Chișinău din inima noastră.Partea a II-a

Clipa fatală Ne-am obișnuit cu atitudinea foarte măgulitoare față de-o perioadă istorică pe care ne-am deprins s-o idealizăm și să-i zicem distinct – perioada interbelică.

Dar ea n-a fost atât de dulce pe cât ni se pare astăzi…

Plecarea din viaţă a lui Alexandru David i-a făcut pe colegi şi pe şefi să înţeleagă ce mare pierdere a suferit publicistica şi, mai ales, ştiinţa basarabeană. O mulţime de note, amintiri, regrete au împânzit paginile ziarelor. Dar nicio pagină, cât de bine ar fi scrisă, nu mai e în stare să întoarcă înapoi omul… „Am pierdut pe cel mai scump tovarăş de muncă de la ziarul acesta, Cuvânt moldovenesc, scrie Leon T. Boga. Am pierdut pe cel mai luminat tânăr de aici din Basarabia, pe care ni-l hărăzise şcoala românească.

Am pierdut pe cel mai dârz apărător al drepturilor ţărănimii moldoveneşti, din sânul căreia el răsărise.” [Cuvânt moldovenesc, 14 aprilie 1935] Şi dacă Leon T. Boga îl preţuia din punctul de vedere al redactorului Cuvântului moldovenesc, apoi Vasile Ţepordei, colegul lui de redacţie, pune preţ pe alte calităţi, dar emoţia lui nu este mai mică şi părerile de rău îl năboiesc la fel: „L-am cunoscut încă din liceu, de la concursurile Tinerimei române. Era chibzuit şi măsurat în toate. Lucra cu tact şi răbdare. Dar mai ales aduna întocmai albinei materialul pe care l-a publicat la vârsta relativ fragedă. Avea o răbdare şi o putere de muncă de neînchipuit. Îl găseai aproape fără întrerupere la masa de lucru. Cu capul între mâini, stătea ceasuri întregi şi citea în cărţile şi gazetele ce ne vin cu grămada la redacţie. Mai că nu era revistă şi ziar pe care să nu-l fi cunoscut. Din cauza prea multei citiri, purta ochelari încă din şcoală.

Dueluri și sinucideri de neuitat...

Dueluri și sinucideri de neuitat…

Alexandru David

Cunoştea adânc tot ce s-a tipărit în Basarabia… Parcă-l văd şi-acum umblând pe jos din sat în sat şi cercetând trecutul acestei provincii, ascuns sub colbul aşternut de vremuri. Iubea satul şi natura. Uneori, în ceasurile libere, lepăda masa de lucru, ieşea la câmp şi respirând cu lăcomie din aerul înviorător al meleagurilor noastre, zâmbea şi-nainta tăcut, dar vesel. L-am întâlnit de nenumărate ori hoinărind prin sate şi, mai ales, pe la mănăstiri. Şi aceasta mai cu seamă în lunile de vacanţă. Stătea adesea întins pe iarbă şi-şi făcea planuri frumoase de viitor.

Avea idealuri frumoase, dar ţinta tuturor ide-

315

alurilor şi-o ţinea ascunsă în altarul sufletului său. Îşi trăda câteodată dorinţa de a se vedea veşnic în mijlocul cărţilor.” [Cuvânt moldovenesc, 14 aprilie 1935] Aşa suntem plăsmuiţi noi, oamenii, de multe ori prindem la minte şi preţuim scânteia biologică a vieţii abia atunci când ea dispare. Şi numai stingerea ei pare să ne repună pentru o singură clipă pe făgaşul firesc al spiritului nostru. Să ne aşeze faţă-n faţă cu veşnicia, demonstrându-ne că noi suntem numai nişte clipe în faţa eternităţii… Şi se vede că efigiile noastre se păstrează mai bine nu pe pietrele monumentelor, ci în memoria contemporanilor. Memoria omenească nu numai că înveşniceşte, ea are puterea de a înnobila chipurile, de a le pune

316

mereu în raport cu timpul ce curge tot mai schimbător la faţă.

Petre Ştefănucă, fiu de ţăran şi el, tot din fostul judeţ Lăpuşna, răscolindu-şi amintirile, scrie îndurerat: „Era un băiat negricios, slăbuţ şi sfios, îmbrăcat cu o cămaşă de şit albastră cu dungi, încins pe deasupra cu o curea şi cu o cruciuliţă galbenă la gât cu panglică roşie. Aşa era obiceiul în satul lor, la Bardar. Purtau şi poartă şi astăzi cruciuliţele la gât peste cămaşe atât bărbaţii, cât şi femeile. Şi-a schimbat portul de acasă numai când comitetul şcolar, foarte darnic cu fiii de ţărani pe atunci, i-a făcut un costum de uniformă. Fiind cu două clase înaintea lui, nu l-am cunoscut cum învăţa.

Auzeam însă că-i premiat în fiecare an.

Sârguinţa la învăţătură şi-a arătat-o şi prin ace-

De la stânga la dreapta: prof. Leon T. Boga, Mitrodora Candru – mama lui Alexandru David, Alexandru David, … și un prieten pe pragul casei părintești de la Bardar

el n-a rezistat. Puterile de înfruntare a mizeriei omeneşti slăbiseră cu totul. Şi aici a sosit clipa tragicului deznodământ…

La 8 aprilie 1935, nemaiputând suporta calomnierile şi teroarea locotenentului Dragoş, căci pe atunci tânărul publicist de la Cuvânt moldovenesc îşi făcea stagiul militar, s-a aruncat sub roţile unei locomotive care i-a tăiat picioarele. A murit peste câteva ore la spitalul „Regina Maria”.

Medicii n-au putut face nimic pentru salvarea lui. N-au putut face nimic nici colegii şi prietenii care, văzându-l agitat de câteva zile şi bănuindu-i intenţiile, au apelat la ajutorul poliţiei ca să-l supravegheze. Dar clipa fatală a sosit şi el, rupându-se din cercul celor ce-l supravegheau, s-a aruncat sub locomotivă. Intenţia-i de a-şi pune capăt zilelor se definitivase în ajun, când a scris câteva scrisori prietenilor, colegilor şi profesorilor săi în care se conţineau mai multe rugăminţi. Pe C. Tomescu, editor al Arhivelor Basarabiei, l-a rugat să tipărească volumul II al Bibliografiei tipăriturilor româneşti în Basarabia, dedicând această lucrare neamului românesc întregit, cum crede el, pe vecie.

Pe Leon T. Boga, director al Cuvântului moldovenesc, l-a rugat să aibă grijă de copil şi de soţie, iar banii obţinuţi de pe urma publicării volumului să-i depună la cont pe numele copilului.

Volumul II al Bibliografiei n-a mai văzut lumina tiparului, căci C. Tomescu o fi uitat să îndeplinească această ultimă dorinţă a lui Alexandru David. Care este soarta acelui manuscris e greu de spus, la fel cum nu se ştie nimic despre cele două volume de poezii netipărite şi cele două piese de teatru rămase în manuscris pe masa sa de lucru. Şi numai calendarul Cuvântului moldovenesc pentru anul 1935, semnat de Alexandru David, încheie şirul lucrărilor publicate. În recenzia Tipăriturile româneşti sub stăpânirea rusă (1812-1918), vol. I, 1934, publicată în revista Viaţa Basarabiei (nr. 5, 1935).

Petre Ştefănucă se arată optimist. Dorind să

Dueluri și sinucideri de neuitat...

ea că a terminat cursul liceului în şase ani, dând clasa a IV-a în particular. Mi-l amintesc că era cel mai harnic cititor de cărţi din biblioteca liceului şi prin clasele superioare era singurul elev la care observasem patima de a citi ziare. Neam întâlnit mai târziu într-o vară când colinda satele judeţului Lăpuşna în fruntea unei echipe de teatru şi propagandă culturală compusă din absolvenţi ai Liceului „Al. Donici”, sub auspiciile Asociaţiei culturale „ASTRA Basarabiei”.

Am devenit prieteni nedespărţiţi la Universitatea din Bucureşti. Greutăţile vieţii te silesc întotdeauna şi-ţi cauţi sprijin într-un prieten.

Eu mi-am găsit sprijinul în el şi în mine. Prezenţa noastră împreună la conferinţe, la cursuri, la cercul studenţilor basarabeni, pe stradă devenise pentru colegii noştri simbolul adevăratei prietenii. I-am cunoscut suferinţele după cum i-am admirat dragostea şi puterea de muncă. În puţine suflete trăiesc alături grija chinuitoare pentru ziua de mâine şi idealurile de muncă.

Bursier şi la Universitatea din Bucureşti, mânca de multe ori şi o dată pe zi ca să poată economisi un ban, scutind jumătate din bursa pe care o primea în bani pentru a-şi cumpăra o cămaşă sau o pereche de ghete. Profesorii săi de la Universitate i-au remarcat spiritul vioi şi dorinţa de muncă şi l-au încurajat. Verile pentru el nu erau prilej de odihnă după munca de un an de zile în bibliotecile Bucureştiului, la trecutul Basarabiei.”

Aceste tulburătoare amintiri le-a scris şi le-a publicat pe paginile revistei Viaţa Basarabiei (nr. 5, 1935) Petre Ştefănucă. Încurajarea, bunăvoinţa şi alte evenimente de cultură umană nu sunt suficiente pentru a-l ridica pe om din groapa adâncă în care se zbate sufletul său… Acolo, în intima-i singurătate, el macină durerile şi gândurile cele mai năstruşnice. E suficientă o singură scânteie de compătimire sau de ură ca să schimbe prea fina balanţă pe care e adăpostită liniştea sufletească. De astă dată soarta a mers împotriva lui Alexandru David, l-a pus la încercare şi

317

anticipeze apariţia volumului II, el scria: „Aşteptăm şi apariţia vol. II şi nădăjduim că dl prof. universitar C. Tomescu, căruia autorul, printr-o scrisoare trimisă în ziua nenorocită a morţii sale, i-a lăsat grija editării, va face ca vol. II să apară neîntârziat şi cu aceeaşi îngrijire tipărit ca şi vol. I. Academia Română a trecut printre premiile sale, în urma stăruinţelor dlui prof. universitar Şt. Ciobanu, şi un premiu cu titlul operei bibliografice de mai sus. Cum deocamdată nu se arată nicio operă cu titlul asemănător ca să o concureze, premiul de câteva mii de lei pe care eventual le va câştiga opera regretatului A. David, depuşi la o bancă, va forma o moştenire binevenită şi o amintire frumoasă de la tatăl său pentru vlăstarul ce a rămas să-i poarte numele, când va creşte şi va păşi pe acelaşi drum zgrunţuros al cărţii.”

Alexandru David a plecat dintre cei vii aşa întocmai cum şi-a trăit cei 26 de ani. Cortegiul funerar era urmat de vreo 20 de persoane, de mama-i îndurerată şi de soţia lui cu un copilaş în braţe. Te răzbeşte durerea când citeşti cele relatate de R. Marent: „Şi într-o după-amiază a lunii lui aprilie 1935, cortegiul care conţinea rămăşiţele lui pământeşti, urmate de o mică asistenţă, se îndrepta agale, spre cimitir. S-a oprit în centru, unde, din blocul primăriei Chişinăului, colegul de gazetărie Hedel a rostit o cuvântare emoţionantă, care a scos lacrimi din ochii tuturor.

Plângea mama bătrână. Plângea femeia tânără, ţinându-şi cu anevoie mica odraslă care nu ştia de ce plânge mămica, plângea natura însăşi, căci picături de ploaie veneau de sus, de acolo unde avea să zboare sufletul lui Alexandru David…”.

Istoria se repetă. Acel copilaş – Aurel – avea să crească mare şi să ajungă un mare pictor, un minunat prieten al scriitorilor. Dar nici soarta lui n-a fost mai puţin tragică…

318

Pe fiul lui Aurel David îl cheamă, ca şi pe bunic, Alexandru, şi el ştie prea puţine amănunte din viaţa bunicului. Păstrează însă cu pietate un ziar cu o fotografie a lui şi biografia-i atât de scurtă… Şi totuşi, fără numele lui Alexandru David, cel din prima jumătate a sec. XX, este imposibil să scrii nişte pagini din acel trecut al Basarabiei, mai bine zis – fără să porneşti de la opera durată de publicistul şi bibliograful prin vocaţie care a fost…

Mormântul lui Alexandru David, Cimitirul Central, Chișinău

Dueluri și sinucideri de neuitat...

Un duelant de temut Se zice că Basarabia a dat lumii doar două regine. Una dintre ele – Natalia Keşcu – a ajuns să fie Regina Serbiei, dar destinul ei, contrar previziunilor din poveşti, a fost tragic.

Ea s-a născut în 1859, la Florenţa, fiind descendentă şi ultima reprezentantă a familiei Keşcu, ortografiată în unele surse istorice şi Keşco, iar viţa ei basarabeană o putem urmări în documente, începând cu biografia unui mare magnat, fostului porucic Ivan Ivanovici Keşco, care era bunicul ei. Era suficient de ambiţios şi foarte fudul. În momentul când Sfatul Suprem al Basarabiei a fost completat de oameni mai puţin bogaţi, el a părăsit acest for. Era foarte zgârcit, umbla într-o căruţă aproape simplă şi vorbea de rău pe boiernaşii care îşi permiteau să-şi cumpere carete.

A fost ales mareşal al nobilimii în ţinuturile Chişinău şi Orhei (1850-1853), apoi în ţinuturile Soroca şi Iaşi. Lista moşiilor pe care le poseda este impunătoare – Bujor, Corjăuţi, Copăceni, Hânceşti, Sângerei, Călineşti, Pănăşeşti ş.a. Vara o petrecea la moşia Bujor, iar iernile la Viena sau la Odesa.

A murit în 1863 la Odesa, unde a şi fost înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. În prima căsătorie a ţinut-o pe fata lui Iordache Balş, cu care a avut un fiu – Petre. În a doua căsătorie a ţinut-o pe Zamfira Calmuţchi, care i-a dăruit o fată, căsătorită Inglezi.

De fapt, pe noi ne interesează anume părinţii Nataliei Keşcu, Petre şi Pulheria, care, la rândul lor, au fost personalităţi distincte în epocă.

Petre Keşcu s-a născut la 10 aprilie 1831, a fost ofiţer în Regimentul de husari „Ahtâr-

Petre Keșcu

ski” şi a făcut serviciul până a atins gradul de colonel. Avea o faimă de om al aventurii, una dintre cele mai scandaloase fiind chemarea la duel a lui N. Martânov, când acesta l-a împuşcat, tot la duel, pe poetul Mihail Lermontov.

Petre Keşcu, în comparaţie cu Martânov, era un ţintaş foarte prost, dar destinul a vrut ca el să tragă primul, să-şi lovească adversarul în

319

Profirița Keșcu

320

braţ şi, în felul acesta să scape cu viaţă. A fost aghiotantul generalului Gorceacov în timpul războiului din Crimeea. A fost rănit la Selistra şi evacuat la Iaşi, în casa vistiernicului Nicolae Rosetti-Roznovanu. Aici a cunoscut-o pe nepoata voievodului Ioniţă Sturdza, Pulheria, care era fiica lui Nicolae Sturdza. Deşi era bolnavă de tuberculoză, el s-a căsătorit cu ea.

Rudolf Şuţu în volumul II al lucrării Iaşii de odinioară (Iaşi, 1928) descrie nunta lor: „Când colonelul Keşcu s-a căsătorit cu fiica coanei Marghiliţa, fiind foarte bogat şi iubind mult luxul, şi-a făcut o nuntă cu mare fast, care a avut loc la ţară şi, deşi acest eveniment s-a petrecut în toiul verei, totuşi mireasa a fost condusă de la conacul moşiei la biserică, într-o sanie în formă de scoică, trasă de şase cerbi cu coarnele aurite, iar sania aluneca pe o pătură groasă de aproape un metru, de zahăr care

după nuntă a făcut deliciul numeroşilor săteni adunaţi la nuntă.”

Cineaştii de astăzi folosesc şi ei un procedeu similar când au nevoie să imite zăpada, dar în loc de zahăr împrăştie sare.

După nuntă, tânăra pereche a plecat la Florenţa, unde ea s-a vindecat. Acolo s-au născut odraslele familiei Keşcu: Natalia, poreclită şi Dudu, Ion, Marieta (căsătorită cu ambasadorul Prinţul Grigore I. Ghica) (1847-1911) şi Ecaterina (căsătorită cu Eugen N. Ghica) (1840).

Revenind din Florenţa, ei se aşază cu traiul la moşia Bujor, unde treptat se acomodează la viaţa boierimii basarabene.

Despre viaţa lor a scris foarte frumos prozatorul Dimitrie C. Moruzi în romanul Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912). Portretizarea acestei familii o reproducem şi noi după ediţia menţionată: „Perechea aceasta era atât de frumoasă în gingăşia şi strălucirea ei, încât chiar în mijlocul protipendadei moldoveneşti, atât de bogată pe atunci în frumuseţi de tot felul, părea coborâtă din lumea basmelor.”

Viitoarea regină a Serbiei Natalia Keșcu

ordinară conspirativă în spiritul vremii. Adică se discuta politică, dar pentru cei neiniţiaţi era o seară ordinară când se bea ceai şi se mâncau blinii, se cânta şi se dansa.

Toţi membrii au fost arestaţi acolo, cu excepţia lui Nicolae Florov care lipsea pe motiv de durere de cap. Alexandru Grişcov, care ieşise cu o căldare şi o perie să lipească foi volante, a fost prins asupra faptei de jandarmi.

Alexandru Oatu, care în timpul seratei fusese lovit în ochi cu un cocoloş de pâine, a plecat mai devreme şi a fost arestat pe drum, jandarmii însoţindu-l la gazdă ca să-i facă percheziţie. În timpul percheziţiei, Alexandru Oatu a avut prezenţa de spirit să-şi ceară voie să fumeze. Lângă pachetul de ţigări se afla cartea în care se păstrau listele cu membrii pământeniei şi evidenţa achitării cotizaţiilor. El a reuşit să le extragă din carte pe neobservate şi cerându-şi voie la veceu le-a distrus pe toate. În felul acesta au fost nimicite principalele capete de acuzare. De aceea, şi ancheta a mers greu, şi Alexandru Oatu în final deciziile tribunalului n-au fost extrem de dure. Nu existau dovezi că basarabenii ar fi Alexandru Oatu a fost una dintre figurile format o organizaţie clandestină.

Au fost anchetaţi în stare de arest, ţinuţi principale ale pământeniei din Dorpat, fiind trezorierul ei. Era fratele mai mic al lui Vasile mai întâi în puşcăria din Dorpat, apoi transfeOatu. El s-a născut la 31 martie 1878 în satul raţi în cea din Veden. Au fost eliberaţi după o Cuhneşti, jud. Bălţi. A făcut studii la Şcoa- perioadă de timp, permiţându-li-se să susţină la Duhovnicească, la Seminarul Teologic din examenele de licenţă. În revista Viaţa Basarabiei, Alexandru Chişinău, înscriindu-se apoi la Facultatea de Oatu mărturiseşte: Filologie a Universităţii din Dorpat. „Subsemnatul am stat la închisoare numai Alegerea lui Alexandru în funcţie de casier s-a îndreptăţit. Acest lucru devenind evident în cinci zile.

După ce mi s-a luat de două ori interogaseara de 24 februarie 1902, când membrii pământeniei se găseau la o serată în casa doamnei toriul, rotmistrul de jandarmi – Pocroşcinschi Elena Teppan, unde de fapt avea loc o şedinţă – şi procurorul – Cartaşov – m-au pus la liber-

Dueluri și sinucideri de neuitat...

Un om dintr-o bucată…

321

Liceul „Mihai Eminescu” din Chișinău

tate, pentru că: a) nu s-a găsit nimic compromiţător la locuinţa mea, când mi s-a făcut percheziţia şi b) pentru că n-am luat parte, după informaţia lor, la ospăţul pământeniei, care, după afirmaţia jandarmeriei, a fost o „întrunire politică deghizată”.

La interogatoriu, mi s-au pus o mulţime de întrebări, privitoare la organizaţia pământeniei, la relaţiile cu alte organizaţii studenţeşti şi cu emigranţii basarabeni din România.

La toate întrebările eu am răspuns că „nu ştiu nimic”. În lunile aprilie, mai, iunie şi septembrie subsemnatul din nou am fost chemat la jandarmerie, care mi-a făcut încă o dată percheziţie la locuinţă.

De data aceasta mi s-au ridicat de la locuinţă toate cărţile româneşti, atât ale mele personale, cât şi ale pământeniei, pe care le transportasem la mine de la locuinţa d-lui Pelivan, ca să salvez biblioteca pământeniei, ce se afla la d-sa.

322

Când am fost întrebat despre aceste cărţi, am răspuns că le-am comandat, împreună cu Pelivan, din România şi am adăogat că mă interesează numai cărţile de ştiinţă şi de literatură.”

Alexandru Oatu a fost un timp profesor la Riga, apoi a fost transferat în Crimeea, iar la Chişinău până la pensionare a activat în calitate de director al Liceului „M. Eminescu”.

Guvernul României a remarcat munca lui şi a fost decorat cu medalia „Răsplata Muncii” cl. I şi ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.

Apusul vieţii însă i-a fost tragic. După iunie 1940, când au venit sovieticii şi foştii lui colegi şi prieteni erau arestaţi şi dispăreau fără urmă, Alexandru Oatu a înţeles că scăpare din acest infern nu există. A luat revolverul unui ofiţer NKVD, care locuia în gazdă la el, şi, când acesta era la veceu, s-a împuşcat. Moartea lui a zguduit intelectualii Chişinăului, care au descifrat gestul lui disperat.

Victor Popovici

nă.

Destin basarabean. Mort dintr-o minciu-

Victor Popovici a fost un preot născut la 30 octombrie 1893 în com. Budăi, jud. Orhei, unde mai târziu s-a născut şi prozatorul Ion Constantin Ciobanu, iar şi mai târziu minunatul publicist Axentie Blanovschi.

A făcut studii la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi la Academia Teologică din Kiev,

după care a revenit la Chişinău fiind preot spiritual la Seminarul Teologic.

A fost delegat la congresele eparhiale, a fost comandant al străjeriei şi a îndeplinit diverse misiuni obşteşti. A trecut toate etapele de serviciu, ajungând să aibă gradul de iconom stavrofor.

Ca scriitor creştin a scris volumele Moralitatea şi Religia, Anatema în Biserica veche ş.a. A fost colaborator al publicaţiilor chişinăuiene Luminătorul, România nouă, Raza ş.a. A fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.

Tragedia lui a început odată cu intrarea Armatei Roşii în Basarabia, la 28 iunie 1940.

Ca orice funcţionar trăia doar din salariu.

Noua putere nu recunoştea religia ca dogmă oficială şi preoţii erau consideraţi ca propovăduitori ai unor erezii. De aceea, când a încercat să se angajeze în serviciu, fie măcar în calitate de pedagog, i s-a cerut dezicerea oficială de la credinţa creştină.

Că a fost sau nu a fost această dezicere e greu de confirmat, dar ziarele au scris că preotul Victor Popovici s-a dezis de trecutul său întunecat şi a păşit pe o cale nouă. Era un procedeu ziaristic folosit frecvent. Victor Popovici s-a spânzurat…

La 5 februarie 1942, preotul Paul Mihail nota în jurnalul său: S-a sinucis fostul director al Seminarului Teologic și profesorul meu Victor Popovici.

O frază cât un necrolog…

Dueluri și sinucideri de neuitat...

O frază cât un necrolog…

323

Moartea unui filozof

324

Moartea lui a fost ca un semn rău. Pentru intelectualii Chişinăului a devenit evident că noul regim instaurat, cel sovietic, nici pe departe nu e cel descris în presă şi aşteptat de mulţi basarabeni.

Biografia lui Dumitru I. RemencU (1895, Bolgrad – 13.VII.1940, Chişinău) ar fi una ordinară a unui intelectual basarabean, dacă n-ar exista nişte momente, mai bine zis nişte accente, care o scot din şirul celor obişnuite.

Ziarist, filozof, el îşi caută locul său în societate. Pentru a-şi defini starea sufletească acceptă publicistica – o condiţie intermediară.

Filozofia, adică meditaţia, fiind zborul suprem al spiritului şi cugetului şi „…îndeplinea scopul său iniţial: să găsească o linie comună între concepţia specific basarabeană şi ideologia socială românească” (Henrih Bloch). Îl mai deosebeşte de alţi intelectuali faptul că era conştient de ceea ce face, de responsabilitatea pentru fiecare clipă trăită. Şi în momentul în care evenimentul brut, cotidian a intrat în coliziune cu conceptul lui filozofic, el şi-a curmat ciclul vieţii… Aşa pot proceda numai veritabilii înţelepţi…

Ziarist. Îşi face studiile secundare la Bolgrad şi Odesa. Din 1919 este student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. În perioada interbelică activează intens în presa basarabeană, colaborând la ziarele Cuvânt moldovenesc, Raza şi la revista Viaţa Basarabiei. Este corespondentul special pentru Basarabia al ziarului Timpul şi al revistei Argus, ce se editau la Bucureşti. Moare tragic în ziua de 13 iulie 1940, după ce a fost anchetat de organele NKVD-ului şi insistent obligat să-şi denunţe prietenii, el, revenit acasă, a luat arma de vânătoare şi s-a împuşcat…

Dumitru I. Remencu

El, fost ofiţer, înţelegea perfect ce urmăresc anchetatorii şi care va fi destinul lui de mai departe.

La Chişinău avea o casă pe str. Şciusev, între străzile Puşkin şi Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni. Mergea, de obicei, la redacţia Cuvântului moldovenesc, ce-şi avea sediul pe str. Regele Mihai, colţ cu bdul Alexandru, ori pe str. Haralambie, 142, la Viaţa Basarabiei. Eclipsa vieţii lui s-a produs atunci când a fost chemat la sediul NKVD-ului din str. Sinadino.

A fost înmormântat la Cimitirul de pe str.

Armenească.

Moartea filozofului Dumitru Remencu aminteşte astăzi de moartea lui Socrate…

Viaţa lui a fost un punct de tangenţă a doi arbori genealogici vechi, boiereşti, două neamuri moldoveneşti – Stamati şi Ciurea. În virtutea unei ambiţii, cavalerul Constantin Stamati a ţinut cu tot dinadinsul să-i dea fiului o pregătire aleasă, găsind că cel mai potrivit loc pentru studii e numai Parisul.

S-a cufundat fără teamă în lecturi şi discuţii, descoperind farmecul ştiinţelor naturale, filozofiei, dreptului şi, desigur, al limbilor străine. Preocupările lui ştiinţifice l-au făcut cunoscut cu savanţii de renume Aleksandr Humbolt (17 scrisori ale căruia se păstrau în arhiva de la Caracuşeni şi au ars împreună cu conacul în timpul răzmeriţei din 1917), naturalist, geograf şi călător german, Domenic Fransua Arago, astronom şi fizician francez.

Dar nu numai faptul că vorbea patru limbi şi că era savant de o erudiţie şi fantezie deosebită i-a făcut renume în cercurile apusene. Era o fire romantică, un vestit duelist. Semănătura unui glonţ a purtat-o imprimată pe partea

Blazonul familiei Stamati

Dueluri și sinucideri de neuitat...

Un pasionat de dueluri

Constantin Stamati-Ciurea

dreaptă a feţii ca pe un semn de curaj şi vitejie. În timpul unui bal, la Paris, un conte şi-a permis în glumă să mute scaunul domnişoarei care dansase cu C. Stamati-Ciurea. Domnişoara a căzut. Lumea s-a amuzat o clipă, dar cavalerul basarabean, cum era şi firesc, a cerut contelui satisfacţie la duel, care a şi avut loc în pădurea Bulonia. Contele era vestit ţintaş şi duelgiu şi, fiind extrem de trufaş, a promis adversarului că-l va ochi în ochiul stâng. La rândul său, C. Stamati-Ciurea i-a promis un glonţ în inimă şi s-a ţinut de cuvânt. Contele însă a greşit niţel, glontele lui a atins faţa ceva mai

325

326

jos, mutilând-o, din care cauză viitorul scriitor până la sfârşitul vieţii a fost nevoit să poarte mustăţi şi barbă. În 1860 se căsătoreşte cu una dintre cele mai frumoase femei ale vremii – Maria Fişer fon Albach (1839-1899). Din timpurile deja apuse, până la noi răzbat ecourile unor legende despre o conjugare a două inimi îndrăgostite, despre două inimi înnobilate de poezie. Alegerea soţiei s-a făcut din întâmplare. Cu ocazia terminării construcţiei conacului a fost dat un bal la care, printre altă lume bună, a fost invitată şi domnişoara Maria, care, observând că servirea mesei s-a făcut nu suficient de elegant, a încercat să rearanjeze tacâmurile când nimeni nu era prin apropiere. Acest gest al ei însă a fost remarcat de stăpânul conacului, care în scurtă vreme i-a propus să se căsătorească. Au avut zece copii. Şi din blânda domnişoară de odinioară n-a mai rămas nimic. Ea a devenit o stăpână autoritară de care se temea toată lumea. Şi Constantin Stamati-Ciurea, care a plecat în Franţa, unde s-a înscris în legiune ca să meargă

Maria Stamati-Ciurea, născută Fişer fon Albach

Blazonul familiei Ciurea

în Africa să vâneze lei de Atlas, şi prietenii lui remarcaseră curajul lui ieşit din comun, în prezenţa soţiei devenea ascultător ca un mieluşel.

El se temea de caracterul ei şi prefera să scrie, căci doar în scris putea să viseze nestingherit şi să simtă profunda plăcere a libertăţii absolute.

Aşa că datorăm scrierile lui C. Stamati-Ciurea, în primul rând, soţei lui – Maria Fişer fon Albach…

Iar fotografia ajunsă până la noi şi Autoportretul, pictat de Constantin Stamati-Ciurea, ne arată bine conturat doar profilul, căci cealaltă parte a feţii poartă însemnul unui duel de neuitat…

Ca la orice duelist, ce nu cunoaşte frica, steaua lui avea să se stingă la 22 februarie 1898, deasupra Caracuşenilor Vechi din jud. Hotin, unde Constantin Stamati-Ciurea a decedat chiar în patul lui…

Dueluri și sinucideri de neuitat...

Sașa Ziloti Numele lui flutura pe buzele tuturor. Unii îl rosteau cu admiraţie, alţii cu invidie. Moartea lui însă le-a produs tuturor un profund regret…

La Cimitirul Râşcanu din Chişinău s-a păstrat, ca prin minune, un singur mormânt aparţinând familiei Ziloti, cel al mareşalului nobilimii din Chişinău, Ioan Matei Ziloti (1824-1876), decedat în etate de 52 de ani.

Ioan Matei (Ivan Matveevici) Ziloti a avut un fiu pe care-l chema Alexandru şi care, fiind ofiţer husar, era o celebritate locală: „Pe toţi însă îi întrecea Saşa Ziloti, călăreţul cel mai strălucit al husarilor. Pe stradă, trecând în galop, a trebuit să sară peste trăsura unei doamne. La cizme, în rozete de uniformă, el purta, în două medalioane, pe cumnaţii săi, guvernatorul Iankovski şi viceguvernatorul de Tver, P.V. Nekliudov.

La o serată toate fetele s-au certat din cauza lui Ziloti, deoarece a cerut… mâna tuturora şi a fost acceptat de toate ca… logodnic. El ridiculiza îngâmfarea unor basarabeni; astfel s-a prezentat odată noaptea, în decoraţii, la consilierul de stat efectiv Surucean, care, crezând c-ar fi murit cel puţin împăratul, a sărit din pat, a îmbrăcat mundirul şi «iconostasul» de decoraţii Stanislav în mijloc, pentru a auzi părerea tânărului, că seamănă cu un … curcan!

Altă dată, Ziloti a vizitat pe toate tinerele doamne care pe cărţile lor de vizită înregistrau: «născută principesa X» sau «Y». Ziloti mergea într-o trăsură, iar în dosul lui vreo zece-douăzeci de birjari, fiecare ducând în trăsura sa câte o cutie de bomboane.

Alexandru Ziloti

O carte de vizită era alăturată: «Alexandre Ziloti, né Dimanche!» – suna aceasta. Saşa Ziloti s-a sinucis în vârsta de 24 ani, în 1887…”

[Gheorghe Bezviconi, Semimileniul Chişinăului. În: Din trecutul nostru, 1936, aprilie-iulie, nr. 31-34] Spre regretul nostru, mormântul lui nu s-a păstrat, căci, odată cu ruinarea Cimitirului Râşcanu, s-a pierdut şi o bună parte din istoria veritabilă a nobilimii basarabene…

327

Călăi și victime

Coloana istoriei – ca o coloană a infinitului

328

nilor. Participant la Primul Război Mondial, unde a demonstrat veritabile aptitudini de luptător, acest ofiţer de caracter pe timpul lui Carol al II-lea a nimerit în dizgraţie. Motivul acestei situaţii era caracterul lui. Nu s-a temut să afişeze deschis atitudinea sa faţă de regimul carlist şi faţă de camarila regală care împingea România la pierzanie.

Carol al II-lea n-a avut încotro. A fost nevoit să-l readucă pe generalul Ion Antonescu în prim-planul vieţii politice, ca ultimă şansă de salvare a României. La acel moment, ţara pierduse Basarabia şi Bucovina de Nord, peste două luni avea să piardă Transilvania de Nord şi câteva judeţe din Dobrogea. Legionarii mizau să pună mâna pe puterea din ţară, având susţinerea regimului hitlerist. Învestit cu titulatura de conducător al statului, forţându-l pe Carol al II-lea să abdice în favoarea lui Mihai I, el în luna ianuarie 1941 înăbuşă rebeliunea legionară şi instaurează o stare de siguranţă, cel puţin imaginea unei ţări care intră în echilibru. El n-a avut de ales. Ori România intră în război alături de Germania şi Italia, ori ea dispare ca stat. Curioşii pot citi Mareșalul Ion Antonescu înainte de execuție scrisorile lui Hitler din acea perioadă, ca să se Numai un laş se ruşinează de istoria ţării convingă de acest adevăr.

Tot aşa cum comportamentul neomenesc sale, fiindcă istoria ţării este ca şi o mamă care, cum n-ar fi, bună sau rea, este a ta şi trebuie faţă de evrei a fost inspirat tot din politica gers-o iubeşti. De aceea, niciodată nu i-am înţe- mană din acea vreme.

Intrarea în război mai avea încă o motivare, les pe acei savanţi care s-au repezit să opereze fără cruţare momente esenţiale din istorie, să eliberarea teritoriilor ocupate de către Armata le înlocuiască cu altele mai convenabile sau, Roşie în urma ultimatumului din 26 iunie 1940.

Românii nu se puteau opri la Nistru, aveau în cel mai rău caz, să ne ofere nişte comentarii obligaţii de aliaţi pe care trebuiau să le respecevazive.

Mareşalul Ion Antonescu este una dintre te. Ei nu se puteau opri nici la Bug, teritoriu pe figurile cele mai contestate ale istoriei româ- care nemţii l-au oferit pentru guvernare tem-

ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.

Iată, Majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui neam, care este numai la început.

Poporul şi armata au fost dezarmate fără luptă. Demoralizarea lor este fără limită. Lipsa lor de încredere în conducători este totală.

Ura lor în contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor de ieri şi de azi creşte.

Consiliul de Coroană a hotărât să cedaţi.

Deciziunea a dezlănţuit haosul. Consecinţele lui, anarhia şi anarhizarea sunt însă numai la începutul lor. Ţara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara toată este consternată şi în panică.

Este consternată şi în panică, fiindcă a auzit de repetate ori pe primii-miniştri şi pe miniştrii ei declarând că „suntem înarmaţi până în dinţi”, că „nu vom ceda nicio brazdă”, că să avem încredere oarbă şi fără control, în şefii şi în priceperea şi în înţelepciunea regelui. Nicio replică nu a fost tolerată. Orice strigăt public de alarmă a fost înăbuşit, adesea sângeros.

Executarea lui Ion și Mihai Antonescu (imagini reproduse din revista Magazin istoric)

Călăi și victime

porară, şi pe care românii l-au numit Transnistria… Ştim că la 23 august 1944 Ion Antonescu a fost arestat, dus şi ţinut la Moscova până în aprilie 1946 şi în cele din urmă a fost înscenat un proces în care mareşalul Antonescu a fost adus în faţa plutonului de execuţie.

Cred că istoricii din sec. XX şi poate chiar cei din sec. XXI încă nu sunt gata să-şi spună verdictul. Prea complexe au fost fenomenele şi prea puţină informaţie au reuşit să smulgă din ascunzătoarele arhivelor secrete. Drept mărturie această scrisoare, scrisă la 2 iulie 1940 şi adresată Regelui Carol al II-lea, scrisoare avertisment, scrisoare cu nuanţe de testament istoric: „Majestate, Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare. Mari şi mici unităţi, abandonate de şefi şi surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima ameninţare.

Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii.

Materiale militare şi depozite imense, acumulate acolo din incurie şi menţinute până în

329

Ţara a mai avut încredere, fiindcă generalul, pe care Majestatea Ta l-a acoperit cu cea mai mare încredere, a declarat la un banchet că sunteţi „Cel mai puternic rege din Europa” şi în neuitata şi recenta declaraţie de la Chişinău – fiind desigur indusă în eroare – a asigurat-o că a încins-o cu un stăvilar de foc, de fier şi de beton, peste care nimeni nu va putea trece.

Realitatea însă s-a răzbunat.

S-a răzbunat fiindcă era alta, cu totul alta.

Dar, Majestate, toate acestea sunt fapte cunoscute, nu putem stărui acum asupra lor, nu ne îngăduie nici timpul şi nici evenimentele.

Dar chiar dacă ne va îngădui, nu am face-o.

Am contribuit conştient la precipitarea catastrofei şi pe plan intern.

Acum trebuie să ne întrebăm: ce facem?; şi avem datoria să strângem rândurile.

Abandonăm totul şi ne răfuim între noi?; ori încercăm chiar şi imposibilul?

Aceasta trebuie să o facem; opera va fi grea, dar nu imposibilă; trebuie s-o încercăm. Încercarea însă nu o pot face toţi acei care sunt vinovaţi de a fi pregătit şi dezlănţuit catastrofa. Ei ar spori-o. Trebuie schimbat imediat şi sistemul, şi oamenii. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă – cu tot cortegiul ei sinistru de crime şi de distrugere – va urma. Am prevenit de ani de zile, în scris şi verbal, şi guvernele, şi pe şefii militari răspunzători, şi pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi.

Metodele întrebuinţate în selecţionare şi în conducere trebuiau să ne ducă fatal la această scadenţă.

Am fost însă socotit ca răzvrătit şi lovit ca atare. În faţa catastrofei am uitat totul.

Sunt gata să dau concursul, da la atitudine cinstită trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită.

330

Nu mă voi răzbuna şi nu voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe. Ascultă-mă cel puţin în acest ceas, Majestate.

Nu am fost un duşman al Majestăţii Tale.

Am fost un slujitor fanatic al acestui Neam.

Am fost înlăturat prin intrigă şi calomnie de acei care au dus ţara unde este şi de forţele oculte. Nu mai asculta de aceştia, Majestate.

Ei te-au adus unde eşti şi ne-au adus unde ne găsim.

Este ultimul meu strigăt de alarmă, Majestate.

General Antonescu Bucureşti, iulie, 1940” [Universul, anul 58, nr. 172, 29 iunie 1941, p. 37] Exact la 1 iunie 1946, Mareşalul Ion Antonescu a fost executat. Cinci ani îl despart de această scrisoare şi fotografia pe care o reproducem. O clipă înainte de moarte…

A murit ca un veritabil militar, convins că istoria îi va da dreptate.

La Chişinău există o vilă unde în timpul războiului a fost găzduit mareşalul. Ani de zile nu s-a vorbit despre ea, dar toţi păstrau o tăcere conspirativă, căci orice s-ar fi spus despre acest edificiu, el ar fi fost executat la fel ca şi celebrul oaspete găzduit cândva. Antonescu a comis numeroase greşeli, dar tot el a avut curajul să ordone: – Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!

Basarabia trebuia salvată de urgia bolşevică… A fost la Chişinău în mai multe rânduri. A dat ordin să fie reparate Catedrala, primăria şi alte edificii aruncate în aer de NKVD-ul sovietic.

Istoria judecă lucrurile şi faptele în felul său. Acei care au distrus şi au aruncat în aer Chişinăul sunt şi azi onoraţi ca eroi, iar acei care în vreme de război l-au reparat şi azi sunt consideraţi duşmani.

Dar puţinele poze rămase din acea vreme nu uită nimic…

Călăi și victime

Prin valurile nesfârșite ale istoriei Ce ştim despre învăţământul interbelic din Basarabia, ce ştim despre acei învăţători şi profesori care, în numai douăzeci de ani de activitate, atât cât i-a fost dat Basarabiei să fie libere, au reuşit să facă o veritabilă revoluţie culturală?

Munca lor nu este la fel de mediatizată, precum, bunăoară, este activitatea politicienilor, care lucrează cu un randament extrem de mic, dar trag clopotele cu orice ocazie.

De fapt, Ioachim Arhip a împăcat talentul de dascăl cu pasiunea pentru politică. Şi finalul destinului lui, ca o enigmă ce lasă loc pentru ipoteze şi multe semne de întrebare, ne face să credem că soarta omului totuşi ţine de un mare şi nepătruns mister…

Anul 1940 a fost definitoriu pentru cursul aproape trasat al profesorului şi omului politic Ioachim Arhip. De ce a rămas în Basarabia?

Pe ce afirmaţii ale propagandei sovietice a mizat? Ce resorturi ascunse l-au îndemnat să ia o asemenea decizie sinucigaşă? Nu poate răspunde nimeni la aceste întrebări şi, chiar dacă Ioachim Arhip ne pune în faţă nişte răspunsuri, gradul lor de credibilitate este foarte mic.

Oricum ar fi, dar, fără calvarul anului 1940, el ar fi rămas dincolo de obiectiv, ar fi fost unul din zecile de mii care a reuşit să se salveze, topindu-se în anonimat.

Graţie dosarului său de la Arhiva M.S.N., Ioachim Arhip nu mai poate fi trecut la categoria marilor anonimi, el este un martir. În dosarul lui, este un document care, mai târziu, va figura în dicţionare şi enciclopedii.

El, chiar şi acum, ar putea eclipsa întreg dosarul, dacă nu am urmări şi alte obiective în afara biografiei lui Ioachim Arhip. Este vorba despre

Ioachim Arhip

mărturia autobiografică, extrem de valoroasă, ce urmează: „Depoziţii autografe La 1 noiembrie 1909, am fost numit pe post de învăţător în s. Drăguşenii Vechi. În acest sat, am lucrat până în 1917, când am fost transferat în s. Ciuciuleni, jud. Chişinău, în funcţia de director adjunct al şcolii primare de doi ani. Nu mi-am satisfăcut serviciul militar şi nu am participat la războiul din anii 1914-1917. În 1917, când, după marea revoluţie rusă, învăţătorilor de la ţară li s-a dat dreptul de a forma organizaţii profesionale, a fost formată «Asociaţia

331

332

Învăţătorilor de la Ţară» din jud. Chişinău. La primul Congres al Învăţătorilor am fost ales în această Asociaţie. Am făcut parte din Comitetul Asociaţiei până în 1926, când am fost transferat ca învăţător în jud. Chişinău. În acelaşi an am fost ales în Comitetul Asociaţiei Învăţătorilor din or. Chişinău, iar după alianţa asociaţiei chişinăuiene cu cea judeţeană, în 1934, până în 1940, am fost preşedinte al Asociaţiei reunite orăşeneşti şi judeţene. În ultimii ani de existenţă ai Asociaţiei orăşeneşti (aproximativ 1930-1934) am fost, de asemenea, preşedinte al acesteia. În 1921, la propunerea Congresului Învăţătorilor, am fost numit în funcţia de instructor al instruirii extraşcolare din jud. Chişinău, având sarcina să organizez prin sate cursuri serale pentru ţărani, să înfiinţez biblioteci populare ş.a.

Activitatea politică mi-am început-o în 1922, când am acceptat propunerea conducătorilor Partidului Basarabean Ţărănesc Independent de a-mi înainta candidatura pe listele acestui partid, din partea învăţătorilor de la ţară, pentru alegerile în parlament. Acceptând propunerea, mă consideram membru al acestui partid. În 1923 (data precisă nu mi-o amintesc), când partidul acesta s-a unit cu Partidul Liberal, eu am devenit membru al partidului dat şi am rămas în el, fiind în ultimii ani şi secretar general al comitetului de partid, până în luna februarie 1938, când toate partidele politice din România au fost desfiinţate prin decret regal. Ca învăţător (funcţionar de stat), eram obligat să mă înscriu în organizaţia politică nou-formată din ordinul regelui, unica în ţară, «Frontul Renaşterii Naţionale», dar n-am participat la activitatea acestei organizaţii, n-am luat parte la adunările populare organizate de aceasta.

A doua oară am fost ales deputat, de asemenea, pe listele Partidului Liberal, în anul 1933.

Candidatura mea a mai fost înaintată pe listele aceluiaşi partid în decembrie 1937, dar

Carnetul de parlamentar al lui Ioachim Arhip pentru călătorii la CFR

rezultatele finale n-au fost anunţate, deoarece partidul cuzist venit la putere în aceeaşi lună a anunţat alegeri noi.

De la 28 iunie 1940 până la 15 noiembrie 1940 am rămas în continuare în funcţia de învăţător în şcoala medie incompletă nr.32, obţinând în primul semestru rezultate foarte bune, clasa condusă de mine a fost decorată cu drapelul roşu transmisibil.

Alte depoziţii vor fi incluse în răspunsurile la întrebările care îmi vor fi adresate pe parcursul anchetei.

13 martie 1941 I.Arhip Preşedinte al Partidului Basarabean Ţărănesc Independent, din partea căruia am fost ales deputat în 1922, era I. Inculeţ.

Depoziţiile au fost luate de anchetatorul ­NKGB al RSSM, sergent al Securităţii de Stat, Izrailev.”

Subsemnatul, împuternicit operativ al Secţiei 3, Sectorul 2 U.G.B. al NKVD – Nosik, examinând materialele primite de NKVD al RSSM despre activitatea infracţională a lui Arhip Ioachim Ivanovici, născut în 1889, originar din s.Ţânţăreni, jud. Orhei, Am stabilit: Arhip I.I. din 1992, ca membru activ al Partidului Liberal, a fost ales deputat în Parlamentul Român. În 1933 a fost reales, a doua oară, deputat în Parlamentul Român.

Arhip, ca membru al Partidului Liberal şi deputat al Parlamentului Român, a promovat politica marii burghezii române, care era îndreptată împotriva muncitorilor Basarabiei.

Am decis: Arhip Ioachim Ivanovici, a.n. – 1889, domiciliat pe str. Hânceşti nr. 34, să fie supus arestării şi percheziţiei. *** Sancţionez arestul 13 ianuarie 1941 Procurorul RSSM (indiscifrabil) Decizie (de alegere a măsurii represive) or. Chişinău, 26 decembrie, 1940 Am stabilit: Arhip I.I., fiind în libertate, ar putea să se ascundă de urmărirea penală.”

Mandatul de arestare se păstrează în dosar. Este un petic de hârtie, cam un sfert dintr-o coală A-4, dar de care depindea destinul omului. Puţini dintre acei care primeau o asemenea „chitanţă de contabilitate juridică” scăpau cu viaţă. Pe atunci, cine primea acest semn negru al destinului era ca şi pierdut. „Mandat nr.1 15 ianuarie 1941 Eliberat de către NKVD URSS lui Nosik pentru efectuarea arestării şi percheziţiei lui Arhip Ioachim Ivanovici.”

Ar fi bine să ştim care a fost ponderea acestei personalităţi până la 1940. În acest scop, vom apela la informaţia furnizată de en-

Călăi și victime

Martirajul lui începe la 11 ianuarie 1941, când, într-un birou al NKVD-ului din RSSM, a fost luată decizia de a-l aresta.

Acuzaţia era stereotipică pentru toţi bărbaţii din generaţia lui şi era trasă la indigo de toţi anchetatorii securişti: „Dosarul nr.2187 art.54-13 al C.P. al RSSM Arhip Ioachim Ivanovici Intentat – 15 ianuarie 1941 Încheiat – 6 aprilie 1941 *** Decizie (de primire a dosarului penal pentru efectuarea propriei anchete) 14 martie 1941 or. Chişinău Subsemnatul, anchetator al Secţiei de anchetă a NKVD, RSSM, sergentul al Securităţii de Stat, Izrailev, cercetând dosarul penal nr.2187 de acuzare a lui Arhip Ioachim Ivanovici conform art. 54-13 al C.P. al RSS Uc. Am stabilit: Arhip Ioachim Ivanovici, născut în 1889, originar din satul Ţânţăreni, judeţul Orhei, RSSM, provenit din culaci, moldovean, de profesie învăţător, până la arestare n-a lucrat nicăieri, arestat la 15/I-1941.

Arhip, în 1918, activa în «Sfatul Ţării», participând la alipirea teritoriului Basarabiei Sovietice la România.

După ocuparea Basarabiei în 1918 a intrat într-un partid liberal burghez şi a promovat politica marii burghezii în folosul României, împotriva mişcării revoluţionare şi a Uniunii Sovietice. *** Aprobat Sancţionez arestul 12 ianuarie 1941 Procurorul

RSS Moldoveneşti Bondarciuk

13 ianuarie 1941 Decizie (de arest) Or. Chişinău, 26 decembrie 1941

333

Permis de liberă circulație al lui Ioachim Arhip pentru călătorii la CFR

334

ciclopedia Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939): „ARHIP Ioachim, institutor. Inspector al Serviciului Social pentru jud. Lăpuşna. Născut la 9 septembrie 1889 în comuna Ţânţăreni, jud.

Orhei. Absolvent al Şcoalei Normale. A făcut parte din primul comitet al învăţătorilor moldoveni din jud. Lăpuşna (1918). În prezent este preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor din jud. Lăpuşna şi municipiul Chişinău şi membru în Comitetul Central al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Fost parlamentar în anii 1922-1926 şi 1933-1936; fost consilier municipal şi judeţean Lăpuşna. Fost preşedinte al Comitetului Şcolar Judeţean.

Decoraţii: Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare cl.I; Ordinul Coroana României în grad de Cavaler şi Ofiţer; Ordinul Steaua României în grad de Ofiţer şi Vulturul României în grad de Cavaler.”

Se iscă o întrebare firească: de unde ştiau enkavediştii atâtea lucruri despre Ioachim Arhip? Îi informa cineva în mod special? Sau erau elaborate liste până la venirea lor în Basarabia?

Răspunsul trebuie căutat cu multă răbdare. Sovieticii au avut informatori din rândul populaţiei. Unii pedagogi, colegi ai lui Ioachim Arhip, au scris suficiente denunţuri prin care erau denigraţi acei care au fost mai norocoşi ca ei… O altă categorie de informatori a fost racolată pe criterii ideologice din rândul foştilor

ilegalişti. Aceştia colaborau cu plăcere cu noile autorităţi, turnându-i pe toţi şi făcând astfel în scurtă vreme carieră.

Tot aceşti „binevoitori” au pus la dispoziţia enkavediştilor revistele şcolare, enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia şi alte surse din care anchetatorii îşi puteau face o părere despre concepţiile celor anchetaţi şi care le permiteau să formuleze capete de acuzare „plauzibile”. Anchetatorii aveau multe dosare şi ele trebuiau puse la punct într-un timp cât mai scurt: „Chestionarul arestatului 1. Arhip 2. Ioachim Ivanovici 3. Născut în 1889, RSSM, jud. Orhei, s.Ţânţăreni 4. Or.Chişinău, Drumul Hânceştiului, 34 5. Învăţător 6. Şcoala medie incompletă nr.32 a) Învăţător b) Narcompros 7. …

8. Moldovean 9. a) fostă română (?) b) nu.

10. Superioare. A absolvit cursurile de învăţători din or. Chişinău în 1909, cursurile de limbă română în 1918 în or. Chişinău 11. Muncitori 12. Tata era ţăran, avea 18-20 ha de pământ, angaja lucrători şi (?), o parte de pământ o dădea în arendă 13. a) 3 ha de pământ, o casă, un cal, o vacă, porc (?)… b) învăţător 14. b) nu avea nimic; a) învăţător 15. nu 16, nu 17. nu 18. nu 19. nu 20. A făcut parte din Partidul Ţărănesc Independent în anii 1922-1923 şi din partidul

Hârtiile şi actele sus-indicate să fie nimicite prin ardere.”

Procesele-verbale expuse pe parcursul acestor pagini sunt extrem de importante pentru istoria noastră. Nu viaţa şi biografia persoanei ne interesează cel mai mult – încercăm, prin evenimentele la care a fost martor şi participant acest profesor, să ilustrăm pagini necunoscute din istoria partidelor din Basarabia şi a membrilor marcanţi ai acestor partide. Prin istorisirea lui vom fi martori şi noi la marile frământări prin care a trecut provincia dintre Prut şi Nistru: „Proces-verbal a interogării 16 ianuarie 1941 Interogarea a început

la ora 10.15 or. Chişinău Anchetator Nosik Î.: Povestiţi detaliat despre originea d-voastră socială.

R.: M-am născut în anul 1889 în s. Ţânţăreni, jud. Orhei. Tatăl meu era ţăran, avea 20 ha de pământ. Avea plug, căruţă, o pereche de cai, o pereche de boi, două vaci, porci şi diferite păsări. În gospodăria sa, tata avea permanent un argat.

Din 1909, mi-am început viaţa independentă, eram învăţător în şcolile primare. Din 1909 până în 1917, am fost învăţător în s. Dră*** guşenii Vechi, iar în 1917 m-am transferat în Decizie s. Ciuciuleni, jud.Chişinău, unde am lucrat 1941, 5 aprilie, or. Chişinău până în 1921 şi m-am transferat în s. Bardar, Subsemnatul, anchetator al NKGB al jud. Chişinău, unde am lucrat până în 1926.

RSSM, sergent al Securităţii de Stat, Izrailev, În 1926, am fost transferat ca învăţător în or. examinând documentele personale ale acuza- Chişinău, unde am lucrat până la 15 noiembrie tului Arhip Ioachim Ivanovici, 1940. În prezent, nu lucrez nicăieri.

Am stabilit: Î.: Spuneţi-ne care sunt rudele d-voastră La 15 ianuarie 1941, în timpul arestării şi şi unde locuiesc în timpul de faţă. percheziţiei lui Arhip I.I., au fost confiscate, R.: Am doi fraţi, cel mai mare, Arhip Miîmpreună cu alte documente ale arestatului, o hail Ivanovici, de 60 de ani, locuieşte în or. serie de hârtii şi acte care nu au nicio valoare, Chişinău pe str. Hânceşti nr.34. În prezent, nu şi de aceea lucrează nicăieri, s-a înscris pentru repatriere Am decis: în România.

Călăi și victime

liberal în anii 1923-1938, de atunci şi până în prezent a fost membru al Partidului «Frontul Renaşterii Naţionale».

21. Tata – decedat; Mama – decedată; Soţia, Liubovi Vasilievna – 45 de ani, locuieşte pe str. Hânceşti nr.34, lucrează la şcoala medie nr.9, pe str. Inzov.

Copiii – un fiu, Anatol – 22 de ani, locuieşte cu mama, student la Conservatorul din or.

Chişinău.

Fratele Mihail, 60 de ani, nu ştiu unde lucrează, locuieşte cu mine, e posibil să fi plecat în România.

Fratele David, 45 de ani, lucrează în gospodăria ţărănească în s.Ţânţăreni.

Sora Elena, 60 de ani, locuieşte în Ţânţăreni.

Sora Vera-Daria Dobrovici, locuieşte în s.Cozeşti, jud. Bălţi.

13 martie 1941” Următorul document a fost formulat într-o singură propoziţie, dar dincolo de această propoziţie e ascunsă toată tragedia lui Ioachim Arhip. Nu s-a refugiat din cauza averii. I-a părut rău să se despartă de agoniseala de-o viaţă… şi a plătit cu viaţa. „Certificat Averea lui Arhip Ioachim Ivanovici n-a fost sechestrată şi locuinţa n-a fost sigilată.

335

336

Al doilea frate locuieşte în s. Ţânţăreni, jud. Orhei, se ocupă de gospodăria ţărănească – Arhip David Ivanovici, de 45 de ani.

Sora Elena Ivanovna Arhip, de 61 de ani, locuieşte împreună cu fratele David, a doua soră – Vera Ivanovna Dobrovici, de 49 de ani, locuieşte în s. Cozeşti, jud. Bălţi, soţul ei avea 100 ha de pământ.

Rudele soţiei: tatăl – Plămădeală Vasile Gheorghevici, 70 de ani; mama – Olga Nesterovna Plămădeală, de 60 de ani, locuiesc în s. Lopăteşti, jud. Chişinău, au o mică moară.

Sora soţiei locuieşte în s. Bardar, jud. Chişinău, învăţătoare. Î.: Care dintre rudele d-voastră sau ale soţiei trăiesc peste hotare?

R.: În România, trăieşte fiica fratelui meu mai mare Mihail, învaţă la Facultatea de Drept în Bucureşti. Alte rude peste hotare n-am.”

La aceste întrebări s-ar potrivi răspunsul dintr-un banc de prin anii ’70 ai sec. XX, când plecau evreii şi la Securitate se dialoga frecvent în acest mod: „ – Rude peste hotare ai?

– Ai mei sunt acasă, eu sunt peste hotare.”

Dar, analizate la modul serios, gestul fostului parlamentar de a rămâne şi încercarea lui de a se încadra în sistemul didactic sovietic, nedumeresc prin naivitatea lor. Înseamnă că el s-a lăsat înşelat de propaganda sovietică, neglijând avertismentele presei româneşti şi străine că în Rusia Sovietică s-a instaurat cea mai sângeroasă dictatură din istorie – dictatura comunistă a lui Stalin: „Proces-verbal al interogării 16 ianuarie 1941 Interogarea a început

la ora 13.45

Anchetator Talâzin

(Şeful Secţiei 3, Sectorul 2)

Sublocotenent al Securităţii de Stat Î.: Relataţi despre apartenenţa d-voastră la partidele politice din timpul guvernării române şi despre activitatea desfăşurată în cadrul lor.

R.: Activitatea mea politică începe din 1922, adică din momentul aderării la Partidul Basarabean Ţărănesc Independent. Aderarea mea la acest partid a avut loc în felul următor. În ianuarie 1922, din partea comitetului central judeţean al acestui partid au venit delegaţii Nicolae Bivol şi Vlad Cazacliu în s. Bardar, unde eram învăţător, şi mi-au propus să candidez din partea învăţătorilor, pe lista acestui partid, la alegerile parlamentare.

Peste un timp, mi-am dat acordul şi, după 2-3 luni, am fost ales deputat în Parlamentul Român. În 1923, Partidul Basarabean Ţărănesc Independent s-a aliat cu Partidul Naţional-Liberal şi, din timpul alianţei acestor partide, am devenit membru activ al Partidului Naţional-Liberal.

Din momentul aderării la Partidul Naţional-Liberal am participat intens la activitatea acestuia şi, în 1933 sau 1934, la congresul acestui partid, am fost ales membru al comitetului judeţean, îndeplinind funcţia de secretar al comitetului judeţean al Partidului Naţional-Liberal.

A doua oară, am fost ales în Parlamentul Român în 1933, de data aceasta din partea Partidului Liberal, ca unul din conducătorii lui. În 1937, am fost inclus din nou pe listele candidaţilor de deputaţi, la alegeri ele n-au fost date citirii, deoarece, în acel an, regele i-a adus la putere pe cuzişti. Î.: Odată cu venirea la putere a cuziştilor, v-aţi continuat activitatea politică?

R.: Da, am continuat să propag ideile Partidului Liberal, deoarece eram un adept convins. Î.: Aţi fost decorat de Guvernul Român?

R.: Da, am fost decorat de Guvernul Român de 4 ori, prima dată în 1926, cu Ordinul Coroana României, apoi, în 1928 – cu Ordinul Steaua României şi în 1934 – Vulturul României. Ultima dată, în 1936, am fost distins cu o medalie pentru construcţia şcolii.

***

Decizie (de acuzare) 16 ianuarie 1941, or. Chişinău

Anchetator Cerepanov Cercetând dosarul şi constatând că Arhip Ioachim Ivanovici, născut în 1889, este demascat ca membru activ al Partidului Liberal începând cu anul 1922, când a fost ales deputat în Parlamentul Român, că în 1933 a fost ales a doua oară deputat al Parlamentului Român, că Arhip, ca membru al Partidului Liberal, a promovat activ politica marii burghezii, orientată împotriva maselor truditoare revoluţionare, Am decis: … Arhip I.I. să fie acuzat în baza art.5413.”

Prin aceste procese-verbale ale interogatoriilor trece linia de demarcaţie dintre im-

Călăi și victime

Deputatul Ioachim Arhip

perialismul agresiv comunist şi democraţia burgheză care priveşte relaţiile în societate, relaţiile dintre partide printr-o altă prismă. Chiar existenţa mai multor partide o recunoaşte ca pe ceva firesc, deoarece nu-şi construieşte relaţiile în societate pe lupta dintre clasele ei, ci pe ideea evoluţiei sociale când, prin acumulare de valori materiale şi spirituale, societatea se transformă calitativ. „Proces-verbal al interogării 16.I.1941 Î.: Sunteţi învinuit, în conformitate cu art.54-13 din C.P. al RSS Uc., că, fiind membru al Partidului Naţional-Liberal antirevoluţionar, precum şi deputat al parlamentului, v-aţi inclus într-o activitate antirevoluţionară, orientată împotriva muncitorilor revoluţionari.

Vă recunoaşteţi vinovăţia?

R.: Recunosc că am fost membru al Parlamentului Român şi al Partidului Liberal, activând intens în cadrul lui, dar nu pot să recunosc că am activat împotriva revoluţiei.”

Acuzarea-şablon de activitate contrarevoluţionară Ioachim Arhip n-o acceptă pe bună dreptate, deoarece revoluţia rusă nu avea nimic în comun cu Partidul Naţional-Liberal din România.

Dar nerecunoaşterea vinii nu însemna nimic pentru anchetatori: „Proces-verbal al interogării 14 martie 1941 …Î.: Unde v-aţi aflat începând cu anul 1917?

R.: Din 1917 până în 1921 m-am aflat în s.Ciuciuleni, jud.Chişinău, unde lucram ca învăţător. Î.: Organul de anchetă cunoaşte că, în 1917, d-voastră vă aflaţi în Chişinău, unde aţi activat ilegal în folosul României. Intenţionaţi să relataţi despre aceasta?

R.: În vara anului 1917 mă aflam în Chişinău, la cursuri de limba română. În acel timp,

337

338

se desfăşura lupta pentru înfiinţarea şcolii moldoveneşti. Mişcarea aceasta era condusă de Boga Leon, Holban Ştefan, Druţă Gheorghe, Berliba Ion, Nica Iosif, Sârbu Ion ş.a.

La adunările învăţătorilor, la care participam, eu susţineam această mişcare prin toate mijloacele. Adunările, după cum ţin minte, aveau loc în incinta administraţiei judeţene şi a prefecturii or. Chişinău. Î.: Unde aţi urmat cursurile de însuşire a limbii române?

R.: În mai 1918 m-am aflat, timp de o lună, la cursurile de însuşire a limbii române.

Conduceau aceste cursuri Neaga Tudor, fost deputat în «Sfatul Ţării», în prezent e arestat; Tofan Gheorghe, decedat; Munteanu-Râmnic, în 1919, mi se pare, nu ţin minte precis anul, a plecat în România, este profesor, lucrează în gimnaziul român din Ploieşti; Boga Leon, profesor, purta tunică militară rusă. Î.: Care erau scopurile şi sarcinile acestor cursuri de însuşire a limbii române?

R.: Scopurile şi sarcinile acestor cursuri erau pregătirea de profesori pentru şcolile de la ţară, în legătură cu cererile înaintate în urma alipirii Basarabiei la România în 1918. Î.: N-aţi făcut parte din «Sfatul Ţării»?

R.: Nu, n-am făcut parte. Î.: Care este atitudinea d-voastră faţă de hotărârea din ianuarie a «Sfatului Ţării» de alipire a Basarabiei la România?

R.: Atunci, eu n-am avut nicio legătură cu luarea acestor decizii. Apoi, am aprobat această hotărâre, cu privire la educarea elevilor în spirit naţional român. Aceasta a avut loc începând cu 1922, adică din momentul când am luat-o pe calea activităţii politice. Educarea elevilor în spirit naţional român am început-o în 1918. Î.: Dar în ziare şi în cuvântări publice n-aţi făcut propagandă şi n-aţi elogiat actul trădător de alipire a Basarabiei la România, săvârşit de «Sfatul Ţării»?

R.: În ziare n-am făcut propagandă în folosul hotărârii «Sfatului Ţării» cu privire la

alipirea Basarabiei la România. În cuvântările mele publice, aprobam aceste măsuri luate de «Sfatul Ţării». Î.: Dar, în reviste, aţi publicat articole politice în apărarea comportării trădătoare a «Sfatului Ţării» cu referire la problema Basarabiei şi în apărarea regalităţii în România?

R.: În revista învăţătorilor am publicat 6-7 articole cu caracter profesional-cultural, articole pe teme strict politice n-am scris. Din a.1938, adică odată cu venirea la putere a Partidului Regal «Frontul Renaşterii Naţionale», n-am publicat articole pe teme politice, deoarece propaganda politică în presă era interzisă. Î.: Vi se prezintă traducerea din română a articolului d-voastră Razele mişcării noastre, publicat în revista Şcoala basarabeană nr.4 din 1938. La ce se referă acest articol?

R.: Am publicat, într-adevăr, acest articol în nr.4 din 1938 al revistei, în legătură cu aniversarea a 20-a a organizaţiei învăţătorilor, fundată în 1918 la congresul învăţătorilor moldoveni. Î.: Articolul are caracter politic?

R.: Consider că acest articol cuprinde istoria de două decenii a mişcării profesionale a învăţătorilor, nu şi a celei politice. Î.: Ce învăţători din Chişinău se adunau în grupul lui P.Halippa pe str.Jukov?

R.: Halippa nu avea, de fapt, un grup. La Halippa acasă veneau învăţători să primească unele indicaţii referitoare la şcoala românească. Aceasta s-a întâmplat în 1918, vara, când frecventam cursurile de limba română. Mi s-a întâmplat să discut şi eu cu dumnealui (Halippa) aceste probleme şi să primesc indicaţii privind modul de organizare a procesului de educare şi instruire în noua şcoală românească. Î.: Ce tip de relaţii politice întreţineaţi cu Halippa?

R.: Cu Halippa nu întreţineam relaţii politice, eram în relaţii politice cu Inculeţ – conducătorul Partidului Liberal din care am făcut parte din 1922.

parte şi eu. În afară de mine, mai erau: Holban Ştefan; Albu Andrei – în ultimul timp locuia în s.Nisporeni, jud. Chişinău; Parpalac Vasile, de aproximativ 50 de ani, e la pensie şi locuieşte, posibil, în Chişinău; Berliba, precum şi mulţi alţii pe care nu mi-i amintesc acum.

Acest grup care îl vizita pe Halippa s-a format în 1917, vara. Noi veneam singuri acasă la Halippa cu întrebări privind modul de organizare a procesului de instruire în şcolile naţionale moldoveneşti. Cu Halippa făcusem cunoştinţă în urma frecventării de către el a congreselor noastre de învăţători, unde de obicei lua cuvântul referitor la probleme de consolidare a şcolii moldoveneşti, mai târziu – române… Î.: Aţi luat parte la Congresul Învăţătorilor din Chişinău, în 1918?

R.: Da, am luat parte. Î.: În ce condiţii aţi devenit participant la acest congres?

R.: Acesta era congresul tuturor învăţătorilor din Chişinău şi din judeţ, care avea de îndeplinit două sarcini: prima – fundarea organizaţiei profesionale a învăţătorilor moldoveni şi a doua – soluţionarea problemelor cultural-instructive ale învăţătorimii de la sate, apărute în legătură cu situaţia nou-creată după alipirea Basarabiei la România. Î.: Enumeraţi organizatorii principali şi conducătorii acestui congres.

R.: Preşedintele congresului era Neaga Tudor, şi pregătirea acestui congres au efectuat-o Holban, Groza şi Boga. Groza se află acum în România. Despre ceilalţi am vorbit mai înainte. Participarea mea la acest congres s-a exprimat prin prezenţă, prin aprobarea măsurilor adoptate de acest congres. Î.: La acest congres aţi fost ales conducător al comitetului învăţătorilor din Chişinău?

R.: Atunci, la congres, a fost ales comitetul învăţătorilor, în care am fost inclus, iar comitetul l-a ales conducător pe Holban…

Călăi și victime

Î.: Anchetatorul este informat că d-voastră aveaţi legături politice cu Halippa încă din 1917, contestaţi acest lucru?

R.: Da, într-adevăr, îl cunosc pe Halippa încă din anul 1917 şi i-am cerut adesea unele explicaţii referitoare la probleme ce ţin de şcoală. Am făcut cunoştinţă cu el când ţinea cuvântări la congresul învăţătorilor în 1917, în or. Chişinău. Î.: De ce apelaţi anume la Halippa să vă ofere consultaţii în probleme şcolare?

R.: Mi se părea că Halippa ar putea să-mi dea explicaţiile necesare în probleme şcolare.

Ce explicaţii anume i-am cerut, nu-mi mai amintesc acum. Î.: Care a fost motivul convocării Congresului Învăţătorilor în 1917 şi cine l-a organizat?

R.: Congresul Învăţătorilor din anul 1917 a fost organizat în contextul activităţii de pregătire a fundării Asociaţiei Învăţătorilor. Cine era organizatorul acestui congres nu ţin minte…”

Cine este preocupat de istoria mişcării pedagogice din provincia dintre Prut şi Nistru are ocazia rară să cunoască din interior toate resorturile care au dus la formarea şi consolidarea ei.

Din memoriile lui Onisifor Ghibu ştiam că doar el s-a ocupat de problemele pedagogilor basarabeni, dar, din cele relatate de I.Arhip, rezultă că Pan Halippa a fost persoana în jurul căreia s-a format nucleul mişcării pedagogice. „Proces-verbal al interogării 14.III.1941 Interogarea a început la ora 21.40 Interogarea s-a încheiat la ora 24.00 Î.: Povestiţi detaliat în ce condiţii s-a format grupul de învăţători moldoveni condus de Halippa, despre care aţi scris în articolul Razele mişcării noastre în revista Şcoala basarabeană nr.4, din 1938.

R.: Din acest grup de moldoveni care îl vizitau pe Pantelimon Halippa acasă făceam

339

340

*** „Proces-verbal al interogării 15.III.1941 Interogarea a început la ora 1150

Interogarea s-a încheiat la ora 1345 (Se repetă întrebările şi răspunsurile. Se caută „fisuri”! – n.n.)”

Legătura dintre mişcarea de breaslă a pedagogilor şi intenţia partidelor politice de a institui un Sfat al Ţării, adică un parlament, şi a declara autonomia Basarabiei este tema preferată a anchetatorilor. Pe de o parte, se insistă să fie nominalizate persoanele care au participat activ la aceste procese, urmărind scopul lărgirii cercului celor implicaţi în aceste evenimente, ca să pară verosimilă afirmaţia că ar fi existat un complot antirevoluţionar, o solidarizare cu contrarevoluţionarii. Şi, în acest caz, orice încercare de a argumenta nevinovăţia inculpaţilor n-o mai acceptă nimeni: „Proces-verbal al interogării 17.III.1941 Î.: Organul de anchetă cunoaşte că Congresul Învăţătorilor, care a avut loc la 25-27 mai 1918, la care aţi luat parte activă, a pus în discuţie şi intenţia despre formarea statului autonom în Basarabia, pe bază burgheză, şi crearea «Sfatului Ţării». Confirmaţi faptul?

R.: La congresul la care am participat în 1917, în Chişinău, nu s-a discutat problema creării statului basarabean autonom sau a «Sfatului Ţării». La acest congres al învăţătorilor, la care am participat, s-a discutat problema formării şcolii moldoveneşti şi mai mult, mai bine zis, despre formarea statului autonom şi a «Sfatului Ţării» nu s-a discutat nimic. Î.: Povestiţi la ce mişcare politică aţi aderat în anii 1917-1918.

R.: În acea perioadă n-am aderat la vreo mişcare politică. Î.: De când începe activitatea d-voastră politică?

R.: Activitatea mea politică începe din 1922, de când am intrat în Partidul Basarabean Ţărănesc Independent, condus de fostul preşedinte al «Sfatului Ţării», Inculeţ Ivan Constantinovici. Î.: Enumeraţi partidele politice burgheze din care aţi făcut parte.

R.: Din 1922, am făcut parte din Partidul Basarabean Ţărănesc Independent – până în momentul alianţei acestuia, în 1923, cu Partidul Liberal, la care am aderat.

Din Partidul Liberal am făcut parte până în februarie 1938.

După desfiinţarea partidelor politice din România, în baza decretului regal, eu am fost inclus în Partidul «Frontul Renaşterii Naţionale», din care am făcut parte până în ultimul timp, adică până la sosirea Armatei Sovietice în Basarabia.”

Istoria partidelor politice din Basarabia nu se poate scrie pornind de la anul de cotitură 1917.

Rădăcinile acestui proces sunt mai adânci şi trebuie căutate în evoluţia partidelor politice din Rusia ţaristă şi din România regală. Anul de cotitură este marcat de apariţia masivă pe teritoriul Basarabiei a partidelor româneşti şi aderarea basarabenilor la aceste organisme politice. „Proces-verbal al interogării 17.III.1941 Reluare, după masă Î.: …să povestiţi despre orientarea politică antirevoluţionară a Partidului Basarabean Ţărănesc Independent, condus de trădătorul poporului basarabean şi al Uniunii Sovietice, agentul român Inculeţ Ivan Constantinovici.

R.: Programul Partidului Basarabean Ţărănesc Independent prevedea: 1. Realizarea reformei agrare, împroprietărind ţăranii cu 1-6 ha de pământ; 2. Organizarea dotării ţăranilor cu instrumente agricole; 3. Lărgirea reţelei de şcoli româneşti.

să aibă siguranţa realizării programului său, susţinând, în acelaşi timp, programul Partidului Liberal. Î.: Care a fost activitatea d-voastră practică în parlament?

R.: Activitatea mea fundamentală consta în susţinerea hotărârilor guvernului. Î.: Cât timp aţi fost membru al Parlamentului Român din partea Partidului Liberal?

R.: Membru al Parlamentului Român din partea Partidului Liberal am fost din 1923 până în 1926 şi din 1933 până în 1937, până la venirea la putere a partidului cuzist… …Î.: În ce condiţii Partidul Liberal a venit la putere în anul 1933?

R.: Principala cauză a venirii la putere a Partidului Liberal – situaţia politică instabilă în România, provocată de situaţia economică gravă şi de intensificarea mişcării revoluţionare şi fasciste… …Î.: Cunoaşteţi cazuri de răfuială cruntă cu mişcarea revoluţionară în timpul când la putere se aflau naţional-liberalii şi când aţi intrat d-voastră în parlament?

R.: Da, mi-i cunoscută reprimarea ţăranilor revoluţionari din Tatar-Bunar, în 1924.

Atunci, la putere, într-adevăr, se aflau naţional-liberalii, care poartă răspunderea pentru înăbuşirea mişcării din Tatar-Bunar. Atunci, eu făceam parte din parlament, nu din guvern…”

Fost parlamentar, Ioachim Arhip a încercat să pună în aplicare metodele parlamentare de soluţionare a unor probleme de moment. El nu-şi imagina că, în mult lăudata democraţie sovietică, aceste metode sunt… capete de acuzare: „Proces-verbal al interogării 5 aprilie 1941 Interogarea a început

la ora 13.00,

s-a încheiat la ora 17.00 Î.: Care-i starea d-voastră materială?

R.: Până în ultimul timp, am avut două case în Chişinău. Una pe str. Hânceşti, 34

Călăi și victime

Î.: Dar oare nu prevedea programul Partidului Basarabean Independent lupta cu mişcarea revoluţionară şi comunismul?

R.: Acest partid era, în esenţă, un partid monarhic, care pleda pentru consolidarea conducerii regale române. Evident că, în acest caz, el nu putea fi de partea comuniştilor. Î.: Deci, acest partid, prin esenţa activităţii sale, era orientat împotriva mişcării revoluţionare.

R.: Partidul Basarabean Independent a impulsionat, de fapt, lupta împotriva mişcării revoluţionare, dar activităţi speciale împotriva acesteia n-a organizat. Î.: Care erau sloganurile preelectorale ale Partidului Basarabean Independent?

R.: Sloganurile Partidului Basarabean Independent includeau prevederile programului lui, despre care am vorbit mai sus. Mai bine zis, anume acele puncte care prevedeau împroprietărirea ţăranilor şi dotarea lor cu utilaj agricol. Într-adevăr, ulterior, ţăranii au primit de la guvern de la 1 până la 6 ha de pământ (în special, cei care nu aveau pământ deloc), dar n-au fost asiguraţi cu utilaj agricol, şi, în consecinţă, au fost nevoiţi să-l dea culacilor, rămânând fără pământ… Î.: Cât timp aţi reprezentat Partidul Basarabean Independent în Parlamentul Român?

R.: Am fost deputat din partea Partidului Basarabean Independent până în 1923, când acest partid s-a unit cu Partidul Naţional-Liberal. Din acel moment, am fost deputat din partea Partidului Naţional-Liberal până în 1926, luna martie. Î.: Care au fost cauzele alianţei dintre Partidul Basarabean Independent şi Partidul Naţional-Liberal?

R.: Problema e că Partidul Basarabean Independent reprezenta interesele ţărănimii din Basarabia şi, în această calitate, nu putea influenţa conducerea României şi nici realiza, deci, programul său. În legătură cu aceasta, unindu-se cu un partid naţional român, putea

341

342

(două căsuţe) şi una pe str. Sinadino. În total sunt trei. Aveam un autoturism, până în 1931, pe care l-am cumpărat pe banii proprii. Î.: Aveţi rude în România?

R.: În România, am o nepoată care locuieşte în Bucureşti şi e studentă la Facultatea Juridică… …Î.: Care sunt motivele corespondenţei d-voastră cu consulul român din Moscova?

R.: N-am corespondat cu consulul român.

I-am scris doar o singură scrisoare la Kremlin despre restabilirea mea în funcţia de învăţător, deoarece, anterior, fusesem concediat din această funcţie. Î.: Aţi participat la războiul din anii 19141918?

R.: La războiul din anii 1914-1918 n-am participat, dar am luat parte la pregătirea de război, în calitate de şef al sectorului militar de creştere a cailor din plasa Ciuciuleni, fiind responsabil de asigurarea armatei cu cai, căruţe şi harnaşament. Î.: Pentru ce aţi fost decorat cu medalie?

R.: Medalia mi s-a oferit (1915-X) pentru asigurarea foarte bună cu cai a armatei… Medalia mi-a înmânat-o guvernatorul Basarabiei. Î.: Pentru ce aţi fost decorat cu Ordinul Guvernului Român Coroana României în grad de Cavaler şi Ofiţer, cu Vulturul României în grad de Cavaler?

R.: Cu Ordinul Vulturul României am fost decorat pentru că eram deputat al Parlamentului Român în 1933-1934, iar pentru ordinele Coroana României şi Steaua României am fost propus de prefectul jud. Chişinău – primul (Coroana României) aproximativ în 1926, iar Steaua României aproximativ în 1928. Î.: Pe timpul românilor, aţi fost membru al Sfatului Orăşenesc şi de Judeţ?

R.: Într-adevăr, eram membru al Primăriei în timpul românilor, prin 1928 şi 1934…

Reprezentam învăţătorimea şi soluţionam probleme economice referitoare la şcoli.

Î.: Cât timp aţi fost secretar al Partidului Liberal în jud.Chişinău?

R.: Secretar al Partidului Liberal în jud.

Chişinău am fost din 1933 până în februarie 1938. Î.: Numiţi activiştii Partidului Naţional-Liberal cunoscuţi d-voastră, care s-au aflat până în ultimul timp în Chişinău.

R.: Din lista nucleului conducător al Partidului Naţional-Liberal aflaţi în Chişinău şi jud. Chişinău îi cunosc pe următorii membri ai Sfatului: 1.Covo Şteinberg – avocat, unde anume locuieşte în Chişinău nu ştiu.

2.Ghinţberg Filip – membru al Sfatului Judeţean al Partidului Liberal, avocat, locuieşte pe str. Mihailovskaia.

3.Untilov Vasile – profesor la Şcoala de Agricultură din Cricova, locuieşte în Cricova. În afară de cei enumeraţi mai sus, din Sfatul Judeţean Chişinău al Partidului Liberal mai făceau parte: 1. Barcaru Ivan – învăţător, locuieşte pe str. Puşkin. Ultima dată l-am întâlnit în septembrie 1940, îmi spunea că vrea să plece în România.

2. Oltu Nicolae – învăţător, locuia pe str.

Hânceşti. În 1940, voia să plece în România.

3. Enea Nicolae – profesor al gimnaziului fostei şcoli reale, locuia în casa lui Barcaru sau nu departe de el, pe str. Puşkin. Ultima dată l-am întâlnit în octombrie 1940, la cursurile învăţătorilor. În total, nucleul conducător al Partidului Naţional-Liberal din jud.Chişinău, era format din aproximativ 30 de oameni. Î.: Enumeraţi-i, pe nume.

R.: În afară de cei sus-enumeraţi, din Sfatul Partidului Liberal făceau parte: Inculeţ Ivan, Costin Ivan (a murit), Valuţa Ivan (a plecat în România), Voitea Mihail (e în România), Dăscălescu Hristachi, Lutanschi Nicolae, Apostolescu Demir (e în România), Stoica Cezar, Stoica Titus (unul din ei e arestat), Panfil Simion (e în România), Costin Tudor (e arestat), Costin

R.: În s. Ţânţăreni am locuit până în 1908, împreună cu mama. Tata, Ivan Chesarevici Arhip, a murit în 1903. Î.: Cât pământ avea tatăl?

R.: Tata avea aproximativ 20 ha de pământ. Angaja câte 2-3 sezonieri, care lucrau pământul… Î.: Cât pământ v-a revenit de la tatăl dvs., prin moştenire?

R.: Trebuia să iau aproape 5 ha, dar am dat pământul meu fratelui David Ivanovici. Î.: De ce în Ţânţăreni figurează anul naşterii 1891 şi nu 1889?

R.: Nu pot să răspund de ce s-a întâmplat aşa.”

Povestea cu martorii este poate cel mai delicat moment din orice anchetă. Cine sunt martorii? Persoanele care ne cunosc, care neau văzut sau ne-au auzit vorbind o singură dată, sunt considerate ca martori, odată ce au fost în contact cu noi. Cronologic, depoziţiile martorilor au început să se acumuleze până la arestarea lui I.Arhip. Chiar arestarea lui este, de fapt, rezultatul unor depoziţii în care i-a figurat numele. Organele de anchetă sovietice erau dresate să opereze până la persoanele cele mai puţin importante, dar orice suspect trebuia închis şi pedepsit. F.Dzerjinski îi învăţa că mai bine să stea după gratii un om nevinovat, decât să scape de puşcărie o persoană care se face culpabilă faţă de stat. Cronologia indicată în aceste procese-verbale este elocventă: „Proces-verbal al interogării (martorului) 13 noiembrie 1940 Numele şi prenumele: Ţâgan Marcu Gheorghevici Data naşterii: anul 1898 Locul naşterii: s. Mereni, jud. Chişinău Locul de trai: or. Chişinău, str. Haralampievskaia nr. 35 Naţionalitatea: moldovean Ocupaţia: profesor la şcoala feroviară nr.1

Călăi și victime

Alexandru, Blanc Ilie (locuieşte în s.Nisporeni, jud. Chişinău), Sachelărescu (avocat), Şoreanu Gheorghe (decedat), Grigoraş Vasile (locuieşte în s.Lăpuşna, jud. Chişinău), Cozâri Avram, Cerepedachi (moşier, avea mult pământ la sudul Basarabiei), Fortunescu Gheorghe (locuia pe str. Leova), Dragomir Dumitru (se spune că ar fi în România), Sinadino Pantelimon… …Î.: Suplimentar…

R.: În 1939, am fost numit din Bucureşti în funcţia de inspector al serviciului social care îşi avea sediul în incinta Fundaţiei Carol II, pe str. Sadovaia, fosta Casă Pronin … …Î.: Ce venituri suplimentare aveaţi în afara salariului de membru al parlamentului?

