Ungurii sunt sceptici, rareori bucuroşi şi suspicioşi faţă de orice le aduce soarta, bine sau rău. Excursia veneţiană a avut rezultate pozitive. Acestea pot fi interpretate în diferite feluri. Important este că s-a spart gheaţa şi s-a deschis, în sfârşit, calea diplomaţiei pentru căutarea dreptăţii şi autoapărării.” Budapesti Hirlap În urma tratativelor pregătitoare duse de Miklós Bánffy, în 18 septembrie 1922 Ungaria a devenit membră a Ligii Naţiunilor. „Perioada care a urmat a fost dedicată pregătirii ţării pentru admiterii în Liga Naţiunilor. Era de dorit ca formalităţile să decurgă lin 20

şi paşnic. Era important să devenim membri, transformându-ne astfel într-un stat european cu drepturi depline.” (După 25 de ani. Memoriile lui Miklós Bánffy) Şi-a dat demisia în 19 decembrie 1921, din cauza atacurilor împotriva politicii sale pacifiste.

Prinţul cioplit din lemn Bartók – Bánffy – Balázs: garanţia succesului

„Autorii noului spectacol al Operei, excelentul scriitor şi poet Béla Balázs şi compozitorul de geniu Béla Bartók, sunt artişti binecunoscuţi publicului iubitor de operă şi teatru. Guvernatorul Miklós Bánffy li s-a alăturat ca să adauge realitate la muzică şi poezie. El a proiectat decorul şi costumele ale căror stil, colorit şi formă se potrivesc perfect la opera scenaristului şi a compozitorului. Datorită autorilor, protagoniştilor, orchestrei şi scenei premiera Prinţului cioplit din lemn a devenit cel mai important eveniment al stagiunii teatrale şi muzicale.” Színházi Élet (Viaţa teatrală), 20-27 mai, 1917

Castelul prinţului Barbă-Albastră Premiera: 24 mai 1918 Regizor: Dezső Zádor, Decorul şi costumele: Miklós Bánffy Dirijor: Egisto Tango, Distribuţia: Oszkár Kálmán (BarbăAlbastră),Olga Haselbeck (Judith), Imre Palló (Prologul) „Decorul lui Miklós Bánffy arată ca nişte file rupte dintr-o carte de poveşti. Costumele au primit un caracter maghiar într-un mod creativ şi plăcut. Bánffy vede Prinţul aşa cum apare el în imaginaţia povestitorilor populari maghiari: un tânăr păstor cu părul de aur, purtând pantaloni strâmţi, cizme din piele fină şi o coroană deasupra căciulii. Cele trei nume care încep cu B, cum obişnuim să le spunem noi la Operă – Balázs, Bartók, Bánffy – garantează succesul...” Színházi Élet (Viaţa teatrală), 20-27 mai, 1917 „Am lucrat la orchestraţia misterului intitulat Castelul prinţului Barbă-Albastră între martie şi septembrie 1911. Este prima mea piesă pentru scenă şi pentru voce. În atmosfera politică de atunci nu putea fi prezentată, de aceea am arătat-o numai Contelui Bánffy şi dirijorului Tango după ce Prinţul cioplit din lemn a fost prezentat cu succes. Le sunt profund recunoscător pentru osteneala prin care au realizat un spectacol de cea mai bună calitate.” Béla Bartók, Magyar Színpad, 24 mai 1918 23