R.: Ca membru al parlamentului, primeam lunar, iniţial, câte 2000 de lei, aproximativ până în 1925, apoi primeam lunar câte 6000 de lei. Pentru şedinţele parlamentului ni se plăteau zilnic câte 300-700 de lei. Î.: Ce venituri aveaţi?

R.: Adăugător la cele enumerate, aveam salariul de învăţător, plus cel al soţiei, aproximativ 17000 pe lună, şi, ca membru al Sfatului Judeţean, pentru fiecare şedinţă primeam 100150 de lei. În afară de aceasta, în 1927, mi-am vândut pământul, 3,5 ha, pentru care am luat 100.000 de lei.

Din aceste venituri, am construit şi cumpărat casele despre care am vorbit mai sus. *** „Proces-verbal al interogării 6 aprilie 1941 Î.: Cum sună corect numele d-voastră şi prenumele?

R.: Numele meu şi prenumele corecte, sunt Arhip Ioachim Ivanovici, născut în 1889. Într-adevăr, în unele acte sunt înscris «Arhipov». Totodată, fratele meu are acte pe numele lui Arhipov Mihail Ivanovici… …Î.: Cât timp aţi locuit în s. Ţânţăreni, jud. Orhei?

343

Îl cunosc pe Arhip I.I. din anul 1918, de la cursurile de limba română. Din 1928, a început să aibă un rol politic foarte important. Î.: Spuneţi-ne, cetăţene Ţâgan, ce ştiţi despre activitatea lui Arhip, orientată împotriva maselor truditoare?

R.: Fiind deputat în Parlamentul Român şi, cu atât mai mult, din partea partidului burgheziei române, Arhip realiza măsurile propuse de conducerea României, care, din 1918, erau orientate, toate, împotriva maselor truditoare şi a comuniştilor. …R.: Arhip avea o atitudine duşmănoasă faţă de URSS şi apăra totalmente regimul român, care lupta cu adepţii ideilor comuniste din Basarabia.”

Un alt martor, dar… aceeaşi poveste: „Proces-verbal al interogării (martorului) 14 noiembrie, 1940 Muşinski Vasile Iacovlevici n.1885, s. Ordăşei, jud. Orhei.

Locul de trai: or. Chişinău, str. Repinskaia nr. 76 Moldovean, profesor la şcoala medie nr.2.”

344

Mai prudent, Gh.Druţă a trecut firul povestirii de la Ioachim Arhip persoană la partidul în care acesta a activat.

A povestit despre Partidul Naţional-Liberal, despre legătura cu Inculeţ şi activitatea în parlament.

Despre profesorul Seminarului Teologic Pavel Lotoţki am scris în mai multe rânduri.

Cărturar harnic, ne-a lăsat câteva lucrări valoroase privind istoria seminarului şi biografiile unor personalităţi care au activat în cadrul clerului basarabean. Întâlnirea cu el a fost neaşteptată. Postura de martor nu i se potriveşte.

La anii aceia, rezistenţa îi mai scăzuse probabil şi poate vreo obidă ascunsă, vreo jelozie mai veche au făcut din el, martorul, un fel de informator-acuzator: „Proces-verbal al interogării (martorului) 27.III.1941 Interogarea a început la ora 20.00 Interogarea s-a încheiat la ora 23.00 Lotoţki Pavel Arefevici Născut în 1878, s. Voloşcovo, jud. Hotin, RSS Uc. Locul de trai: or. Chişinău, str. Hânceşti nr. 8 Fostul deputat al Sfatului Ţării şi fostul Ucrainean profesor Gheorghe Druţă se afla închis în aceCetăţean al URSS eaşi puşcărie. Depoziţiile lui, de asemenea, au Studii superioare, absolvent al Academiei fost anexate la dosar: Teologice din or. Kiev „Proces-verbal Învăţător la şcoala medie nr.13 al interogării (martorului) Tatăl – preot, mama – din ţărani 26.III.1941 Interogarea a început la ora 20.00 Până la revoluţie, a fost profesor, după reInterogarea s-a încheiat la ora 23.00 voluţie – profesor.

Druţa Gheorghe Ivanovici Soţia – Ecaterina Vasilievna, casnică, 63 n.1981, s. Tatarovca (Tătărăuca) Veche, de ani jud. Soroca, RSSM R.: Pe Arhip îl cunosc din 1917, dar relaţii Locul de trai: or. Chişinău, str. Podolskaia personale întreţin cu el doar din 1922. nr. 97 (Repetă cele relatate de Arhip la interogaMoldovean, cetăţean al URSS, profe- toriu – n.n.) sor-pensionar. Î.: Ce ştiţi despre starea materială a lui ArR.: Pe Arhip I.I. îl cunosc din anul 1918. hip?

Am studiat împreună la cursurile de limba roR.: Din câte ştiu, în timpul activităţii mână în Chişinău, pe parcursul a două luni.” sale politice, Arhip s-a îmbogăţit mult, avea

***

14 martie 1941 Decizie (de prelungire a termenului de anchetă şi arest) Am stabilit: A face un demers către procurorul RSSM pentru prelungirea termenului de anchetă şi arest al lui Arhip I.I. până la 15 aprilie 1941. *** „Decizie ( de anexare a probelor materiale) Subsemnatul, anchetator… Izrailev, examinând publicaţiile româneşti din arhiva anilor 1938 şi 1939, precum şi documentele per-

sonale ale lui Arhip I.I., acuzat în conformitate cu art.54-13 al C.P. al RSS Uc., Am stabilit: În revista Şcoala basarabeană, nr.4, în ziarul Cuvânt moldovenesc şi în cartea Activişti basarabeni contemporani sunt prezente articole referitoare la activitatea politică a lui Arhip I.I. Am decis: Să fie anexate la dosar.”

Am văzut aceste probe anexate la dosar. Pe atunci, xeroxuri nu existau, de aceea anchetatorul a decupat cu foarfecele pagina din carte şi a cusut-o în mapă. La fel a procedat şi cu articolele din revistă. Dar toate acestea erau o formalitate. Titlul cărţii, în decizie, îl scrie greşit. Nu-l interesa cartea. Interesul lui era în zona activităţii politice. Ai fost membru al altui partid decât cel comunist – eşti duşman şi trebuie să fii nimicit. Ioachim Arhip nu avea nicio şansă să scape de puşcărie. Imperiul care înghiţise Basarabia era deja o puşcărie şi tot ce amintea de democraţie trebuia stârpit. Anchetatorii executau cu plăcere această muncă „de răspundere”…

La 6 aprilie 1941 s-a încheiat ancheta şi a fost întocmit un proces-verbal. Rezultatele anchetei au fost concentrate într-un alt document: „Concluzie de acuzare 16 aprilie 1941 … E învinuit de: legătură cu conducătorii «Sfatului Ţării»; în 1922 a făcut parte din Partidul Ţărănesc Independent al culacilor”.

Avizarea acestui document important aparţine procurorului interimar al RSSM – Naidis: „Aş dispune: Dosarul acuzatului Arhip I.I. să fie transmis spre cercetare Consiliului Special de pe lângă NKVD al URSS.” Iar fabrica „troica” a NKVD-ului din Moscova lucra fără „rebut” şi fără nicio cruţare faţă de presupuşii duşmani ai poporului: „Extras din procesul-verbal nr.50 Comisia Specială a NKVD al URSS

Călăi și victime

2 case – una pe str. Hânceşti, alta, cu două etaje, pe str. Sinadino, care a fost construită pe când era deputat, din 1933 până în 1937. Desigur, o asemenea casă mare Arhip nu-şi putea construi din salariul de învăţător, fără a avea nişte venituri suplimentare, de exemplu, cele provenite din luarea de mită, lucru despre care în Chişinău vorbeau mulţi. În afară de aceasta, Arhip avea un autoturism propriu cu care se plimba prin România.”

Un alt martor este Ştefan Grosul, care a fost interogat pe 3.IV.1941 de la ora 13.50 până la 14.50. Nu spune nimic nou, dar tonul mărturisirii pare neschimbat. Dorinţa de a-l îneca pe aproapele său, nutrind tainica speranţă că astfel vei supravieţui se observă fără mari eforturi.

Pusă în acţiune, maşina anchetei nu se mai opreşte: „Decizie (de predare a dosarului) 18 ianuarie 1941 Am stabilit: Ţinând cont de faptul că referitor la Arhip I.I. Secţia 5 a NKVD al RSSM intenţionează să ia în continuare măsuri operative, precum şi de dispoziţia personală a şefului adjunct a NKVD-ului din RSSM, locotenent-major al ­ Securităţii de Stat Mordoveţ, a păstra dosarul prezent în Secţia 5 a NKVD al RSSM.

345

Ioachim Arhip, imagine din dosarul de la NKVD

A decis: Arhip Ioachim Ivanovici, pentru lupta activă împotriva mişcării revoluţionare, să fie închis într-un lagăr de muncă pe un termen de opt ani, calculând termenul de la 15 ianuarie 1941.”

Care a fost soarta lui Ioachim Arhip după ce a ajuns în lagăr nu ştie nimeni. Doar întâmplarea, dacă mai păstrează amintirile unor martori… După cum era de aşteptat, omul care suferea de miocard cronic, dar, conform adeverinţei medicale din 19.IV.41, „era apt pentru munca fizică”, a dispărut, fiind înghiţit de GULAG. Acest act explică parţial dispariţia lui fără urmă. Decedat undeva pe drum, acolo a şi fost lăsat, fiind trecut la „pierderile” admise de normative. Un stop cardiac în mijlocul taigalei, pe vreme de iarnă, nu-ţi lasă prea multe şanse de supravieţuire… În dosar se păstrează o menţiune importantă: 346

Concluzie „17 august 1950 Subsemnatul, şef adjunct al Secţiei 2, Sectorul 5 al Ministerului Securităţii de Stat al RSSM, colonel Zanevski…

Am stabilit: Ţinând cont că Arhip I.I. cade sub acţiunea directivei M.S.S. şi a procurorului URSS nr.66/241 din 26.X.48, actualul domiciliu ne este necunoscut, Aş dispune: A se lua măsurile necesare pentru a fi găsit Arhip I.I., iar dosarul din arhivă să fie transmis spre păstrare în sectorul „A” al M.S.S. al RSSM.” Dosarul, într-adevăr, se păstrează, dar omul n-a mai fost găsit.

După apariţia volumului 4 al Basarabiei Necunoscute la editura Museum a telefonat o persoană din România şi a comunicat că Ioachim Arhip a decedat în România. Cum a ajuns acolo n-am putut preciza, căci la adresa e-mail indicată nu ne-a mai răspuns nimeni…

Călăi și victime

Un rătăcitor pe drumurile Gulagului Boris Baidan face parte din generaţia tânără, din colaboratorii târzii ai revistei Viaţa Basarabiei, şi tot el este unul dintre autorii care a pătimit pentru cele publicate în revistă.

Poet, slavist, doctor în filologie, acestui om erudit i-a fost dat să treacă prin calvarul gulagului şi la anchetele NKVD-ului, cei de-l interogau îi pomeneau colaborarea la o revistă burgheză. Spre marele nostru regret, numele lui Boris Baidan astăzi este dat uitării, deşi sfârşitul lui tragic demonstrează că el a fost şi a murit ca o conştiinţă creatoare.

Am scris despre el în Basarabia necunoscută (vol. II, Chişinău, 1997): „S-a născut la Vulcăneşti, la 21 octombrie 1912, în familia învăţătorului Emilian Baidan, cetăţean român, ortodox.

A învăţat la Liceul «Sf. Dumitru» din Ismail, pe care l-a absolvit în 1934. Studiile superioare le-a făcut la Universitatea din Iaşi, fiind licenţiat al Facultăţii de Filologie (1939) şi specializându-se în domeniul literaturilor şi al limbilor slave.

Specialitatea lui principală a fost limba şi literaturile slave, iar cea de a doua specialitate – istoria românilor şi filologia română, fiind apreciat cu menţiunea „bine”.

A avut norocul să audieze prelegerile unor profesori cu renume ca Ilie Bărbulescu, academician, titular al Catedrei de limbi şi literaturi slave, sau ale succesorului acestuia Petru Caraman.

Examenul de licenţă l-a susţinut în faţa unei comisii formate din Petru Caraman, preşedinte, şi profesorii universitari Iorgu Iordan (filologie română) şi Alexandru Boldur (istoria românilor).

Boris Baidan

În 1945, după susţinerea doctoratului, ajunge asistent la catedra de slavistică a Universităţii din Cluj, lucrând sub îndrumarea profesorului Ioan Petrovici, rectorul de atunci al Universităţii «Regele Ferdinand I».

Subiectul tezei de doctorat (Substratul folcloric în tematica şi compoziţia poemului medieval rus „Slovo o polku Igoreve”) a fost susţinut în faţa unei comisii, alcătuite din personalităţi ştiinţifice de primă mărime: Emil Petrovici, preşedinte, titular al Catedrei de slavistică a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj. Membri ai comisiei au fost profesorii: Romulus Vuia (etnografie şi folclor), Silviu Dragomir (istoria românilor), Lucian Blaga (estetică şi filozofie) şi Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere.

347

348

După audierea tezei, comisia i-a conferit tit­ lul de doctor în limbi slave, etnografie şi folclor.

După obţinerea licenţei, de la 15 septembrie 1939 până la 28 iunie 1940, a fost profesor la Liceul «Ştefan cel Mare» din Tighina.

Paralel cu activitatea ştiinţifică şi pedagogică propriu-zisă, se afirmă ca un inteligent cercetător literar, bun traducător, harnic publicist şi, desigur, poet.

Scrierile lui pot fi descoperite în revistele ieşene: Însemnări ieşene (1937-1938), Arhiva (1938-1939), Pleiada, Glasul studenţimii, precum şi în cele basarabene: Bugeacul, Viaţa Basarabiei, Itinerar ş.a. În rândul altor colaborări se înscrie şi relaţia sa de inimă cu România nouă de la Sibiu şi Orientări, o revistă ce apărea la Moineşti.

Un exemplu elocvent de publicistică talentată îl constituie articolul dedicat satului Ţibulăuca, apărut în numărul din 25 decembrie 1943 al săptămânalului Glasul Nistrului ce se tipărea la Odesa. Redacţia revistei Viaţa Basarabiei (în nr. 1-2 din 1944) găseşte de cuviinţă, prin intervenţia lui Pan Halippa, să comenteze articolul Un sat transnistrean.

Dintre lucrările traduse merită să fie menţionată transpunerea în limba română a poemului Oastea lui Igor, lucrare apreciată de Lucian Blaga, Romulus Vuia ş.a. În tragicul an 1940, Boris Baidan debutează editorial (Ed. «Itinerar») cu volumul de versuri Invitaţie la melancolie, conţinând 34 de poezii. Întâmplarea a făcut să ne parvină o scrisoare semnată de Anatolie Kuţenko, locuitor al oraşului Emva din regiunea Komi. Epistola, scrisă într-o perfectă limbă românească, cu veşmântul ei firesc, era adresată scriitorului Chiril Aldea-Cuţarov: „Stimate domnule Aldea-Cuţarov, Am luat cu deosebită plăcere cunoştinţă de articolul D-voastră din revista Literatura şi arta, despre Boris Baidan.

Eu l-am cunoscut în anul 1951, când eram în lagăr la Rakpas (care există şi acum). Eram

deţinut, lucram ca ajutor de medic. Dânsul a venit la dispensar. Mi s-a părut ceva cunoscut, familia (numele şi prenumele), căci prietenul tatălui meu, învăţătorul, era Baidan Emilian Cuzmici, din satul Bairamcea, jud. Cetatea Albă. Presupunerile mele s-au adeverit. L-am internat în lazaret (era într-o stare deplorabilă, picioarele îi erau butucănoase, începutul pelagrei şi consecinţele inaniţiei). După câte am aflat pe urmă (fiindcă am fost transferat în alte locuri), în anul 1954, el a stat în lazaret şase luni, s-a refăcut, a mai fost lăsat la lucru ca sanitar, cam un an, pe urmă a fost transferat în lagărul din localitatea Jeleznodorojnâi (actualul oraş Emva), unde l-am întâlnit lucrând la bibliotecă. S-a eliberat în anul 1954, a mai rămas un timp în RASS Komi ca învăţător, s-a căsătorit, după aceea a plecat în Basarabia la Şaba din jud. Cetatea Albă, unde îi era mama vitregă. Tatăl său a fost ridicat în anul 1944 şi dus în Siberia, de unde nu s-a mai întors.

L-am găsit în anul 1974 în Chişinău, unde locuia cu familia pe str. Tolbuhin nr. 12, ap. 14 (familia locuieşte şi în prezent acolo). Atunci lucra la Academie. A murit accidental (a căzut din balcon, de la et. IV) la 29 iunie 1984.

Am trimis în luna mai a.c. un articol despre aceste lucruri (domnului Alexei Marinat), dar nu ştiu nimic de soarta acestui material. În privinţa actului de naştere, în registrele oficiului de informaţii e trecut anul 1921, ce cred că a fost trecut în documentele din lagăr.

Sunt la curent că a avut familie în Bucureşti – soţia şi copilul, au rămas acolo, cu a doua soţie are un băiat şi o fată. A fost arestat în Bucureşti în toamna anului 1944 (acest lucru s-a întâmplat în 1947 – I.C.), întâmplător. Mergea un jeep (kozlik) cu nişte ofiţeri sovietici, care l-au întrebat într-o papagalicească (româneşte şi ruseşte) unde e cutare sediu, la care el a binevoit să spună, să vorbească în ruseşte, că ştia limba rusă. După aceea nu a mai revenit acasă, seara era la Constanţa, iar dimineaţa în or. Odesa, în beciurile «Smerş»-ului. A fost ju-

mijlocul Siberiei a fost preocupat de engleză.

Mai există o adeverinţă ce atestă participarea lui la cursurile de perfecţionare a limbii engleze (Krasnodar, 14-30 iulie 1966).

După revenirea în Moldova, destinul lui pare umbrit de incertitudine. În 1968 se angajează în calitate de colaborator ştiinţific la Muzeul Literar „Dimitrie Cantemir”. Din 1972 până în 1982 este redactor la Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”.

S-a stins din viaţă la 8 mai 1984, fiind înmormântat la Chişinău, fără pompă – mulţi dintre colegii lui nici nu presupuneau că, odată cu el, a plecat spre alte tărâmuri un suflet fin, un poet veritabil.”

Colaborarea lui cu revista Viaţa Basarabiei se întrevede clar prin prisma statisticii bibliografice: Traducători, traduceri şi direcţii care trebuiesc schimbate (1940, nr. 2-3); Fragment pentru camaradul meu (1936, nr. 1); Slovă tremurată (1936, nr. 1); Te-am căutat aievea (1936, nr.2); Destin, (1944, nr. 5-7).

La Congresul din 24 martie 1940 de constituire a Societăţii Scriitorilor din Basarabia a făcut parte din Biroul Congresului, fiind alături de Pan Halippa şi N.F. Costenco. Şi tot pe ei i-a urmat pe drumul nesfârşit al gulagului…

Prezidiul Congresului Societății Scriitorilor din Basarabia: Pan Halippa, Boris Baidan, Vasile Luțcan (în picioare), Nicolai Costenco. 24 martie 1940

Călăi și victime

decat pentru trădare de patrie (care patrie, căci nu a fost niciodată cetăţean al URSS), la zece ani, cinci ani exil şi trei ani pierdere de drepturi.

Am vrut să-l felicit cu ocazia împlinirii a 800 de ani de la apariţia Slovo o polku Igoreve, dar am aflat că a decedat.

Aş dori să am vreo culegere a poeziilor sale, dacă se găseşte aşa ceva, şi traducerea poemului Slovo o polku Igoreve…”

Despre Slovo o polku Igoreve ştim din cele relatate de Boris Baidan, că el a depus la Editura „Casa Şcolilor” din Bucureşti traducerea integrală a poemului, însoţind-o cu un comentariu introductiv.

Lucrarea urma să fie dată la tipar în sezonul 1946-1947. Arestarea traducătorului a zădărnicit, probabil, aceste planuri editoriale.

Boris Baidan se deosebeşte radical de alţi scriitori basarabeni prin dragostea sa pentru studiu. În 1946 a absolvit Cursurile pedagogice de limba rusă, cursuri care se ţineau în cadrul Asociaţiei române pentru strângerea legăturilor cu URSS. Din septembrie 1955 până în octombrie 1957 a fost învăţător de limba engleză în RASS Komi, în raionul Usti-Vâmsk.

Deci, dacă în România a studiat rusa, apoi în

349

Viaţa şi moartea unui liberal

350

A fi membru al unui partid politic este un risc în toate timpurile. Dar sunt epoci istorice când această preocupare firească devine una extrem de periculoasă. Destinul pedagogului Dimitrie Bârsa este o dovadă certă a acestei teze. Învăţător la Şcoala primară din plasa Vadul lui Vodă, la venirea în Basarabia a trupelor sovietice nu bănuia că schimbarea regimului va aduce şi mari schimbări în viaţa lui. N-a reuşit să se refugieze peste Prut, aşa cum n-au reuşit s-o facă mulţi intelectuali basarabeni, care au aflat prea târziu despre cedarea Basarabiei.

Jumătate de zi era prea puţin timp ca informaţia despre năvălirea ruşilor să ajungă în toate satele, ca să fie timp pentru a lua o decizie atât de importantă.

Decizia de a pleca sau a rămâne pe loc este una foarte dificilă. Când pleci trebuie să laşi în urmă o bună parte din viaţă. Rămân acasă rude, dar şi mormintele celor apropiaţi. Laşi casa pe care ai ridicat-o cu mult greu, dar pleci undeva unde nimeni nu te aşteaptă. Intelectualii ca de obicei nu dispun de fonduri de rezervă şi atunci dintr-un salariu este greu să întreţii o familie, dar dacă la noul loc nu ţi se oferă şansa de a obţine un loc de muncă, atunci nu-ţi rămâne decât să fii un cerşetor, să-ţi expui familia la umilire şi la o lipsă totală de şanse.

Noua administraţie sovietică a mers la originea problemei, a întocmit imediat un filtru care i-ar depista pe foştii militanţi de partid. Şi aceasta în contextul în care ea, adică administraţia sovietică, nici n-a recunoscut partidul comunist din Basarabia, care activase în ilegalitate. Deci, toate partidele din Basarabia nu se încadrau decât într-o singură categorie – parti-

Dimitrie Bârsa

de antisovietice cotrarevoluţionare. Iar pentru această categorie de membri de partid codul penal al URSS avea doar câteva articole, dar care nu-i lăsau persoanei nicio şansă de a rămâne în viaţă.

Biografia lui a încăput pe un sfert de coală de hârtie.

Bârsa Dimitrie Mihailovici, anul naşterii 1905, originar din satul Durleşti, jud. Chişinău.

A locuit în satul Maximovca, raionul Vadul lui Vodă. Învăţător (directorul şcolii) la clasele primare, fără de partid. Studii – 10 clase. Moldovean. Părinţii plugari: tata – Bârsa Mihail Matfeevici, mama – Bârsa Ana Constantinov-

Călăi și victime

Dimitrie Bârsa în mijlocul colegilor și discipolilor săi

na, soţia – Bârsa Pelaghia Gheorghievna, învăţătoare la clasele primare, fiica – Cornelia, anul naşterii 1937.

A fost arestat la 24 iunie 1941, pentru apartenenţă la partidul contrarevoluţionar al Liberalilor. La 25 iunie 1942, în oraşul Irkutsk,

a fost emis actul de acuzare, de către procurorul regiunii Irkutsk.

5 decembrie 1942, consfătuirea specială de pe lângă NKVD-URSS a decis: „Bârsa Dimitri Mihailovici pentru apartenenţa la un partid contrarevoluţionar şi pentru agitaţie antisovietică să fie închis într-un lagăr de muncă corecţională pe un termen de şapte ani.

9 august 1943 – în lagărul din Taişet a mai murit un liberal basarabean.

Fotografia lui Dimitrie Bârsa din dosarul de la NKVD

351

Un primar care a salvat Chișinăul și a ajuns în Gulag

352

Până nu demult se considera că unicul fost deputat al Sfatului Ţării care a scăpat din ghearele NKVD-ului a fost ţăranul de la Ştefăneşti, Ion Codreanu, care, în mai 1941, a fost schimbat cu lidera Partidului Comunist Român, Ana Pauker. Dar cercetările recente ne-au adus la o surprinzătoare constatare: a mai existat un deputat cu un destin similar – Nicolae Bivol. Atâta doar că NKVD-ul n-a avut informaţii suficiente despre activitatea lui în cadrul primului parlament basarabean. În arhiva Sfatului Ţării există destule mărturii privind participarea lui Nicolae Bivol la votarea din 27 noiembrie 1918, dar aceste documente (care i-ar fi făcut eliberarea imposibilă) n-au nimerit pe mâinile anchetatorilor. În ediţia Sfatul Ţării. Enciclopedie (Chişinău, 1998) am inclus o succintă informaţie biografică, fiind convins că fostul primar de Chişinău a murit în vara anului 1940. Mai multe surse indicau cu certitudine acest lucru. Dar, spre surprinderea mea, cercetările ulterioare n-au confirmat decesul lui în acea perioadă şi, până astăzi, locul şi anul morţii continuă să rămână o enigmă. În orice caz, cu puţinul pe care-l cunoaştem, astăzi suntem cu mult mai aproape de adevăr decât la ora tipăririi sus-numitei enciclopedii, din care reproducem articolul respectiv: „BIVOL, Nicolae (1881, Ialoveni – 3.VII.1940, Chişinău). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918.

A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea proletariatului organizat din Basarabia (hotărârea Sfatului Ţării din 11 mai 1918).

S-a născut în familia părintelui Petru Bivol din Ialoveni, confidentul lui Constantin Stere în Basarabia.

Nicolae Bivol

Studii la Seminarul Teologic din Chişinău (1902) şi la Universitatea din Dorpat. Profesor la gimnaziul lui Simakov.

După Unire, a fost primar al Chişinăului în anii 1923–1924 şi a doua oară – în perioada 1925–1926. În anul 1925, scoate la Chişinău cotidianul Naşa jizn’.

La 29 august 1935, apare la Chişinău săptămânalul Viaţa noastră, avându-l ca director pe N.Bivol.

Bibliogr.: A.N.M., f. 727, inv. 2, dos. 77, p. 3.”

Suntem convinşi că versiunea despre moartea lui în 1940 a apărut din motivul arestării –

Călăi și victime

lumea, îngrozită, ştiind că din porţile închisorii Arestarea a fost efectuată de Moskalenko.

NKVD-ului duc doar două drumuri, unul – P.S. Mandatul este tipărit în ucraineană. spre Siberia, iar altul – spre plutonul de execuţie, *** Chestionarul arestatului a înclinat să creadă că fostul industriaş nu mai avea nicio şansă să scape cu viaţă. Dincolo de 1. Bivol legende şi închipuiri, stau documentele, şi în ele 2. Nicolai Petrovici găsim „descifrarea” nodurilor pe care mai ieri 3. născut 1881, s. Ialoveni, jud. Chişinău 4. or. Chişinău se părea că este imposibil să le dezlegi. Dosarul cu numărul 322, păstrat în Arhiva Ministerului 5. profesor de gimnaziu 6. proprietar de bazin, a fost proprietar a Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, este un ghid perfect în acest sens: 24 ha „BIVOL Nicolai Petrovici 7. membru al Partidului Naţional-Liberal Deschis la 2 august 1940 8. moldovean 9. cetăţean al României, locuieşte la Chişi­ Încheiat la 16 noiembrie 1940 nău Decizie 10. superioare, fizico-matematice (cu privire la începutul anchetei) 2 august 1940 11. şi alţii 12. preot rural Locotenent al securităţii de stat Psariov 13. din 1922–1926, proprietar al tăbăcăriei; Bivol Nicolai Petrovici din 1936 – proprietar al unui bazin.

I se incriminează: a fost membru al unui 14. profesor de gimnaziu partid contrarevoluţionar – Partidul Naţional 15. nu şi-a satisfăcut serviciul -Liberal şi, în acelaşi timp, a deţinut funcţia de 16. n-a participat primar al Chişinăului.

17. rezervist Acuzat conf. art. 54-13 al C.P. al RSS Uc.” 18. n-a participat Prima surpriză ne-o oferă deschiderea 19. nu dosarului: data exactă a începutului anchetei.

20. membru al Partidului Naţional-LibeChiar dacă admitem că a fost arestat ceva mai devreme, argumentul documentului rămâne ral din 1923–1925 21. Tatăl – decedat, fost proprietar a 200 imbatabil…

Parcurgem filă cu filă dosarul şi spicuim de desetine de pământ mama – decedată din el doar informaţiile pe care le considerăm soţia – divorţată din 1934, o chema Feomai importante. dora Petrovna „Decizie fiica – Ludmila, 18 ani, str…………№ 31.” (cu privire la stabilirea măsurilor represive) Fiecare document pare să aibă o semnifi3 august 1940 caţie a lui, inconfundabilă, solicitând o interSergent major Gorşkov pretare individuală. Să zicem, adeverinţa de Bivol Nicolae mai jos trebuie citită… altfel. Spaţiul locativ a profesia: proprietar al unui bazin de apă. mai rămas în posesia vechilor proprietari, adiDomiciliat: ştrand S-a decis arestarea lui şi inventarierea ave- că a familiei, şi, desigur, obiectele din casă n-au fost ridicate: rii de care dispune. „Adeverinţă *** Averea lui Bivol Nicolai Petrovici n-a fost Mandat de aresare № 364 inventariată şi spaţiul locativ n-a fost sigilat.

3 august 1940

353

354

Locotenent al securităţii de stat Regan.”

Procesul-verbal al percheziţiei ne focalizează atenţia asupra interesului pe care îl manifestau anchetatorii şi asupra determinării scopului exact al acuzării. Dovezile cele mai simple, mai convingătoare, în baza cărora acuzarea îşi construia „argumentarea”, erau obiectele confiscate. „Proces-verbal al percheziţiei 4 august 1940 A fost efectuată de slt Moskalenko şi au fost extrase următoarele: 1. Bani sovietici – 3965 rub.

2. Lei româneşti – 2725 lei 3. Livret militar № 1314 4. Paşaport pentru străinătate 5. Corespondenţă şi fotografii *** Decizie 4 august 1940 Toate bunurile ridicate să fie predate în secţia financiară a NKVD-ului RSSM. Lista obiectelor ridicate de la ştrand se anexează: linguri, furculiţe etc.”

Materialele inserate la capitolul „Interogatorii” sunt, de fapt, nişte depoziţii smulse cu forţa unor oameni aduşi la o umilire greu de imaginat şi ele nu pot fi luate drept informaţii absolut obiective. „Proces-verbal al interogatoriului din 8 august 1940 P.S. A fost proprietar şi redactor al gazetei Naşa jizn’ pe care o tipărea cu mijloace proprii. Î.: Care a fost situaţia socială şi economică a dvs?

R.: Am primit de la tata moştenire 24 desetine de pământ pe care l-am folosit până în 1921.

Din el – 14 desetine de vie, ceea ce îmi permitea să mă ocup de vinificaţie. La prelucrarea viei şi a vinului foloseam munca salariată – 3 persoane permanent şi 20–25 de lucrători sezonieri, pe care îi plăteam ca toţi moşierii şi culacii, iar ei lucrau la mine din zori până-n noapte. În 1921, am lăsat vinificarea şi am început să mă ocup de comerţ, cumpăram şi vindeam

ovăz şi porumb. În 1922, am cumpărat tăbăcăria, unde lucrau 60 de oameni. Am cumpărat această fabrică cu 900 de mii de lei şi am lucrat la ea patru ani, am lărgit-o, am reconstruit-o, preţul final al fabricii ajungând la 6-8 milioane de lei. În 1926, tăbăcăria mea a ars. Compania de asigurări mi-a restituit – pagubele pentru fabrica arsă – 9 milioane 200 de mii de lei. După aceasta, în 1930, m-am ocupat de construirea, la Chişinău, a unui bazin acvatic, care există şi astăzi. Aici, am avut 20 de angajaţi. Preţul bazinului este evaluat la 8 milioane de lei. Î.: Pe tot parcursul vieţii şi activităţii, aţi fost un exploatator. Recunoaşteţi acest lucru?

R.: Da, recunosc. Evident, ca antreprenor, căutam forţă de muncă cât mai ieftină şi încercăm să storc din ea tot. Numai în acest fel puteam să-mi sporesc capitalurile până la milioa-

Observatorul astronomic al Universității din Dorpat (azi Tartu, Estonia)

membru al Partidului Naţional-Liberal şi ca primar al oraşului. În 1923, am participat la congresul din Chişinău al Partidului Naţional-Liberal şi am luat cuvântul, vorbind despre doleanţele ţăranilor… Înainte de congres, ei m-au rugat să vorbesc şi să cer limitarea activităţii poliţiei în sate, oprirea batjocurii din partea perceptorilor. Am luat cuvântul, am vorbit, dar, în suflet, simţeam că nimeni nu va întreprinde nimic. Ţăranii, însă, au rămas cu o părere bună despre mine.

Interogatoriul s-a terminat la 1715.”

Maşina anchetării, odată pornită, nu se opreşte… Paralel cu anchetarea acuzatului şi a martorlor, se fabrică hârtii care… fac parte din sistemul judiciar birocratizat până la absurd. O dovadă sigură în acest sens este chiar decizia pe care o reproducem: „Decizie (cu privire la anunţarea acuzării) 20 septembrie 1940 Anchetator superior, locotenent al sec. de stat Psariov Dosarul №322 a stabilit că Bivol Nicolai Petrovici este demascat că, din 1922 până în 1926, a fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, ocupa postul de primar al Chişinăului.

Din 1938 a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănist şi a luptat împotriva mişcarii revoluţionare din Basarabia.

Decizie: a-l acuza conform articolului 5413.”

Urmează un şir de procese-verbale în care se vede clar că acuzatul este „împins” (utilizându-se, în acest scop, toate mijloacele posibile) să-şi recunoască singur vina… Principiul firelor de păianjen acţionează perfect. Este important ca cel acuzat să se agaţe, fie şi accidental, de un singur fir. Mai departe, nu e vorba decât de „măiestria” anchetatorului de a fabrica un caz:

Călăi și victime

ne. Îmi recunosc vina în faţa poporului oropsit al Basarabiei. Î.: Din ce partide şi grupări politice aţi făcut parte fiind locuitor al Basarabiei?

R.: Din 1922 până în 1926 am fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, am deţinut funcţia de primar al Chişinăului. După aceasta, n-am mai fost membru al vreunui partid. Doar în 1938, când se pregăteau alegerile pentru primăria or. Chişinău, am aderat la naţional-ţărănişti. Pentru susţinerea lor, a fost format un bloc din funcţionari, muncitori, meseriaşi şi intelectuali, unde, alături de alţii, am deţinut funcţii de conducere. Î.: În ce consta activitatea dvs. contrarevoluţionară în cadrul Partidului Naţional-Liberal?

R.: Am aderat la Partidul Naţional-Liberal în scopul consolidării situaţiei mele de industriaş în mediul altor mari proprietari şi în administraţia orăşenească locală. Dar, Partidul-Naţional Liberal având un program care trebuia să cuprindă interesele tuturor păturilor populaţiei, a trebuit să repet în faţa poporului promisiunile pe care acesta le conţinea. În timpul unor convorbiri, discuţii, precum şi cu ajutorul foilor volante, al lozincilor ş.a., le explicam ţăranilor săraci că programul naţional-liberal promite să dea libertate şi egalitate, să micşoreze impozitele pentru a le îmbunătăţi situaţia ş.a. În promisiunile noastre atingeam strunele care îl activizau şi-l mobilizau să voteze pentru Partidul Naţional-Liberal. După alegeri, despre aceste promisiuni nu se mai vorbea, ele nu se îndeplineau – poporul era amăgit, iar noi ne consolidam poziţia. În consecinţă, atingeam două scopuri: pe de o parte, ne consolidam dominaţia şi continuam să-i exploatăm pe truditori, iar pe de alta – demoralizam, fracţionam tendinţele revoluţionare ale acestora. Anume în acest context îmi analizez activitatea contrarevoluţionară ca

355

„Proces-verbal 3 octombrie 1940 (anchetator Psariov) Î.: Sunteţi acuzaţi conform art. 54-13 al C.P. al RSSM. Vă recunoaşteţi vina?

R.: Îmi recunosc vina de a fi fost membru al Partidului Naţional-Liberal din 1922 până în 1925 şi, timp de nouă luni, primar al Chişinăului. În rest, nu-mi recunosc nicio vină, deoarece, din 1925, n-am mai făcut parte din vreun partid. N-am luptat împotriva mişcărilor revoluţionare, din contra, am fost un susţinător al mişcării antifasciste şi un simpatizant al mişcării comuniste… Î.: Aţi fost arestat de autorităţile române?

R.: Da, am fost arestat de autorităţile române şi am fost închis pentru şase zile, fiind acuzat că am organizat adunări ilegale şi am tipărit manifeste cu genericul „Pace, libertate”, care venea din partea Uniunii Democratice a Muncitorilor, Meseriaşilor şi a Intelectualităţii fără de partid.

Am fost arestat împreună cu muncitorul Leonovici, prenumele căruia nu-l cunosc, dar judecata n-a avut loc din cauza că vina noastră nu putea fi demonstrată. Î.: Sunteţi moldovean. Ce părere aveţi despre unirea Basarabiei cu România?

R.: N-am împărtăşit opiniile „S. Ţ.” deoarece eram convins că Basarabia va fi întotdeauna în componenţa URSS. Î.: Afirmaţi că, întotdeauna, aţi fost de stânga şi aţi susţinut mişcarea revoluţionară.

Cum se „împăcau” aceste opinii cu situaţia dvs. capitalistă?

R.: De fapt, eu eram un bogătaş falit, fabrica a ars, iar noua mea afacere, bazinul, nu-mi aducea profit, şi aceasta nu avea nicio influenţă asupra convingerilor mele”. *** „Proces-verbal 25 octombrie 1940 Î.: Unde v-aţi aflat şi cu ce v-aţi ocupat în anii 1917–1918?

356

R.: În aceşti ani, am fost în prizonieratul german. La finele lui 1918 m-am reîntors în Rusia, în or. Smolensk, de unde am fost eliberat şi am revenit la Chişinău. Î.: Ce grad militar aţi avut în armată?

R.: Soldat, din 1914. Î.: După eliberarea din prizonierat, nu v-a propus nimeni să vă înrolaţi în Armata Roşie?

R.: Nu, nu mi-a propus nimeni. …Î.: Aţi editat un ziar: ce orientare avea şi cine l-a finanţat?

R.: Am tipărit ziarul Viaţa noastră, pe bani proprii. … Am reuşit să scot doar opt numere, ziarul a fost închis la dispoziţia ministrului de Interne. Î.: Cine a participat la redactarea ziarului?

R.: Studenţii Poghis şi Cerneţchi – nu-mi amintesc prenumele lor, dar, probabil, locuiesc şi astăzi aici.”

Un rol de seamă în această „operă” de convingere a individului că a păşit peste frontiera nevăzută a crimei revine martorilor. Ei le ţin minte pe toate, ei operează cu dovezi, fiind, însă, la rândul lor, intimidaţi de anchetatori. În cazul Nicolae Bivol, întreaga „operă” a anchetatorilor a fost demolată de către martori: „Proces-verbal 25 octombrie 1940 martor Dorfman Andrei Borisovici n. 1911, or. Chişinău, evreu instructor sportiv Îl caracterizează interesant: N. Bivol nu se deosebeşte de alţi exploatatori. Plătea puţin, ne obliga să lucrăm mult, dar, în discuţii, îi plăcea să laude URSS şi o făcea destul de des. Aceasta, desigur, îi aducea neplăceri din partea autorităţilor române care l-au şi arestat, dar, în scurtă vreme, l-au eliberat.

Chiar şi ziarul pe care îl edita era de stânga.

Când a fost cazul să dea bani pentru M.O.P.R. (Organizaţia Internaţională de susţinere a revoluţionarilor), a făcut-o prin intermediul lui

Călăi și victime

Linovici Aron (care în acel moment era şeful Casei pionierilor din Chişinău).” În aceeaşi zi, un alt martor, Zinştein Moisei Martânovici, declară că îl cunoaşte pe N. Bivol, că a fost membru al Partidului Liberal. Dar, până a ajunge la liberali, a publicat articole în ziarele: Prizâv, Zarea, Iskra ş.a. „A aderat la Partidul Liberal din interese personale, fără să urmărească scopuri politice – n-a fost principial”. „Proces-verbal 28.X.1940 martor Mihailov Vasile Vasilevici n. 1903, or. Kalinin, rus, maistru la staţia radio Pe N. Bivol îl cunosc bine, am lucrat la bazinul lui. El lăuda URSS şi citea împreună cu noi ziarul Izvestia”. ***

„Proces-verbal 28.X.1940 martor Cerneţchi David Isacovici n. 1913, or. Chişinău, evreu, studii superioare neterminate Îl cunosc pe Bivol Nicolae din 1935. Neam cunoscut pe când editam gazeta Viaţa noastră… …Ziarul era de orientare antifascistă. Redactori de bază erau: Bivol, eu şi un oarecare Mocriş. …Am reuşit să scoatem doar opt numere, ziarul a fost închis de ministrul de Interne… …Toate mijloacele erau alocate de N. Bivol. Ca să tipărească ziarul fără probleme,Bivol dădea ciubuc cenzorului – 10 000 de lei”. *** „Proces-verbal 28.X.1940 martor Cerneţchi Mila Isacovna n. 1916, Chişinău, evreică, studii primare, şefa bufetului de la bazin …Nu ştiu despre partidele la care a aderat, dar ştiu că avea o atitudine frumoasă faţă de

Facsimilul programului electoral al lui Nicolae Bivol

muncitori, lăuda URSS, iar înainte de intrarea Armatei Roşii, lăuda deschis sovietele… …Bivol citea destul de des muncitorilor ziarul sovietic Izvestia şi îl difuza”. ***

„Proces-verbal 31.X.1940 martor Levovici Aron Lvovici …Îl cunosc pe N. Bivol din 1937. M-am adresat în mai multe rânduri după ajutor bănesc pentru M.O.P.R. şi el dădea bani pentru propaganda ilegală. …Ştiam că Bivol este orientat spre stânga şi n-o să ne refuze”. *** „Proces-verbal 16.XI.1940 Bivol Nicolae Recunosc că ceea ce spun martorii este adevărat, doar martorul Dorfman spune nea-

357

devărul, declarând că eu îi obligam pe muncitori să lucreze câte 14 ore. Nu-mi permiteam aşa ceva. Ziua de muncă era de 10 ore.”

Acordurile finale ale dosarului sunt „opera” anchetatorului. De buna lui dispoziţie, de relaţiile lui cu acuzatul, cu martorii depindeau foarte multe. În justiţia stalinistă, actul de acuzare întocmit de un sergent de securitate era luat drept document de bază, de care – neapărat – se ţinea cont la luarea deciziei. „19.XI.1940 Act de acuzare Dosarul nr. 322 Bivol Nicolae Petrovici, art. 54-13 al C.P. al RSS Uc. Ancheta a stabilit: Bivol N. P. a fost proprietar al tăbăcăriei, apoi al bazinului de apă, membru al Partidului Liberal. Din 1923 până în 1926 a fost primar al Chişinăului. Şi-a prezentat demisia şi a plecat din post. Martorii confirmă aceste fapte, şi tot ei susţin că a fost un om de stânga, a editat un ziar antifascist Viaţa noastră, finanţa M.O.P.R., dădea bani pentru organizaţia ilegală de partid…

Luând în consideraţie cele expuse mai sus, îl acuzăm că a fost membru al Partidului Liberal şi primar al Chişinăului”. *** Adeverinţă: Bivol Nicolae P. este ţinut în închisoarea din Chişinău de la 3 august 1940.

358

*** La 28.XI.1940, procurorul interimar al RSSM, Bugaev, emite un document prin care se stabileşte că Bivol N. P. este vinovat, iar dosarul lui este expediat pentru examinare la Consfătuirea Specială a NKVD al URSS. „Hotărâre or. Moscova, 10.I.1941 Examinând materialele dosarului nr. 322, Procuratura URSS a luat decizia de a cerceta suplimentar acest caz (Procuror Kokarev).”

Caz mai rar întâlnit: în problema delicată a acuzatului N.Bivol s-a recurs la reanchetare.

La 11 noiembrie 1941, ancheta reîncepe sub conducerea aceluiaşi Psariov.

Este chemat la interogatoriu ucraineanul Martâniuk Larii, n. 1886, s. Dohtoria, reg. Iampul, muncitor-servitor. Îl caracterizează pe Bivol N. P. foarte pozitiv. În acelaşi mod, vorbeşte şi un alt martor, Guleavici Efim.

Cronologic, evenimentele se derulează interesant: 19.II.1941. Decizia de a-l aduce pe Bivol N. P. din închisoarea din Tiraspol la închisoarea din Chişinău.

21.II.1941. Se ia decizia de a prelungi ancheta până la 20.III.1941.

5.III.1941. Se ia decizia de a termina ancheta şi a-l elibera de sub arest pe Bivol N. P. Au biruit martorii (a confirmat Mordoveţ).

A început procesul de restituire a bunurilor pe care le-a deţinut. Cererea de restituire scrisă de Bivol N. P. la 11.IV.1941 a fost satisfăcută. Nu i-au fost restituite doar alimentele, băuturile, adică produsele alterabile.

Lumea avea dreptul să se bucure. N-a biruit justiţia. A învins Omenia.

La Muzeul Pedagogic din Chişinău se păstrează trei volume de memorii scrise în limba rusă de o figură basarabeană foarte pitorească – Gheorghe Savici Chicu. Îi ortografiez numele întocmai cum îi plăcea lui să şi-l scrie şi folosesc informaţii din aceste amintiri, foarte subiective uneori, pentru că el a fost un contemporan „perfect” al marilor personalităţi basarabene. Adică, a fost elev al seminarului din Chişinău, apoi – student la Dorpat. A participat la formarea primelor nuclee de mişcare naţională, conştientizând necesitatea consolidării acestor forţe. Dar… drumul lui a trecut pe alături. Calea comunismului i s-a părut mai atrăgătoare. Acesta, presupunem, e motivul pentru care toate amintirile sale sunt trecute prin filiera îngustă a opticii ”roşii”: „Trecutul lui Oatul Alexandru nu are o prea mare importanţă. Am povestit despre asta

soarta ei, de aceea eram nespus de bucuros să-mi consacru timpul liber unui lucru bun: să-i deschid omului ochii la cele ce se întâmplă în lume, în măsura în care mă pricepeam să fac asta. La rândul lui, Bivol se străduia să fie alături de mine.

Vara, deseori, ne duceam la vila lui la Costiujeni, acolo rămâneam peste noapte, adormind doar după 2–3 ore de discuţii, tolăniţi în pat.”

Memoriile lui Gheorghe Chicu vin cu acele nuanţări care, de fapt, sunt materia cea mai căutată în orice biografie – „aerul epocii” şi dimensiunea reală a personalităţii: „Dar cine este Bivol? N. Bivol este fiul unui bogat proprietar (posesor a peste 200 ha de pământ lângă Chişinău şi în raza Chişinăului), al preotului din Ialoveni Petre Bivol. Acesta era un om foarte straniu. Cu toate că era preot, el ocolea oamenii, nu-i plăcea să vorbească cu ei, îşi petrecea viaţa izolat într-o cămăruţă foarte mică, din care ieşea foarte rar şi unde nu intra nimeni. Nicolae Bivol şi-a făcut la vila sa o gheretă foarte mică, unde se odihnea tatăl său, când venea să-şi viziteze fiul.

Mama lui N. Bivol, deşi era preoteasă, avea, după obiceiul timpului, carte puţină sau nu avea deloc. Desigur, când copiii au mai crescut şi au început să înveţe la şcolile duhovniceşti, în Chişinău, ei i se păreau învăţaţi şi se ruşina să le facă vreo observaţie.

Aşadar, aceşti copii – patru sau cinci fraţi şi trei surori – creşteau fără să dea cuiva socoteală de ceea ce făceau.

Fetele s-au măritat foarte repede cu preoţi şi trăiau destul de bine… În ceea ce priveşte fraţii, ei coborau destul de des în beci unde se păstra un vin bun.

Aceasta nu-i prea ajuta la carte: unul dintre ei a abandonat şcoala şi a devenit moşier în Ialoveni, alţi doi, cu multă greutate, au absolvit seminarul, devenind preoţi şi pornind pe cărarea nepotrivită: au început să bea mai tare şi, foarte repede, au murit.

Nicolae Bivol, având capacităţi bune, a absolvit seminarul foarte bine, obţinând dreptul

Călăi și victime

doar pentru a explica relaţiile noastre şi pentru a se înţelege mai bine de ce am apelat anume la el pentru informaţia necesară.

Alex. Oatul mi-a propus imediat să fiu profesor de fizică şi matematică în gimnaziul rus pe care-l conducea… Neştiind limba moldovenească şi fiindu-mi teamă că acest gimnaziu va fi naţionalizat, după cum s-a şi întâmplat mai apoi, am hotărât să mă întorc în patria mea – Ucraina. De fapt, catedra se elibera doar după 1 septembrie, adică peste o jumătate de an.

Până la 1 septembrie, mi-a propus să mă adresez lui Colea Bivol, care era director al industriei şi comerţului. El avea misiunea de a salva populaţia de foamete, care, cu fiecare zi, devenea tot mai ameninţătoare: în oraş se aduceau de la brutării 7-8 tone de pâine, necesarul fiind de 50–55 de tone.

Au fost şi cazuri mortale din cauza foametei. Oatul mă asigura că Bivol va fi foarte bucuros de mine şi că, în activitatea lui, voi pica „la ţanc”. Pe Bivol îl cunoşteam foarte puţin, dar m-am gândit că să salvezi oamenii de la foamete este un lucru generos, oricare ar fi regimul şi, dacă poţi contribui cu ceva, trebuie neapărat să participi. Aceasta îţi aduce satisfacţie, cu toate că ar putea să-ţi facă şi neplăceri.

Am hotărât să merg la Bivol şi să vorbesc cu el, ceea ce am şi făcut imediat.

Bivol s-a bucurat foarte mult că am venit şi – fără întârziere – mi-a şi propus de lucru, despre care voi vorbi în continuare. El, în mod detaliat, mă întreba despre viaţa de pe malul stâng al Nistrului, despre bolşevici, despre revoluţie, despre problemele bolşevicilor, despre studierea operei lui Marx, care lui, pare-mi-se, nu-i era cunoscută, despre eforturile bolşevicilor de a realiza această idee.

Desigur, nu avem posibilitate să răspund concret la toate întrebările adresate de el, de aceea am hotărât să continuăm discuţia după serviciu.

Familia mea a rămas la Piatigorsk, tânjeam foarte mult după ea şi-mi făceam griji pentru

359

360

de a susţine examenul la Universitate, drept de care a şi profitat intrând la Universitatea din Iuriev, unde îşi făceau deja studiile foarte mulţi seminarişti din Chişinău. Din păcate, din primele zile, a nimerit în rândurile acelor studenţi cărora li se zice „veşnici” – vara învăţau, iar iarna îşi beau banii prin crâşme.

Bineînţeles, astfel, el degrada la învăţătură, iar de participarea lui la cercurile revoluţionare studenţeşti nici nu poate fi vorba, cu toate că, atunci când începea greva, el, nerăbdător şi bine dispus, pleca acasă.

De fapt, evenimentele revoluţionare din 1905 l-au trezit la viaţă. El a înţeles că în jurul lui se întâmplă lucruri importante şi că, dacă nu iei o decizie corectă, poţi să apuci pe un drum greşit şi… eşti pierdut. S-a calmat şi, timp de 2 ani, a frecventat cursurile, susţinând examenul de stat la specialitatea fizică şi matematică. În toamna anului 1907, după ce am susţinut examenul de stat şi eram deja profesor la liceul de băieţi din Stavropol, nu l-am mai întâlnit la Iuriev.

Obţinând diploma, Bivol a devenit profesor la un liceu particular din Chişinău, unde s-a împrietenit cu Alexandru Oatu: de fapt, având cam aceeaşi vârstă, ei se cunoşteau mai bine – şi de la seminar, şi de la universitate.

El, însă, a abandonat destul de repede această profesie după neplăcuta întâmplare când unul dintre elevi – într-o excursie pe Nistru, pe care el o conducea – s-a înecat. Acesta a fost pentru el un şoc nemaipomenit, după care mult timp nu-şi putea veni în fire.”

De aici poate şi dorinţa de a construi un ştrand, un bazin cu apă – să se înveţe copiii a înota. N-a mărturisit niciodată acest lucru, dar şi-a irosit toată averea pentru a-l vedea realizat.

Dar să revenim la cele istorisite de Gheorghe Chicu: „Abandonând învăţătoria, s-a ocupat de exploatarea carierelor de piatră din Mileştii Mici şi Ghidighici, furnizând acest material de construcţie Chişinăului. Datorită acestei

activităţi, a ajuns, în scurt timp, cel mai puternic industriaş din oraş, fiind preţuit de toată lumea: toţi proprietarii de case şi industriaşii aveau nevoie de piatră. Datorită felului său de a fi, sincer şi sociabil, toţi îl numeau simplu: „Nicolai Petrovici”. El le răspundea la fel. Avea o memorie foarte bună.

E de la sine înţeles că i se acordau mari credite bancare.

Dar această activitate a fost oprită de evenimentele primului război mondial: el a fost mobilizat şi trimis pe front în calitate de soldat.

Nu mi-e clar cum s-a întâmplat acest lucru (nu mă interesam de aşa ceva), dar din soldat, el a devenit furnizor de vite pentru armată.

A câştigat ceva din asta sau nu, nu-mi este cunoscut. În primul rând, nu putea fi suspectat nicidecum că ar avea bani mulţi, în afară de acei care-i reveneau de la vilă, iar mai apoi – mijloacele provenite în urma vânzării ei. În oraş, nu vorbea nimeni de bogăţia lui, cum vorbeau despre averea altor politicieni, în schimb, ştiam cu toţii tendinţa şi capacitatea lui de a se ocupa de problemele unei organizaţii industriale sau de altă natură, de a intra în datorii care, deseori, îl aduceau la cel mai simplu mod de viaţă şi la o alimentare modestă. Pe atunci trăia din banii soţiei, căreia îi aparţineau casele modeste de pe strada „Sinadinovskaia” (azi Vlaicu Pârcălab).

Oricum, a ajuns prizonier la nemţi. Nimerind aici, a fost închis într-un lagăr. Din lagăr a încercat să fugă de două ori, dar fără succes: de ficare dată a fost prins, întărindu-se paza.

A treia oară a reuşit – pe teritoriul Germaniei mergea numai noaptea şi se alimenta cu rădăcini pe care le găsea în câmp…

La Chişinău a ajuns la sfârşitul anului 1918, după ce „Sfatul Ţării” săvârşise fapta sa criminală, alipind pentru bani, pentru bani mici, Basarabia la România.”

Aici nu pot fi de acord cu memorialistul. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova, unde se păstrează Fondul 727 („Sfatul Ţării”), există

se străduia să ia ceva util, ceva care i-ar stimula talentul organizatoric.

Anume această calitate demonstrează că nu era nici pe departe un birocrat: li se adresa simplu tuturor, fără să facă vreo deosebire între oamenii care muncesc fizic şi cei care muncesc intelectual. Dacă era nevoie, lucra împreună cu muncitorii zile în şir – desculţ, în aceeaşi cămaşă, în aceeaşi pereche de pantaloni. Mânca împreună cu muncitorii din acelaşi vas, dacă înşişi pregăteau bucatele pentru ei, desigur…

Când lucrau la vila lăsată de tatăl său, care avea 30 ha de pământ, 12 ha de viţă-de-vie, 2 ha de livadă, fâneţe ş.a., ori la construcţia bazinului, precum şi în alte cazuri, el, după obiceiul ţărănesc, chema muncitori care se alimentau pe contul său. Am mâncat şi eu deseori borşurile lui excepţionale şi mămăligă cu brânză.

Bivol avea mulţi cunoscuţi printre oamenii muncii, mai ales printre ţărani, viaţa cărora o cunoştea foarte bine, iar pe cea a unora dintre ei – din scoarţă-n scoarţă. Avea o atitudine negativă faţă de politicieni, lucru uşor de înţeles.

Cei mai mari politicieni basarabeni, după cum se vede din descrierea de mai sus, erau copiii preoţilor, cu concepţii încâlcite, şi ai culacilor dornici de îmbogăţire, dar incapabili să creeze o organizaţie sau întreprindere industrială.

Unicele lor mijloace de îmbogăţire rămâneau hoţia, folosirea situaţiei lor politice pentru sprijinirea unor lucruri murdare şi, în cele din urmă, căsătoria cu aristocrate bogate, precum au făcut Pelivan şi Inculeţ, care şi-a părăsit soţia – învăţătoare din Petrograd – Pcelinţeva, şi s-a însurat cu o oarecare curtezană. Dar aceştia sunt miniştri.

Bivol era unicul dintre aceşti mari industriaşi care avea asemenea capacităţi. Concepţia sa, influenţată de avântul revoluţionar care se făcea simţit pretutindeni în lume, şi în Basarabia, s-a îndepărtat… de ideile lipsite de importanţă ale culacilor, el privea cu o mai mare atenţie în partea bolşevicilor, care i se păreau buni organizatori, curajoşi, mereu în căutare.

Călăi și victime

dovezi documentare care-l contrazic şi confirmă participarea lui Nicolae Bivol la votarea Unirii fără condiţiuni. Astăzi, nu putem şti cine l-a determinat să procedeze astfel. Putem face doar câteva presupuneri. Poate că prietenia cu Pan Halippa a fost decisivă. Poate mizeria războiului şi convingerea că un imperiu enorm ca Rusia îşi va recăpăta cu greu starea de echilibru, pe când o ţară mică precum România va face acest drum dificil în doar câţiva ani. Ori poate că agrumentul suprem a fost de ordin naţional…

Un om cu gândire pragmatică precum era Nicolae Bivol nu accepta cu uşurinţă schimbările care se produceau cu ritm sporit. Unicul lui refugiu părea a fi chiar munca reală spre binele societăţii. Oamenii puternici nu-şi fac probleme legate de viitorul lor, fiind preocupaţi de sarcinile mari, globale. Ciripitul politic îi plictiseşte. Dar fără aceşti oameni, politicienii n-ar însemna nimic.

Naraţiunea lui Gheorghe Chicu confirmă aceste presupuneri. „De îndată ce Bivol a apărut la Chişinău, toţi „politicienii” care nu au organizat vreodată un proces de producţie sau o întreprindere de comerţ, au pus toată povara pe umerii lui, să scape el populaţia de foametea ce se făcea deja simţită. În discuţie, Bivol, ca-ntr-un silogism „mai compus”, trecea peste anumite gânduri şi idei şi formula direct concluziile. Din acest punct de vedere, multor persoane le venea foarte greu să-i urmărească gândurile şi el părea a fi un aventurier, iar, uneori, lăsa impresia unui om ciudat, ceea ce nu era deloc adevărat.

De aceea, faptele lui păreau uneori neaşteptate şi chiar logice, dar, de fiece dată, se impunea ca un organizator excelent.

Presupunem că de această trăsătură a caracterului său este legată şi lipsa lui de interes pentru lectură. Ca să se apuce de citit, cartea trebuia să fie nu prea groasă şi scrisă într-o „limbă agrară”, de altfel, putea să adoarmă. În schimb, îi plăceau discuţiile aprinse, din care

361

362

Cu bolşevicii, considera el, îşi va putea pune în valoare înaltele sale capacităţi organizatorice… …Dar, pentru a ajunge la aceste idei, a trebuit să parcurgă o cale lungă: el nu era teoretician, era un om al faptei. Îi plăcea mult să discute cu mine şi ţinea la apropierea între familiile noastre (soţia sa, Feodora Petrovna, a petrecut trei veri la mine, la Dolna, plătind desigur; deseori, venea şi el pe ospeţe, precum şi noi ne duceam în vizită la el… …Bivol se deosebea radical şi principial de contemporanii săi politicieni. În timp ce aceştia se străduiau să-şi construiască viaţa prin înşelăciuni şi hoţii, Bivol încerca să se impună prin organizarea unei întreprinderi, prin rezolvarea unei chestiuni de afaceri. Se străduia săși privească propria activitate – cea de director al industriei şi comerţului, şi de primar al or.

Chişinău – anume din acest punct de vedere. În afară de exploatarea carierelor de piatră din Ghidighici şi Mileştii Mici, livrarea vitelor cornute mari pentru forţele armate, munca de gospodar la ţară, s-a impus, succesiv, şi în alte domenii: negustor de cereale, fabricant de piei, negustor de vinuri, producător de vinuri de masă delicioase (unice nu numai în Basarabia, dar şi în întreaga Românie), arhitect şi proprietar al bazinului de lângă gara feroviară (s-a păstrat până astăzi şi se află în posesia feroviarilor), dar, ulterior, s-a convins că în România desfăşurarea unor asemenea acţiuni este imposibilă, în calea lor se ridică înaltul perete al hoţiei, afaceriştii, tâlharii din lumea mare, pe care era cu neputinţă să-i divulgi. Cele mai mari venituri din zilele de duminică – la început, sub un pretext oarecare, iar mai apoi fără niciun pretext – le lua armata. Între timp, convingerile lui Bivol au devenit cunoscute pentru toţi: a încercat de două ori să editeze un ziar ilegal, ultimul, cu denumirea, pare-mi-se, Вперед, a „rezistat” doar 20 de numere. Dar s-a închis, era practic imposibil: de fiece dată, în schimbul arestului pentru propagarea unor asemenea idei, plătea amendă…

Armata fascistă considera drept o datorie a sa să calce în picioare activistul politic „roşu”, inclusiv pe marele industriaş şi negustor. Datorită amestecului ei, bazinul nu mai avea niciun fel de venituri.

De fapt, bazinul era convenabil prin amplasarea sa în afara oraşului – în umbră, acolo aveau loc adunările conspirative ale organizaţiei comuniste şi tot acolo se păstrau documentele şi literatura ilegală. Aceste lucruri au devenit cunoscute în timpul percheziţiei făcute de către puterea sovietică, atunci când a fost arestat Bivol, şi am aflat despre ele în apartamentul lui David Faerştein, antifascist, amicul meu care a fost întemniţat pe 25 de ani (dosarul Constantinescu-Iaşi). Una dintre rude, în prezenţa lui David, a spus că miliţienii care făceau percheziţia, în loc de presupusa „literatură neagră” au găsit sub podele „literatura roşie” a organizaţiei comuniste. David poate confirma aceste cuvinte.

După arestare, nu l-am mai văzut pe Bivol. Ştiu, din auzite, că l-au ţinut în închisoare 5 luni, pe urmă l-au trimis la Taşkent. Acolo, în 1941, în timpul evacuării din Altai, s-a întâlnit cu el fiul meu mai mare, Boris, dar întâlnirea a fost scurtă, înainte de plecarea trenului… N-au reuşit să vorbească prea multe: a aflat numai că lucrează ca agronom-şef într-un colhoz de lângă Taşkent. …Sunt sigur că Bivol a fost fericit de posibilitatea de a-şi demonstra capacităţile sale organizatorice şi de a lucra la bătrâneţe într-o gospodărie mare. Sunt sigur, de asemenea, că Bivol, ca gospodar cu o experienţă bogată, ar fi putut să aducă un mare folos Uniunii Sovietice.

Din păcate, activitatea lui a fost destul de scurtă: în aceeaşi vară s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit.

Sunt foarte bucuros că a cunoscut adevărata fericire, cu toate că aceasta a durat prea puţin: el a fost unul dintre politicienii din Basarabia care a meritat această fericire.”

Nu pot fi de acord cu naratorul. După ce-a „gustat” din bătăile şi din mizeria puşcăriilor

un reprezentant al sectorului deservit de către prăvălia respectivă.

Preţul la făină era fixat în ianuarie în funcţie de preţul grâului. La drept vorbind, morarii se plângeau că pierd zilnic 25 000 de lei. Dar preţul la făină nu s-a ridicat şi morarii nu prea insistau asupra acestei majorări, preferând să aştepte până la jumătatea lui iulie, când va apărea pâine din roadă nouă, iar organizaţia lui Bivol nu va mai exista (conform înţelegerii cu Bivol).

Bivol recunoştea că organizaţiile profesionale ale muncitorilor de la brutării vor fi un minus pentru el. Şi, într-adevăr, presa şi literatura de pe malul stâng considerau că aceste organizaţii sunt „colţoase”. …Ne întrebăm: cum de au acceptat crearea unei asemenea organizaţii morarii, negustorii de cereale bogaţi, proprietarii brutăriilor?

Niciunul dintre activiştii politici sus-menţionaţi să gospodărească, de aceea lui Bivol nu i s-au pus niciun fel de piedici – acuma conta numai succesul în lupta cu foametea.

Administraţia bucureşteană încă nu reuşise să se impună în Moldova, era destul de „nouă”, şi – pentru ea – să acţioneze în Basarabia alături de forţele de aici sau împotriva lor era riscant: nu putea să-şi asume nicio responsabilitate în cazul unor răscoale ş.a. Este adevărat că, având anumite bănuieli în ceea ce priveşte organizaţia lui Bivol, a trimis un înalt demnitar care urma să supravegheze activitatea acestuia. Bivol, în aceeaşi zi, i-a chemat pe toţi muncitorii în cancelaria sa şi, în prezenţa lor, a declarat că nu va suporta nicio tutelă din partea Bucureştiului, propunându-i trimisului bucureştean să părăsească imediat directoratul, ceea ce acela a şi făcut. Până în toamnă, târziu, Bucureştiul n-a mai trimis asemenea funcţionari, dar lui Bivol nu i s-a iertat această farsă.” În această descriere se observă cu uşurinţă admiraţia faţă de harul organizatoric al fiului de preot, faţă de talentul lui înnăscut de a face bani, de a mişca valori, lucruri care în limbajul

Călăi și victime

din Chişinău şi Tiraspol şi a înţeles că URSS este, de fapt, o puşcărie enormă, unui intelectual rafinat cum era N.Bivol aflarea în acest tărâm al fărădelegii nu-i putea produce plăcere.

Poate că memorialistul a scris aceste rânduri în speranţa că, vreodată, peste paginile sale va luneca privirea atentă a unui cenzor sau a unui om dispus să deconspire unele adevăruri. În caz contrar, o asemenea atitudine nu este justificată şi ea rămâne pe conştiinţa autorului: „Acum, putem reveni la momentul întoarcerii lui Bivol din lagărul nemţesc la Chişinău.

Inculeţ, pe atunci ministru al Basarabiei pentru Centru, s-a întâlnit imediat cu el şi i-a propus să intre în Partidul Naţional-Liberal, să ocupe postul de director al industriei şi comerţului şi să ducă lupta cu foametea în or.

Chişinău.

Bivol n-a făcut niciodată politică, dar, ca industriaş şi om de afaceri, a considerat că este o activitate convenabilă. În ceea ce priveşte lupta cu foametea, a pus următoarea condiţie: să nu se amestece nimeni, în caz contrar, demisionează imediat.

Lupta lui cu foametea consta în organizarea controlului comun – directorat, muncitori, brutari şi societate – asupra producerii pâinii şi a vânzării ei.

A închis toate morile, în afară de două…

Morile lucrătoare constituiau o asociaţie profesională. Morarii nu aveau dreptul să angajeze sau să concedieze pe cineva fără acordul organizaţiei. În schimb, muncitorii urmăreau ca făina să fie calitativă şi să fie împărţită numai conform ordinului directoratului.

Proprietarii brutăriilor primeau zilnic indicaţii privind consumul de făină, care se stabilea în funcţie de cantităţile rămase pentru ziua corespunzătoare.

Angajaţii brutăriilor aveau şi ei organizaţii profesionale (asemănătoare celor ale lucrătorilor din morărit). Ei aveau grijă ca pâinea coaptă să fie livrată prăvăliilor corespunzătoare, activitatea acestora fiind supravegheată de către

363

364

modern se exprimă printr-o formulă simplă– calităţi manageriale deosebite. „Între, timp în stânga Nistrului, războiul civil căpăta amploare şi prost văzuţii morari se aflau în incertitudine, nu ştiau cine va birui. Iar el le-a declarat cu demnitate că, dacă foametea se va extinde din vina lor, îi va da pe mâinile poporului flămând. Într-un asemenea context, morarii şi brutarii au acceptat temporar controlul muncitorilor, cu atât mai mult că lucrau în pierdere.

Vorbele referitoare la cei 25 000 de lei, pierderi zilnice, erau, desigur, numai vorbe.

De fapt, succesul oricărei metode de luptă împotriva foametei depinde de oamenii care o pun în aplicare. Bivol nu avea asemenea oameni de încredere. S-a ataşat de mine, m-a numit, temporar, delegat al secţiei de aprovizionare. În fruntea acestei secţii se afla o veche cunoscută de-a lui Bivol, fostă profesoară la gimnaziul unde a predat şi el, soţia inginerului bolnav Botezatu. Femeie foarte vicleană, în serviciul de aprovizionare era absolut ignorantă, de aceea secţia era condusă de către însuşi Bivol. Acum, de fapt, am început să conducem secţia în doi. Madam Botezatu nu avea nimic împotrivă.

Sistemul lui Bivol a început să dea rezultate destul de bune. Pâine se aducea în oraş în cantităţi tot mai mari şi la începutul lui aprilie a devenit clar că aprovizionarea se normalizează.

Pe la 10 aprilie, Bivol a cumpărat la un preţ mai mic 150 de vagoane de făină amestecată (grâu cu castane) şi, foarte repede, cantitatea pâinii distribuită populaţiei a atins un ritm normal – rezervele erau mari, iar pericolul reducerii preţurilor a dispărut.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, Bivol a obţinut 20 de vagoane cu zahăr de la o unitate contrarevoluţionară ucraineană, forţată să ajungă pe malul drept al Nistrului. Această unitate militară a fost lichidată, dar importanta ei avere a fost predată autorităţilor locale… Zahărul însă a fost cumpărat de Bivol, la un preţ

foarte mic. A fost o achiziţie făcută la momentul potrivit, pentru că în oraş nu se găsea zahăr.

Având destulă făină şi zahăr, cumpărând şi cantitatea necesară de ouă, Bivol a hotărât, la sărbătoarea de Paşti, să îndestuleze cu colaci toate crâşmele şi spitalele, ceea ce a şi făcut, folosind pentru aceasta cea mai mare brutărie (cu 6 cuptoare) a asociaţiei basarabene BOB (Armenească, mai sus de Podolsk).

Acesta a fost, evident, un gest de bucurie prilejuit de combaterea cu succes a foametei, dar, totodată, a fost un gest bine gândit… Până la venirea puterii sovietice, el nu dorea să-şi întrerupă activitatea politică, deşi succes nu putea avea şi nici n-a avut.”

Salvaţi de la moarte, scoşi de sub teroarea foametei, oamenii, în scurtă vreme, au şi uitat numele salvatorului lor. Dar laurii lui au încăput de minune pe frunţile bărbaţilor politici care şi-au asumat fără scrupule gloria de salvatori… Această morală bolnavă a oamenilor politici a şi provocat contaminarea lui Nicolae Bivol cu ideile de stânga. Contaminare care a dus la colaborare. „În acea perioadă, mărturiseşte Gheorghe Chicu, în primăvara anului 1919, Partidul Comunist din Basarabia a fost interzis sub motiv că un asemenea partid ar fi luptat împotriva unirii Basarabiei revoluţionare cu România semifeudală şi semicolonială… de aceea atitudinea faţă de persoanele suspecte de colaborare cu vreo organizaţie comunistă era foarte dură – ca faţă de trădători. În România, însă, în Vechiul Regat, Partidul Comunist era considerat drept partid naţional, care dorea să facă unele schimbări în bine în România, dar fără a se împotrivi întregirii României prin unirea cu Basarabia, Transilvania, Bucovina, partea bulgară – Dobrogea ş.a.

O fi fost aşa sau nu, Partidul Comunist legal de atunci – numărul membrilor căruia a crescut îndată după război ca ciupercile după ploaie – nu ştiu. În genere, pe atunci, credeam că anexarea Basarabiei la România este un act nu prea

scrisorică şi l-a rugat pe Bivol să mai aştepte 3–4 zile, să vadă oraşul, iar mai apoi să vină la el să discute. Acolo, însă, lui Bivol i s-a făcut rău, avea o boală mai veche (a tratat-o la Moscova şi se părea că a scăpat de ea pentru totdeauna, într-adevăr, după aceasta nu s-a mai repetat). Printr-o telegramă, am chemat-o la Bucureşti pe soţia lui, Feodora Petrovna. Ea, cu mari eforturi, l-a liniştit şi el s-a putut prezenta în audienţă la ministru la timpul potrivit.

Una din acele seri am dedicat-o cunoaşterii originalului pentru noi teatru–restaurant „Alicazor”. Teatrul, ca teatrul – cu scene şi loje la 2 etaje, numai că peste tot erau puse mese, la care se putea mânca în timpul spectacolului.

Sincer vorbind, mesenii discutau în şoaptă, iar în scenă mai mult se cânta şi se dansa. Oricum, această îmbinare ni se părea stranie şi dezgustătoare.

Ne-am aşezat în lojă, la etajul doi. În loja vecină se afla Pântea Gherman Vasilievici. El şi-a părăsit îndată societatea, de care nu părea prea încântat, şi s-a apropiat de noi. S-a început discuţia, desigur, politică – despre supravieţuirea comunismului, despre sensul, forţa şi însemnătatea revoluţiei din octombrie şi despre influenţa ei, în viitorul apropiat, asupra Basarabiei şi chiar a României. Pântea asculta, cu mare interes, dar şi cu neîncredere, ceea ce vorbeam.

El a rezumat cam în felul următor: „Poate că aveţi dreptate, eu, însă, nu cred că, în curând, revoluţia va trece hotarele unde acuma se agită”.

La aceste cuvinte, i-am răspuns astfel: „Un adevărat marxist, dacă interpretează faptele corect, va aştepta şi douăzeci de ani, convingându-se cu fiecare zi de necesitatea revoluţiei…”.

Replica mea, îndepărtând, la figurat, în Europa revoluţia cu douăzeci de ani, mă convinge acum că, încă atunci, în toamna anului 1919, am început să-mi dau seama de faptul că flacăra revoluţiei, pentru a se extinde, va avea nevoie de mult timp.”

Călăi și victime

serios care, în curând, odată cu acţiunile revoluţionare ruseşti, va fi anulat. De aceea, chiar şi aderarea la Partidul Comunist din România însemna pentru mine, în starea sufletească de atunci, a trăda, într-o anumită „măsură”, revoluţia rusă.

Dar, pe de altă parte, credeam că ei, comuniştii, oriunde ar fi, trebuie să fie comunişti, internaţionalişti, şi dacă găseşti oamenii corespunzători, păi, în primul rând, printre ei.

Nu-mi mai amintesc bine când a fost asta, dar, într-o zi, Bivol mi-a spus că la Chişinău a venit un lider al comuniştilor români, Gheor­ghe Cristescu Plăpămar, şi mi-a dat adresa acestuia.

Cristescu a fost unul din marii negustori români: vindea plăpumi – de aici şi numele lui, Plăpămar.

Desigur, printre comunişti şi socialişti au fost şi negustori şi neamuri ale multor autorităţi, dar seamănă oare acest Cristescu cu Engels sau Marx? Nu ştiam.” „Dar, la rugămintea lui Oatul, lucram în continuare la directorat într-o comisie pentru comerţul exterior al Basarabiei, unde funcţiona şi fratele lui Romulus Cioflec, scriitor, profesor de limba română în acelaşi liceu. Victor Victorovici Cioflec, ca şi Romulus (pare-mi-se, trăieşte şi acum), trata cu multă atenţie şi bunăvoinţă lucrărle lui Marx şi Engels. Victor a absolvit Academia Comercială şi se descurca în comerţul capitalist. El privea cu mult respect organismele de comerţ exterior din Uniunea Sovietică.

Eu, Bivol şi Victor Cioflec am alcătuit un plan detaliat referitor la Basarabia, pentru care Vechiul Regat era considerat piaţă externă (Cioflec era transilvănenan şi cultura Vechiului Regat îl preocupa foarte serios). Această scrisorică, bine redactată de către Cioflec, Bivol a hotărât s-o înmâneze personal… ministrului român al Comerţului (n-am memorizat numele lui). În această călătorie la Bucureşti, a hotărât să mă ia şi pe mine, pentru orice eventualitate.

La ministru a fost numai el. Ministrul a dorit să ia cunoştinţă îndeaproape de această

365

366

„…Cum rămâne, însă, cu scrisoarea lui Bivol?

După spusele lui, ministrul l-a primit cu amabilitate. Părerea ministrului este că în Basarabia e necesar să fie sprijinită dezvoltarea industriei. Comerţul trebuie să rămână liber…”.

Aşa a luat sfârşit epopeea directoratului meu şi al lui Bivol. În fruntea directoratului a fost numit inginerul Gheorghe Carpovici Buciuşcan, o personalitate destul de simpatică şi potrivită pentru lichidarea şi închiderea acestei instituţii în decurs de câteva luni, ceea ce a şi făcut.”

Acest Buciuşcan era văr drept cu Gavriil Buciuşcan, fost membru al Sfatului Ţării, refugiat peste Nistru, acolo, în republica autonomă, ajungând să fie numit în diferite posturi-cheie.

De fapt, soarta celor doi verişori a fost aproape identică. Pe Gavriil Buciuşcanu NKVD-ul l-a împuşcat în 1937, iar pe Gheorghe l-a arestat în vara lui 1940 şi presupunem că s-a pierdut în iadul GULAGULUI… „După plecarea din directorat, Bivol a rămas în rândurile Partidului Naţional-Liberal.

De două ori, pentru o perioadă scurtă, a fost primar al oraşului Chişinău. În acest timp, nu ne-am întâlnit prea des, dar Bivol, din proprie experienţă, s-a convins, că orice fel de activitate politică în cadrul aşa-numitelor partide „de stat” – naţional-liberal, naţional-ţărănist averescian – este lipsită de perspectivă. În primăvara anului 1927 sau 1928 a venit la mine şi m-a rugat să-l ajut la alcătuirea unei cereri motivate în legătură cu ieşirea lui din Partidul Naţional-Liberal.

Desigur, nu mai ţin minte conţinutul cererii alcătuite de noi, dar ideea era asta: După cum se ştie, în timpul aflării la putere a Partidului Naţional-Liberal, „Sfatul Ţării” pleda pentru unirea Basarabiei cu România.

Circulau zvonuri că prim-ministrul Brătianu a cumpărat alegătorii pentru această unire, este adevărat că ieftin.

Pe timpul naţional-liberalilor, în Basarabia a fost efectuată reforma agrară şi multe pământuri bune, luate de la moşieri, nu au fost împărţite ţăranilor. Aceste terenuri au constituit aşa-numitul „fond al pământului”.

Pământurile din acest fond erau luate în arendă, la un preţ nu prea mare, de către culaci, ceea ce le-a permis să se îmbogăţească nespus.

Acum, naţional-liberalii au dat o lege, conform căreia toţi membrii „Sfatului Ţării” care au votat pentru unirea Basarabiei cu România, primeau din acest fond 50 ha, o suprafaţă considerabilă care, după aprobarea legii, te putea face bogat. În funcţie de localitate, preţul acestor terenuri varia între 600000 şi 1000000 de lei.

Aceasta, desigur, nu este o mită, având în vedere că remunerarea avea loc după alegeri.

Esenţa legii, însă, nu se schimbă: oamenii au fost răsplătiţi nu pentru lucru – dat fiind că votul nu este o muncă, iar votarea în parlament nu este remunerată de nimeni, niciodată – dar pentru un gest care, la timpul potrivit, nu a fost preţuit material îndeajuns.

Asta e dovada că naţional-liberalii, în activitatea lor politică, se conduc de principii morale care îl şi obligă pe Bivol să iasă din rândurile membrilor acestui partid.

Inculeţ, primind cererea, a organizat imediat o întâlnire cu Bivol pentru a-l convinge să nu iasă din partid. Anume în această discuţie Inculeţ şi-a formulat convingerea sa de bază, referitoare la conducerea oamenilor: ei nu sunt conduşi conform principiilor morale, ci sunt luaţi, pur şi simplu, de gât, fiind strânşi până când le iese limba afară. Apoi, slăbeşti un pic strânsoarea şi ei îţi spun: „Mulţumesc!”. Aşa vorbea un ministru: cinismul nu mai avea margini!

După ce a părăsit Partidul Naţional-Liberal, Bivol n-a abandont ideea activităţii politice în afara partidului… Îşi propunea candidatura în instituţiile legale, dar fără succes; edita un ziar legal, pentru fiecare număr plătind, bineînţeles, amendă…

La începutul anilor ’40, am primit de la Bivol o invitaţie în scris, să vin, la ora 800 seara, la bazin, pentru o problemă serioasă. La bazin, l-am găsit împreună cu doi tineri bărbaţi care nu s-au prezentat, dar au spus că sunt reprezentanţi ai organizaţiei comuniste. Aceşti tineri afirmau că pretutindeni, în toate statele, sunt organizate blocuri ilegale, din care fac parte şi socialiştii, inclusiv comuniştii. Organizaţia comunistă de aici a hotărât să facă şi ea un asemenea bloc, cu naţional-ţărăniştii. Dar Partidul Naţional-Ţărănesc nu acceptă să ducă tratative şi să înfiinţeze un bloc cu o organizaţie ilegală, de aceea Partidul Comunist sau organizaţia comunistă a hotărât, rămânând igalitate, să se infiltreze în Partidul Naţional-Ţărănist şi de aici să-şi ducă activitatea politică, în cadrul acestui partid. Şi au mai adăugat că partidul doreşte ca eu, împreună cu Bivol, să intrăm în Partidul Naţional-Ţărănesc.

Am spus atunci că acesta nu este un bloc, ci o simplă lichidare – dizolvarea Partidului Comunist în cel Naţional-Ţărănesc. Eu, sub comanda lui Pantiuşa Halippa, nu voi merge, dar ar fi cu totul naiv să cred că Halippa poate fi dus de nas şi va permite comunismului să se dezvolte cu ajutorul partidului condus de el.

Nu i-am putut convinge nicidecum şi ei au hotărât să plece a doua zi la Halippa cu cerere. Atât cu Bivol, cât şi cu ceilalţi nu m-am mai întâlnit, de aceea n-aş putea spune prea multe despre această şedinţă. Dar Bivol n-a intrat în Partidul Naţional-Ţărănist. În ceea ce priveşte comuniştii, infiltrarea sau intrarea lor în Partidul Naţional-Ţărănist, această nu era linia celor de pe loc, ci una general-românească. În primăvara aceluiaşi an au avut loc alegerile în instituţiile legale şi am citit în ziare că Constantinescu–Iaşi făcea agitaţie pentru Transilvania, pentru Iuliu Maniu.

M-am oprit mai detaliat la Bivol Nicolai Petrovici din câteva motive. În primul rând, el a fost unicul om din pleiada studioşilor de la Seminarul Duhov-

Călăi și victime

Convingându-se că nici această cale nu e cea mai potrivită pentru a face politică, s-a raliat la comunişti.

După o discuţie de trei zile cu el la Cluj, unde-şi trata o boală de nervi, petrecându-mă la gară, mi-a spus înainte de plecare: „În Uniunea Sovietică totul e bine. Nu-mi plac închinăciunile în faţa lui Stalin. Mă tem să nu reînvie ţarismul şi să luăm totul de la început”. Din vagon, am reuşit să-i strig: „Răspunsul – prin scrisoare”.

Răspunzându-i printr-o scrisoare, i-am spus că ataşamentul faţă de Stalin în posibilul război apropiat poate aduce numai folos.

Pentru victorie, e necesar ca poporul să creadă nemărginit în conducătorul lor, dacă, desigur, acest conducător e înzestrat cu talent organizatoric şi crede el însuşi în biruinţă, ceea ce este adevărat dacă vorbim despre Stalin. Nu există pericolul regenerării ţarismului, dacă ţarul reprezintă exploatatorii care în Uniunea Sovietică nu există. Şi, în general, în Uniunea Sovietică, ţarul va fi întotdeauna cel mai iubit om, iar dacă conducătorul nu va preţui această dragoste, el va înceta să mai fie ţar.

Nu mi-a dat niciun răspuns la aceste cuvinte – nici prin scrisoare, nici atunci când neam întâlnit.

Când a început în Basarabia mişcarea antifascistă, cu ajutorul lui Constantinescu-Iaşi şi a Bertei Vladimirovna Rubinştein (soţia lui Alexandru Borisovici Rubinştein), care m-au invitat şi pe mine… să particip la organizarea ei, mulţi nu-şi dădeau seama ce este fascismul şi ce pericol prezintă. Până şi unii membri care au înfiinţat comitetul antifascist, cum ar fi avocatul C. Popescu, nu ştiau aproape nimic despre această noţiune.