„Realizarea spectacolului Castelul prinţului BarbăAlbastră nu e o problemă simplă nici pentru regizor, nici pentru scenograf. Într-un cadru de exterior al castelului trebuie prezentată viaţa interioară a personajului principal, cu ajutorul decorului, aşa cum fusese transformată în simboluri vii de către Balázs Béla. Din punctul de vedere al decorului, se ridică o altă problemă importantă: amplasarea celor şapte uşi. Este esenţial ca uşile să fie vizibile din orice punct al sălii, şi să fie destul de mari, fiindcă ele devin pe rând centrul acţiunii. (...) La Berlin, de exemplu, cele şapte uşi apăreau în centrul scenei, una după alta, dominând astfel prin poziţie şi mărime imaginea teatrală. Premiera absolută din Budapesta (1918) a lăsat mai mult loc imaginaţiei spectatorilor. Decorul consta dintr-un interior de cetate, cu un turn care se înălţa foarte sus, spre cer. Câte trei uşi se deschideau din pereţii laterali din stânga şi din dreapta, una singură fiind în mijloc. Bineînţeles, nu se vedea nimic prin deschizăturile uşilor laterale. Conţinutul încăperilor era sugerat doar de diferitele fascicole de lumini colorate, proiectate prin uşi.” Új Zenei Szemle (Noua revistă muzicală) Despre Prinţul cioplit din lemn: „Pentru acest spectacol de dans am încercat să creez o imagine de basm cu caracter maghiar, cu figuri cât 24

se poate de îndepărtate de realitate. Dacă îmi este îngăduit să vorbesc despre intenţie, intenţia era să nu imit realitatea... M-am gândit la un efect de ilustraţie de carte color, şi m-ar bucura dacă ar avea acest efect asupra publicului. Figurile îmbrăcate în nuanţe foarte vii de albastru, verde şi galben dansează în faţa unui fundal gri, aproape desenat numai, astfel ca să iasă cât mai mult în evidenţă şi să fie cât se poate de ireale.” Miklós Bánffy „Opera era gata din 1912 şi participase deja la competiţia Cazinoului Erkel din Lipótváros. După prima încercare eşuată Bartók a predat-o Operei, în biblioteca căreia a nimerit în mâna norocoasă a lui Miklós Bánffy, care, după ce a suflat blând praful de pe ea, a inclus-o în programul de lucru. Însă între timp a fost definitivat şi Prinţul cioplit din lemn, care ajunsese deja la directorul general şi, la cererea contelui Bánffy s-a acordat prioritate operei noi... Decorul captivant şi interesant – o sală rotundă mistică – a fost executat conform planurilor contelui Miklós Bánffy. Chiar şi directorul general urmăreşte cu deosebită atenţie şi interes repetiţiile: este succesul, mândria şi meritul său personal că Béla Bartók s-a jucat şi se va juca acum din nou la Operă.” Magyar Színpad

Miklós Bánffy, Intendantul Operei „…din fericire am atât de multe de făcut la Operă, că sunt mereu ocupat…” fragment din scrisoarea lui Miklós Bánffy „La sfârşitul primului deceniu al secolului XX în toată Europa se întrevăd semnele unei ere noi în genul operei. Opera din Budapesta trebuie şi ea să se adapteze la această situaţie. Primul experiment are loc sub conducerea guvernatorului Miklós Bánffy. (...) Iniţiativa din Budapesta a fost precedată de cea de la München şi Berlin. În balet, dar în general în reforma scenografiei operei, a avut o contribuţie importantă Baletul Rus din Paris, ale cărui spectacole fascinante au încântat Budapesta de două ori în 1912. Talentul literar şi artistic al lui Miklós Bánffy – mult deasupra amatorismului – îl făceau sensibil, dar în acelaşi timp potrivit pentru rolul de guvernator, primit de altfel datorită originii nobile. Prin stilul său novator în decor şi costume a contribuit la reformularea artistică a imaginii scenice. Importanţa directoratului său nu sa manifestat prin încercarea de a întineri trupa în mod radical sau de a stabiliza, fără succes, situaţia financiară. În prima sa epocă de numai două stagiuni,

înaintea primului război mondial, a reuşit să reformeze repertoriul şi a redefinit elementul scenografic.“ Tibor Tallián Cele mai importante reforme ca intendant al Operei: Angajarea lui Sándor Hevesi în funcţia de regizor principal Efecte scenice noi Revigorarea retrospectivă a repertoriului (redescoperirea lui Vivaldi şi Mozart) Reconstrucţia scenei Noi traduceri Concurs de librete pentru reînnoirea operei maghiare Angajarea dirijorului Engisto Tango ca director muzical principal în 1913 Trei premiere absolute cu creaţii de Bartók (Sursa: Istoria teatrului maghiar 1873-1920, Magyar Könyvklub-OSZMI, 2001) „Contele Miklós Bánffy este cel mai bun exemplu al înclinaţiei intendanţilor şi guvernatorilor aristocraţi spre conducerea artistică a Operei. Când nu era copleşit de alte sarcini, Bánffy încerca să fie conducătorul atotputernic al Operei, indiferent dacă avea un director adjunct numit pentru acest domeniu sau nu. (...) Este sigur că Bánffy s-a opus închirierii sălii, dar 27