Nu a înţeles acest lucru nici Bivol. El considera că această mişcare pozitivă nu este potrivită pentru un om politic serios care, în activitatea sa, trebuie să tindă spre acapararea puterii. De aceea, el n-a luat parte la mişcarea antifascistă.

367

nicesc din Chişinău, care a deţinut puterea în Basarabia în timpul revoluţiei şi a ocupaţiei române, străduindu-se să înţeleagă evenimentele mondiale şi să respecte aceste idei.

Să observăm, prin exemplul lui Bivol, cât de complicată este trecerea de pe poziţiile lumii vechi pe poziţiile lumii noi în cazul unui om educat pentru ideile lumii vechi şi rămas să trăiască în atmosfera acestor oameni. Desigur, descrierea evenimentelor actuale nu prea face trimitere la asta, dar istoria trebuie să se străduie, pe cât posibil, să fie obiectivă. Atunci, adevărul iese mai uşor la suprafaţă.

Bivol este unicul dintre cei descrişi mai sus, care a lăsat oraşului o amintire, ştrandul de lângă gară, construit din surse proprii. Aceasta, desigur, e foarte puţin, dar, oricum, e mai bine decât nimic, în special, dacă luăm în consideraţie faptul că ştrandul a fost construit pentru acei lucrători ai oraşului, care vara nu aveau posibilitate să plece la odihnă.

Bazinul n-a fost pentru el un mijloc de existenţă (cu atât mai mult că veniturile erau luate de către militari). Trăia din comerţul cu vinuri de desert (dulci) de diferite feluri, unice nu numai în Basarabia, ci şi în toată România…

Salvarea lui Bivol din ghearele ­NKVD-ului a fost un miracol. Dar, adeseori, miracolele se fac de către oameni. Mă gândesc la acei muncitori de la ştrand, majoritatea evrei, care au insistat asupra loialităţii lui Nicolae Bivol faţă de regimul sovietic. Au subliniat participarea lui la activitatea revoluţionară. N-au uitat de banii daţi pentru mişcarea ilegală. Şi-au amintit şi de ziarele sovietice citite în faţa lucrătorilor de la ştrand. Puteau fi găsite, deci, mijloace, argumente pentru a salva de zbiri unele personalităţi. Cu regret, de cele mai multe ori, ne lipseşte sentimentul solidarităţii… Simpla şi, totodată, marea solidaritate omenească…

Fotografia lui Nicolae Bivol din dosarul de la NKVD

368

Călăi și victime

Ieremia Cecan, un fenomen în felul său Pe parcursul a 50 de ani, activitatea partidelor de stânga din Basarabia a fost studiată foarte minuţios, dat fiind că a fost scrisă o istorie a Partidului Comunist al Moldovei. O parte din acel material a fost inclus şi în Istoria Partidului Comunist din România. Cu totul alta a fost soarta liderilor de partid şi a partidelor din dreapta eşichierului politic. Despre aceste partide, cât şi despre liderii lor s-a scris extrem de puţin, tangenţial şi doar în termeni defăimători. Abia în 1999, Viorica Nicolenco a tipărit cartea Extrema dreaptă în Basarabia. 19181940 în care se analizează documentat situaţia politică a partidelor din extrema dreaptă. Însă şi în această lucrare se spune doar câte ceva despre unii lideri de partid. Dorim să completăm acest gol prin prezentarea biografiei lui Ieremia Cecan, preot, publicist, fondator de ziare şi reviste, liderul Partidului Naţional-Socialist Creştin din Basarabia.

Contemporanul său Nicolae Popovschi, autorul Istoriei Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea, sub ruşi (Chişinău, 1931), scria: „…revista pr. Ieremia Cecan a fost, se pare, în întreaga Rusie, unicul fenomen în felul lui, ştiind s-atragă şi prin conţinutul ei chiar şi atenţia ocârmuirii centrale din Petersburg.”

Numele de familie al acestui fiu de ţăran, prefăcut de cinovnicii ruşi din Ciocan în Cecan, avea să treacă prin paginile de istorie, lăsând o urmă abia sesizabilă. S-a născut la 1867, în Noua Suliţă din regiunea Cernăuţilor. A fost unul dintre sutele de parohi care şi-au îndeplinit, pe aceste plaiuri, misiunea spirituală – care mai bine, care mai puţin cinstit, lăsându-ne, în cele din urmă, drept amintire o cruce de piatră ori de lemn lângă biserica în care au slujit.

Protoiereul Ieremia Cecan

Ieremia Cecan însă a mai avut curajul să se aventureze în editarea unui ziar, ba chiar să intre în conflict cu autorităţile bisericeşti, din acea clipă numele lui intrând în istoria Basarabiei. Rapoarte şi depeşe, plângeri şi hule, toate la un loc fac o carte aparte, integrată perfect în epocă.

Absolvent al Seminarului din Chişinău, promoţia patruzeci şi cinci, anul 1889, Ieremia Cecan a fost preot la Nişcani, jud. Orhei. Acti-

369

370

vitatea monotonă dictată de treburile parohiei nu-i satisfăcea firea energică. Mişcarea socială care lua amploare în imperiu l-a prins în valurile sale, obligându-l să-şi determine locul. Desigur, la început, nici nu bănuia că evenimentele vor fi cu mult mai furtunoase, iar consecinţele se vor răsfrânge dureros asupra carierei lui.

Când au început pregătirile pentru alegerile în Duma a patra imperială, Ieremia Cecan, împreună cu un alt lider al clerului basarabean, Alexandru Baltaga, au înfiinţat, în 29 de cercuri eparhiale, comitete electorale. Arhiepiscopul Basarabiei, Serafim, îngrijorat de această angajare a clericilor în lupta politică, s-a adresat către slujitorii de cult cu un apel în care impunea preoţimii basarabene anumite norme şi reguli de participare la activităţile politice care, desigur, în niciun caz, nu trebuiau pornite fără ştirea şi binecuvântarea arhiepiscopului.

Nicolae Popovschi, în lucrarea sus-amintită descrie acest episod: „Apelul arhiepiscopului a făcut o adâncă impresie asupra tuturor cercurilor bisericeşti din Basarabia. Este adevărat că printre preoţii basarabeni erau mulţi care în activitatea lor stăruiau să nu iasă din vederile arhipăstorului, ba unii se ţineau chiar într-o nemijlocită apropiere de arhipăstor. Majoritatea însă a considerat apelul drept un atentat contra drepturilor acordate preoţimii prin lege şi a pornit o mişcare violentă contra arhipăstorului, folosindu-se atât de presa locală, cât şi de aceea din Petersburg. Toate articolele erau scrise, bineînţeles, sub influenţa preoţimii, unele chiar de preoţi. Dintre articolele adversarilor, mai mare zarvă a făcut o declaraţie publicată în ziarul Peterburgskie vedomosti în numele a 95 de clerici din Basarabia, care se arătau revoltaţi de toată activitatea chiriarhului, deoarece acesta, scriau ei, stăruia să-şi impună voinţa în toate ramurile vieţii eparhiale, restabilind vechiul absolutism episcopal; autorii se ridicau cu indignare contra năzuinţei chiriarhului de a răpi preoţimii drepturile politice acordate de ţar chiar în timpul reacţiunii.”

Acest apel-declaraţie a fost scris de Ieremia Cecan, care a rugat redacţia în cauză să trimită ziarul celor 95 de oameni indicaţi de el. Publicarea şi răspândirea declaraţiei a stârnit un mare scandal. Au avut de suferit ambele părţi. În cele din urmă, Congresul Blagocinilor (8-12 august 1912) a întocmit un răspuns contra articolului celor 95, condamnând acţiunea lor. Arhiepiscopul Serafim a luat toate măsurile ca iniţiatorii să fie pedepsiţi: „Blagocinul I. Boltean a fost destituit, scrie în cartea sa N. Popovschi, blagocinul Alexandru Baltaga a căzut în dizgraţie, preotul Ieremia Cecan a fost îndepărtat din parohie şi oprit de a sluji cele sfinte.” Declaraţia celor 95 a fost ultima picătură care a umplut paharul răbdării lui Serafim, deoarece, mai înainte, acelaşi Ieremia Cecan i-a adus multă bătaie de cap cu revista săptămânală Unirea noastră (Naşe obiedinenie) pe care începuse să o editeze în mod privat în 1909, împreună cu soţia sa, doamna Eugenia Cecan. Având o publicaţie proprie, acest preot de la Nişcani a stabilit relaţii cu unii membri ai guvernului ţarist, cu oameni de afaceri, cu publiciştii şi publicaţiile care se interesau de problemele Basarabiei. În felul acesta, statutul lui social se schimbase, curajul său în abordarea problemelor mai delicate era apreciat şi în Basarabia, şi în Rusia.

Revista Unirea noastră a apărut ca o publicaţie în opoziţie faţă de revista clerului basarabean Kişiniovskie eparhialnâe vedomosti, la acea oră sub influenţa arhiepiscopului Serafim, care-i crease un nou statut, abrogându-l pe cel adoptat de predecesorul său Vladimir.

Revista Unirea noastră a tipărit şi un program de activitate. Deşi expusă cam vag, ideea de bază poate fi reliefată astfel: îmbunătăţirea stării morale şi economice a enoriaşilor rurali.

Pentru realizarea acestui scop se propunea consolidarea rândurilor şi atragerea la munca parohială a tuturor intelectualilor rurali.

După cum era de aşteptat, editorul a păşit mult peste hotarele programului trasat. În

paginile publicaţiei apăreau informaţii şi erau abordate probleme care vizau nu numai gubernia Basarabiei, ci şi întreaga Rusie. Important e şi momentul politic. Convingerile editorului oscilau de la principiile general umane, creştine, până la o simpatie deosebită pentru o organizaţie de extremă dreaptă cum ar fi Asociaţia poporului rus ori pentru unul dintre liderii locali, antisemitul Pavel Cruşevan, sau publicistul reacţionar din Rusia, M. Katkov.

Cu toate acestea, tema basarabeană predomina, iar problemele locale erau oglindite din diferite unghiuri, confruntările publicistice trecând uneori în îndelungi lupte cu anumite personalităţi…

Călăi și victime

Articol semnat de Ieremia Cecan, decupat și inclus ca probă în dosarul NKVD

Revista adună în jurul său o seamă de colaboratori preţioşi: cărturarul Lev Mateevici, cunoscut cercetător al trecutului bisericesc, scriitorul şi preotul Andrei Murafa, preoţii P. Buşilă, I. Bălteanu, Gh. Cernouţan, Leon Trofimov ş. a.

Dar importanţa acestei publicaţii o văd totuşi în tipărirea materialelor în limba română, articole cu adrese concrete – ţăranilor, în problemele-cheie – ale învăţământului, pământului. „Cetitorul moldovean” a reacţionat prompt la acest semn de atenţie şi revista a început a primi scrisori de încurajare şi susţinere. Clericii au înaintat chiriarhului o cerere în care roagă să le permită să ia revista pe răspunderea lor; hotărăsc să organizeze un comitet de control ce ar supraveghea îndrumarea şi conţinutul revistei. În cele din urmă, toate strădaniile liderilor progresişti din eparhie de a salva publicaţia atât de populară n-au avut efect.

Adversarii au reuşit să obţină lichidarea ei, iar pentru redactor s-a cerut o pedeapsă deosebit de grea – expulzarea din eparhie. Deşi Ieremia Cecan schimbase între timp numele publicaţiei în Unirea, iar conducerea revistei o trecuse pe seama soţiei, Eugenia, sperând că norii negri se vor risipi şi norocul îl va ajuta să scape de persecuţii, totul a fost zadarnic.

Pentru noi contează foarte mult caracterizarea făcută de istoricul Nicolae Popovschi în lucrarea deja citată, deoarece el a fost contemporan cu Ieremia Cecan şi a cunoscut foarte bine frământările eparhiei basarabene. Concluzia lui este impresionantă: „În chipul acesta, Naşe obiedinenie a fost un eveniment considerabil în viaţa Chişinăului. Fondată de un preot rural şi condusă de acesta într-un spirit independent faţă de autorităţile oficiale ale eparhiei, într-o epocă de mari frământări de tot felul – politice, sociale, naţionale – revista pr. Ieremia Cecan a fost, se pare, în întreaga Rusie, unicul fenomen în felul lui, ştiind s-atragă şi prin conţinutul ei chiar şi atenţia ocârmuirii centrale din Petersburg. În ce priveşte Basarabia, Naşe obie-

371

dinenie a provocat cea mai mare tulburare în viaţa eparhială. Faptul că redactorul revistei, preotul Ieremia Cecan, aparţinea cu trup şi suflet taberei din dreapta a eparhiei – şi, cu toate acestea, cei mai puternici duşmani ai lui erau de cele mai adeseori tocmai din această tabără – acest fapt dovedeşte că, la sfârşitul perioadei, nici în biserica oficială din Basarabia nu era linişte, marele proces de descompunere ajungând şi-n rândurile membrilor acestei biserici.”

Deşi fusese aspru pedepsit, Ieremia Cecan nu s-a liniştit şi nu peste mult timp a revenit la activitatea editorială, tipărind ziarele Bessarabeţ (1914), Bessarabia (1914), Bessarabskaia pocita (1915) şi revista Naş dolg (1915). Odată cu înaintarea în vârstă, i s-a mai potolit şi energia de odinioară şi, spre bătrâneţe, I. Cecan s-a împăcat cu mulţi dintre acei pe care în tinereţe îi socotea adversari sau poate chiar duşmani de moarte.

De pe culmile vârstei, lumea ţi se deschide un pic altfel, cu noi orizonturi şi aproape cu alte coordonate. Pentru noi însă numele lui Ieremia Cecan rămâne ca un neschimbat punct de reper, când vorbim despre publiciştii de odinioară…

Amplitudinea politică maximă Ieremia Cecan a atins-o în 24 septembrie 1923, când a fost ales preşedinte de onoare al Partidului Naţional-Socialist Creştin din Basarabia, partid care a existat doar câteva luni, fiind condus la Bucureşti de către colonelul Ştefan Tătărescu.

Una din cauzele dezmembrării partidului se consideră aceea că, după alegerile în Cameră şi în Senat, naţional-socialiştii creştini au suferit eşec, liderii lui au pierdut interesul pentru acest partid. O altă motivare rezidă în faptul că, fiind foarte apropiat programatic de Garda de Fier, marea majoritate a membrilor acestui partid a trecut în partidul lui Corneliu Zelea-Codreanu.

372

La 12 iulie 1940, organele NKVD-ului l-au arestat pe Ieremia Cecan, iar la 27 iunie 1941 el a fost împuşcat în închisoarea din Chişinău. Utilizând vol. II al dosarului nr. 43, păstrat în Arhiva SIS-ului din Republica Moldova, am restabilit momentul organizării şi desfăşurării lucrărilor Congresului de constituire a organizaţiei regionale a PNSC din Basarabia, precum şi hotărârile Congresului care, la acel moment, reprezentau programul de acţiune al partidului. Atragem atenţia asupra faptului că programul pentru regionalul din Basarabia avea anumite particularităţi. Astfel, se cere remarcat antisemitismul consecvent al lui Ieremia Cecan, deoarece, până la revoluţie, el a fost un membru activ al Organizaţiei „Soiuz Russkogo Naroda”, fundată şi condusă în Basarabia de Vladimir Purişchevici şi Pavel Cruşevan, şi deci o parte din punctele programatice ale acestei organizaţii au fost proiectate peste ani în programul filialei regionale a partidului.

Recent, în 1999, la Paris a fost tipărită, în Editura Căpriana, cartea părintelui Vasile Guma Povestea vieţii mele. Părintele Guma nu ştia care a fost soarta lui Ieremia Cecan, dar îi face o caracterizare foarte obiectivă şi cred că posteritatea trebuie să reţină această efigie: „…Scriitorul Ieremia Cecan, preot din comuna Nişcani-Orhei, a construit o biserică mare în parohie, sfinţită de arhiepiscopul Serafim. Când încă trăia la ţară, edita un jurnal săptămânal propriu – Unirea. Scria şi de activitatea mea.

Dezvăluia orizonturi noi, interesante. Datorită naturii sale neliniştite polemiza cu opoziţia şi presa localnică. Fiind singur, neorganizat, fără mijloace – rămânea numai cu lupta. A demisionat şi s-a mutat la Chişinău, la marginea oraşului, pe str. Spitalului, într-o căsuţă, trăind cu familia în nevoie. În 1940 a dispărut, fără să se mai ştie ceva de dânsul.”

Călăi și victime

Un pictor condamnat la moarte Despre Vasile Chiparis n-a scris nimeni până acum. Lucrările lui, pânzele făcute la comanda chișinăuienilor se păstrează prin casele vechi, trec moștenire de la o generație la alta, dar lumea, în graba ei, nu mai vrea să-și oprească atenția asupra unui individ, în perioada în care se produc atâtea evenimente, cataclisme și oamenii mor cu miile. Nici cronicile de artă din perioada interbelică nu-i rețin numele, precum nu l-am găsit nici în registrele și cataloagele de la expoziții. Dar absolventul Școlii de pictură din Chișinău a fost locțiitorul șefului la un atelier de pictură din Chișinău și în toate anchetele când ajungea să menționeze profesia scria – pictor.

Ultimul chestionar completat de el ține de data de 24 aprilie 1941, când a fost arestat de NKVD-ul din Chișinău și a fost deschis ultimul lui dosar cu numărul 2489.

Decizia de a-l aresta fusese luată încă la 9 aprilie 1941. Motivele pentru care securiștii hotărâse să-l izoleze erau două și ambele foarte importante. Precum ei aveau nevoie să prevină orice umbră de rezistență se lucra la depistarea fostelor organizații de partid. Garda de Fier era îndeosebi urmărită, deoarece, fiind o mișcare în mare parte a tineretului, formată din intenții ultrapatriotice și fiind în stare să se opună armat oricărui regim, cum a demonstrat-o în mai multe rânduri, în România ea era extrem de periculoasă pentru puterea sovietică.

Al doilea motiv era și mai grav. Vasile Chiparis era membru al grupului morții. În interiorul mișcării activau grupe speciale care executau cele mai dificile misiuni de luptă. Și dacă reieșim din faptul că el fusese arestat de administrația românească în 1933, în 1934 în

Vasile Chiparis

1939 ca membru al Gărzii de Fier, ne putem da seama că fusese direct sau indirect implicat în atentatul din 1933 împotriva premierului României, I.G. Duca, și în atentatul din 1939 împotriva lui Armand Călinescu.

S-a născut Vasile Chiparis în 1911, în satul Cara-Ahmet, r-nul Ismail, reg. Ismail. De naționalitate era ucrainean. Avea studii medii, făcuse patru clase de gimnaziu și o școală de pictură. Părinții erau mijlocași, posedau 18 ha de pământ. Tata lui, pe nume tot Vasile, în 1941 împlinise 58 de ani și locuia în Cara-Ahmet împreună cu soția pe nume Matriona.

373

374

Vasile Vasile Chiparis avea mai mulți frați și surori, care au fost în trecut pe listele anchetatorilor în momentul când a început ancheta. Astfel, Doroftei Chiparis, în vârstă de 29 de ani, era plugar la Cara-Ahmet, sora Ana era căsătorită tot acolo după unul Nicolaenco. Altă soră – Agafia – era căsătorită în satul de baștină după Zencenco, sora Maria locuia în sat căsătorită după unul pe nume Grecicosei. În momentul arestării, Vasile Chiparis era căsătorit cu Evelina Augustovna Brauer, casnică din Chișinău în vârstă de 35 de ani.

Organele sovietice reușise să-i elibereze lui Vasile Chiparis un buletin de identitate la 25 decembrie 1940. La momentul începerii anchetei ele dispuneau de informații că este membru al Gărzii de Fier. Dovezile trebuiau culese pe parcursul anchetei. La 25 aprilie 1941 are loc o percheziție la domiciliu și anchetatorul Terebilo lansează întrebările primului interogatoriu: „Î: – Cine v-a racolat în partidul Garda de Fier?

R: – Am fost atras în rândurile partidului Garda de Fier în 1933 de către studentul Facultății de teologie, mai târziu preot – Gheorghe Tudorachi. Î: – Cât timp v-ați aflat în rândurile acestui partid?

R: – …până în 1938, când m-am convins că partidul are o orientare burgheză.”

Pe măsură ce se acumulează mai multă informație crește și curiozitatea anchetatorului.

La interogatoriul de la 3 mai 1941 întrebările devin mai concrete: „Î: – Cum se manifesta activitatea dumitale nemijlocită în cadrul organizației Garda de Fier?

R: – Din 1933 până în 1936 în diferite momente eu împreună cu studenții sosiți din București, ca membru al organizației Gărzii de Fier, plecam prin satele din Basarabia: Teleșeu, Ciocâlteni, Telenești ș.a., unde făceam agitație pentru partidul nostru.

Î: – Ați fost membru al «grupului morții» din Garda de Fier?

R: – Nu, dar știam de existența unui asemenea grup.”

La interogatoriul din 5 mai 1941 anchetatorul este curios să afle de ce membrul unei organizații fasciste este arestat într-o Românie burgheză. Conform logicii luptei de clasă, asemenea situații sunt inadmisibile, dar, în realitate, orice regim vrea să scape de problemele pe care i le creează un partid sau o mișcare de extremă: „Î: – De ce v-a arestat poliția în 1939?

R: – În 1939 după omorârea ministrului român Călinescu poliția din Chișinău m-a arestat, ținându-mă în detenție timp de două luni, eliberându-mă fără să mă ancheteze. Î: – Pentru ce ai fost arestat în 1933?

R: – După asasinarea ministrului român Duca am fost arestat la Chișinău și ținut în închisoare timp de o lună și 17 zile, după care am fost eliberat fără să fiu interogat…”

Cele mai grele zile au început atunci când anchetatorul s-a apucat să smulgă numele membrilor organizației. Era evident că fiecare nume de familie rostit înseamnă încă un om arestat și condamnat. Dar, concomitent cu structura organizației, ancheta dorea să afle detalii despre „grupul morții” și în interogatoriul din 13 mai 1941 concretizează: „Î: – Cine din membrii Gărzii de Fier din Chișinău făcea parte din «grupul morții»?

R: – În structura organizației Garda de Fier din București exista un grup terorist, așa-numit «grup al morții», dar era un grup secret și despre el știau doar conducătorii, de aceea eu nu știu nimic despre existența unui asemenea grup la Chișinău. Î: – Ancheta dispune de informații că ați făcut parte din «grupul morții» din Chișinău.

R: – Nimeni dintre conducătorii Gărzii de Fier nu m-a numit în «grupul morții» și de aceea eu n-am fost membru al acestui grup.”

La 16 mai 1941 este chemat la interogatoriu, care ține de la ora 20 până la ora 24.

februarie este scris procesul-verbal despre încheierea anchetei, clarificându-se și articolele pe care i se va înainta acuzarea: 54-10, 54-11 și 54-13 ale CP al RSS Ucrainene.

La 8 aprilie i se scrie verdictul – să fie împușcat.

La 19 iunie 1942 este scris actul de acuzare și trimis la Consfătuirea specială de pe lângă NKVD al URSS. La 20 iunie 1942 Consfătuirea specială a decis ca Vasile Chiparis să fie împușcat ca membru al unei organizații naționaliste cotrarevoluționare. În timp ce documentele circulau de la Cistopol la Moscova, Vasile Chiparis este primit, pe 25 aprilie 1941, la închisoarea din Kazan, iar de acolo este transferat la cea din Cistopol. Actul medical îl găsește bolnav de pleurită și atât de slăbit încât nu recomandă ca el să fie trimis cu etapa.

Nu știm când a murit, colegul lui de detenție care trecea pe același dosar – Leon Țurcan, a fost împușcat la 1 august 1942, se poate întâmpla că au fost în același grup. În 1955, când au început reabilitările, comisia, în ședința din 21 noiembrie, a decis ca să lase fără schimbări decizia Consfătuirii speciale. Așa nenorocitul de pictor avântat dintr-un îndemn patriotic în politică a rămas și astăzi nereabilitat cu opera artistică necunoscută.

De parcă n-ar fi existat. Deși credem că orice om are dreptul la urmă, iar cine trăiește pentru idealuri nu poate fi uitat prea ușor…

Călăi și victime

Ancheta adunând mai multe informații de la martori trece de la liniile de contur la nuanțări: „Î: – La interogatoriile anterioare ați ascuns faptul că începând cu anul 1933 ați fost unul dintre conducătorii activi ai Gărzii de Fier?

R: – Eu n-am mărturisit anchetei că începând cu anul 1933… Florescu m-a numit conducătorul unei celule a organizației, dar eu n-am reușit să o conduc fiindcă peste două săptămâni am plecat la baștină în județul Ismail…”

Treptat dosarul lui Vasile Chiparis se completează cu materialele interogatoriilor martorilor. Așa, la 3 august 1940, este anchetat preotul Gheorghe Tudorache care nu se știe din ce motive nu s-a refugiat peste Prut. La 17 august 1940 este interogat Rodion Mantea din Buiucani. La 20 septembrie 1940 este interogată Alexandra Russo-Juriari.

Dar începutul războiului a stricat planurile anchetatorilor. Vasile Chiparis n-a fost lichidat, ci trimis în închisoarea din Cistopol, unde la 23 februarie 1942 au fost reluate interogatoriile, dar de acum cu alte echipe de anchetatori.

Tempourile de anchetare cresc odată cu înaintarea nemților pe frontul rusesc. La 24

Fotografia lui Vasile Chiparis din dosarul de la NKVD

375

Un scriitor pe care îl mai aşteaptă cititorii

376

O temă care încă aşteptă ilustrarea – 28 iunie 1940 şi tragedia intelectualului basarabean.

A trecut suficient timp de atunci până am ajuns să spunem clar ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. Scriitorul şi istoricul Alexandru Ciulcu este unul dintre ei.

Rămânerea lui în Basarabia în vara lui 1940 n-are altă explicaţie decât faptul că n-a avut cum să se refugieze. El a văzut cum la 28 iunie Armata Roşie a ocupat Chişinăul.

Descifrarea acestui tragic destin o găsim în dosarul nr. 318, păstrat la Arhiva MSN din R. Moldova, ce conţine materiale despre acuzarea lui Vasili Andreevici Semaca şi Alexandru Ivanovici Ciulcu, conform articolelor 54-11 şi 54-13 ale CP al RSS Ucrainene.

Iar pe copertă, sus, cu litere mari scrie: „Împuşcare.”

Depănarea dosarului a început la 3 august 1940 la Chişinău, când a fost luată decizia despre începutul anchetei. Informaţia operativă care au primit-o la NKVD nu era exactă, dar era suficientă pentru a lua act şi a porni maşina de represalii. În decizie scrie că Alexandru Ciulcu ar fi profesor de literatură română, deci omul care a scris confunda publicaţiile literare ale lui Ciulcu cu activitatea lui profesorală unde el preda istoria: „Anchetatorul secţiei speciale Şteiman.

Ciulcu Alexandru Ivanovici, anul naşterii 1906, originar din satul Cobâlnea, judeţul Soroca, Basarabia, locuitor al or. Chişinău, moldovan de naţionalitate, cetăţean român, cu studii superioare, profesia – învăţător de literatură română.

Ciulcu A.I. este o persoană orientată antisovietic, fiind profesor la istoria românilor în şcoala

Alexandru Ciulcu

comercială şi cea militară din Chişinău, a militat activ împotriva URSS, fiind unul dintre conducătorii organizaţiei fasciste a tineretului.”

La 19 august se ia altă decizie în care se unesc două dosare, cel al lui Vasili Andreevici Semaca şi Alexandru Ivanovici Ciulcu. Motivul fuziuni este argumentat astfel: „…Semaca Vasili Andreevici şi Ciulcu Alexandru Ivanovici au fost conducătorii unei organizaţii fasciste a tineretului Straja Ţării (Ohrana stranî).

Primul a fost şef, al doilea secretar, şi ambii au dus o agitaţie antisovietică în rândurile tineretului studios, corpului didactic şi în rândul populaţiei.”

Dar problema reţinerii şi închiderii lui Ciulcu în puşcărie a figurat pe ordinea de lucru a anchetatorului Lezniţki cu mult mai devreme. La 26 iulie 1940 el pregătise decizia despre arestarea lui Al. Ciulcu, la 27 iulie Iosif

După interogatoriu i s-au dat câteva zile ca să se „mureze” şi să mai aibă emoţii, care, după părerea anchetatorilor, de obicei, stimulează comunicativitatea deţinuţilor. Şi, în cele din urmă, au fost formulate cele câteva capete de acuzare, agitaţie antisovietică, membru al Partidului „Frontul Renaşterii Naţionale”, activitatea în calitate de secretar al organizaţiei de tineret „Straja Ţării” şi apropierea de cercurile militare, adică de conducerea Liceului Militar la care era profesor. În dosar nu se pomeneşte niciun rând despre activitatea publicistică a lui Alexandru Ciulcu, nici despre faptul că în 1940, în revista Viaţa Basarabiei (nr. 1) a publicat un studiu foarte profund Din viaţa şi activitatea lui Vasile Stroescu.

Alte materiale fiind în manuscris şi aşteptându-şi rândul la publicare.

La 8 octombrie 1940, Tribunalul Militar al ocrugului militar Odesa l-a condamnat la moarte. Şi aici îşi face loc o situaţie paradoxală. Şeful lui de la străjerie, Vasile Semaca, este condamnat la 10 ani privaţiune de libertate, iar Al. Ciulcu la împuşcare. Colegiul Judecătoriei Militare Supreme a URSS, condus de renumitul jurist criminal Ulrih, a confirmat sentinţa şi numai Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, în şedinţa din 25 noiembrie 1940, a comutat pedeapsa cu moartea la zece ani de lagăr siberian şi cinci ani de lipsă de drepturi politice şi cu confiscarea averii.

De fapt şi această condamnare a fost echivalentă cu o condamnare la moarte.

Fiindcă, la 5 februarie 1942, Alexandru Ciulcu a decedat în gulag, într-un lagăr din regiunea Magadan. Cauzele decesului nu sunt cunoscute.

Un singur lucru este cert, în persoana profesorului de istorie şi geografie Alexandru Ciulcu am pierdut nu numai un veritabil pedagog, un patriot în cel mai nobil sens al acestui cuvânt, dar şi un scriitor care n-a putut să-şi valorifice talentul.

Călăi și victime

Mordoveţ, şeful NKVD-ului din Basarabia, a aprobat-o.

La 26 iulie 1940 a fost întocmită decizia despre arestarea lui. Ordinul a fost eliberat la 31 iulie 1940˝, când s-a efectuat şi percheziţia la domiciliu.

Decizia a fost întocmită după ce a fost luat un interogatoriu, tot la 26 iulie 1940: „– Cetăţean Ciulcu, povestiţi despre originea şi lucrul Dumneavoastră.

– Eu m-am născut în familia unui ţăran sărac din s. Cobâlnea, care în 1923 a decedat, rămânând eu şi trei surori. În 1920 eu am intrat la învăţătură la gimnaziul din Soroca, unde, după două luni de studii, la recomandarea inspectorului liceelor Şoltuz, împreună cu încă patru elevi, am fost transferaţi în or. Dorohoi şi am fost înscrişi în liceul de opt clase şi, concomitent, primeam bursă.

Odată cu mine au mai plecat: Zumbrea­nuSudacevshi, Grigori Anghelenâci, Andrei Craciuc. În 1928 am absolvit liceul şi am fost admis la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de istorie şi geografie, la care învăţam având în paralel un post de lucru, funcţionar la ministerul finanţelor. În 1932 am absolvit universitatea şi am primit îndreptare din partea ministerului de război la Iaşi la Liceul Militar, în calitate de locţiitor al profesorului în şcoala militară… În această şcoală am activat din 1932 până în 1936 când în Școala Militară a venit profesorul de istorie Vasile Petrovanu şi locul meu vacant a fost ocupat. Am cerut transferarea mea la Chişinău la Școala Militară în calitate de profesor de istorie, unde am şi lucrat până la venirea puterii sovietice.

Concomitent, în 1939 am făcut un de­mers la Ministerul Școlilor din Bucureşti ca să-mi permită să ocup postul vacant de la Liceul Comercial, fapt pentru care am primit permisiunea, în acest fel, din 1939 am fost profesor şi la Liceul Militar, şi la Liceul Comercial.”

377

A dispărut fără urmă…

Gheorghe Druță

378

Ne-am obişnuit cu gândul că literatura română din Basarabia are un singur Druţă, acel care, fiind un minunat prozator şi dramaturg şi locuind la Moscova, vine din când în când în R.Moldova, încercând să facă şi unele manevre politice. Dar, spre marea noastră uimire, trebuie să recunoaştem că în istoria culturii noastre a mai existat un Druţă, publicist, originar şi el de prin părţile Sorocii, şi numele lui nu poate fi trecut cu vederea.

Născut la 22 mai 1881 în satul Tătăruşii Vechi (Tătărăuca Veche), jud. Soroca, în familia unui ţăran înstărit, a reuşit să facă studii

pedagogice medii la Şcoala Normală din Cetatea Albă, apoi a învăţat la o şcoală militară din Vilno şi, mai târziu, a studiat şi teologia, timp de doi ani, la facultatea din Chişinău.

A participat la primul război mondial, luptând în cadrul Armatei a 4-a ruse, mai întâi – în Dobrogea, apoi – pe Siret. De pe front, a nimerit la istoricul Congres al Militarilor Moldoveni, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917. Acest congres l-a şi delegat în Sfatul Ţării, unde a avut mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI. 1918. S-a ocupat de problemele naţionalizării şcolii basarabene.

La 27 noiembrie 1918 a votat Unirea fără condiţiuni a Basarabiei cu România. Până la Unire a fost învăţător, începând cu anul 1902, iar după Unire a fost revizor şcolar în jud. Orhei, apoi în jud. Lăpuşna. A mai fost directorul şcolii primare de stat nr.1 din Chişinău. Activist militant pe tărâm social, a fost membru al comitetului de conducere al Astrei basarabene, vicepreşedinte al Societăţii Foştilor Ofiţeri din Armata Moldovenească, director al Casei Învăţătorului din Chişinău ş.a.

Publicist format încă în perioada editării zia­rului Basarabia (1906-1907), a colaborat la re­ vistele Şcoala basarabeană, Viaţa Basarabiei ş.a.

Remarcăm îndeosebi materialul Teatrul românesc pentru săteni în comuna Băcioiu, jud.

Lăpuşna, sub dominaţia rusească, 1907-1909, publicat în 1943 în nr.7-8 ale revistei Viaţa Basarabiei.

A tipărit o hartă a judeţului Lăpuşna.

La 6 noiembrie 1940, anchetatorii de la ­NKVD-ul din Moldova i-au deschis dosar sub nr. 1910 şi au stabilit că vinovăţia lui se potriveşte cu articolul 54-13 din C.P. al RSS Uc..

Călăi și victime

Cronologic, acest final de destin s-a derulat într-un ritm surprinzător: 6 noiembrie 1940 – locotenentul Psariov aprobă decizia despre începerea anchetei, motivându-şi hotărârea prin faptul că Druţa Gheorghi Ivanovici a fost membru în Sfatul Ţării, membru al Uniunii Ofiţerilor în Rezervă, are dispoziţie antisovietică; 25 octombrie 1940 – este emisă decizia ca Druţa Gheorghi Ivanovici să fie luat sub paza autorităţilor, adică să fie reţinut; 25 octombrie 1940 – sublocotenentul Şaţkih pronunţă hotărârea de arestare şi percheziţie a lui Druţa Gheorghi Ivanovici care locuieşte pe str. Podoliei nr. 97; 5 noiembrie 1940 – este eliberat mandatul de arestare şi percheziţie nr. 77 pentru cetăţeanul Druţa Gheorghi Ivanovici. Şi, din acest moment, Gheorghe Druţă nimereşte în infernul puşcăriei din Chişinău. În dosar se păstrează mai multe amănunte interesante. De pildă, spaţiul de locuit, după arestarea lui, n-a fost sigilat şi nici nu s-a făcut registrul obiectelor din casă. La baza dosarului a fost pusă informaţia din Enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939).

Decizia de arest conţinea învinuiri grave: „…Druţa Gh.I., din 1921 până în 1938, a fost membru al Partidului Ţărănist şi unul dintre fondatorii lui. A fost membru în Sfatul Ţării şi a votat fără ezitări unirea Basarabiei cu România.

Luptător convins pentru o Românie naţională(?), membru al societăţilor: Astra Basarabiei, Femeile Creştine ale României, Principele Carol.

Din 1915 până în 1918 şi-a făcut serviciul în armata ţaristă. În ultima vreme era subofiţer. A fost vicepreşedinte al Societăţii Foştilor Ofiţeri din Republica Moldovenească, societate care întemeiase un comitet de colaborare cu siguranţa ca, împreună, să lupte împotriva comunismului. A fost decorat de Guvernul Român cu Medalia Răsplata Muncii şi-şi exprimă nemulţumirea faţă de puterea sovietică. În 1936, în Bucovina, a denunţat-o pe Pleşco Hedviu Iulevna că face propagandă comunistă, fapt pentru care jandarmii au urmărit-o…”

Familia lui Gheorghe Druță

Ancheta arestatului Druţă Gheorghe conţine informaţii preţioase: a) a fost căsătorit cu Elena Semionovna Druţă (au divorţat în 1934); b) fiica lor Maria, născută în 1912, era căsătorită Catelli; c) fraţii: Vasile Druţă, 66 de ani, locuia la Tătărăuca Veche; Nicolai Druţă, locuia la Moscova, str.Sadovo Spaskaia 18, ap.69; Nadejda Druţă, căsătorită Cojocari, locuia în satul Zguriţa.

Dintre toţi foştii membri ai Sfatului Ţării arestaţi de NKVD-ul din RSSM la acel moment, Gheorghe Druţă a ales tactica negării absolute a oricărei activităţi şi, respectiv, imposibilitatea anchetei de a-şi construi sistemul de acuzări.

379

riat:

nia?

De aceea, citind dosarul lui, rămâi contra„Î.: – A-ţi fost membru în Sfatul Ţării?

R.: – Da. Î.: – A-ţi votat unirea Basarabiei cu Româ-

R.: – N-am votat, deoarece, în momentul votării, nu eram membru al Sfatului Ţării. Î.: – Atunci de ce în autobiografie scrie despre votarea necondiţionată a unirii Basarabiei cu România?

R.: – Da, într-adevăr, am scris în autobiografie că am votat necondiţionat unirea Basarabiei cu România, dar, în realitate, n-am făcut acest lucru. Scriam despre aceasta în biografia mea ca să obţin mai multă încredere din partea Guvernului Român şi astfel să ocup o poziţie mai bine văzută.

R.: – Afirmaţi un neadevăr. Ancheta ştie că aţi votat unirea Basarabiei cu România, iar acum doriţi să ascundeţi aceste momente…”

(Procesul-verbal al interogatoriului din 6 noiembrie 1940).

Duelul verbal cu anchetatorul a continuat la 12 decembrie 1940 când, după o lună de detenţie în condiţii inumane, dialogul lui ar fi trebuit să se modifice, fapt care nu s-a produs:

380

„Î.: – Sunteţi acuzat că, fiind ofiţer al armatei ţariste, aţi participat activ la lucrările Sfatului Ţării…

R.: – Nu recunosc că sunt vinovat. Membru al Sfatului Ţării n-am fost, ci am fost cooptat doar pentru şedinţa din 27 martie 1918, unde am votat reforma agrară… …Fiind învăţător, făceam parte din comitetul de conducere a sindicatului. Preşedintele sindicatului nostru Holban mi-a propus să accept cooptarea în Sfatul Ţării, unde eu am votat doar reforma agrară. Î.: – Vă prezentăm extrasul din cartea nr.14 a administraţiei române, unde sunteţi înscris ca deputat în Sfatul Ţării şi aţi primit diurne.

R.: – Diurne am primit numai pentru şedinţa la care am participat. Mărimea diurnei era de 2000 lei. Î.: – Negaţi participarea activă la lucrările Sfatului Ţării, dar aţi primit din partea Guvernului Român, drept recompensă, 35 ha de pământ?

R.: – Nicio recompensă n-am primit, ­niciodată. Î.: – Vă prezentăm extarsul din dosarul 510 Deputaţii Sfatului Ţării, de unde reiese că aţi primit 35 ha de pământ drept recompensă.

R.: – Nu confirm această afirmaţie.”

La procesul-verbal din 28 decembrie 1940, anchetatorul schimbă placa, trecându-şi accuzatul în zona cea mai dură a motivelor acuzării – participarea în activităţile organizaţiei Garda de Fier. Motivele acuzării sunt aranjate în aşa fel, încât să-l prezinte ca pe un informator al poliţiei: „Î.: – Materialele anchetei vă dezavuează

Gheorghe Druță împreună cu prietenii la o agapă

Călăi și victime

Fotografia lui Gheorghe Druță din dosarul de la NKVD

în faptul că aţi informat poliţia că învăţătoarea Pleşco este o bolşevică?

R.: – Învăţătoarea Pleşco nu-mi este cunoscută şi niciun fel de informaţii n-am furnizat poliţiei.”

La 23 noiembrie 1941 este transferat urgent la penitenciarul din Tiraspol, deoarece închisoarea din Chişinău era distrusă în urma cutremurului care avusese loc câteva zile în urmă, dar, din cauza transferului, se reţinea anchetarea.

A mai fost interogat de două ori în aceeaşi zi, la 7 februarie 1941. Dar tactica lui nu s-a schimbat şi anchetatorii iau decizia de a prelungi termenul anchetei până la 16 martie 1941 (Decizia din 19 februarie 1941).

Sunt implicaţi trei martori: Ioachim Arhip, fost învăţător şi deputat, Petre Ştefănucă, folclorist, şi Vladimir Sârbu. Dar toţi cei trei martori l-au caracterizat numai din punct de vedere pozitiv.

Anchetatorul îl mai cheamă la interogatoriu la 7 martie 1941, dar Gheorghe Druţă neagă toate acuzările care, de fapt, se repetă ca un refren încă din momentul arestării. În aceeaşi

zi i se prezintă concluzia acuzării şi articolul 54-13 din C.P. al RSS Uc. Interimarul viceprocurorului RSSM, Bitâi, decide că materialele dosarului lui Gheorghe Druţă trebuie prezentate consfătuirii speciale, care, prin extarasul din procesul-verbal nr.50, l-a calificat pe Gheorghe Druţă drept element social periculos şi l-a condamnat la opt ani de lagăr siberian.

Bătrânelul cărunt, cu ochi cenuşii, de înălţime medie, bolnav de plămâni, având miocardită (certificat medical din 21/IV.1941), a fost declarat apt pentru a merge în convoi, sub escortă, până în Siberia. Dar şi de data aceasta călăii lui s-au păcălit. Gheorghe Druţă a dispărut fără urmă şi nimeni până astăzi n-a putut spune cum şi la care staţie ori popas corpul lui a fost aruncat…

De aceea, de acum încolo, în biografia lui Gheorghe Druţă, în spaţiul unde de obicei se scrie data şi locul decesului, vor rămâne doar punctele de suspensie; puncte-puncte… ca nişte găuri prin care ne priveşte necunoscutul; puncte-puncte… ca o rafală de automat…

381

Un colonel-martir…

Simion Gurschi

382

Bunica mea, care era şi ea din neamul Gurscheştilor, stabiliţi mai de mult pe o arie restrânsă a satelor Dereneu-Năpădeni-Cornova, era poreclită „dvoreancă”, deşi se ştia că făcea parte dintr-o familie nu chiar atât de înstărită. În general, era recunoscut faptul că Gurscheştii sunt din neamuri bune.

Etimologia poloneză a numelui duce cu gândul imediat la răscoala din 1861, când mii de polonezi s-au refugiat sub presiunea represaliilor ţariste. Cea mai probabilă versiune ar fi aceasta. Şi atunci când am mai întâlnit un nume de familie Gurschi, la Durleşti, am rămas in-

trigat şi am încercat să descifrez unele amănunte biografice. Cu atât mai mult că acest Simion Gurschi a fost un erou în bunul înţeles al acestui cuvânt. În Sfatul Ţării. Enciclopedie am prezentat o biografie sumară, expunând doar informaţiile de care dispuneam la acel moment: „GURSCHI, Simion (1885, Durleşti – 1941, Chișinău). Colonel.

Studii: Absolvent al Liceului Real din Chişinău şi al Şcolii Pregătitoare de Ofiţeri din Petersburg. În anii Primului Război Mondial a fost comandantul Regimentului 10 Vânători. În anul 1917 a condus Regimentul I Moldovenesc, supus direct Sfatului Ţării.

După Unire, a fost şef economic şi subdirector al Primăriei Municipiului Chişinău.

Distincţii: ordinele: Sf. Gheorghe, Sf. Vladimir, Sf. Ana, cl. II, III şi IV, Sf. Stanislav, cl. II şi III, Regele Ferdinand I ş.a.” În mare parte aceste informaţii au fost scrise de însuşi Simion Gurschi şi au fost reproduse în enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia, tipărită la Chişinău în 1939, pe când colonelul era în plină forţă.

N-am găsit în acea carte informaţii legate de o altă latură a biografiei lui. În 1927 a participat la fondarea unei organizaţii obşteşti: Uniunea foştilor ofiţeri ai Republicii Moldoveneşti. Şi, de fapt, acest detaliu, care n-a fost menţionat în biografia prezentată pentru enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia , era cunoscut în 1940 NKVD-ului şi datorită lui a fost arestat, anchetat şi nici până astăzi nu se ştie când şi unde a fost executat.

„ATESTAŢIUNE Astăzi, trei septembrie anul una mie nouă sute două zeci şi trei Noi, Simion Gurschi, colonel de rezervă, prin prezenta atestaţiune afirmăm că Domnul Grigorie TERZIMAN, ajutor de sublocotenent, a făcut serviciul în armata rusă sub comanda subsemnatului, iar pe timpul Republicii Mol­ do­veneşti numitul, cu începere de la 17 noiem­ brie 1917 şi până la 1 iulie 1918, a servit în armata Republicii.

Termenul făcut de Terziman, în armată, este de 36 şi jumătate de ani.

A luat parte în companiile contra Japoniei, Germaniei şi Austro-Ungariei.

Numitul a fost decorat cu patru cruci Sf. Gheorghe, medaliat cu patru medalii Sf. Gheorghe şi cu două ordine la gât pentru vitejie.

Tot astfel numitul a mai primit pentru acte de bravură şase medalii de aur.

A fost rănit în lupte de 18 ori (printre aceste lupte a fost şi cea de la Mărăşeşti).

Am scris prezenta atestaţiune spre a-i servi la necesitate.” În Arhiva MSN se păstrează informaţii şi procese-verbale ale interogatoriilor luate lui Simion Gurschi, dar detalii despre locul şi timpul decesului nu ne poate oferi, deocamdată, nimeni. Deşi suntem datori să cunoaştem toate amănuntele biografice ale acestui merituos militar care a participat la fondarea armatei naţionale în 1917 şi la 9 ianuarie 1918 a fost numit comandant al Regimentului Moldovenesc nr. 1 ce a stat neclintit la straja Sfatului Ţării în momentele cele mai critice ale activităţii acestui prim parlament al Basarabiei.

Dar se vede că aşa le este scris eroilor noştri să fie fraţi buni doar cu anonimatul…

Simion Gurschi face parte din același neam și cu același destin tragic…: Dosarul nr. 46 2 vol.

Deschis la 9 iulie 1940 Închis la 11 septembrie 1940

Călăi și victime

Într-un interogatoriu, la care a fost supus la 21 august 1940 şi care a durat de la ora 21 până la ora 3 din 22 august, Simion Gurschi a mărturisit motivele creării acestei organizaţii: „…Pornind de la faptul că foştii ofiţeri ai Republicii Moldoveneşti, la fel ca şi deputaţii Sfatului Ţării, au muncit pentru Unirea Basarabiei cu România, că au transmis averea Armatei Republicii Moldoveneşti armatei române s-au considerat în drept să înainteze câteva cerinţe: a) stabilirea unor relaţii de solidaritate între ofiţerii basarabeni şi ofiţerii din întreaga ţară; b) formarea unei stânci ca de granit, din elemente basarabene şi române pe Nistru, care să poată să se împotrivească URSS. Înaintarea unui demers ca regenţa superioară să declare în Basarabia stare de asediu.” Şi aceste cerinţe foştii ofiţeri ai Armatei Republicii Moldoveneşti şi foştii deputaţi ai Sfatului Ţării le-au considerat valabile până în clipa ocupării Basarabiei.

Comandant veritabil, el nu ezită atunci când trebuie să-şi onoreze obligaţiunile de camarad şi scrie cu lux de amănunte caracteristica de serviciu a unui subaltern.

Sublocotenentul Grigore Terziman s-a născut în Chişinău şi a participat la luptele Primului Război Mondial în cadrul armatei ruse având gradul de „podporucic”. În luna noiembrie 1917 şi-a început serviciul activ în cadrul Regimentului I Infanterie Moldovenesc îndemnat de Ion Inculeţ şi Gherman Pântea.

După Unire a fost militar activ în armata română până în 1923, când s-a pensionat. În 1928, când la Chişinău s-a format Organizaţia foştilor Ofiţeri în Armata Moldovenească, el a solicitat să fie primit în rândurile ei. Ca o justificare a trecutului său militar, a utilizat recomandarea ce i-a dat-o colonelul Simion Gurschi:

383

384

Decizia (despre începutul anchetei) 8 iulie 1940 subofiţerul de securitate Lundiv Gurschi S. V. a fost un membru activ al organizaţiei contrarevoluţionare, monarhiste, albgardiste „Nikolaevskoe kavaleriiskoe obiedinenie” cu centrul în Chişinău, în care intrau ofiţeri din armata ţaristă, albă şi română. art. 54-4 şi 13 şi 11 Cp. al RSS Uc. La 8 iulie a şi fost luată decizia de a-l aresta pe Gurschi Simion Vasilevici.

Orderul de arest este scris pe un fragment de hârtie, n-are număr. Arestarea a efectuat-o colaboratorul NKVD-ului Gorchin, la fel şi percheziţia la domiciliu, str. Alexandrovscaia, în casa primăriei.

9 iulie 1940.

Chestionarul arestatului 1. Gurschi 2. Semion Vasilevici 3. n. 1885, Basarabia, s. Durleşti, jud. Chişinău.

4. str. Alexandrovscaia, 65, Chişinău 5. militar 6. primăria, şef al secţiei economice 7. n-am fost membru de partid 8. moldovean 9. medii, Şcoala reală (colegiu de azi) şi şcoala militară la Odesa 10. funcţionar 11. din ţărani, 15 deseatine, 2 deseatine de vie, casa părinţilor 12. Am fost directorul unei societăţi de asigurări împotriva… până în 1924 13. am fost ofiţer în armată 14. Din 1905 până în 1908 am învăţat la şcoala militară din Odesa, din 1908 am satisfăcut serviciul militar, ultimul grad locotenent-colonel 15. Din 1917 până în 24.III.1918 am condus regimentul moldovenesc, din IX.1918 până

în I.1919 am fost colonel în armata albă, ofiţer superior în trenul blindat al generalului Şiling.

16. n-am participat 17. n-am participat 18. n-am fost judecat 19. n-am fost membru de partid nici n-am aderat 20. tată – n-am mamă – n-am soţia – Gurscaia Eugenia Vladimirovna, la întreţinerea soţului, str. Alexandrovscaia, 65. copii – fiică adoptivă – Leşcinscaia Tamara Alexandrovna, 35 ani sora – Gurscaia Vera Vasilevna (1908), 63, pensionară, str. Alexandrovscaia, 65.

10.VII.1940.

Procesul verbal al percheziţiei e semnat la 9.VII.1940 Proces-verbal 10.VII.1940 …R.: …Din 1908 am făcut serviciul în armata ţaristă în grad de ofiţer până în 1918, din ianuarie 1918 am fost în regimentul moldovenesc, or. Chişinău, în grad de colonel până la 24 martie 1918, din 24 martie 1918 până în septembrie m-am ocupat de agricultură, din septembrie 1918 până în ianuarie 1919 am slujit în armata albă, la generalul Şiling, în grad de colonel, pe trenul blindat. Din 1919 până în 1927 am lucrat în serviciul de pază al oraşului, fiind director aş pazei de noapte. Din 1927 până în ziua arestării am lucrat în primăria Chişinău. …R.: Am fost admis la şcoala militară din or. Odesa din 1905 pe care am terminat-o în 1908, absolvind-o ca ofiţer al regimentului 10, puşcaş, din or. Jmerinca. …R.: Plecarea mea din armată în 1918 se explică în felul următor, autorităţile române mi-au propus să intru în componenţa armatei lor în drag de general şi eu n-am acceptat. …R.: Circumstanţele intrării mele în armata albă sunt următoarele: în septembrie

zervă, pe Ilie Răţoi – fost marinar în flota rusă, românii i-au dat grad de „miciman”, mare naţionalist, Grigorev – proprietarul restaurantului de pe str. Puşkin, colţ cu str.

Alexandrovscaia „Tic-tac” – fost subofiţer în armata rusă – în treburile acestei grupe era bine informat. …R.: …Această grupare acordă vot de neîncredere celor mai în vârstă şi exprima sentimente pur naţionaliste orientându-se la guvernul român, singur Andronachi era suspectat de noi ca având relaţii cu siguranţa română, ei desconsiderându-i pe ofiţerii care nu vorbeau româna. Î.: Ce deosebire există între cele două asociaţii – ofiţerii în rezervă şi ofiţerii din Armata Moldovenească?

R.: Scopurile erau similare, având o singură deosebire, că uniunea ofiţerilor în rezervă aduna în rândurile sale pe toţi ofiţerii din fosta Republică Moldovenească, pe când cealaltă întrunea în rândurile sale doar ofiţerii care au făcut serviciul în R. Moldovenească în perioada 1917–18. Î.: Ce ediţii periodice cunoaşteţi care se tipăreau la Chişinău?

R.: La Chişinău se editau în limba rusă ziarele: ”Prizâv” editor fiind Vajinschi Iustin Evstigneevici – actualmente lucrează în poliţia municipală, „Deni” era editată de Marc Belcovschi – locuitor al Chişinăului, ziarul „Bessarabia” editată de Cojuhari Ivan Gheorghevici – în trecut a fost poliţist de sector, a acumulat o mare avere în baza acestei tipărituri. Î.: Ce cunoaşteţi despre existenţa la Chişinău a unei organizaţii cu denumirea „Asociaţia cavaleriştilor”?

R.: La Chişinău a existat o secţie a „asociaţiei cavaleriştilor”, care se afla la Paris. În această organizaţie intrau în principal ofiţerii de cavalerie şi anume absolvenţii Şcolii Nicolai din Petersburg, orientarea ideologică era monarhistă, membrii asociaţiei recunoşteau cu pietate tradiţiile de pe timpurile lui Nicolai din

Călăi și victime

1918 am plecat la Kiev, după soţie, care locuia acolo unde am fost mobilizat în armata albă a generalului Ghetman, de acolo unitatea noastră a mers la Odesa pentru a lupta cu armata roşie. În ianuarie 1919 sub presiunea armatei roşii am fugit în România. …R.: În armata română n-am slujit, dar am fost luat la evidenţă ca colonel. …R.: În poliţie n-am slujit. …R.: Agent secret n-am fost.

21.VIII.1940 (este scris procesul verbal) Proces-verbal 16.VII.1940. Î.: Ce organizaţii de ofiţeri existau la Chişinău, unde intrau şi foştii ofiţeri ai armatei ţariste?

R.: În Chişinău existau două organizaţii unde erau admişi foştii ofiţeri ai armatei ţariste: „Uniunea ofiţerilor în rezervă” şi „Uniunea ofiţerilor R. Moldoveneşti”. …R.: …Aceste uniuni îşi propuneau sarcini cu caracter economic, adică asigurarea cu locuri de muncă a foştilor ofiţeri, găsirea mijloacelor de existenţă după nişte preţuri mai accesibile şi egalarea în drepturi a ofiţerilor în rezervă moldoveni cu cei români. …R.: …În fruntea „Uniunii Ofiţerilor din R. Moldovenească” era un comitet ales de adunarea generală a ofiţerilor, iar din comitet făceau parte: eu, Sârbu (a decedat), Popa Mihail, locuieşte la Chişinău, Jelolo Ivan – locuieşte la Chişinău, Ghipeţchi Alexandru Alexandrovici, Lujanschi Gheorghe era preşedintele comitetului pomenit mai sus. Toţi ofiţerii care făceau parte din comitet aveau grad de colonel şi locotenent-colonel, dar nu mai jos. În 1938 în conducerea „Uniunii ofiţerilor Republicii Moldoveneşti” s-a profilat o dezbinare, partea mai tânără a ofiţărimii, dispusă mai naţionalist de partea României, nu era satisfăcută de conducerea superioară şi s-a desprins, având în fruntea acestei grupări pe Gheorghe Andronachi – fost căpitan în armata română, trecut în re-

385

386

Rusia, studiau arta militară, la întruniri ascultau lecţii despre ultimele realizări ale tehnicii militare. …R.: Adunările erau convocate în casa fostului ofiţer-cavalerist Maderan Nicolae (decedat recent – S.G.) care se afla la panta din Buiucanii Mici (lângă casa lui Balş), unde era şi o cameră amenajată special ca muzeu, unde erau adunate mostre de arme, schemele regimentelor etc. …R.: În ultimul timp, asociaţia era condusă de fostul colonel de cavalerie Ceriomuşchin – ce locuieşte în casă proprie pe str. Sadovaia, colţ cu str. Puşkin, şi de fostul colonel Poleanschi – adresa căruia nu o cunosc. Aproximativ din 1938 această asociaţie practic s-a destrămat ca rezultat al arestării a doi membri şi judecaţi de autorităţile române pentru activitate comunistă. …R.: La şedinţele lor participau ofiţeri care n-au fost cavalerişti, eu personal am participat la câteva şedinţe unde am audiat lecţii pe tematica militară, chiar în prezenţa mea s-a citit o lecţie despre aviaţia URSS şi s-au făcut calcule despre puterea ei. …R.: Despre armament ştiu doar despre cel care se păstra în muzeu ca valoare muzeografică, dar ca armament de luptă el nu prezenta interes. …R.: Din persoanele cunoscute de mine pot nominaliza pe: Baranov Constantin Constantinovici, Popa Mihail Ivanovici, Craevschi Vichentii Victorovici – fost locotenent-colonel. Baranov locuia pe str. Benderului, colţ cu str. Reniului, Craevschi – str. Leovei, 68.

Decizia (despre anunţarea capetelor de acuzare) 19.VII.1940.

Loc. de serv. Lundin tot pachetul de învinuiri: a) activitatea în organul trădător „S. Ţ.” şi ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică; b) activitatea în armata albă;

c) a fost membru al Asociaţiei „Foştilor ofiţeri ai armatei R. Moldoveneşti” şi „Ofiţerilor în rezervă”; d) din 1936 membru al organizaţiei „Asociaţia de cavalerie Nicolai” care îşi propunea să distrugă regimul socialist şi să instaureze monarhia în URSS. Să fie acuzat conform art. 54-4; 54-11; 5413.

Proces-verbal 19.VII.1940 Acuzatul Gurschi Semion recunoaşte integral vina.

Proces-verbal 24.VII.1940 Î.: Ce ştiţi despre existenţa „ROVS” la Chişinău? …R.: În Basarabia despre „ROVS” nu ştiam, iar din ziarul parizian „Vozrojdenie” eu ştiam despre existenţa unei asemenea organizaţii în Franţa şi nu în Basarabia. Î.: Ce ştiţi despre activitatea generalului Leonovici? …R.: Despre Leonovici ştiu că a fost ataşat militar pe lângă guvernul României, ulterior a avut relaţii cu siguranţa şi cu corpul de Armată nr.3, deci având o asemenea reputaţie el nu era bine văzut de foştii ofiţeri.

Cu el întreţineau relaţii foştii membri ai Dumei de Stat: Potoţchi şi Noviţchi, care locuiau în Chişinău, unde se află în prezent nu ştiu.

La întrebarea dacă a colaborat cu serviciile secrete române a negat categoric, argumentând cu aceea că a refuzat să conducă chiar regimentul „Gărzii naţionale”, n-a fost nici membru al Frontului Renaşterii Naţionale.

Proces-verbal 29.VII.1940 …Î.: Ce ştiţi despre fostul ofiţer Osmolovschi?

R.: Am ştiut doi fraţi Osmolovschi, unul era în regimentul moldovenesc ofiţer de artilerie, al doilea slujea în armata lui Petliura, şi despre el se vorbea că în Kiev împuşca pe ofi-

R.: Pe colonelul Movilă în cunosc de mulţi ani, el a fost coleg cu fratele meu mai mare.

Personal relaţii apropiate cu el n-am avut, deoarece m-am aflat în serviciu în armata română…

Proces-verbal 1 august 1940 Nimic nou.

Proces-verbal 3 august 1940 Î.: Ancheta dispune de date că asociaţiile ofiţerilor din care făceaţi parte „Asociaţia ofiţerilor de cavalerie”, „Uniunea ofiţerilor în rezervă” ducea o activitate contrarevoluţionară directă. Recunoaşteţi aceste lucruri?

R.: Asociaţia ofiţerilor de cavalerie îşi punea scopul de reînviere a monarhiei, membrii ei sperau la reîntoarcerea la vechiul regim, iar la conducerea Rusiei trebuie să vină marele cneaz Chiril Vladimirovici Romanov, care locuieşte în Franţa. Despre aceste planuri de restabilire a monarhiei a scris mult ziarul „Vozrojdenie”…

Proces-verbal 8.VIII.1940. Interogatoriul a început la 2045 anchetator – locotenentul securităţii de stat Lundin. …R.: În existenţa în or. Chişinău a organizaţiei monarhiste, contrarevoluţionare – al ofiţărimii şi a ofiţărimii albe, am fost atras prin 1935-36 de Doroşevschi Gheorghe Nicolaevici – fost ofiţer cavalerist în armata ţaristă în grad de rotmistru al regimentului de husari Grodense, care era prin convingere un monarhist înflăcărat, lucra în Chişinău contabil în diferite firme primate. Atragerea mea s-a produs cam în aceste circumstanţe: Despre existenţa la Chişinău a unei organizaţii contrarevoluţionare, monarhice a foştilor ofiţeri ţarişti şi din armata albă ştiam cam de 10 ani, dar nu participam la activităţile lor considerând că din componenţa organizaţiei noastre pot face parte doar ofiţeri cavalerişti. Despre existenţa la Chişinău a sus-numitei organi-

Călăi și victime

ţerii armatei ruse, acestea eu le-am auzit de la colonelul Zeleneţchi Nicolai Alexandrovici, care locuieşte la Chişinău pe str. Mihailovscaia şi de la Baranov Constantin Constantinovici – care locuieşte la Chişinău pe str. Bulgară, colţ cu Reniului şi lucrează la executivul orăşenesc inspector pentru salubritate. …R.: Ştiu că foştii ofiţeri se fereau de Osmolovschi şi chiar îl blocau împiedicându-l să aibă un serviciu. Ţin minte un caz când Osmolovschi a fost primit la primărie în secţia de înverzire şi foştii ofiţeri au insistat ca să facă un demers pentru a-l elibera din serviciu, ceea ce eu am şi făcut.

Proces-verbal 29/VII.1940, anchetator sergentul ­NKVD, Zemleak: Î.: Sunteţi acuzat că în perioada existenţei Republicii burgheze Moldoveneşti aţi fost unul din organizatorii unităţilor militare ale acestei republici. Peste câtva timp după dizolvarea unităţilor militare ale Republicii Moldoveneşti cu concursul D-stră a fost fondată Uniunea ofiţerilor din fosta Republică Moldovenească, care la rândul ei promova activităţi antisovietice, iar pe parcursul mai multor ani aţi fost chiar membru al cârmuirii. Aflându-vă la un post de răspundere în primăria or.

Chişinău aţi fost un executor activ al directivelor Guvernului României. Recunoaşteţi că sunteţi vinovat?

R.: Îmi recunosc vina doar în cazul când fiind comandant al regimentului în fosta Republică Moldovenească în 1918 eu am fost membru activ al comitetului Uniunii ofiţerilor din fosta Republică Moldovenească, dar neg faptul că în această Uniune se cultivau idei antibolşevice. Aftându-mă în serviciul guvernului român la primăria Chişinău din 1927, în post de conducere, eu am implementat în viaţă toate deciziile guvernului român referitoare la viaţa oraşului. Î.: În ce constau legăturile D-stră cu fostul colonel Movilă?

387

388

zaţii ştiam de la Moderan Nicolae, funcţionar al primăriei Chişinău – ofiţer cavalerist din armata ţaristă. Care m-a întrebat dacă nu dispun de arme sau de uniforme militare ţariste pe care le-aşi dărui organizaţiei pentru muzeul lor. Eu am refuzat să-i dau ceva, asigurându-l că nu dispun de arme, dar i-am dat o panglică tricoloră pentru înfrumuseţare. În această discuţie am aflat ce fel de organizaţie este aceasta, şi când mi s-a spus că este o organizaţie a cavaleriştilor n-am mai continuat discuţia şi nici nu mi-am propus serviciile, iar el nu mi-a propus să aderez.

Aproximativ în 1935-36, iarna m-am întâlnit cu Doroşevschi în clubul funcţionarilor din Chişinău, aflaţi pe str. Alexandru, în casa lui Herţa şi în discuţie cu mine Doroşevschi m-a probozit de ce nu frecventez şi clubul lor, unde se citesc lecţii pe tematică militară despre tehnica militară modernă. Ascultând despre ce este vorba, despre caracterul lecţiilor citite i-am dat acordul să frecventez clubul întrebând când va fi lecţia ordinară pe care am şi frecventat-o… …R.: Pe ce principii era constituită această asociaţie contrarevoluţionară a foştilor ofiţeri din armata albă nu ştiu, eu personal n-am plătit niciodată cotizaţii, dar participam la chetele voluntare când aveau loc diverse ospăţuri. Ştiu că alţi membri ai asociaţiei plăteau regulat cotizaţii şi organizau serate, fondurile acumulate fiind orientate la consolidarea asociaţiei. …R.: – Am fost scutit de cotizaţii din cauză că printre ei eu eram singurul cavaler – Sf. Gheorghe. …R.: În componenţa organizaţiei nominalizate de mine a foştilor ofiţeri din armata albă şi armata ţaristă intrau următoarele persoane: 1. Ceremuşkin Anatolie Constantino­ vici – fost ofiţer în armata ţaristă, absolvent al colegiului de cavalerie Nicolae, contabil la staţia electrică din Chişinău, la casa asigură-

rii medicale a muncitorilor. Ultimii ani a fost preşedinte. Arestat.

2. Polonschi Serghei Danilovici – colonel în armata ţaristă, în regimentul de cavalerie, a fost persoană de încredere într-o moşie mare, în organizaţia ofiţerilor ocupa un post de conducere – era intendentul asociaţiei.

3. Doroşevschi Gheorghe Nicolaevici, ofiţer cavalerist al colegiului Nicolae – husar de Grodens, a fost contabil la fabrica de spirt, în 1939 lucra la Hânceşti, în asociaţia ofiţerilor ocupa un post de conducere – era secretar.

4. Siniţin Alexandru, pronumele nu-mi amin­ tesc, colonel în armata ţaristă, într-un regi­ment de cavalerie, fost inspector al poliţiei din Chi­şinău – în subordinea lui se aflau toţi sergenţii de poliţie din Basarabia, unde se află în prezent nu ştiu. Are vilă şi casă lângă moara lui Zant.

5. Popa Mihail Ivanovici – colonel, cavalerist în armata ţaristă, în ultimii ani pensionar, locuia la Chişinău, ultima oară l-am văzut la 1–2 iunie.

6. Crjevobolotschi, numele şi pronumele mu-l cunosc, ofiţer în garnizoana locală, rotmistru al regimentului de husari din Liubensc, fără un serviciu permanent, trăia din mijloacele asociaţiei şi lua o masă gratuită la frăţia Alexandru-Nevschi, locuieşte în Chişinău.

7. Novicov Serghei Savici, ofiţer de cavalerie în armata albă, funcţionar la primărie în funcţie de controlor pe perceptori, membru activ al partidului „frontului renaşterii naţionale” conducător al sectorului de funcţionari, care erau mai bune plasaţi şi formau „garda”.

Membrii acestui sector aveau relaţii strânse cu siguranţă plasându-le persoanele care nu erau mulţumiţi de regim. A lucrat la comitetul executiv, controlor la finanţe.

8. Novicov Sava – tatăl lui, fost ofiţer în armata ţaristă, pensionar, locuia la Chişinău.

9. Rogovenco Nicolae – subofiţer în armata albă, funcţionar la primărie, inspector la

afirmă unii, şi cum au scris despre aceasta ziarele româneşti. …R.: Pe toate aceste persoane le-am întâlnit personal la şedinţele, seratele şi lecţiile organizate de asociaţia ofiţerilor, în afară de aceasta toţi ei în diferite timpuri au fost de serviciu în clubul nostru sau responsabili de seratele noastre.

Interogatoriul s-a terminat la ora 1oo data de 9.VIII.1940 Anchetator: Lundin, locotenent de securitate.

Proces-verbal 9 august 1940 anchetator Lundin, interogatoriul a început la ora 22 şi 45 min. Î.: Ce scopuri şi sarcini îşi propunea să realizeze organizaţia contrarevoluţionară şi monarhistă a ofiţerilor din armata ţaristă şi armata albă, care acţiona la Chişinău?

R.: Existentă în Chişinău, organizaţia contrarevoluţionară, monarhistă a foştilor ofiţeri ţarişti şi din armata albă îşi propunea să restabilească monarhia în Rusia. …R.: Restabilirea monarhiei o considerăm inevitabilă, care reieşea din situaţia internă a URSS şi în baza materialelor care se tipăreau în publicaţiile periodice albgardiste, pe care le primea şi organizaţia noastră, spre exemplu „Vozrojdenie” – ziarul centrului albgardist din Paris, „Смодис” (?) ziarul centrului albgardist din Riga şi „Vremea” ziarul centrului albgardist din Lituania, în care aveam încredere plenară… …În aceste scopuri noi ne pregăteam să luăm asupra noastră misiunea formării armatei şi postându-ne în fruntea ei să luptăm cu bolşevismul cu arma în mână să restabilim monarhia…”

Acest răspuns este suficient pentru a deveni un bun cap de acuzare.

Dar de la sine înţeles că pedeapsa pentru aceste năzuinţe nu poate fi alta decât cea – ca­ pi­tală.

Călăi și victime

secţia fiscală, la sosirea Armatei Roşii a rămas în aceiaşi funcţie. Este cunoscut în primărie ca cel mai bun perceptor. membru al gărzii „Frontul Renaşterii Naţionale”.

10. Cechir Dumitru, numele după tată nu-l cunosc, subofiţer al armatei ţariste, conductor de tramvai în Chişinău.

11. Strojesco Nicolai – cornet al armatei ţarist, fiu de notar, cu ce s-a ocupat în ultimul timp nu ştiu, locuia la Chişinău.

12. Ţvenovici Alexandru Evghenevici, rotmistru al armatei ţariste, a lucrat la calea ferată Chişinău, funcţionar, locuia la Chişinău.

13. Liubimov Anatolie, locotenent-colonel, cavalerist, pensionar, negustor, avea un fel de ospătărie ce pregătea prânzuri la comandă, locuia la Chişinău.

14. Bogdanovici Ivan, prenumele nu i-l cunosc, rotmistru al armatei ţariste, pensionar, locuia la Chişinău.

15. Chişco, numele şi patronimicul nu-mi este cunoscut, era slujitor al cultului pe lângă biserica spitalului, locuia la Chişinău.

16. Jelandcovschi, locotenent-colonel, artilerist din armata ţaristă, a fost şef de gospodărie în frăţia Alexandru-Nevschi.

17. Semionov, numele şi patronimicul nu-l cunosc, cornet, a fost profesor de călărie pe lângă jochei clubul din Chişinău.

18. Birma Nicolae, rotmistru al armatei ţariste şi posibil în armata albă, dar nu pot afirma acest lucru, moşier, are o sută de ha de pământ în judeţul Bălţi.

19. Russo Leonid – ştabrotmistru. Ofiţer din timp de război, moşier şi crescător de cai, locuieşte într-o moşie dinspre Orhei.

20. Gladâşevschi – rotmistru al armatei ţariste, a fost funcţionar la calea ferată din Chişinău timp de doi ani, iar acum doi ani în urmă a fost transferat la Bucureşti.

21. Emanuel şi Oriol – ambii, trei ani în urmă au fost condamnaţi de autorităţile române pentru activitate bolşevică, precum

389

390

Anchetatorul a notat cu creion roşu un alt pasaj, dar gândul lui a stăruit aici. Fiindcă o mai bună frază şi argument este greu de găsit.

Descrierea localului în care aveau loc şedinţele de lucru nu mai aduc acea doză de inedit.

Sunt lucruri bune doar pentru cei care studiază criminalistica operativă: „… iar mai apoi într-o încăpere special amenajată în casa unui membru activ al organizaţiei Moderou Nicolae, care locuia pe colina Buiucanilor, nu departe de orfelinatul lui Balş. Încăperea era formată din două odăi, în una din ele era organizat un muzeu în care erau expuse arme şi uniforme militare, în majoritatea lor din echipamentul de cavalerie, iar în odaia a doua era o bibliotecă ce era alcătuită din publicaţii şi cărţi albgardiste şi turiste…”

Interogatoriul s-a terminat la ora 345.

Proces-verbal 21 august 1940 ora 21oo Î.: La interogatoriile anterioare aţi ascuns de anchetă faptul apartenenţei la „Blocul Moldovenesc”, organizaţie contrarevoluţionară, precum şi participarea activă la procesele de dezlipire a Basarabiei de la Rusia Sovietică şi Unirea ei cu România. Daţi nişte explicaţii exhaustive la aceste întrebări?

R.: Membru al „Blocului Moldovenesc” eu n-am fost, dar ţineam legătura cu el fiind comandant al regimentului 1-Moldovenesc naţional. În acelaşi timp eu mă situam pe poziţii monarhiste şi eram dispus duşmănos faţă de bolşevici. În funcţie de comandant al regimentului 1-Moldovenesc am fost numit la 9 ianuarie 1918 de ministerul militar al „Sfatului Ţării”. Personal problema numirii mele în funcţie de comandant al regimentului 1-Moldovenesc a fost soluţionată de directorul militar Cojuhari, fost colonel în armata ţaristă.

Precizez, că numirea mea la acest post de comandant al regimentului 1-Moldovenesc a fost

efectuată prin intermediul colonelului Furtună, care la momentul sosirii mele în Basarabia, de pe frontul românesc era organizatorul lui (a regimentului – Iu. C.). N-am participat personal la procesele de unire a Basarabiei la România, deoarece fiind un monarhist convins eram de părerea şi stăteam pe poziţia „unei Rusii unitare şi indivizibile”. Sosirea mea la Chişinău pentru a fi numit în serviciu la regimentul 1-Moldovenesc era legată şi de fuga mea de pe frontul românesc, unde, printre soldaţi, erau populare dispoziţia revoluţionară, ce ameninţa să se transforme într-o răfuială cu ofiţerii. La aceasta m-a ajutat ordinul generalului Şcerbaciov, care a permis plecarea de pe front a soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni – în Basarabia. Î.: Ce asociaţii contrarevoluţionare au apărut printre foştii deputaţi ai „Sfatului Ţării” şi foştii ofiţeri ai armatei moldoveneşti după Unirea Basarabiei cu România?

R.: După unire, imediat, foştii deputaţi ai „Sfatului Ţării” s-au unit într-o organizaţie cu denumirea „Asociaţia luptătorilor pentru drepturile naţionale a Basarabiei”. Ofiţerii fostei armate moldoveneşti s-au unit într-o organizaţie numită „Societatea foştilor ofiţeri ai Republicii Moldoveneşti”. Ofiţerii din armata moldovenească în retragere sau în rezervă au format o organizaţie aparte numită „Uniunea ofiţerilor în retragere şi în rezervă”. Din această organizaţie făceau parte şi unii membri din „Societatea foştilor ofiţeri din R. Moldovenească”. Toate aceste organizaţii coordonau între ele activitatea lor practică, antisovietică. …R.: Scopurile şi sarcinile acestor organizaţii constau în consolidarea ocupaţiei Basarabiei de către România şi lupta cu mişcarea comunistă din Basarabia. Î.: Cine au fost iniţiatorii formării şi membrii activi ai acestor organizaţii?

R.: Fondatorii şi membrii activi ai acestor organizaţii au fost membrii „Sfatului Ţă-

şi conducătorii acestor acţiuni urmau a fi predaţi siguranţei… …Reieşind din faptul că ofiţerii fostei republici Moldoveneşti au muncit suficient, la fel ca şi deputaţii „S. Ţ.”, la problema Unirii Basarabiei cu România, transmiţând toată averea armatei Moldoveneşti armatei române, am înaintat următoarele cerinţe: a) fixarea unei solidarităţi frăţeşti între ofiţerii din Basarabia şi restul ofiţerilor din toată ţara. b) formarea din elemente basarabene şi româneşti a unei stânci de granit împotriva URSS-ului.

Introducerea stării excepţionale în Basarabia. Aceste acţiuni au fost înfăptuite până în ultimele zile, adică până la venirea Armatei Roşii.

Interogatoriu terminat la ora 3oo 22 august anchetator Lundin Proces-verbal 27 august 1940 Interogatoriul a început la 1310 În acest interogatoriu i se cere să confirme că membrii activi ai asociaţiei cavaleriştilor au fost: Dobrovolschi Grigore, Movilă Vladimir, Stoianov Vladimir.

Interogatoriul s-a sfârşit la ora 1445 Anchetator Lundin.

La pag. 90 din vol. II al dosarului cu nr.

25 175 (pe care scrie dosar penal, iar pe primul volum scrie („o rastrele” – adică condamnare la moarte prin împuşcare) este anexată decizia din 7 septembrie 1940 de a anexa documentele extrase din dosarul personal la documentele anchetei. Şi aici este anexată decizia primarului municipiului Chişinău nr. 501, din 26 septembrie 1938, de a-l numi subdirector, cl.II. Tot aici e anexată o listă de documente care se păstrau în arhiva „Siguranţei-Chişinău” şi care au nimerit în mâinile sovieticilor. An-

Călăi și victime

rii”, luptătorii pentru libertatea Basarabiei: Pelivan – preşedinte al societăţii, Inculeţ, Bogos, Neaga, Teodor, Erhan, Gherman Pântea, Halippa Pantelimon, Costin Ion, Sinicliu Elefterii, Cazacliu Vladimir, Cioban Ştefan, Văluţă Ion, Niţa Sergiu, Burno Vasile, Catelli Emanuil, Păscăluţa Ion, Ciugurean, Buzdugan, Crihan, Buruiană ş.a. Toţi foşti membri ai „Sfatului Ţării”.

Iniţiatori şi membri activi ai formării societăţii „Foştilor ofiţeri ai R. Moldoveneşti” sunt: Popa Mihail, Pascăluţa Ion, Bogos Dimitrie, Chironanu Mihail, Donici Nicolae (a decedat), Dumbravă Efrem (a decedat), Andronachi Gheorghe, Dacino Ivan, Ţanţu Vasile – a decedat, Ştirbeţ Luca, Cazacliu Gheorghe, Sârbu Gheorghe, Urlescu Ion, Leviţchi Constantin, Berezovschi Andrei, Răţoi Ilie, Popescu Ion, Tcacenco Filipp, Botizaru (probabil Botizatu) Gheorghe, Ştirbu Vasile, Gomza Sosi patru (S o s i p a t r u), Livovschi Vladimir, Voropaev, Popa Alexei, Teodorescu Vladimir şi eu – Gurschi S. V. Iniţiatori şi membri activi ai asociaţiei „Uniunea Ofiţerilor în retragere şi în rezervă” au fost: Bogos Dimitrie, Donici, Şironanu, Doncilo, Andronachi, Urlescu, Sârbu Gheorghe, Dubibrou, Ioviţchi, Răţoi, Berezovschi, Sârbu Victor, Donici Petru, Popescu Ion, Hudzinschi Ion, Stelian – medic veterinar al oraşului, şi eu – Gurschi Semion Vasilevici. …R.: Membrii organizaţiilor contrarevoluţionare sus-numite aveau programele lor, conform cărora ei organizau adunări anuale sau extraordinare. La aceste adunări făceau propagandă împotriva URSS. Aşa spre exemplu: la şedinţa ofiţerilor în rezervă şi în retragere, care a avut loc în toamna anului 1933 în localul „Jochei Clubului” a fost adoptată decizia care îl obliga pe fiecare membru al societăţii să facă muncă activă pentru depistarea şi demascarea persoanelor care duc propaganda revoluţionară în rândul maselor truditoare, iniţiatorii

391

392

chetatorii utilizau aceste informaţii operative împotriva arestaţilor. Şi precum agentura siguranţei funcţiona impecabil, numărul rapoartelor este impresionant – 15 (numai în cazul acestei organizaţii).

La 10 septembrie 1940 lui S. Gurschi i-au fost prezentate dosarele acumulate de anchetă.

La 12 septembrie 1940 a fost formulată decizia de acuzare pentru cazul nr. 46 de acuzare a lui: 1. Ceriomuşchin Anatolie Constantinovici, 2. Gurschi Semion Vasilevici, 3. Dobrovolschi Grigore Evghenievici (Toţi – art. 54-4; 13 şi 11 C.P. al RSS Uc.) 4. Doroşevschi Grigore Nicolaevici (54 p.

4, 13 şi 11), 5. Bogdanovici Ivan Ivanovici (54. p. 1-a4; 13 şi 11), 6. Stoianov Vladimir Nicolaevici, 7. Crjivoblaţcogo Constantina Alexandrovici (ambii 54-13 şi 11). În luna iulie a.c. în Comisariatul Afacerilor Interne al RSS Moldoveneşti au fost furnizate informaţii că pe teritoriul Basarabiei a existat o organizaţie albgardistă, contrarevoluţionară şi monarhistă, care se numea „Nicolaevscoe cavaleriiscoe obedinenie”, în componenţa căreia intrau ofiţeri ai armatei ţariste şi ai armatei albe.

Activiştii acestei organizaţii monarhiste, albgardiste şi contrarevoluţionare au activat cu începere din 1927, lucrând împotriva URSS… … 2) Gurschi Semion Vasilevici, 1885, originar din s. Durleşti, jud. Chişinău, Basarabia, până la arestare a fost şef de secţie la primăria or. Chişinău, fost locotenent-colonel în armata ţaristă şi colonel în armata albă, moldovean, supus român, fără de partid, căsătorit.

Este acuzat pentru faptul că fiind dispus duşmănos împotriva puterii sovietice, înce-

pând cu anul 1918 şi până la sosirea Armatei Roşii a propagat în Basarabia activitatea contrarevoluţionară.

Fiind colonel în 1 armată moldovenească (aşa scrie – Iu. C.) în 1918, împreună cu trădătorii din „S. Ţ.” a participat la dezlipirea forţată a Basarabiei de la Rusia Sovietică şi unirea cu România. A luptat împotriva mişcării revoluţionare… …A fost membru a trei formaţiuni albgardiste (aici anchetatorii scriu minciuni cu încrâncenare – Iu. C.). … Vina şi-a recunoscut-o. (Dar parcă exista o altă posibilitate?).

La 11 septembrie a fost întocmită lista celor care urmau să fie duşi în judecată ca acuzaţi şi care erau 6 la număr, fiind deţinuţi ai penitenciarului NKVD din Chişinău, iar martorii şi ei în mare parte erau deţinuţi în acelaşi penitenciar: 1. Popescu Ion V. 2. Bâcov I. I. 3. Tcacenco F. M. 4. Popa M. I. 5. Movilă V. F. 6. Maidaniuc A. F. 7. Maderou L. V. (str. Sadovaia, 42) 8. Maderou A. N. (tot acolo) 9. Siabro A. F. (Leovscaia, 101) 10. Krat N. S. (Jucovschi, 11).

La 14 septembrie 1940 procurorul militar, jurist militar de gr.I Miliţin a decis ca concluzia de acuzare formulată de locotenentul NKVD, Lundin, să fie confirmată ca act de acuzare.

Procesul verbal al Şedinţei pregătitoare care a avut loc la 30 septembrie 1940.

Preşedinte: jurist militar de brigadă – Zonov; membrii: jurist militar de brigadă: Ustiujaninov şi Grigorenco.

Raportor-interimar al procurorului militar al Districtului Militar Odesa – jurist militar de brigadă – Kotreţki.

Coreportor – Grigorean.