a şi condus o reformă semnificativă şi fundamentală a Operei în ultima stagiune, înaintea primului război mondial. (...) În 1912 Bánffy şi Hevesi au reformat opera maghiară sub semnul orientării occidentale şi al neoclasicismului.” Tibor Tallián

Miklós Bánffy, scriitorul de imagine scenică

„Decorul pitoresc al Salomeei de Richard Strauss (premiera la 19 decembrie 1912), al Poveştilor lui Hoffman (19 ianuarie 1913) şi mai ales ale operelor mozartiene Flautul fermecat (21 martie 1913), Răpirea din serai (15 martie 1913) şi Jocurile lui Amor (3 mai 1913) au fost considerate de critici modele ale producţiei teatrale moderne, montate în stilul art-deco al secesionismului timpuriu, cu elemente arhitecturale măreţe, accentuate de efecte speciale de lumini. Cu toate că Bánffy nu a fost un inovator avangardist, prin simpla putere a talentului său a reuşit să aducă pe scena maghiară invenţiile marcatoare de epocă ale marilor reformatori ai 29

secolului al XIX-lea, precum elveţianul Adolphe Appia, englezul Gordon Craig şi rusul Leon Bakst. În scurta, dar foarte productiva sa activitate de scenograf şi creator de costume a reuşit să îmbogăţească viaţa teatrală maghiară şi să dea o direcţie nouă artei scenografice.” Katalin F. Dózsa „Contele Miklós Bánffy a atins coarda vie a regiei de operă, atunci când s-a hotărât să monteze Mozart, dar cu o fidelitate interioară care este cel mai energic protest împotriva oricărui meiningenism. (...) Principiul guvernator al regiei operelor mozartiene – într-o formulare mai vulgară – a fost ca Mozart „să se dea in stil rococo”. Această intenţie a contelui Bánffy a iscat adevărate furtuni chiar înainte de premieră, mai ales în cafenele, printre jurnaliştii înţelepţi (...) Muzica lui Mozart însă are o forţă poruncitoare proprie şi nu suportă tirania regizorală, în primul rând nu suportă cadrul egiptean, dacă Egiptul este numai un simbol, o lume de basm în contextul operei. (...) Flautul fermecat este o poveste-rococo pestriţă, cu simboluri şi tendinţe masonice, cu tipurile comediei italiene din secolul al XVIII-lea, iar planurile, decorurile şi costumele contelui Bánffy au dat viaţă acestei lumi 30

pe scena Operei. (...) Este mai mult ca sigur că dacă domnişoarele de companie ale Reginei nopţii apar în costume egiptene de 4000 de ani, nimeni nu va şti cine sunt ele, astfel că nimeni nu va înţelege terţetul lor. Montarea în stil rococo aduce lumina indispensabilă oricărui spectacol. (...) În cazul Flautului fermecat nu există o astfel de opinie publică, există în schimb o tradiţie greşită de o jumătate de secol, pe care trebuie s-o ocolim, ca să ne putem întoarce la tradiţia originală, adevărată.” Sándor Hevesi Următorul succes răsunător a fost premiera cu Aida în noiembrie 1913. Bánffy a încercat să obţină fidelitate istorică, monumentalitate şi picturalitate. Majoritatea criticilor au apreciat tocmai picturalitatea: „Decorurile noii Aida sunt imense, potrivite proporţiilor scenei deschise complet. Toate elementele de decor sunt opere de artă colorate, de sine stătătoare şi din punct de vedere al formei.” Magyar Színpad (Scena Maghiară)