Călăi și victime

…Au determinat că: Actul de acuzare să fie confirmat. Acuzaţii să fie judecaţi de Tribunalul Militar: Ceriomuşkin, Gurschi şi Bogdanovici, conform articolelor: 54-4; 54-13 şi 54-11:… Şedinţa să fie închisă, fără apărare, fără martori.

La 16 octombrie 1940 şi-a ţinut şedinţa Tribunalul Militar.

Procesul verbal a consemnat: şedinţa este în teritoriu.

Preşedinte – Zonov membri – Grigorenko şi Krugleak secretar – Gruzinschi, jurist, gr. III. Şedinţa începe la ora 1045.

R.: Capetele de acuzare le înţeleg. Mă consider vinovat.

Doresc să depun mărturii. p. 132: R.: Mărturiile depuse de mine le confirm parţial… p. 140L: În asociaţie am intrat în 1936, dar membru am fost puţină vreme…

Rog judecata sovietică să primească regretele mele şi să fie îngăduitoare cu mine.

Actul despre executarea condamnărilor la moarte La orele trei tribunalul a plecat să se hotărască pentru ultima decizie.

Pentru noi este important faptul că La ora 17 şi 40 min. este anunţată sentinţa bolşevicii nu i-au cruţat nici peste 20 de ani pe şi ordinea prezentării cererilor de casare. foştii ofiţeri din armata albă ori pe foştii ofiţeri 45 La 17 şedinţa Tribunalului este declarată din armata ţaristă. închisă.

La 16 octombrie 1940, Gurschi S. V. a Sentinţa pentru toată echipa a fost una – semnat chitanţa despre citirea actului de conîmpuşcare. damnare.

Juriştii se pot discurca în codurile penale La 29 octombrie 1940, cele 7 cereri de ale vremii şi descifra articolele: 54-13, în refer- casare a dosarului şi de anulare a pedepsei au ire la art. 54-2, în baza art. 54-4 ş.a. ajuns la judecătoria supremă a URSS.

393

394

La 22 noiembrie 1940, Colegiul Militar al judecătoriei supreme a URSS în numele a trei jurişti: Orlov, jurist de divizie Romanâcev, jurist de divizie Dimitriev, jurist de divizie. a luat decizia finală: 1) Ceriomuşchin Anatolie Constantinovici 2) Gurschi Semion Vasilevici 3) Bogdanovici Ivan Ivanovici 4) Crjivoblaţchi Constantin Alexandrovici – art.: 54-13; 54-4 şi 54-11 5) Dobrovolschi Grigore Evghenevici 6) Doroşevschi Gheorghe Nicolaevici 7) Stoianov Vladimir Nicolaevici – 54-4 şi 54-11: să fie împuşcaţi şi confiscată averea personală.

La 21 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a pus în discuţie cererile de graţiere. Dar decizia a fost aceeaşi: să rămână în vigoare decizia tribunalului militar.

La 27 decembrie 1940, interimarul Comisarului Afacerilor Interne RSSM, locotenentul major de securitate Mordoveţ, a expediat tribunalului din Odesa, juristului de brigadă Zontov o scrisoare în care anexa actul despre îndeplinirea sentinţei.

Gurschi Semion a fost împuşcat la 26.XII.1940.

Dosarul nr. 46 (25 175 mai târziu) 1. Ceriomușchin 2. Anatolie Constantinovici 3. 1879, Odesa 4. or. Chişinău, Sadovaia, 56 5. Contabil 6. Staţia electrică a Chişinăului, Contabil tehnic.

7. N-am fost membru de partid 8. rus 9. –

Anatolie Ceriomușchin

lerie

10. Corpul de cadeţi şi Colegiul de Cava-

11. – 12. În familia lui porucic.

13. – 14. – 15. În armata ţaristă din 1898 până în 1918 în grad de colonel 16. În armata albă a lui Denichin din 1918 până în 1920 17. nu figurez 18. n-am participat 19. n-am fost judecat 20. n-am participat 21. soţia: Ceriomuşchina Ecaterina Vladimirovna, 1885, casnică.

Arestat la 13 iulie 1940 la Chişinău / Împuşcat la 26.XII.1940 la Chişinău.

Dosarul 46 (25 175) 1. Dobrovolschi 2. Grigore Evghenevici 3. 1874, s. Alexandrovca, reg. Dnepropetrovschi 4. Chişinău, str. Izmail 5. salahor (fost rotmistru de cavalerie)

8. 9. română 10. studii medii, Corpul de cadeţi 11. din funcţionari 12. tata: grefier, mama: casnică 13. n-am, birjar, controlor la autobuz, şef de garaj 14. avere n-am avut, ofiţer în armata ţaristă în grad de rotmistru 15. din 1910 până în 1917, rotmistru 16. n-am slujit 17. n-am fost 18. n-am participat 19. n-am fost judecat 20. nu am aderat 21. tata a decedat mama a decedat soţia: Racovscaia Antonina Pavlovna, 41 de ani, locuitoare a satului Buda, plasa Călăraşi, jud. Chişinău Copii n-am fraţi: n-am Arestat la 21 august 1940 / Împuşcat la 26 decembrie 1940. *** 1. Krjivoblodski 2. Constantin Alexandrovici 3. n. 1888, or. Kazani, gub. Kazani 4. or. Chişinău, str. Peiriiscaia, nr. 9 5. muncitor 6. fără calificare 7. Frontul Renaşterii Naţionale din 1939 8. – 9. Cetăţenia română din februarie 1940 10. Studii medii militare – corpul de cadeţi din Sumse şi Colegiul de Cavalerie în 1911 şi şcoala militară din Ananievsc în 1914 11. – 12. Tata a fost ofiţer în armata ţaristă, colonel 13. O casă veche în Chişinău, am fost muncitor la diverse munci 14. a) n-am avut avere b) am făcut serviciul în armata ţaristă

Călăi și victime

6. n-am lucrat nicăieri. În 1939 am fost muncitor agricol la o vie din şoseaua Hân­ ceşti 7. membru de partid n-am fost 8. ucrainean 9. română din 1940 10. gimnaziul din Dnepropetrovsc şi Colegiul de Cavalerie din Elisavetgrad în 1896.

11. liber profesionist 12. tata care a murit se ocupa cu agricultura, avea în posesie 300 deseatine 13. M-am aflat în emigraţie în România, or. Chişinău 14. în regimentul de cavalerie Lubenschi, la Chişinău în grad de vahmistru 15. În regimentul Lubenschi, vahmistru 16. în armata albă n-am slujit 17. am fost în rezerva armatei române 18. n-am participat 19. n-am fost judecat 20. membru de partid n-am fost 21. tata a decedat în 1904, a fost mic mo­ şier mama a murit soţia: Gazaţcaia Ana Rafoilovna, 48 de ani – învăţătoare Copiii sunt ai soţiei de la alt soţ fraţi: Dobrovolschi Vasile Evghenevici Dobrovolschi Ivan Evghenevici Dobrovolschi Dimitrie Evghenevici sora: Nadejda toţi au rămas în URSS şi despre ei nu ştiu nimic.

A fost arestat la 25 iulie 1940 la Chişinău. / Împuşcat la Chişinău la 26.XII.1040. *** 1. Doroşevschi 2. Gheorghii Nicolaevici 3. 1891, Varşovia 4. s. Buda, volosti Calaraşi, jud. Chişinău 5. Contabil 6. Moşia lui Şmidt, vechil 7. fără de partid

395

Vladimir Stoianov

396

15. din 1914 până în 1917, am făcut serviciul ca ştabs-rotmistru – comandant de pluton 16. din decembrie 1919 până în iunie 1920, în grad de ştabs-rotmistru – intendent în armata lui Vranghel 17. n-am fost la evidenţă 18. n-am participat 19. n-am fost supus judecăţii 20. în 1939 am fost membru al Frontului Renaşterii 21. Tata: Alexandru Zigmundovici a decedat în 1922, în or. Odesa. mama: Ana Carlovna conform informaţiilor în 1934, a locuit la Rostov, la o nepoată soţia: Sofia Condratovna a decedat în 1940 copii: nu-s fraţi: n-am Arestat la 3 august 1940 / Împuşcat la 26.XII.1940 la Chişinău.

*** 1. Bogdanovici 2. Ivan Ivanovici 3. n. 1882, or. Kiev 4. or. Chişinău, Buiucanschii spusc, str.

Bugos, casa 2, ap. 4 5. n-am profesie 6. am lucrat la primărie perceptor, din 1937 pensionar 7. fără de partid 8. 9. cetăţean român 10. studii medii, şcoala reală din Varşovia 11. din funcţionari 12. Tata a fost judecător de pace la Hotin 13. a) n-am avut b) preceptor la primărie 14. a) n-am avut b) am slujit în armata ţaristă în grad de rotmistru 15. din 1903 până în 1917 în grad de ştabs-rotmistru 16.16. Am fost mobilizat în armata lui Denichin 2-3 luni în 1921 17.n-am fost 18.n-am participat 19.n-am fost supus judecăţii 20. nu 21. tata a murit; mama a murit soţia: Nedelniţcaia Dora Ivanovna, 50 de ani, casnică, locuieşte: Buiucanschii spusc, str.

Bugos, c.2, ap. 4 Fraţi: Purie Pulheria Ivanovna, 48 de ani, Kiev, str. Sascevscaia, casa 25, ap. 12 Brajnicova Ecaterina Ivanovna, 65 de ani, or. Belgrad, Iugoslavia Bogdanovici Constantin Ivanovici, or.Rovno, reg. Cernigov, str. Jeleznaia, nr. 4 Arestat la 20.VIII.1940. / Împuşcat la 26.XII.1940, Chişinău. *** 1. Stoianov 2. Vladimir Nicolaevici

15. din 1898 până în 1918, locotenent-co­ lo­nel 16. n-am făcut serviciul 17. ofiţer în rezervă al armatei române 18. n-am participat 19. nu 20. nu 21. tata: decedat; mama: decedată soţia: divorţat fiul: Nicolai, 27 de ani, în Franţa, face serviciul în armata franceză în grad de… (indiscifrabil) Fraţi: Stoianov Pavel Nicolaevici, 65 de ani, proprietar de casă, str. Sadovaia 60 ori 70, din Chişinău Arestat la 12.VII.1940. / Împuşcat la 26.XII.1940, Chişinău.

Un crâmpei din viața familiei Stoianov de până la 1940

Călăi și victime

3. n. 1881, or. Chişinău 4. Chişinău, str. Bulgară, 11 5. vinificator şi livădar 6. 7. fără de partid 8. 9. cetăţean român / fără paşaport 10. studii medii: gimnaziul din Chişinău şi Şcoala (Colegiul) de Cavalerie 11. din funcţionari 12. tata a fost şef de secţie la direcţia pământ a guberniei Basarabia. Mama – casnică 13. avere n-am avut m-am ocupat de vii şi livezi 14. a) am avut 10 deseatine de pământ b) am fost locotenent-colonel în armată

397

Pan Halippa și KGB-ul

Pan. Halippa

398

Instaurarea în 1946 a regimului prosovietic în România i-a provocat mari suferinţe. În 1950 este arestat şi condamnat la 2 ani închisoare (Sighet). În 1952 este transmis autorităţilor sovietice la Chişinău, unde este ţinut în puşcăria KGB din Chişinău şi unde i se cer dovezi că Unirea Basarabiei cu România nu s-a făcut legitim. S-au făcut presiuni să recunoască că a colaborat cu siguranţa, cu serviciile secrete străine, că a complotat împotriva statului sovietic prin formarea Comitetului de ajutorare a refugiaţilor transnistreni. Trei volume masive se păstrează astăzi în Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate din RM şi prezentarea lor este, de fapt, o operă aparte.

Dosarul lui Pan. Halippa demult a devenit o legendă. Cele trei mape mari împestriţate de ştampile şi semnături păreau să nu mai aibă şansa de a fi citite decât de cei al căror serviciu îi obligă să cunoască în detalii epocile apuse.

Dar s-a produs un miracol, au scrâşnit nemulţumite uşile blindate ale arhivelor secrete şi dosarele bine păstrate şi-au făcut loc pe mesele cercetătorilor. Odată cu ele prind să reînvie evenimentele de odinioară, martori, care au

murit prind glas, anchetatori teribil de serioşi şi cruzi îşi arată toată viclenia în întrebări iscoditoare ori se întrec între ei în completarea spaţiilor libere lăsate special în procesele-verbale ca, obţinând semnătura anchetaţilor, să-i poată şantaja.

Răzbate din tremurul acelor pagini şi lumina demnităţii unor oameni care nu se lăsau intimidaţi de nici o ameninţare, deşi aveau toată certitudinea că destinul nu le lasă nici o şansă de supravieţuire…

Legendele sunt dulci, dar mai de preţ pentru noi e totuşi gustul peliniu al adevărului, care se mai ascunde în dosarele cu menţiunea Strict secret.

Unul dintre lectorii dosarului lui Pan. Halippa la finele tomului trei, răspunzând parcă la întrebarea interioară: ... a păstra volumul sau a-l distruge, a scris cu buchii măşcate şi oblice: Prezintă valoare pentru istorie!

Din dosarul nr. 6253, început la 30 martie şi încheiat la 25 mai 1952. „Astăzi anul una mie nouă sute cincizeci şi doi, din luna martie ziua 26 (douăzeci şi şase) Proces-verbal Subsemnatul locotenent Bogza Ion şi loc. maj. Dimitrescu Gheorghe din partea grănicerilor români şi din altă parte reprezentanţii grănicerilor sovietici maior Sîdnic şi sub. colonel Popov am încheiat prezentul act pentru predarea individului Halippa Pan.telimon născut în anul 1883, luna august I, în comuna Cubolta-Bălţi, URSS. Împreună cu individul se predă şi obiectele personale ca, lingerie, haine diferite şi una servietă maro precum şi un buletin biroul populaţiei-vechi nr. 429; 59.

chiar prin persoana şi mărturiile unuia dintre preşedinţii acestui for. c) un moment important ţine de atenţia cititorului, care e obligat să sesizeze şi să memorizeze zilele şi orele când era interogat Halippa. Aranjarea acestor cifre ne demonstrează că asupra acestui om în etate se exercitau presiuni fizice, psihice şi morale.

Dacă unele răspunsuri vor trezi nedumerirea unor cititori, îi rugăm să fie indulgenţi şi îngăduitori, căci în cele din urmă acest roman-biografie în interogatorii va da răspunsuri complete la toate întrebările.

(Iurie Colesnic, Literatura şi arta, nr. 8, 18 februarie 1993.) *** Aprobat de ministrul securităţii de stat al R.S.S. Moldoveneşti Strict secret 27 martie 1952 Mandat (de reţinere) or. Chişinău Eu, şeful secţiei nr. 1 din serviciul nr. 5 al M.S.S. R.S.S.M. – căpitanul Şcviro, cercetând materialele cu privire la – Halippa Pan.telimon Nicolaevici, născut în 1883, originar din s. Cubolta, r-nul Bălţi, R.S.S.M., moldovan, supus român, cu studii superioare.

Am determinat: Halippa P.N. este suspectat în săvârşirea unei crime conform art. 54-4 al codului penal al R.S.S.U. şi conform articolului 98 din codul procesual penal al R.S.S.U, până la elucidarea tuturor circumstanţelor – Am hotărât: A-l reţine pe Halippa Pan.telimon Nicolaevici pe un termen de 48 de ore.

Urmează semnăturile (căpitan Şcviro, subcolonel Ivanov).

P.S. Jos cu mâna lui Halippa scrie: Mandatul mi-a fost prezentat astăzi, 28 martie, 1952, la ora 0,25 minute. Pan.t. Halippa

Călăi și victime

În timpul predării a subsemnatului din partea grănicerilor români nu am avut nici o pretenţie.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale. Actul s-a încheiat în trei exemplare în limba română.”

Nici chiar cele mai secrete servicii nu sunt în stare să-şi păstreze pentru vecie, neatinse, secretele. Timpul, ca un şperaclu, descuie cele mai zăvorâte uşi şi tainele tainelor devin noutăţi cotidiene.

Ferm convinşi de acest adevăr, publicăm suita de „interviuri”, de serviciu, îndemnându-vă să le citiţi atent şi să vă imaginaţi întocmai cadrul în care s-a purtat discuţia şi, totodată, să nu uitaţi să puneţi semnele respective în cazurile când anchetatorii sunt prea zeloşi sau atribuie anchetaţilor fraze care nu le aparţin. *** „Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa Împreună cu individul se predă şi obiectele personale ca: lengerie, haine diferite şi una servietă maro, precum şi un buletin biroul populaţiei – vechi nr. 429259. În timpul predării subsemnatul din partea grănicerilor români nu am avut nici o pretenţie.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal spre cele legale. Actul s-a încheiat în trei exemplare în limba română.

Semnătura predatorului Semnătura primitorului Notă: a) s-a păstrat ortografia originalului; b) ţinem să atragem atenţia cititorului la câteva momente-cheie. La ziua transmiterii cetăţeanului român Pan. Halippa autorităţilor sovietice, el nici nu era, nici n-a fost cetăţean al acestui stat. Mandatul de arestare i-a fost prezentat post-factum, adică regizorii acestui spectacol trebuiau să facă ce vor şti, numai săşi atingă scopul – compromiterea Sfatului Ţării

399

400

Comentarii necesare Faptul că între timpul reţinerii şi momentul prezentării mandatului de arestare a apărut o pauză ne face să emitem două presupuneri: una legată de momentul psihologic şi de intimidare a celui arestat, care în cazul lui Pan. Halippa nu putea să aibă mare efect, deoarece el nu era un novice în camerele închisorilor. În Rusia ţaristă stătuse închis o vreme în renumitul penitenciar moscovit Butâki, iar în România postbelică fusese închis la Sighetul Marmaţiei. Deci, pentru el veşnica problemă care-i frământă pe toţi cei reţinuţi „De ce-am fost arestat?” nu avea acea încărcătură demoralizatoare pe care mizau călăii.

A doua supoziţie este legată de unele fisuri în regia de predare a lui Pan. Halippa autorităţilor sovietice. Probabil, ideea aceasta a fost o improvizaţie a vreunui şef şi fidelii săi subalterni n-au reuşit să pună la punct scenariul şi nici acoperirea juridică pentru fărădelegile proiectate. Tărăgănarea prezentării mandatului de arestare trebuia să dea călăilor timpul necesar pentru a-şi regrupa forţele şi a se pregăti de lungile interogatorii... *** Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa (3) Mandat (de arest) 27 martie 1952 or. Chişinău Subsemnatul, locotenent-colonelul Iva­ nov, adjunctul şefului secţiei nr. 5 a C.S.S. al R.S.S.M., luând cunoştinţă de materialele legate de activitatea criminală a lui Halippa Pan.telimon Nicolaevici, născut în 1883, originar din satul Cubolta, raionul Bălţi, R.S.S.M., moldovean, supus al României, cu studii superioare.

Am constatat: Halippa Pan.telimon în 1917 a participat activ la crearea guvernului contrarevoluţionar în Moldova, numindu-l Sfatul Ţării, la şedinţele căruia şi cu participarea lui nemijlocită a

fost adoptată hotărârea despre răpirea şi alipirea fostei Basarabii la România regală şi în acest scop s-a adresat către guvernul român cu rugămintea de-a introduce armatele în scopul înăbuşirii activităţii revoluţionare în Basarabia.

Armatele contrarevoluţionare au înăbuşit răscoala din oraşul Chişinău condusă de tovarăşul Kotovski.

Pentru trădarea intereselor muncitorilor şi ţăranilor din Moldova Halippa P. a primit 50 deseatine de pământ şi postul de ministru pe lângă guvernul român.

Continuându-şi activitatea contrarevoluţionară, Halippa a organizat elementele antisovietice, care au fugit din U.R.S.S. în Comitetul refugiaţilor, folosindu-i în scopuri subversive împotriva Uniunii Sovietice, contribuind activ la pregătirea şi înfăptuirea agresiunii României fasciste în 1941 şi organizând aşa-numita Transnistrie în scopul răpirii teritoriului sovietic până la Bugul de Sud, anexându-l României.

Am decis: Halippa Pan.telimon Nicolaevici să fie arestat şi percheziţionat.

Urmează semnăturile: Adjunctul şefului secţiei nr. 5 IVANOV Aprobat de şeful secţiei nr. 5 MOCALOV Scurte note: a) Reţinem atenţia cititorului asupra datei arestării – 27 martie. Măreaţa zi a Unirii peste 34 de ani coincide cu ziua arestării. Jocurile destinului sunt imprevizibile... b) Nici la momentul arestării călăii nu erau decişi pe care cale să apuce. Au schiţat trei direcţii principale: activitatea în Sfatul Ţării, Comitetul refugiaţilor transnistrieni şi a treia direcţie aleasă în chip speculativ, ţinând cont de atitudinea faţă de inamicul răpus, este învinuirea de creare a Transnistriei şi extinderii teritoriilor româneşti până la Bug. Calculul anchetatorilor era elementar – în cele trei puncte acuzatul oricând poate fi încâlcit, derutat şi, oricum s-ar apăra, măcar una din cele trei învinuiri se va confirma şi tot nu va avea scăpare...

Maşina de represalii era pusă în funcţiune. *** CHESTIONARUL arestatului Numele de familie, prenumele, patronimul: Halippa Pan.telimon Nicolaevici.

Anul şi locul naşterii: 1883, s. Cubolta, r-nul Bălţi, RSSM. Locul de trai până la arest: Bucureşti (România) Profesia: Învăţător.

Serviciul permanent şi ocupaţiile de până la arest: La Bucureşti am activat în presă, publicist.

Naţionalitatea: Român.

Cetăţenia: Română.

Apartenenţa de partid: Fără de partid.

Studiile: Superioare.

Trecutul social şi politic: Provine dintr-o familie de ţărani (dascăl).

Antecedente penale: Nu a avut nici o condamnare în trecut (din afirmaţiile lui).

Participarea la războiul pentru apărarea patriei: N-am participat.

Aflarea pe teritoriul ocupat de inamic: Am locuit la Bucureşti în anii 1941–’44, am activat în presă.

Componenţa familiei: Tata e mort. Mama e moartă. Soţia: Halippa Eleonora Iurie, 1886, casnică, or. Bucureşti. Copiii: Halippa Radu Pan.telimon, 1921, inginer-constructor, or. Bucureşti. Sora: Constantinovici Natalia Nicolae, 1881, casnică, or. Bucureşti.

Portretul verbal: 1. Statura mică (115164 cm) 2. Corpul slab 3. Umerii lăsaţi în jos 4. Gâtul scurt 5. Părul cărunt 6. Ochii căprui 7. Faţa ovală 8. Fruntea înaltă 9. Sprâncenele late şi arcuite 10. Nasul: mare, subţire, drept, ridicat la bază 11. Gura mică 12. Buzele subţiri 13. Bărbie proeminentă 14. Urechile mari, aplecate-n părţi la modul normal 15. Particularităţi semnificative: O cicatrice în frunte 16.

Alte particularităţi şi obiceiuri: N-are 17. Când a fost arestat: 30 martie 1952, mandatul nr. 50 18. Motivul arestării: Decizia despre alegerea

Călăi și victime

*** Decizie (despre alegerea măsurilor represive) 27 martie 1952 or. Chişinău Subsemnatul, locotenent-colonelul Iva­nov, adjunctul şefului secţiei nr. 5 a CSS al RSSM, luând cunoştinţă de activitatea criminală a lui Halippa Pan.telimon Nicolaevici, născut în 1883, originar din s. Cubolta, r-nul Bălţi, RSSM, moldovean, supus al României, cu studii superioare.

Am determinat: Halippa P.N. este suspectat în săvârşirea unor crime conform art. 54-4 al CP RSSU şi luând în consideraţie că el ar putea să se ascundă de organele de anchetare şi cele judiciare, şi în baza articolelor 143, 145 şi 156 ale CPP RSSU – Am hotărât: Pentru a evita eschivarea de la anchetă şi judecată, a alege drept măsură de reprimare pentru Halippa P.N. detenţiunea, fapt care va fi anunţat arestatului, luându-i-se semnătura sub această decizie.

Conform articolului 144 al CPP RSSU, copia deciziei să fie trimisă procurorului şi apoi transmisă şefului închisorii pentru a fi anexată la dosar.

Semnăturile: Ivanov, Mocealov Această decizie mi-a fost adusă la cunoştinţă la 30 martie 1952.

Semnătura: Pan. Halippa. Şi tot în aceeaşi zi a fost eliberat mandatul nr. 50, din 30 martie 1952, pe numele lui Ponomariov, pentru arestarea lui Halippa Pan. telimon Nicolaevici.

Arestarea a fost sancţionată de procurorul RSSM Osipov, consilier juridic, cl. III, şi ministrul CS RSSM Pe verso e semnătura lui Halippa care confirmă că a luat act de acest mandat.

Deci, omului aflat în închisoare i se eliberează formal un mandat de arestare prin care e înştiinţat că e arestat, pentru a i se spulbera orice îndoieli...

401

402

măsurilor represive din 27 martie / III-52 19.

Cine l-a înmatriculat: Secţia de anchetare a CSS RSSM. Ancheta a fost îndeplinită în închisoarea CSS RSSM, or. Chişinău.

Comentarii necesare: a) Ritmurile de anchetare a inculpatului Halippa erau foarte sporite. Decizia de arestare a fost luată la 27 martie, interogatoriile au început la 28 martie, mandatul de arestare a fost eliberat la 30 martie. Se vede că cineva de la securitate sau din altă instituţie de stat miza pe nişte rezultate uşoare, acest bătrân putea deveni o carte mare în mâna cuiva. Dar, spre necazul anchetatorilor, lucrurile au evoluat nefavorabil anume pentru ei, căci experimentatul politician Pan. Halippa s-a dovedit a fi mult prea tare pentru modesta lor pregătire profesională, bazată mai mult pe metodele fizice de anchetare.

Adică, pumnul era mai mare decât capul... b) Bănuiesc că după completarea anchetei Pan. Halippa a înţeles definitiv că scăpare uşoară din această casă de stat nu poate exista.

Odată ce l-au înscris cu atâta uşurinţă în rândul criminalilor înseamnă că totul a fost cântărit din timp. *** Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa (5) Procesul-verbal al interogatoriului 28 martie 1952, or. Chişinău, R.S.S.M. Şeful secţiei nr. 3 a secţiei de anchetare M.S.S. R.S.S.M., locotenent-colonelul Vladimirschi l-a interogat pe reţinutul – Halippa Pan.telei Nicolaevici, 1883, originar din satul Cubolta, raionul Bălţi, R.S.S.M., moldovean, supus român, cu studii superioare, locuieşte la Bucureşti, str. Donici 32.

Interogatoriul este dus în limba moldovenească prin mijlocirea traducătorului secţiei de anchetare M.S.S. R.S.S.M., locotenentul Rotari, care a fost preîntâmpinat de responsabilitate conform articolului 38 CP RSSU. Interogatoriul a început la ora 20 şi 30 min.

lie?

Î.: Care vă este adevăratul nume de fami-

R.: Numele meu de familie este Halippa, numele Pan.telimon, patronimul Nicolae. Î.: Aţi purtat şi alte nume de familie?

R.: Da, începând cu anul 1906 m-am ocupat de creaţia literară, colaborând un timp la ziarele Basarabia, Viaţa Basarabiei, Adevărul Bucureştiului, Cronica Bucureştiului, Viaţa Românească în care erau tipărite versurile mele, diferite articole cu caracter politic, semnate cu pseudonimele Pintilie Cubolteanu şi P. Basarabeanu. Î.: Studiile dumneavoastră?

R.: În 1912 am absolvit Universitatea din Iaşi, unde am studiat la facultatea de istorie şi filologie. Î.: Cu ce v-aţi ocupat după absolvirea Universităţii?

R.: După absolvirea Universităţii am locuit la Chişinău, ocupându-mă de creaţia literară, mai bine zis de publicistică.

Conform înţelegerii cu administraţia gubernială locală, am scris în limba rusă cartea Istoriceskoe proşloe Besarabii şi în limba română Geografia Basarabiei, care au şi fost editate.

După aceasta, în colaborare cu Simion Murafa şi Nicolae Alexandri din 1913 am început editarea lunară a unei reviste – Cuvânt moldovenesc, şi după aceasta a unei gazete cu acelaşi nume, tirajul căreia atingea cifra de 20 000 de exemplare.

Concomitent scriam articole care erau tipărite nu numai în ziarul şi revista Cuvânt moldovenesc, dar şi în ziarele Adevărul, Dimineaţa, Cronica, precum şi în revista Viaţa românească, publicaţii ce apăreau la Bucureşti (România) şi la Iaşi. Î.: Ce orientare aveau aceste articole?

R.: În articolele mele care erau plasate în ediţiile sus-numite oglindeam viaţa economică şi culturală a Basarabiei, adică starea de înapoiere şi oprimare a culturii naţionale de către Guvernul ţarist.

29 martie 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 11 şi 40 min. (acelaşi traducător – Iu.C.) Î.: – Care era situaţia dumneavoastră în partidul eserilor?

R.: – Am făcut parte din partidul eserilor din Basarabia începând cu anul 1906 şi până în 1919 şi participam activ la şedinţele comitetului basarabean care îşi avea sediul la Chişinău. În 1906 am fost ales delegat la primul congres al partidului eser, care urma să se desfăşoare în Finlanda, însă când am sosit la Moscova, unde urma să aflu parola şi să primesc documentele necesare pentru a pleca peste hotare, am fost arestat de jandarmi la unul dintre membrii organizaţiei moscovite, al cărui nume nu mi-l amintesc. În timpul percheziţiei au găsit la mine nişte foi volante şi din cauza lor am fost arestat, ţinut pentru câteva luni în închisoare şi trimis mai apoi în Chişinău unde am fost pus în libertate.

Deşi eram supravegheat de jandarmi, după eliberare mi-am restabilit relaţiile cu partidul eserilor, participând activ la munca de organizare. Î.: – Cu alte cuvinte, aţi fost unul dintre membrii conducători ai partidului eser? Recunoaşteţi acest fapt?

R.: – În principiu da, deoarece misiunea mea era să creez în Basarabia organizaţii ale eserilor. Eu personal întreţineam legătura cu reprezentanţii de partid din judeţele Orhei, Bălţi, Soroca şi altele, prin intermediul cărora se şi făcea munca de organizare şi cooptare a noi membri în partidul care se numea Uniunea Ţărănească. Î.: – Adică aţi creat în Basarabia organizaţia eserilor?

R.: – Da, în oraşele şi satele Basarabiei au fost formate comitete ale organizaţiei eserilor, altfel spus, „uniuni ţărăneşti” prin intermediul cărora până la revoluţia din februarie 1917 se şi făcea toată activitatea.

Călăi și victime

În esenţă aceste articole aveau un caracter naţionalist, în ele eu demonstram necesitatea unirii Basarabiei la România. Î.: Adică sunteţi românofil. Nu-i aşa?

R.: Desigur, eu am fost românofil şi la formarea concepţiilor mele un mare aport l-au adus relaţiile mele cu eserul, publicistul şi scriitorul României Zamfir Arbore, social-democratul Rakovski, profesorul Axinte Frunză şi publicistul Dobrogeanu-Gherea, pe care l-am cunoscut în timpul studiilor mele la Universitatea ieşeană. Î.: Din ce partide aţi făcut parte?

R.: Din 1906 până în 1919 am fost membru al partidului eserilor, mai apoi am fost unul dintre organizatorii şi ideologii partidului ţărănist şi până nu demult, desigur, am activat energic în cadrul acestui partid.

Interogatoriul s-a încheiat la ora 24:00.

Scurte note.

1. În lucrarea lui I. Hangiu Dicţionar al presei literare româneşti (Bucureşti, 1987) publicaţiile Adevărul Bucureştiului şi Cronica Bucureştiului nu figurează; presupunem că, fiind emoţionat, Pan. Halippa a confundat ceva în numele periodicelor pomenite.

2. Ce este un interogatoriu? Un interviu forţat, când unul nu doreşte să spună tot ce ştie, pe când partea adversă e curioasă la maximum, deoarece îşi construieşte acţiunile viitoare anume pe aceste mărturisiri.

De aici şi bunăvoinţa şi îndemnul spre destăinuire şi finele accentuări ale filoromânismului, naţionalismului, a apartenenţei la mişcarea eserilor şi la cea ţărănistă. În jurul acestor noduri se va închega dosarul în cauză.

3. Impresionează în mod deosebit în destăinuirile lui Halippa seninătatea şi depănarea biografică atât de necesară pentru cunoaşterea activităţii acestui mare om. *** Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa (6) Procesul verbal al interogatoriului lui Halippa Pan.telei Nicolaevici

403

404

Î.: – Care era scopul lor?

R.: – Până în februarie 1917 Uniunea Ţărănească era orientată spre atragerea în rândurile partidului a noi membri, iar după revoluţia din februarie am activat pentru realizarea programului eserilor. Î.: – Susţinând politica Guvernului Provizoriu condus de eserul Kerenski?

R.: – Da, Uniunea Ţărănească susţinea politica externă şi internă a guvernului condus de Kerenski. În aprilie-mai 1917 a avut loc primul congres al Uniunii Ţăranilor din Basarabia, care a ales delegaţi pentru primul congres al sovietelor din Rusia, congres ţinut în luna iunie acelaşi an la Petersburg. Î.: – Numiţi delegaţii?

R.: – Din delegaţia aleasă să participe la primul congres făceau parte: subsemnatul, Rudev, Arman, Botnariuc, Domuşci şi alţii, numele cărora nu le mai ţin minte. Î.: – Şi aţi participat la lucrările acestui congres?

R.: – Participând la şedinţele congresului, am susţinut platforma lui Kerenski şi Cernov, care cereau vot de încredere pentru Guvernul Provizoriu.

Eu, împreună cu alţi membri ai delegaţiei noastre, am susţinut propunerea de a exprima vot de încredere Guvernului Provizoriu şi necesitatea continuării războiului. În unele chestiuni delegaţia noastră l-a susţinut pe Troţki, care luase cuvântul de nenumărate ori la acest congres. Î.: – În ce chestiuni?

R.: – Nu pot să-mi amintesc. Î.: – Personal l-aţi cunoscut pe Troţki?

R.: – Da. În 1910 în legătură cu colaborarea mea la ziarul Adevărul Bucureştiului (?), un timp oarecare am stat la Bucureşti.

Locuiam la Zamfir Arbore cu care eram prieteni şi la el am făcut cunoştinţă cu Troţki.

Locuia şi el în Bucureşti, era în relaţii cu Zamfir Arbore, îl vizita uneori.

De două ori m-am întâlnit cu Troţki în casa lui Zamfir şi am discutat cu el despre mişcarea de eliberare naţională din Basarabia. Î.: – După aceasta v-aţi mai întâlnit cu el?

R.: – Mai târziu nu m-am întâlnit şi nici relaţii cu el n-am întreţinut.

L-am văzut din nou la primul congres al sovietelor. Î.: – Aţi participat la lucrările anteparlamentului?

R.: – Nu. După terminarea primului congres m-am mai aflat timp de 2-3 luni în Petersburg, am participat la demonstraţia din iunie 1917 de la mormântul victimelor revoluţiei şi împreună cu alţi membri ai delegaţiei noastre mergeam la uzine unde aveau loc mitinguri la care Arman, Botnariuc, luând cuvântul, îndemnau muncitorii să înceteze grevele, să susţină Guvernul Provizoriu.

La sfârşitul lui August delegaţia noastră s-a îndreptat spre Chişinău şi la lucrările anteparlamentare n-a participat.

Interogatoriul a luat sfârşit la ora 17 şi 40 min.

A interogat: Vladimirski Scurte comentarii a) Acest interogatoriu, care a încăput în trei pagini, a fost luat timp de şase ore. Un bătrân de aproape şaptezeci de ani este pus să-şi amintească lucruri şi evenimente de la desfăşurarea cărora au trecut mai bine de patruzeci de ani. Dar ce să-i faci, dacă îţi trebuie, îţi aminteşti, iar dacă nu, ei te pot face să-ţi aminteşti – acestea erau principiile, tactica şi strategia celor ce interogau. b) Pan. Halippa urmează în timpul răspunsului doar linia schiţată de întrebare. Este evident că anchetatorul vrea să demonstreze că acesta a fost un lider al eserilor, un prieten al troţkiştilor, duşmanii de temut ai puterii sovietice. Pentru cel interogat aceştia nu sunt duşmani, psihologic el îşi divizează activitatea în două etape: de până la revoluţie şi de după, deci aceştia fac parte din cunoştinţele sale de

Î.: – Vorbiţi mai concret! Ce indicaţii aţi primit?

R.: – În conformitate cu indicaţiile primite de la Kerenski şi Aksentiev noi urma să desfăşurăm munca de organizare a organelor autoadministrării locale, să obţinem majoritatea în sovietele muncitorilor şi ţăranilor prin intermediul cărora să promovăm politica Guvernului Provizoriu de coaliţie, să organizăm susţinerea de către populaţie a Guvernului Provizoriu, continuarea războiului, precum şi pregătirea şi desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Constituantă.

Concomitent, Aksentiev ne sugera că trebuie să atragem în Uniunea Ţăranilor din Basarabia noi membri, mărind astfel numărul membrilor de partid. Î.: – Şi aţi întreprins anumite acţiuni în această direcţie?

R.: – Desigur. După revenirea la Chişinău m-am ocupat de crearea organelor autoadministrării locale, cu atragerea în Uniunea Ţăranilor a noi membri, cooptându-i prin intermediul comitetelor locale, cu propagarea platformei eserilor şi încercând să conving populaţia că Guvernul Provizoriu are nevoie de sprijinul nostru. În curând la Chişinău au sosit emisarii lui Kerenski – Inculeţ Ivan Constantinovici şi Erhan Pan.telimon Vasilievici, împreună am şi pregătit convocarea congresului al II-lea al Uniunii Ţăranilor din Basarabia.

La pregătirea congresului ne-au ajutat comisariatele judeţene şi guberniale, organe create de Guvernul Provizoriu. În septembrie-octombrie 1917 la Chişinău şi-a desfăşurat lucrările congresul al II-lea al Uniunii Ţăranilor din Basarabia, la care au participat mai bine de 600 de delegaţi.

După raportul meu privind lucrările congresului I al sovietelor din Rusia, politica Guvernului Provizoriu, evenimentele curente şi reforma agrară, asigurarea armatei cu alimente, congresul şi-a exprimat solidarizarea cu po-

Călăi și victime

până la revoluţie şi nu pot fi periculoşi pentru dânsul. Anchetatorul vede lucrurile mai simplu şi nu împarte timpul în perioade, ci caută materiale compromiţătoare, dar nu pentru a-i demonstra ceva acuzatului, ci pentru a-şi justifica postul şi existenţa. c) Adevărul Bucureştiului – probabil, e vorba despre ziarul Adevărul ce apărea la Bucureşti (1888-1952). *** Dosarul nr. 6255 Procesul-verbal al interogatoriului 31 martie 1952 Interogatoriul a început la ora 10 şi 20 min. Î.: – Precizaţi, câtă vreme v-aţi aflat la Petersburg după terminarea lucrărilor congresului I al sovietelor?

R.: – Am vorbit deja despre faptul că majoritatea delegaţilor la congresul I al sovietelor din Rusia erau eseri, menşevici şi reprezentanţi ai diferitelor partide burgheze şi aceştia au acordat vot de încredere Guvernului Provizoriu, iar eu împreună cu ceilalţi membri ai Uniunii Ţăranilor din Basarabia, timp de 2-3 luni după terminarea lucrărilor, am stat la Petersburg pentru aplicarea politicii de împăciuitorism cu burghezia.

Delegaţia noastră s-a întors la Chişinău pe la sfârşitul lui august 1917. Î.: – Cu cine dintre membrii Guvernului Provizoriu şi liderii partidului eserilor aţi avut întâlniri înainte de a reveni la Chişinău?

R.: – Înainte ca delegaţia noastră să se îndrepte spre Chişinău, eu şi alţi membri ai Uniunii Ţăranilor din Basarabia am fost în audienţă la şeful Guvernului Provizoriu, eserul Kerenski, şi am mai avut o întâlnire cu liderul partidului eserilor – Aksentiev. Î.: – Ce fel de întâlniri au fost acestea?

R.: – În timpul întâlnirilor avute cu Kerenski şi Aksentiev am primit indicaţii cum să punem mai bine la cale munca organizatorică pe teritoriul Basarabiei.

405

406

litica Guvernului Provizoriu şi a ales delegaţi pentru Adunarea Constituantă. Însă această delegaţie, din care făceam parte şi eu, n-a mai putut pleca la Petersburg, căci s-a declanşat revoluţia din octombrie, Guvernul Provizoriu a fost răsturnat şi puterea de stat a trecut în mâinile sovietelor.

Interogatoriul a fost întrerupt la ora 17:00.

A interogat Vladimirski.

Comentarii necesare: a) Acest interogatoriu a fost luat după o pauză de o zi. Ca să-l ţină pe cel interogat mai aproape de temă, Vladimirski îl repezeşte, cerându-i informaţie concretă. Şase ore de interogatoriu au încăput în două pagini de text. E prea puţin. Probabil, ceea ce a fost mai interesant n-a nimerit în aceste pagini. Subiectul politic al interogatoriului îl interesa pe anchetator, el a şi fost păstrat, restul s-a topit între pereţii camerei de anchetare. b) Informaţiile furnizate de Pan. Halippa se suprapun celor comunicate de Ion Inculeţ în memoriile sale O revoluţie trăită. Comparaţia e necesară, deoarece unii se îndoiesc de obiectivismul memoriilor lui Inculeţ. *** Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa (8) 2 aprilie 1952 (Începutul interogatoriului în numărul trecut) R.: – ... În luna septembrie 1917 a fost convocat al doilea congres al Uniunii Ţăranilor unde eu am ţinut un referat despre momentul istoric actual, despre participarea la primul congres al Sovietelor, despre politica internă şi externă a Guvernului Provizoriu şi am pus din nou problema privind necesitatea organizării Sfatului Ţării şi această propunere a fost susţinută de majoritatea delegaţilor. În aceeaşi perioadă, cu concursul Uniunii Ţăranilor şi prin participarea nemijlocită a liderilor acestui partid Codreanu Ivan, Inculeţ Ivan, au fost organizate congresele în judeţe,

care erau şi organe ale autoadministrării locale şi care au susţinut ideea Sfatului Ţării, începând să aleagă deputaţii. În luna octombrie 1917, după o muncă activă de organizare la Chişinău şi-a desfăşurat lucrările Congresul Militar. La acest congres am fost invitat şi eu, am luat cuvântul din partea Uniunii Ţăranilor, propunând crearea Sfatului Ţării şi alegerea deputaţilor pentru acest for.

După luarea mea de cuvânt, conducătorul Comitetului ofiţerilor şi soldaţilor din Chişinău, Pântea Gherman Vasilievici, a comunicat că, chipurile, a fost primită o telegramă din partea şefului Guvernului Provizoriu de coaliţie – Kerenski – în care acesta susţine ideea creării Basarabiei Autonome şi organizarea armatei naţionale şi a dat deja indicaţii despre trimiterea unităţilor moldoveneşti la Chişinău. Î.: – O asemenea telegramă a fost într-adevăr primită din partea Guvernului Provizoriu?

R.: – Nu. Telegrama a fost fabricată de Pântea Gherman, deoarece nu putea fi vorba despre nişte tratative duse cu Guvernul Provizoriu. Ştiind bine intenţiile şi scopurile urmărite de guvern, nici el, nici alţii nu ar fi tratat asemenea probleme.

Această telegramă ne-a permis să activizăm munca de creare a Sfatului Ţării, să lucrăm intens la Congresul Militar, să atragem de partea noastră şi alte partide şi organizaţii. Î.: – Aţi participat nemijlocit la ticluirea telegramei?

R.: – Nu, n-am participat. Întocmirea acestei telegrame a fost întru totul iniţiativa lui Pântea Gherman, dar, aflând ulterior despre aceasta, am încuviinţat acest gest al lui. Î.: – Cu ce partide aţi colaborat în munca de organizare a Sfatului Ţării?

R.: – Cu partidul burghezo-naţional din Basarabia, numit şi Blocul Partidului Moldovenesc, al cărui ideolog şi conducător a fost Pelivan Ivan Gheorghievici şi care susţinea platforma Uniunii Ţăranilor şi hotărârile Congresului

R.: – În timpul pregătirilor legate de convocarea Sfatului Ţării a fost creat aşa-numitul Bloc Moldovenesc la care au aderat Partidul Naţional-Burghez condus de Pelivan Ivan Gheorghievici, Ciobanu Ştefan, Ţanţu Vasile, Comitetul de Odesa condus de Pântea Gherman şi Cijevschi, clerul condus de preotul Baltaga Alexandru şi Uniunea Ţăranilor condusă de mine, Inculeţ Ivan şi Pan.telei Erhan. Î.: – Cui îi aparţine ideea creării unui asemenea bloc?

R.: – Iniţiativa creării Blocului Moldovenesc a pornit din partea liderilor partidelor pomenite aici, şi anume: Pelivan Ivan, Gherman, Inculeţ Ivan, Erhan Pan.telei, Cattelly Emanuil şi eserului Buzdugan. Î.: – Personal, ce contribuţie aţi avut la crearea Blocului Moldovenesc?

R.: – Am participat activ la crearea Blocului Moldovenesc, deoarece eram unul dintre liderii Uniunii Ţăranilor şi fiindcă crearea blocului coincidea cu convingerile mele politice. Î.: – În virtutea căror convingeri?

R.: – Fiind eser, eram predispus pentru relaţii împăciuitoare cu burghezia şi optam pentru crearea unui stat burghezo-democratic. Am fost şi sunt şi astăzi duşmănos puterii sovietice.

Desigur, vestea despre biruinţa sovietelor în Rusia şi succesul partidului bolşevic a fost primită cu ostilitate de mine şi de conducătorii partidelor pomenite mai sus. Î.: – Ce reprezenta acest Bloc Moldovenesc?

R.: – În Blocul Moldovenesc au intrat partidele şi organizaţiile care aveau o poziţie ostilă partidului bolşevic şi deputaţilor revoluţionari – soldaţi, muncitori şi ţărani.

Acest bloc îşi punea sarcina să creeze republica autonomă Basarabia pe principii burgheze; ulterior, prin intermediul Sfatului Ţării, în care avea majoritatea de voturi Blocul Moldovenesc, a înfăptuit unirea Basarabiei cu România, care era de fapt scopul final al activităţii blocului.

Călăi și victime

Militar şi eu ţineam legătura cu el în scopul pregătirii Sfatului Ţării, participam la congresele acestui partid.

Concomitent au avut loc congresele pronaţionale ale studenţilor, învăţătorilor, clerului, la lucrările cărora am participat şi eu ca unul dintre animatorii ideii creării republicii autonome şi a organului său – Sfatul Ţării – şi în acele condiţii nu dezvăluiam adevăratele mele intenţii.

Interogatoriul s-a terminat la ora 4 şi 30 min.

3 aprilie 1952.

Scurte comentarii: a) Dintre toate cele mărturisite de Pan. Halippa în acest interogatoriu reţinem două momente principiale. Primul ţine de lozinca bolşevicilor despre dezlipirea Basarabiei de la imperiul rusesc. Al doilea moment ţine de telegrama lui Gherman Pântea, fapt care subliniază o trăsătură specifică oricărui om politic – în politică valorează numai rezultatul final, adică scopul scuză mijloacele... b) Ultima frază din interogatoriu aparţine evident celor care îl interogau, locotenent-colonelului Vladimirschi şi ajutorului Procurorului R.S.S.M. Sajin... *** Dosarul nr. 6253 5 aprilie 1952 or. Chişinău Procesul-verbal al interogatoriului Î.: – Precizaţi data deschiderii primei şedinţe a Sfatului Ţării.

R.: – Deschiderea Sfatului Ţării – Sovet Stranî din Basarabia a avut loc în luna noiembrie 1917. Î.: – Aţi fost delegat în Sfatul Ţării?

R.: – Da, am fost. Î.: – Din partea cărui partid?

R.: – Am fost ales delegat în Sfatul Ţării de congresul al doilea al Uniunii Ţăranilor. Î.: – De ce nu pomeniţi nimic despre apartenenţa la Blocul Moldovenesc?

407

408

Interogatoriul a fost întrerupt.

A interogat Vladimirski Scurte note Acesta este unul din primele interogatorii în care anchetatorul măsluieşte fără pic de jenă răspunsurile şi dă persoana anchetată drept duşman făţiş al puterii sovietice.

Cursivitatea răspunsurilor lui Pan. Halippa derutează ancheta, deoarece urmează ferm o singură linie, de parcă toată viaţa s-a pregătit pentru o asemenea anchetă. În procesul-verbal nu găsim indicată ora începutului şi sfârşitului interogatoriului, dar faptul că a fost scurt ne face să credem că anchetatorul nu era inspirat şi şi-a luat o pauză pentru meditaţii. *** Dosarul nr. 6253 7 aprilie 1952 Interogatoriul s-a terminat la ora 2 şi 40 min. Î.: – Ce rol a jucat aşa-numitul Bloc Moldovenesc în dezlipirea Basarabiei şi alipirea sa la România?

R.: – Precum am arătat anterior, în noiembrie 1917 s-a deschis prima sesiune a Sfatului Ţării. Preşedinte a fost desemnat cel mai în etate deputat – Nicolae Nicolaevici Alexandri, care ne-a şi felicitat cu această ocazie.

După aceasta a luat cuvântul unul din liderii Uniunii Ţăranilor, Inculeţ Ivan Constantinovici, care a analizat situaţia curentă, referindu-se la evenimentele ce s-au desfăşurat în Rusia după biruinţa revoluţiei proletare din octombrie şi instaurarea puterii sovietelor. Exprimându-şi atitudinea ostilă faţă de partidul bolşevic, el a declarat următoarele: „Pentru a scăpa de ciuma bolşevică care s-a extins aproape pe întreg teritoriul Rusiei şi a pătruns până şi în Basarabia, noi trebuie să ne unim şi să creăm Republica Autonomă”, desigur se avea în vedere o republică burghezo-democratică.

Un caracter analogic au avut şi luările de cuvânt ale liderilor Partidului Naţional-Bur-

ghez Pelivan Ivan Gheorghievici, cele ale lui Erhan Pan.telei Vasilievici, unul dintre conducătorii Uniunii Ţăranilor, ale lui Emanuel Catelly, conducător al „Comitetului ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni din Odesa”, ale lui Ţanţu Vasile de la „Comitetul militar din Chişinău”, ale clericilor Baltaga Alexandru şi ale altor membri ai Blocului Moldovenesc şi altor grupări naţionale.

Toţi deputaţii care făceau parte din aşa-numitul Bloc Moldovenesc au susţinut propunerea lui Inculeţ Ivan de a crea o republică autonomă burghezo-democratică şi, totodată, îşi exprimau atitudinea ostilă faţă de puterea sovietică. În acest fel se punea problema creării unui parlament al Basarabiei, temperând astfel mişcarea revoluţionară care lua avânt şi anihilând rolul pe care îl juca în viaţa ţinutului sovietul din Chişinău de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor.

Personal am luat cuvântul la această şedinţă a Sfatului Ţării, fiind de acord cu platforma Blocului Moldovenesc şi susţinând ideea creării unei republici autonome. În acelaşi timp am declarat că, după cum ne-a comunicat şeful administraţiei oraşului Chişinău, Smidt Aleksandr, guvernul burghez al Ucrainei şi-a manifestat intenţia de a ocupa Basarabia şi, pornind de la aceasta, n-am exclus faptul că pentru a restabili ordinea pe teritoriul Basarabiei şi pentru menţinerea ei vom fi nevoiţi să solicităm ajutorul guvernului României. Majoritatea delegaţiilor, membrii Blocului Moldovenesc au susţinut luarea mea de cuvânt.

Acesta a fost primul pas privind alipirea Basarabiei la România, fapt ce corespunde platformei politice a Blocului Moldovenesc.

Scurte note: Ne-am obişnuit cu unele intervenţii ale anchetatorilor în textul mărturiilor lui Halippa. Acest moment este evident în clipele când securistul vrea să retuşeze unele atitudini ale inculpatului, atribuindu-i expresii străine unui om care n-a locuit şi n-a cunoscut un mediu

dificile din ţară, a dezordinei, creşterii avântului revoluţionar, guvernul a luat toate măsurile pentru a instaura „ordinea şi liniştea”, a crea armata. Dar rezultatele scontate n-au fost obţinute şi de aceea consideră necesar a începe tratativele cu guvernul României în vederea acordării unui ajutor militar sau, altfel vorbind, a alipirii Basarabiei la România.

Toţi membrii Blocului Moldovenesc, inclusiv subsemnatul, am acceptat propunerea lui Pelivan şi s-a adoptat hotărârea că la tratativele cu regele şi guvernul României ce urmau să aibă loc la Iaşi, unde îşi aveau pe atunci reşedinţa, vor merge Pelivan, Ţanţu Vasile şi Anton Crihan.

La finele lui decembrie 1917 ei au plecat la Iaşi, unde timp de câteva zile s-au purtat tratative secrete cu guvernul românesc, care au avut un rezultat pozitiv. Î.: – Vorbiţi-ne la concret despre rezultatele acestor tratative.

R.: – Conform acordului încheiat de reprezentanţii Blocului Moldovenesc, la 13 ianuarie armatele române au intrat pe teritoriul Basarabiei.

Pelivan, Ţanţu şi Crihan au venit la Chişinău, împreună cu oaspeţii români. În scopul evitării unor posibile incidente cu sovietele muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, a nemulţumirii maselor de oameni ai muncii, Sfatul Ţării a făcut cunoscut că armatele române au doar scopul de a-şi păzi depozitele militare, iar guvernul român nu se va amesteca în treburile Basarabiei. Î.: – Se ştie însă, că chiar în prima zi de ocupaţie armatele române, cu susţinerea dumneavoastră, au desfiinţat sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor şi s-au răfuit cu deputaţii...

R.: – Este adevărat.

După venirea armatelor române, sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor au fost alungate, conducătorii lor şi alte persoane prorevoluţionare au fost arestate şi

Călăi și victime

specific, sovietic, cu un limbaj poluat de sloganuri, lozinci, stereotipuri pseudopatriotice.

Evident că aceste procese-verbale, nimerind sub ochii şefilor, trebuiau să-i impresioneze.

Alt moment care trebuie să ne reţină atenţia e acel ce ţine de ameninţarea din partea Ucrainei. Este o cheie şi un argument. *** Dosarul nr. 6253 Pan.telimon Halippa (continuare) După adoptarea legii privind crearea Republicii Autonome Basarabene şi după ce au fost citite telegramele de felicitare, a fost ales preşedintele organului legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării. În acest post a fost desemnat Inculeţ Ivan Constantinovici, ca vicepreşedinte am fost ales eu, iar ca secretari: Buzdugan Ivan Alexandrovici şi Miserov Dmitri (Kristo) Alexandrovici.

A fost ales şi confirmat guvernul Basarabiei: 1. Prim-ministru – Erhan Pan.telei Vasilievici. 2. Ministru al afacerilor externe – Pelivan Ivan Gheorghievici. 3. Ministru al afacerilor interne – Cristea Vladimir. 4. Ministru al agriculturii – Catelly Emanoil (?) 5. Ministru al industriei şi comerţului – Chiorescu Vladimir (?) 6. Ministru al învăţământului public – Ciobanu Ştefan şi alţii pe care la moment nu mi-i amintesc.

După terminarea lucrărilor primei sesiuni a Sfatului Ţării şi proclamarea declaraţiei cu privire la formarea guvernului Republicii Autonome Basarabene, la începutul lui decembrie 1917 a avut loc consfătuirea conducătorilor partidelor şi organizaţiilor care făceau parte din Blocul Moldovenesc, consfătuire convocată de fapt clandestin, astfel încât chestiunea examinată n-a fost prezentată în presă.

La această consfătuire prim-ministrul Pelivan Ivan Egorovici (Gheorghievici – n.n.) (greşeală, de fapt – ministrul de externe) a comunicat celor prezenţi, că din cauza situaţiei

409

410

executate. La lichidarea mişcării revoluţionare au luat parte guvernul şi Sfatul Ţării. Totul se înfăptuia cu ajutorul lor. Î.: – Cu ce scop?

R.: – La începutul lui martie 1918 ne-am deplasat la Iaşi pentru a duce tratative cu guvernul român în vederea stabilirii condiţiilor de alipire a Basarabiei la România: preşedintele Sfatului Ţării – Inculeţ Ivan Constantinovici, subsemnatul, vicepreşedinte, prim-ministrul ales la 24 ianuarie 1918 în locul lui Pelivan, care se îmbolnăvise, doctor Ciuhureanu Daniel şi ministrul învăţământului Ciobanu Ştefan Nicolaevici.

Delegaţia noastră a fost primită de prim-ministrul A. Marghiloman şi de membrii guvernului. În timpul acestor tratative am convenit că alipirea Basarabiei la România se va face menţinând pentru un anumit timp organele autoadministrării – Sfatul Ţării, înfăptuind reforma agrară şi prin participarea basarabenilor la lucrările parlamentului român.

Ne-am înţeles ca la o nouă sesiune a Sfatului Ţării să fie adoptat actul cu privire la alipirea Basarabiei la România.

Afară de aceasta, la propunerea mea guvernul român a permis venirea la Chişinău a unuia dintre liderii Partidului Liberal, profesorul Stere, pentru a fi introdus în componenţa Sfatului Ţării şi a grăbi astfel alipirea României la Basarabia (aşa e în original – red.).

După încheierea tratativelor, Inculeţ a vizitat ambasadele Angliei, Americii, Franţei, Italiei şi a obţinut aprobarea lor în vederea dezlipirii Basarabiei. Î.: – Personal aţi participat la tratativele cu aceste ambasade?

R.: – Nu, Inculeţ a fost de unul singur la aceste ambasade şi ne-a informat despre rezultatele tratativelor.

Scurte comentarii a) Pan. Halippa argumentează bine poziţia Blocului Moldovenesc şi necesitatea chemării armatelor române.

b) Numind componenţa guvernului, Halippa probabil că a uitat unele amănunte, unele nume. Spre a evita confuziile, pentru cei interesaţi facem trimiteri la următoarele ediţii: Petre Cazacu Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918 (Chişinău, 1992); Alexandru Bobeică Sfatul Ţării (Chişinău, 1993). În orice caz, Catelly şi Chiorescu n-au avut posturi ministeriale în acel guvern. c) O descoperire plăcută, ideea chemării lui Stere aparţine lui Halippa. *** 8 aprilie 1952 Interogatoriul a început la ora 8:00. Î.: – Precizaţi, vă rog, când anume a votat Sfatul Ţării actul său trădător?

R.: – După o anumită activitate pregătitoare, desfăşurată de Sfatul Ţării şi organele autoadministrării locale, la 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa organului legislativ Sfatul Ţării, la care a şi fost pusă problema alipirii Basarabiei la România.

Cu câteva zile mai înainte de deschiderea sesiunii Sfatului Ţării, subsemnatul şi Inculeţ Ivan Constantinovici i-am trimis o telegramă prim-ministrului al României, A. Marghiloman, invitându-l să participe la lucrările sesiunii. El a şi sosit la Chişinău pentru a da citire legii semnate de Ferdinand I privind alipirea Basarabiei la România. În momentul deschiderii şedinţei Sfatului Ţării Marghiloman se afla în biroul preşedintelui Inculeţ şi atunci am propus legea privind alipirea Basarabiei la România, a urmat o scurtă discuţie şi legea a fost adoptată, după care el a fost invitat în sală, unde, salutând deputaţii, a dat citire legii regale.

Astfel au luat sfârşit şedinţele Sfatului Ţării după care a urmat o paradă militară a unităţilor româneşti dislocate în oraşul Chişinău.

Tot atunci am expediat o telegramă regelui României. La 29 martie 1918, subsemnatul, ca vicepreşedinte, aflat în componenţa unei delegaţii formate din: preşedintele Inculeţ, de-

Este foarte interesantă şi informaţia cu privire la manifestările de la Iaşi prilejuite de Unire. *** Dosarul nr. 6253 (Decizie privind formularea acuzării) 9 aprilie 1952 or. Chişinău, RSSM Şeful secţiei nr. 3 a serviciului de urmărire penală al MSS al RSSM, locotenent-colonel Vladimirski, luând cunoştinţă de materialele dosarului nr. 6253 şi ţinând seama de faptul că Halippa Pan.telimon Nicolaevici se demască suficient ca fiind unul dintre liderii partidului eserilor şi ţărăniştilor, iniţiator al formării pe teritoriul Basarabiei a unui guvern contrarevoluţionar, numit Sfatul Ţării şi aflându-se în funcţia de vicepreşedinte, iar mai apoi chiar de preşedinte al acestui guvern, a fost unul dintre organizatorii dezlipirii Basarabiei şi unirii sale cu România şi, totodată, a înăbuşit mişcarea revoluţionară, a colaborat cu serviciile secrete străine, a dus o activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice, conducându-ne de articolul 126 din CPP al RSS Ucrainene Hotărăşte: A-l trage la răspundere pe Halippa Pan. telimon Nicolaevici în calitate de inculpat conform articolelor 54-4, 54-6 şi 54-11 din CP al RSSU, fapt anunţat inculpatului sub semnătură pe această decizie.

Decizia mi-a fost comunicată la 9 aprilie 1952.

Pan. Halippa Comentarii necesare În această etapă ancheta a găsit de cuviinţă să încheie primul cerc, formulând motivele acuzării. Există în acuzare şi un moment foarte dificil, strecurat pentru obţinerea semnăturii şi pentru a-i găsi alte capete de acuzare. O frază obişnuită la prima vedere: „A colaborat cu serviciile secrete străine, a dus o activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice...”, dar care în fond, conform Temisei sovietice, echivalează cu pedeapsa capitală...

Călăi și victime

putatul Stere, prim-ministrul Ciuhureanu, ministrul de externe Pelivan, ministrul de interne Cristea şi alţi membri ai Guvernului, am sosit la Iaşi la invitaţia regelui României, pentru a participa la solemnităţile desfăşurate cu ocazia alipirii Basarabiei la România.

La gară am fost întâmpinaţi de membrii Parlamentului României.

Ulterior, la Mitropolia condusă pe atunci de Pimen, a fost ţinut un tedeum la care a asistat şi regele României Ferdinand I, iar după aceasta a avut loc o paradă militară.

La sfârşitul paradei, am fost invitaţi la un dineu la care A. Marghiloman şi Inculeţ au făcut schimb de felicitări, iar subsemnatul, la propunerea reginei României, a ţinut o cuvântare de pe balconul regal în faţa locuitorilor ieşeni, vorbind despre aprobarea de către Sfatul Ţării a actului alipirii Basarabiei la România. Îmi mai amintesc că la orele opt după-masă s-a produs o manifestare prilejuită de alipirea Basarabiei la România, iar în dimineaţa următoare ne-am întors la Chişinău. În aceeaşi zi a avut loc şedinţa Sfatului Ţării la care am dat citire telegramei semnate de regele României, prim-ministrul Marghiloman, mitropolitul Pimen şi alţii, în care eram felicitaţi cu ocazia adoptării legii privind Unirea. Î.: – Ulterior aţi alipit Basarabia la România fără nici un fel de condiţiuni?

R.: – În toamna lui 1918 am fost ales preşedinte al Sfatului Ţării şi potrivit cu înţelegerea avută cu guvernul României, la 27 noiembrie 1918, din iniţiativa mea, a fost adoptată legea privind unirea necondiţionată a Basarabiei şi dizolvarea Sfatului Ţării.

Interogatoriul a fost suspendat la ora 15 şi 30 min. A interogat: locotenent-colonelul Vladimirski.

Scurte note: Descriind şedinţa din 27 martie, P. Halippa îşi asumă toate activităţile şi propunerile, „uitând” să-i pomenească pe V. Cijevschi, Ion Buzdugan, C. Stere. Este încă o dovadă de mare bărbăţie.

411

412

*** Dosarul nr. 6253 Proces-verbal 11 aprilie 1952, or. Chişinău. Interogatoriul a început la ora 12:00 Interogatoriul s-a terminat la ora 3:00. Î.: – Precizaţi data alegerii Dumneavoastră în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării.

R.: – În toamna anului 1918, la sesiunea care a avut loc prin luna septembrie am fost ales preşedinte al Sfatului Ţării şi, precum am mărturisit anterior, am condus şedinţa din 27 noiembrie 1918, la care Sfatul Ţării a adoptat hotărârea privind Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. Î.: – Altfel spus, sunteţi unul dintre organizatorii unirii Basarabiei cu România? Aşa este?

R.: – Exact. Am fost unul dintre iniţiatorii organizării Sfatului Ţării şi Blocului Moldovenesc şi ne-am realizat platforma politică, înfăptuind Unirea Basarabiei cu România.

Interogatoriul este suspendat la ora 16 şi 40 min.

Scurt comentariu: De obicei, cei anchetaţi încearcă să se eschiveze de la răspunsuri concrete şi duc firul mărturisirii printr-un labirint care, după părerea lor, ar putea să-i salveze într-un fel. Poate că în anumite cazuri o asemenea tactică e justificată. În cazul lui Pan. Halippa acuzatul nu neagă aproape nimic din punctele de acuzare, cu excepţia cazurilor când i se incriminează fapte pe care nu le-a săvârşit. De aici şi derutarea anchetatorilor, care pe măsură ce se informează şi încearcă să-l „prindă” în momentele ce li se par contradictorii, acuzatul le răspunde afirmativ, asumându-şi vina, dar vina pe care o văd ei este un act de onoare pentru cel acuzat. *** Dosarul 6253 Interogatoriul a fost reluat la ora 21 şi 40 min.

Î.: – Cum aţi fost răsplătit pentru activitatea trădătoare de răpire a Basarabiei de la Rusia Sovietică?

R.: – Eu, ca unul dintre iniţiatorii alipirii Basarabiei la România, după săvârşirea acestui act am fost decorat de regele României cu un orden care mi-a fost înmânat la Iaşi în timpul festivităţilor organizate cu acest prilej.

Festivităţile respective au fost organizate la 29 sau la 30 martie 1918. Ulterior am fost decorat cu al doilea orden, instituit special de regele României pentru persoanele care au avut o contribuţie deosebită la Unirea Basarabiei şi de asemenea a Bucovinei şi Transilvaniei. În afara acestor două ordene, regele mi-a dat şi 50 ha de pământ. Î.: – Ce funcţii aţi ocupat după desfiinţarea Sfatului Ţării?

R.: – După desfiinţarea Sfatului Ţării, conform decretului regal am fost numit secretar general la Ministerul Basarabiei, iar apoi am fost ales vicepreşedinte al parlamentului României. Concomitent, am fost unul dintre iniţiatorii creării partidului ţărănist. Î.: – Ce prezenta acest partid?

R.: – Partidul ţărăniştilor a fost creat de liderii Blocului Moldovenesc: Inculeţ Ivan Constantinovici, Erhan Pan.telei Vasilievici, Catelly Emanuil, Stere Constantin Gheorghevici, Codreanu Ivan StePan.ovici şi de mine – Halippa Pan.telimon Nicolaevici.

De fapt, în componenţa acestui partid au intrat eserii de dreapta şi aceasta şi-a lăsat amprenta asupra platformei partidului ţărănist, care era tot eseră. În 1922-23 partidul ţărănist din Basarabia s-a unit cu partidul ţărănist din regat şi din Bucovina, iar în 1926 – cu partidul naţional din Transilvania şi de atunci s-a numit Partidul Naţional Ţărănist din România.

Scopul activităţilor acestui partid condus de mine nu rezulta numai în participarea activă la mişcarea politică dirijată de guvern, dar şi în lupta activă împotriva partidului comunist, al mişcării revoluţionare şi împotriva altor par-

tidului Naţional Ţărănesc. Face din el un eser convins şi un duşman deschis al bolşevicilor şi comuniştilor. Însă realitatea este alta, dat fiind firea tolerantă a lui Halippa şi faptul că ştia săşi cruţe adversarii politici.

La rândul său, Pan. Halippa subliniază meritele sale, participarea în guverne şi alte activităţi pe care le susţinea, deoarece era cetăţean român şi se achita cu datoriile cetăţeneşti. Şi toată munca anchetatorilor este îndreptată spre a-l compromite şi a-l pedepsi pe un cetăţean al României. *** Dosarul nr. 6253 Proces-verbal 14 aprilie 1952, or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 20 şi 30 min. Î.: – Precizaţi, când a fost organizat aşa-numitul Comitet al refugiaţilor transnistrieni?

R.: – După cum îmi amintesc, Comitetul refugiaţilor transnistrieni a fost organizat prin 1923 sau 1924. Î.: – Anterior, însă, aţi arătat că acest comitet a fost format în 1926?

R.: – La interogatoriile anterioare am mărturisit imprecis, Comitetul refugiaţilor transnistrieni activa din 1923-1924. Î.: – Cine au fost iniţiatorii creării acestui Comitet?

R.: – Comitetul refugiaţilor transnistrieni, practic, a fost creat de mine şi Ştefan Bulat. Î.: – Cine e acest Bulat?

R.: – Bulat Ştefan este originar din satul Malovata, raionul Tiraspol, RSSM, provine dintr-o familie înstărită de ţărani, a făcut serviciul în armata ţaristă, având gradul de sublocotenent. În anii 1917-1923 a fost unul dintre liderii partidului eserilor care activa pe teritoriul raionului Tiraspol şi al celor megieşe din Moldova, de pe partea stângă a Nistrului. Mai apoi, având o atitudine ostilă faţă de puterea sovietică, a fugit în România, a restabilit legătura cu mine, deoarece ne cunoşteam mai de mult.

Călăi și victime

tide. Cum am arătat anterior, eu am fost adversar al partidului bolşevic, fapt care se reflecta în activitatea partidului ţărănist condus de mine şi profesorul Stere în Basarabia. Partidul avea o reţea foarte ramificată, deoarece, situându-se pe platforma eserilor, folosea lozincile lor despre egalitate, libertate, despre votarea directă, despre votul universal, adică în cuvinte – libertatea, iar în faţă – platforma eserilor.

Formula de organizare a partidului naţional-ţărănist era similară cu cea a Uniunii ţăranilor; adică comitete: săteşti, orăşăneşti, judeţene şi de provincie. Îmi amintesc că în judeţul Hotin partidul ţărănist era condus de învăţătorul Policarp Beţianu, în judeţul Bălţi – de fostul căpitan al armatei ţariste şi liderul Comitetului soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Odessa Catelly Emanuil, în judeţul Soroca era lider Codreanu Ivan StePan.ovici, în Orhei – Pelivan Ivan Gheorghevici, în Chişinău – Erhan Pan.telei Vasilevici, în Cahul – Pijov, iar mai apoi Mitron Zaharia. În Bender – Creanga Ivan, în Acherman – judecătorul Porumbescu, în Izmail – Ghlmejanu Mihail. În perioada 1928-1934 partidul naţional-ţărănist a participat la formarea guvernului şi în această perioadă eu am ocupat în guvernul României posturile: ministru al lucrărilor publice, ministrul muncii, ministrul sănătăţii şi ministrul Basarabiei. Î.: – Fiind unul dintre liderii Partidului Naţional Ţărănesc, concomitent aţi iniţiat şi condus aşa-numitul Comitet al refugiaţilor transnistrieni. Este adevărat acest lucru?

R.: – Da, este adevărat. Din 1926 şi până 1940 eu am condus aşa-numitul Comitet pentru acordarea de ajutoare refugiaţilor transnistrieni pe teritoriul României, comitet creat de mine.

Interogatoriul s-a întrerupt la ora 3 şi 5 min. pe data de 12 aprilie 1952.

A interogat: Vladimirski Comentarii necesare Anchetatorul retuşează aşa cum are el nevoie participarea lui Halippa la crearea Par-

413

414

Î.: – De când anume?

R.: – Cu Ştefan Bulat m-am cunoscut în luna decembrie 1917. Î.: – În ce împrejurări?

R.: – În luna decembrie 1917, în Tiraspol a avut loc congresul partidului eserilor din Transnistria, la lucrările căruia s-a discutat problema alipirii la Blocul Moldovenesc şi participarea la Sfatul Ţării.

Iniţiatorul şi conducătorul acestui congres a fost Ştefan Bulat, la invitaţia căruia eu împreună cu deputaţii Sfatului Ţării Ghibu Onisifor şi Crihan Anton am sosit la Tiraspol şi am participat la lucrările congresului partidului eser din Transnistria la Blocul Moldovenesc şi alegerea deputaţilor pentru Sfatul Ţării a rămas nesoluţionată, deoarece acest partid a susţinut crearea guvernului Ucrainei – Rada Centrală şi delegaţia noastră a declarat că din acest motiv Blocul Moldovenesc nu poate accepta propunerea congresului. Î.: – Întorcându-vă la Chişinău, a-ţi mai întreţinut relaţii cu Bulat?

R.: – Probabil, am corespondat cu Ştefan Bulat până la fuga lui în România, dar acum nu-mi mai amintesc. Ţin minte numai că fugind din USSR a locuit un timp la Iaşi, a restabilit legătura cu mine şi, cu participarea mea activă, a organizat Comitetul refugiaţilor transnistrieni. Î.: – Cum aţi procedat?

R.: – Eu şi Ştefan Bulat am avut o poziţie ostilă faţă de instaurarea puterii sovietice în Rusia şi, fiind românofili, consideram că şi cealaltă parte a Moldovei trebuie realipită la România. În virtutea acestor condiţii, fiind deputat în parlamentul României şi liderul partidului ţărănist din Basarabia, am ajuns la concluzia necesităţii de a organiza acest Comitet.

Această idee a fost pe deplin împărtăşită şi de preşedintele partidului ţărănist din România, doctorul Lupu, sprijinită de unul dintre conducătorii partidului ţărănist, iar apoi al partidului liberal Inculeţ şi de Ştefan Bulat.

În cursul anilor 1923-24, prin intermediul lui Ştefan Bulat şi al altor refugiaţi, particiPan. ţi la congresul eserilor din Transnistria, Durbai Alexandru, Dumitraşcu Ivan şi Cebanu Dimitrie, am reuşit să intru în contact şi cu alţi refugiaţi din Uniunea Sovietică şi să organizăm Comitetul refugiaţilor transnistrieni.

Unele precizări: Tema refugiaţilor transnistrieni este foarte vastă, cuprinzând multe aspecte. Convinşi că din imperiul fericirii nu poate fugi nimeni, iată că avem dovezi că lumea fugea... căuta o scăpare, riscând cu viaţa.

Onisifor Ghibu n-a fost membru în Sfatul Ţării.

BULAT, Ştefan (1892, Doroţcaia, jud.Tiraspol — 1963, Bucureşti, Cimitirul Stăuleşti).

S-a născut pe malul stâng al Nistrului, din părinţi moldoveni.

Moldovean. Studii: Şcoala primară din satul de baştină, Seminarul Pedagogic de la Bairamcea (1914), Universitatea din Iaşi.

A fost mobilizat în armată şi trimis la nişte cursuri de pregătire militară, după care i se conferă gradul de praporşcic (sublocotenent) şi este luat pe front. Deoarece în armată erau foarte răspândite „pământeniile”, el s-a apropiat mult de basarabeni, care, în octombrie 1917, l-au ales deputat la congresul lor, ţinut la Chişinău. Congres care a fost de cotitură în destinul Basarabiei, când s-a pus problema autonomiei, când s-au pus bazele Sfatului Ţării, când s-a vorbit serios despre problemele românilor de peste Nistru.

Delegat la Congresul Militarilor Moldoveni, care şi-a ţinut lucrările în perioada 20— 27 octombrie 1917 la Chişinău.

Mandat validat de la 27.XI.1917 până la 4.XII.1917. Deputat în Sfatul Ţării din partea moldovenilor de peste Nistru.

La 17-18 decembrie 1917 a organizat la Tiraspol Congresul Partidului Eserilor din Transnistria, la lucrările căruia s-a examinat problema alipirii sale la Blocul Moldovenesc şi participarea la lucrările Sfatului Ţării.

Interogatoriul s-a început la ora 21 şi 30 min. Î.: – Vă este cunoscut Grigore Gafencu?

R.: – Da, pe Gafencu îl cunosc. Î.: – De câtă vreme îl cunoaşteţi?

R.: – Am făcut cunoştinţă cu Grigore Gafencu în 1927 la Bucureşti, în timpul aflării mele la sesiunea Parlamentului Român, în care eram deputaţi din partea Partidului Naţional Ţărănesc din România. După cum îmi amintesc, mi-a făcut cunoştinţă cu Gafencu Iuliu Maniu, conducătorul şi ideologul unui partid mic-burghez naţionalist din Transilvania. Deoarece Gafencu fusese membru al acestui partid. Î.: – Ce ştiţi despre el?

R.: – Gafencu Grigore (pronumele nu îl cunosc) provine dintr-o familie de burghezi înstăriţi şi avea studii juridice superioare. În timpul Primului Război Mondial şi-a făcut serviciul în cadrul Armatei Române, luptând împotriva armatelor austro-germane. Iar după revenirea la Bucureşti, unde locuiau părinţii lui, a început să editeze ziarul naţional-burghez Ţara – Strana. A aderat la Partidul Naţional, dar peste un timp s-a depărtat de acest partid, afiliindu-se platformei ţărăniste şi aderând la acest partid. În anii 1927-1928, din partea acestui partid a fost ales deputat în Parlamentul Român, a fost adjunctul ministrului transportului, iar mai apoi ministru al Afacerilor Externe.

Prin 1939, pare-mi-se, a fost numit ambasadorul României în URSS, unde s-a aflat aproape 2 ani.

La întoarcere din URSS, a editat câteva broşuri despre politica externă a României, în care într-o formulă critică şi-a exprimat nemulţumirea referitor la politica internă şi externă a guvernului sovietic şi a partidului bolşevic. Î.: – Cum putem caracteriza relaţia voastră?

R.: – Gafencu Grigore, fiind membru al Comitetului Central al Partidului Naţional Ţărănist din România şi eu, conducătorul aces-

Călăi și victime

Acest for a avut loc sub preşedinţia lui Ştefan Bulat, cu participarea unei delegaţii de basarabeni, condusă de Pan. Halippa. Din delegaţie mai făceau parte Gh.Mare, Anton Crihan, Vasile Gafencu şi ardeleanul Onisifor Ghibu care, în memoriile sale, ne lasă un portret al lui Ştefan Bulat, schiţat chiar în ziua deschiderii Congresului: „Între timp au venit doi dintre conducătorii mişcării transnistriene, între care Ştefan Bulat, principalul iniţiator al Congresului. Învăţător, era mobilizat ca sublocotenent în armata rusă şi luptase pe frontul românesc, unde, luând contact cu pământul ţării, s-a trezit în el conştiinţa naţională. A conceput, încă de pe front, necesitatea convocării unei adunări în care moldovenii săşi ceară drepturile în rând cu celelalte popoare din Rusia. Era un om tânăr, de douăzeci şi ceva de ani. Când s-a văzut în faţa noastră, a rămas uluit. El începuse mişcarea cu o mare credinţă, dar şi cu o mare naivitate, cu o totală lipsă de experienţă. Se vedea bine că nu ştia ce însemna în acele vremuri organizarea unei adunări care să dea rezultate concrete” (Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992, p.478).

După Unire a activat ca profesor secundar, a participat la fondarea Uniunii Foştilor Ofiţeri ai Armatei Moldoveneşti. Preocupându-se de destinul refugiaţilor transnistrieni, formează, în 1923-1924, Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni.

A organizat la Chişinău cursuri pregătitoare pentru tinerii care doreau să înveţe la universităţi şi şcoli normale. Cursurile, care în anii 1920-›30 se ţineau în Auditoriul Puşkin, erau patronate de arhiepiscopul Gurie Grosu, de Pan. Halippa, I.Negrescu şi T.Hotnog. În 1927 director la revista Tribuna românilor transnistrieni editată la Chişinău. După 1940, s-a refugiat în Regat. S-a stins din viaţă la vârsta de 71 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Srăuleşti din Bucureşti. *** Proces-verbal din 16 aprilie 1952, or. Chişinău

415

416

tui partid în Basarabia, ne întâlneam de fiecare dată când plecam la Bucureşti. În timpul acestor întâlniri discutam despre strategia activităţii naţional-ţărăniştilor. Î.: – Ce relaţii avea Gafencu cu aşa-numitul comitet al refugiaţilor?

R.: – Gafencu era de acord cu activitatea mea în conducerea comitetului refugiaţilor, dar relaţii directe cu el n-a avut. Î.: – Gafencu a fost la Chişinău?

R.: – După cum îmi amintesc, în 1931 el a fost în vizită la Chişinău. Î.: – În legătură cu ce a efectuat această vizită?

R.: – Gafencu a sosit la Chişinău la invitaţia Direcţiei Institutului Social din Basarabia, ca specialist pentru problemele economice şi ne-a citit o lecţie la această temă. Î.: – În acest timp aţi avut întâlnire cu el?

R.: – Da. Eu am fost la lecţia lui, după terminarea căreia am avut o discuţie pe teme generale. Î.: – Şi atât?

R.: – Îmi amintesc că după una din lecţii, Gafencu şi eu, ieşind împreună din clădirea institutului, i-am făcut cunoştinţă cu refugiatul Cebanu, care învăţa la Universitatea din Iaşi şi sosise la Chişinău în vizite la rude. Cebanu avea relaţii cu membrii Comitetului Refugiaţilor: Vlad Ştefan şi Smochină Nichita. Din informaţia acestora mai târziu am aflat că Cebanu a fost trimis pe teritoriul sovietic cu misiuni de cercetare, dar la trecerea lui peste Nistru a fost omorât de grănicerii sovietici. Î.: – Cebanu a fost racolat şi trimis în URSS de Gafencu? Aşa trebuie să înţelegem această explicaţie?

R.: – Se prea poate că la acest caz avea o anumită relaţie şi Gafencu, dar eu nu eram la curent cu aşa ceva. Î.: – Povestind despre întâlnirea cu Gafencu şi cunoştinţa cu refugiatul Cebanu, de ce aţi legat această întrebare cu trecerea ultimului pe teritoriul sovietic?

R.: – Nu ştiu, nu pot să explic. Î.: – Cine, anume, l-a trimis pe Cebanu în URSS? R.: – Cum am fost informat de Bulat şi Smochină, Cebanu Dimitrie a fost trimis pe teritoriul sovietic de către organele Siguranţei oraşului Chişinău. Î.: – De unde ştiau ei acest lucru?

R.: – Nu-mi amintesc. Î.: – De ce încercaţi să treceţi sub tăcere faptul colaborării lui Bulat şi Smochină cu Serviciile de Cercetare?

R.: – Posibil, Bulat şi Smochină aveau relaţii cu Serviciile Speciale de Cercetare şi anumite contribuţii la trimiterea lui Cebanu în URSS, dar eu nu cunosc nimic despre aceasta. Î.: – Continuaţi să vă eschivaţi de la darea unor răspunsuri clare de esenţă. Numiţi ce post ocupaţi în această perioadă?

R.: – În această perioadă eu eram deputat al Parlamentului român şi Ministru al Basarabiei. Î.: – Ce organe intrau în componenţa directoratului Basarabiei, condus de Dvs. ca ministru?

R.: – În componenţa directoratului Basarabiei, condus de mine, intrau organele autoadministrării locale a oraşelor şi satelor, de asemenea organele Jandarmeriei şi Siguranţei. Î.: – Cine era şeful Siguranţei oraşului Chişinău?

R.: – Şeful Siguranţei oraşului Chişinău era Husarescu Zaharia, prin intermediul căruia eu ca ministru al Basarabiei efectuam conducerea cu aceste organe ale Siguranţei statului. Î.: – Reiese că eraţi la curent cu activitatea organelor Siguranţei Statului şi ale Serviciilor Speciale de Recunoaştere.

R.: – Eu eram iniţiat numai în noţiunile generale ale activităţii Organelor de Siguranţă a Statului şi a Jandarmeriei, deoarece, cu toate că aceste organe intrau în componenţa Directoratului Basarabiei, de facto, conducerea lor era efectuată de Ministerul Afacerilor Interne.

R.: – Da, cu contribuţia mea, familia Smochină a trecut ilegal din Uniunea Sovietică pe teritoriul României. Î.: – În ce mod?

R.: – Personal m-am adresat cu această problemă comandantului Corpului III al Armatei Române, Generalul Dragu Constantin, cu care aveam relaţii. El mi-a făcut cunoştinţă cu şeful secţiei de informaţii a corpului de armată, numele de familie al căruia nu mi-l amintesc, care şi-a efectuat această transferare a familiei Smochină din Uniunea Sovietică. Î.: – Expuneţi concret cum s-a făcut această trecere?