Poveste Transilvană/Trilogie „Trilogia lui Miklós Bánffy a apărut între 1934 şi 1940 în trei volume, editată de Breasla Artelor Frumoase din Transilvania. Numărat (1934), Cântărit (1937), Împărţit (1940) sunt cronica aristocraţiei în deceniul dinaintea primului război mondial (19041914). Pentru criticul, istoricul sau cititorul obiectiv este clar că trilogia este cea mai importantă creaţie artistică despre cauzele căderii Monarhiei.” Ernő Fábián „Nimeni nu a mai făcut vreodată asemenea declaraţii crude şi nemiloase despre aristocraţia maghiară. Este o dovadă a necesităţii de reînnoire socială. Este, fără discuţii, cea mai grandioasă operă a literaturii maghiare.” Zsigmond Móricz „Tema cărţii de dimensiuni uriaşe şi palpitantă până la sfârşit, este momentul în care literele de foc apăruseră deja pe perete, dar nimeni nu le-a observat. Încă o carte despre epoca lui Franz Josef, scrisă de data aceasta de cineva care nu doar a trăit, ci a şi făcut istoria acelei epoci. (...) Este fără îndoială cea mai semnificativă lucrare din opera lui Miklós Bánffy, subliniind faptul că în istoria literaturii Bánffy 32

aparţine scriitorilor şi nu aristocraţilor amatori. (…) Cititorul este proiectat într-o lume pe care până acum o ştia doar din fantasmele false şi observaţiile şi mai false ale burgheziei. Facem cunoştinţă cu ultima insulă izolată a unei mari culturi, o clasă socială şi un mod de viaţă în sine, organizate ca lume şi lege în potopul amorf al democraţiei.” Antal Szerb „Relaţia dintre perspectivele reciproc exclusive fac din Povestea transilvană o lucrare deosebit de importantă pentru autocunoaşterea maghiarimii. Desigur, valoarea artistică a Trilogiei nu poate fi egală cu însemnătatea istorică. Fără îndoială, sunt multe inegalităţi în cele trei volume. Se simte o supravieţuire a manierismului secesionist, în special în pasajele despre iubirea dintre Bálint Abády şi Adrienne Milothy. (…) Tratarea sintetică a întâmplărilor istorice care au definit secolul XX ca un întreg, precum şi coliziunea diferitelor limbi şi valori justifică scoaterea lucrării lui Bánffy din rândul romanelor ungureşti uitate pe nedrept, fără de care literatura noastră ar fi mai monocromă. Povestea Transilvană este mai mult decât o parabolă. Valorile şi lipsurile acestei lumi colorate sunt de domeniul trecutului, însă efectele ei se resimt şi în prezent (…) Acum, la sfârşitul secolului XX, când forţele unificării se luptă din nou cu cele ale 33

dezbinării în Europa, trilogia lui Bánffy poate fi deosebit de actuală, fiind o descriere foarte nuanţată a celei mai importante perioade din istoria precedentă epocii noastre.” Mihály Szegedy-Maszák „Mă gândeam că pentru literatura maghiară ar trebui inventat un scriitor de teapa lui Miklós Bánffy. Noroc, deci, că există. Am auzit că stă în casă sărac, orfan, bătrân şi înţelept. Dacă cugetă despre sensul vieţii şi al morţii (lucru pe care-l facem şi când suntem mai tineri şi bine dispuşi), atunci probabil are mai mult chef de scris decât de trăit. Atât i-a mai rămas: scrisul… Nu avea doar posibilitatea să scrie, era şi sensibil şi talentat. Nu era doar conte şi om cu avere, ci şi un luxuriant meşteşugar al spiritului, nu tocmai o raritate în Transilvania. (…) Ori de câte ori mă gândesc, o rog pe zâna făcătoare de dreptate să scrie doar, fără dubii şi reţineri. Să scrie fără remuşcări, pentru că dacă nu-l scrie pe Miklós Bánffy în rândul scriitorilor de amintit, o s-o fac eu, deşi îmi este permis mult mai puţin decât unei zâne.” Ildikó Marosi Curatorul expoziţiei: Zsuzsa Szebeni, Institutul Naţional de Istorie Teatrală din Ungaria 34