R.: – După ce am discutat cu şeful secţiei informaţie a Corpului III al Armatei Române, i-am expus rugămintea lui Smochină şi l-am caracterizat. Şeful secţiei mi-a promis că o să facă această trecere ilegală a familiei Smochină în România.

După aceasta, conform înţelegerii, l-am trimis la el pe Smochină. Şi peste o perioadă de timp acesta mi-a comunicat că familia lui a ajuns pe teritoriul românesc. Dar în ce condiţii şi care au fost circumstanţele, şi cine a făcut această trecere, eu nu m-am interesat. Î.: – Ce condiţii a pus Serviciul de Informaţie român pentru a trece ilegal familia Smochină din URSS în România?

R.: – În discuţia avută cu şeful secţiei de informaţie a corpului III de armată în care explicam necesitatea aducerii familiei Smochină din URSS în România n-a fost vorba de nici un fel de condiţii, iar modul în care a decurs întâlnirea dintre Smochină şi şeful secţiei de informaţie şi ce condiţii au fost negociate, eu nu ştiu. Î.: – Atunci cum explicaţi că Serviciul de Informaţie român a luat parte activă la trecerea peste Nistru a familiei Smochină?

R.: – Cât nu este de straniu, dar la această întrebare nu pot să răspund, fiindcă nu ştiu ce să răspund. Î.: – În ce consta activitatea lui Smochină în calitate de membru al Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni?

Călăi și victime

Cum se manifesta concret activitatea de cercetare a Siguranţei, mie nu-mi este cunoscut. Î.: – Dvs. nu numai că eraţi la curent cu acţiunile de cercetare pe care le efectuau organele române de recunoaştere, dar aţi luat parte activă la promovarea lor. Depuneţi nişte mărturii autentice.

R.: – Detaliat despre activitatea Organelor Speciale de Cercetare Româneşti nu pot spune nimic, deoarece nu eram iniţiat în lucrul lor şi nici relaţii de lucru cu ele nu aveam. Cum s-a făcut trecerea lui Cebanu în URSS, în ce condiţii nu ştiu, la fel cum nu cunosc şi nici despre cazuri similare cu alţi agenţi, nici ce relaţii a avut cu aceasta Gafencu.

Interogatoriul a fost întrerupt la ora 2 şi 45 min.

17 aprilie 1952 *** Proces-verbal or. Chişinău 18 aprilie 1952 Interogatoriul a început la ora 11. Î.: – Anterior, l-aţi numit ca membru al Comitetului Refugiaţilor pe Smochină. Expuneţi ce ştiţi despre el?

R.: – Smochină Nichita este descendent dintr-o familie de ţărani înstăriţi. În perioada primului război imperialist, şi-a făcut serviciul în armata ţaristă, având gradul de praporşcic.

A fugit ilegal din URSS în România, dar în ce an a făcut-o nu cunosc. A locuit la Iaşi, unde a absolvit Universitatea, după care a lucrat consilier al rectorului acestei universităţi.

Eu am făcut cunoştinţă cu el prin anii 1927-28 prin intermediul lui Bulat, care mi l-a prezentat ca pe unul dintre conducătorii comitetului refugiaţilor transnistrieni. În acea vreme, după cum îmi amintesc, Smochină termina studiile la Universitatea din Iaşi şi a sosit la Chişinău ca să mă roage să-l ajut să-şi aducă în România familia: soţia şi copiii care locuiau pe teritoriul sovietic. Î.: – Şi Dvs., desigur, că l-aţi ajutat.

417

418

R.: – După absolvirea studiilor la Universitatea din Iaşi, Smochină a fost inclus de mine în componenţa Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni şi se ocupa ca şi restul membrilor problemele acordării asistenţei materiale refugiaţilor şi, concomitent, le citea lecţii antisovietice cu caracter istoric. Î.: – Smochină avea vreo legătură cu secţia nr. 2 a Corpului III de armată?

R.: – Probabil. Dar eu nu eram iniţiat în aceasta. Î.: – Care erau preocupările lui din ultima vreme?

R.: – Aproximativ în 1940 Smochină Nichita locuia la Bucureşti unde fusese inclus în componenţa comitetului refugiaţilor basarabeni, care fusese creat de Inculeţ şi Ciugureanu. Ulterior şi eu am activat în cadrul acestui comitet. În perioada celui de-al II-lea Război Mondial el a fost un timp directorul de cabinet al prim-ministrului României Nicolae Antonescu, care l-a numit „reprezentant al moldovenilor din Transnistria”. În ultima vreme Smochină locuia la Bucureşti şi era cercetător ştiinţific al Academiei de Ştiinţe. Î.: – Numiţi şi alţi membri din conducerea Comitetului Refugiaţilor.

R.: – În componenţa Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni, în afară de Bulat şi Smochină mai intrau: 1. Cazacliu Vladimir, descendent dintr-o familie de funcţionari, absolvent al Institutului Politehnic din Kiev, activist al Blocului Moldovenesc şi deputat în Sfatul Ţării, împărtăşind plenar „platforma blocului” în privinţa alipirii Basarabiei la România.

După aceasta a aderat la Partidul Naţional Ţărănesc şi în 1919-1920 a fost deputat în Parlamentul României. Pentru realizarea cu succes a programei Blocului Ţărănesc, sub presiunea căruia Basarabia a fost unită cu România, a fost decorat de Regele Ferdinand I. Un timp a activat ca inspector funciar în Basarabia, iar în

ultimul timp a fost inspector general al agriculturii în România.

2. Dumitraşcu Ion, până la 1917 a fost primar de Grigoriopol. ParticiPan.t la Primul Congres al Eserilor Naţionalişti din Transnistria. În 1920-1921 a fugit în România, locuia la Chişinău, fiind învăţător de şcoală primară. În ultimul timp locuia la Bucureşti.

3. Drubail, numele nu mi-l amintesc.

Fost locuitor al oraşului Tiraspol, particiPan.t la Primul Congres al Eserilor Naţionalişti din Transnistria (denumirea corectă – Congresul Românilor din Transnistria – Iu. C.). În 19191920 a fugit în România. Eu am stabilit legătura cu el prin intermediul lui Bulat Ştefan, care împreună cu Dumitraşcu a participat activ la fondarea Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni. Locuia în oraşul Chişinău.

4. Timan – Timonov Dementie (Domente Timonu – Iu.C.), descendent dintr-o familie de ţărani culaci. A fugit ilegal din URSS în România, a absolvit Şcoala Teatrală din Iaşi, transferându-se cu traiul în oraşul Chişinău şi fiind ajutorul secretarului comitetului şi intendentul căminului refugiaţilor, care se afla pe str. Kiev nr. 36-38. Concomitent se ocupa cu activitatea literară, era colaborator al gazetei Dvijenia – Curentul, care se edita la Bucureşti.

5. Epervai Alexandru, de naţionalitate român, studii superioare, care până în 1940 era profesor la Liceul Comercial din Chişinău. A fost secretarul Comitetului Refugiaţilor, iar în 1940, în momentul intrării armatei sovietice pe teritoriul Basarabiei, a fugit în România, locuia la Bucureşti, fiind profesor la un gimnaziu comercial. Î.: – Ce fel de activitate executau aceşti membri ai Comitetului Refugiaţilor?

R.: – Toţi membrii Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni, enumeraţi de mine, erau preocupaţi doar de asigurarea materială a refugiaţilor. Î.: – Nu este adevărat! Este cunoscut faptul că sub acoperişul Comitetului Refugiaţilor,

A fondat Asociaţia refugiaţilor transnistreni (1926), a fost delegat la Congresul Minorităţilor de pe lângă Societatea Naţiunilor (1930), a fost profesor la École pour la propagation des Langues Étrangères en France, a fondat Asociaţia culturală a românilor transnistreni (1935), a înfiinţat mai multe publicaţii periodice: Moldovanul, cotidian (1918, Dubăsari), Tribuna tinerilor transnistreni (1927-1928), Moldova nouă, ziajrul Transnistria ş.a. A colaborat la publicaţiile: Viaţa Basarabiei, Revista Fundaţiilor Regale, Însemnări ieşene ş.a.

A activat în calitate de funcţionar la Ministerul pentru Minorităţi. A fost şeful cambinetului Mareşalului Antonescu şi alte funcţii de stat.

Opera lui este una de referinţă pentru istoria românilor şi istoria Transnistriei: Anul Nou la moldovenii de peste Nistru (1928); Din trecutul românesc al Transnistriei (1930); Les émigrés roumains à Paris (1933); Din literatura populară a românilor de peste Nistru (1939); Les Roumains de Russie Soviétique (1939); Dănilă Apostol hatmanul Ucrainei (Bucureşti, f.a.); Militari români în Rusia (1940); La stampa delle minoranze in Romania 1918-1940 (1940); I Romeni fra il Dniester ed il Bug (1941); Din anuarul românilor transnistrieni. Masacrele de la Nistru (1941) ş.a.

Bibliografie: 1. Figuri contemporane din Basarabia. – Chişinău, 1939.

2. Predescu Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea. – Bucureşti, 1999.

3. Rusu N. Dorina, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar. – Bucureşti, 1999. *** Procesul-verbal din 18 aprilie 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 21:00. Î.: – Îl cunoaşteţi pe Segino?

R.: – Da, îl cunosc. Era consulul francez la Chişinău şi uneori mă întâlneam cu el. Î.: – De când îl cunoşteaţi?

Călăi și victime

serviciile de informaţie străine lucrau subversiv împotriva URSS. Depuneţi mărturii despre aceasta?

R.: – Probabil că unii membrii ai Comitetului erau în legătură cu serviciile speciale, dar eu despre aceasta nu ştiam. Î.: – O cunoaşteţi pe Grebenicenco Alexandra Vasilevna?

R.: – Posibil, că eu s-o fi cunoscut pe Grebenicenco Alexandra, acum eu nu-mi amintesc. Î.: – Chiar într-adevăr nu vă amintiţi de Grebenicenco?

R.: – Eu nu neg faptul, că probabil să mă fi întâlnit cu ea ca preşedinte al Comitetului Refugiaţilor, dar în acest moment nu-mi amintesc. Î.: – Printre altele, conform depoziţiilor Grebenicenco A. V., care a fost membru al Comitetului Refugiaţilor, sub acoperirea acestui „comitet” se efectua o activitate subversivă împotriva URSS (îi sunt prezentate depoziţiile Grebenicenco A.V.).

R.: – Probabil că sub acoperirea Comitetului Refugiaţilor, serviciile speciale ale României şi altele efectuau activităţi subversive pe teritoriul URSS, dar despre aceasta eu nu ştiam nimic.

Interogatoriul a fost încheiat la ora 18:00.

Precizări necesare: Nichita Smochină (14/27.III.1894, satul Mahala, jud. Tiraspol – 14.XII.1980, Bucureşti), jurist, istoric, etnograf şi om politic.

Studii: Şcoala parohială din sat, studii secundare la Dubăsari, studii universitare la Facultatea de Drept şi Filozifie a Universităţii din Iaşi (1920), studii de doctorat la Sorbona, Franţa.

A participat la primul război mondial, luptând pe frontul german şi cel transcaucazian. A participat la mişcarea naţională, fiind delegat la Congresul Popoarele din Caucaz, unde a cerut introducerea limbii române în satele locuite de români.

419

420

R.: –Segino locuia la Chişinău de prin 1919 şi până în 1937. Eu am făcut cunoştinţă cu el în 1920, când din partea Partidului Ţărănesc am fost ales în primul parlament al României şi eram ministru al Basarabiei. Î.: – În ce circumstanţe v-aţi cunoscut?

R.: – După cum îmi amintesc, în scurtă vreme după numirea mea în funcţia de ministru al Basarabiei, Segino mi-a fost prezentat în calitate de consul al Franţei, după care de nenumărate ori, evident, ne-am şi întâlnit. Î.: – Ce caracter purtau relaţiile voastre?

R.: – Eu aveam cu Segino relaţii doar în interes de serviciu, altfel zis ca ministru al Basarabiei.

El venea la mine cu o serie de probleme legate de activitatea consulatului francez. Î.: – Ulterior, cum se manifesta relaţia Dvs.?

R.: – Eu am întreţinut relaţii cu Segino numai cât am fost ministru al Basarabiei. Adică, în 1920 şi din 1933 până în 1937. Î.: – Segino vă vizita şi acasă?

R.: – Da. Î.: – În legătură cu ce?

R.: – Segino mă vizita acasă tot în legătură cu interese de serviciu. Î.: – De ce anume acasă el venea ca să rezolve probleme de serviciu?

R.: – În legătură cu aceea că la Ministerul Basarabiei nu exista un traducător de franceză, toate întâlnirile noastre oficiale aveau loc la mine acasă, deoarece soţia mea, Halippa Eleonora vorbea fluent franceza. Î.: – Şi numai pentru asta erau condiţionate relaţiile cu Segino?

R.: – Da, Segino nu cunoştea nici rusa, nici româna, eu nu cunoşteam franceza, de aceea întâlnirile noastre aveau loc la mine acasă, iar în calitate de translator evolua soţia mea. Î.: – Este cunoscut faptul că făceaţi schimb de informaţii cu consulul francez Segino referitor la situaţia din URSS. Este adevărat acest lucru?

R.: – Da. Eu periodic primeam de la Segino aşa-numitele Buletine de Est, în care erau ştiri despre URSS. Î.: – Şi concomitent transmiteaţi documente analogice lui Segino.

R.: – Da, transmiteam. Î.: – În baza căror documente erau alcătuite aceste buletine?

R.: – Materialele referitoare la URSS veneau din partea siguranţei statului din or. Chişinău, din partea secţiei de informaţie a Corpului III al Armatei Române. Drept surse ne serveau informaţiile agenturii organelor indicate şi de asemenea datele pe care le obţineam în urma discuţiilor cu refugiaţii din URSS. Aceste materiale eu le expediam consulului francez Segino. Î.: – Indicaţi concret materialele trimise lui Segino.

R.: – Acestea erau informaţii de ordin politic, economic despre situaţia din URSS, acţiunile pe care le efectuau organele puterii sovietice. Î.: – Cu cine dintre reprezentanţii străini aţi mai avut relaţii?

R.: – De asemenea, întreţineam relaţii cu consulul polonez din or. Chişinău Dudcheivici Felix, cu care mă întâlneam periodic şi îi trimiteam materiale despre situaţia din URSS. Î.: – Expuneţi circumstanţele care v-au determinat să aveţi asemenea relaţii cu Segino şi Dudcheivici.

R.: – În scurtă vreme după numirea mea în calitate de ministru al Basarabiei, cum am început să-mi exercit atribuţiile de serviciu, şeful siguranţei statului din or. Chişinău, Husaresco Zaharia, m-a informat că predecesorul meu în acest post, Moldovan Dumitru, întreţinea relaţii cu Segino şi Dudcheivici, cărora le expedia periodic materiale obţinute despre URSS. Tot atunci el m-a întrebat ce părere am despre această chestiune. I-am răspuns că şi în continuare vom face schimb de materiale. Şeful serviciului de informaţie al Corpului III al Armatei Române, numele de familie

luat parte activă la dezlipirea Basarabiei şi unirea ei cu România, fiind deputat în Sfatul Ţării din partea societăţii poloneze. După aceasta, prin 1918-1919 a fost angajat de către guvernul Poloniei pentru funcţia de consul. Cu el am făcut cunoştinţă încă în perioada Sfatului Ţării, vicepreşedinte al căruia eu eram. Şi ulterior am întreţinut relaţii, făcând schimb de informaţii cu caracter de cercetare referitor la URSS. Î.: – Expuneţi concret despre ce fel de informaţii era vorba.

R.: – În conformitate cu înţelegerile avute cu Dudcheivici şi de asemenea cu Segino, eu periodic le expediam materiale despre situaţia politică şi economică în URSS. Despre politica de organizare a colhozurilor şi activitatea efectuată de guvernul sovietic în această direcţie.

Despre dizlocarea unităţilor militare şi alte informaţii, detalii despre care astăzi nu-mi mai amintesc. Imprimam aceste informaţii în siguranţa statului din oraşul Chişinău şi în secţia de informaţii a Corpului III de armată, trimiţându-le la consulatele sus-numite. Î.: – Cum explicaţi că Segino şi Dudcheivici aveau relaţii directe cu Dvs. şi nu cu organele de cercetare şi informaţii.

R.: – În genere, până la numirea mea în calitate de ministru al Basarabiei, iar apoi rector la minister, Segino şi Ducheivici au avut contacte cu responsabilii acestor organe în privinţa schimbului de informaţii despre URSS. Conform acestor înţelegeri şi după ce am fost informat de Husarescu Zaharia şi cu şeful secţiei informaţii a corpului III de armată, eu am dat acordul pentru acest schimb. Ceea ce, de fapt, ulterior s-a şi efectuat. În acelaşi timp, aşa cum am indicat anterior, am avut discuţii cu Segino şi Dudcheivici în care mi-am confirmat acordul de colaborare. Î.: – Răspundeţi concret, de ce legătura se efectua prin Dvs.?

R.: – Numai de aceea că această legătură a fost stabilită de predecesorii mei, doctorul Ciugureanu la Ministerul Basarabiei şi Dimi-

Călăi și victime

al căruia nu mi-l amintesc, la fel m-a informat despre aceasta şi eu i-am dat un răspuns analogic, după care au continuat să fie trimise informaţiile obţinute pe calea agenturii despre URSS şi în Consulatul francez şi în consulatul polonez. Î.: – Cu Segino şi Dudcheivici aţi avut vreo discuţie despre aceasta?

R.: – Da. Am avut. În timpul unei întâlniri cu Segino, iar mai apoi în timpul altei întâlniri cu Dudcheivici, ei mi-au comunicat că ceva mai înainte, conform unei înţelegeri cu un ministru moldovean, se făcea un schimb de materiale despre URSS. Atunci mi-au şi propus să colaborăm în această chestiune. Î.: – Şi-aţi căzut de acord?

R.: – Da. Î.: – La ce condiţii?

R.: – Reciprocitatea schimbului de informaţii despre URSS. Interogatoriul a fost întrerupt la ore 4 şi 45 min.

18 aprilie 1952.

Au interogat: Locotenent-colonelul Vladimirski şi locotenentul Alimtaev *** 21 aprilie 1952 or. Chişinău Interogatoriul s-a început la ora 11:00.

Proces-verbal Î.: – Precizaţi tot ce ştiţi despre Sigino şi Dudcheivici.

R.: – Aşa cum am indicat anterior, Sigino, pronumele nu i-l cunosc. Din 1918 până în 1937 a fost consul francez la Chişinău. Detalii despre personalitatea lui nu cunosc. Concomitent cu activitatea consulară, Sigino era preocupat şi de acţiuni de cercetare îndreptate împotriva URSS. Şi această activitate o făcea, contactând cu organele serviciilor speciale româneşti. Dudcheivici, consulul Poloniei la Chişinău, încă până la 1917 a fost directorul aşa-numitei bănci ruso-asiatice. După aceea a

421

422

trie Moldovanu la Directoratul Ministerului Basarabiei. Pentru Segino, precum şi pentru Dudcheivici aceste organe puteau fi, şi în realitate erau, o acoperire pentru acţiunile lor de cercetare. Î.: – Vorba vine despre schimbul de informaţii, referitor la URSS şi nu despre activitatea de cercetare sub acoperirea organelor indicate.

R.: – Este adevărat, însă pe lângă informaţiile despre URSS care veneau din partea siguranţei oraşului Chişinău a secţiei a doua a corpului III de armată pe care o trimiteam la consulatele francez şi polonez, ei desigur efectuau şi o activitate de cercetare împotriva URSS. Î.: – Şi în aceste acţiuni aţi participat şi Dvs., nu-i aşa?

R.: – Eu, într-adevăr, menţineam relaţii cu consulatul francez şi cel polonez şi periodic trimiteam informaţii cu caracter de cercetare referitor la URSS, pe care le obţineau serviciile speciale ale siguranţei şi secţia informaţii a Corpului III de armată, dar în activităţile de agentură eu nu le-am acordat nici un ajutor.

Interogatoriul a fost întrerupt la ora 16:00.

Au interogat: Locotenent-colonel Vladimirski şi locotenent Ganin *** 25 aprilie 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 11 şi 15 min. Î.: – Ce ştiţi despre Akaţatov? Îl cunoaşteţi?

R.: – Da, pe Akaţatov îl cunosc. Î.: – Ce cunoaşteţi despre el?

R.: – Akaţatov, numele nu mi-l amintesc, a fost albgardist. Un timp locuia la Chişinău, dar nu ştiu ce preocupări avea. Î.: – Cu toate acestea, întreţineaţi cu el relaţii?

R.: – Da, Akaţatov periodic venea în vizită la mine acasă. Î.: – În legătură cu ce vă vizita?

R.: – În 1929-1930 eu am început să editez revista Viaţa Basarabiei (primul număr al revistei Viaţa Basarabiei a fost tipărit în 1932 – Iu.C.) şi Akaţatov venea la mine cu chestiuni de colaborare la revistă. El mi-aducea din scrierile sale, îmi citea câte ceva şi mă ruga să i le public în revistă. Dar scrierile lui nu coincideau cu programa revistei mele, în care inseram articole despre viaţa Basarabiei şi nu a Rusiei, şi eu refuzam să-i public lucrările lui Akaţatov. Î.: – Ulterior, în legătură cu ce vă mai vizita?

R.: – Ulterior Akaţatov venea nu la mine, ci la sora soţiei mele – Paramonova Nadejda Iurievna, care locuia împreună cu noi şi cu care el era cunoscut. Î.: – Segino se întâlnea cu Akaţatov în casa dvs.?

R.: – Nu-mi amintesc dacă Akaţatov şi Segino s-au întâlnit la mine. Î.: – Avea vreo legătură Akaţatov cu activităţile de investigare pe care le efectuase Segino împotriva URSS? R.: – Eu despre aşa ceva nu aveam cunoştinţă şi nu pot da nici un fel de explicaţii. Î.: – Este cunoscut faptul că dvs. nu numai că eraţi la curent cu activităţile de cercetare care se efectuau împotriva URSS, dar aţi avut o contribuţie personală la efectuarea lor. De ce vreţi să treceţi sub tăcere aceste fapte?

R.: – Eu personal nu m-am ocupat cu activităţi de spionaj. Î.: – Vă este cunoscut numele de familie Lunga?

R.: – Da, numele de familie Lunga îmi este cunoscut. Î.: – Cine este Lunga?

R.: – Lunga, numele nu mi-l amintesc, în trecut fost locuitor al localităţii Cimişlia, jud.

Bender, moldovean, notarius. Era membru activ al Partidului Ţărănesc în jud. Bender, din partea căruia a şi fost ales deputat în Parlamentul României în 1928. Î.: – Ce caracter purta relaţiile dvs. cu el?

R.: – Nici Lunga, nici oricare alte persoane n-au fost trimise de mine în URSS. Î.: – Este cunoscut faptul că aţi colaborat cu serviciile speciale străine, din misiunea cărora aţi efectuat acţiuni duşmănoase împotriva URSS. Depuneţi mărturii despre aceasta.

R.: – Eu n-am colaborat cu serviciile speciale străine în aceste probleme şi de aceea nu vă pot da un răspuns clar la această întrebare. Î.: – Numiţi, cu cine încă din rândul albgardiştilor aţi întreţinut relaţii în afara lui Akaţatov?

R.: – Din rândurile albgardiştilor, eu îi ştiam doar pe fostul moşier Komarov, care locuia în satul Cubolta, numele nu mi-l amintesc, şi Suvorin, numele tot nu i-l cunosc, care era medic şi care locuia la Chişinău. De asemenea, pe Alisinski, fost membru al Dumei de stat. Î.: – Şi în ce constau relaţiile cu ei?

R.: – Eu îi cunoşteam pe Suvorin şi Komarov, noi, însă, nu întreţineam nici un fel de relaţii, decât cu Alexinski, cu care am făcut cunoştinţă, când el a venit la Chişinău, nu mai ştiu în ce an. În care circumstanţe ne-am cunoscut, tot nu-mi amintesc. Î.: – În legătură cu ce a sosit Alexinski la Chişinău?

R.: – Alexinski la Chişinău a citit o lecţie, tema, însă, nu mi-o amintesc. Î.: – V-aţi întâlnit personal cu el?

R.: – Da, după lecţii am avut o discuţie cu Alexinski. Î.: – Ce fel de caracter a avut această întâlnire?

R.: – Despre ce am discutat cu Alexinski acum nu-mi amintesc. Î.: – După aceasta aţi mai avut întâlniri cu Alexinski?

R.: – Posibil că ne-am mai întâlnit, dar despre aceasta nu-mi mai amintesc.

Interogatoriul s-a terminat la ora 3:00.

26 aprilie 1952 Au interogat:

Călăi și victime

R.: – Fiind preşedintele comitetului Partidului Ţărănesc din Basarabia, eu, fireşte, mă întâlneam cu Lunga, care era un membru activ al organizaţiei ţărăniste.

Interogatoriul a fost închis la 15 şi 45 min. *** Continuare Interogatoriul a început la orele 23:30. Î.: – Cum se manifesta concret activitatea lui Lunga ca membru al Partidului Ţărănesc?

R.: – Fiind membru al Partidului Ţărănesc, Lunga se preocupa de agitaţia şi propaganda noastră în rândul populaţiei, promovând platforma Partidului Ţărănesc. Avea grijă să atragă noi membri în organizaţie, participând la congresele partidului. În 1928 a fost ales deputat în Parlamentul României şi tot atunci a fost inclus în componenţa Comitetului Central al Partidului Naţional Ţărănist, ca membru al fracţiunii parlamentare. Î.: – De ce vreţi să treceţi sub tăcere faptul că Lunga a avut o contribuţie activă la realizarea planului de rupere a Republicii Autonome Moldoveneşti de la URSS şi de Unire a ei cu România?

R.: – Despre aceasta nu vă pot spune nimic, fiindcă nu cunosc detalii. Î.: – Spuneţi minciuni, mascând activitatea criminală şi tot ce-i în legătură cu ea.

R.: – Eu, într-adevăr, eram părtaşul ideii de rupere a Republicii Autonome Moldoveneşti de la URSS şi alipirea ei la România, o expuneam şi în articolele mele şi în luările de cuvânt, dar în practică n-am efectuat nici o acţiune în această direcţie. Î.: – În scopul efectuării acestor acţiuni aţi trimis clandestin emisari în URSS? R.: – Eu, personal, în scopul efectuării acestor acţiuni pe teritoriul Republicii Autonome Moldoveneşti n-am trimis nici un emisar, dar cum au procedat alţi lideri ai Partidului Naţional Ţărănesc, nu ştiu. Î.: – Continuaţi să spuneţi minciuni! Arătaţi sub care scopuri l-aţi trimis pe Lunga în URSS?

423

şeful secţiei nr. 3 a Ministerului Securităţii de Stat al RSSM, locotenent-colonel Vladimirski şi colaboratorii: locotenent Ganin, locotenent Alimtaiev

424

Proces-verbal 28 aprilie, 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 22:00. Î.: – Povestiţi-ne în ce consta activitatea aşa-numitului Comitet al Refugiaţilor Transnistrieni?

R.: – Aşa cum am făcut-o la interogatoriile anterioare, unde am povestit despre Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni, conducător al căruia eram, vreau să accentuez că noi eram preocupaţi de acordarea ajutoarelor materiale persoanelor şi familiilor care fugiseră din Uniunea Sovietică în România. Sub presiunea diverselor cauze. Î.: – Care anume?

R.: – Aceştia erau foşti ofiţeri ai armatei ţariste, starosti, conducători ai administratorei orăşăneşti, ţărani înstăriţi, culaci sau alţi descendenţi din acest mediu, precum şi alte persoane care aveau o atitudine ostilă faţă de Uniunea Sovietică. În virtutea acestor cauze, ei au fugit ilegal din URSS în România. Î.: – În aşa mod, precum reiese din spusele dvs., în „Comitet” se concentrau elementele antisovietice. Este adevărat?

R.: – Da, în Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni se concentrau în marea lor majoritate elementele antisovietice. Î.: – În ce scop?

R.: – Este adevărat că Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni consolida elementul antisovietic în scopul formării unei organizaţii asemănătoare Sfatului Ţării – Sovet Stranî al Basarabiei şi înfăptuirea dezlipirii Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti de la URSS şi alipirea ei la România.

Acest plan a şi fost realizat de guvernul român, condus de generalul Antonescu în pe-

rioada celui de-al II-lea război mondial, când armatele româno-germane au ocupat în 1941 o parte din teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv Moldova. Şi atunci, generalul Antonescu l-a numit ca „reprezentant al moldovenilor transnistrieni” pe unul dintre membrii activi ai refugiaţilor transnistrieni, iar mai apoi ai Comitetul Refugiaţilor Basarabeni, Smochină. Iar Pântea, membru al Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni, a devenit primarul Odesei. Î.: – Care erau acţiunile Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni în scopul îndeplinirii acestui plan?

R.: – Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni concentra elementele antisovietice, ducea o mare muncă de pregătire a cadrelor de luptă împotriva Uniunii Sovietice, pentru a realiza ruperea Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti de la URSS şi alipirea ei la România. În aceste scopuri, în rândurile refugiaţilor erau ţinute sistematic lecţii cu caracter naţionalist şi antisovietic, lecţiile erau citite de către mine, Smochină, Bulat, posibil şi de către alţi membri ai Comitetului Refugiaţilor, de care astăzi nu-mi aduc aminte. Îmi amintesc că în 1932 „Comitetul” a organizat sfinţirea în Catedrala din Chişinău a drapelului Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni. Acesta era un tricolor românesc – „roşu, galben şi albastru”, cu stema Regatului României şi cu inscripţia Moldova Transnistriană.

Ceea ce corespundea ideii alipirii Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti la România.

Concomitent, conform hotărârii Comitetului, în Catedrală a fost botezată o copilă din familia unui refugiat, care se născuse deja în Basarabia şi căreia s-a pus numele Victoria, ceea ce înseamnă biruinţă.

La aşa-zisa sărbătoare naţională a moldovenilor-transnistrieni a participat invitatul special sosit la Chişinău, la chemarea Comitetului Refugiaţilor, ministrul Justiţiei din Guvernul României, cunoscutul naţionalist ro-

Nouă), editorul căreia era Smochină Nichita, Transnistria, editorul căreia era Bulat, la fel şi a diverselor foi volante, broşuri şi această literatură se difuza nu numai în Basarabia, dar şi în URSS. Î.: – Pe care căi?

R.: – Literatura antisovietică naţionalistă era transportată în Moldova Sovietică, pe cale ilegală, prin agentura secţiei de cercetare a corpului nr. III al Armatei române şi de organele siguranţei statului.

Legătura între aceste organe şi membrii Comitetului Refugiaţilor Transnistrieni era întreţinută de Smochină Nichita şi Bulat Ştefan, prin intermediul cărora literatura era transmisă agenturii. Î.: – Numiţi această agentură?

R.: – Din rândurile acestei agenturi, prin intermediul căreia literatura era transmisă pe teritoriul RASSM, eu i-aş numi pe cei care mi-i amintesc: 1. Durbailo, numele acum nu mi-l amintesc, originar din Tiraspol. În perioada primului război mondial şi-a făcut serviciul în armata ţaristă, având gradul de subofiţer. A fost membru al Partidului Burghezo-democratic, care se numea Partidul Naţional-Moldovenesc, format de Smochină Nichita şi Ştefan Bulat cu contribuţia lui activă în perioada 1917-1918 pe teritoriul Transnistriei. În 1922-1923 a fugit în România şi a locuit un timp în oraşul Chişinău, restabilindu-şi relaţiile cu Bulat şi Smochină, iar prin intermediul lor şi cu mine. A participat activ la fondarea comitetului refugiaţilor şi la activităţile acestui comitet. Cu participarea lui Bulat şi Smochină, a fost racolat de serviciul de informaţii al Corpului III de Armată şi trimis pe teritoriul URSS în scopuri de spionaj şi activitate naţionalistă. 2. Vrânceanu, numele nu mi-l amintesc acum, locuitor al oraşului Iampol, fost membru al aşa-numitului Partid Naţional-Moldovenesc. În 1919-1920 a venit în Chişinău cu scopul de a face legătura cu acei care împărtăşeau aceleaşi viziuni cu el: naţionaliştii moldoveni Pântea Gherman şi Ci-

Călăi și victime

mân, editorul unei gazete naţionale burgheze Mir – Universul – Stelian Popescu. În aceeaşi seară la Restaurantul Hotelului Londra a avut loc o recepţie de cinstire a drapelului, la care au vorbit Popescu Stelian, Smochină Nichita şi eu. Î.: – Ce caracter au avut luările de cuvânt?

R.: –Luările noastre de cuvânt la această recepţie au fost profund naţionaliste şi în ele argumentam necesitatea alipirii teritoriilor transnistriene la România.

Toate aceste acţiuni aveau un singur scop: consolidarea forţelor antisovietice pentru ruperea Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti de la URSS. Î.: – Adică, efectuarea unei lupte subversive împotriva URSS? R.: – Da, aşa este.

Interogatoriul a fost întrerupt la ora 4 şi 55 min.

A interogat: Vladimirski *** Proces-verbal 29 aprilie or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 21 Î.: – Vă rog, să vă expuneţi cum erau realizate practic sarcinile care şi le punea în faţă Comitetul refugiaţilor în vederea ruperii RASSM de la URSS şi unirea ei cu România?

R.: – Comitetul Refugiaţilor Transnistrieni, consolidând elementele antisovietice în vederea realizării ideii de rupere de la URSS a RASSM şi Unirea ei cu România, efectua o muncă de pregătire a refugiaţilor în vederea pregătirii către lupta ideologică, educându-i în spirit naţionalist şi implementându-le ideea propagandei naţionaliste. Î.: – Numai atât?

R.: – Nu, s-a efectuat un lucru pentru crearea unei organizaţii mari din rândurile refugiaţilor. Pe lângă aceasta, educarea lor se făcea pe baza difuzării literaturii antisovietice naţionaliste, a revistelor Novaia Moldavia (Moldova

425

426

jevschi Vasile, care mi l-au recomandat. Prin intermediul lui Bulat şi al lui Smochină a fost racolat de Serviciul de informaţii al Corpului III de Armată şi de nenumărate ori a fost trecut prin zona oraşului Soroca pe teritoriul sovietic, concomitent el se mai ocupa şi cu contrabanda. Pe alţi agenţi astăzi nu mi-i amintesc. Î.: – Nu doriţi să ne daţi agentura cea mai importantă? Numiţ-o!

R.: – În momentul de faţă eu nu-mi amintesc de alţi agenţi care ar fi fost trimişi ilegal în URSS. Ca bază această agentură era racolată din rândurile refugiaţilor care se aflau în „comitet” de unde şi o selecta serviciul român de informaţii prin intermediul lui Smochină şi Bulat, care aveau legătură nemijlocită cu aceste organe de informare. Î.: – Precizaţi, cu ce scopuri agentura era trimisă în URSS? R.: – Serviciul de Informare Român trimitea agenţi pe teritoriul URSS cu scopul de a acumula informaţii cu caracter strategic... *** ...Începutul lipseşte.

Maniu Iuliu, originar din Transilvania, absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Viena. Avea gradul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice. În perioada când Partidul Naţional-Ţărănesc se afla la guvernare el a fost ales prim-ministrul României şi preşedintele fracţiunii parlamentare a naţional-ţărăniştilor.

Vice-preşedinţii partidului au fost: Mihalache Ivan (Ion Mihalache), originar din Valahia (România).

Până în 1917 a absolvit Seminarul învăţătoresc, fiind profesor. De nenumărate ori a fost deputat în parlamentul României, ocupând posturile de ministru al Agriculturii (Ministru al Agriculturilor şi Domeniilor – n.n.), iar mai apoi ministru al Afacerilor Interne.

Lupu Nicolai, originar din Moldova, doctor în ştiinţe medicale. Din partea acestui partid a fost ales în parlament, iar în guvern a fost

ministru la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sănătăţii (Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale – n.n.).

Vaida-Voievod Alexandru, doctor în ştiinţe medicale. Un timp a fost prim-ministrul României, după aceea ministru al Afacerilor Externe şi ministru al Afacerilor Interne.

După ce Vaida-Voievod a plecat din Partidul Naţional-Moldovenesc, vice-preşedinte al partidului a devenit Popovici Mihail, doctor în ştiinţe juridice. În perioada aflării la putere a naţional-ţărăniştilor a fost ministru al Justiţiei, iar mai apoi ministru al Finanţelor.

Savciuc-Soveanu Teofil (Savciuc-Săveanu Teofil – n.n.), profesor al Universităţii din Cernăuţi, a făcut parte din guvern, a fost ministru al Bucovinei.

Secretar-general al Comitetului Central al Partidului a fost Madgearu Virgiliu, profesor al Academiei Comerciale din Bucureşti. A ocupat postul de ministru al Finanţelor. După uciderea lui Madgearu în 1939 (noiembrie 1940 – n.n.), secretar general a fost Penescu Nicolai, doctor în ştiinţe juridice, deputat în Parlamentul României. În subordinea Comitetului Central al Partidului Naţional-Ţărănesc se aflau comitetele provinciale din Basarabia, Transilvania, România şi Bucovina (Vechiul Regat – n.n.), care aveau în subordine organizaţiile judeţene. Celulele primare ale partidului erau organizaţiile săteşti şi orăşeneşti ale naţional-ţărăniştilor, în fruntea cărora se aflau tot nişte comitete.

Partidul Naţional-Ţărănesc efectua o muncă organizatorică activă în vederea realizării programei sale, în care era preconizată formarea „Statului Ţărănesc”. Participa activ la camPan.iile electorale, organizate de Guvernul român, lupta activ cu comuniştii, cu alte partide existente pe atunci în România. Î.: – Ce loc ocupaţi Dvs. în ierarhia acestui partid?

R.: – Eu am fost iniţiatorul şi organizatorul Partidului Ţărănist din Basarabia. Iar după

Judeţean Bălţi. Din partea partidului a fost ales deputat în Parlamentul României. În 1937 a fost timp de câteva luni Ministru al Basarabiei. În 1938 a părăsit partidul şi a aderat la aşa-numitul Partid Democrat-Ţărănesc, format de Constantin Stere şi Grigore Iunian (Constantin Stere a decedat în 1936, Pan. Halippa se referă la Partidul Ţărănesc-Democrat, fondat de Stere, după ce acesta a fost nevoit să plece din Partidul Naţional-Ţărănesc în anul 1930 – n.n.). În 1940 a fugit în România, unde locuieşte până în prezent. 5. Anton Crihan – în trecut locuitor al Chişinăului, a fost profesor la Facultatea de Agronomie din Chişinău, care era o filială a Universităţii din Iaşi. În 1917-1918 a fost deputat în Sfatul Ţării, participând la aşa-numitul „Bloc Moldovenesc”. A lucrat activ pentru Unirea Basarabiei cu România, pentru care merit a fost decorat de Guvernul Român.

Aproximativ în anii 1919-1920 a plecat în oraşul Paris, unde a susţinut disertaţia de doctor în economia politică; revenind la Chişinău, s-a înscris în Partidul Naţional-Ţărănesc.

După ce Moldovan a plecat din partid, el a fost ales preşedinte al Comitetului Judeţean Bălţi. În 1940 a fugit în România, locuia în oraşul Iaşi unde lucra la Universitate în calitate de profesor. După aceasta a locuit la Bucureşti. În 1948 a plecat peste hotare. 6. Ştefaneli, numele nu mi-l amintesc. Originar din Bucovina, moldovean. Până în 1940 a lucrat avocat în oraşul Soroca. În 1938, când Codreanu Ion a plecat din partid, el a fost ales preşedinte al Comitetului Soroca al Partidului Naţional-Ţărănesc. În momentul alipirii Basarabiei la URSS, a rămas să locuiască în oraşul Soroca. 7. Pelivan Ivan Gheorghievici – originar din jud. Chişinău, absolvent al Facultăţii de Juridică a Universităţii din Iurevsc (Dorpat).

Până în 1917 a fost membru al Partidului Eserilor. Lucra avocat în oraşul Bălţi. A fost unul dintre iniţiatorii formării Sfatului Ţării şi

Călăi și victime

fuzionarea cu ţărăniştii din Vechiul Regat şi cu naţionaliştii din Transilvania şi Bucovina, am format Partidul Naţional-Ţărănesc, condus de Comitetul Central, în cadrul căruia am fost vice-preşedinte, membru al biroului permanent şi, concomitent, din 1926 şi până în 1940 – preşedinte al organizaţiei din Basarabia, a jud.

Chişinău şi a organizaţiei orăşeneşti. Î.: – Numiţi pe cei mai cunoscuţi activişti ai Partidului Naţional-Ţărănesc.

R.: – Din rândurile membrilor Partidului Naţional-Ţărănesc din România, care au depus multe eforturi la realizarea programei partidului, îi pot nominaliza pe: 1. Mihăescu Ştefan, inginer, absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti, locuitor al or. Bucureşti, casier general al Comitetului Central, concomitent – preşedinte al unui comitet judeţean. De nenumărate ori a fost ales deputat în Parlamentul României. În 1946 a fost arestat de către organele securităţii Republicii Populare Democrate România. 2. Beţianu Policarp, originar din jud.

Hotin, moldovean, învăţător. A fost preşedinte al Comitetului Judeţean Hotin al Partidului. În mai multe rânduri a fost ales deputat în Parlamentul României. În 1940, în momentul unificării Basarabiei cu URSS a rămas să locuiască în localitatea Lipcani unde lucra la şcoală. 3.

Codreanu Ivan StePan.ovici şi-a făcut serviciul în Armata Ţaristă. A participat la primul război mondial. În perioada 1917-1918 a fost unul dintre activiştii care au format Sfatul Ţării, unind Basarabia cu România, fiind membru al aşa-numitului „Bloc Moldovenesc”. După ruperea Basarabiei şi unirea ei cu România, a intrat în componenţa Partidului Naţional-Ţărănesc, fiind preşedinte judeţean la Soroca. De mai multe ori a fost ales deputat în Parlamentul României din partea partidului. 4. Moldovanu Dimitrie, originar din Bucovina, absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Cernăuţi. A lucrat avocat în oraşul Bălţi. La Partidul Naţional-Ţărănesc a aderat în momentul formării acestuia, fiind conducătorul Comitetului

427

428

aşa-numitului „Bloc Moldovenesc”, iar ca ministru al Afacerilor Externe al Basarabiei a participat la Unirea acestui teritoriu cu România.

A participat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind însărcinat din partea Guvernului Român pentru a discuta problema Basarabiei.

După aceasta, a fost unul dintre organizatorii Partidului Ţărănesc din Basarabia, de nenumărate ori a fost ales deputat în parlamentul României. Din 1933-1934 a fost preşedinte al Comitetului judeţean Orhei al Partidului Naţional-Ţărănesc. În 1940 a fugit în România, locuind în oraşul Bucureşti. Fiind deputat în Parlament în perioada guvernării lui Antonescu (Partidele politice fuseseră dizolvate, Pan. Halippa suprapune conştient aceste informaţii – n.n.).

8. Dragan Mihail, originar din jud. Orhei, moldovean. Studii juridice superioare. Se ocupa cu agricultura. În 1930 a aderat la Partidul Naţional-Ţărănesc, participând activ la realizarea programelor partidului şi, după plecarea lui Pelivan în oraşul Bucureşti, a fost ales conducător al Organizaţiei judeţene Orhei a Partidului Naţional-Ţărănesc. În 1940 a rămas la locul de trai şi despre soarta lui de mai târziu nu cunosc nimic. 9. Mihailescu Nicolai – în trecut locuitor al oraşului Orhei. Amănunte despre această personalitate nu am. În Partidul Naţional-Ţărănesc a intrat în perioada formării lui, fiind locţiitorul preşedintelui Comitetului judeţean Orhei, concomitent ocupa postul de prefect al oraşului Orhei. În 1940 a fugit în România şi până în ultimul timp locuia în oraşul Bucureşti. 10. Negrescu Ivan (Ion) – profesor la un liceu din oraşul Chişinău. În 1923-1924 a aderat la Partidul Ţărănesc din Basarabia, fiind vice-preşedinte al Comitetului judeţean Chişinău al Partidului Naţional-Ţărănesc. A fost deputat în parlamentul României. În anii 1928-1935 a fost primar al oraşului Chişinău (1928-1931 – n.n.). În ultimul timp locuia în oraşul Bucureşti, fiind profesor la Academia Comercială. 11. Cerăuţeanu Serghei – notar

în oraşul Bender, membru al Partidului Naţional-Ţărănesc din România. Conducător al Organizaţiei judeţene Bender. De mai multe ori a fost deputat în parlamentul României, în acelaşi timp ocupa postul de prefect al judeţului Bender. În ultimul timp locuia în oraşul Bucureşti. 12. Bulaviţchi, numele nu mi-l amintesc, originar din oraşul Bender, medic de profesie.

Ca membru al Partidului Naţional-Ţărănesc a fost ales vice-preşedinte, iar apoi preşedinte al Comitetului judeţean Bender. A fost deputat în Parlamentul României. În 1940 a rămas în oraşul Bender. 13. Gheorghiu Mihail – avocat.

Lucra în oraşul Cahul. Membru al Partidului Ţărănesc. Din 1926 până în 1936 a fost preşedinte al Comitetului judeţean Cahul. De mai multe ori a fost ales deputat în Parlamentul României. În 1940 a fugit în România. 14. Zaharia Mitrofan, originar din jud. Cahul, activa în agricultură. Din 1936 a fost conducătorul Organizaţiei judeţene Cahul a Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost deputat în Parlamentul României. 15. Ghelmiţanu Mihai – studii superioare juridice, avocat în oraşul Bucureşti. În Partidul Naţional-Ţărănesc a intrat în momentul formării lui şi a fost preşedintele Comitetului judeţean Izmail. Sistematic vizita oraşul Izmail. În ultimul timp locuia în oraşul Bucureşti, fiind profesor de Drept Internaţional la Universitatea din Bucureşti.

Interogatoriul s-a terminat la ora 16 şi 10 min.

Au interogat: Vladimirski şi Alimtaev *** Proces-verbal al interogatoriului din 16 mai 1952, or. Chişinău Început la ora 22:00. Î.: – Numiţi membrii Organizaţiei Chişinău a Partidului Naţional-Ţărănesc, conducătorul căruia eraţi.

R.: – În componenţa Organizaţiei Chişinău a Partidului Naţional-Ţărănesc pe care eu am condus-o în perioada 1926-1940 intrau următoarele persoane, după cum îmi amintesc:

Chişinău. 5. Fradis – numele nu mi-l amintesc.

De profesie – medic venerolog. Locuia şi activa în oraşul Chişinău, fiind unul dintre membrii activi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, participând energic la realizarea noului program al partidului. Era preocupat de atragerea noilor membri în rândurile partidului şi de propagarea ideilor naţional-ţărăniste. A fost consilier municipal al Chişinăului. 6. Siţinschi Leopold, originar din oraşul Chişinău. Rus. Până în 1917 a fost membru al Partidului Cadeţilor, a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei, medic de specialitate, avea o moşie mare şi locuia în Chişinău. Aproximativ în anul 1926 a intrat în Partidul Naţional-Ţărănesc, fiind unul dintre membrii activi ai partidului. Era preocupat de propagarea programei partidului şi de atragerea noilor membri în rândurile partidului. A fost ales consilier municipal al oraşului Chişinău. 7. Mocanu – numele nu mi-l amintesc. În trecut – membru al Organizaţiei Eserilor din Peterburg. S-a mutat cu traiul la Chişinău în 1917-1918. Proprietar al Uzinei Mecanice din Chişinău. În Partidul Naţional-Ţărănesc a intrat în momentul formării lui, fiind conducătorul aşa-numitei „Organizaţia Muncitorilor Calificaţi”, care făcea parte din componenţa partidului. 8. Suruceanu Mihail – mare moşier, proprietar de vii şi livezi, locuia în oraşul Chişinău, era unul dintre membrii activi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, membru permanent al Consiliului Municipal Chişinău. 9. Suruceanu Fiodor – fratele cunoscutului Mihail Suruceanu, lucra profesor la un gimnaziu din Chişinău, iar după aceea a fost un timp prefectul administraţiei judeţului Chişinău. În timpul celui de-al II-lea război mondial s-a aflat în serviciul armatei române. Membru activ al Partidului Naţional-Ţărănesc, participa energic la munca de organizare a partidului, de atragere a noilor membri în rândurile partidului. 10. Marin Elisei – amănunte despre această personalitate nu cunosc. Activa în cadrul primăriei oraşului Chişinău. Era membru al Par-

Călăi și victime

1. Negrescu Ion – absolvent al Universităţii din Iaşi, profesor la un gimnaziu din Chişinău. În timpul primului război mondial s-a aflat în cadrul Armatei Române, având gradul de sublocotenent. După război a locuit un timp scurt în oraşul Soroca după care a revenit din nou să locuiască în oraşul Chişinău, unde continua să lucreze profesor la Gimnaziul Real. În 1923 a intrat în Partidul Ţărănesc şi a participat activ la realizarea programei partidului. Din partea acestui partid a fost un timp deputat în parlamentul României, ocupând în aceeaşi perioadă postul de primar al Chişinăului. În 1937 a fost secretar general la Ministerul Basarabiei. În perioada celui de-al II-lea război mondial, cât timp armatele româno-germane ocupaseră Ucraina a lucrat profesor de limba română la Universitatea din Odesa, ca mai apoi împreună cu armatele care se retrăgeau să ajungă în România. În ultimul timp locuia la Bucureşti, fiind profesor de limba rusă la Academia Comercială. 2. Rozinberg Solomon – de asemenea, cu studii juridice superioare.

Până în 1940 a lucrat avocat în oraşul Chişinău. A fost un membru activ al Partidului Naţional-Ţărănesc, din partea căruia a fost ales consilier al Primăriei, iar mai apoi – deputat în Parlamentul Român. În 1940, în momentul unirii Basarabiei cu Uniunea Sovietică a rămas să locuiască la Chişinău. 3. Coromei Romeo – român. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Lucra avocat în oraşul Chişinău. În 1923-1924 a aderat la Partidul Ţărănesc, fiind unul dintre membrii ei activi. Din partea Partidului a fost ales consilier municipal al Primăriei Chişinău şi membru al Direcţiei Municipale. În 1940 a fugit în România şi locuia în oraşul Iaşi. 4. Melamudman – numele nu mi-l amintesc, evreu. Avocat de profesie, locuia şi lucra în oraşul Chişinău. Membru al Partidului Naţional-Ţărănesc din România.

Participa activ în lucrul organizatoric, în legătură cu ce a fost ales membru al primăriei Chişinău. În 1940 a rămas să locuiască în oraşul

429

430

tidului Naţional-Ţărănesc, conducătorul organizaţiei de tineret a Partidului, care făcea parte din componenţa partidului. În ultimul timp locuia la Bucureşti. 11. Zaborovschi Ivan (Zaborovschi Ion) – profesor la un liceu din Chişinău.

Mai târziu – inspector al învăţământului public, membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost redactorul ziarului Viaţa Basarabiei, editat de acest partid. În ultimul timp locuia la Bucureşti. 12. Firica Petru – proprietarul unui mare magazin de manufactură din oraşul Chişinău.

Membru activ al Partidului Naţional-Ţărănesc, din partea căruia a şi fost ales deputat în parlamentul României, fiind membru permanent al Consiliului municipal Chişinău. În ultimul timp locuia la Bucureşti. O vreme a fost preşedinte al Camerei de Comerţ. 13. Gulcheivici, numele nu i-l ţin minte – era mecanic de specialitate, lucra în depoul Chişinău şi conducea organizaţia lucrătorilor de la căile ferate, care intra în componenţa Partidului Naţional-Ţărănesc din România. 14. Bâtca – amănunte despre această personalitate, acum nu-mi prea amintesc. Era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentând organizaţiile din suburbii, fiind membru al comitetului orăşenesc. A fost ales consilier municipal. 15. Fârâma Ion – despre care tot nu am amănunte. Reprezenta, în organizaţia naţional-ţărănistă, suburbiile Chişinăului. Fiind membru al comitetului orăşenesc de partid, a fost ales consilier al primăriei.

16. Ştirbeţ Luca – în perioada primului război mondial şi-a făcut serviciul în armata ţaristă, nu cunosc ce grad avea, ştiu însă că era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi administratorul clubului acestui partid în oraşul Chişinău.

A participat activ la realizarea platformei partidului, a fost deputat în parlamentul României şi membru permanent al Zemstvei judeţului Chişinău (Pan. Halippa confundă consiliul judeţean cu zemstva, care în perioada 1918-1940 nu mai erau legiferate – n.n.). 17. Lupu Gheorghe – fost colonel în armata română, locuia în oraşul Chişinău. Membru activ al partidului,

era membru al Consiliului orăşenesc al partidului. 18. Dgionat – numele nu mi-l amintesc.

Originar din oraşul Chişinău, era una dintre conducătoarele organizaţiei de femei a partidului, care făcea parte din Partidul Naţional-Ţărănesc. Din partea partidului a fost aleasă membru permanent al Consiliului Primăriei Chişinău (Dgionati Elena, lidera mişcării feministe din Basarabia – vezi, Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. III. – Chişinău, 2000, pag. 158-162.). 19. Borcodorov – numele nu i-l ştiu. Medic oculist. Locuia în oraşul Chişinău, membru al Comitetului orăşenesc al Partidului Naţional-Ţărănesc. Membru permanent al Consiliului municipal Chişinău. Despre alţi membri ai Partidului Naţional-Ţărănesc, acum nu-mi aduc aminte.

Interogatoriul s-a terminat la ora 3:00.

A interogat: Vladimirski *** Proces-verbal 12 mai 1952, or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 10:00. Î.: – Cu ce v-aţi ocupat după reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică?

R.: – În 1940, în momentul reunirii Basarabiei cu Uniunea Sovietică şi înaintării armatei sovietice, eu am plecat în România, locuind în Bucureşti, unde aveam locuinţă pe care o cumpărasem în 1939. Colaboram la diferite ziare şi editam o revistă în limba română, Viaţa Basarabiei. Î.: – Ce orientare avea această revistă?

R.: – Revista Viaţa Basarabiei era de orientare antisovietică, naţionalistă. În articole, versuri şi în prozele de proporţii mici se demonstra că istoric Basarabia este parte componentă a României. Şi URSS a ocupat acest teritoriu, încălcând dreptul popoarelor la autodeterminare. În felul acesta moldovenii şi-au pierdut independenţa. Î.: – Din ce mijloace era editată revista?

R.: – La editarea revistei Viaţa Basarabiei ajuta Ministerul de Propagandă al României,

rii dezlipirii Basarabiei de Rusia şi alipirea ei la România şi acei care mai târziu au intrat în componenţa guvernului român: Inculeţ Ivan Constantinovici, Peliva Ivan Gheorghevici, Ceban StePan. Nicolaevici şi doctorul Cazacu Petru au votat la Chişinău aşa-numitul comitet al basarabenilor. În componenţa acestui comitet intrau etnicii basarabeni care locuiau pe teritoriul vechii Românii şi care-şi propuneau să se ocupe de interesele basarabenilor, acordându-le protecţia şi ajutorul material. În 1940, după reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică, în baza acestui comitet a fost format aşa-numitul comitet al refugiaţilor basarabeni în care s-au concentrat toate persoanele – moldovenii care au fugit în România.

Comitetul refugiaţilor basarabeni era preocupat de acordarea ajutorului material acestor categorii de persoane. Î.: – Şi numai?

R.: – Odată cu venirea la putere a lui Antonescu, el a luat comitetul sub patronajul său, adică acorda subvenţii financiare, dar nu pur şi simplu în scopul ajutorului material, ci având intenţia ca, unindu-i, să-i folosească în promovarea politicii sale de atacare şi ocupare a Uniunii Sovietice. Î.: – Numiţi-i pe conducătorii comitetului refugiaţilor basarabeni, pe care-i cunoaşteţi?

R.: – În componenţa comitetului refugiaţilor basarabeni intrau: 1. Incule Ivan Constantinovici, despre personalitatea căruia eu am vorbit anterior, era preşedintele comitetului refugiaţilor până în 1941 (Ion Inculeţ a murit la 19 noiembrie 1940 – n.n.). După care, acest post a fost preluat de Ciugureanu Daniil; 2. Ciugureanu Daniil – până la 1917 a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, fiind membru al Partidului Eserilor şi, ca unul dintre liderii aşa-numitului Bloc Moldovenesc, a participat activ la organizarea Sfatului Ţării, iar din 24 ianuarie până în 27 martie 1918 a fost prim-ministru al guvernului Basarabiei, şi unul dintre organizatorii dezlipirii acestui te-

Călăi și victime

care ne oferea pentru aceste scopuri o sumă de bani. Î.: – Şi în ce condiţii?

R.: – Ministerul nu punea nici un fel de condiţii, susţinând financiar editarea revistei Viaţa Basarabiei. Î.: – Chiar aşa?

R.: – Eu spun adevărul. Î.: – Povestiţi-ne, în ce consta activitatea dvs. ca lider al Partidului Naţional-Ţărănesc?

R.: – După reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică, ca lider al Partidului Naţional-Ţărănesc eu practic n-am activat, deoarece majoritatea membrilor partidului nostru au rămas să locuiască în Basarabia. Î.: – Însă Dvs. aţi întreţinut relaţii cu ei.

Aşa este?

R.: – Nu. Toate legăturile mele cu membrii Partidului Naţional-Ţărănesc din Basarabia au fost întrerupte şi eu nu le-am mai restabilit. Î.: – Spuneţi minciuni, vreţi să ascundeţi faptul că aţi dus o propagandă antisovietică şi aţi cultivat legăturile cu foştii membri de partid.

R.: – Eu n-am întreţinut legături cu naţional-ţărăniştii rămaşi în Basarabia şi, respectiv, n-am putut lucra în nici un fel prin intermediul lor.

Interogatoriul s-a terminat la ora 16:00.

A interogat: Vladimirski *** Proces-verbal 14 mai, 1952 oraşul Chişinău Interogatoriul a început la ora 20 şi 30 min. Î.: – La interogatoriile precedente aţi indicat că aţi participat activ la lucrările aşa-numitului comitet al refugiaţilor basarabeni. Ce prezenta acest „comitet”?

R.: – Aproximativ în anii 1936-1937, foştii lideri ai aşa-numitului Bloc moldovenesc ai Guvernului Basarabiei, ai parlamentului Sfatul Ţării, care au fost iniţiatorii şi organizato-

431

432

ritoriu de [Rusia] şi alipirii la România. După aceasta, fiind inclus în componenţa guvernului României, a fost ministru fără portofoliu, mai apoi – ministru al Basarabiei. De nenumărate ori a fost ales deputat în parlamentul României şi senator în senatul României. În perioada ocupaţiei oraşului Odesa de către armatele româno-germane a fost directorul căilor ferate din Transnistria. În ultimul timp locuia la Bucureşti. Membri ai comitetului au fost: 3. Pelivan Ivan Gheorghievici – avocat, membru al Partidului Eserilor şi unul dintre organizatorii Blocului moldovenesc, Sfatului Ţării, guvernului Basarabiei, în care a ocupat postul de ministru al relaţiilor externe. Şi a participat la dezlipirea acestui teritoriu de [Rusia] şi alipirea lui la România (în dosar este o scăpare de redactare – n.n.). După aceasta a fost director al Justiţiei în Basarabia, de nenumărate ori a fost ales în parlamentul României deputat şi senator, fiind membru al Partidului Naţional-Ţărănist. În ultimul timp a fost membru al Consiliului Suprem al Judecătorii Administrative a României. 4. Cebanu StePan. Nicolaevici – absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Kiev, membru al Partidului Moldovenesc, organizator al Sfatului Ţării şi în calitate de ministru al Învăţământului public în guvernul Basarabiei a participat personal la actul de dezlipire a teritoriului Basarabiei de la [Rusia] şi unirea lui la România.

Ulterior, a fost deputat în parlamentul României, director al învăţământului public din Basarabia, membru al Academiei Române. 5.

Cazacu Petru Dimitrievici – medic, absolvent al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Iniţial a fost membru al unei organizaţii poporaniste, mai apoi s-a înscris în Partidul Liberal din România. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii Sfatului Ţării în anii 1917-1918 şi al Unirii cu România. A participat activ. Un timp a fost director general al Basarabiei (prim-ministru – n.n.), după care a fost ales deputat în parlamentul României şi senator. A

ocupat postul de secretar-general la Ministerul Sănătăţii. 6. Cristi Vladimir – moşier. După revoluţia din februarie 1917, a fost numit comisar al Basarabiei din partea guvernului provizoriu.

Fiind unul dintre organizatorii Sfatului Ţării şi realizatorii Unirii Basarabiei cu România, ocupând în acel moment postul de ministru al Afacerilor Interne. Ulterior a fost primar al oraşului Chişinău, ministru fără portofoliu în guvernul Averescu. În ultimul timp avea câteva întreprinderi comerciale în oraşul Bucureşti.

7. Bogos Dimitrie – înainte de primul război mondial a absolvit Universitatea din Varşovia, a fost şeful statului major general al armatei moldoveneşti, creată de Sfatul Ţării şi guvernul Basarabiei. A participat activ la Unirea acestui teritoriu cu România, după care a fost ministru în guvernul generalului Averescu. Deputat în parlamentul României şi o perioadă primar al Chişinăului. În timpul celui de-al II-lea război mondial s-a aflat în rândurile armatei române.

8. Crihan Anton – absolvent al Facultăţii de Economie a Universităţii din Odesa, membru al Partidului Eserilor, după care a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănist din România. A fost deputat în Sfatul Ţării şi a participat activ la actul de dezlipire a Basarabiei, după care a fost vice-ministru la Ministerul Agriculturii din România în guvernul de coaliţie în anul 1940.

9. Bârcă Vasile Gheorghievici – jurist. Membru al aşa-numitului Bloc Moldovenesc, deputat în Sfatul Ţării. A participat activ la dezlipirea Basarabiei de [Rusia] şi Unirea ei cu România. Iar după realizarea acestui act a fost director general la Interne din Basarabia. Membru al Partidului Naţional-Ţărănist, iar mai apoi al Partidului Liberal. A fost deputat în parlamentul României. În guvernul Tătărescu, adică în anii 1939-1940 a fost vice-ministru de Interne al României. Î.: – Ce poziţie ocupaţi Dvs. în comitetul refugiaţilor basarabeni?

R.: – Eu am fost membru al comitetului refugiaţilor basarabeni şi, o perioadă, chiar vice-preşedinte al acestui comitet.

Î.: – Continuaţi să ascundeţi legăturile duşmănoase şi activitatea subversivă pe care serviciile speciale o efectuau sub acoperirea comitetului refugiaţilor basarabeni. Aveţi de gând să spuneţi adevărul?

R.: – Mie îmi sunt necunoscute aceste persoane. Şi eu n-am fost iniţiat în activităţile pe care le efectuau serviciile de cercetare străine împotriva Uniunii Sovietice înainte de atacarea de către armatele germano-române a URSS. Î.: – Însă aţi fost unul dintre membrii activi ai acestui comitet?

R.: – Da, este adevărat. Eu am fost membru al Comitetului refugiaţilor basarabeni. Î.: – Cu ce v-aţi ocupat?

R.: – Absolut cu nimic. Î.: – Un timp aţi condus acest comitet.

R.: – Da, un timp am condus comitetul refugiaţilor. Î.: – Şi cum, chiar cu „absolut nimic nu v-aţi ocupat”?

R.: – În perioada cât am fost eu preşedinte al comitetului, n-am făcut nimic. Î.: – Nu este adevărat! Numiţi cu cine dintre reprezentanţii serviciilor de informare străine aţi avut legături?

R.: – Cu reprezentanţii misiunilor străine, pe când mă aflam în oraşul Bucureşti, începând cu anul 1940 şi până în momentul acţiunilor germane dintre Germania şi URSS, precum şi anterior, n-am întreţinut nici un fel de legături. Î.: – L-aţi cunoscut pe Ghibson?

R.: – Nu l-am cunoscut şi aud acest nume pentru prima oară. Î.: – Vă prezentăm documente din directoratul general de poliţie al oraşului Bucureşti, care atestă că serviciile străine acţionau împotriva URSS, utilizând în munca lor subversivă acoperirea comitetului şi dvs. aţi fost implicat în aceasta (îi sunt prezentate documentele din fondul 189, dosarele nr. 8 şi 127). Şi acum veţi nega aceste fapte?

R.: – Eu personal n-am întreţinut legături cu serviciile speciale ale României sau ale altor

Călăi și victime

Î.: – Descrieţi, în ce consta activitatea Comitetului în vederea realizării planurilor ocupaţioniste ale guvernului Antonescu.

R.: – Comitetul refugiaţilor basarabeni era preocupat de pregătire ideologică a refugiaţilor moldoveni, de propagarea planurilor guvernului României, adică ale lui Antonescu, de dezlipire a Basarabiei de la URSS. Prin aceasta şi explica guvernul României colaborarea sa cu fasciştii germani, iar mai apoi atacarea URSS şi ocuparea unui şir de regiuni în perioada 19411945. Î.: – Este cunoscut că, sub acoperirea acestui comitet, serviciile de cercetare străine au lucrat activ împotriva URSS? R.: – Despre activitatea serviciilor speciale străine şi despre lucrul lor împotriva Uniunii Sovietice sub acoperirea comitetului nu pot să spun nimic, deoarece personal cu aceasta nu m-am ocupat şi nici n-am fost iniţiat în asemenea chestiuni. Î.: – Spuneţi minciuni şi continuaţi să ascundeţi faptul activităţii duşmănoase pe care o efectuaţi.

R.: – Repet, eu personal nu eram iniţiat în aceste activităţi ale serviciilor de cercetare împotriva URSS care s-ar fi efectuat sub acoperirea comitetului şi personal cu aceasta nu m-am ocupat.

Interogatoriul s-a terminat la 3:40 (15.V.1952 – Iu. C.) A interogat: Vladimirski *** Proces-verbal 16 mai 1952 or. Chişinău Interogatoriul s-a început la orele 11:00 Î.: – Vă este cunoscut Vasiliev-Dâbenko?

R.: – Nu. Pe Vasiliev-Dâbenko nu l-am cunoscut. Î.: – Da pe Deducenko Nicolae şi Dima Fiodor?

R.: – Pe aceste persoane de asemenea nu le cunosc şi nu le-am întâlnit.

433

434

ţări. Şi despre lucrul efectuat de serviciile speciale împotriva URSS sub acoperirea comitetului nu pot spune nimic, deoarece n-am fost iniţiat şi n-am participat la aceste activităţi. Î.: – Ce legătură a avut Maniu cu activitatea comitetului refugiaţilor basarabeni?

R.: – Nu cunosc. Î.: – Apropo, aţi întreţinut cu el legături, deoarece era unul dintre liderii Partidului Naţional-Ţărănesc din România, este adevărat?

R.: – Da, până în 1940, eu fiind conducătorul organizaţiei care activa în Basarabia şi membru al Comitetului Central al Partidului Naţional-Ţărănesc din România, mă aflam în legătură directă cu liderul partidului nostru Maniu. După reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică şi plecarea mea la Bucureşti unde m-am restabilit, eu am continuat relaţiile cu el, fiind membru al Comitetului Central al Partidului Naţional-Ţărănist din România. Pe lângă aceasta, în aceeaşi perioadă între noi s-au stabilit nişte relaţii de prietenie şi ne întâlneam foarte des. Î.: – Reiese că Dvs. nu puteaţi să nu ştiţi care era atitudinea lui Maniu faţă de comitet.

R.: – La întâlnire cu Maniu, eu îi povesteam despre lucrul comitetului refugiaţilor basarabeni, despre necesităţile refugiaţilor, rugându-l să contribuie la asigurarea materială a refugiaţilor. Dar el în acea vreme nu ne putea ajuta cu nimic. Î.: – Anterior aţi arătat că nu ştiţi nimic despre atitudinea lui Maniu către comitetul refugiaţilor basarabeni. Daţi nişte explicaţii mai esenţiale.

R.: – În realitate, eu cu Maniu eram legat nu numai prin lucrul în comun în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, dar şi prin relaţiile noastre de strânsă prietenie. Însă Maniu, de fapt, mai mult era interesat de aşa-numitul comitet al transilvănenilor, decât de problemele basarabene şi nouă nu ne ajuta cu nimic.

Interogatoriul a fost întrerupt la ora 16:00.

A interogat: Vladimirski

*** Proces-verbal 19 mai or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 11:00 Î.: – La interogatoriile anterioare, în rândul persoanelor apropiate cu care aţi avut relaţii l-aţi numit pe Zamfir Arbore. Expuneţi ce ştiţi despre el?

R.: – Zamfir Arbore, numele de familie adevărat Rally, originar din jud. Chişinău (Zamfir Arbore s-a născut pe 14.II.1845 la Cernăuţi – n.n.), descendent dintr-o familie de moşieri. După absolvirea gimnaziului, aproximativ prin anii 70-80 ai sec. XIX a plecat la Moscova unde s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii.

Fiind student, el a făcut legătură cu poporaniştii şi pentru participarea activă la una din aceste organizaţii a fost arestat de ohranca ţaristă şi timp de nouă ani s-a aflat închis în fortăreaţa Petropavlovsk, unde a reuşit să evadeze (informaţie eronată, vezi Basarabia necunoscută, vol. IV, 2002, pag. 4-21 – n.n.).

După evadare, el a plecat în Austria unde locuia unchiul său, Arbore şi din acel timp şi-a schimbat şi numele de familie. Din Austria a plecat în Elveţia unde a început să editeze ziarul Rabotnik care avea orientare eseră, deoarece el aderase la Partidul Eser. Însă, peste un timp, Arbore se stabileşte pentru totdeauna în oraşul Bucureşti, România.

Locuind la Bucureşti, el era funcţionar al primăriei, fiind şeful secţiei statistică. Concomitent, ca membru al Partidului Eser, Arbore îndeplinea funcţia de intermediar între eserii emigranţi şi organizaţiile esere care existau în Rusia, trecând ilegal literatură peste frontieră. În afară de aceasta, el întreţinea legături cu Troţki, cu socialiştii români: Codreanu Zubco, Rakovski Cristofor şi Dobrogeanu-Caţ Ghere (numele de familie al lui Dobrogeanu Ghere era Solomon Caţ – n.n.).

După instaurarea puterii sovietice în Rusia, Arbore-Rally a rămas pe platforma eseră şi în-

R.: – Rakovski întreţinea legătura cu Arbore Zamfir prin fiica celui din urmă, Arbore-Rally Ecaterina, care în 1919 a plecat din România în Rusia Sovietică. Î.: – În legătură cu ce a plecată?

R.: – Arbore Ecaterina era membră a Organizaţiei Social-democrate din România şi era urmărită de organele de siguranţă ale statului, din care cauză a plecat în Rusia. Î.: – Pe care cale a plecat?

R.: – Arbore Ecaterina a fost trecută clandestin pe teritoriul sovietic, împreună cu soţia lui Rakovski, Filip-Codreanu Maria, cu participarea mea nemijlocită. Î.: – În ce consta participarea Dvs.?

R.: – În 1919, fiind secretar general la Ministerul Basarabiei şi la rugămintea lui Arbore Zamfir, prin intermediul lui Inculeţ Ivan Constantinovici, care era ministru al Lucrărilor Publice ale României (greşit, ministru fără portofoliu – n.n.), am făcut legătura cu prim-ministrul Brătianu. La întâlnirea cu el, eu am cerut permisiunea de a trece clandestin pe teritoriul sovietic pe Arbore Ecaterina, care era persecutată de organele siguranţei române, precum şi pe Filip-Codreanu.

Brătianu a satisfăcut cererea mea şi peste un timp, conform indicaţiilor lui, Arbore şi Filip-Codreanu au fost trecute clandestin de corpul III al armatei române pe teritoriul sovietic. Î.: – Cu ce condiţii guvernul român le-a trecut clandestin pe teritoriul sovietic?

R.: – În discuţia cu prim-ministrul Brătianu, i-am demonstrat că Arbore Ecaterina, precum şi Filip-Codreanu ne pot fi ulterior de folos, reieşind din principiul „serviciu pentru serviciu”. Î.: – Spuneţi pe de-a dreptul, despre ce era vorba?

R.: – Brătianu a căzut de acord cu părerea mea, că este de dorit să avem pe teritoriul Republicii Sovietice două românce, activiste politice, care vor putea facilita tratativele cu guvernul sovietic, ca el să recunoască noile frontiere

Călăi și victime

treţinea relaţii, contribuind la munca de organizare a eserilor emigranţi. Maţkievici – numele de familie nu i-l cunosc, Breşko-Breşkovskaia, care locuia în oraşul Praga, Korolenko Vladimir, care se afla în URSS şi de asemenea Kurakovski, care în 1917-1918 plecase în Rusia Sovietică. În acelaşi timp Arbore Zamfir preda limba rusă şi bulgară la Academia Militară din Bucureşti, învăţând aceste limbi cu principele României Ferdinand. A colaborat la ziarele româneşti Adevărul şi Dimineaţa. A fost unul dintre iniţiatorii fondării lojei masonice din Bucureşti, fiind ales de mai multe ori senator. Î.: – Precizaţi, ce caracter purta relaţiile lui Arbore cu eserii în ultimul timp?

R.: – Relaţiile lui Arbore cu Maţkievici, Breşko-Breşkovskaia şi Korolenko erau condiţionate ca şi mai înainte de aflarea în partidul eserilor şi de activităţile legate de formarea platformei acestui partid. Î.: – Dar cu Rakovski?

R.: – Rakovski Cristofor până în 1917 a fost conducătorul social-democraţilor din România şi, evident, a avut relaţii cu Arbore.

Venea în casa lui unde se întruneau sistematic reprezentanţii diverselor curente politice. În 1917-1918 a plecat în Rusia şi, chiar locuind acolo, întreţinea relaţii cu Arbore. Aceste relaţii erau dictate de faptul că Rakovski în ultimul timp era adept al platformei troţkiste. Nu era de acord cu politica pe care o promovau bolşevicii şi Arbore de asemenea a fost adversarul sistemului sovietic. Î.: – Totuşi, cum se manifesta această relaţie?

R.: – Din cuvintele lui Arbore, cu care eu întreţineam relaţii de prietenie, îmi este cunoscut faptul că relaţia cu Rakovski şi, de asemenea, cu eserii Maţkievici, Breşko-Breşkovskaia şi Korolenko purtau un caracter antisovietic, însă cum se manifesta practic această atitudine, n-o cunosc. Î.: – Nu este adevărat! În ce mod se efectua legătura dintre Arbore şi Rakovski?

435

436

ale României, incluzând teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Î.: – Altfel vorbind, Arbore şi Filip-Codreanu au fost trecute pe teritoriul sovietic cu o anumită misiune. Este corect acest lucru?

R.: – Eu, la fel ca şi Brătianu, presupuneam posibilitatea utilizării lui Arbore Ecaterina şi Filip-Codreanu în interesele României, însă, direct, această misiune lor nu le-a fost pusă. Şi ulterior în aceste lucruri ele n-au fost atrase. Î.: – Nu este adevărat! Vă prezentăm scrisoarea lui Inculeţ I.C., scrisă pe numele Dvs. în data de 19.II.1919. Vă amintiţi conţinutul acestei scrisori?

R.: – Da. În februarie 1919 eu am primit o scrisoare de la Inculeţ Ivan Constantinovici, în care acesta expunea derularea evenimentelor istorice şi propunea să trimitem pe teritoriul Republicii Sovietice două-trei persoane din rândul „oamenilor noştri”, prin intermediul cărora Rusia Sovietică să recunoască faptul Unirii Basarabiei cu România, ca fapt legal. Şi nu ar fi înaintat pretenţii în această chestiune.

Mai mult ca atât, ca să evităm posibilitatea acţiunilor militare în drept unităţilor Armatei roşii, care în acea vreme se aflau pe râul Nistru şi armatele române care ocupaseră Basarabia. Î.: – Numiţi persoanele care în aceste scopuri au fost infiltrate pe teritoriul sovietic?

R.: – În conformitate cu înţelegerea avută cu Inculeţ Ivan Constantinovici, pe teritoriul Republicii Sovietice au fost trecute clandestin în aceste scopuri Arbore Ecaterina şi Filip-Codreanu, ceea ce de fapt eu am explicat anterior.

După cum îmi amintesc, toate acestea au fost realizate prin contribuţia directă a prim-ministrului României Averescu şi nu Brătianu (confuzie, guvernul Averescu a venit la putere abia în 13 martie 1920 şi s-a aflat la conducerea României până la 14 decembrie 1921, pe când guvernul lui Ion I.C. Brătianu s-a aflat la conducere de la 29 noiembrie 1918 până la 26 septembrie 1919 – n.n.). Eu şi, de asemenea, Inculeţ ne-am înţeles iniţial cu Arbore Zamfir

despre necesitatea trimiterii pe teritoriul sovietic a lui Arbore Ecaterina şi Filip-Codreanu.

Trecerea lor clandestină fiind realizată de grănicerii români. Î.: – Ce misiune au primit Arbore şi Filip-Codreanu?

R.: – Arbore Ecaterina şi Filip Codreanu trebuiau să ia legătura cu Rakovski, să-i povestească despre misiunea primită din partea guvernului român, după care să facă legătura cu Troţki şi, împreună, să influenţeze politica externă a guvernului sovietic, adică să obţină din partea guvernului recunoaşterea legalităţii Basarabiei în cadrul Unirii cu România şi ruperea de la Rusia şi, de asemenea, să excludă posibilitatea înaintării Armatei roşii împotriva Armatei române în Basarabia. Î.: – Şi această misiunea a fost îndeplinită?

R.: – Da, Arbore Ecaterina prin intermediul soţiei lui Rakovski, Filip-Codreanu, a făcut legătura cu ultimul, iar prin acesta – cu Troţki, care a promis ajutorul în realizarea misiunii puse de guvernul român. În rezultat, unităţile armatei roşii n-au început acţiuni militare împotriva României. Despre aceasta Arbore Ecaterina l-a informat pe Arbore Zamfir care, la rândul lui, m-a informat pe mine.

La realizarea acestui plan a contribuit şi călătoria unuia dintre liderii Naţional-ţărăniştilor, Vaida Voievod, în Anglia. Conform misiunii primite din partea guvernului român, Vaida Voievod a făcut legătură cu guvernul englez, care a promis să susţină politica externă a României şi să facă presiunile de rigoare asupra guvernului sovietic în chestiunea Basarabiei. Această politică Anglia a urmat-o şi în continuare. Î.: – Care alte misiuni a mai primit Arbore Ecaterina ulterior?

R.: – Prin intermediul lui Rakovski, Arbore Ecaterina a intrat în componenţa guvernului sovietic al Ucrainei şi un timp a fost comisarul ocrotirii sănătăţii. Prin intermediul ei, Rakovski întreţinea corespondenţa cu Arbore Zamfir.

taliat nu pot să-mi amintesc acum despre temele pe care le discutam. De atunci a trecut multă vreme. Î.: – Ulterior, cum s-a manifestat legătura cu el?

R.: – În 1917-1918, Rakovski a plecat în Rusia, după care n-am avut cu el nici un fel de legături. Î.: – Da, însă aţi participat nemijlocit la trecerea clandestină pe teritoriul sovietic a lui Arbore Ecaterina şi Filip-Codreanu în scopul stabilirii relaţiei cu Rakovski?

R.: – Este adevărat, dar legătura cu Rakovski a fost propusă de Zamfir Arbore prin intermediul soţiei lui Rakovski, Filip-Codreanu, care a şi fost trecută pe teritoriul sovietic împreună cu Arbore Ecaterina.

După dezlipirea Basarabiei şi unirea ei la România, eu am continuat să am legături cu el (cu Zamfir Arbore – n.n.). Î.: – În baza opiniilor antisovietice, aşa trebuie înţeles răspunsul Dvs.?

R.: – Da, eu ca şi Arbore Zamfir, aveam o atitudine duşmănoasă faţă de puterea sovietică. Î.: – Şi aceasta condiţiona activitatea voastră comună antisovietică?

R.: – Exact. Comunitatea de opinii a şi condiţionat relaţia noastră şi activitatea practică antisovietică şi antinaţionalistă. Î.: – Reiese că Arbore nu putea ascunde relaţia sa cu Rakovski?

R.: – Din discuţiile cu Arbore Zamfir, îmi era cunoscut că legătura lui cu Rakovski avea nuanţe antisovietice, dar cum erau ele în realitate, cum ele se manifestau în activităţile lor, el nu m-a informat. Î.: – Nu este adevărat! Precizaţi, de când îl cunoaşteţi pe Troţki?

R.: – Cu Troţki am făcut cunoştinţă în 1910. Î.: – În ce împrejurări?

R.: – În 1910, aflându-mă la Bucureşti şi locuind în casa lui Arbore Zamfir, prin intermediul acestuia am făcut cunoştinţă cu Troţ-

Călăi și victime

În afară de aceasta, aşa cum îmi povestea Arbore Zamfir, ea de câteva ori a călătorit în Ungaria, unde, în oraşul de frontieră cu România Ruşciuk, s-a întâlnit cu tatăl pe care l-a informat despre cele ce se petreceau în URSS. Însă, ce misiune a avut ea şi ce fel de relaţii a avut ea cu Rakovski, eu nu cunosc, deoarece el nu m-a informat. Î.: – Din nou încercaţi să ascundeţi relaţiile şi activităţile practice pe care le-aţi efectuat?

R.: – Eu nu eram la curent cum se manifesta concret legătura dintre Arbore Zamfir şi Rakovski.

Interogatoriul a fost întrerupt la orele 16:00. *** Proces-verbal 19 mai or. Chişinău Interogatoriul a început la orele 21:00. Î.: – Precizaţi, personal aţi fost cunoscut cu Rakovski?

R.: – Da, aproximativ în 1908, în apartamentul lui Arbore Zamfir, am făcut cunoştinţă cu Rakovski Cristofor şi, după aceea, ne-am mai întâlnit de multe ori. Î.: – Ce fel de întâlniri erau acestea?

R.: – În perioada 1908-1913 eu veneam sistematic la Bucureşti şi mă opream la apartamentul lui Arbore Zamfir. Cum v-am mai spus, în casa lui Arbore Zamfir foarte des aveau loc consfătuirile diverşilor reprezentanţi ai partidelor politice din Rusia şi România.

Rakovski Hristofor, fiind liderul socialiştilor români, avea relaţii cu Arbore Zamfir, îl iniţia şi pe acesta în activităţile lui şi participa activ la discuţiile politice. La una din aceste discuţii, eu am făcut cunoştinţă cu Rakovski, fiind prezentat chiar de Arbore Zamfir. După aceasta, de nenumărate ori m-am întâlnit cu el în casa lui Arbore, discutând mai mult chestiuni politice, povestindu-i mai mult despre activitatea organizaţiei eserilor din Basarabia, deoarece el împărtăşea aceeaşi platformă. De-

437

438

ki. Dar detaliat nu pot expune nimic. Nu-mi amintesc.

Troţki a venit în România ca să ia cunoştinţă de situaţia Mişcării Social-democrate şi a luat legătură cu Arbore care l-a iniţiat. Î.: – Cât de des v-aţi întâlnit cu Troţki?

R.: – Cu Troţki m-am întâlnit de două ori în casa lui Arbore şi am discutat despre mişcarea de eliberare naţională din Basarabia. Î.: – În casa lui Arbore, Troţki s-a întâlnit şi cu Rakovski?

R.: – Da, Troţki ţinea legătura cu Rakovski şi, cum mi-a mărturisit Arbore, ei s-au întâlnit în casa lui. Î.: – Unde v-aţi întâlnit ulterior cu Troţki?

R.: – În 1917, fiind delegat la Primul Congres rus al sovietelor, la acest congres m-am întâlnit cu Troţki. Î.: – Aţi avut o discuţie cu el?

R.: – Da, eu m-am prezentat ca delegat din partea Uniunii ţăranilor din Basarabia, rugându-l să-şi amintească că noi am făcut cunoştinţă la Bucureşti. El m-a recunoscut şi s-a interesat despre situaţia politică din Basarabia.

Lucru pe care eu l-am făcut într-o formă succintă. Discuţia noastră a luat sfârşit, după care eu nu m-am mai întâlnit cu el. Î.: – De ce nu vreţi să povestiţi despre lucrul organizatoric antisovietic, efectuat împreună cu Troţki?

R.: – După 1917, eu n-am avut nici un fel de legături cu Troţki şi nici nu ne-am mai întâlnit. Din presă am aflat că în 1927 el a fost expulzat din Uniunea Sovietică şi în ultimul timp locuia în SUA. Î.: – În această perioadă Arbore avea legături cu el?

R.: – Nu ştiu. Î.: – Continuaţi să ascundeţi legătura care aţi avut-o cu troţkiştii?

R.: – După 1917, personal cu troţkiştii n-am avut nici o legătură. Î.: – Indicaţi unde locuia în ultimul timp Arbore Ecaterina?

R.: – Aproximativ în 1936-37, Arbore Ecaterina locuia la Moscova şi era profesoară de limba română la un Institut. După aceea corespondenţa cu ea s-a întrerupt şi despre soarta ei nu mai ştiu nimic. Î.: – Iar Filip-Codreanu?

R.: – Din cuvintele lui Arbore Zamfir, în 1936-1937, Rakovski ca troţkist a fost arestat de organele puterii sovietice şi despre soarta soţiei lui, Filip-Codreanu Maria, nimic nu-mi este cunoscut.

Interogatoriul s-a terminat la ora 4 şi 20 min.

20 mai 1952 A interogat Vladimirski *** Proces-verbal 21 mai, 1952 or. Chişinău Interogatoriul a fost început la orele 2120 Î.: – Vă este prezentată o scrisoare, adresată Dvs. din partea membrului aşa-numitului Partid Moldovenesc, care întreţinea relaţii cu eserul Volkov. Spuneţi numele autorului acestui răvaş?

R.: – Această scrisoare mi-a fost adresată mie de către unul dintre liderii Partidului Moldovenesc, Buzdugan Ivan (Buzdugan Ion, numele adevărat Buzdâga – n.n.), despre personalitatea căruia eu am relatat anterior. În scrisoarea lui, care a fost scrisă după revoluţia din februarie 1917, Buzdugan îşi exprima nemulţumirea faţă de activitatea partidului moldovenesc, membru al căruia el era şi, respectiv, nu era de acord cu linia pe care o promovau liderii partidului, inclusiv eu, privind dezlipirea Basarabiei de la Rusia şi Unirea ei cu România. Î.: – Ceva mai înainte aţi arătat că eraţi liderul Uniunii Ţărăneşti şi nu al Partidului Moldovenesc?

R.: – Din 1906 până în 1917 am fost unul dintre organizatorii şi conducătorii aşa-numitei uniuni ţărăneşti care a existat în Basarabia. Iar

Î.: – În ce scop?

R.: – În primul rând, în scopul realizării planului Unirii Basarabiei cu România. În al doilea rând, în scopul înăbuşirii mişcării revoluţionare din Basarabia. În particular, se avea în vedere lupta cu bolşevicii. În conformitate cu aceasta, delegaţia care a plecat la Iaşi şi din componenţa căreia făceau parte: Pelivan Ivan, Ţanţu Vasile şi Crihan Anton a dus tratative secrete cu Guvernul României şi guvernele aliaţilor prin intermediul ambasadelor, înţelegându-se despre introducerea în Basarabia a armatelor române, ceea ce ulterior a şi fost îndeplinit. Î.: – Vă este cunoscut numele de familie Saint-Olaire?

R.: – Da, în această perioadă Saint-Olaire era ambasadorul Franţei în România şi participa activ la realizarea planului de introducere în Basarabia a armatelor române. Î.: – Cum se manifesta concret participarea lui?

R.: – Saint-Olaire împărtăşea întru totul platforma Blocului Moldovenesc, după discuţia cu delegaţia sus-numită făcând din proprie iniţiativă legătură cu ambasadele şi guvernele Angliei, SUA şi Italiei şi obţinând acordul lor la introducerea armatei române pe teritoriul Basarabiei. Se reieşea din aceea că în apropiere nu erau alte armate aliate. Având susţinerea guvernelor părţilor pe care le-am indicat, guvernul român, cu scopul de a înăbuşi mişcarea revoluţionară, de la 6 şi până la 20 ianuarie 1918 a introdus armatele sale în teritoriul Basarabiei, ocupându-l de facto. Î.: – Sfatul Ţării anunţa la început că zvonurile despre venirea armatelor române în Basarabia ar fi provocatoare. Mai apoi spunea că armatele române au fost aduse pentru a păzi depozitele şi calea ferată (i se prezintă lui Halippa informaţia directoratului general al Basarabiei din 24 decembrie 1917, telegrame din Svobodnaia Bessarabia din 13 ianuarie 1918, adresarea comisarilor naţionali de pe frontul românesc,

Călăi și victime

după revoluţia din februarie 1917 această uniune ţărănească s-a transformat în Partidul Moldovenesc, unul dintre liderii căruia eram eu.

Platforma Partidului Moldovenesc, ca şi cea a Uniunii Ţărăneşti, era de orientare eseră.

Acest partid a şi intrat în componenţa aşa-numitului Bloc Moldovenesc, efectuând o muncă activă de organizare şi fondare a Sfatului Ţării într-un bloc cu partidele şi organizaţiile burgheze de orientare naţionaliste, aşa cum eu am expus ceva mai înainte.

Ideea fondării Sfatului Ţării în Basarabia mi-a aparţinut mie şi lui Cotelie Emanuil, împreună cu care au mai fost, de asemenea, Inculeţ Ivan, Pântea Gherman, Erhan Pan.telei, Tanţu Vasile, Ciugurean Daniil, Pelivan Ivan, Alexandri Necolae, Nega Geiodor, Codreanu Ivan, Secara Nicolae, Crihan Anton, Cristea Vladimir, Arhimandrit Grossu Gurie, Valuţa Ivan, Cazacliu Vladimir, Cijevschi Vasile şi Buzdugan Ivan, care în acel moment avea deja o orientare pro-românească şi împreună am creat acest organ. Î.: – Precizaţi, cum se manifesta concret activităţile aşa-numitului Bloc Moldovenesc în vederea realizării planului de dezlipire a Basarabiei de la Rusia Sovietică?

R.: – Cum am afirmat anterior, Blocul Moldovenesc îşi punea drept scop de a dezlipi Basarabia de Rusia Sovietică şi de a o alipi la Patria-mamă, România, cum ne exprimam noi atunci. Aveam ca scop şi diminuarea importanţei revoluţiei proletare din Rusia şi slăbirea influenţei revoluţionare în Basarabia.

După prima sesiune a Sfatului Ţării care şi-a ţinut lucrările în luna noiembrie 1917 şi la care a fost ales guvernul Basarabiei, Blocul Moldovenesc la o şedinţă a sa aproape secretă a luat decizia de a trimite o delegaţie la Iaşi pentru a duce tratative cu guvernul României şi, de asemenea, prin susţinerea din partea ambasadelor şi consulatelor ţărilor: Anglia, Franţa, SUA, Italia de a aduce pe teritoriul Basarabiei armate române sau aliate.

439

440

chemarea consiliului de miniştri al Republicii Moldoveneşti, chemarea Consiliului regional suprem al Republicii Moldoveneşti).

R.: – Aşa cum deja am expus, delegaţia pentru tratativele guvernului României a fost trimisă în secret.

Tratativele s-au dus la fel în secret. În presă nu numai că nu s-a pomenit despre aceste tratative, ci din contra, pentru a ascunde acest fapt şi pentru a nu trezi nemulţumirea truditorilor din Basarabia, se anunţa că zvonurile despre introducerea armatei române sunt provocatoare. Când, însă, pe teritoriile Basarabiei armatele române erau introduse, în scopul de a ascunde adevărata intenţie a aducerii lor, a fost anunţat că armata română a venit să păzească depozitele şi calea ferată. Î.: – În realitate, chiar din prima zi a ocupaţiei, armata română a fost preocupată de înăbuşirea mişcării revoluţionare din Basarabia.

R.: – Da, aşa a fost. Intrând pe teritoriul Basarabiei, armata română din primele zile a fost preocupată de înăbuşirea mişcării revoluţionare şi a dus o luptă foarte drastică împotriva bolşevicilor. Din primele zile au fost desfiinţate sovietele muncitorilor, ţăranilor şi deputaţilor soldaţi.

Conducătorii lor şi alte persoane cu dispoziţii revoluţionare au fost arestate de români şi împuşcate.

Interogatoriul s-a întrerupt la ora 2 şi 30 min.

A interogat: Vladimirski *** Proces-verbal 22 mai, 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 11 şi 20 min. Î.: – Cum s-a manifestat participarea Dvs. la înăbuşirea mişcării revoluţionare în Basarabia, după ocuparea ei de către armatele române în 1918?

R.: – Participarea mea la înăbuşirea mişcării revoluţionare din Basarabia în 1918 s-a

manifestat în felul următor. Eu, fiind un adversar al bolşevicilor, după intrarea armatelor române pe teritoriul Basarabiei, am rămas în funcţie de vice-preşedinte al Sfatului Ţării, cu contribuţia căruia armatele române s-au răfuit cu cei pe care-i consideram duşmani. Acest lucru avea loc din cauza aprobării tacite a acestei situaţii sau chiar din cauza neglijenţei mele. Î.: – Şi cum, doar în acest fel s-a manifestat participarea?

R.: – Da, numai în acest fel. Î.: – Atunci, de ce nu spuneţi nimic despre faptul că aţi participat activ la distrugerea sovietelor muncitorilor, ţăranilor şi deputaţilor soldaţi şi la împuşcarea liderilor lor?

R.: – Într-adevăr, în primele zile de ocupare a Basarabiei de către armatele române, cu buna ştiinţă a Sfatului Ţării şi a guvernului Basarabiei în primul rând, realizându-şi planurile, armata de ocupaţie a împrăştiat sovietele muncitorilor, ţăranilor şi deputaţilor soldaţi şi a început represaliile împotriva persoanelor care aveau dispoziţii revoluţionare şi a conducătorilor sovietelor.

Armata română era, de fapt, armata aliaţilor şi de aceea o atenţie deosebită a acordat luptei împotriva bolşevicilor. Deoarece acest scop îl urmăreau şi aliaţii. Şi aceasta era sarcina de bază, adică înăbuşirea mişcării revoluţionare în Basarabia. În primele zile a fost împrăştiat „Frontodel”-ul, iar conducătorii rămaşi în Basarabia au fost arestaţi. Concomitent, au fost arestaţi şi împuşcaţi conducătorii sovietelor, numele de familie ale cărora nu mi le amintesc. În acelaşi rând, au fost arestaţi şi împuşcaţi o serie de reprezentanţi ai fracţiunilor revoluţionare Sfatul Ţării, printre care era şi o femeie, numele de familie al căreia acum nu mi-l amintesc (Nadejda Grinfeld – n.n.). Î.: – De către cine şi din permisiunea cui a fost împuşcat Roşal Simion?

R.: – Roşal Simion a fost împuşcat de către armata română, mai exact – de către ofiţe-

R.: – După adoptarea legii despre dezlipirea Basarabiei şi Unirea ei cu România, în sesiunea Sfatului Ţării, care a avut loc la 27 noiembrie 1918, eu împreună cu Noe Constantin, Minciună Mihail, Buzdugan Ivan, Crihan Anton şi Codreanu Ivan, la 15 decembrie 1918, am plecat la Bucureşti pentru a înmâna Regelui actul de Unire a Basarabiei cu România fără condiţiuni.

Această delegaţie a fost condusă de către mine. După ce am înmânat actul Regelui Ferdinand I, acesta a dat o recepţie cu ocazia Unirii Basarabiei cu România şi, la recepţie, ne-am făcut un schimb de cuvântări de salut. Î.: – Este dovedit faptul că Actul Unirii, la fel cum şi activitatea dvs. anterioară, a făcut ca el să fie adoptat în baza minciunii şi provocaţiilor (I se prezintă protestul deputaţilor Sfatului Ţării), confirmaţi acest lucru?

R.: – Actul de Unire a Basarabiei cu România fără condiţiuni a fost adoptat la 27 noiembrie 1918 în conformitate cu înţelegerea avută cu guvernul român şi a fost adoptat de Sfatul Ţării. Î.: – Anterior în rândul agenturii române, cunoscută dvstre l-aţi numit pe Ciobanu. Arătaţi-ne, ce ştiţi despre el?

R.: – Aşa cum am arătat anterior, Ciobanu, numele căruia nu i-l ţin minte, odinioară locuia în Transnistria. Amănunte despre personalitatea lui nu cunosc.

A fugit din URSS în România pe cale ilegală. Un timp a învăţat la Universitatea din Iaşi, mai apoi fiind trecut ilegal peste Nistru în URSS cu misiune de cercetare. Î.: – De către cine a fost el trecut pe teritoriul URSS? R.: – Pe teritoriul URSS, Ceban Dimitrie, aşa cum îmi amintesc eu numele, a fost trecut de serviciul român de recunoaştere. Lucruri despre care m-au informat Bulat şi Smochină, care fiind membri ai Comitetului Refugiaţilor, întreţineau relaţii cu aceste organe. Î.: – Este cunoscut faptul că aţi participat activ la trecerea ilegală a lui Cebanu pe terito-

Călăi și victime

rul armatei române Boierescu, la ordinul generalului Broşteanu. Î.: – Este cunoscut faptul că, având permisiunea Sfatului Ţării, armata română s-a răfuit nu numai cu conducătorii sovietelor şi cu personalităţile mai progresiste, mai târziu şi-a bătut joc de truditorii Basarabiei (îi sunt prezentate câteva documente: raportul Comisiei nr. 92 din 5 octombrie 1920; raportul judecătorului Mâţă A. pe numele ministrului Basarabiei din 25 decembrie 1919; raportul subcomisiei parlamentare pentru jud. Bălţi). Daţi depoziţii despre aceasta?

R.: – Într-adevăr, introducerea armatelor române pe teritoriul Basarabiei a fost însoţită de înăbuşirea mişcării revoluţionare din Basarabia, precum şi din toată Rusia (răspuns confuz, probabil că nu a fost notată până la capăt expunerea lui Pan. Halippa. Acest moment a fost grăbit din cauza întrebării următoare, care era principială pentru procesul Halippa. Poate chiar cea mai importantă întrebare – n.n.). Î.: – În aşa fel, când de fapt a fost realizat planul trădător de dezlipire a Basarabiei de la Rusia Sovietică?

R.: – Realizarea planului dezlipirii Basarabiei de la Rusia Sovietică s-a produs, de fapt, de la 6 până la 20 ianuarie 1918. Adică, în timpul introducerii de către Sfatul Ţării şi Blocul Moldovenesc a armatei române pe teritoriul Basarabiei. Însă, în scopul de a nu stârni o rezistenţă a maselor, numai la 27 martie 1918 a fost adoptat actul despre Unirea Basarabiei cu România. Şi acela cu mai multe clauze de autonomie. Şi abia la 27 noiembrie 1918, în Şedinţa Sfatului Ţării, a fost adoptată hotărârea de a Uni Basarabia cu România fără condiţiuni. În chestiunea dezlipirii Basarabiei de Rusia Sovietică şi unirea ei cu România un rol mare l-au jucat guvernele aliaţilor. Î.: – Numiţi componentele delegaţiei care a plecat la Bucureşti pentru a înmâna Regelui actul de dezlipire a Basarabiei de la Rusia Sovietică şi Unirea ei cu România.

441

442

riul URSS (îi sunt prezentate mărturisirile lui Grebenicenco de la 28 august 1940). Bde ce treceţi sub tăcere acest lucruri?

R.: – Cum v-am mai spus, comitetul Refugiaţilor Transnisterni consolida elementele antisovietice şi trasa programul său de dezlipirea Moldovei de la URSS şi alipirea ei la România. În acest scop se efectua lucruri nu numai de pregătire a refugiaţilor în spirit naţionalist, dar clandestin, încolo era transmisă literatură antisovietică prin intermediul agenturii corpului III de armată şi a Siguranţei, care întreţineau relaţii cu Smochină şi Bulat. După cum m-au informat ultimii, în aceste scopuri pe teritoriul URSS au fost trimişi Durbailo şi Vrânceanu, despre care am povestit anterior.

Smochină şi Bulat mi-au povestit despre trecerea ilegală pe teritoriul sovietic al lui Ciobanu. Eu personal, cu această trecere n-am avut nici o legătură. Î.: – Nu este adevărat. Arătaţi pe cine din rândurile agenturii, trimise pe teritoriul URSS, personal l-aţi remunerat?

R.: – Eu nu neg faptul, posibil, că am remunerat agentură trimisă în URSS. Posibil, să fi dat vreo recompensă şi lui Ciobanu. Acum însă eu nu-mi amintesc de aceste momente. Î.: – Continuaţi să ascundeţi agentura cea mai importantă?

R.: – Afară de agentura numită anterior şi care a fost trecută în URSS pe altcineva la moment nu-mi amintesc. Î.: – Nu este adevărat, vă prezentăm raporturile agentului Lunga din 28 decembrie 1919. Depuneţi mărturii pe esenţa acestui caz.

R.: – Eu, personal, pe acest agent Lunga nu l-am trecut în URSS şi la moment nu-mi pot aminti nimic despre el. Î.: – Continuaţi să spuneţi minciuni, ascunzând lucrul de cercetare pe care l-aţi efectuat foarte activ împotriva URSS (îi sunt prezentate documentele – raportul nr. 117 din 23 ianuarie 1920, raportul nr. 708 din 24 ianuarie 1920, raportul nr. 709 din 25 ianuarie 1920),

acum şi în continuare vreţi să negaţi aceste fapte?

R.: – Într-adevăr, în virtutea serviciului pe care-l aveam ca Ministerul Basarabiei, ca ministru al Directoratului Basarabiei întreţineam relaţii cu Serviciul de cercetare al Corpului III de armată şi al organelor de siguranţă. Sistematic primind de la ei dări de seamă despre munca de cercetare, pe care ulterior le foloseam la schimbul cu consulatul francez şi polonez.

Afară de agentura numită de mine anterior la moment nu-mi amintesc de nimeni. Î.: – Precizaţi în ce consta activitatea dvs. de lider al Partidului Naţional Ţărănesc.

R.: – Partidul Ţărănesc fondat de mine şi liderii Blocului Moldovenesc, Inculeţ, Erhan, Cotelea, Stere şi Codreanu avea în esenţă o platformă eseră şi în 1922-1926, fuzionând cu ţărăniştii din vechiul Regat şi Partidul Naţionalist din Transilvania a luat titulatura Naţional-Ţărănist, efectuând o muncă de organizare şi participând la politica promovată de guvernul român, aflându-se la guvernare în perioadele 1928-1930, 1931-1933, 1937-1938. Acest partid lupta activ împotriva Partidului Comunist, mişcărilor revoluţionare şi a altor partide.

Eu am fost un adversar al bolşevicilor şi aceasta se manifesta prin faptul că politică similară făcea şi Partidul Naţional Ţărănesc, unul dintre liderii căruia eram eu. Î.: – Din mărturisirile arestatului Neaga Fiodor Ivanovici, Partidul Naţional Ţărănesc, efectuând o muncă activă împotriva mişcărilor revoluţionare, în 1932 s-a răfuit crunt cu muncitorii. Recunoaşte-ţi acest fapt? (i se prezintă mărturiile lui Neaga F. I. de la 7 august 1940) R.: – Într-adevăr, în 1932, când la putere se afla Partidul Naţional Ţărănesc şi ministru al Afacerilor Interne era Mirto, a fost într-adevăr o răfuială cu muncitorii de la atelierele căilor ferate din Bucureşti şi cu muncitorii de la uzinele din Lupeni (România), care au anunţat grevă, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi mărirea salariilor.

În 1944-1945 comitetul, într-adevăr, s-a ocupat de soarta Basarabiei şi în particular a fost preocupat de faptul ca basarabenii să fie luaţi sub ocrotirea guvernelor: SUA şi Angliei, iar Basarabia să rămână în componenţa României. Comitetul, cu participarea mea, a formulat câteva memorii în chestiunea dată.

Aceste memorii, prin intermediul lui Maniu, au fost transmise englezilor şi americanilor. În acelaşi scop, eu şi Ciugureanu ne-am întâlnit cu fostul ambasador al României în Anglia Franasovici, căruia de asemenea i-am transmis nişte memorii, rugându-l să facă legătură în această chestiune cu americanii şi englezii. El a promis să facă acest lucru, dar care au fost rezultatele ulterioare, nu ştiu, deoarece cu el mai mult nu m-am întâlnit.

La începutul anului 1946, mie şi altor membri ai comitetului, guvernul român ne-a propus să încheiem activitatea în această direcţie şi eu, într-adevăr, după aceea nu m-am mai ocupat de aceste chestiuni şi chiar m-am îndepărtat cu totul de la viaţa politică. Î.: – Din nou încercaţi să ascundeţi activitatea şi relaţiile pe care le-aţi avut în ultima vreme?

R.: – Eu povestesc exact aşa cum a fost. În ultimul timp eu n-am participat la viaţa politică şi n-am lucrat împotriva URSS. Î.: – Vă este cunoscut Bogoliubov?

R.: – Nu. Pe Bogoliubov nu l-am cunoscut. Î.: – Da, da, Bogoliubov a avut legături cu comitetul refugiaţilor! De ce negaţi relaţia cu el?

R.: – Personal cu Bogoliubov nu sunt cunoscut şi despre el nimic nu ştiu. Î.: – Ce caracter purta relaţia dvs. cu eserul Volkov?

R.: – Cu eserul Volkov nu sunt cunoscut, n-am fost în corespondenţă cu el şi ştiu despre existenţa lui doar din corespondenţa lui Buzdugan.

Interogatoriul s-a terminat la ora 15:00.

Călăi și victime

Î.: – Care alte cazuri de răfuială cu truditorii cunoaşteţi?

R.: – Partidul Naţional Ţărănesc cum am arătat anterior a dus o luptă activă împotriva mişcărilor revoluţionare, dar alte cazuri de răfuială acum nu-mi amintesc.

Interogatoriul s-a terminat la ora 7 00, pe data de 23.05.1952.

Procesul-verbal a fost citi şi de mine şi toate însemnările sunt făcute după spusele mele – Pan. Halippa.

A interogat Vladimirski *** Proces-verbal 24 mai 1952 or. Chişinău Interogatoriul a început la ora 14 şi 10 min.

Adjunctul procurorului RSS Moldoveneşti pentru misiuni speciale, consilier juridic inferior Sajân şi şeful secţiei nr. 3 a sectorului de anchetă al Securităţii de Stat a RSSM, colonelul Vladimirski, l-au interogat pe acuzatul Halippa Pan.telimon Nicolaevici. Î.: – Povestiţi despre activitatea din ultima vreme a aşa-numitului Comitet al basarabenilor.

R.: – În 1941, după ocuparea de către armatele germane a Basarabiei, precum şi a altor regiuni din URSS, Comitetul refugiaţilor basarabeni, evident că a început să lucreze în aceeaşi direcţie ca şi până în 1940, când se numea Comitetul basarabenilor şi era preocupat de unirea basarabenilor şi de acordarea unor ajutoare materiale.

După sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, comitetul basarabenilor a fost dizolvat din ordinul guvernului român. Acest ordin a apărut în 1946. Î.: – De ce nu vreţi să vorbiţi despre activităţile ilegale antisovietice ale acestui comitet din ultima vreme?

R.: – După 1945, comitetul basarabenilor de facto şi-a încetat activitatea şi nici un fel de activităţi subversive n-a mai efectuat.

443

444

Procesul-verbal al interogatoriului a fost citit şi de mine şi expunerea corespunde cuvintelor mele – Pan.. Halippa.

Urmează semnăturile: Au anchetat: adjunct al procurorului RSSM pentru chestiuni speciale Consilierul inferior de justiţie Sajân Şeful secţiei nr. 3 a sectorului de anchetă al Ministerului Securităţii de Stat al RSSM, colonelul Vladimirski *** Aprob 26 mai 1952 Ministrul Securităţii de Stat al RSSM General-maior Mordoveţ Dosarul nr. 6253 Act de acuzare în vederea învinuirii lui Halippa Pan.telimon Nicolaevici prevăzută conform articolelor 54-6 partea I, 54-4 şi 54-11 ale Codului Penal al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene Ministerul Securităţii de Stat al RSSM la 30 martie 1932 l-a arestat şi l-a acuzat în crime pe Halippa Pan.telimon Nicolaevici.

Ancheta a stabilit: Acuzatul Halippa în 1906 a aderat la partidul eserilor şi ca membru activ al organizaţiei eserilor din Basarabia în acelaşi an a fost ales delegat la primul congres al partidului eser care trebuia să aibă loc în Finlanda. În perioada 1907-1917, locuind în oraşul Chişinău, a fondat pe teritoriul Basarabiei şi a condus Partidul numit Uniunea Ţărănească, care se situa pe platforma partidului eser.

Această uniune după revoluţia din februarie 1917 a fost transformată în aşa-numitul Partid Naţional-Moldovenesc. Unul dintre liderii căruia a fost acuzatul Halippa. Volumul I al dosarului, pag. 14, 20, 21-22, 26-28, 318, 324, 331-332, 335-336; vol. II, pag. 7 şi vol. III, pag. 22, 33, 39, 107.

Concomitent, el a colaborat la ziarele: Basarabia, Viaţa Basarabiei, Cronica Bucureştiului, iar începând cu anul 1913 a început să

editeze revista Cuvânt Moldovenesc şi ziarul cu acelaşi nume, de orientare filo-română, burghezo-naţionalistă (volumul I, pag. 13-14, 1819; volumul II, p. 8; volumul III, p. 33-34, 35, 37-38). În luna mai 1917, la primul Congres al Partidului Moldovenesc care a avut loc în or.

Chişinău, Halippa a fost ales delegat la Primul Congres al sovietelor din întreaga Rusie, la care el a participat şi a susţinut întru totul guvernul lui Kerenski. Înainte de a pleca la Chişinău, Halippa în componenţa delegaţiei basarabene a fost primit de către şeful guvernului contrarevoluţionar provizoriu Kerenski şi liderul eserilor Axintiev, de la care a primit indicaţii referitor la desfăşurarea lucrului în Basarabia, în vederea ocupării sovietelor şi promovarea politicii esere prin intermediul lor (volumul I, p. 22-23, 29-31, 33, 35-36, 39-41).

Reîntors la Chişinău, Halippa cu alţi lideri ai Partidului moldovenesc şi-au activizat eforturile în această direcţie. În acest scop, pentru a înăbuşi mişcarea naţională din Basarabia a fost creat un organ administrativ, numit Sfatul Ţării – „Sovet stranî”.

Ideea formării acestui organ îi aparţine lui Halippa, care în scopul realizării cât mai rapide a planurilor sale, a făcut legătura şi întreţinea relaţii cu organizaţia soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Odesa, Comitetul militar din Chişinău, Partidul Cadeţilor şi clerul reacţionar (volumul I, pag. 36-37, 42-44, 45-63; volumul III, pag. 1, 9-12, 14, 16-18, 21, 39-50, 103, 107-108). În perioada marii revoluţii socialiste din octombrie, Halippa a fost unul dintre iniţiatorii formării aşa-numitului Bloc moldovenesc în care au intrat partidele şi organizaţiile contrarevoluţionare enumerate mai sus, care aveau atitudine duşmănoasă faţă de partidele bolşevicilor şi sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor. Acest bloc îşi propunea

dar ulterior de terorizare a populaţiei basarabene.

Documentele de arhivă anexate la acest dosar, referitor la această perioadă, mărturisesc despre grozavele fărădelegi, răfuieli pe care le efectuau boierii români asupra truditorilor din Basarabia.

OcuPan.ţii îşi băteau joc de ţărani, bătându-i şi împuşcându-i, prădându-i, iar persoanele care exprimau nemulţumire faţă de această situaţie erau arestate şi învinuite de bolşevism şi împotriva lor erau utilizate metodele inchiziţiei medievale.

Erau foarte zeloşi soldaţii români, care la interogatorii foloseau pentru a-i chinui pe ţăranii arestaţi fier înroşit, tăierea palmelor şi în răni se turna sare, îi băteau cumplit, legându-le mâinile şi picioarele. În afară de aceasta, ameninţând cu răfuiala, ocuPan.ţii români exploatau crunt populaţia. S-a ajuns la aceea că ţăranii erau înhămaţi în locul vitelor şi cu ei se ara pământul (volumul I, pag. 74, 86, 87, 332-334, 338-341, 342344, 348-352; volumul II, pag. 6-26, 97-132, 135-136; volumul III, pag. 4-5, 23-25, 61-71, 101-102, 103-104, 108-113).

La începutul lunii martie 1917 (1918 – n.n.), Halippa împreună cu alţi conducători ai guvernului contrarevoluţionar, a plecat la Iaşi, unde a participat la tratativele cu guvernul aliaţilor României (expresie confuză – n.n.) în timpul cărora s-a ajuns la decizia că la acea mai apropiată şedinţă a Sfatului Ţării să voteze actul despre Unirea Basarabiei cu România.

La 27 martie 1918, cu participarea activă a acuzatului Halippa, sub presiunea Blocului moldovenesc, a fost primită legea despre Unirea Basarabiei cu România, chipurile pe principii de autonomie (volumul I, pag. 88-94; volumul II, pag. 35, 36-43, 44-59, 60, 61, 62, 63, 64, 65; volumul III, pag. 3, 14-15, 23-25, 72-86, 104-106, 114).

După aceasta Halippa, fiind preşedinte al Sfatului Ţării, conform acordului guvernu-

Călăi și victime

ca sub acoperirea formării Republicii Autonome Basarabene să înăbuşe mişcarea revoluţionară, să distrugă sovietele, să formeze un guvern contrarevoluţionar, prin intermediul căruia mai târziu să realizeze unirea Basarabiei cu România.

La 21 noiembrie 1917 a avut loc prima şedinţă a Sfatului Ţării unde sub presiunea Blocului moldovenesc a fost format un guvern contrarevoluţionar şi Halippa a fost ales vice-preşedinte al Sfatului Ţării. După aceasta, în decembrie 1917 a avut loc şedinţa secretă a liderilor Blocului Moldovenesc unde s-a discutat problema înăbuşirii mişcării revoluţionare, prin colaborarea cu guvernele Angliei, Franţei şi SUA şi Unirea Basarabiei cu România.

Cu participarea activă a lui Halippa, şedinţa a luat decizia să trimită în or. Iaşi (România) o delegaţie care avea misiunea să discute cu guvernele ţărilor enumerate despre realizarea acestui plan.

Delegaţia a plecat incognito în România, prin ambasade au făcut legături cu guvernele: SUA, Angliei, Franţei şi de asemenea cu guvernul Român. În timpul acestor tratative s-a ajuns la înţelegerea ca imediat să fie introduse armatele române în Basarabia sub pretextul apărării depozitelor militare (volumul I, pag. 47, 56, 6471, 72-74, 79-87, 104-105, 337-340; volumul II, pag. 9-15, 16; volumul III, pag. 3, 12, 14, 16, 18, 20-23, 52-65, 96-99, 103-104).

La 13 ianuarie 1918, armatele române au ocupat Basarabia şi cu concursul căpeteniilor contrarevoluţionare ale guvernelor, printre care era şi Halippa, ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, au fost desfiinţate sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, iar conducătorii sovietelor şi muncitorii cu dispoziţii revoluţionare, la fel soldaţii şi ţăranii, au fost reprimaţi.

Conducerea armatei române era însoţită nu numai de înăbuşirea mişcării revoluţionare,

445

446

lui României, la 27 noiembrie 1918 a obţinut aprobarea legii despre unirea Basarabiei cu România fără condiţiuni.

Ca unul dintre organizatorii realizării acestui act trădător, acuzatul Halippa a fost decorat de Regele României cu un orden, numit ministru al Basarabiei şi în calitate de recompensă a primit în folosinţă o moşie de 50 de ha în jud. Bălţi (volumul I, pag. 94-95, 101-102, 104-105, 344, 352-353; volumul II, pag. 73-76, 78, 79-82, 83-84, 85-93, 94-96; volumul III, pag. 7, 15, 87-90).

După aceasta acuzatul Halippa a fost unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului Naţional-Ţărănesc din Basarabia. În componenţa căruia au intrat membrii Blocului moldovenesc, eserii de dreapta, culacii şi naţionaliştii români.

Acest partid a luptat cu mişcarea revoluţionară şi a lucrat activ pentru dezlipirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, având scopul s-o unească cu România.

Fiind conducător al partidului naţional-ţărănesc din Basarabia în perioada 19181940, de nenumărate ori a fost deputat în Parlamentul României, a ocupat postul de ministru al Basarabiei, iar mai apoi de ministru al lucrărilor publice şi ministru al ocrotirii sănătăţii (volumul I, pag. 20, 102-103, 106-109, 122, 230-233, 346-347, 358-360; volumul III, pag. 90-92, 94, 115-116.)

Acuzatul Halippa a efectuat în această perioadă o muncă activă în vederea realizării planurilor sale de luptă împotriva URSS. În aceste scopuri el a stabilit relaţii şi întreţinea legături cu troţkiştii, eserii şi conducătorii feluritor formaţiuni contrarevoluţionare.

Se ocupa de problemele acţiunilor subversive pe teritoriul URSS. Colabora cu serviciile de cercetare străine.

Ancheta a stabilit că acuzatul Halippa în 1910 a făcut legătură şi ulterior o întreţinea cu Troţki şi Rakovski.

În 1920, Halippa împreună cu unul din liderii eserilor, Arbore şi conducătorul naţional-ţărăniştilor, Inculeţ, cu participarea nemijlocită şi activă a prim-ministrului României Averescu (corect I. I. C. Brătianu – n.n.), prin intermediul serviciilor de cercetare române a trimis pe teritoriul sovietic pe agenţii: Arbore Ecaterina şi Filip-Codreanu – soţia lui Rakovski, cu misiunea ca prin intermediul lui Rakovski să ia legătura cu Troţki şi prin intermediul lor să obţină de la guvernul sovietic recunoaşterea de facto a unirii Basarabiei cu România şi să excludă posibilitatea înaintării armatei roşii împotriva armatei române care ocupase Basarabia. Îndeplinind această misiune, agenţii numiţi mai sus au luat legătura cu duşmanii poporului Troţki şi Rakovski şi prin intermediul lor au efectuat munca lor duşmănoasă (volumul I, pag. 14, 156-157, 190, 300-315, 321-330; volumul II, pag. 151-153, 182-184). În 1923-1924 acuzatul Halippa, cu contribuţia serviciilor de cercetare române a fondat aşa-numitul comitet al refugiaţilor transnistrieni, care îşi punea ca sarcină formarea unei organizaţii după modelul Sfatului Ţării al Basarabiei şi dezlipirea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti de la URSS. Îndeplinind acest gând, comitetul, conducătorul căruia era acuzatul Halippa, se ocupa de consolidarea elementelor antisovietice, efectua o muncă serioasă pentru pregătirea cadrelor care vor lupta împotriva puterii sovietice.

Sub acoperirea comitetului refugiaţilor, serviciile de cercetare române şi străine efectuau o activitate de spionaj împotriva URSS, selectând cadrele pentru agentură din rândurile refugiaţilor care se aflau în acest comitet.

Concomitent, serviciile de cercetare române, cu concursul activ al lui Halippa, trimiteau în Transnistria agentură pentru fondarea unor formaţiuni antisovietice, care-şi propuneau ruperea Moldovei Sovietice de la URSS.

262, 265-266, 268, 270-278, 280-281; volumul II, pag. 155-179.).

După terminarea celui de-al doilea război mondial, acuzatul Halippa a continuat să întreţină relaţii cu Maniu, conducătorul naţio­ nal-ţărăniştilor români şi împreună cu el a efectuat activităţi antisovietice şi naţionaliste (volumul I, pag. 290-291, 361-363). În actul de acuzare prezentat Halippa P.N. şi-a recunoscut vina. El a fost demascat de mărturisirile anterioare a arestaţilor. Codreanu I.S., Cotelli I.G., Senadino P.V., Neagu F.I. (Neaga – n.n.), Popescu I.V., Botnariuc S.M., Sacaru M.D. (Săcară N.G. – n.n.), Balamez S.S., Ştirbeţ L.D., Grebenicenco A.V., Bogoliubova P.A. ş.a. De asemenea au fost dovezi materiale şi documentare (volumul I, pag. 21-94, 98-100, 104-109, 159-164, 187-193, 198-206, 216-222, 300-316, 336-341, 348-364; volumul II, pag.

7-187; volumul III, pag. 1-7, 9-15, 16-19, 2029, 31-92, 93-94, 96-102, 103-105, 107-114, 115-116, 118-129, 136-148). În baza celor spuse este acuzat: Halippa Pantelimon Nicolaevici, anul naşterii 1883, originar din satul Cubolta, raionul Bălţi, RSSM, de naţionalitate moldovean, cetăţean român, cu studii superioare, până la arest a locuit în oraşul Bucureşti.

Este acuzat în aceea că a fost unul dintre liderii Partidului Eser şi cel Naţional Ţărănesc.

A luptat împotriva mişcării revoluţionare, a fost iniţiatorul formării pe teritoriul Basarabiei a unui guvern contrarevoluţionar, în care a fost la început vicepreşedinte, iar mai apoi preşedinte al Sfatului Ţării, stabilind relaţii cu guvernul Atantei şi României. A fost organizatorul organizării actului trădător de dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi unirea ei la România. De asemenea a desfiinţat sovietele de deputaţi a muncitorilor şi soldaţilor şi a înăbuşit mişcarea revoluţionară.

După ce a efectuat acest act trădător, colaborând cu serviciile de cercetare străine şi întreţinând legătură cu troţkiştii, eserii, a activat

Călăi și victime

În scopul activizării luptei împotriva URSS acuzatul Halippa a făcut legătură cu emigranţii albi: Alexinski, Kutepov. În afară de aceasta, Halippa avea legătură nemijlocită cu sectorul de cercetare al corpului trei de armată română, cu organele siguranţei statului prin care efectua munca subversivă împotriva URSS. Din partea acestor organe, el primea sistematic materiale despre activitatea agenturii pe teritoriul Uniunii Sovietice (volumul I, pag. 110-112, 114, 116-120, 124-125, 138, 144, 184-193, 194-206, 207-222; volumul II, pag. 138-150, 155-181; volumul 3, pag. 118128, 135-149, 155-171, 172-191).

Din 1919 până în 1937 acuzatul Halippa a menţinut relaţii cu consulul francez Seghino şi consulul polonez Dudkeivici, făcând cu ei schimb de informaţii cu caracter de spionaj, referitor la Uniunea Sovietică. Aceste informaţii el le primea din sectorul de cercetare a corpului trei de armată, dislocat la Chişinău şi din organele de siguranţă ale statului cu care menţinea o relaţie nemijlocită, colaborând cu ele (volumul I, pag. 155-164, 165-172; volumul II, pag. 151-154.). În 1940 la alipirea Basarabiei la URSS acuzatul Halippa a fugit în România, locuind în oraşul Bucureşti. Continua să efectueze activităţi naţionaliste antisovietice.

Acuzatul Halippa, împreună cu alţi naţionalişti moldoveni a fost dat aşa-numitul comitet al refugiaţilor basarabeni, care se ocupa de organizarea refugiaţilor moldoveni şi prelucrarea lor în spirit antisovietic.

Sub acoperirea acestui comitet, care se afla sub ocrotirea şefului guvernului româno-fascist Antonescu, serviciile de cercetare străine efectuau o muncă subversivă împotriva URSS. Acuzatul Halippa, ca unul dintre liderii Comitetului Refugiaţilor Basarabeni a participat nemijlocit la realizarea acestor planuri, era preocupat de propagare aideilor germano-româno-fasciste, privind necesitatea atacării prin surprindere a URSS (volumul I, pag. 258, 261-

447

subversiv împotriva URSS, participând la trecerea ilegală a agenturii pe teritoriul sovietic.

A fost unul dintre organizatorii şi conducătorii aşa-numitului comitet a refugiaţilor transnistreni, care era preocupat de consolidarea forţelor antisovietice şi lucra activ la planul dezlipirii RASSM, având scop s-o unească la România.

Sub acoperirea acestui comitet serviciile speciale străine, cu participarea lui Halippa activau pe teritoriul sovietic.

Concomitent el făcea schimb de informaţii cu caracter secret cu reprezentanţii serviciilor speciale străine, referitor la URSS pe care el le primea sistematic de la organele de cercetare române. În afară de aceasta ca lider al Partidului Naţional-Ţărănesc din România de mai multe ori a intrat în componenţa guvernului, lucrând împotriva mişcării revoluţionare. A participat activ la pregătirea atacului ocuPan.ţilor româno-germani asupra URSS, adică în crimele care sunt prevăzute în articolele 54-4, 54-6 partea I şi 54-11, codul penal al RSSUc. Dosarul conform articolului 204 al codului procesual al RSSUc să fie trimis procurorului RSSM pentru a-l expedia mai departe în judecată.

Actul de acuzare a fost alcătuit la 25 mai 1952. Şeful secţiei nr. III al Ministerului Securităţii de Stat a RSSM Locotenent-colonel Vladimirski

448

3. Actele personale ale lui Halippa P.N. se găsesc în secţia A a Ministerului Securităţii a RSSM. Şeful secţiei nr. III al Ministerului Securităţii de Stat a RSSM Locotenent-colonel Vladimirski” Actul de condamnare a fost întocmit la 21- 22 iunie 1952, în oraşul Chişinău în cadrul unei şedinţe judecătoreşti închise prezidate de colonelul de justiţie Preadko, maiorul Nedoruba, căppitanul Şubina, grefierul locotenentul superior Kasamov, cu participarea avocatului Busaev.

Judecata şi-a ţinut şedinţele în incinta Tribunalului Militar. Materialele condamnării repetă întocmai materialele adunate de anchetă, doar sentinţa este o noutate: „CONDAMNARE: Halippa Pan.telimon Nicolaevici prin cumulul crimelor prevăzute în articolele 54-6, partea I a CP al RSSUc să fie internat într-un lagăr de reeducare prin muncă pe un termen de douăzeci şi cinici de ani, fără pierderea drepturilor cetăţeneşti şi fără confiscarea averii.

Termenul de ispăşire a pedepsii pentru Halippa să fie calculat din 30 martie 1952.

Probe materiale în acest dosar nu există.

Cheltueli de judecată nu s-au înregistrat.

Sentinţa poate fi contestată în ordinea stabilită a casării dosarelor în Colegiul Militar Tribunalul Suprem al URSS, în termen de cinci zile din ziua înmânării condamnatului a actualei sentinţe...”

Aprob Este foarte instructivă acestă sentinţă care Şeful de Secţiei de Anchetă a RSSM nu doreşte confiscarea averii condamnatului Colonelul Ostreţov , dar o face conştient şi din motive obiective.

Toată averea condamnatului nu era în ChişiAdeverinţă nău, ci se afla peste Prut.

1. Acuzatul Halippa Pan.telimon NicoŞi termenul condamnăprii a fost ales malaeivic, arestat la 30 martie anul curent este în- xium fiind convinşi că un bărbat în etate de cca treţinut sub strajă în închisoarea Ministerului 70 de ani nu va rezista în GULAG. Securităţii a RSSM. 2. Toate probele materiale şi scrise au fost Paralel cu dosarul său Pan. Halippa era anexate la dosar în volumul II. anchetat în dosare paralele, dosare deschise

Basarabiei, 1940, nr. 9-10), Hoţul (Viaţa Basarabiei, 1940, nr. 11-12). În afară de aceste lucrări, a mai tipărit Judecata lui Linci, căreia nu i-am putut stabili anul apariţiei şi a publicat la Odesa, în 1942, Probujdenie (Deşteptarea), în limba rusă, care a mai avut o ediţie la Bucureşti, în 1943, precum şi volumul Crizantema de la frontieră (Chişinău, 1942).

Acestor cărţi, de asemenea, li se potrivea genericul neanunţat, dar care plana deasupra scrierilor lui Alexandru Tambur – Calvarul vieţii sovietice.

Puţini prozatori au riscat să descrie exodul basarabean şi mai ales viaţa refugiaţilor, relaţiile lor cu pământul părăsit. Crizantema de la frontieră este mai degrabă o nuvelă cinematografică, cu eroi abia schiţaţi, dar cu multă acţiune şi foarte mult dramatism.

Nimeni dintre scriitorii basarabeni n-a fost mai informat decât el, n-a înţeles mai bine şi n-a simţit pe propria-i piele ce fel de regim s-a instituit în Rusia Sovietică. Nostalgicii imperiului, cu vechile lui ritmuri şi tradiţii formate pe parcursul anilor, nici nu bănuiau că Rusia şi-a schimbat faţa peste noapte. Oamenii de jos, odată ridicaţi, au schimbat nu numai fizionomia ţării – au schimbat şi esenţa ei. Accentul a căzut pe alte valori. De aceea, scrierile lui Al.Tambur erau privite ca un fel de literatură de propagandă antisovietică...

Editarea cărţilor lui Al.Tambur a fost posibilă numai cu ajutorul dat de un general român şi de Pan. Halippa, care era dispus să ajute orice tânăr care dădea dovadă de talent.

La 4 noiembrie 1952, Pan. Halippa a fost interogat la securitatea din Chişinău şi anchetatorul Popov l-a acuzat şi de această susţinere a unui talent, care, de fapt, pentru anchetatori însemna susţinerea unor scrieri antisovietice: “Î.: – Pentru ce aţi fost condamnat de tribunalul militar al M.S.S. din R.S.S.M. în 1952?

R.: – Tribunalul militar al M.S.S. din R.S.S.M. m-a condamnat pentru activitate con-

Călăi și victime

unor persoane cunoscute ori din cerczul său de interese politice sau literare. O asemenea dosar era cel deschis lui Alexandru Tambur.

Scriitor basarabean, azi uitat, care a avut un destin foarte dramatic.

S-ar părea că viaţa lui începuse sub o stea norocoasă. S-a născut la 8 decembrie 1901 în satul Bolotina, judeţul Bălţi, în familia lui Petru Tambur (decedat în 1922) şi a Sofiei Tambur (decedată în 1918). Tatăl era felcer în sat şi, în 1913, a hotărât să plece în Rusia, unde era mai mult pământ. S-au stabilit în regiunea Kuban, staniţa Nijne-Bakanskaia. În acelaşi an, se înscrie la învăţătură în şcoala medie, de unde este admis să studieze la şcoala politehnică din Krasnodar, pe care n-a mai reuşit s-o absolvească. Începe revoluţia din 1917, încep marile frământări în Rusia şi, în acest cazan uriaş în clocot, este prins şi basarabeanul Tambur care serveşte, pe rând, în Armata Albă şi în Armata Roşie. În 1923, rămas singur, fără părinţi, ia decizia să se întoarcă acasă, în Basarabia, gând realizat cu multe peripeţii, uneori – riscându-şi viaţa. În dosarul lui nr. 6296, care se păstrează la Arhiva M.S.N. al R.:M. citim (interogatoriul luat la Chişinău pe 8 octombrie 1952) următoarele mărturisiri biografice, provocate de întrebările căpitanului de securitate Popov: În fişierul lui bibliografic figurează mai multe lucrări editate în perioada interbelică: Povoljanca (Bălţi, 1938), Bandiţii (Bălţi, 1938), Alb şi roşu (Bălţi, 1938), Osândiţii la moarte (Bălţi, 1938), Spre Golgota (Bălţi, 1939), toate aceste ediţii având un generic comun: Povestiri din viaţa sovietică.

Revista Viaţa Basarabiei (1940, nr.1) comunica cititorului: “Alex.Tambur, cunoscut prozator, a finisat noul său roman Învierea.”

De sub Pan.a aceluiaşi autor au mai ieşit nuvelele: O plimbare “În lumea cealaltă” (Viaţa

449

450

trarevoluţionară împotriva Uniunii Sovietice şi pentru că am fost preşedintele guvernului contrarevoluţionar “Sfatul Ţării”, care a vândut Basarabia României în 1918.(Aici se cere o notă explicativă. Anchetatorul a scris răspunsul aşa “cum i-a venit lui pe limbă“, fără a analiza că Sfatul Ţării nu era “guvern”, ci organ suprem legislativ, care forma guvernul. P.Halippa, intuind gradul de “pregătire” al anchetatorului său, a semnat foaia cu interogatoriul chiar şi cu cuvintele supărătoare “a vândut”, căci aceste cuvinte rămân suspendate în momentul când noi, peste ani, citim adevărul printre rândurile scrise.) Î.: – Unde aţi locuit până la 1940?

R.: – Până la 1940, am locuit în or. Chişinău şi în or. Bucureşti. În acest răstimp, de opt ori, am fost ministru al României, al lucrărilor publice, al sănătăţii ş.a. Î.: – Locuind în or. Chişinău, aţi fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia ?

R.: – Da, din 1936 şi până în 1940, fiind la Chişinău, am fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia. Î.: – Pe Tambur Alexandru Petrovici din or.Bălţi l-aţi cunoscut?

R.: – L-am cunoscut pe Tambur Alexandru prin 1936, la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor Basarabeni, membru al căreia era şi el. Î.: – Relaţiile dumneavoastră cu Tambur?

R.: – Am avut cu el raporturi normale. Î.: – Ce ştiţi despre Tambur?

R.: – Nu l-am ştiut prea bine pe Tambur, ştiu doar că el scria şi publica în revista mea Viaţa Basarabiei, în or. Chişinău şi la Bucureşti, unele povestiri, conţinutul cărora acum îmi scapă. În perioada 1942-1944, Tambur a locuit la Odesa şi se ocupa cu negustoria. După eliberarea României de către Armata Sovietică, Tambur a trecut de două-trei ori pe la apartamentul meu din str. Donici 32, atunci când sosea la Bucureşti. Î.: – Este cunoscut faptul că în primăvara anului 1942 l-aţi susţinut pe Tambur cu bani,

30000 de lei, pentru a-şi edita cărţulia. Povestiţi-ne despre aceasta.

R.: – În primăvara anului 1942 nu i-am dat lui Tambur nici un fel de bani pentru editarea cărţii. Î.: – Dumneavoastră infirmaţi acest lucru?

R.: – Da, infirm. Î.: – Tambur este arestat şi la interogatoriu a arătat că, în 1942, i-aţi dat suma de 30000 lei (nerambursabili) pentru editarea cărţii. Iar acum, dumneavoastră afirmaţi că nu i-aţi dat aceşti bani lui Tambur?

R.: – Tambur a afirmat un neadevăr, nu i-am dat bani pentru editarea cărţii. Î.: – Dumneavoastră aţi făcut un demers la autorităţile române pentru a-i permite lui Tambur să poarte armă?

R.: – Acum nu-mi mai amintesc.”

Avându-i închişi pe amândoi la securitatea din Chişinău, anchetatorii sovietici, la 4 noiembrie 1952, i-au pus faţă în faţă. Sperau, astfel, să obţină mai multe capete de acuzare.

Dar nici de data asta nu s-au ales cu prea multe informaţii noi şi nici cu argumente suficiente pentru acuzare: “Întrebare către acuzatul Tambur: – Anterior, aţi afirmat că banii pentru editarea cărţuliei antisovietice i-aţi primit de la Halippa. Aţi auzit, că Halippa neagă acest fapt.

Atunci, de unde aţi luat banii?

R.: – Banii pentru editarea cărţii mele antisovietice Crizantema de la frontieră i-a plătit Halippa, nu mie personal, ci Tipografiei Floarea darurilor, care a tipărit cartea. Banii, în sumă de 30000 lei, Halippa i-a plătit directorului tipografiei.”

Pan. Halippa nega acest gest al său nu de frică, pur şi simplu, el ajutase sute de persoane şi cred că la acel moment îi venea greu să reconstituie căile de finanţare a ediţiei lui Tambur.

A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Amnistiat în 1955, a insistat

însă atrăgea sute de oameni şi eu mă bucuram de o popularitate de invidiat. Scriam în ruseşte, dar pentru moldoveni şi româneşte.

Adus în ţară, am mai stat în închisoarea de la Gherla încă doi ani şi ceva, dar de murit n-am murit, cum s-a întâmplat cu alţi foşti miniştri, dintre cari şi Ion Pelivan, marele român basarabean, care a făcut pentru românism trei puşcării sub regimul ţarist şi un exil la polul nordic.

Aceste spuse, oare n-am eu dreptul să strig: Sus inimile, fraţi români?!

Pan. Halippa”.

Ultimii 15 ani de viaţă îi trăieşte liniştit în sânul familiei. Se ocupă cu versificarea proverbelor, completând peste 60 de caiete.

Acordă interviuri, scrie memorii, visează să citească un curs de lecţii la Universitatea din Chişinău...

S-a stins din viaţă la 30 aprilie 1979, la vârsta de 96 de ani. La 3 mai rudele şi prietenii l-au înmormântat la cimitirul de la mănăstirea Cernica, locul de veşnică odihnă a mai multor basarabeni.

Călăi și victime

să se întoarcă în România, deşi conducătorii sovietici ar fi dorit ca el să rămână la Chişinău. În România a primit o nouă condamnare la 2 ani închisoare (Gherla).

Memorialistul consemnează: «Este suficient că eu am fost arestat în 1950, şi după o detenţiune de 2 ani la Sighet??

Am fost predat Uniunii Sovietice, iar un tribunal militar de la Chişinău, care nu vorbea nici româneşte, nici ruseşte, ci într-o limbă zice-se ucraineană, pe care eu n-o cunosc, m-a condamnat la 25 ani de muncă silnică şi am fost dus în Siberia. Norocul meu a fost, că dictatorul Stalin a murit şi eu, care din cele 11 lagăre prin care am trecut, am făcut memorii la ambasada noastră de la Moscova, am fost readus în ţară: aceasta după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţii de tot soiul, căci eu am făcut serviciu sanitar, curăţind lagărele de murdării şi de insecte parazitare şi înfăptuind aşa-zisele gazete de perete, pe care le scriam cu creta pe Panourile cu fel de fel de cifre şi procente de producţie, lângă care însă nimeni nu se oprea să le citească. Scrisul meu

Casa lui Pan. Halippa din Chișinău, str. Șciusev, 99, 2013

451

Marinarul din Marea Sarmatică…

Ion Ignatiuc

452

Chişinăul l-a cunoscut pe Ion Ignatiuc în două ipostaze: deputat în Sfatul Ţării, tânăr marinar care locuia chiar în palatul în care-şi ţinea şedinţele acel prim legislativ basarabean.

A doua întâlnire de lungă durată a fost una amară, căci după arestul de la Bălţi a fost adus în penitenciarul Central din Chişinău, din str. Tighina, unde a fost ţinut mai bine de un an de zile, şi după această lungă şedere, din marinarul voinic de altă dată, nu rămăsese nici umbra.

Atunci când am început să caut personalitățile care au avut o influență decisivă în organizarea mișcării naționale din Basarabia din perioada 1917-1918 am găsit un nume care astăzi

mi se pare neglijat pe nedrept. A făcut parte din acea cohortă de foști deputați ai Sfatului Țării care au fost conștienți de actul Unirii pe care l-au pregătit și nici în vara lui 1940 n-a dorit să se dezică de cele înfăptuite din profundă convingere, odinioară, douăzeci și doi de ani mai devreme. În Sfatul Țării. Enciclopedie am reprodus o scurtă notiță biografică, un chestionar facsimil din arhiva primului parlament al Basarabiei, dar aceste date mi s-au părut insuficiente pentru oglindirea unui chip ce are contur istoric foarte clar: „IGNATIUC ION (15.II.1893, s.Prepelița, jud.Bălți – 26.I.1943, GULAG, R.A.S.S. Tătară).

Moldovean. Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918.

Deputat ales la Congresul Militarilor ce și-a ținut lucrările la Chișinău în luna octombrie 1917. Membru al Comisiei pentru Întrebări (Interpelări) și candidat pentru Comisia Agrară.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Participant la Primul război mondial. Marinar al Flotei de pe Marea Neagră.

După Unire a fost primar al satului Pe­ peni. A făcut politică, fiind membru al Partidului Național-Liberal.

La venirea sovieticilor, a rămas pe loc, ­fiind arestat la 23 iulie 1940 de NKVD-ul din Bălți.

Averea i-a fost confiscată, iar familia – dată afară din propria casă.

Chestionar (Completat în l.rusă) Ignatiuc (Ignatescu) Ivan Gheorghievici

Am scris despre Ion Ignatiuc în Sfatul Țării. Enciclopedie, legând cap la cap informații din diverse surse. Și totuși, drama acestui om a rămas nedezvăluită în cele câteva rânduri zgârcite în emoții din enciclopedie. Acest om fără pretenții de erou a fost un veritabil martir. În Arhiva MSN se păstrează dosarul cu nr. 18338, care conține materiale din momentul arestării lui și până în clipa dispariției lui fizice.

Arestarea s-a produs pe data de 23 iulie 1940.

La 28 iulie 1940, sergentul de la N ­ KVD-ul din Bălți, Soșcenco, a emis decizia de reținere a lui Ion Ignatiuc, motivându-și acțiunile prin faptul că are în față un mare moșier cu o gospodărie ce însuma 70 de ha. A fost primar. A fost un exploatator al maselor truditoare care a amenințat activul sătesc că-l va împușca din

Călăi și victime

25 ani Român (Basarabean) s.Prepelița, jud.Soroca, gubernia Basarabia Școala populară de un an Țăran (marinar) Partidul Moldovenesc al Socialiștilor Revoluționari Gruparea militaro-țărănească moldovenească Organizația militară moldovenească a flotei de pe Marea Neagră și din Crimeea Congresul I al Militarilor Moldoveni din întreaga Rusie Palatul Sfatului Țării s.Prepelița, oficiul poștal Pepeni (Indescifrabil) Data: – Bibliogr.: A.N.M., f. 727, inv. 2, dos. 37, p. 44.”

Ion Ignatiuc între prieteni, foști membri ai Sfatului Țării

453

454

mitralieră dacă cineva va îndrăzni să-i calce moșia.

Odată pornită mașina infernală, în primul rând e pusă pe fabricat hârtii. Nu omul e important, ci hârtia despre om.

La 24 august 1940, sergentul de la ­NKVD-ul din Chișinău, Bezrucov, emite decizia de a-l ține sub arest.

La Chișinău erau concentrați pentru anchetare toți foștii deputați ai Sfatului Țării din motivul că aici în capitală erau adunați cei mai experimentați anchetatori, iar pe de altă parte era mult mai ușor de comparat depozițiile, de fabricat diverse falsuri și înscenări pentru a-i face pe arestați să semneze tot ce li se incrimina.

Abia la 30 august 1940, NKVD-ul se justifica că arestarea lui Ion Ignatiuc s-a făcut fără mandat de arestare, căci la acel moment nu mai aveau formulare pentru mandate și reținerea lui s-a făcut în baza sancțiunii procurorului.

Un material foarte interesant conține Chestionarul arestatului, întocmit la 26 iulie 1940: 1. Familia: Ignatiuc 2. Numele, prenumele: Ivan Gheorghevici 3. Anul și locul nașterii: 1893, s. Prepelița, jud.Bălți, RSSM 4. Locul permanent de trai: s. Prepelița, jud. Bălți, RSSM 5. Profesia: Plugar 6. Ultimul loc de serviciu și postul ocupat: Am muncit la mine în gospodărie 7. Naționalitatea: român 8. Cetățenia: românească 9. Apartenența de partid: simpatizant al Partidului Liberal 10. Studii: patru clase ale școlii primare 11. Din ce grup social considerați că faceți parte: Din țărani săraci .. .....................................

21. Componența familiei: Tata: a murit în 1925.

Mama: Ignatiuc Maria Iacovlevna 75 de ani, casnică.

Soția: Ignatiuc Zinovia Evdochimovna, 40 de ani, învățătoare la clasele primare.

Copiii: Ignatiuc Elena, 18 ani, elevă; Ignatiuc Valerian, 15 ani, elev; Ignatiuc Claudia, 13 ani, elevă; Ignatiuc Sebastian, 12 ani, elev.

Fratele: Ignatiuc Nicolai G., 57 de ani, lucrează în gospodăria sa.

Am satisfăcut serviciul militar în armata țaristă, în flota Mării Negre, în grad de unterofițer începând cu anul 1914 până în luna a IX.1917”.

Odată ce au fost preveniți de nu se știe care activiști că deține arme, enkavediștii au inițiat o percheziție la domiciliu pe data de 24 iulie 1940, dar precum informa responsabilul de la direcția de plasă a NKVD-ului, Voloșciuc G.S., arme n-au fost depistate.

La 19 august 1940, la ora 1 și 40 minute a fost interogat: Î.: – Cu ce v-ați îndeletnicit din ianuarie 1917 până în ianuarie 1918?

R.: – Din ianuarie 1917 până în septembrie 1917 am fost în serviciul militar al Flotei Mării Negre, în calitate de marinar al cuirasatului Daki. În septembrie am sosit la Chișinău la congresul partidului Național Moldovenesc „Sfatul Țării”. Am fost ales deputat în acest organ. După lichidarea „S.Ț.” am locuit la Chișinău, unde m-am ocupat cu viticultura. …Din partea Statului Român am primit 50 ha ca deputat în „S.Ț.”. Î.: – Fiind deputat în „S.Ț.” ați votat actul trădător să fie unită Basarabia cu România?

R.: – Da, eu am primit acest pământ pentru votarea unirii. Î.: – Precizați în ce an ați aderat la partidul contrarevoluționar al liberalilor.

R.: – În 1932, în s.Preislițî (?, Prehelița) eu am aderat la acest partid, ca șeful de partid Popovici Efimie să fie ales deputat în parlamentul român. Î.: – Ce politică ați promovat fiind primar?

R.: – Politica guvernului român. Î.: – De câte ori ați fost primar?

La 27 august 1940 este chemat la alt interogatoriu: „Î.: – Ce activități politice ați practicat în perioada 1917-1918?

R.: – După revoluția din februarie 1917 în toată Rusia s-a desfășurat o mișcare a muncitorilor și naționalităților de eliberare de sub regimul țarist. Odată cu lansarea lozincii despre autodeterminarea naționalităților în rândurile ofițerilor și soldaților moldoveni s-a iscat o puternică mișcare națională la care am aderat și eu. În acel timp, noi, moldovenii, am început să formăm în unitățile militare comitete militare moldovenești. Eu am fost ales membru al comitetului militar din Sevastopol, unde duceam propaganda în rândurile marinarilor moldoveni despre necesitatea creării Republicii Autonome Moldovenești. O mișcare similară era în Ucraina, unde naționaliștii ucraineni au început să pună destul de ferm problema identității naționale.

Călăi și victime

R.: Am fost primar de două ori, prima oară în 1924 până în 1926, a doua oară de la 15 iunie 1939 până la venirea Armatei Roșii. Î.: – Politica guvernului român era de a preface Basarabia într-o colonie, de pompare a mijloacelor din popor. Ați fost executor al acestei politici?

R.: – Da, am promovat această politică în sat. Dar ar trebui să adaog că nu întotdeauna eram conștient de aceasta. Î.: – Care erau scopurile adevărate ale partidului contrarevoluționar național liberal?

R.: – Politica era burgheză, ca a tuturor partidelor române. Î.: – Numiți toți conducătorii de partide (contrarevoluționar) din satul vostru?

R.: – În fruntea partidului național țărănesc era Ivan Țurcanu, care a fost primar, din partea cuziștilor Vasile Dimitrievici Pleșca, Vasile Por.Calancea, Grigori Timcovschi. …Încheiat la 330.

Ion Ignatiuc în anii de maturitate politică

Comitetul militar din Chișinău a pus la fel problema despre crearea Republicii Independente Moldovenești și dezlipirii de la Federația Rusă.

Ofițerii moldoveni văzând că ucrainenii naționaliști au creat „Rada Ucraineană” și definitiv s-au determinat, fără să schimbe sistemul burghez în interior, au hotărât să creeze o independență moldovenească. În acest scop, în 1917 în or. Chișinău a fost convocat un congres militar, unde au participat reprezentanții din toate regimentele. Am reprezentat comitetul militar din Sevastopol.

Pentru a menține ordinea în Basarabia, adică pentru a se opune activității revoluționare, sovietul deputaților muncitorilor, soldaților și țăranilor a organizat cohorte (rate) din moldoveni pe care le-a trimis în Basarabia. Î.: – Ce întrebări au fost discutate la congresul militar?

R.: – La congresul militar s-a pus problema incitării deputaților pentru „S.Ț.”. La acest

455

456

congres am fost ales deputat în „S.Ț.”. … Pentru această votare am primit 50 ha … eu am 70 ha de pământ ajungând din țăran sărac – moșier. … Eu ca reprezentant al comitetului militar, concomitent am făcut parte din „B.M.” și am participat activ la unirea Basarabiei cu România. Î.: – Cu ce v-ați ocupat după instaurarea ocupației române?

R.: – Când au început să se formeze primăriile, am fost numit în comuna Popeni (cinci sate) primar și am fost în acest post din 1923 până în 1926. Ca reprezentant al guvernului și gospodar al satului am promovat politica statului român și promovarea legilor românești. În 1932-1938 am făcut parte din partidul Național Liberal al lui Brătianu, organizând o organizație în s.Prepelița. În 1939, când la putere a venit dictatura fascistă „Frontul Renașterii Naționale”, colonelul Ponciu, prefectul, m-a numit primar, post în care m-am aflat până la venirea Armatei Roșii… …Fiind moșier am fost împotriva bolșevismului, deoarece știam că odată cu venirea lor, ei n-au să-mi ierte faptul că am votat unirea, că am folosit muncitori angajați.” În luna august. organele NKVD-ului primesc o caracteristică-adeverință unde este descris Ion Ignatiuc de foștii lui consăteni din satul Prepelița și semnată de președintele sovietului sătesc Alexei Calancea.

Evident că această caracterizare abuzează de păcate mai mult virtuale, scrise de pe poziții de clasă.

Invidioasă, lumea din sat a consemnat că avea 84 ha de pământ și are mașini agricole: semănătoare, mașină de treierat, transport.

Pământul îl lucra cu ajutorul argaților, având în permanență angajate trei persoane.

Fiind primar își permitea să-și bată joc de oameni.

Pe Irina Goroșciuc a băgat-o în ghețărie pentru niște încălcări. Tot în aceeași scrisoare, pentru o mai bună conturare a păcatelor, s-au

scris și fraze generale de tipul: lua pământul de la țărani, lua banii țăranilor ș.a.

La 9 septembrie este emisă decizia despre anunțarea capetelor de acuzare în care principalele păcate care se invocă sunt: „a avut atitudine antisovietică în 1918 și a fost membru activ al Blocului Moldovenesc și al Sfatului Țării, a votat dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică, fapt pentru care a primit 50 ha din partea guvernului român. A luptat împotriva mișcării revoluționare fiind un membru activ al partidului liberal.

Vinovăția și-a recunoscut-o integral…”

Dosarul lui este reluat abia la 6 aprilie 1942 în orașul Cistopol, unde i se confirmă capetele de acuzare: 54-13 54-10 partea II. La 13 aprilie 1942 a fost interogat, unde i s-a spus că a fost albgardist, dar Ignatiuc a negat acuzarea, amintindu-le anchetatorilor că el a fost membru al Sfatului Țării.

La 15 aprilie 1942 a urmat un interogatoriu în care s-au repetat întrebările.

Cel mai neplăcut moment în această perioadă a fost confruntarea cu o „rățușcă” – Lomaico Gavriil, un ucrainean din s. Licicov, r-nul Kotovski, reg. Dnepropetrovsk, care a fost pus în aceeași cameră cu Ignatiuc în scopul de a-l provoca la discuții și de a obține informații care ar fi simplificat munca anchetatorilor. Încercarea de a-i lega la motivele de acuzare și pe cel de activitate antisovietică a eșuat. Ignatiuc Ion n-a recunoscut nicio învinuire culeasă de „rățușcă”, derutând astfel anchetatorii și lipsindu-i de posibilitatea de a utiliza în cazul lui un scenariu verificat, La 6 mai 1942 în or.Cistopol a fost emisă decizia de a încheia anchetarea. La 21 mai 1942 tot acolo a fost propus ca lui Ignatiuc Ivan G., acuzat conform articolelor 54-13 și 54-10 p. II CP al RSS Uc., să fie judecat la zece ani privațiune de libertate.

La 29 septembrie 1942, pe când Ion Ignatiuc se afla închis în pușcăria din Kazan, anchetatorul Zagorodniuc ia decizia de a reînnoi

anchetatorii au cerut pedeapsa capitală – împușcarea.

La 26 ianuarie 1943 în lagărul nr. 5 al ­NKVD-ului din RSSA Tatară, șeful punctului medical Cerevațki, responsabilul lagărului nr.

5 Berger, și sora medicală Zabolotscaia au confirmat decesul deținutului Ignatiuc I.G. din cauza dizenteriei și pelagrei.

La 13 mai 1944, în orașul Kazan a fost luată decizia de a închide dosarul nr.18338 în urma decesului inculpatului.

Așa s-a încheiat încă o biografie a unui membru al Sfatului Țării, care n-a avut norocul să se refugieze și a nimerit în mașinăria infernală a regimului totalitar comunist.

Călăi și victime

ancheta, ținând cont de materialele care se găseau în dosarul de grup nr. 824. În 1942, la 5 octombrie, la Kazan, unde a fost supus unui interogatoriu începând cu ora 24.30 și terminând la ora 5 și 20 min., au fost invocate vechile învinuiri, dar nu s-a ajuns la nimic nou.

La 20 octombrie 1942, anchetatorul Zagorodniuc a emis decizia ca în cazul dosarului 18338, Ignatiuc Ivan Grigorevici să fie acuzat numai conform art. 54-4.

Dar reducerea capetelor de acuzare n-a ușurat povara pedepsei. În actul de acuzare emis la 14 noiembrie 1942 în dosarul nr.18338 în cazul inculpaților Cotelli E.G. și Ignatiuc I.G

Fotografia lui Ion Ignatiuc din dosarul de la NKVD

457

Viaţa şi drama lui Gheorghe V. Madan

458

Ca orice actor de meserie, Gheorghe V. Madan aduce în scrisul basarabean nu numai fraza bine potrivită, rotunjită, pentru a fi rostită – el aduce detaliul fin pe care se axează veritabilul joc actoricesc…

Fire de actor, purta în suflet dorul pribegiei. Poate şi-ar fi dorit un cămin stabil, ca să fie în rând cu lumea, dar se prea poate că pentru un boem ca el aceasta ar fi fost o povară ce i-ar fi apăsat nespus de greu sufletul. La Chişinău, locuia de obicei la hotel – fie la „Suisse”, fie la „Londra”, fie la „Continental”. Când o ducea greu cu banii şi-l năboiau datoriile, apela la relaţiile amicale şi era internat în spital. Boli avea suficiente, deci motive de internare existau întotdeauna. Dar şi în aceste „evadări” medicale nu avea limită. Când cuţitul datoriilor l-a ajuns la os, a acceptat o internare la Spitalul de boli mentale din Costiujeni. Şi, ca un actor şi scriitor veritabil, nu s-a speriat de pacienţii care-l înconjurau. Ca şi ei, îşi punea probabil aceeaşi întrebare: care sunt adevăraţii bolnavi – cei din interiorul spitalului sau acei rămaşi în afara lui?

Prefera mâncarea bună, băutura gustoasă, compania unor prieteni, căci avea darul deosebit al povestirii, al bancagiului care ştia să improvizeze. În perioadele de cruntă sărăcie, îşi căuta un refugiu sigur. A locuit un timp la Meleşeni, unde era preot un frate de-al său. Mai făcea câte o escapadă pe la curţile boierilor cunoscuţi. Timpul însă l-a cuminţit, astâmpărându-i cheful nesfârşitelor petreceri. Bătrâneţile, venite parcă pe neprins de veste, au fost cel mai bun leac pentru firea lui boemă.

Această perioadă o descrie şi Gh. Bezviconi în memoriile sale Portretov dlinnâi read:

Gheorghe V. Madan

„Gh. V. Madan locuia la Chişinău, modest şi neobservat, primind o pensie mică, ca unul dintre «eroii naţionali» ai unei epoci apuse. Când pierdea banii jucând cărţi, se «îmbolnăvea». Era internat la spitalul orăşenesc până la însănătoşirea… financiară. Găzduirea gratuită şi masa de la spital îl ajutau şi prin aceste căi pe fostul mare activist obştesc doctorul L.E. Seţinschi. Eu îi vizitam pe ambii. În iunie 1940, Gh. V. a rămas la Chişinău cu toate că era adeptul puterii populare. Oamenii mei care au venit îi erau străini. În scurt timp, s-a «repatriat», adică a trecut în România, unde locuiau fraţii lui.”

Gheorghe V. Madan în discuție cu un țăran

şi „răstălmăcite”. Observaţi, chiar în debutul discuţiei, el îşi modifică obârşia şi familia lui de preoţi este trecută în categoria de „ţărani săraci”. Problema pe care el şi-o punea, probabil era simplă – să scape nevătămat din mecanismul monstruoasei maşini. Î: Ce ştiţi despre organul contrarevoluţionar Blocul Moldovenesc şi despre Sfatul Ţării?

R.: Eu n-am fost membru al Sfatului Ţării, dar activitatea lui o cunosc bine, deoarece tot timpul am fost în relaţii cu un şir de conducători marcanţi ai Sfatului Ţării şi Blocului Moldovenesc. S.Ţ. a apărut şi s-a dezvoltat concomitent cu apariţia şi dezvoltarea Radei contrarevoluţionare Ucrainene. Aşa s-a întâmplat că în Ucraina a fost lansată lozinca despre formarea Ucrainei autonome şi în Basarabia au declarat autonomia. În Ucraina au creat Samostiinu Ucrainu şi S.Ţ. a declarat independenţa Republicii Moldoveneşti.

S-a început gruparea forţelor pentru formarea Republicii Moldoveneşti Autonome în Basarabia din momentul când la Chişinău a sosit Ion Inculeţ, reprezentant al Guvernului Provizoriu, care a şi început să-i adune în jurul său pe moldovenii naţionalişti. Întocmai la acel moment, odată cu lansarea lozincii despre autodeterminarea naţionalităţilor, Inculeţ, Buzdugan, Halippa, Ciugurean, Catelli ş.a., au început să organizeze comitete militare moldoveneşti în unităţile militare ale armatei ruse, care începuse să se dezmembreze sub presiunea revoluţiei.

De la comitetele formate au început să sosească la Chişinău delegaţi la Congresul Militar pentru a soluţiona problema despre crearea unui organ guvernamental în Basarabia – acesta şi era S.Ţ. În octombrie 1917, de la toate comitetele militare din Odesa, Sevastopol, Kiev, Frontul Român, au sosit delegaţi la Chişinău la Congresul Militar.

Eu, pe atunci, îmi satisfăceam serviciul în Armata a 4-a Rusă, de pe Frontul Român, eram translator pe lângă Statul-Major. Din partea

Călăi și victime

În ghearele NKVD-ului Este greu să aflăm acuma cum a nimerit la NKVD. Dar, în dosarul nr. 824, în care figura un grup mare de foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, la 5 septembrie 1940, au apărut filele cu procesul verbal al interogatoriului lui Gheorghe V. Madan (anchetator – Cerepanov). În preambul, este prezentat astfel: Născut în 1872, s. Truşeni, jud. Chişinău.

Domiciliat: Chişinău, str. Buiucanii Mici 12, ap. 6, proprietarul casei – Ceban.

Moldovean. Şomer. Provine dintr-o familie de ţărani săraci. Celibatar. Studii superioare.

N-a fost membru de partid. A fost arestat de autorităţile române până la revoluţie.

A fost decorat cu Ordinul „Regele României” (nu e clar ce ordin e acesta, probabil anchetatorul a înţeles greşit – Ordinul era regal, dar se numea „Steaua României” – n.n.).

Remarcăm de la bun început reacţia de apărare şi spiritul de orientare ale lui Gh. V. Madan. El ştia unde a nimerit şi cu cine are de furcă. De aceea, unele declaraţii trebuie citite

459

460

Armatei a 4-a, delegaţi la congres au fost: Goian, Selistraru, Mare. Mai apoi, Selistraru şi Mare au fost aleşi deputaţi în S.Ţ.

Ceva mai târziu au fost aleşi reprezentanţi în S.Ţ. şi din partea altor organizaţii şi societăţi.

La următoarea întrebare, Gh. V. Madan dă un răspuns care nu corespunde, cronologic, cu adevăratul mers al istoriei. Că face intenţionat acest lucru sau a uitat ceva, ne vine greu să spunem. Dar suntem tentaţi să credem că spiritul lui folcloric se simţea mai în siguranţă când încurca iţele. Astfel, el plasa proclamarea Republicii Autonome Moldoveneşti nu la 2 decembrie 1917, cum a fost în realitate, ci în luna ianuarie 1918: Î: Când a fost convocat S.Ţ. şi ce probleme erau soluţionate în cadrul lui?

R.: În luna ianuarie 1918, la una din şedinţe, S.Ţ. a proclamat autonomia moldovenească, iar, în scurt timp după venirea armatelor române, în Basarabia a fost pusă problema Republicii Moldoveneşti independente. În interiorul S.Ţ. a apărut o grupă de românofili care doreau unirea Basarabiei la România, aceştia erau Pelivan, Halippa ş.a., care au organizat aşa-numitul B.M. Reprezentanţii acestui bloc au desfăşurat o muncă intensă în scopul pregătirii maselor în problema dezlipirii Basarabiei de la Rusia Sovietică şi Unirea ei cu România.

La 27 martie 1918, nominal, deputaţii S.Ţ. au votat Unirea Basarabiei cu România.

Adevărat că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut cu condiţie, adică să fie păstrate autonomia şi reforma agrară a Basarabiei în cadrul României. Însă, la 27 noiembrie 1918, când s-a pus problema despre aprobarea reformei agrare şi a constituţiei Basarabiei, aceste condiţii au fost anulate şi Basarabia, brutal, fără respectarea normelor elementare de votare, a fost unită definitiv cu România. S.Ţ., ca un instrument inutil, a fost aruncat. Î: Pe cine dintre invitaţii S.Ţ. care locuiesc astăzi în Basarabia îi cunoaşteţi?

R.: Nu ştiu cine a rămas azi în Basarabia, fiindcă în ultimul timp n-am întâlnit nicio persoană dintre foştii deputaţi. Î: Cum au fost răsplătiţi deputaţii S.Ţ. pentru că au votat Unirea Basarabiei cu România?

R.: Toţi membrii S.Ţ. au primit câte o recompensă – 50 ha de pământ – şi toţi, fără excepţie, au ocupat posturi înalte şi se bucurau de aprecierea Guvernului. Î: Ce ştiţi despre aderarea unor personalităţi marcante ale S.Ţ. la Comitetul refugiaţilor transnistreni?

R.: Ştiu că acest comitet se ocupa de refugiaţii din Transnistria, îndeosebi în perioada 1931-1932, când în URSS s-a început deschiaburirea şi colectivizarea.

Preşedinte de onoare al comitetului era Halippa, pe toţi refugiaţii îi lua la evidenţă Biroul de cercetare al Corpului III de armată şi selecta dintre ei persoanele indicate pentru a fi trimise în URSS în scopuri de cercetare. Detalii despre aceste locuri nu cunosc.

Scurte date biografice Gheorghe Vasilevici Madan Sunt celibatar. Am 68 de ani. M-am născut în 1872 în satul Truşeni, judeţul Chişinău; descendent dintr-o familie de ţărani ajunşi clerici (tata a fost psalomşcic).

Am învăţat în Chişinău, la Seminarul Teologic, până în clasa a treia. Eram considerat suspect şi, după percheziţia ordinară a jandarmilor, am trecut, la 20 noiembrie 1896, râul Prut în România, unde şi-au găsit azil numeroşi emigranţi politici ruşi.

La Bucureşti am absolvit Conservatorul şi am fost primit pe scena Teatrului Dramatic Naţional. Mă ocupam de publicistică şi literatură, publicând din când în când articole şi povestiri. În România ocupam un post neimportant la Ministerul Agriculturii şi cel al Învăţământului şi, de asemenea, la Primăria Bucureştiului. În viaţa politică a României nu m-am implicat; dar frecventam şedinţele publice ale

Ultimele acorduri…

După 28 iunie 1940 a rămas în Basarabia, dar în iarna aceluiaşi an s-a repatriat în România. Publicistul Octavian Ungureanu tipăreşte în revista Argeş (1990, nr. 10, serie nouă) un „portret biografic” al scriitorului şi, în final, inserează câteva date şi informaţii mai puţin cunoscute, unele venind în directă contradicţie cu cele publicate de alţi cercetători, dar acest fapt trebuie doar să ne facă să revenim la momentele care ni se par cunoscute definitiv: „Pe urmă, nu s-a mai aflat nimic despre el până-n 1942, când a fost chemat la Piteşti de autorul Gaiţelor, Alexandru Kiriţescu, care-şi avea păstrate două camere în casa în care se născuse de pe str. Crinului nr. 22. Ultima parte a zilelor vieţii sale de bejenie, Gh. Madan şi-a petrecut-o locuind în casa de pe strada principală – Şerban Vodă, la parterul casei funcţiona Tipografia Artistică a lui P. Mitu. În urbea dintre dealuri şi Valea Argeşului de legendă şi-a depus şi crucea, la vârsta nu prea înaintată de 72 de ani (n. 1872, aprilie 20 – m. 1944, octombrie 4), fiind înmormântat la Cimitirul central al oraşului.”

Conform altor date, s-a stins din viaţă la 7 noiembrie 1944.

Mormântul lui Gheorghe V. Madan, Pitești

Călăi și victime

Partidului Socialist în calitate de tovarăş de idei şi de prieten al conducătorilor partidului. În 1906, după manifestul ţarist despre amnistierea crimelor politice, am revenit în Basarabia natală, unde, în 1907-1908, am editat săptămânalul Moldovanul în limba moldovenească.

Din anul 1909 până în 1916 am ocupat postul de cenzor al tuturor ediţiilor româneşti care soseau în Rusia şi de corespondent oficial al Agenţiei Telegrafice din Petersburg pentru Basarabia. În timpul războiului mondial, din 1916 până la 7 aprilie 1918, am fost translator de limba română pe lângă Statul-Major al Armatei a 4-a Ruse, care acţiona pe Frontul Românesc. În momentul când în Rusia a izbucnit revoluţia politică şi socială, am fost ales preşedinte al comitetului executiv al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul Român, dar, în februarie 1918, am fost arestat de autorităţile militare române (de la 21 februarie până la 7 martie), deoarece eram considerat periculos pentru interesele româneşti în Basarabia, unde mi-a fost interzisă întoarcerea până la votarea Sfatului Ţării. În Basarabia ocupată de România am ocupat timp de cinci ani funcţia de secretar al Cârmuirii „Casa Noastră”, instituţie creată pentru a înstrăina pământurile moşiereşti şi bisericeşti în scopul de a le împărţi ţăranilor fără de pământ. În consecinţa unor deturnări produse în instituţia noastră şi de încălcări ale legislaţiei, eu am părăsit postul şi n-am mai dorit să mai fiu în nicio slujbă de stat şi am început să mă hrănesc din scris, muncă care mi-a adus numele de scriitor al poporului. Concomitent, mă ocupam de cântecele şi dansurile populare moldoveneşti, ocupaţie care îmi asigura un câştig modest. În viaţa politică nu m-am implicat. Am patru cărţi scrise de mine. Din 1929 am pensie de 3100 lei pe lună. Trei ani în urmă am pierdut auzul urechii drepte şi mi-au scăzut tare vederile. În genere, bolnav şi bătrân.

Scriitorul poporului din Basarabia, tovarăşul Gheorghe Vasilevici Madan.

461

Călăii…

462

Călăi și victime…

Victime avem nenumărate, dar cine au fost călăii?

Victimele zac în morminte necunoscute risipite pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic, iar călăii își dorm somnul veșnic în pace la Cimitirul Central din Chișinău, ocrotiți de enorme morminte de marmură.

Există oare dreptate în ultimă instanță?

Nu cumva și astăzi ne mai iubim călăii?

Doar atâta timp cât ne temem să rostim adevărul le dăm dreptate lor, călăilor…

Generalul de divizie Tudor Botnaru și colonelul Alexandru Ganenco au scos de sub tipar o ediție extrem de importantă pentru istoria noastră Scurtă istorie a serviciilor secrete (Chișinău, 2002).

Din ea am spicuit două compendii biografice, a doi conducători ai NKVD-ului din RSS Moldovenească: Nikolai Sazâkin (1940-1941) După formarea RSSM, în lunile iulie-august 1940, era necesar să fie selectat în regim de urgenţă comisarul poporului (narkomul) NKVD. Nu era un lucru simplu. Conducătorul securităţii de stat a RSSM (precum şi a organelor respective din fostele republici baltice) se afla sub un control special al Moscovei: republica noastră era considerată o „pepinieră” periculoasă de antisovietism şi viziuni proburgheze. Cea mai serioasă problemă pentru organele sovietice o constituia vădita orientare proromână a unei părţi a populaţiei.

Din acest considerent în fruntea securităţii trebuia instalată o persoană aspră, întreprinzătoarea şi care îşi atinge scopul propus prin orice mijloace. Un astfel de om s-a dovedit a fi Nikolai Sazâ-

Nikolai Sazâkin

kin – un cadru din anturajul comisarului ­NKVD, Beria. A lăsat puţine amintiri despre sine, mai ales deoarece a deţinut această funcţie o perioadă relativ scurtă. De numele lui Sazâkin sunt legate destul de multe pagini amare ale istoriei: arestarea şi deportarea în raioane îndepărtate ale URSS a persoanelor „care nu inspiră încredere”, arestări în masă şi represalii a mii şi zeci de mii de oameni – numărul exact al persoanelor supuse represiunilor, de altfel, nu se cunoaşte nici în prezent; organizarea expulzării în Germania a peste 100 de mii de nemţi localnici… În această perioadă restrânsă a fost întreprinsă o tentativă de reorganizare a NKVD-ului – în primăvara anului 1941

Iosif Lavrentievici Mordoveț

cu firea. Prin activitatea sa „exemplară” de zdrobire a ilegalităţii antisovietice din sudul republicii, el a câştigat o şi mai mare simpatie din partea lui Beria, care l-a coop­tat în aparatul NKVD al URSS, restabilit spre sfârşitul anului 1941. E cunoscut şi faptul că, după divizarea NKVD-ului în M.S.S. (ministru din 1943 a devenit Vsevolod Merkulov) şi în NKVD-ul propriu-zis (ministru din 1945 – general-colonelul Serghei Kruglov) şi trecerea lui Beria la postul de vicepreşedinte al Sovietului Miniştrilor al URSS, care era, printre altele, şi curatorul securităţii de stat, la începutul anului 1944 Sazâkin a fost numit locţiitorul şefului secţiei „S” a M.S.S., responsabil de crearea cât mai urgentă a armei nucleare. După soluţionarea cu succes a acestei probleme, Beria l-a făcut pe Sazâkin ajutorul său personal.

Iosif Mordoveţ (1944-1945) Succesorul lui Sazâkin, în 1944 a devenit colonelul Iosif Mordoveţ. De acum fiind în fruntea M.S.S. al Moldovei, i-a fost conferit gradul de general-maior. Fost şef al direcţiei regionale al M.S.S. al URSS, având pe atunci o vechime în organele securităţii, el era adeptul unei stricte discipline şi ordini. În acelaşi spirit, de altfel, l-a educat şi pe fiul său, care a fost ofiţer al M.S.S. al RSSM. Anume de numele lui Iosif Lavrentievici, în istoria noastră sunt legate amarele deportări ale „culacilor” şi iehoviştilor. În anii 1949-1951, represaliile împotriva intelectualităţii „cosmopolitice”, „afacerea medicilor” din Moldova (1953), deconspirarea cunoscutului „caz” scandalos a colonelului Pavlenko şi altele. Conform aprecierilor colegilor de serviciu, Mordoveţ era un profesionist de marcă, reuşind într-o perioadă minimă, în condiţiile unei economii semidistruse, secondate de haos şi panică, să restabilească puternicul şi eficientul aparat al organelor securităţii de stat. Profitând de atmosfera unei suspiciuni generale, instaurată după război, Mordoveţ a izbutit să creeze în jurul instituţiei sale o asemenea alură, încât în treburile ei nu riscau să intervină fără motive speciale nici chiar

Călăi și victime

din organul respectiv s-a desprins NKGB, condus ulterior de Sazâkin. Atare acţiune a fost dictată de faptul că la hotarul anilor 30-40 şi mai târziu în cadrul conducerii URSS exista o luptă între adepţii unui NKVD unitar şi a unui NKGB care să funcţioneze separat de primul. Între funcţiile acestor două departamente este o deosebire sesizabilă – dacă NKVD-ul urmărea criminalii de drept comun, ­NKGB – pe cei care comiteau crime împotriva statului. Păstrarea unui asemenea hipermonstru, cum era NKVD-ul unitar, deja pe atunci era considerată de mulţi drept periculoasă. Odată cu începutul războiului activitatea organelor securităţii de stat din RSSM a fost sistată.

A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. Însă atitudinea ostilă faţă de acesta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţele eficiente a siguranţei române a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941. Rezistenţa contra noii puteri a fost dezorganizată, focarele ei ilegale – nimicite. În aceste condiţii Sazâkin nu s-a pierdut

463

464

secretarii CC. Secretarii comitetelor raionale, securitatea de stat controlului de partid. Dar hoaducând la cunoştinţa celor „de sus” cazurile tărârea respectivă în curând „a fost dată uitării” de samavolnicie manifestate de angajaţii secţi- şi lucrul acesta nu s-a produs fără influenţa lui ilor locale ale M.S.S., rareori reuşeau să obţină Beria. Interesant e şi faptul că, deşi pe timpul lui destituirea celor vinovaţi – Mordoveţ se pricepea Stalin M.S.S. avea o autoritate colosală şi în acesă-i protejeze pe ai săi. De multe ori, el îşi mus- le vremuri erau adopotate hotărâri privind unetra aspru subalternii, întotdeauna avea ultimul le chestiuni puţin importante nu a fost adoptată cuvânt (şi cel decisiv) în soluţionarea probleme- niciun singur (!) act legislativ care să reglementelor privind cadrele (şi nu numai). De asemenea, ze activitatea organelor secrete. Cel mai zgomose străduia, vorbind la figurat, să spele rufele în tos proces din epoca lui Mordoveţ a fost „cazul familie. Se afirma că Mordoveţ făcea parte din Pavlenko”. E vorba de un căpitan din Armata cercul oamenilor apropiaţi lui Beria, de aceea şi Sovietică; în condiţiile unui control general asuşi-a menţinut funcţia atât de mult timp. Atare pra tuturor oamenilor şi lucrurilor în vreme de învinuire el a dezminţit-o în mod public la ple- război, acesta a reuşit să formeze o organizaţie nara din 13 iulie 1953, consacrată „afacerii Be- militară de construcţie proprie, necontrolată de ria”, declarând că avea informaţii sigure precum nimeni. Conferindu-şi gradul de colonel, el încă Lavrentii Pavlovici intenţiona să-l destituie cheia contracte şi executa (în spatele armatelor din funcţie… Mordoveţ, în repetate rânduri, sovietice care înaintau) lucrări de construcţie şi îşi manifesta indignarea faţă de atmosfera de de întreţinere a drumurilor estimate la milioane „lipsa de disciplină şi dezordinea” care, după de ruble. În anii de după război, Pavlenko şi-a părerea lui, începea să se instaleze în republică făcut relaţii puternice cu funcţionarii înalţi din după moartea lui Stalin. În această privinţă îl diferite instituţii de stat, inclusiv din Ministerul acuză pe Dmitri Gladkov, succesorul lui Leonid Apărării al URSS În Republicile Baltice, în MolBrejnev în funcţia de prim-secretar al CC, – o dova şi Belarus, în unele regiuni din partea eupersoană care, pur şi simplu, nu se pricepea să ropeană a Rusiei el a desfăşurat lucrări de conlucreze”. Cu toate că pe timpul lui Mordoveţ ac- strucţie de mari proporţii, rămase neobservate tivitatea M.S.S. al RSSM luase amploare, el aşa de organele de control până în anul 1952. şi nu a reuşit să anihileze grupările „naţionaliste” şi antisovietice care renăşteau din cenuşă, precum pasărea Fenix. Acest fapt Iosif Lavrentievici însuşi îl califica drept cel mai mare insucces în viaţa sa. Atotputernicia organelor securităţii de stat le crea multă bătaie de cap şi le provoca frică pentru viitorul lor personal multor funcţionari de partid. Anume de aceea la 4 decembrie 1952 (încă pe timpul lui Stalin!) Prezidiul CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la M.S.S. al URSS”, prin care s-a încercat de a subordona Mormântul lui Iosif Lavrentievici Mordoveț, Cimitirul Central, Chișinău

Afacerea aceasta monstruoasă a fost deconspirată abia când un oarecare muncitor l-a bănuit de înşelăciune pe un „ofiţer” care lucra pentru Pavlenko. Reclamantul a declarat că „ofiţerul” i-a vândut obligaţiuni în valoare mai mică decât suma depusă. M.S.S. al URSS şi cel republican au iniţiat o investigaţie şi, în toamna anului 1952, au descoprit întreaga organizaţie, precum şi statul ei major aflat la Chişinău. Când grupul Pavlenko a fost arestat, asupra membrilor lui s-au găsit zeci de automate, revolvere, mitraliere, maşini militare şi camioane. În anul 1955, Pavlenko a fost împuşcat. „Ofiţerii” săi au fost condamnaţi la privaţiune de libertate cu termene între 5 şi 25 de ani.

Cu toate acestea, povestea dată l-a compromis pe Mordoveţ în faţa partocraţilor locali. În luna martie 1953, M.S.S. şi M.A.I. au fost contopite într-o structură unică – M.A.I., în fruntea căreia a fost numit acelaşi Iosif Lavrentievici. Prim-viceministru a devenit fostul ministru al M.A.I., Piotr Kulik. Această unificare însă nu a durat

Călăi și victime

Actul despre executarea la moarte cu semnătura lui Iosif Lavrentievici Mordoveț. Facsimil

mult. Exact peste un an, la 13 martie 1954, a fost adoptată hotărârea Prezidiului CC al PCUS despre divizarea lor. Statutul organelor securităţii de stat s-a diminuat până la cel de comitet, condus iarăşi de eroul nostru. De data aceasta aflarea la conducere a fost de scurtă durată. Criticii „consecinţelor cultului personalităţii” îl acuzau pe Mordoveţ de faptul că a ordonat arestări şi represalii neîntemeiate, nelegitime. Conducerea republicii, în frunte cu noul prim-secretar al CC al PCM, Zinovie Serdiuc, tindea să se debaraseze cât mai urgent de „activistul” care s-a compromis prin participarea la deportările în masă. În anul 1955, pe Mordoveţ l-au „împins” la o demisie onorabilă. În următorii câţiva ani a fost şeful serviciului de personal al ministerului gospodăriei comunale, rămânând şi în calitate de membru al CC al PCM, apoi a ieşit la pensie. Oamenii care l-au cunoscut personal povestesc că fostul ministru considera drept întemeiate represiunile pe care le-a efectuat. „Aşa au fost timpurile. Era imposibil de procedat în alt mod”, afirma el, indignându-se de faptul că rolul serviciilor secrete nu mai este la fel de puternic: „Şi în prezent sânt o mulţime de „spioni, cum se poate să nu-i observi…”.

Iosif Mordoveţ a încetat din viaţă în 1976.

E înmormântat la Cimitirul Armenesc din Chişinău.

Atâta doar că la Iosif Mordoveț aș adăuga niște detalii: unul cronologic și altul biografic.

El a venit în Basarabia în vara lui 1940, fiind locotenent major de securitate, adjunctul lui N. Sazâkin, și a semnat numeroase decizii de condamnare la moarte încă de pe atunci… Și tot el, paradoxal, a anunțat Comitetul Central din Moscova despre foametea din Moldova și actele de canibalism, situație pe care nu îndrăzneau să o raporteze conducătorii republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, după care s-a luat hotărârea de a interveni urgent în ajutorarea populației și Alexei Kosâghin a venit în Moldova.

Același om, dar cu două „fațete” diferite…

465

O celebritate înghiţită de Gulag

466

unde îşi trage obârşia acest neam foarte înstărit: „Muratov, armeni românizaţi. Urmaşii negustorului Harutiun Bogatu; fiul său, Carabet (1804-1882), epitrop al bisericii din Chişinău.”

Născut în 1885, într-o familie bogată din Chişinău, Mihail Muratov a făcut studii gimnaziale în capitala Basarabiei şi, apoi, superioare juridice la Universitatea din Petersburg. Îndemnat de un gând ascuns, face un pas greu de înţeles pentru rude şi cunoscuţi. Lasă baltă o carieră prosperă, un viitor garantat şi se face actor, tagmă privită cu suspiciune şi neîncredere în toate timpurile.

Familia sa fiind foarte bogată, n-a acceptat alegerea şi s-a dezis de el.

Mihail Muratov a debutat pe scena mare în 1905, dar a devenit cunoscut abia în 1909, după ce a interpretat rolul central în piesa lui Leonid Andreev Anatema. Gloria de actor adevărat se cucereşte greu şi el a urcat cu îndârjire treptele Parnasului.

Recunoaşterea talentului n-a întârziat să vină. Din 1910 până în 1917 a fost angajat la Teatrul Mic din Moscova, unde pentru activitate Mihail Muratov prodigioasă a fost decorat cu ordinele „Sf. Anna” Mihail Muratov este un nume absolut ui- de gr. IV şi „Sf. Stanislav” de gr. III. Şi tot în aceastat, pierdut prin arhive şi colecţii de ziare vechi. tă perioadă debutează într-o postură mai dificilă Dar el odinioară fusese unul dintre marii ani- de antreprenor, adică un fel de manager artistic.

A activat în trupa teatrului din Malahomatori ai vieţii teatrale de până la revoluţie şi în perioada dintre cele două războaie mondi- vka, apoi în Teatrul „Ermitaj”. Dar revoluţia şi ale. Probabil, anonimatul este direct legat de războiul civil l-au adus până la Harkov, unde a evoluat în perioada 1918-1919 în trupa teatrală moartea lui tragică în GULAG-ul sovietic.

Analele istorice ar trebui să păstreze măcar a lui N.N. Sinelnikov. Aceleaşi circumstanţe l-au sumar informaţii despre această personalitate făcut să se afle într-un turneu lung prin Balcani, remarcabilă. În volumul doi al cărţii sale Boie- alături de minunata actriţă E.A. Marşeva, care rimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, era şi soţia lui. Ţările balcanice aveau o cultură 1943), Gheorghe Bezviconi menţionează de autohtonă exotică, dar care nu putea capta pen-

Călăi și victime

Teatrul lui Mihail Muratov, scenă din spectacolul Idiotul de F.M. Dostoievski

tru prea multă vreme interesul pentru arta teatrală autentică şi atunci soţii Muratov au decis să plece la Riga, unde era un auditoriu format din emigraţia rusă şi din amatori de teatru băştinaşi.

Din 1921 şi până în 1925, Mihail Muratov a activat în teatrul rus din Riga, unde a investit o parte din averile moştenite de la părinţi şi multă energie şi entuziasm pentru a păstra viu interesul pentru arta dramatică. Această perioadă a fost descrisă cu lux de amănunte în memoriile E.D. Vahruşeva, tipărite în 1958, la Riga, sub titlul Doroga iskanii (Drumul căutărilor). În anii 1926-1927 îl găsim în teatrul din Tallinn, de unde, dezamăgit şi sărăcit, pleacă la Paris, dar nici acolo nu se aciuă pentru prea mult timp. O scurtă vreme stă în capitala Poloniei – Varşovia, de unde ajunge acasă, în Basarabia, unde se bucură de succes.

Bessarabskoe slovo din 27 noiembrie 1927, sub semnătura lui Sadco, publică o recenzie teatrală intitulată Turneul E. Marşeva şi M. Muratov: „Stâlpii pentru avize sunt încărcaţi din abundenţă şi până la neputinţă cu reclamă cinematografică foarte stridentă şi agramată

şi fiecare afiş teatral apărut accidental, doar prin înfăţişarea sa, îţi provoacă un sentiment de recunoştinţă. Cu atât mai mult că aceste afişe anunţă despre spectacole cu participarea lui Marşeva şi Muratov. De această dată ei au montat Miss Gobbs şi Vioara din toamnă…”.

Lui M. Muratov îi datorăm mai multe spectacole şi organizarea câtorva teatre. La finele anilor ’30 ai sec. XX este chemat la Bucureşti în calitate de regizor al renumitului teatru „Bulandra”. În 1940 s-a întors la Chişinău, unde a activat la teatrul rus al RSSM. În 1941, în timpul când se evacua cu teatrul spre oraşul Cerkesk, a fost arestat şi a murit în GULAG, în 1944.

Pe parcursul carierei sale artistice a jucat peste 200 de roluri, astăzi numele lui fiind uitat cu desăvârşire, regimul sovietic transformând într-o clipă o celebritate într-un anonim…

Am încercat să dau de urmele dosarului lui Mihail Muratov, să cunosc care au fost capetele de acuzare şi unde anume a fost dus să-şi doarmă somnul de veci în pământul rece al Siberiei. Dar regimul care l-a condamnat la moarte îşi mai păstrează intacte secretele…

467

Un jurnalist în valurile vremii…

Moise Oreșter

468

Efectul oglinzii este des întâlnit în istorie. Utilizat frecvent, totuşi nu este definit ca făcând parte din procedeele interzise sau nedorite. Este admis doar ca o opinie separată.

Cazul lui Moise Oreşter demonstrează că acest procedeu conţine anumite elemente de perfidie, ceea ce pune sub semnul întrebării corectitudinea utilizării lui…

Moise Oreşter a fost ziarist în România Mare, confirmând statutul de cetăţean loial al statului român. O demonstrează documentul de mai jos din arhiva poliţiei române: „2. OREŞTER Moise – Orester Isac – de la ziarul Cuvântul Basarabiei, posedă dosarul

nr. 261 litera O. Domiciliat în oraşul Chişinău, strada Schmidt nr. 10, fost cu domiciliul în strada Sf. Gavril nr. 9, în cererea înregistrată la nr. 4073 din 13 decembrie 1924 arată că este născut în anul 1900 în Chişinău, cerând înscrierea împreună cu soţia Haia, născută la 1903 în Chişinău. În referatul dlui Guldinschi, din 24 noiembrie 1925, pe contra pagina cererii arată că din actele de naştere nr. 1669/909, eliberat de rabinul din Chişinău, se vede că petiţionarul este născut în Chişinău, la 1900, din părinţi burghezi din acest oraş.

La data de 24 noiembrie 1925, încheiere de admitere a cererii şi înscriere în lista de naţionalitate prin naştere. În dosar se găseşte certificatul de căsătorie nr. 351 din 8 februarie 1924, eliberat de marele rabin din Chişinău prin care certifică că în registrul actelor stării civile al evreilor căsătoriţi în oraşul Chişinău din 1924 sub nr. 17 se află actul cu următorul cuprins: 1924, ianuarie 10, s-a căsătorit tânărul cetăţean al oraşului Chişinău, Moise fiul lui Itzco Oreşter, de ani 24, cu d-ra Haia, fiica cetăţeanului oraşului Chişinău Seoma Daniel Bacal, de 21, certificat de naştere nr. 1669 din 26 august 1909, eliberat de rabinul din Chişinău, din care se vede că petiţionarul s-a născut în anul 1900. I s-a eliberat certificatul de naţionalitate definitiv nr. 9876 din 3 martie 1928.”

A venit anul 1940. Şi a spulberat toate credinţele şi vechile opinii. Ca şi cum a scos din depozitul secret alte convingeri politice, alte crezuri sociale, alte viziuni asupra mersului istoriei şi vieţii cotidiene. Uimitor cum în aceiaşi oameni sălăşluiau două naturi contrarii şi se împăcau între ele.

La începutul anului 1917, după revoluţia burghezo-democratică din februarie, din iniţiativa lui P.N. Halippa, I. Pelivan ş.a. a fost format «Partidul Moldovenesc», care avea drept scop naţionalizarea Basarabiei. Lozinca partidului era autodeterminarea popoarelor, deşi nu acţionau deschis. Conducătorii partidului declarau de fiecare dată că nici într-un caz nu vor cere dezlipirea Basarabiei de la Rusia.

Peste un timp oarecare, în Chişinău a venit Inculeţ I.C., care s-a prezentat drept reprezentant extraordinar al guvernului provizoriu, trimis în Basarabia pentru «aprofundarea revoluţiei». I.C. Inculeţ lucra atunci împreună cu comisarii guvernului provizoriu: Vl. Cristi, Mimi, Kenigşaţ ş.a., frecventând destul de des Clubul partidului social-revoluţionar, unde de nenumărate ori a ţinut cuvântări, în care sublinia apartenenţa sa la acest partid.

La fel ca şi conducătorii partidului moldovenesc, I.C. Inculeţ declara că privirile basarabenilor ar trebui să fie îndreptate spre Republica Federativă Rusă şi nici într-un caz peste Prut.

Inculeţ venea frecvent la Sfatul deputaţilor Muncitorilor şi Ţăranilor, unde, de asemenea, vorbea despre necesitatea luptei pentru apartenenţa Basarabiei la Rusia, deşi până atunci nimeni nu a pus problema detaşării ei. După cum s-a dovedit apoi, în afară de linguşirea pe lângă Sfat şi partidul social-revoluţionar, I. Inculeţ contribuia la fondarea «Blocului Moldovenesc» şi intensificarea activităţii «Partidului Moldovenesc», asigurându-l cu bani şi literatură.

Din ordinul lui Inculeţ, numeroşi delegaţi ai partidului moldovenesc au plecat pe front pentru organizarea unor unităţi moldoveneşti, iar pentru atingerea acestui scop au fost utilizate şi falsificările, fapt menţionat în broşura editată în 1928 de G.V. Pântea, pe care, împreună cu alte materiale ce ţin de această problemă, le-am predat redacţiei ziarului Basarabia sovietică pentru utilizare.

Călăi și victime

Arestat de organele NKVD, în luna august 1940, în calitate de martor, el, până la urmă, va ajunge în gulag, fiind judecat la zece ani de privaţiune de libertate. Dar până atunci mai este… În 1923 devine secretar responsabil la ziarul Bessarabskoe slovo, al cărui director era fostul prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, Daniil Ciugureanu.

Publicaţia a existat până în 1938, timp în care Moise Oreşter a publicat materiale care arătau adevărul despre traiul în URSS şi elogiau regimul românesc. Anchetatorii sovietici au cerut opinia a doi experţi, jurnalişti de la ziarul Bessarabskaia pravda, I.A. Boguslavski şi T.A. Taranenko, care au analizat colecţiile revistei şi au emis verdictul, nu în favoarea celor anchetaţi. Încercarea lui M. Oreşter de a prezenta o versiune proprie a evoluţiei evenimentelor din Basarabia anului 1918 era la îndemâna anchetatorilor.

Spusele lui sunt utilizate ca mărturii şi argumente în dosarele politice intentate foştilor lideri basarabeni. Şi anchetatorii de la NKVD, care nu cunoşteau istoria Basarabiei în detalii, au folosit această imagine în oglindă: „OREŞTER, Moise Depoziţii personale ale martorului Oreşter Moise Isacovici 21 septembrie 1940 Oreşter Moişa Isacovici, născut în 1900, originar din or. Chişinău, de naţionalitate evreu, studii medii, de profesie jurnalist, neangajat în muncă, neapartenenţă la vreun partid, familist, locuia în or. Chişinău, str. Schmidt.

Pentru depoziţii false sunt avertizat conform art. 89 al CP al RSS Uc. La întrebarea adresată de anchetă, referitor la faptele cunoscute mie despre activitatea antirevoluţionară a «Blocului Moldovenesc» şi «Sfatului Ţării» de dezlipire a Basarabiei de la Rusia sovietică şi alipirea ei la România, depun următoarele:

469

470

Primul care a încercat să deschidă ochii membrilor Sfatului şi conducătorilor social-revoluţionarilor, social-democraţilor şi partidelor cadete asupra jocului trădător al lui Inculeţ şi al adepţilor săi, a fost Gr. I. Kotovski, venit la Chişinău în aprilie sau mai 1917, care a fost cooptat în organele de conducere ale Sfatului chişinăuian. Primele încercări ale lui Gr. I. Kotovski n-au avut însă succes, deoarece partidele mai sus indicate nu aveau încredere în el, acesta fiind practic unicul bolşevic din acel timp care a declarat deschis acest fapt, dar aveau deplină încredere în Inculeţ, care îşi ţesea destul de iscusit jocul.

Jocul lui Inculeţ a durat până la începutul lui octombrie 1917, când la Chişinău a fost convocat congresul deputaţilor unităţilor militare moldoveneşti de pe fronturi. La acest congres pentru prima dată a fost abordată chestiunea cu privire la necesitatea dezlipirii Basarabiei de la Rusia, formarea Republicii Moldoveneşti Independente şi constituirea organului regional «Sfatul Ţării».

La şedinţa acestui congres, Inculeţ se străduia să demonstreze că nu e vorba de dezlipirea Basarabiei de la Rusia, ci de formarea republicii care urmează să intre în componenţa Federaţiei Republicilor etc.; susţinând propunerea de formare a Republicii Independente, Inculeţ a repetat iarăşi că Basarabia poate privi doar peste Nistru, nu peste Prut. Dar alţi oratori, colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Inculeţ, cum ar fi P.N. Halippa, I. Pelivan, G.V. Pântea, E.I. Sinicliu ş.a., numele cărora nu mi le amintesc, au început să vorbească deja deschis despre posibilitatea alipirii Basarabiei la România, în caz dacă se va dovedi că republica, care se forma, nu va putea exista fără ajutor din afară.

La acelaşi congres a fost aleasă comisia pentru alcătuirea proiectului organizaţiei «Sfatul Ţării” şi, dacă nu greşesc, acest proiect a fost aprobat şi chiar aleşi deputaţii din partea acestui congres în «Sfatul Ţării». Imediat după aceasta a început desfăşurarea activităţii de

formare a «Sfatului Ţării» şi s-a propus organizaţiilor şi instituţiilor să-şi înainteze deputaţii în acest organ regional. Şi de data aceasta, protestele lui Gr. I. Kotovski şi ale adepţilor săi dintre soldaţi şi muncitori, care alcătuiau cercul lui, n-au dat rezultate, deoarece era privit cu răutate, ca reprezentant al partidului care a învins în acel timp Guvernul Provizoriu şi a «declarat dictatura proletariatului».

Conducătorii sfatului local şi ai partidului continuau să creadă îndemnurilor lui Inculeţ şi Erhan, care se afla în fruntea guvernului republicii. La sfârşitul lui noiembrie 1917, Erhan a luat parte la şedinţa Sfatului deputaţilor şi, vorbind în numele său şi în numele preşedintelui republicii, Inculeţ a repetat declaraţia cu referire la faptul că nici nu poate fi vorba despre dezlipirea Basarabiei şi, în momentul când va apărea posibilitatea unui contact nemijlocit cu guvernul Rusiei, aceasta va avea loc. În timpul când Erhan ţinea cuvântări de calmare a spiritelor în cadrul Sfatului, conducătorii «Sfatului Ţării» au început tratativele cu România referitor la ocuparea Basarabiei de către trupele române. Din spusele doctorului D.A. Ciugureanu şi I.M. Costin am aflat mult mai târziu că tratativele au început în noiembrie 1917 şi motivele au fost, pe de o parte, insistenţele moşierilor, pe de altă parte, constatarea faptului că Republica Democratică Moldovenească în orice caz nu va putea exista de sine stătător. Din spusele persoanelor indicate, guvernul Ucrainei – Skoropadski, care lupta atunci cu trupele roşii, cerea alipirea Basarabiei la Ucraina, pentru a lupta în comun împotriva bolşevicilor. De fapt, persoanele sus-indicate îmi spuneau că guvernul Ucrainei voia să dispună de rezervele de pâine ale Basarabiei. În ce măsură aceste afirmaţii corespund adevărului nu ştiu. În decembrie 1917, tratativele cu guvernul României au fost grăbite şi sfârşite. Pe de o parte, conducătorii «Sfatului Ţării» se temeau că

nosc aceste fapte din spusele medicului Ciugureanu). În primele zile ale lui ianuarie, când intenţiile conducătorilor «Sfatului Ţării» şi ai «Blocului Moldovenesc» nu prezentau dubii, la insistenţa lui Gr. I. Kotovski şi Levenson, la Sfat a fost chemat prim-ministrul Republicii – P. Erhan, pentru dare de explicaţii. Şi de data aceasta Erhan iarăşi a contestat datele prezentate lui, declarând că nu au avut loc niciun fel de tratative cu guvernul român. A avut loc o discuţie destul de aspră între Gr. I. Kotovski, Levenson şi Erhan, în urma căreia ultimul a fost nevoit să recunoască nu numai existenţa tratativelor, dar şi faptul că sosirea trupelor române urmează să aibă loc în zilele apropiate.

Din cauza lipsei unei oarecare organizaţii pentru apărarea Basarabiei de ocuparea română, nici nu putea fi vorba de o luptă activă.

Pentru a îndreptăţi într-un anumit fel ocuparea, conducătorii «Sfatului Ţării» şi «Blocului Moldovenesc», cu ajutorul unităţilor armatei moldoveneşti, au încercat să provoace dezordine în oraş. În acest scop, soldaţii acestor unităţi au fost trimişi să distrugă, în special, depozitele militare, ca să continue după aceasta abuzurile în oraş. Împotriva acestor încercări provocatoare din partea conducătorilor unităţilor moldoveneşti au fost luate măsuri atât de Gr. I. Kotovski, cu ajutorul detaşamentelor formate de el, cât şi de Levenson (nu-mi amintesc numele şi numele după tată), care conducea atunci nucleul bolşevic local «Front otdel».

Detaşamentele trimise, deşi duceau lipsă de arme şi muniţii, au reuşit să risipească bandele moldoveneşti în momentul încercării lor de a distruge beciurile militare de pe str. Gheorghievskaia, Podolskaia ş.a.

E necesar a menţiona faptul că conducătorii unităţilor moldoveneşti erau în acelaşi timp colaboratorii apropiaţi ai conducătorilor „Sfatului Ţării» şi „Blocului Moldovenesc» şi au avut un rol destul de important în detaşarea Basarabiei. Eu personal nu cunosc modul

Călăi și victime

unităţile care părăseau frontul românesc, sub influenţa lui Gr. I. Kotovski, Levenson, Krivorukov, Galiţki şi alţi bolşevici, vor încerca să se regrupeze, să ia puterea în Basarabia şi să lovească din spate unităţile ucrainene, care luptau cu bolşevicii, iar pe de altă parte, se temeau pentru propria-i soartă. În acel timp, popularitatea ideilor expuse de Gr. I. Kotovski a început să ia amploare, deoarece scopurile «Sfatului Ţării» au devenit clare şi pentru conducătorii Sfatului şi ai partidului. Cu toate acestea, o luptă activă împotriva «Sfatului Ţării» nu părea posibilă, deoarece conducătorii partidelor socialiste locale se temeau de o transformare ulterioară a acesteia într-o luptă pentru dictatura proletariatului, adică împotriva lor înşişi. În cadrul Sfatului continuau vorbele goale, iar în acelaşi timp conducătorii «Sfatului Ţării» îşi soluţionau sarcinile, fără o declaraţie deschisă. Ei au contestat zvonurile despre tratative şi în felul acesta au calmat spiritele social-revoluţionarilor şi social-democraţilor care continuau să administreze oraşul. Gr. I. Kotovski, care lupta cu majoritatea din Sfat, înţelegând pericolul care ameninţa, a început să organizeze detaşamente pe lângă Sfat, dar ele erau prea puţin numeroase pentru a putea rezista armatei mai mult sau mai puţin regulate.

Pe parcursul aceleiaşi luni, «Blocul moldovenesc» a luat contururi finale în cadrul «Sfatului Ţării» şi reprezenta interesele partidului condus de Inculeţ, Halippa, Ciugureanu, Pelivan, Scobioală, Pântea şi alte persoane.

Nu-mi pot aminti numele tuturor, dar ele pot fi uşor găsite în materialele transmise de mine redacţiei ziarului Basarabia sovietică.

Conducătorii acestui bloc, cu excepţia grupei detaşate a lui Ţâganco, sunt cei care au pregătit realmente ocuparea Basarabiei de către unităţile militare române.

Planul ocupării Basarabiei de trupele române a fost elaborat în Iaşi la mijlocul lui decembrie 1917; în acelaşi scop, la Iaşi, au plecat în taină Inculeţ şi medicul Ciugureanu (cu-

471

472

de organizare a acestor unităţi. Dacă nu mă înşală memoria, aş putea arăta că comandant al acestor unităţi era Mihail Popa, şef de stat-major – D.D. Bogos, comandant al unităţilor de infanterie – colonelul Furtună, comandantul cavaleriei – colonelul Movilă şi al artileriei – colonelul Osmolovski.

Situaţia aceasta a continuat până la 6 ianuarie 1918, când Sfatul deputaţilor ai muncitorilor şi soldaţilor a fost informat că în staţia Chişinău a sosit un eşalon român. Tot atunci Gr. I. Kotovski, în fruntea detaşamentului format de el, a sosit la staţie. S-a dovedit că era vorba de foşti prizonieri de război transilvăneni, care se întorceau acasă din Rusia. Faptul că erau îmbrăcaţi cu toţii în uniforme române noi a provocat bănuielile lui Gr. I. Kotovski că aceste elemente nu au scopul de a pleca în linişte în România şi a cerut arestarea lor. Reprezentanţii unităţilor moldoveneşti prezente aici s-au opus acestei iniţiative, cerând trecerea liberă a eşalonului în România. În timpul tratativelor a răsunat o împuşcătură dintr-un vagon şi, întrerupând discuţia, Gr. I. Kotovski ne-a dat ordin să luăm trenul cu asalt, să-i dezarmăm pe toţi cei ce se află în el şi să-i arestăm. A început un schimb de focuri în urma căruia au fost trei ucişi din partea noastră şi un rănit din partea românilor. Peste o jumătate de oră toţi au fost dezarmaţi şi trimişi la dispoziţia «Front otdel»-ului. În ceea ce priveşte detaşamentul unităţilor moldoveneşti prezente la gară, el a dispărut în momentul când a început schimbul de focuri. În ziua de 6 ianuarie 1918 deasupra oraşului s-a arătat un avion român. În oraş a început panica. Conducătorii Sfatului, precum şi ai partidelor social-revoluţionarilor şi social-democraţilor, au dispărut în aceeaşi zi din oraş, luând cu ei şi arhiva. Spre seară, în localul Sfatului a avut loc şedinţa, prezidată de Gr. I. Kotovski, a reprezentanţilor unităţilor militare moldoveneşti, adepţi ai ideilor lui Gr. I. Kotovski.

Ultimul a ţinut o cuvântare pasionată, convingându-i pe cei prezenţi să înceapă organizarea armatei, care ar putea opune rezistenţă trupelor române demoralizate şi să dea jos de la putere conducerea «Sfatul Ţării». Pe parcursul discuţiilor s-a dovedit însă că organizarea unei astfel de armate în condiţiile date este imposibilă. În seara aceleiaşi zile, detaşamentele lui Gr. I. Kotovski, cum au fost numite atunci, au plecat la Ghidighici, unde, după cum am fost informaţi, au apărut primele unităţi române. S-a dovedit însă că era vorba de unităţi moldoveneşti, care au îmbrăcat atunci uniformă română.

Deoarece organizarea rezistenţei faţă de unităţile române nu era posibilă, Gr. I. Kotovski a hotărât să lase Chişinăul şi să plece în Rusia. Începând cu 7 ianuarie 1918, în oraş domnea un haos nemaipomenit. Conducătorii «Sfatului Ţării», cu ajutorul ofiţerilor unităţilor moldoveneşti, au organizat o teroare nemaivăzută, cetăţenii erau opriţi şi dezbrăcaţi chiar şi în mijlocul oraşului ş.a. Astfel, se pregătea atmosfera pentru a putea motiva «necesitatea» invitării trupelor române «pentru a face ordine în Basarabia».

La 13 ianuarie 1918, primele unităţi ale trupelor române au ocupat Chişinăul şi, în ­aceeaşi noapte, a început răfuiala cruntă cu acele persoane care erau bănuite de apartenenţă la organizaţiile revoluţionare. După datele personale de care dispun, în noaptea de 13 spre 14 ianuarie şi în ziua de 14 ianuarie, au fost împuşcaţi mulţi chişinăuieni de efectivul unităţilor moldoveneşti.

La 14 ianuarie 1918 prin oraş au fost încleiate apelurile comandamentului român către locuitori. În aceste apeluri era menţionat că trupele române au ocupat Basarabia în urma invitaţiei guvernului şi «Sfatului Ţării» în scopul de a asigura ordinea şi liniştea, precum şi apărarea depozitelor române şi că Basarabia va fi eliberată de ocupaţie în momentul când ordinea va fi instituită.

…În ceea ce priveşte vinovaţii de detaşarea Basarabiei de la Rusia, apoi, după părerea mea, aceştia sunt, în primul rând, conducătorii «Sfatului Ţării» şi «Blocului Moldovenesc», în frunte cu I.C. Inculeţ, P.N. Halippa, I. Pelivan, profesorul C. Stere, doctorul P. Cazacu, doctorul D.A. Ciugureanu, P. Erhan, profesorul S.N. Ciobanu, Gr. Cazacliu, Vl. Cazacliu, E.I. Sinicliu, Th. Ioncu, Vl. Cristi, generalul Brăescu (ministru de război), G.V. Pântea şi colonelul T. Cojocaru (locţiitorul ministrului de război), membrii «Sfatului Ţării» care au votat pentru alipirea Basarabiei la România, precum şi acei care s-au abţinut, conducătorii unităţilor militare moldoveneşti, indicaţi mai sus, inclusiv şi fostul colonel S. Gurschi, care a avut un rol foarte important în aceste unităţi ş.a. Î.: Ce consideraţi necesar a adăuga la depoziţiile d-voastră?

R.: Consider că e necesar să menţionez că depoziţiile mele se bazează pe memorie, că ar fi posibile inexactităţi referitor la date sau nume, ceea ce se explică exclusiv prin absenţa la moment a materialelor documentare necesare.

E scris corect după spusele mele, mi s-a citit, în legătură cu care semnez.

M. Oreşter Au interogat: Şeful adjunct al Secţiei de anchetă a NKVD RSSM, Locotenent al Securităţii de Stat, Terebilo Anchetatorul superior al Secţiei de anchetă a NKVD RSSM, Sublocotenent al Securităţii de Stat, Cerepanov Just: (semnătură indiscifrabilă)” Derularea evenimentelor a fost fulgerătoare. Maşina de tocat oameni era acordată la turaţii maxime.

La 24 septembrie 1940 a fost întocmită concluzia de acuzare şi Iosif Mordoveţ, locotenent major de securitate, vicecomisar al internelor din RSSM, a aprobat-o la 27 septembrie 1940:

Călăi și victime

Imediat după ocuparea Basarabiei de trupele române a început pregătirea intensă de detaşare a Basarabiei de la Rusia şi alipirea ei la România. Profesorul Stere, venit la Chişinău la sfârşitul lui ianuarie 1918, imediat a fost cooptat în calitate de membru în «Sfatul Ţării» şi participa intens la activitatea acestuia.

Deşi au fost luate măsuri, totuşi în rândurile membrilor «Sfatului Ţării» au pătruns câteva persoane care şi-au exprimat dezacordul în privinţa alipirii Basarabiei la România, înaintând, în special, motivul că nu au împuterniciri de la organizaţiile sau instituţiile reprezentate referitor la această problemă importantă. O făceau însă cu multă prudenţă, de teama răfuielii din partea militarilor români.

Majoritatea deputaţilor cereau alegeri în comune, considerând că numai deputaţii aleşi, nu cei numiţi, pot hotărî soarta Basarabiei.

Pentru conducătorii «Sfatului Ţării» nu era convenabil să anunţe alegerile, deoarece locuitorii Basarabiei niciodată nu s-au putut împăca cu conducerea română, cu atât mai mult că au văzut încă din primele zile de ocupaţie cu cine au de a face. Discuţiile şi pregătirile de dezlipire a Basarabiei au continuat până în martie 1918, când a devenit clar că proiectul alipirii Basarabiei la România nu poate obţine majoritatea voturilor. Atunci pe scenă a apărut iarăşi profesorul Stere, care a început să desfăşoare o propagandă individuală, apoi şi colectivă printre membrii «Sfatului Ţării». La şedinţele care aveau loc în incinta hotelului «Franţa» (Suisse – I.C.) C. Stere îndeosebi se străduia să-i convingă pe acei care voiau să se abţină de la vot să voteze pentru, iar pe acei care erau împotriva alipirii, să se abţină de la vot. Toate acestea mi le-a povestit profesorul Stere, care a adăugat că în mare măsură acest lucru i-a reuşit. Pe cei mai «nesupuşi» membri ai «Sfatului Ţării» îi chemau la comandamentul militar şi le «propuneau» să se comporte cuviincios şi să asculte «sfaturile părinteşti» ale profesorului Stere.

473

„Procesul verbal al şedinţei Colegiului pentru cazurile penale ale Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 octombrie 1940 Preşedinte: Praţevici Asesori populari: Şcolnic şi Bromberg Secretar: Plehova Procuror: Ciub Au ascultat: cazul penal de acuzare Oreşter Moişa Isacovici, anul naşterii 1900, funcţionar, fără de partid, nesupus judecăţii.

Nedzelschi Vladimir Osipovici, anul naşterii 1883, funcţionar, fără de partid, nesupus judecăţii.

Sudit Solomon Falicovici, născut în 1910, funcţionar, fără de partid, nesupus judecăţii, acuzaţi conform art. 54-13 al CP al RSS Uc. Au decis: …actul de acuzare să fie confirmat. Dosarul să fie pus pe rol în or. Chişinău în şedinţă închisă cu participarea părţilor.

Lista persoanelor care vor fi chemate în judecată şi aflarea sub strajă să nu fie modificate.”

Consultaţia juridică l-a împuternicit pe Cuşnir David Nicolaevici să apere interesele lui Oreşter şi Nedzelschi în judecată. Numele lui Sudit a fost şters din mandat. Cazul lui Sudit a fost dat avocatului Perepeliţchi I.G. Din procesul verbal întocmit la 18-19 octombrie 1940 în şedinţa Colegiului penal al Judecătoriei Supreme am spicuit nişte informaţii importante: Martorul Ocner la proces nu s-a prezentat. Inculpatul Oreşter şi-a recunoscut vina.

Martorii au dat toată vina pe Nedzelschi, pe

474

editorialele scrise de el, judecata a anexat la dosar câteva ziare drept probe. Încercarea lui Nedzelschi de a demonstra că şi alţii au scris editoriale n-a avut nicio rezonanţă.

Judecata a decis: „Oreşter Moişa Isacovici – 10 ani de lagăr corecţional.

Sudit Solomon Falicovici – 8 ani de lagăr.

Nedzelschi Vladimir Osipovici – pedeapsă capitală – împuşcare şi confiscarea averii personale.

Preşedintele şedinţei: Paţevici” Deja după moartea lui Stalin, în 1955, la 19 februarie, problema a fost pusă în discuţie în comisia de reevaluare a dosarelor acuzaţilor pentru crime contrarevoluţionare, dar reabilitarea lui M. Oreşter n-a fost acceptată. Abia la 27 februarie 1991 Procuratura RSS Moldoveneşti, la cererea fiului lui Oreşter M.I. – Oreşter I.M. –, reexaminează dosarele acelor trei şi decide că acuzarea lor a fost neîntemeiată. S-a decis ca să fie anulată, deoarece lipseşte motivarea crimei.

La 1 aprilie 1991, Colegiul Judecătoriei Supreme a RSSM a anulat decizia judecăţii din 19 octombrie 1940. A semnat P. Barbalat, preşedintele Prezidiului Judecătoriei Supreme a RSSM. În arhiva Serviciului de Securitate şi Informaţii din R. Moldova se păstrează dosarul lui Moise Oreşter. El deja a devenit un document al epocii, dar şi o mostră de interpretare în oglindă a istoriei. Cine vrea să ştie cursul adevărat al istoriei trebuie să se orienteze şi spre alte surse…

Călăi și victime

Un scriitor pe care nu l-a găsit nici KGB-ul

Leonid Șeptițchi

Cine crede că istoria literaturii basarabene nu conţine şi elemente de roman poliţist înseamnă că nu cunoaşte această istorie. Ani de zile o instituţie serioasă din RSSM a încercat să dea de scriitorul Leonid Luican, care în 1942 a lansat piesa Pământ, piesă montată de un teatru de amatori, prezentată în Basarabia cu mare succes. Cine ştie, dacă peste ani s-ar fi interesat de conţinutul romanului Pământ nou, de Leonid Şeptiţchi, roman pierdut în manuscris prin sertarele Uniunii Scriitorilor din Moldova, poate că ar fi izbutit să dea de urmele autorului.

Fiindcă Leonid Luican şi Leonid Şeptiţchi erau doi autori într-o singură persoană.

Istoria teatrului moldovenesc nu cunoaşte această pagină, adică punerea în scenă a pie-

sei Pământ şi nici muzeul Uniunii teatrale nu are afişul de prezentare a acestui spectacol. De aceea, ne permitem să reproducem din memoriile unui participant la acea realizare teatrală, doctorul Vlad Bejan: „Pe Leonid Luican l-am cunoscut în vara anului 1940, în parcul Mitropoliei. Era împreună cu un alt poet al Bugeacului, Vladimir Cavarnali. Nu-mi amintesc să fi avut o discuţie împreună. Apoi a dispărut şi ne-am revăzut în vara anului 1942. Formasem un colectiv teatral şi am dat un spectacol – Omul care a văzut moartea, de Victor Eftimiu. Însuşi autorul piesei, vizitând Chişinăul, a asistat la repetiţii şi ne-a dat unele îndrumări. Dacă nu greşesc a fost singurul spectacol teatral dat la Chişinău din acea perioadă.

Teatrul «Expres» era arhiplin. La sfârşitul premierei a vorbit pr. Sergiu Roşca şi Sergiu Matei Nica. Ei ne-au sfătuit să mergem în turneu prin Basarabia şi am fost la Bolgrad, Ismail, Chilia, Vâlcov (?), apoi la Orhei, Floreşti şi Bălţi. Amintiri de neuitat. Elanul tineresc, mândria de a fi actori, plăcuta atmosferă a cenaclului ne-au legat pentru totdeauna. Un demnitar (primarul?) a plătit costul recuzitei şi cheltuielile de transport, iar încasările – sălile erau arhipline – acopereau cheltuielile cu prisosinţă.

Un director de la CFR ne-a oferit găzduire gratuită şi masă pentru o lună, cât au durat repetiţiile. Stăteam toţi la un pansion al CFR, undeva spre margine, către mahalaua Melesteu, pe malul unui iaz. Eram o boemă veselă şi fericită şi formam un fel de cenaclu literar-artistic. Am locuit împreună vreo lună de zile: Anatol Zaruba – tatăl, în piesa pe care o jucam, soţia (în piesă), R. Nistreanu, fata lor – Vichi Melănescu, eu – vagabondul – care a văzut

475

476

moartea, Senciu Puşcaşu era impresar şi casier, Petrică Spoială, iar ceva mai târziu s-a alăturat Al. Boicescu. Solist cu o voce minunată era Misail Chiriţă, fiu de preot dintr-un sat, Putişca (sau Chituşca?), Vornic Basarabeanu – poet, A. Ştirbăţ – critic teatral, şi Leonid Luican – taciturnul din sudul Basarabiei. Acolo ne-a mărturisit că are o piesă de teatru, Pământul, pe care a lecturat-o şi am rămas impresionaţi. Talentat, cu o forţă de evocare a tragediei recent petrecute, fără stridenţe şi retorică, cu eroi şi trăiri profunde, cu episoade veridice şi caractere puternice, animate de tradiţii, de dragostea pentru pământul natal şi familie.

Avea o soră mai mică, o frumuseţe de fată care s-a căsătorit cu A. Zaruba şi împreună cu Leonid în 1944 s-au refugiat la Brăila, de unde provenea familia lui Leonid – Şapteţânci. Din scrisorile primite de la Zaruba reieşea că s-a întors în Basarabia şi Leonid a fost profesor de limba moldovenească la Baimaclia…

15.XI.2002” Biografia lui încape în câteva rânduri: Leonid Şeptiţchi s-a născut la 29 august 1919 în satul Tătărăşti (Tatar-Baurci), judeţul Cahul.

Tatăl Serghei Şeptiţchi era cântăreţ la biserica din sat, mama, Natalia Şeptiţchi – învăţătoare. După absolvirea şcolii primare este înscris, în 1930, la Liceul de Băieţi „Carol al II” din Bolgrad. Primele versuri i-au tulburat sufletul încă în clasele inferioare. Exista şi o motivare solidă, i-a avut în calitate de profesori de literatură pe Vl. Cavarnali, Gh. Bujoreanu, Ioan Şt.

Botez, care, la rândul lor, erau scriitori. Avea prieteni care erau scriitori pe drumul afirmării: T. Nencev, R. Cahuleanu, C. Aldea-Cuţatov.

A participat, în martie 1940, la prima adunare generală a membrilor Societăţii Scriitorilor din Basarabia şi a nimerit în paginile presei de atunci alături de autori care erau deja afirmaţi.

Scriitorul Gheorghe Gheorghiu l-a cunoscut pe Leonid Şeptiţchi deja într-o altă epocă.

Alte erau timpurile, alte erau idealurile şi oamenii parcă se schimbaseră cumva într-un mod

straniu, din interior. Pierduseră ceva din siguranţa lor, din sinceritatea lor. Preferau să se izoleze, să nu-şi amintească de trecut să-şi creeze o lume aparte, un fel de altoi pe o viaţă nouă: „L-am cunoscut personal în anii postbelici, la Cahul. Era un om de o sensibilitate deosebită, un suflet fin, fire emotivă, generoasă.

Mi-a fost profesor de limba şi literatura maternă la Şcoala pedagogică din localitate. Nu mă voi înşela afirmând că era, printre profesorii de atunci, cel mai bun cunoscător al limbii române, de literatură nici nu mai vorbesc. Îmi aminteam vag că publicase cândva la Bugeacul versuri şi proză. Dar niciodată n-a adus vorba despre scrisul său, deşi cu timpul ne împrietenisem şi ne întâlneam adesea la Cahul. Pe atunci era mai cuminte să eviţi asemenea teme.

Pe când preda limba şi literatura maternă la Şcoala nr. 2 din Cahul, prin ordinul nr. 50 din 12 noiembrie 1946, i se dă misiunea să controleze cum sunt redactate manualele: Gramatica limbii moldoveneşti şi Culegeri de lucrări la limba moldovenească, pentru clasele III-IV. Nu ştiu care au fost observaţiile şi propunerile lui după controlul efectuat. Sunt sigur însă că au fost sincere şi la obiect. Prea poate, asta să fi fost una din pricinile care l-au silit să părăsească pentru câţiva ani Cahulul. Şi-a făcut apostolatul de învăţător în satele Baimaclia şi Abaclia. Mai târziu revine la Cahul, fiind angajat la aceeaşi şcoală – nr. 2.

Ultimii ani, până la moartea-i prematură (martie 1970), L. Şeptiţchi i-a consacrat gazetăriei, în redacţia ziarului raional. În afară de articole, schiţe, reportaje a scris şi proză, dar a publicat rar de tot. Povestirea Moartea rândunicii, apărută în revista republicană pentru copii, fusese introdusă şi în manualele de citire pentru clasele primare.

Publicarea acestei povestiri a fost una din puţinele clipe de bucurie pe care le-a avut într-o viaţă scurtă, trăită «între două lumi»…”.

Astăzi, când KGB-ul nu mai există, consemnăm cu bucurie că şi ei au avut scăpări. Dar ce le-a scăpat lor nu le scapă istoricilor literari.

Călăi și victime

Un român rămas pe veci în Arhipelagul Gulag

Cezar Stoica

Recent, într-un apartament din centrul Bucureştiului mi-a fost dat să întâlnesc o întreagă bibliotecă de literatură interbelică şi o arhivă fotografică cum mai rar poţi întâlni în zilele noastre. Era o arhivă de familie, dar în această familie a existat o tradiţie intelectuală de câteva generaţii. Şi ea a dat câteva nume care s-au reţinut pe firmamentul literaturii române.

Din mulţimea de fotografii, gazda mi-a selectat doar câteva. Una însă am găsit-o deosebit de semnificativă – trei fraţi Stoica: Cezar, Nicolae şi Titus, imortalizaţi pe hârtia foto-

grafică la 22 iunie 1940, cu şase zile înainte de părăsirea definitivă a Basarabiei de către administraţia românească. Destinul fraţilor a fost marcat de această zi. Doi au reuşit să rămână dincolo de Prut. Cezar n-a reuşit, a rămas în Chişinău şi a dispărut în gulag. Familia ştia doar atât: a murit în Siberia. Eu însă am găsit în Arhiva SIS-ului din Chişinău dosarul acestui om de cultură, a acestui intelectual veritabil şi i-am restabilit biografia.

Cezar Stoica a fost o personalitate care a venit în Basarabia ca s-o descopere, dar, spre uimirea lui, Basarabia l-a descoperit pe el, influenţându-i, determinându-i soarta…

Dorind să-i facă o caracterizare aforistică, Gheorghe Bezviconi a scris despre Cezar Stoica următoarele rânduri: „…aşezat la Chişinău îndată după război, a rămas legat sufleteşte de acest oraş, încât nu l-a părăsit nici în 1940…”.

Destinul lui poate fi citit concomitent în două cărţi. În scrierea lirică a poetului Cezar Stoica se citeşte nostalgia după nesfârşita deschidere a stepelor de est, tânga după o dragoste nemaipomenită, dorinţa nestinsă de viaţă veşnică… În cea de a doua carte se poate citi doar ceea ce omul nici în visul cel mai negru nu vede. Dosarul cu nr. 419 a fost deschis la NKVD-ul din Chişinău la 7 august 1940 şi a fost încheiat la 23 septembrie 1940. Începerea anchetării este motivată banal şi chiar absurd: Cezar Stoica a desfăşurat activităţi criminale care s-au „materializat” în următoarele fapte: a fost membru al partidului fascist al liberalilor, membru al Frontului Renaşterii Naţionale, a editat şi difuzat literatură antisovietică. Această motivare a ieşit de sub

477

478

pana anchetatorului Psariov la 7 august 1940, dar arestarea propriu-zisă a fost decisă şi înfăptuită la 5 august a aceluiaşi an şi s-a produs noaptea, în apartamentul 33 din casa nr. 9 de pe strada Carol Schmidt.

Percheziţia a avut loc de la ora 4 până la 6 dimineaţa. În timpul percheziţiei au fost sigilate două odăi. Explicaţia e ascunsă, probabil, în faptul că acest apartament central trebuia trecut în scurtă vreme în posesiunea unui stăpân nou, proaspăt sosit din ţara sovietelor.

La probele adunate anterior, anchetatorul Psariov a mai adăugat şi cartea Basarabia – pământ românesc, scrisă de fraţii Cezar şi Titus Stoica în 1924. Cartea a devenit piesa principală în poziţia acuzării, deoarece conţine toate elementele pentru care un om poate fi tras în ţeapă: „…cartea Basarabia – pământ românesc, găsită în timpul percheziţiei, a fost scrisă de Cezar Stoica şi difuzată populaţiei din Basarabia; are un caracter evident naţional fascist, cu elemente de compromitere a URSS.” (Din decizia de anexare la dosar a probelor materiale, 24 septembrie 1940) La 20 septembrie 1940 este luată decizia despre anunţarea capetelor de acuzare şi Cezar Stoica este învinuit conform articolului 54-13 şi trimis în lagărul siberian.

Lucrând la un dicţionar al cărturarilor basarabeni, am considerat oportun să-l includ şi pe Cezar Stoica printre personalităţile care au mişcat carul problemelor culturale. Biografia pe care „i-am scris-o” o reproduc aici, deoarece ea confirmă traiectoria acestui destin.

STOICA, Cezar (12.I.1891, Bucureşti – 21.III.1942, GULAG, Nijne-Amursk). A mai semnat: Alcest, Cesara, Cesto, Cleante, Delacrâng, Don Rayec, Luceafărul eterului, Parsifal, Raicica, Cezar-Stoica-Buzău, Tania, Vera.

Licenţiat al Facultăţii de drept din Iaşi.

Avocat. Locotenent în rezervă. După Primul Război Mondial s-a stabilit în Basarabia.

A tipărit, în 1912, la Bucureşti, prima plachetă de versuri Flori de primăvară, după care

au urmat: În ritmul vieţii (1913), Miragiile sufletului (nuvele şi schiţe), Basarabia – pământ românesc (Chişinău, 1924, în colaborare cu Titus Stoica), Cincinat Pavelescu. Profil literar (Chişinău, 1938) ş.a.

A tradus, împreună cu fratele său, avocatul Titus Stoica, nuvele de Anton Cehov.

Comemorând în 1937 centenarul morţii lui Puşkin, tipăreşte în Gazeta Basarabiei din luna martie şapte articole dedicate poetului. În colaborare cu fratele său, a tipărit volumul de versuri al lui Constantin Stoica (18921916), căzut în Primul Război Mondial.

A colaborat la revistele: Arhivele Olteniei (1938); Acţiunea (1908), Dreptatea (19221925); Duminica (1909); Ecoul Oltului (19151916); Flacăra (1911-1916); Frăţia românească (1920-1921); Lectura pentru toţi (1918-1919); Literatorul (1918); Noua revistă română (1912); Rampa (1912-1916); Revista studen-

Frații Stoica împreună cu mama lor

Călăi și victime

Fotografia lui Cezar Stoica din dosarul de la NKVD

ţească (1912); Tinerimea literară şi artistică (1909-1910); Văpaia (1914, editată în colaborare cu Constantin I. Stoica); Versuri şi proză (1915-1916) ş.a.

A colaborat activ la revistele basarabene Viaţa Basarabiei (Romanţă, 1932, nr. 2, p. 28; Cântec, 1932, nr. 3, p. 36; Imn, 1932, nr. 7, p.

48; În grădina inimii mele…, 1933, nr. 1, p. 3839; Viaţa…, 1939, nr. 5, p. 20; Sub cer străin…; Elegie, 1940, nr. 2-3, p. 105-106), Moldova de la Nistru, Din trecutul nostru ş.a.

A fost unul dintre preşedinţii Societăţii Basarabene de Belle-Arte, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Basarabeni, vicepreşedinte al Căminului cultural „Sf. Ilie” din Chişinău. Consilier municipal.

Distincţii: „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918”, medalia „Victoria”, ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler ş.a.

Atunci când s-a format Pinacoteca Municipală din Chişinău, Cezar Stoica a donat nou-

lui muzeu o icoană veche „Sf. Mihail”, aşa cum a fost consemnat în catalogul donaţiilor. În prezent, scrierile lui Cezar Stoica ni se par prea romantice şi chiar niţel naive, dar fără ele nu putem citi obiectiv istoricul epocii, nu-i putem descoperi parfumul şi, respectiv, nu ne putem forma o opinie pertinentă despre acele timpuri. Prin destinul lui Cezar Stoica completăm acel fragment de frescă ce lipsea la restaurarea necesară a panoramei culturale interbelice.

Cu atât mai tragică ni se pare poza celor trei fraţi care nici nu bănuiau, la 22 iunie 1940, ce soartă le va oferi viitorul…

Astăzi fără paginile semnate de Cezar Stoica nu putem citi obiectiv istoricul epocii, nu-i putem descoperi parfumul şi, respectiv, nu ne putem forma o părere. Prin destinul lui Cezar Stoica noi completăm acel fragment de frescă care lipsea la restaurarea marii Catedrale a Literaturii Române.

479

Un scriitor – victimă a serviciilor secrete

480

În proza care s-a scris în sudul Basarabiei, în perioada interbelică, a existat un autor cu un destin deosebit. Şi dacă e să credem spusei că literatura veritabilă se face doar printr-un destin trăit cu adevărat, apoi acest argument îl caracterizează plenar pe Ioan Sulacov.

Ioan Sulacov era convins că o personalitate se poate forma dacă este conştientă de schimbările pe care trebuie să le facă. Acea cărţulie măruntă cât o plachetă de versuri, intitulată Educarea voinţei, ne arată limpede că prozatorul era preocupat de problemele psihologiei, de problemele formării caracterului, de problemele eşecului unui caracter şi, ceea ce este nou pentru literatura basarabeană, el încerca să aducă pentru acest caracter studiul ştiinţific. Deci, nu improvizarea literară, atât de frecventă în literatura noastră, care, în fond, şi o face atât de provincială şi marginalizată. Nuanţarea ştiinţifică este necesară. Fiindcă adevăratele sinteze de caracter se conturează într-o simbioză de ştiinţă şi literatură.

Destinul însă l-a lipsit de şansa continuităţii, ca să nu mai vorbim despre lipsa unei finalizări. Fiindcă, de fapt, finalul încununează opera. De aceea, astăzi, în istoriile literare, în dreptul lui Ioan Sulacov sunt scrise doar câteva rânduri: SULACOV, Ioan (10 august, 1908, Bolgrad – 1941, împuşcat de NKVD). Scriitor. A făcut patru clase la liceul din Bolgrad şi a absolvit Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti. A debutat în 1931 la Lumea nouă.

A editat Revista ştiinţelor psihice (1935-1936).

Opera: Renaşterea (nuvelă; Bolgrad, 1931); Mnemonica (1933); Educaţia voinţei (1937); Însemnările unui flămând (roman; Bu-

Ioan Sulacov

cureşti, 1937); Studentul din Bugeac (Bucureşti, 1938); Fiul poporului (Bucureşti, 1939).

Nu zic că de vină este moartea lui survenită în urma împuşcării de NKVD. De vină este şi destinul lui întortocheat, când siguranţa română îl bănuia de activitatea revoluţionară antiromânească, iar poliţia secretă sovietică (NKVD) – de activitate antisovietică. În anul 1931, într-un raport al siguranţei, el figurează ca suspect alături de Teodor Nencev. Asupra sudului Basarabiei atenţia siguranţei era sporită. După răscoala de la Tatar-Bunar te puteai aştepta şi la alte manifestări revoluţi-

vorbea de acest lucru printre refugiaţii bolgrădeni din România, mai apoi, în timpul războiului, nimeni nici n-a încercat să afle adevărul dispariţiei lui, iar după 1944 încercarea de a afla ce a fost mai departe cu soarta lui Sulacov te punea în pericol.

De aceea, atunci când s-au deschis fondurile speciale, când am început să citim revistele vremii, ca un ecou peste ani, a răsărit şi numele lui Ioan Sulacov. Eram datori să aflăm adevărul. Iar adevărul despre el se păstrează în arhiva serviciilor speciale ale Ucrainei din regiunea Odesa, căci Bolgradul a fost încorporat Ucrainei, în luna august 1940.

Prezenţa lui în revista Viaţa Basarabiei reprezintă o minibibliografie pe care o reproducem: Istru Bogdan. Recenzie (1938, nr. 3, p.

78-79), rec. la cartea: Sulacov I. Studentul din Bugeac: roman. – Bucureşti, [1938]; Radiana R. Cărţi (1939, nr. 4, p. 76), rec. la cartea: Sulacov Ioan. Fiul poporului: roman. – Bucureşti, Ed. Cultura poporului, 1939. – 190 p.; Radiana R. Recenzie (1937, nr. 1-2, p. 121-124), rec. la cartea: Sulacov Ioan. Însemnările unui flămând. – Ed. Şantier; Stăjilă P. Note asupra câtorva scriitori basarabeni de azi [sunt menţionaţi: I. Sulacov, D. Timonu, M. Curicheru, T. Nencev, Vl. Cavarnali, V. Luţcan, B. Istru şi se face analiza operei lui N. Spătaru] (1938, nr. 6-7, p. 114-116); La treizeci de ani (1938, nr. 10). Ioan Sulacov … a scris un nou roman Fiul poporului. – 1938, nr. 10, p. 87; Costenco N.F. Anul literar 1938 în Basarabia (1939, nr. 1, p. 55-57), sunt trecute în revistă creaţiile prozatorilor M. Curicheru, I. Sulacov, T. Vicol, Gh. V. Madan; a poeţilor B. Istru, R. Donici, P. Halippa şi alţii. Şi tot această prezenţă ne obliga de fiecare dată când deschideam colecţia revistei să ne interesăm: „Ce totuşi s-a întâmplat cu Sulacov, unde se termină legenda şi unde începe realitatea?”.

Azi cunoaştem acest lucru…

Călăi și victime

onare antiromâneşti. Şi, ca de obicei, oamenii scrisului cad primii în lista suspecţilor.

Pecetea acestei suspiciuni s-a fixat pe biografia lui Ioan Sulacov atât de tare, încât în 1940, când Basarabia a fost ocupată de sovietici, denunţătorii au şi scris că el colabora cu siguranţa română.

El a rămas în Basarabia fiind convins că de această dată soarta îi dă o şansă, îi oferă o perspectivă. Dar perspectiva lui s-a închis în momentul în care, în luna august 1940, este deschis Dosarul 525012, unde, alături de alţi câţiva bolgrădeni, Ioan Sulacov este învinuit de activitate antisovietică, de colaborare cu siguranţa română în scopul reprimării mişcării revoluţionare din ţinut şi multe alte năzdrăvănii care, în cele din urmă, l-au adus în faţa plutonului de execuţie. Dosarul a fost descris de cercetătorul Sava Pânzaru, dr. habilitat, în publicaţia universitară Metaliteratură (analele Facultăţii de filologie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Chişinău, 2002), din care am desprins elementele de bază ale anchetei.

Arestarea s-a produs în luna iunie 1940, fiind realizată de NKVD-ul din Ismail şi figurând în acelaşi dosar un grup format din patru persoane: Grinberg Leiba Fiserovici, Kovaciov Pantelimon Dimitrevici, Fiodorov Piotr Mihailovici şi Sulacov Ivan Ivanovici.

Dosarul a fost finisat la 11 februarie 1941 la Akkerman, inculpaţilor incriminându-li-se articolul 54-13. Judecătoria regională Ismail a examinat cazul lor la 17-19 aprilie 1941 şi a decis ca trei dintre ei să fie împuşcaţi: Grinberg, Fiodorov şi Sulacov. Ceea ce, probabil, s-a şi întâmplat în scurtă vreme, deoarece după aceasta despre destinul lui Ioan Sulacov nu se mai ştie nimic. În 1941 Ioan Sulacov a murit. Iar din acel moment misterul dispariţiei lui i-a apăsat pe toţi colegii de generaţie. Nimeni dintre ei n-a îndrăznit să spună clar ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat aşa. Se ştia că a dispărut fără urmă, fiind luat de NKVD. Se

481

Comoara lui Aurel Ştefanelli

Aurel Ștefanelli

482

Istoriile literare încă pot fi scrise fără pomenirea acestui nume – Aurel T. Ştefanelli.

Dacă însă cităm această scrisoare trimisă din Fălticeni la Iaşi domnului preşedinte al Societăţii Cultură fără frontieră, Valeriu Sluslaru, ne convingem că Aurel Ştefanelli are toate şansele de a nimeri în paginile celor mai prestigioase ediţii de istorie literară şi chiar ale manualelor şcolare: „Cu ocazia comemorării lui Eugen Lovinescu la Fălticeni, am trimis un articol la revista „Timpul”, pentru a fi comemorat acest eveniment şi în cadrul societăţii noastre.

Totodată, am trimis şi un anunţ al cărui conţinut îl voi da mai jos pentru ca prin relaţiile

pe care le are Societatea „Cultura fără frontiere” să le putem depista atât prin revista „Timpul”, cât şi prin societatea noastră, cele de mai jos.

Iată despre ce este vorba: Cu ocazia manifestărilor menţionate mai sus, m-am reîntâlnit cu dl Eugen Dumitriu, muzeograf (pensionar), care a organizat Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni şi care mi-a relatat următoarele: Aurel Ştefanelli, avocat, fiul lui Teodor Ştefanelli – prietenul lui Mihai Eminescu – poseda o ladă ce conţinea scrisori ale lui Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ciprian Porumbescu. În anul 1940, când în Basarabia au venit ruşii, Aurel Ştefanelli a fost deportat, iar lada cu aceste scrisori de valoare nu se mai ştie unde ar mai putea fi.

Se ştie doar că Aurel Ştefanelli era prieten cu o dentistă ce se numea Herzwolf (s-ar traduce „Inimă de lup”).

Dl Iurie Colesnic, directorul Muzeului de Istorie Literară al Moldovei din Chişinău, ar putea şti ceva despre această ladă cu scrisori de valoare?

Apelez la dvs. ca prin relaţiile pe care le aveţi să putem depista aceste scrisori valoroase pentru a fi puse în siguranţă ca fond documentar pentru Academia Română”. (Fălticeni, 18‑VII‑1993) Numele semnatarului a rămas pentru mine indescifrabil, mesajul, în schimb, e de o importanţă covârşitoare,legând de Basarabia un tezaur literar raporatat direct la Eminescu, Slavici, Porumbescu, Ştefanelli etc.

Aurel T. Ştefanelli, conştient de comoara pe care o primise ca moştenire atunci când, în 1920, decedează la Câmpulung Teodor Ştefane-

Călăi și victime

lli, iar în 1928 mama lui, Emilia – nu se grăbeşte să dea publicităţii materialele de care dispune.

Ne intrigă faptul că în cazul prietenului său Roman C.Stere, Aurel Ştefanelli a procedat foarte corect, salvând pentru posteritate epilogul romanului lui Constantin Stere În preajma revoluţiei. Îndemnat parcă de un resort interior, el publică în revista Viaţa Românească, nr. 4-5, 1937, un material literar deosebit de valoros, cu un comentariu la obiect. „În numărul din urmă al „Vieţii Româneşti”, închinat în întregime memoriei lui C.Stere, a apărut un articol datorită bunului meu prieten Roman C. Stere în care acesta publică „Sfârşitul” romanului „În preajma revoluţiei”, aşa cum l-a schiţat grăbit defunctul C. Stere în câteva cuvinte şi câteva note fugare cu creionul.

Simţea că se apropie, nemilos, sfârşitul, care nu-i mai dădea răgazul să închege în roman materialul abundent ce urma să formeze volumul 9 şi ultimul din seria romanelor sale.

Cred că aduc o contribuţie preţioasă publicând aici „Epilogul” vastului roman social, aşa cum mi l-a comunicat Roman C. Stere la scurt timp după moartea regretatului său părinte.

Trimisesem prietenului meu o scrisoare de condoleanţe, în care, între altele, îl rugam să-şi ia sarcina de a da o formă definitivă şi de a publica manuscrisele, ce, desigur, au rămas în urma lui C. Stere.

Făceam acest demers ştiind că Roman Stere are talent de scriitor şi că numai o modestie dusă la exces sau un spirit exagerat de autocritic au împiedicat manifestarea sa pe terenul literaturii româneşti, tot aşa cum ştiam că numai la insistenţa unui consacrat scriitor român el a consimţit să publice câteva schiţe bune, sub pseudonim însă.

Răspunsul la demersul meu este scrisoarea de mai jos a lui Roman C. Stere.

Cer iertare bunului meu prieten pentru această indelicateţe de a publica scrisoarea fără a-i avea consimţământul.

Teodor Ștefanelli

Multă vreme am vrut s-o ţin numai pentru mine, ca un document preţios şi ca o dovadă de afecţiune din partea lui.

Este un crâmpei rupt din sufletul său şi nu ar trebui tocmai eu să-l divulg. Îmi dau seama că pentru mine această scrisoare aduce lumini vii în ultimile momente de creaţie ale lui C.Stere. Încheierea dramatică a operei marelui dispărut trebuie să devină bun comun al tuturor admiratorilor săi.

De aceea, cu strângere de inimă, dar şi cu conştiinţa împlinirii unei dorinţi, public aici scrisoarea: „Dragă frate Aurel Feodorovici, Am lipsit vreo zece zile de acasă şi la întoarcere am găsit scrisoarea cea bună pe care mi-ai trimis-o. Îţi mulţumesc.

483

484

Am să-ţi răspund începând de la coada scrisorii. Închipuieşte-ţi că patru zile înainte de moarte, bătrânul a avut acelaşi gând ca şi Mata.

A chemat pe doctorul care îl asista şi l-a pus să scrie pe o bucată de hârtie, pentru că el nu mai putea mânui condeiul: „Manuscrisele mele să le ieie băiatul meu cel mai mare şi să vadă ce poate scoate din ele”.

Această încredere m-a mişcat, cum poţi să-ţi închipui, până într-adânc. După moarte am căutat cu toţii, cei de aproape, manuscrisele şi, spre surprinderea tuturor celor pentru care voinţa lui a fost un lucru sfânt, nu am putut găsi nimic din materialul pregătit în vederea volumului ultim, deşi auzisem că avea un capitol în întregime scris, iar lui Jică, fratele al doilea, îi spusese că avea gata cam un sfert din volum.

Ce s-a făcut cu acest material, până acuma rămâne un mister.

Cu vreo trei luni înainte de moarte, într-o zi când suferinţele se arătau mai îndurătoare şi bătrânul începuse a spera din nou că-şi va putea termina volumul al nouălea, dar mai avea destulă speranţă că va putea pune pe hârtie epilogul proiectat, m-a chemat şi mi-a schiţat planul acestuia.

Iată, aproape neschimbate, vorbele lui: „Epilog: Au trecut mulţi ani de când nu mai există Ion Răutu. A fost uitat de toţi. Numai ideile pe care le sămănase şi lozincele aruncate de el în luptă îşi croiesc drumuri cotite, şi din când în când izbucneau la lumină în unghere răzleţe de ţară. Dar de fiinţa lui fizică nu-şi mai aducea nimeni aminte. Şi numai într-o seară de toamnă, nepoţii lui Ion Cornea din Năpădeni, care îşi făcuseră obişnuinţa să urmărească pe bătrân pretutindenea prin gospodărie, cotrobăind printr-un cotlon, au scos la iveală un pietroi de formă ciudată şi un hârb de mărime neobişnuită.

Nici Ion Cornea nu mai ştia de unde le avea, dar, zgândărât de întrebările copiilor, se

aşază pe prispă şi, privind asfinţitul, prinse a descâlci firele amintirilor. Îşi mai aduse aminte că pietroiul şi hârbul acela nimeriseră la el de când cu vânzarea celui din urmă petic din moşia Răuteştilor. Îşi mai aduse aminte că mai avea ceva. Şi scotocind pe o grindă din casa veche, găsi o carte colbăită.

O scutură de stâlpul prispei şi o deschise.

Pe întâia pagină desluşi o însemnare de mână, cu slovele spălăcite de vreme: „Nicio picătură de energie morală nu se pierde în zadar!” Şi dedesubt o semnătură îndesată.

Moş Ion închise o clipă ochii şi, dintr-o dată, din străfundurile amintiri, i se înfăţişă năvalnic un chip de liptător: Ion Răutu.

Frate Aurel Feodorovici, De câte ori îmi rememorez acest epilog, mă simt cu totul zdrunciunat. Cred că ţi-am răspuns la scrisoare. Mai mult nu mai pot continua.

Cu dragoste, R.C. Stere”.

Suntem în drept să ne întrebăm: dacă Aurel Ştefanelli a ştiut atât de bine valoarea unei asemenea scrisori, atunci de ce n-a găsit timp şi pentru publicarea scrisorilor ţinute pe fudul lăzii moştenite şi aduse la Soroca tocmai de la Câmpulung?

Răspunsul, probabil, este tăinuit în biografia lui. Iar biografia lui Aurel Ştefanelli este deosebit de interesantă şi sugestivă pentru o bună parte din generaţia sa. Şi-a făcut studiile primare în orăşelul de baştină. Marile somităţi literare erau bine cunoscute în familia lor graţie faptului că Teodor Ştefanelli a fost în relaţii de amiciţie cu mulţi dintre ei.

Alegerea Facultăţii de Drept pentru obţinerea studiilor superioare a venit ca o continuare firească a relaţiilor de familie. A învăţat mai întâi la Cernăuţi, apoi la Iaşi, şi la 15 octombrie 1918 provincia proaspăt intrată în componenţa României Mari îl primeşte cu funcţie la judecătoria din Soroca.

apărarea comuniştilor. Cităm din interogatoriul luat la 12 iunie 1940. „Anchetatorul (Copaci P.G.): – Fiind avocat, aţi apărat în proces şi criminali?

Inculpatul: – Da, în general, participam la procesele criminalilor de drept comun, cum şi în procesele civile. În toţi anii de activitate în avocatură am participat la două procese politice ale partidului tineretului comunist.

Primul proces asupra comuniştilor a avut loc în 1930 sau 1931, nu-mi amintesc prea bine când anume, la tribunalul din Soroca, un proces intentat la 12-15 oameni care au fost condamnaţi la diferite termene de privaţiune de libertate de la 3 luni şi până la 5 ani.

Alt proces asupra comuniştilor a avut loc prin 1934, tot la Soroca, unde au apărut în faţa justiţiei 10–12 oameni, care la fel au primit termene de la o lună până la cinci ani privaţiune de libertate”. Şi ironia sorții a făcut ca el, apărătorul comuniştilor de altă dată, primarul pentru care toţi cei anchetaţi au dat nişte referinţe strălucite, să cadă răpus doar de comunişti. Când anchetatorului i-a fost restituit dosarul, fiindcă nu exista temeiul juridic de condamnare, iar el trebuia condamnat, acela i-a găsit formula

Soroca interbelică

Călăi și victime

Până la 18 august 1920 este judecător inferior la Tribunalul din localitate. Un an a fost judecător de pace la sectorul nr.1 din Soroca, iar din 1921 a început să practice şi avocatură. În fişa lui biografică completată la ­NKVD şi inclusă în dosarul nr. 1038, deschis la 30 iunie 1940 şi încheiat la 9 septembrie 1940, ne mărturiseşte mai multe curiozităţi, dar pe noi ne interesează îndeosebi două momente: data naşterii – 1 ianuarie 1891 – şi faptul că la rubrica profesiune a scris avocat, iar la punctul următor, unde era întrebat de locul serviciului, a răspuns primar al oraşului Soroca şi apărător.

Deci, dintre toate posturile pe care le-a ocupat, Aurel Ştefanelli a preferat să se menţioneze numai două: deşi a activat în parlamentul ţării (1932–1933), a fost prefect de Soroca (1938).

Cum era şi firesc, în acea vreme mult polarizată a făcut parte din două partide. Din 1931 până în 1938 a fost membru al Partidului Naţional Țărănesc, iar din 1938 – al Partidului Renaşterii Naţionale.

Dramaturgia acestei biografii are nişte răsuciri clasice. Avocatul Aurel Ştefanelli, membru al Partidului Naţional Țărănesc, iese în

485

de acuzare salvatoare pentru el şi pentru tot ­NKVD-ul: „Ştefanelli Aurel Feodorovici, pentru luptă activă împotriva mişcării revoluţionare este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de opt ani cu ispăşirea pedepseei într-un lagăr de corecţie prin muncă, socotindu-i-se termenul de la 30 iunie 1940”. Într-un timp foarte scurt, juristul Ştefanelli, fiind închis în închisoarea orăşenească, are posibilitatea să cunoască pe viu metodele de activitate ale administraţiei sovietice.

La 5 august, preşedintele comitetului orăşenesc al deputaţilor poporului din Soroca, adică noul primar, pe un formular, pe al cărui colţ este scris: RSS Ucraineană, Comitetul executiv orăşenesc Soroca scrie următoarea adeverinţă: „Este eliberată această adeverinţă cetăţeanului Ştefanelli Aureli Feodorovici, locuitor al or. Soroca, care până la sosirea armatei sovietice locuia pe strada Principele Carol nr. 17. Ştefanelli Aureli Feodorovici s-a născut în Bucovina, provenienţă socială avocat. Din septembrie 1939 şi până la 28 iunie 1940 a fost primar al Sorocii.

A fost membru al Partidului Țărănist, mare evreefil şi om cinstit. Avere în Soroca n-are”.

486

Referinţa este minunată. Dar anchetatorul n-are ce face cu ea. Şi prin metode obişnuite atunci, prin torturi şi bătaie, încearcă să obţină de la el mărturii. Se vede că s-a cam întrecut cu măsura, deoarece vine rândul medicului să dea şi el o adeverinţă. Şi urmaşul lui Hipocrat scrie la 10 septembrie: „În urma consultării, am stabilit starea sănătăţii satisfăcătoare”.

Astfel, fostul primar şi potenţialul scriitor s-a pomenit în Siberia, în Ivdellag, unde la 31 ianuarie 1945 a fost cusută în dosar ultima filă cu nota nr.56819 care spune că la 30 ianuarie 1945, Aurel Ştefanelli a murit.

Lada care ne interesează nu figurează în materialele anchetei, ba chiar mai mult, acolo este o adeverinţă semnată de anchetatorul Iţkevici prin care se motivează lipsa procesului verbal al reţinerii lui A.Ştefanelli prin faptul că locuinţa lui n-a fost percheziţionată şi deci, obiectele sale au rămas neatinse. În dosar nu există materiale referitoare la prietena lui Ştefanelli cu sora sa, Viorica Ştefanelli, pe atunci în etate de cincizeci de ani, care se afla la întreţinerea lui.

Deci, lada a rămas în paza celor două femei, despre al căror destin nu cunoaştem nimic.

La 10 aprilie 1989, când, în cele din urmă, a fost reabilitat, autorităţile n-au avut cui comunica vestea, deoarece pe teritoriul Basarabiei nu se mai aflau rude, nici prieteni apropiaţi, care s-ar fi interesat de soarta lui. Îmi pare bine că lada cu inestimabilele documente a luminat pentru o clipă destinul lui Aurel Ştefanelli.

Acum va urma răspunsul…

Fotografia lui Aurel Ștefanelli din dosarul de la NKVD-ul din Chișinău

Călăi și victime

Un Şolohov al Basarabiei

Alexandru Tambur

Cine l-a cunoscut în ultimele decenii de viaţă nici n-ar fi bănuit că Al.Tambur este scriitor. Cuminte, retras în sine ca un melc, ascuns în cochilia sufletului, nu îndrăznea să destăinuiască nimănui dorul ce-l măcina. Era administrator de film la Studioul Moldova-film, o figură prea puţin importantă ca să se împiedice cineva de el…

Era aproape necunoscut. Atunci când am încercat să-i găsesc fişa personală, nimeni n-a putut da de urmele ei. Şi-au amintit de el doar regizorul Valeriu Gagiu, actorul Mihail Bădicheanu, pictorul Constantin Bălan şi operatorul Ion Bolboceanu. Şi-au amintit fiindcă în cariera lor cinematografică au utilizat procedee sugerate

de Al.Tambur (aducerea persoanei arestate într-un tren de pasageri, peste cătuşe aruncându-se un impermeabil; cei doi care călătoresc împreună nu sunt nici pe departe prieteni… călăul îşi duce victima în transportul public… şi multe alte detalii unice care nu erau inventate, ci spicuite din experienţa personală a scriitorului).

Multe fapte istorisite de Al.Tambur, cu anii, s-au retopit în formule mitologice. Dar am luat note şi, mai târziu, am reuşit să separ adevărul vieţii de adevărul artistic: „Tambur era ofiţer. A început războiul civil şi el era de partea albilor. Când războiul era pe sfârşite şi-a pus hainele în două borcane şi a trecut Nistrul înot. Pe mal a fost prins de grănicerii români şi ei i-au luat unul dintre borcanele cu haine. A plecat la Bucureşti, apoi a venit la Chişinău. Ducea o viaţă mizerabilă şi Pan Halippa a fost acela care l-a ajutat să se aranjeze. A scris două cărţi: una artistică, iar alta împotriva bolşevicilor şi chiar a lui Stalin.

Constantin Bălan, după cele povestite de operatorul Proskurov, afirmă că ar fi vorba despre volumul Stalincat – Stalin – Călău, prin analogie cu Stalingrad. Pentru această carte a început să fie căutat de serviciul de recunoaştere sovietic. Când războiul era pe sfârşite, s-a retras împreună cu familia la Prahova. A plecat în munţi cu o echipă de geologi. Dar, în cele din urmă, a fost găsit şi închis în beciurile securităţii româneşti, în aceeaşi cameră cu dl Petrescu, liderul de partid interbelic, şi cu S.Lemeşev, vestitul cântăreţ rus. Atât în siguranţă, cât şi în partid, situaţia era dominată de evrei. Şi artunci când la Ungheni a fost dat pe mâna siguranţei sovietice, a rămas trăsnit că pe tot

487

Coperta cărții Povoljanca de Alexandru Tambur

488

parcursul drumului, iar ei au făcut acest drum cu trenul, securistul care-l însoţea îi înjura pe evrei. Aici politica era alta. Nota bene: La Ungheni, peste cătuşe i-a fost aruncat un impermeabil şi nimeni nu s-a priceput că el e arestat.

La Chişinău, la securitate, i se organizează o întâlnire cu Pan Halippa, fiind de faţă Mordoveţ, şeful securităţii. Încercau să scoată din el dovezi împotriva lui Pan Halippa. Acesta, chipurile, ar fi finanţat pe atunci editarea unor cărţi antisovietice. Şi alte păcate. Şi, desigur, la bătaie se punea cartea.”

Aceste rânduri le-am trecut pe hârtie în diferite momente din anii 1988 şi 1989. Chiar dacă unele lucruri nu s-au adeverit sută la sută,

important este faptul că ele au un suport documentar, iar documentele vor schimba accentul şi le vor orândui pe toate.

Zeci şi sute de oameni disperaţi de viaţă, frământaţi de gândul că nu se vor putea integra în viitorul rai comunist, treceau clandestin Nistrul. Despre cum se parcurgea acest drum al morţii a istorisit mai târziu Al. Tambur. El însuşi, ascunzându-şi hainele şi puţinele obiecte personale, s-a pornit să treacă Nistrul înot, încurcând la un moment malurile. Apoi, scăpat ca prin minune, nimereşte pe malul românesc al Basarabiei, unde, desigur, primul gând al grănicerului care l-a arestat era că acest om tânăr nu poate fi decât agent sovietic. Mai târziu, şi aceste detalii vor fi utilizate în diverse lucrări cinematografice. Multe alte istorioare au rămas numai în memoria celor care l-au cunoscut şi în caietele sale de însemnări pe care, mai târziu, ultima lui soţie, vorbitoare de limbă rusă, le-a aruncat, considerându-le lipsite de valoare.

S-ar părea că viaţa lui începuse sub o stea norocoasă. S-a născut la 8 decembrie 1901 în satul Bolotina, judeţul Bălţi, în familia lui Petru Tambur (decedat în 1922) şi a Sofiei Tambur (decedată în 1918). Tatăl era felcer în sat şi, în 1913, a hotărât să plece în Rusia, unde era mai mult pământ. S-au stabilit în regiunea Kuban, staniţa Nijne-Bakanskaia. În acelaşi an se înscrie la învăţătură la şcoala medie, de unde este admis să studieze la şcoala politehnică din Krasnodar, pe care n-a mai reuşit s-o absolvească. Începe revoluţia din 1917, încep marile frământări în Rusia, şi în acest cazan uriaş în clocot este prins şi basarabeanul Tambur, care serveşte, pe rând, în Armata Albă şi în Armata Roşie. În 1923, rămas singur, fără părinţi, ia decizia să se întoarcă acasă, în Basarabia, gând realizat cu multe peripeţii, uneori – riscându-şi viaţa. În dosarul lui nr. 6296, care se păstrează la Arhiva M.S.M. a R.M. citim (interogatoriul luat la Chişinău pe 8 octombrie 1952) urmă-

Pentru acestă întrebare, are trei răspunsuri. Dar niciunul dintre acestea nu-l satisface pe anchetator şi sunt convins că ele nu corespund nici cu „adevărul adevărat”, tăinuit de cel anchetat.

Primul răspuns e banal: „Am fugit din Uniunea Sovietică în România fiindcă m-am certat cu tatăl meu.”

Al doilea răspuns e şi mai puţin convingător: „Am fugit din Uniunea Sovietică în România din prostia mea.”

Al treilea răspuns poartă nişte acorduri grave la o întrebare profund provocatoare:

Coperta cărții Bandiții de Alexandru Tambur, Editura autorului

Călăi și victime

toarele mărturisiri biografice, provocate de întrebările căpitanului de securitate Popov: „Î.: – În ce limbă doriţi să faceţi depozi­ţii­le?

R.: – În limba rusă pe care o posed bine. Î.: – Unde aţi locuit până la revoluţia din octombrie?

R.: – Din ziua naşterii şi până în 1911 am locuit în satul Bolotino, Bălţi, de fapt, în scurt timp după naşterea mea, părinţii s-au stabilit în satul Glodeni, unde am şi umblat la şcoală.

Din 1911 până în 1913 am frecventat o şcoală medie din Chişinău. În 1913, părinţii mei s-au stabilit în regiunea Krasnodar, staniţa Nijne-Bakanskaia, şi, împreună cu ei, am plecat şi eu. Din 1913 până în 1917 am învăţat în şcoala medie din or.Krasnodar, iar din 1918 până în 1919 – în or. Stavropol. Toamna, în 1919, am trecut cu traiul la tatăl meu, în staniţa Nijne-Bakanskaia, mama a decedat în 1918. Î.: – Aţi servit în armatele albe?

R.: – Da, am servit în armatele lui Denikin.

I: – Când anume şi în care unităţi?

R.: – În ianuarie 1920, m-am înscris voluntar în armata lui Denikin şi am fost în rândurile acestei armate până la fuga ei din regiunea Krasnodar, în luna martie 1920. În această armată am fost soldat de rând într-un regiment ingineresc de rezervă. Î.: – Unde v-aţi aflat în continuare?

R.: – În luna martie 1920 rămăşiţele armatei zdrobite au fugit peste hotare, iar eu m-am întors la tatăl meu în staniţa Nijne-Bakanskaia şi, prin 1921, am fost admis la învăţătură la tehnicumul din Severocaucaz, unde am învăţat un an, după care am fost încorporat în Armata Roşie.

După demobilizarea din Armata Roşie, m-am întors la tatăl meu în staniţa Nijne-Bakanskaia şi, în acelaşi an, 1923, aproximativ peste două luni de la demobilizare, am fugit din Uniunea Sovietică în România. Î.: – Din care motive a-ţi fugit din Uniunea Sovieticâ în România?”

489

490

„Î.: – Aţi fugit din Uniunea Sovietică în România din motivul atitudnii duşmănoase faţă de puterea sovietică. Recunoaşteţi acest fapt?

R.: – Nu recunosc. Faţă de puterea sovietică nu sunt ostil şi n-am săvârşit nicio crimă împotriva Uniunii Sovietice.”

Motivul reîntoarcerii lui la baştină îl văd legat, în primul rând, de dorinţa de a revedea Basarabia părăsită în copilărie şi care, în timpul calvarului războiului civil, în amintirea lui Alexandru Tambur, luase proporţia unui Pământ al Făgăduinţei. Şi, de fapt, tot restul vieţii, după 1944, el a plătit cu ani de suferinţă pentru curajul reîntoarcerii…

Despre Alexandru Tambur s-a scris destul de mult în perioada interbelică, şi culorile utilizate erau preponderent optimiste: „Domnul A.Tambur e un viguros talent epic basarabean şi, ca mai toţi mânuitorii de condei din Moldova de la Nistru, necunoscut încă publicului nostru cititor. Dar istoricii literari nu-şi bat capul să afle rosturile scrisului românesc din stânga Prutului.

Nu se făuresc acolo capodopere, rămânând să mucezească în rafturile unor biblioteci.

Nu! Dar o atenţie mai deosebită merită aceste expresiuni ale duhului moldovenesc din Moldova lui Ştefan cel Mare. Chiar de ne-ar bate în ochi numai părţile rele, şi totuşi, evidenţiindu-le, tinerele talente mărginaşe ar căuta să se îndrumeze pe căile perfecţiunii…” (Theodor Iovu. A.Tambur.//Ofensiva, an.I, nr.2 din 20 iulie 1935).

De fapt, autorul articolului este G.N. Viforeanu, scriitor şi publicist din Cubolta, judeţul Soroca, şi semnat cu unul dintre pseudonimele sale. Făcându-şi studiile la Bălţi, la Liceul Ion Creangă, el urmărea atent evoluţia scrisului basarabean, mai cu seamă lucrările lui Alexandru Tambur care se afla pe atunci la Bălţi.

Chiar dacă cititorul contemporan nu poate gusta din farmecul acelor povestiri, chiar dacă nu are nicio şansă să citească romanul, încrederea tânărului critic revărsată în paginile

revistei par să restabilească totuşi o mare nedreptate: „Dar dl. A. Tambur are vocaţie specială pentru povestirea amplă, zvâcnind de viaţă.

Eroii trăiesc aevea: se frământă, gustă viaţa din plin, se iubesc şi se urăsc de moarte. E acolo toată gama simţămintelor omeneşti.

Impresiile acestea ni le-am făcut citind în manuscris romanul domniei sale Învierea şi câteva povestiri cu subiecte din preajma răz­ boiu­lui.

Romanul, care va apare în toamnă la una din editurile bucureştene, înfăţişează viaţa satului basarabean. Autorul zugrăveşte în culori tari, spune adevărul crud, în faţă. Mulţi dintre parlamentarii noştri se vor recunoaşte în eroii acestui roman. Deputatul, jandarmul şi perceptorul sunt tipurile prinse cu măiestrie de dl.

A. Tambur. Sunt pasaje în acest roman care nu vor conveni multor persoane suspuse. Autorul s-a gândit însă să dea o frescă cât mai autentică a satului basarabean, asupra căruia s-a năpustit toată ciocoimea, prefăcându-l în ruină. Iată de ce credem că romanul acesta, adevărată epopee, nu va lipsi de pe masa niciunui iubitor de frumos şi adevăr.”

Criticul Eugen Lovinescu este mai rezervat în privinţa valorii artistice a romanului, dar observaţiile lui poartă amprenta obiectivităţii: „…Am citit o sută de pagini din romanul d-ale Învierea; e cu mult mai bun decât toate în trecut. Te felicit pentru progres; fără să aibă calităţi de strălucire, e o zugrăvire pitorească a moravurilor basarabene în cenuşiu.”

Un alt cuboltean, Sergiu Grossu, i-a satisfăcut setea de publicare, editând în revista sa Flori de stepă povestirea Pe drum (1938). În fişierul lui bibliografic figurează mai multe lucrări editate în perioada interbelică: Povoljanca (Bălţi,1938), Bandiţii (Bălţi, 1938), Alb şi roşu (Bălţi, 1938), Osândiţii la moarte (Bălţi, 1938), Spre Golgota (Bălţi, 1939), toate aceste ediţii având un generic comun: Povestiri din viaţa sovietică.

Editarea cărţilor lui Al. Tambur a fost posibilă numai cu ajutorul dat de un general român şi de Pan Halippa, care era dispus să ajute orice tânăr care dădea dovadă de talent.

La 4 noiembrie 1952, Pan Halippa a fost interogat la securitatea din Chişinău şi anchetatorul Popov l-a acuzat şi de această susţinere a unui talent, care, de fapt, pentru anchetatori însemna susţinerea unor scrieri antisovietice: „Î.: – Pentru ce aţi fost condamnat de tribunalul militar al M.S.S. din RSSM în 1952?

R.: – Tribunalul militar al M.S.S. din RSSM m-a condamnat pentru activitate contrarevoluţionară împotriva Uniunii Sovietice şi pentru că am fost preşedintele guvernului contrarevoluţionar „Sfatul Ţării”, care a vândut Basarabia României în 1918. (Aici se cere o notă explicativă. Anchetatorul a scris răspunsul aşa „cum i-a venit lui pe limbă”, fără a analiza că Sfatul Ţării nu era „guvern”, ci organ suprem legislativ, care forma guvernul. P. Halippa, intuind gradul de „pregătire” al anchetatorului său, a semnat foaia cu interogatoriul chiar şi cu cuvintele supărătoare „a vândut”, căci aceste cuvinte rămân suspendate în momentul când noi, peste ani, citim adevărul printre rândurile scrise.) Î.: – Unde aţi locuit până la 1940?

R.: – Până la 1940 am locuit în or. Chişinău şi în Bucureşti. În acest răstimp, de opt ori, am fost ministru al României, al lucrărilor publice, al sănătăţii ş.a. Î.: – Locuind în or. Chişinău aţi fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia?

R.: – Da, din 1936 până în 1940, fiind la Chişinău, am fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia. Î.: – Pe Tambur Alexandru Petrovici din or. Bălţi l-aţi cunoscut?

R.: – L-am cunoscut pe Tambur Alexandru prin 1936, la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor Basarabeni, membru al căreia era şi el. Î.: – Relaţiile dumneavoastră cu Tambur?

R.: – Am avut cu el raporturi normale.

Călăi și victime

Revista Viaţa Basarabiei (1940, nr.1) comunica cititorului: „Alex.Tambur, cunoscut prozator, a finisat noul său roman Învierea despre scrierea căruia informa încă în nr.9 din anul 1935.

De sub pana aceluiaşi autor au mai ieşit nuvelele: O plimbare „În lumea cealaltă” (Viaţa Basarabiei. 1940, nr. 9-10), Hoţul (Viaţa Basarabiei. 1940, nr. 11-12). În afară de aceste lucrări a mai tipărit Judecata lui Linci, căreia nu i-am putut stabili anul apariţiei, şi a publicat la Odesa, în 1942, Probujdenie (Deşteptarea), în limba rusă, care a mai avut o ediţie la Bucureşti în 1943 . În 1942, i-a apărut volumul Crizantema de la frontieră (Chişinău, 1942).

Acestor cărţi, de asemenea, li se potrivea genericul neanunţat, dar care plana deasupra scrierilor lui Alexandru Tambur – Calvarul vieţii sovietice.

Puţini prozatori au riscat să descrie exodul basarabean şi, mai ales, viaţa refugiaţilor, relaţiile lor cu pământul părăsit. Crizantema de la frontieră este mai degrabă o nuvelă cinematografică, cu eroi abia schiţaţi, dar cu multă acţiune şi foarte mult dramatism.

Nimeni dintre scriitorii basarabeni n-a fost mai informat decât el, nimeni n-a înţeles mai bine şi n-a simţit pe propria-i piele ce fel de regim s-a instituit în Rusia Sovietică.

Nostalgicii imperiului cu vechile lui ritmuri şi tradiţii formate pe parcursul anilor nici nu bănuiau că Rusia şi-a schimbat faţa peste noapte. Oamenii de jos, odată ridicaţi, au schimbat nu numai fizionomia ţării, dar şi esenţa ei. Accentul a căzut pe alte valori. De aceea, scrierile lui Al. Tambur erau privite ca un fel de literatură de propagandă antisovietică…

Dar, de fapt, paginile scrise de el sunt o literatură veridică, durută şi extrem de dură.

Nimeni dintre scriitorii sovieici, poate cu excepţia emigranţilor sau funcţionarilor fugiţi din Rusia Sovietică, n-a scris aşa.

491

492

Î.: – Ce ştiţi despre Tambur?

R.: – Nu l-am ştiut prea bine pe Tambur, ştiu doar că el scria şi publica în revista mea Viaţa Basarabiei, în or. Chişinău şi la Bucureşti, unele povestiri, conţinutul cărora acum îmi scapă. În perioada 1942-1944, Tambur a locuit la Odesa şi se ocupa cu negustoria. După eliberarea României de către Armata Sovietică, Tambur a trecut de două-trei ori pe la apartamentul meu din str. Donici, 32, atunci când sosea la Bucureşti. Î.: – Este cunoscut faptul că în primăvara anului 1942 l-aţi susţinut pe Tambur cu bani, 30000 de lei, pentru a-şi edita cărţulia. Povestiţi-ne despre aceasta.

R.: – În primăvara anului 1942 nu i-am dat lui Tambur niciun fel de bani pentru editarea cărţii. Î.: – Dumneavoastră confirmaţi acest lucru?

R.: – Da, confirm. Î.: – Tambur este arestat şi la interogatoriu a arătat că, în 1942, i-aţi dat suma de 30000 lei (nerambrusabili) pentru editarea cărţii. Iar acum, dumneavoastră veţi afirma că nu i-aţi dat aceşti bani lui Tambur.

R.: – Tambur a afirmat un neadevăr, nu i-am dat bani pentru editarea cărţii. Î.: – Dumneavoastră aţi făcut un demers la autorităţile române pentru a-i permite lui Tambur să poarte armă?

R.: – Acum nu-mi mai amintesc.”

Avându-i închişi pe amândoi la securitatea din Chişinău, anchetatorii sovietici, la 4 noiembrie 1952, i-au pus faţă în faţă. Sperau astfel să obţină mai multe capete de acuzare.

Dar nici de data asta nu s-au ales cu prea multe informaţii noi şi nici cu argumente suficiente pentru acuzare: „Întrebare către acuzatul Tambur: Anterior aţi afirmat că banii pentru editarea cărţuliei antisovietice i-aţi primit de la Halippa. Aţi auzit că Halippa neagă acest fapt.

Atunci, de unde aţi luat banii?

R.: – Banii pentru editarea cărţii mele antisovietice Crizantema de la frontieră i-a plătit Halippa, nu mie personal, ci Tipografiei Floarea darurilor, care a tipărit cartea. Banii, în sumă de 30000 lei, Halippa i-a plătit directorului tipografiei.”

Pan Halippa nega acest gest al său nu de frică, pur şi simplu, el ajutase sute de persoane şi cred că în acel moment îi venea greu să reconstituie căile de finanţare a ediţiei lui Tambur.

Securiştii îl ţineau din strâns pe Al. Tambur din două motive. Primul era legat de scrieriile lui antisovietice. Cel de-al doilea motiv era mai grav, şi despre care nu dorea să-şi amintească nici Tambur. Pe când se afla la Odesa, serviciul secret german l-a racolat cu gândul de a-l pregăti şi, ca pe un om ce cunoştea realităţile sovietice, să-l poată trimite în spatele frontului rusesc. Aceasta a fost doar o intenţie, căci realizarea ei depindea de aptitudinile lui Al. Tambur de a însuşi alfabetul Morse. Dar el n-a mai reuşit să însuşească ciocăniturile alfabetului şi să transmită printr-un emiţător radio informaţiile necesare. Nemţii l-au purtat dintr-un loc în altul, l-au instruit, dar fără folos. Informaţia despre aceste lecţii a nimerit la organele securităţii sovietice care, trăind veşnic cu fantoma complotului antisovietic şi al reţelelor de spionaj, au ajuns nu numai la Al. Tambur, dar i-au găsit în lagărele sovietice pe instructorii nemţi ai acestuia. Şi în dorinţa de a afla totul despre trecutul acestui om, au căutat şi le-au găsit chiar şi pe amantele lui din Odesa, care, în acea perioadă, se refugiaseră în Europa de Vest.

Tribunalul militar Odesa i-a dat pedeapsa maximă posibilă în acel moment – douăzeci şi cinci de ani de lagăr la Vorkuta. Norocul lui că fuseseră deja abrogată pedeapsa cu moartea… Între timp însă, a murit Stalin. La 3 octombrie 1956, Al. Tambur este eliberat din lagăr în baza decretului de amnistiere emis la 14.IX.1956. Dar nu i s-a permis să se întoar-

că în România, aşa cum prevedeau acordurile semnate de ambele ţări. Şi-a ales ca loc de trai Chişinăul, dar n-a încetat să-şi caute dreptatea. Procurorul regiunii militare Odesa l-a repus în drepturile sale de cetăţean român, dar organele de interne din Chişinău n-au reacţionat la acest gest, l-au declarat cetăţean sovietic şi i-au dat paşaport. În 1958 l-au chemat la direcţia de paşapoarte a M.I. a RSSM şi i-au înmânat „paşaport fără cetăţenie”. A scris mai multe cereri de repatriere la ambasada României de la Moscova, în care ruga să i se permită revenirea la cetăţenia română şi la familia care locuia în România. Ambasada i-a refuzat repatrierea.

Călăi și victime

Coperta cărții Osândiți la moarte de Alexandru Tambur, Editura autorului

Treptat, laţul s-a strâns. Având paşaport fără cetăţenie, el nu avea dreptul să se deplaseze în afara Chişinăului fără permisiune. O călătorie la Durleşti trebuia obţinută prin cerere la secţia de miliţie. Scos „la hat” de hărţuielile autorităţilor, în 1963, el scrie cerere de obţinere a cetăţeniei, gest mult aşteptat de organele sovietice, care, în acest fel, au închis tema Tambur.

Toate speranţele lui de a se reuni cu familia au eşuat. A rămas închis pentru totdeauna în cea mai mare închisoare din lume – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

A trimis explicaţii lui Nikita Hruşciov, procurorului general al URSS, Rudenko, procurorului RSSM, dar fără niciun efect. Într-o scrisoare aderesată procurorului RSSM scria nişte rânduri de mare adevăr: „Locuind în Kuban, în anii 1913-1923, am fost martor al evenimentelor revoluţionare şi al războiului civil care se perindase pe acel teritoriu. Am descris câte ceva din cele văzute şi auzite de mine în acele vremuri. Dar în scrierile mele nu-i niciun gram născocure, atacuri şi clevetire la adresa puterii sovietice. În ele este numai purul adevăr, uneori foarte brutal în unele scene, dar asemănătoare cu ele nu se întâlnesc nici în romanul lui M. Şolohov Donul liniştit”.

S-a stins din viaţă într-un adânc anonimat. Uniunea Scriitorilor nici n-a dorit să se intereseze de trecutul lui literar. A murit la 18 iunie 1984, la Chişinău. Ultima lui soţie, o rusoaică care nu cunoştea româna şi privea suspect preocupările lui literare, a arucat la gunoi toate manuscrisele pe care el le „dădăcise” până în ultima clipă a vieţii. Se zice că scria nişte piese de teatru, care nu vor mai ajunge în scenă…

Aşa cum revenirea lui Alexandru Tambur pe scena literară întârzie ori nu se va produce niciodată… E mare păcat, căci proza lui oscilează între adevărul artistic şi cel memorialistic, care, pare-mi-se constituie un material ideal pentru a reconstitui o epocă atât de cotroversată cum a fost cea sovietică.

493

Preotul care a luminat cu Raza

Vasile Țepordei

494

La începutul anilor ’90 ai sec. XX, când s-au deschis fondurile speciale ale Bibliotecii Naţionale şi ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei, toţi cercetătorii avizi de informaţie s-au aruncat asupra publicaţiilor periodice interbelice. Una dintre cele mai păzite publicaţii a fost Raza, un ziar militant-creştin şi temut de securişti chiar şi peste 50 de ani de la apariţia lui.

Era opera preotului, publicistul şi martirului basarabean Vasile Ţepordei. În acei ani nimeni nu putea prezice ce se va întâmpla cu cutare sau cutare autor într-un timp mai îndepărtat sau mai apropiat. Nici

chiar anul ’40, cu evacuarea fulgerătoare din 28 iunie, nici chiar anul ’44, cu a doua evacuare peste Prut nu l-a atins pe acest autor în sensul represaliilor comuniste. La el serviciile speciale sovietice au ajuns cu oarecare întârziere atunci când au găsit colecţiile ziarului Raza şi publicaţiile din revista Viaţa Basarabiei.

A fost arestat, adus în Uniunea Sovietică şi trimis în gulag pentru o singură vină, fiindcă a încercat să lupte şi să scrie adevărul.

Biografia lui am pregătit-o pentru volumul VII al Basarabiei necunoscute, de unde o şi reproducem: Preot Vasile Ţepordei Sunt născut la 5 februarie 1908 în comuna Cârpeşti, judeţul Cahul, din părinţi ţărani, Ion şi Anastasia. Am urmat şcoala primară în comuna Cârpeşti. Am urmat seminarul la Ismail şi Chişinău, devenind premiantul clasei. În 1929 am terminat studiile la Seminarul din Chişinău ca premiant. M-am înscris la Facultatea de teologie din Chişinău, având ca decan pe Gala Galaction. Ca student am început să scriu în reviste şi ziare. Am condus ziarul Raza, pe care l-am intitulat „organ de luptă românească a refugiaţilor basarabeni”. Nichifor Crainic m-a angajat ca redactor pentru Basarabia la ziarul românesc Calendarul. Am colaborat la ziarul Cuvânt moldovenesc, la revistele Luminătorul şi Misionarul. Am dat examen la Facultatea de pedagogie din Iaşi, la profesorul Ştefan Bârsănescu. Am susţinut examene de capacitate pentru învăţământul secundar. Am fost numit ca profesor de religie la Liceul industrial de băieţi din Chişinău, la Liceul „Al. Donici”, la Liceul de fete „Regina Maria” din Chişinău şi în refugiu – la „Regina Maria” din Bucureşti.

în Siberia. Era cel mai activ dintre conducătorii comitetului refugiaţilor. Pelivan şi Halippa au intervenit la guvern ca Ţepordei să se ocupe de salvarea refugiaţilor de trimitere în Siberia. El făcea parte din toate comitetele de refugiaţi basarabeni. Era vizat de sovietici şi condamnat. În Raza publica articole antisovietice, care au fost reproduse în cărţile Iubim Basarabia, Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, Drama Basarabiei… În Bucureşti a fost încadrat ca profesor titular la Liceul „Regina Maria”. Era zilnic căutat şi consultat de refugiaţii basarabeni. Nu era refugiat basarabean să nu-i fi cunoscut numele şi să nu-l fi consultat. El îşi produse un buletin de populaţie pe numele de Teodor Pandele. Agenţii sovietici îl urmăreau.

20 oct. 1948. Arestarea În ziua de 20 octombrie 1948 s-a pomenit cu un ţigan şi un agent român, care l-au invitat

Coperta cărții Amintiri din GULAG, București, 1992, cu un autograf pentru Iurie Colesnic

Călăi și victime

De aici cronica de la persoana întâia trece istorisirea la persoana a treia. Aşa este mai comod. Depărtarea imaginară dintre persoana întâia şi a treia este, de fapt, o distanţare necesară care facilitează expunerea: Uniunea clerului din Basarabia l-a cooptat în comitetul central. Cântăreţii din Basarabia l-au ales ca preşedinte al lor. El, delegat în comitetul uniunii preoţilor şi al cântăreţilor din ţară, participă la toate adunările profesorilor secundari din Basarabia. Era combativ şi dârz.

Când s-a refugiat, s-a stabilit în Bucureşti şi participa la toate congresele şi adunările refugiaţilor. Refugiaţii basarabeni l-au delegat în Ministerul Refugiaţilor, unde elibera adeverinţe de refugiaţi, ca să nu fie ridicaţi basarabenii şi duşi în Siberia. A eliberat peste 50 000 de adeverinţe, salvând de la trimitere în Siberia multe zeci de mii de refugiaţi. Întâlnim şi azi persoane pe care V. Ţepordei le-a salvat de ridicare şi trimitere

495

la securitate să dea o declaraţie. L-au dus la Securitatea din Calea Rahovei.

Seara, l-au luat la anchetă. Anchetatorul Done i-a cerut să dea o declaraţie, în care să arate ce activitate a întreprins împotriva URSS. Tot aici fusese adus şi Sergiu Roşca, căruia i-au cerut să dea o declaraţie documentată împotriva lui V. Ţepordei, referitor la activitatea lui antisovietică. Iar Roşca a refuzat. De aici i-au dus la Tribunalul poporului. Au fost interogaţi de avocatul Vlădescu, acuzator din partea Tribunalului poporului. Acesta nu i-a găsit vinovaţi.

Le-a spus că a raportat la Ministerul de Justiţie şi aşteaptă răspuns. Răspunsul a fost ca să fie depuşi la închisoarea Văcăreşti, pe 13 ianuarie 1949. De aici V. Ţepordei a fost cedat sovieticilor, care l-au dus la Constanţa. Dosarul întocmit de Done avea o mulţime de articole reproduse din ziarele la care colaborase. În frunte era un articol – Criminalul din Piaţa Roşie,

496

publicat în Raza la începutul războiului. Acuzatul a declarat că nu recunoaşte dreptul Tribunalului sovietic de a-l judeca, el fiind cetăţean român. A fost mutat în carceră şi dezbrăcat de haine, ţinut în pielea goală. Procesul s-a judecat la Tribunalul sovietic din Constanţa în ziua de 9 iunie 1949, condamnându-l la 25 ani de muncă silnică. După anunţarea sentinţei, l-au dus în URSS. A ajuns la închisoare în Dnepropetrovsk. Aici a fost dus de la gară la închisoare pe targă. Doctoriţa Zaiţeva, fiică de preot, l-a examinat în cabinetul ei şi i-a spus că starea lui e gravă. Trebuie ajutat să-şi revină. L-a ţinut doctoriţa patru luni în închisoarea din Dnepropetrovsk şi-i aducea pe ascuns mâncare.

L-a îndemnat să scrie în Basarabia să-i trimită mâncare. A scris preoţilor Mihail Spinei şi Gh. Plămădeală din Călăraşi şi mănăstirilor Ţigăneşti, Noul Neamţ şi Curchi. Toţi i-au trimis.

La 1 martie 1950 cântărea 70 de kilograme.

Frontispiciul ziarului Raza, editat de Vasile Țepordei

divine. Preoţii ştiu să mângâie credincioşii. E o atmosferă profund creştină.

Pr. Vasile Ţepordei Încă în 1991, adică până a face cunoştinţă cu el, mi-a fost dat să ajung la Cimitirul Cernica, unde am văzut mormintele fruntaşilor basarabeni. Era şi mormântul lui Vasile Ţepordei, cu o frumoasă cruce funerară, iar pe piatră era trecut doar anul naşterii. M-a uimit acest fapt, dar, pe de altă parte, îmi imaginam că acest om are o profundă cunoaştere a înţelepciunii creştine, că viaţa noastră de aici e doar o pregătire pentru viaţa de apoi. Şi n-am greşit. Am discutat cu el ore în şir şi o plăcere mai mare e greu să găseşti. Cărturar veritabil, cu o memorie fenomenală la vârsta lui de peste 90 de ani şi o pioşenie deosebită când vorbea de Basarabia şi basarabeni.

A decedat în 2002. Şi nu sunt sigur că ultima cifră a fost cioplită în piatra lui funerară…

Călăi și victime

Se refăcuse. Viaţa din închisoare era mai grea ca în iad. Hoţii îi terorizau pe deţinuţi. Administraţia închisorii ţinea cu ei. Ultimul lagăr în care a ajuns era Vorkuta, deasupra cercului polar la 57 de grade. Aici ajunse datorită faptului că doctoriţa Zaiţeva îi dăduse categoria de muncă invalid, având anghină pectorie (grudnaia jaba). A lucrat ca sanitar. Condiţiunile de muncă erau groaznice. Majoritatea deţinuţilor erau distrofici. De Paşti, în 1950, n-a ieşit la lucru. A fost depus în carceră. Hoţii care nu ieşiseră la lucru au cerut eliberarea preotului, fiind Paşti. L-au eliberat. Hoţii l-au hrănit, după ce le-a binecuvântat masa. De atunci au declarat prin şeful lor Aleluev că-i sub protecţia lor. Nu admiteau să fie bătut. Preotul făcea rugăciuni în comun cu deţinuţii ortodocşi. Fiecare credincios se ruga pe ascuns în legea lui. Preotul Ţepordei primea din Basarabia împărtăşanie pentru bolnavi şi-i împărtăşea pe ortodocşi.

După moartea lui Stalin, Hruşciov l-a amnistiat şi l-a trimis în ţară. Aici a fost încadrat ca preot şi a slujit în parohia Izlaz-Lăpuşna şi la Mărcuţa – Bucureşti, unde locuieşte de circa 40 de ani. A publicat cartea Amintiri din gulag, în care descrie suferinţele din lagărul sovietic.

Este activ şi ţine legătura de păstor duhovnicesc cu poporul. A botezat şi cununat pe majoritatea parohienilor. Şi-a construit o casă pe teritoriul parohiei. Uşa lui este deschisă ziua şi noaptea pentru credincioşi. La Mărcuţa au fost numiţi patru preoţi tineri, la cei 85 de ani Ţepordei colaborează frăţeşte şi îi ajută în toate. Între el şi preoţii tineri este o armonie de invidiat. Actualii preoţi i-au expus viaţa pe un perete al bisericii.

Rar se întâlneşte în sânul bisericii o armonie ca la Mărcuţa. Totul este admirabil. Raporturile dintre preoţi şi credincioşi sunt de invidiat. Nu se pune problema bănească. Nu s-a auzit ca un preot să ceară bani pentru oficierea serviciilor

Mormântul preotului Vasile Țepordei.

Cimitirul Mănăstirii Cernica, București

497

Un publicist îndrăgostit de URSS

498

Al doilea moment ţine de moartea lui şi pe care unii memorialişti o legau de anul 1940 şi de oraşul Cernăuţi. Până la urmă, din acelaşi articol avea să aflăm că, de fapt, a avut un alt destin şi, în mare măsură, asemănător cu cel al lui Nicolae Costenco sau chiar al lui Mihail Curicheru. Dar precizarea definitivă a zilei, lunii şi anului morţii lui Al. Terziman o realizăm pentru prima oară în acest studiu. N-am fost niciodată atât de naiv încât să-mi imaginez absolut idealizat activitatea acestui scriitor la Chişinău. Am destule probe că portretul lui conţine toată gama de nuanţe. Şi totuşi, este firesc ca revenirea lui să fie făcută după toate legile genului portretistic. Autoportretul ideatic se prezintă astfel: „Stau şi-ascult în fapt de seară, De pe culmea unui deal, Sfântul cântec de la ţară: Doina tristului caval. Şi cum notele plângând Trec, pe vântul serii duse Mi se-aşterne-n suflet, blând, Al. Terziman Dorul zilelor apuse.”

[Cântec, în: Viaţa Basarabiei, 1932, nr. 1] În toamna anului 1996, când lucram la pregătirea enciclopediei Chişinăului, m-am Portretul fizic îl găsim în cartea lui de ciocnit de două momente principiale în prezentarea activităţii lui Al. Terziman. Primul identitate eliberată de Primăria municipiului moment ţinea de numele lui literar. Căci, sem- Chişinău, judeţul Lăpuşna.

Carte de identitate nând Al. Terziman, ne făcea să ghicim numele Dl Terziman Alexandru / Alterzon Isaac adevărat. Am publicat articolul în cauză desde 36 ani, cetăţean român cifrându-i numele numai până la Alexandru. profesie: ziarist Numele adevărat l-am aflat din articolul cercedomiciliat în str. Gl. Broşteanu nr. 21 tătorului literar Sava Pânzaru publicat în Liteeste membru al acestui municipiu, înscris ratura şi arta (11.XII.1997) sub titlul Dispărut fără urmă…, în documente era trecut ca Isaac la nr. 26 supl. 1931 al listei de membri ai municipiului Chişinău Alterzon.

nească adusă cu tancul de la Tiraspol are nevoie de o purificare ortografică. Desigur că acest sabotaj împotriva savanţilor şi scriitorilor moldoveni trebuie dezvăluit, iar duşmanul pedepsit nemilos. Ceea ce s-a şi întâmplat. Decizia despre arestarea lui a fost întocmită la 22 iunie 1941, în ziua în care a început cel de-al Doilea Război Mondial. În decizie scrie: „Or. Chişinău, 22 iunie 1941. Eu, împuternicitul operativ al secţiei 3, al Direcţiei NKGB RSSM, Vasiliev, luând act de materialele sosite la NKGB RSSM referitoare la activitatea criminală a lui Terziman Alexandru Iacovlevici, 45 ani, originar din România, scriitor de profesie, angajat al revistei Octombrie, fără de partid, cetăţean al URSS. Am găsit: Că Terziman Alexandru Iacovlevici este membru al unei grupări antisovietice formate în mediul ziariştilor, este un agitator contrarevoluţionar înrăit propagând inevitabilitatea unei revoluţii în URSS şi instaurarea unui stat burghezo-democratic, exprimă intenţia de a pleca în România.

Am hotărât: Terziman Alexandru Iacolevici, domiciliat pe str. Jukovski, 15, or. Chişinău, să fie arestat şi percheziţionat.”

Hotărârea şi fost aprobată la 24 iunie 1941 de şeful securităţii de atunci I. Mordoveţ.

Această precizare este absolut necesară, deoarece din interogatoriul luat lui Al. Terziman la 13 iulie 1942, el lasă să se înţeleagă că arestarea lui ar surveni imediat după discuţia avută la 25 iunie 1941 cu Lev Barschi, discuţie în care şi-a exprimat încrederea că în războiul care abia s-a declanşat, Germania are şanse mult mai mari de a învinge. Azi suntem în drept să credem că nu această discuţie a fost fatală pentru el, ci altele şi poate în prezenţa altor persoane. În decizia din 22 iunie 1941 pentru prima oară apare indicată naţionalitatea lui Teziman-Alterzon Alexandru Iacovlevici – evreu.

Moment care contrastează cu documentele

Călăi și victime

I s-a liberat acest carnet astăzi, 6 martie, anul 1931 În aceeaşi carte de identitate sunt trecute semnalmentele: Talia – înaltă Părul – castaniu Faţa – smeadă Fruntea – mare Sprincenele – castanii Ochii – căprui Nasul, gura – potrivite Barba – rade Semne particulare – tăietură pe bărbie Într-un alt document aparţinând lui Isac Alterzon – Livret de serviciul militar – găsim câteva informaţii interesante şi chiar contradictorii. În primul rând, aflăm că a avut gradul de soldat, contingentul anului 1916. Că la încorporare era domiciliat în Bucureşti, că data naşterii ar fi 24.I.1894 (în articolul publicat la 28 mai 1933, în ziarul Ordinea Basarabiei este trecută data de 28.XI. 1894). A participat la luptele Primului Război Mondial şi la 19.IX.1916 a fost rănit şi internat la spital. La 20.XI.1916 a dispărut în lupta de la Bălino Ecuoli(?). Următoarea înscriere în livret ţine de anul 1918 şi de luna noiembrie.

Rămânerea lui în Basarabia în iunie 1940, când toată lumea conştientă de ceea ce prezintă comuniştii şi puterea sovietică s-au refugiat fără ezitări, ne face să credem că nu erau departe de adevăr ziariştii de la Ordinea Basarabiei, care îi încriminau simpatii pentru Internaţionala a III-a şi pentru bolşevism. De fapt, şi argumentarea nevinovăţiei lui s-a construit pe baza materialelor din presă, unde el era prezentat ca o victimă a regimului birocratic românesc.

Anexarea la dosar a acestor articole nu i-a impresionat pe anchetatori, care vedeau în fiecare persoană un agent al moşierilor români, darmite un ziarist care a rămas de bună voie pe teritoriul ocupat de sovietici. Şi care mai are obrăznicia să demonstreze că limba moldove-

499

500

româneşti unde nu se face specificarea. Ordinul de arestare nr. 5 este eliberat anchetatorilor Vasilev şi Liniov pentru ziua de 25.VI.1941.

Arestarea propriu-zisă se produce pe data de 26.VI.1941, la ora 5 dimineaţa. Din procesul verbal care a fost întocmit cu prilejul percheziţiei punctul 6 este cel mai interesant pentru noi. Au fost ridicate de la proprietar cu acest prilej corespondenţa personală şi manuscrisele lucrărilor şi deoarece ele nu sunt anexate la dosar, ele nu s-au păstrat ori au fost pierdute în timpul retragerii armatei sovietice.

Primul interogatoriu i-a fost luat la 30 iunie 1942, la Irkutsk, după un an de la arestare.

Anchetatorul Buşa a pornit dezlegarea enigmei lui Terziman de la cea mai banală întrebare: „– Spuneţi-mi, inculpatule, de ce aveţi două nume de familie?

– Adevăratul meu nume de familie este Alterzon, iar Terziman este pseudonimul meu literar.” Şi la fel de senin anchetatorul pune cea de-a doua întrebare, care este extrem de importantă pentru noi, deoarece explică mai multe momente neelucidate din biografia scriitorului şi publicistului Al. Terziman: „– Povestiţi-mi despre sine în secţiunea datelor biografice.

– Eu, Alterzon-Terziman Isaac Iacovlevici, m-am născut în 1894, în localitatea Stănişeşti, judeţul Tecuci, România, în familia unui funcţionar. Tata nu avea avere şi toată viaţa a lucrat la nişte negustori agent comercial la Iaşi.

Eu am început să muncesc din 1910, când, timp de şase luni, am fost salahor la un băcan din Stănişeşti. În 1911, timp de un an, am fost băiat de prăvălie la un magazin de manufactură din oraşul Podul-Turcului. La finele anului 1911 m-am transferat la Bacău, România, unde am fost angajat vânzător la un magazin de manufactură a lui Şvarţverş şi Fux, acolo am muncit până în 1915. Concomitent învăţam în gimnaziul seral pentru că depăşisem vârsta. În 1915 am plecat la Bucureşti, unde mi-am început

activitatea literară scriind pentru copii de vârstă şcolară poezii şi poveşti, în revista „pentru adolescenţi şi copii” care apărea o dată pe săptămână până în 1916. În 1916 am fost recrutat în armata română, mi-am satisfăcut serviciul militar în oraşul Bazarnic de la frontiera Bulgariei, în regimentul 40 de infanterie în grad de soldat, unde m-am aflat până în 1917, când am fost demobilizat. În acelaşi an am fost mobilizat a doua oară şi am participat la lupte împotriva nemţilor în Dobrogea şi în regiunea Bucureştiului, fiind rănit am fost demobilizat în luna aprilie a anului 1918.

Din aprilie 1918 până în 1920 am locuit la Bucureşti, lucrând secretar în redacţia ziarului Chemarea, aparţinând lui Nicolae Dimitrevici Cocea (adică N.D. Cocea – n.n.). Un timp am scris versuri şi poveşti pentru adolescenţi şi copii în revista indicată anterior şi în biblioteca pentru copii. În 1920 am plecat din Bucureşti în Basarabia, în oraşul Chişinău, unde până în 1924 am scris materiale pentru publicaţiile care se tipăreau la Bucureşti, ziarele: Adevărul, Dimineaţa, Lupta, în revistele: Flacăra, Fachir… În 1924 am fost numit corespondent pentru teritoriul Basarabiei din partea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, locuind la Chişinău, scriind pentru publicaţiile pomenite mai sus primeam un salariu de 9000 de lei pe lună, continuam să scriu pentru copii poveşti şi versuri, traduceam operele scriitorilor francezi şi germani în română.

După anul 1932 n-am mai lucrat corespondent al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, dar m-am angajat în aceeaşi postură la ziarele Abece şi Zorile, care se tipăreau tot la Bucureşti şi aşa până în 1934. Din 1937, odată cu venirea la putere în România a „cuziştilor”, „gogiştilor”, eu am încetat să mai fiu corespondentul ziarelor numite mai sus şi am încetat şi activitatea literară, deoarece „cuziştii” mă persecutau. Din 1937 până la instaurarea puterii sovietice am fost funcţionar la Camera Ata(?) Agenţia Rudolf Moze, care locuia la Bucureşti, dar avea agenţie

preface într-un cap de pod pentru eventualii contrabandişti de informaţie, dar aceasta se întâmpla mai mult la modul ideal. Frecvent lumea se ciocnea cu prima versiune. Şi din acest necaz un evreu spiritual, prin anii ’70 ai sec. XX, când avea loc exodul lor în masă spre Israel, a lansat bancul, când la întrebarea securistului dacă are rude peste hotare, evreul răspunde că n-are. Toţi ai lui locuiesc în ţară, iar peste hotare se află el.

Rudele lui Al. Terziman rămăseseră în România. Mama Frida Alterzon locuia în oraşul Roman, fiind întreţinută de sora lui Fani Alterzon care lucra modistă. Fratele mai mic Aron-Leon Alterzon era vânzător în magazinul „Mangou” din Bucureşti. Se ştie că scriitorul Al. Terziman îşi ajuta mama cu bani şi deci rămânerea lui în URSS n-a fost accidentală, deoarece responsabilitatea pentru situaţia financiară a mamei l-a obligat să-i expedieze susţinerea financiară pe când se afla şi în Basarabia ocupată.

Iar când a înţeles că toate libertăţile sunt simple şi fariseice declaraţii, a depus cerere să se repatrieze. Dar odată ajuns în colivie asemenea păsării, n-a mai avut nicio şansă să cunoască libertatea.

Propaganda sovietică avea o influenţă enormă, odată ce a reuşit să convertească un ziarist informat, care avusese posibilitatea să compare viaţa şi situaţia omului simplu în mai multe ţări ale lumii: în 1928 a vizitat Germania, locuind la Köln şi participând la expoziţia internaţională a presei, în 1930 a călătorit în Franţa, la Paris a fost operată soţia lui, în 1936 în cadrul unei delegaţii oficiale a vizitat Tiraspolul, cu ocazia reparării podului de peste Nistru. În timpul vizitei a remarcat că populaţia este prost îmbrăcată, sărăcăcios şi fără gust, erau şi alte semnalmente care dădeau de bănuit că în URSS viaţa nu este aşa cum o descriu mijloacele de informare. De aceea, anchetatorul nu-i dădea crezare că a rămas pe teritoriul Basarabiei doar din motivul că în România nu

Călăi și victime

la Chişinău, şi eu recepţionam reclama pentru întreprinderi, instituţii şi hoteluri.”

Această monotonie de preocupări profesionale, care acum, în închisoare, i se părea lui Al. Terziman o idilă adevărată a fost întreruptă pe neaşteptate de ultimatumul URSS de retrocedare a Basarabiei. Hotărârea de a rămâne în cadrul statului sovietic a fost luată de el fără ezitări şi, probabil, cu mult înainte de 28 iunie 1940. Toată simpatia pentru mişcarea de stânga nu putea converge decât în descoperirea raiului comunist. Şi Terziman, fugind din iadul burghez spre raiul comunist, s-a împiedicat chiar înainte de poartă… Cred că la Irkutsk el la sigur ar fi preferat să facă drumul întors spre iadul burghez… „– Cu ce v-aţi ocupat şi unde a-ţi locuit din momentul instaurării puterii sovietice în Basarabia şi până în momentul arestării.

– Odată cu instaurarea puterii sovietice în teritoriul Basarabiei, primele trei luni am fost şomer. După aceasta, Uniunea Scriitorilor din Basarabia mi-a dat de lucru acasă, să scriu versuri şi poveşti pentru copii, să traduc din rusă în limba moldovenească operele scriitorilor ruşi Puşkin, Lermontov şi, de asemenea, să traduc din evreiască în moldoveneşte operele lui Periş Markiş, Gaşke-Vaţke. Tot acest lucru eu l-am efectuat cu ajutorul unui scriitor moldovean sosit din URSS şi al soţiei mele care cunoaşte rusa.

Tot eu am scris piesa Căpşuna roşie(?) pentru teatrul moldovenesc, pentru care am primit 500 de ruble pe timpul puterii sovietice, şi am scris poeme pentru revista Octombrie şi radioul Cominternului pentru care primeam onorar şi din el trăiam.” În toate anchetele comuniste figura o întrebare refren – despre rudele aflate peste hotare. Întrebarea în sine conţinea două răspunsuri. Primul era legat de scurgerea informaţiei de tot felul şi dacă bietul om avea rude peste hotare, apoi viaţă bună în ţara lui nu putea avea axiomatic. Altă faţetă ţinea de serviciul de recunoaştere, fiecare rudă peste hotare se putea

501

502

avea condiţii de muncă. Toate acuzările, până la urmă, s-au redus la una singură: propagandă antisovietică, dar cum s-a făcut această propagandă? A criticat sistemul sovietic de comerţ care nu putea asigura populaţia cu cele necesare şi preţurile erau exagerat de mari la toate produsele. I-a spus lui L. Barschi că Germania va învinge în război, deoarece dispune de o armată bine instruită şi bine utilată, pe când armata roşie este nouă şi nu are suficient armament calitativ.

Cel mai mare act de sabotare a progresului în URSS l-a făcut în momentul în care, la adunările scriitorilor, a încercat să le demonstreze celor veniţi de peste Nistru că scriu într-o limbă rudimentară, că limba moldovenească are suficiente cuvinte şi că sunt indicate împrumuturile la nimereală şi invenţiile absurde. Acest patriotism lingvistic Al. Terziman l-a împins până la extremă, încât a ajuns să fie o figură ostilă în rândurile scriitorilor, deci de aici şi până la denunţ era un singur pas. Motivul – românizarea limbii moldoveneşti. Absurdul acestei situaţii capătă nişte contururi fantastice la interogatoriul de la 1 iunie 1942: „– Aţi făcut propagandă antisovietică printre locuitorii oraşului Chişinău, depuneţi mărturii veritabile şi concrete la această întrebare?

– N-am făcut niciodată agitaţie antisovietică printre locuitorii Chişinăului. La adunările scriitorilor Moldovei am luat cuvântul şi i-am criticat pe scriitorii moldoveni, din cauză că limba moldovenească în literatura este foarte pocită, «simplificată». Eu demonstram că scriitorii veniţi din URSS nu cunosc gramatica limbii moldoveneşti şi de aceea se cere modificarea limbii literare moldoveneşti şi introducerea unor schimbări pentru a scrie într-o limbă moldovenească curată.

– Cum reacţionau scriitorii moldoveni la schimbările pe care vroiaţi să le introduceţi în limba moldovenească?

– Scriitorii moldoveni sosiţi din URSS erau împotriva mea în această chestiune.

– Reiese că aţi încercat să românizaţi limba moldovenească, odată ce ei s-au dovedit ostili faţă de propunerile D-voastră.

– Nu, eu nu confirm aceste afirmaţii, eu n-am încercat să românizez limba moldovenească, dar am încercat să obţin o îmbunătăţire a limbii literare, adică să se scrie într-o limbă apropiată de cea vorbită de populaţia Moldovei.

– Cum a-ţi vrut să îmbunătăţiţi limba literară moldovenească, dacă posedaţi şi tot timpul aţi scris lucrări nu în limba moldovenească, ci în română, de aceea aţi încercat să românizaţi limba moldovenească, dar nu s-o moldovenizaţi.

– Eu desigur am scris lucrările mele în limba română, dar tot eu am făcut o serie de traduceri din rusă în moldoveneşte, pe timpul puterii sovietice, care au fost aprobate de comisarul poporului pentru învăţământ – Forş. De aceea, eu consider că am scris traducerea într-o limbă literară curat moldovenească, şi nu în româneşte.”

De fapt, nodul gordian al acestei discuţii stă ascuns în afirmaţia că există o singură limbă literară, dar nivelul discuţiei era de o aşa natură, încât dacă unul ar fi afirmat aceasta, anchetatorul ar fi considerat o recunoaştere a vinei şi o provocare a anchetei.

Deşi se depărtase de munca ziaristică în 1939, la 31 iulie, ziarul România îl angajează să le pregătească un număr special dedicat Basarabiei. La 15 iunie 1940, tot ziarul România îl autorizează de a organiza în regiunea Basarabiei un serviciu de achiziţii de abonamente pentru acest ziar.

A fost în relaţii bune cu Pan Halippa şi Ion Inculeţ. Primul i-a încredinţat chiar secretariatul general de la revista Viaţa Basarabiei, investindu-l cu putere de decizie şi cu putere financiară de remunerare a autorilor. Şi această colaborare a durat mai mulţi ani, până când Pan Halippa a început să aibă unele dubii referitor la onestitatea lui. Ca orice om din tagma ziariştilor, Al. Terziman cultiva relaţiile sale cu marile personalităţi politice ale timpului şi folosea aceste relaţii în scopuri bine calculate de el.

din or. Taişet. Unde s-a şi prăpădit la 23 februarie 1943 în lagărul din satul Şevcenko, raionul Taişet, regiunea Irkutsk, în urma unei duble pneumonii.

Alexandru Terziman, ziarist prin vocaţie, n-a fost înţeles de puterea sovietică, aşa cum nici el n-a înţeles nimic despre această putere.

Dar până la venirea sovieticilor el mai bine de 20 de ani locuise în Basarabia. Care au fost relaţiile lui cu acea administraţie, cu acea putere românească. Răspunsul rămâne neschimbat. A fost incomod şi pentru autorităţile româneşti care şi-au dat silinţa să-i „plătească” din plin pentru neastâmpărul lui şi pentru dorinţa sinceră de a instaura un echilibru social. În 1923 a fost judecat pentru un articol publicat în ziarul Dimineaţa la o lună de închisoare şi la o amendă de 2000 de lei. Conform ordinului de arest nr. 22490 din 6.XI.1924, emis de procurorul militar de pe lângă Corpul IV al armatei române, Iţic Alterzon, a stat la închisoare timp de o lună de zile în camera 722 a puşcăriei militare. În 1928, la 21 iunie timp de trei zile a avut loc procesul asupra ziaristului Al. Terziman, care a fost dat în judecată de Consiliul de Război al Corpului III de armată „…pentru o serie de articole alarmante, în care prezenta ştiri despre dezordinile studenţeşti în Chişinău, care în realitate n-au avut loc; insinua contra autorităţilor militare şi a Siguranţei Statului publicând articolul: Pentru ce se împuşcă oamenii în Basarabia, arătând că Consiliul de Război judecă adeseori procese înscenate de Siguranţă sau autorităţile militare. A scris contra dlui maior Saidac, şeful biroului de contrainformaţii al Corpului III Armată, pe care l-a acuzat că înăbuşise orice adunare sau mişcare culturală…”, [Sava Pânzaru. Dispărut fără urmă…În: Literatura şi arta, 1997, nr. 50, din 11 noiembrie] Al. Terziman a câștigat acest proces, dar ceea ce este mai important ţine de felul cum au reacţionat intelectualii basarabeni la răstălmăcirea cazului. La judecată au vorbit ca martori printre alţii: Gherman Pântea (primarul Chişi-

Călăi și victime

Am pornit descifrarea acestui destin examinându-l prin prisma dosarului său din arhiva securităţii din R. Moldova, deoarece acest dosar reflectă ultimul acord produs de disperata încercare de a se salva. În destinul scriitorului Al. Terziman lipseşte veriga a treia, veriga cea mai importantă. A murit înainte de a reuşi să aştearnă pe hârtie concluziile despre compararea celor două sisteme. Şi precum, evident, comparaţia nu era în favoarea comunismului, lagărul siberian a înghiţit un anticomunist convins, văduvindu-ne pe nedrept de nişte scrieri valoroase şi foarte utile pentru mulţi nostalgici ai comunismului…

La 15 iulie 1942, la închisoarea nr. 5 din Irkutsk i-a fost prezentată decizia despre anunţarea acuzării în care s-au repetat învinuirile anterioare: fiind corespondent al unor ziare burgheze a criticat puterea economică a URSS, era nemulţumit de orânduirea politică din URSS şi exprima aprecieri defavorabile Armatei Roşii. Din acest motiv este acuzat conform articolului 58-10 al CP al RSFSR. Ancheta a fost dusă cu aplicarea metodelor cercetării active şi la finele anchetei medicul l-a examinat şi a găsit că este apt de muncă. În concluzia actului de acuzare la dosarul nr.

2337 este scris: „Ţinând cont că Terziman-Alterzon Isaac Iacovlevici a fost demascat de materialele dosarului în activitatea lui antisovietică şi este periculos pentru stat CONSIDER că trebuie să i se aplice pedeapsa de zece ani de LRM (lagăr de reeducare prin muncă) şi cu pierderea drepturilor politice pe termen de încă cinci ani, fără confiscarea averii, căci nu dispune de ea.”

Consfătuirea Specială de pe lângă comisarul poporului pentru treburile interne prin procesul verbal nr. 93-M a confirmat sentinţa.

La 25 iulie 1942, ancheta a luat sfârşit, aflarea lui în închisoare devenea împovărătoare pentru autorităţile care trebuiau să elibereze locul pentru un nou candidat în infern şi a fost lansată decizia de a-l trimite în Iujlag al NKVD

503

504

năului), Pan Halippa, Ştefan Ciobanu, Nicolae Bivol, Ion Pelivan ş.a. În 1931 la 10 iulie, tribunalul judeţului Chişinău eliberează adeverinţa nr. 836 prin care se confirmă că Iţic Alterzon este amendat cu 1000 de lei şi două luni de închisoare pentru jignirea în presă a fostului secretar al chesturii Chişinău, Gheorghe Teodoru. În 1933 a fost dat în judecată fiindcă utiliza pseudonimul Terziman în locul numelui de familie Alterzon. Siguranţa română avea deschis un dosar operativ asupra acestui personaj pitoresc al Chişinăului care, la rândul său, era conştient de tot ceea ce face: „Libertatea presei a fost strigătul de luptă al oamenilor de condei din toate timpurile.

Totuşi, presa n-a fost niciodată liberă. Libertatea presei este de esenţă demagogică. Ridicarea cenzurii nu înseamnă, de fapt, decât dispensarea gazetei de unele formalităţi de amănunt: prezentarea foilor înainte de tipărire, ştampila cenzorului etc. Libertatea presei în adevăratul înţeles al cuvântului este şi rămâne o utopie.

Sunt însă cazuri când guvernanţii scapă – cum se zice – caii în materie de prigoană contra cuvântului tipărit.

Acelaşi partid care în opoziţie fiind întâmpină cu entuziasm înflăcărat acţiunea de purificare a presei, odată ajuns la putere începe să se uite cruciş la ziarişti şi vede un duşman în orice ziar.

Guvernele n-au dus niciodată casă bună cu presa. Atitudinea ei de drămuitoare a faptelor nesocotite şi murdare nu poate să fie pe placul guvernanţilor.

Dar ceea ce este mai dureros e faptul că în ultimul timp şi, mai cu seamă în Basarabia, unele instanţe judecătoreşti au devenit şi ele extrem de drastice faţă de ziarişti. De o bucată de vreme nu este proces în presă la noi care să nu se termine cu o condamnare mai mult sau mai puţin severă.

Nimeni nu este împotrivă ca ziariştii de rea credinţă, canaliile din presă, şantajiştii, coţcarii să sufere rigorile legii. Dar e dureros să constaţi

că ziariştii sunt priviţi în bloc ca nişte delincvenţi, numai fiindcă sunt ziarişti…”. [Dimineaţa, 1933] Confruntarea permanentă cu autorităţile, represiunile şi necazurile suportate din cauza acestor ostilităţi şi-au găsit oglindire mai târziu într-o scrisoare disperată a soţiei lui Al. Terziman, Reizlea Rişelevna, adresată sub formula unei cereri anchetatorului Socolov, cu mesajul de a ţine cont de trecutul ziaristului Terziman şi de faptul că regimul de odinioară nu l-a cruţat: „În secţia de anchetă a NKGB al RSSM Lucrătorului operativ tovarăşului Socolov Cetăţeanca Reizli Rişelevna Al. Terziman, domiciliată în or. Chişinău, str. Jukovski nr. 15.

Cerere Vă prezint în traducere în limba rusă textul articolului publicat în ziarul Ordinea Basarabiei din 28 mai 1933.

Rog să fie ataşat la dosarul soţului meu Isaac Iacovlevici Terziman-Alterzon, reţinut temporar la 26 iunie curent, în legătură cu faptul că acest text conţine acuzări la adresa soţului meu, că ar fi activat de partea comuniştilor încă acum opt ani în urmă şi se înainta cererea faţă de autorităţile române de a dezminţi aceste fapte. În speranţa că acest material îl caracterizează pozitiv pe soţul meu, nu ca pe un românofil, eu vă prezint textul în limba rusă.

Reizlea Rişelevna Al. Terziman.”

N-a ajutat nici articolul scos din colecţia lui Manuil Poleac, nici traducerea în limba rusă, nici aluzia din articolul în cauză că Al. Terziman ar fi un agent al Internaţionalei a III-a şi un agent salarizat de Moscova. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat…

N-aş vrea ca din toate aceste materiale să se creeze impresia că Alexandru Terziman a fost modelul scriitorului ideal, fără păcate. În memoriile lui Gheorghe Bezviconi, intitulate Primii paşi, sunt câteva rânduri specifice: „În 1932, partidul naţional-ţărănesc a venit la putere şi Halippa a devenit ministru. Toată activitatea lui editorială a fost lăsată pe sea-

Amurg, 1933, nr. 6, p. 34; Toamna în tren, 1933, nr. 10, p. 13.

Dramaturgie: Ursul fermecat (fragment), 1933, nr. 8, p. 43-46; Ursul fermecat (fragment), 1937, nr. 11, p. 3-7.

Publicistică: Cronică, trecere în revistă a presei, liste bibliografice ale lucrărilor lui B.P. Hasdeu şi a literaturii despre el, 1932, nr. 8, p. 57-64; Hasdeu ca vrăjmaş: scrisori din anii 1877-1884 către Iacob Negruzzi, 1932, nr. 8, p. 49-51; Aniversarea d-lui Maniu, 1933, nr. 1, p. 57-58; Însemnări: Al cinsprezecelea an de la Unire, 1933, nr. 3, p. 57; Cărţi noi, 1933, nr. 3, p.

60-62, rec. la cărţile: Muzeul Naţional…; Cotruş Aron. Printre oameni în mers, Sosnovice, 1932; Arbore: [necrolog], 1933, nr. 3, p. 56-57; Un poet basarabean necunoscut, 1933, nr. 4-5, p. 93-94; Axintie Frunză, 1933, nr. 6, p. 57-58; Din poeziile lui Li Po, trad. din chineză de Al. Stamatiad, 1933, nr. 7, p. 42; Poezia milităriei şi a Crăciunului de pe Valea Argeşului (de Al. Nanu), 1933, nr. 7, p. 43; Însemnări: Poezia care se uită, poezia care ne trebuie; Cum se scrie o poezie; Examenele de bacalaureat din Chişinău, 1933, nr. 8, p. 5557; Părinţi şi copii, 1933, nr. 9, p. 57-58; Între da şi nu: (despre Teatrul Naţional din Chişinău), 1933, nr. 10, p. 57-58; ş.a.

Din aceste pagini de arabesc se descifrează destinul unui scriitor care a debutat în România de până la Primul Război Mondial, dar botezul adevăratei lupte literare l-a primit în Basarabia, unde de fapt a şi căzut pe linia întâia de apărare a tot ce are mai scump un scriitor – limba în care scrie. N-aş vrea să cred că a avut presentimente, dar poziţia lui dură de publicist şi cronicar era construită pe nişte principii pe care le respecta. În cronica la apariţia cărţii de versuri Crinii Basarabiei de Liuba Dimitriu, el face nişte concluzii care sunt valabile nu numai pentru autoare, dar chiar şi pentru autorul cronicii şi alţi zeci de mii de alogeni care au adoptat cetăţenia română: „Poeziile ei, impregnate de accente de fierbinte iubire pentru Basarabia şi pentru Româ-

Călăi și victime

ma lui Alexandru Terziman, om dezgheţat, nu lipsit de talent, dar înfumurat şi specific cointeresat. Terziman edita un ziar propriu – Izbânda, la care am şi fost invitat să colaborez.

De la 1 noiembrie 1932 a început să apară cotidianul lui Halippa Viaţa Basarabiei. În primul număr a fost tipărit articolul meu, mi se pare despre Puşkin şi Negruzzi. Din acea zi am început să primesc salariu, deci să mă consider profesionist.

Dar Terziman, salarizându-mă la Viaţa Basarabiei, continua să-mi tipărească majoritatea articolelor în ziarul său. Într-un fel el mă învăţa să scriu, faptul că îmi publica materialele în ziarul său vorbeşte despre aceea că punea preţ pe colaborarea mea. Dar, cu toate acestea, ne-am despărţit din cauza motivului expus mai sus. Eu am colaborat la Viaţa Basarabiei până în 1937, când am plecat din Chişinău.”

A debutat cu versuri în Revista copiilor şi tinerimii (1914). Editor la câteva publicaţii periodice Gazeta tinerimii (1919), Izbânda (Chişinău). A fost directorul şi, de la 2 octombrie până la 11 decembrie 1920, proprietarul unei publicaţii săptămânale ilustrate Biblioteca copiilor şi a tinerimei. A colaborat la revistele locale Renaşterea Moldovei (1920-1921), Moldova de la Nistru ş.a. Bibliografia operei lui impresionează, chiar dacă este prezentată selectiv.

Volume: Stele sub nori (versuri), Bucureşti, 1927; Cartea noastră (versuri şi proză), Chişinău, 1934, în colaborare.

Traduceri: Wedekid. Seducătorul, Bucureşti, f.a.; Rabindranath Tagore. Lumina în creştere, Chişinău, 1934; H. Mann. Inima, Bucureşti, f.a.; Reisen. Banii de iarmaroc, f.a.; H.H. Evers. Păianjenul, Biblioteca Dimineaţa.

Publicaţi în revista Viaţa Basarabiei. Versuri: Cântec, 1932, nr. 1, p. 10; Pastel, 1932, nr.

1, p. 39; Strofe de primăvară, 1932, nr. 4, p.1719; Acorduri uitate: Un adolescent visează; O fată dezamăgită scrie; Un bărbat singuratec suspină, 1932, nr. 6, p.10-11; Pantum, 1932, nr.

11, p. 46; Când voi muri…, 1933, nr. 1, p. 14;

505

alt Hasdeu, dar, să zicem, este foarte interesant când pune accentul pe nume total necunoscute, cum ar fi cel al poetului Dimitrie Donea, sau nume puţin vehiculate şi cu operă mai puţin propagată, precum Zamfir Arbore, Axentie Frunză ş.a. Istoria literară îi crea senzaţia că el participă la un act de echitate literară, când cu de la sine putere poate pune alte accente sau poate intra victorios cu un nume, cu un material inedit. Era Fotografia lui Al. Terziman din dosarul de la NKVD acea posibilitate de a face dreptate fără curtea de nia în genere, dovedeşte că patriotismul nu este juri, acea dreptate care se instaura atât de greu întotdeauna în funcţie de originea etnică, ci în ordinea şi viaţa cotidiană. foarte adesea iubirea de ţară poate să fie şi mulRăsfoind revista Viaţa Basarabiei în căuţumirea cu locul în care naşterea l-a aşezat pe tarea materialelor publicate de către Al. Terziom.” [Viaţa Basarabiei, nr. 1, 1932] man am găsit o poezie pe care mi se pare autoImportant este şi felul cum Al. Terziman rul a scris-o dintr-o respiraţie, reproducând un concepe actul de creaţie şi cum acceptă un alt decor şi o stare interioară, dar care peste zece fel de a vedea, de a imagina, de a scrie. În cro- ani a fost decorul real în care s-a dizolvat trunica la volumul de schiţe şi nuvele Amintiri şi pul scriitorului, lăsându-ne spre neuitare nulacrimi de Dumitru Iov, cronicarul Al. Terzi- mai cele veşnice: man face o constatare principială pentru în„Întâii fulgi de nea se cern treaga creaţie a acestui scriitor: Domol, ca-n vise, potolit,– „Tot ce scrie autorul Amintirilor şi lacriŞi peste căi şi văi aştern milor poartă pecetea unei observaţii directe, Veşmântul lor neprihănit. nemijlocită prin abstracţii şi artificialităţi. Iov Din neguroase zări sihastre priveşte şi vede tot ce-l înconjoară. În momentul Mocnită cade sara-n pripă, când aşterne pe hârtie subiectele sale, i se pare Şi trec deasupra casei noastre că le formulează închipuindu-şi-le în fantezie.”

Corbi mulţi, aripă lângă aripă…

[Viaţa Basarabiei, nr. 1, 1932] Tăcere… un câine latră-n vis…

Evident că preocuparea lui pentru croniUn cal a nechezat… o poartă ca literară l-a îndemnat să facă al doilea pas, A scârţâit… şi s-a închis… adică să intre în aria aproape necuprinsă a is…şi uliţa se-ntinde moartă…”. toriei literare, arie în care îl descoperă pe un [Pastel, Viaţa Basarabiei, 1932, nr. 1] 506

Călăi și victime

Un membru al Sfatului Țării înghițit de Gulag În 1939, când se întocmeau fişele pentru viitoarea enciclopedie Figuri contemporane din Basarabia, alcătuitorii uitaseră de existenţa lui.

Deşi în istoria Basarabiei numele lui figurează într-un capitol aparte şi nicidecum faptele lui nu pot fi trecute atât de uşor cu vederea.

La o adică, puterea sovietică instaurată în Basarabia în vara lui 1940 a demonstrat această teză. Numele lui figura printre primele în lista neagră a noii puteri.

Dar gloria lui a constituit-o dintotdeauna participarea la marele evenimente din anii 1917-1918. Şi de aceea atunci când dorim să depănăm firul subţire al acestui tragic destin trebuie s-o luăm de la acest capăt. Şi prima sursă şi cea mai la îndemână este Enciclopedia Sfatul Ţării (Chişinău, 1998): TURCUMAN, Grigore (20.X.1890, s.Tătărăuca Nouă, jud. Soroca – 28.V.1942, Penza, închisoarea nr.1).

Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918.

Membru al Comisiei I-a Agrare.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Participant la Primul Război Mondial. Căpitan de marină.

După Unire, a făcut politică liberală, fiind membru al Partidului Naţional Liberal (19281937).

Arestat la 2 iulie 1940. A fost învinuit că a înăbuşit revolta marinarilor de pe vasul militar pe care îl conducea în 1917, devenind mai târziu agent al Siguranţei române.

Chestionar (Completat în l. rusă)

Fișierul biografic al membrului Sfatului Țării Grigore Turcuman

Turcuman Grigori Nicolaevici 27 ani Moldovean s.Tătărăuca Nouă, jud. Soroca Şcoala parohială de un an Agricultor Partidul Socialist-Revoluţionar Moldovenesc Fracţiunea moldovenească Partidul Naţional Moldovenesc din Sevastopol Din partea Comitetului Executiv Moldovenesc din Sevastopol -

507

508

Sfatul Ţării (Indescifrabil) Data: 1918 Bibliogr.: 1. A.N.M., f. 727, nv. 2, dos. 37, p. 112.

2. Postică, Elena. Martiri ai sfântului ideal //Ţara.–1995.–28 martie.

Dincolo de aceste informaţii lapidare pulsează viaţa unui om care poate aşa şi s-ar fi trecut la cele veşnice, neobservat aproape, dacă nu se întâmpla să fie vânat de NKVD. Dosar nr. 824 (pag. 74-78) Turcuman Grigore Nicolaevici *** Decizie de arest şi de ţinere sub arest.

3/VII.1940 Împuternicitul operativ Eliseev: Am decis: Cetăţeanul Turcuman G.N. să fie arestat şi deţinut în închisoarea din or. Soroca. *** Mandat nr. 132 2 iulie 1940. Colaboratorului Secţiei Judeţene NKVD, Klimenko, pentru arestarea şi percheziţionarea lui Turcuman G.I., care locuieşte în or. Soroca, str. Regina Elisaveta nr. 17. *** Proces-verbal al percheziţiei 2./VII.1940 Martorul Mereuţa Elena. În timpul percheziţiei n-a fost depistat nimic. *** Certificat august 1940.

Este emis referitor la Turcuman Gheorghe (?)

Nicolaevici, născut în anul 1890, locuieşte în or. Soroca, pe str. Regina Elisaveta nr. 17.

Originea socială: Tata, ţăran din Tătăreşti.

Situaţia socială: Turcuman a fost membru al „Sfatului Ţării” şi pentru că, fiind în cadrul lui, a vândut Basarabia, a primit 50 ha de pământ.

Turcuman practica afaceri dubioase cu deputatul Mihăilă şi alţi membri ai partidului liberal.

Preşedintele Comitetului Executiv Orăşenesc Locţiitorul Preşedintelui Com. Exec. Orăş.: E.Kolokolinikov.

*** Ancheta arestatului 1. Turcuman 2. Grigore Nicolaevici.

3. 20 octombrie 1890.

4. s. Tatarovca-Nouă, jud. Soroca.

5. Or. Soroca, str. Regina Elisaveta nr. 17.

6. Agricultor.

7. Moşier-agricultor.

8. A fost sustras în timpul arestării.

9. Din ţărani agricultori.

10. – 11. Două clase în şcoala populară.

12. Membru al partidului ţărănesc din a.1917 până în a.1924 şi al partidului liberal din a.1924 până în 1937.

13. Moldovean, supus român.

14. Căpitan în rezervă în flota Mării Negre.

15. A satisfăcut serviciul militar în armata ţaristă din a.1912 până în 1917, în calitate de căpitan al flotei Mării Negre.

16. N-a fost supus.

17. Patru persoane, soţia şi doi copii.

A fost completată la 10 iulie 1940. *** Decizie de acuzare Or. Chişinău, 10 iulie, anul 1940.

Anchetatorul Cerepanov.

Turcuman Grigore Nicolaevici, născut în anul 1890, e demascat cu referire la faptul că în anul 1918, având o orientare duşmănoasă faţă de puterea sovietică şi dorind răsturnarea ei, a intrat în „Blocul Moldovenesc” antirevoluţionar, iar apoi în „Sfatul Ţării”, unde a votat pentru detaşarea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi ataşarea ei la România, pentru care fapt a fost premiat cu 50 ha de pământ de către Guvernul român.

Ulterior, având funcţii de răspundere şi fiind membru al partidelor burgheze, a luptat împotriva mişcării revoluţionare şi pentru instaurarea ocupaţiei române în Basarabia.

Art. art. 54-4; 54-13; 54-11.

… Când am sosit la Odesa, acolo erau formate deja cohorte moldoveneşti şi trimise la Chişinău pentru suprimarea mişcării revoluţionare. Conform dispoziţiei comitetului din Chişinău eu am venit la Chişinău, de asemenea.

Aici am luat parte la congresul militar, dar în momentul când am venit el deja activa şi din partea lui au fost recrutaţi deputaţi în „Sfatul Ţării”. Deoarece eu am întârziat la alegeri, toţi membrii „Sfatului Ţării” m-au cooptat imediat în cadrul lui.

După aceasta prin toate judeţele a fost răspândit demersul congresului militar şi al celui ţărănesc despre alegerea reprezentanţilor în „Sfatul Ţării” la adunările zemstvei. În lunile octombrie-noiembrie 1917 au fost convocaţi toţi membrii „Sfatului Ţării”, organul a fost format definitiv şi şi-a început activitatea. Î.: Ce rol aţi avut în calitate de membru al „Sfatului Ţării”?

R.: O funcţie deosebită nu am avut, dar luam parte activă la şedinţe ca şi ceilalţi membri ai „Sfatului Ţării”. Î.: Organul de anchetă cunoaşte că D-voastră, fiind membru al „Sfatului Ţării”, aţi participat la votarea din martie 1918 pentru detaşarea forţată a Basarabiei de la Rusia Sovietică. Confirmaţi faptul?

R.: Da, recunosc completamente că în anul 1918, în luna martie, eu am votat pentru alipirea Basarabiei la România şi detaşarea ei de la Rusia Sovietică, adică am luat parte la actul de trădare a poporului basarabean şi recunosc că sunt vinovat de aceasta…

Pentru realizarea alipirii Basarabiei la România, în 1928 eu am fost remunerat de Guvernul României, acesta oferindu-mi 50 ha de pământ… În anii următori, din 1919 până în 1928, am fost membru activ al partidului naţional-ţărănesc.

Din 1922 până în 1923 am fost membru al partidului lui Averescu şi subprefect al judeţului Soroca.

Călăi și victime

*** Proces-verbal al interogării de la 10 iulie, anul 1940. Î.: Sunteţi acuzat în conformitate cu art.

54-4; 54-13; 54-11…

R.: Da, recunosc completamente. *** Proces-verbal al interogării Turcuman Grigore Nicolaevici 24 august, anul 1940. Î.: Din care organizaţii politice aţi făcut parte în anii 1917-1918?

R.: În 1917, în legătură cu declaraţia guvernului de război despre autodeterminarea popoarelor, printre moldovenii din unităţile militare ale armatei ţariste din Rusia a început o mişcare naţională cu scop de formare a Republicii Moldova independente.

Dar deoarece în acel timp revoluţia lua amploare pe tot teritoriul ţării şi trupele ţariste au început să se autodizolve, soldaţii şi ofiţerii moldoveni au început să organizeze „comitete militare moldoveneşti”. În Odesa mişcarea dată era condusă de căpitanul de stat-major Catelly. Eu am fost atras în această mişcare naţională în Sevastopol, unde satisfăceam serviciul militar în flota Mării Negre în grad de plutonier-major pe vasul „Pamiat Merkuria”.

La Sevastopol a avut loc adunarea marinarilor şi artileriştilor la care s-a decis organizarea unui comitet militar şi trimiterea unui delegat la comitetul militar din Odesa pentru elaborarea acţiunilor viitoare şi pentru legătură. Î.: Cine a fost ales delegat al comitetului militar din Sevastopol către cel din Odesa?

R.: Delegat către comitetul militar din Odesa am fost trimis eu - Turcuman Grigore. Î.: Care erau împuternicirile Dvoastră oferite de comitetul militar din Odesa?

R.: Eu trebuia să convin cu comitetul din Odesa referitor la legăturile cu cel din Sevastopol şi la acţiunile noastre de viitor în procesul activităţii comitetului…

509

510

Din 1928 până în 1937, eu, fiind mare moşier, am făcut parte din partidul naţional-liberal şi am fost membru al comitetului judeţean. În calitate de membru al partidului respectiv am desfăşurat o activitate intensă şi am făcut propagandă programului.

Am luat toate măsurile dependente de mine pentru a promova la guvernare partidul liberalilor. *** Proces-verbal al interogării acuzatului Turcuman Grigore Nicolaevici 14/II-1941 Î.: Organul de anchetă a depistat date din care a aflat că în ianuarie 1918, D-voastră, împreună cu Inculeţ, Erhan, Suruceanu, Ciobanu ş.a., aţi plecat la Călăraşi pentru a întâmpina trupele române ce veneau să ocupe Basarabia.

Confirmaţi faptul?

R.: Da, confirm. Pe noi ne-au ales şi ne-au trimis să întâmpinăm trupele române ce veneau să ocupe Basarabia, ceea ce am şi făcut. Î.: Dar, în acest fel, voi aţi comis trădarea poporului basarabean. De ce aţi făcut-o?

R.: Atunci eu nu eram conştient de aceasta. Î.: Cu ce v-aţi ocupat în ultimii ani, locuind în România?

R.: Mă ocupam de agricultură. Începând din anul 1928 eu aveam 63 ha de pământ, jumătate din care îl dădeam în arendă ţăranilor, iar restul pământului îl lucram singur. În afară de aceasta aveam 2 cai, o vacă, 30 de oi, plug, semănătoare, prăşitoare etc. Î.: Cu ce ordine aţi fost decorat de Guvernul României?

R.: Am fost decorat cu medalia „Ferdinand”, ca fost membru al „Sfatului Ţării”, „Steaua României”, „Coroana României” şi cu medalie pentru construirea de şcoli. …Nu am nimic de adăugat, dar vreau să declar anchetei că eu îmi recunosc sincer vinovăţia în legătură cu toate cele depuse deja anchetei şi rog puterea sovietică să mă ierte şi să-mi dea posibilitate să mă reabilitez prin fap-

te în faţa URSS, şi anume prin muncă cinstită.

Vreau să predau benevol puterii sovietice tot ce am, iar prin munca mea vreau să fiu exemplu de fidelitate URSS pentru toţi ceilalţi.

Interogarea s-a încheiat la ora 20.30. *** Ancheta arestatului 1. Turcuman 2. Grigore Nicolaevici.

3. Anul 1890, jud. Soroca, comuna Arioneşti, Tatarovca Nouă.

4. Or. Soroca, RSSM. 5. Proprietar de pământ.

6. De agricultură.

7. Fără partid.

8. Moldovean.

9. Fostă română.

10. Medii neterminate.

11. Gospodar individual.

12. Tata - din ţărani mijlocaşi, mama - din ţărani mijlocaşi.

13. Gospodărie de „culac”: gospodărie agricolă.

14. Nu avea nimic.

15. Din 1912 până în 1917 a satisfăcut serviciul militar în grad de plutonier-major în flota Mării Negre. În 1916 a fost decorat cu Crucea „Sfântul Gheorghe” de gradul IV pentru bombardarea Vornei. Din 1914 până în 1917 a făcut serviciul pe vasul „Pamiat Merkuria”.

16. N-a satisfăcut seviciul dat.

17. Exclus din evidenţa militară.

18. N-a participat.

19. N-a fost judecat.

20. Din 1928 până în 1937 a fost membru al partidului liberal.

21. Tata – a decedat în 1918; Mama – a decedat; Soţia – Turcuman Vera Ivanovna, 36 de ani, casnică; Fiul – Constantin, 19 ani, învaţă la Institutul Tehnic, anul II; Fiica – Tatiana, 14 ani, elevă în clasa a II-a de gimnaziu;

Fraţi – Procofie, 45 de ani; Gavril, 39 de ani; Surori – Maria, 49 de ani, căsătorită; Elena – 30 de ani, căsătorită; Ecaterina – 40 de ani; locuiesc în s. Tatarovca-Nouă.

23/X-1941.

Transferat în închisoarea nr.1 din Penza. *** Proces-verbal al interogării 23/X-1941. Or. Penza.

Colaboratorul Pârikov KRO I NKVD Nimic nou. Unica informaţie preţioasă este despre sora Ecaterina, care din 1923 locuieşte în s. Roman, jud. Botoşani, fiind căsătorită acolo.

Foarte interesantă este şi informaţia despre vecinii lui din Soroca. *** Proces-verbal al interogării 29/X-1941. Or. Penza. Interogarea a început la ora 1.00.

La acest interogatoriu s-a vorbit despre apar­tenenţa de partid, despre liberali şi ţărănişti. Î.: La interogatoriul din 23 octombrie 1941 aţi arătat că din 1928 până în 1937 aţi fost membru al partidului liberal. Cine era conducătorul partidului antirevoluţionar liberal?

R.: Conducător din centru al partidului antirevoluţonar liberal era Gheorghe Tătărescu, prenumele nu-l cunosc, avea 56 de ani, nu ştiu care era originea lui socială, dar a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri. În Basarabia conducător era Inculeţ Ion Constantinovici, în vârstă de 58 de ani, fiu de ţărani, de profesie jurist, era concomitent Ministru de Interne şi Ministru al Sănătăţiii din România, de naţionalitate moldovean, locuia în oraşul Iaşi. Î.: Numiţi membrii partidului antirevoluţionar liberal.

R.: Membri ai partidului antirevoluţionar liberal erau: 1. Coşciug Afanasie, prenumele nu mi-l amintesc, în vârstă de 40 de ani, fiu de ţărani, avocat, locuia în or. Soroca;

2. Popa Vasile Sergheievici, în vârstă de 56 de ani, fiu de ţărani, agricultor, locuia în or.

Soroca; 3. Baculea Timofei, prenumele nu-l cunosc, de 56 de ani, agricultor, locuia în or. Soroca; 4. Muntean Zamfir Afanasevici, de 60 de ani, fiu de ţărani, agricultor, locuia în s. Samoilovca, jud.Soroca; 5. Goian Panteleimon, prenumele nu-l cunosc, de 60 de ani, fiu de ţărani, agricultor, locuia în s. Hristici, jud. Soroca; 6. Şincariuc Teodor, prenumele nu-l cunosc, în vârstă de 55 de ani, învăţător, locuia în or. Soroca; 7. Vrâncean Teodor Cuzmici, în vârstă de 52 de ani, ţăran, agricultor, locuia în s. Rudi, jud. Soroca; 8. Bulancea Vasile, prenumele nu-l cunosc, în vârstă de 60 de ani, agronom, locuia în or. Soroca… …membru al partidului ţărănist n-am fost. …Din 1933 până în 1937 am fost membru al primăriei Soroca. Am fost ales din partea partidului liberal. …Membru al Crucii Roşii basarabene n-am fost. …Din 1912 până în 1917 am satisfăcut ser­viciul militar activ în armata ţaristă, în flota Mării Negre, în or. Sevastopol. Ultimul grad – plutonier-major. …În 1916 am participat la luptele de bombardare la Varna, am fost decorat de Guvernul ţarist cu ordinul „Sfântul Gheorghe” de gradul patru. *** Martorul Cojuhari Erofei… Isidorovici, născut în 1898, originar din s. Atochi (Otaci), jud. Soroca, ucrainean, cetăţean al URSS Interogatoriul din 4 noiembrie 1941 (or. Penza). Î.: Din spusele acuzatului Scribnic Vasile Andreevici, judecat şi trimis în lagărul de co-

Călăi și victime

511

juhari Erofei şi Turcuman Grigore, la care Cojuhari a confirmat cele spuse anterior. *** La 7 noiembrie 1941, anchetatorul Ţesvan a emis decizia de acuzare, în care figura art. 58-13. *** Atunci când i s-a citit decizia, în procesul verbal au fost trecute mai multe acuzări pe care el le-a recunoscut, în afară de cele legate de Fotografia lui Grigore Turcuman din dosarul de la NKVD împuşcarea marinarilor recţie, eu ştiu că Turcuman Grigore a fost căpi- bolşevici în 1917. N-au fost incluse nici partitan în flota Mării Negre. ciparea la luptele cu Armata Roşie şi nici faptul În 1917, când pe vasul lui a avut loc răz- că a fost agentul Siguranţei. vrătirea soldaţilor împotriva ofiţerilor, Turcu*** man a participat la suprimarea lor, împuşcând La 7 noiembrie 1941 a fost semnată depe câţiva dintre ei. cizia despre încheierea anchetei cu referire la În 1918, când armata a 8-a şi a 9-a se re- dosarul nr.424. fugiau din România spre URSS peste râul Nis*** tru, lângă satul Otaci Turcuman a organizat La 9 mai 1942 a fost formulată concluzia un detaşament înarmat şi se opunea retragerii de acuzare. armatelor a 8-a şi a 9-a, drept rezultat au fost *** împuşcaţi mulţi ostaşi ai Armatei Roşii.

La 22 mai 1942, procurorul Alexeev a deTot el a fost agent al Siguranţei române şi ferit justiţiei dosarul lui Turcuman. con­ducea agentura din or. Soroca. *** De la agenţi acu­mula informaţii secrete şi La 11 iunie 1942, corpul de judecători a le transmitea direcţiei principale a serviciului de fost convocat la o şedinţă pregătitoare. cercetare al României, în care scop călătorea spe*** cial la Bucureşti…

La 11 iunie 1942, corpul de judecători a …Guvernul României i-a repartizat 50 ha emis o constatare cu nr.53 în procesul lui Turde pământ ca mulţumire şi tot el primea 30000 cuman. de lei pentru faptul că lucra la primărie. *** *** Dar procesul n-a avut loc. Turcuman În dosar găsim, de asemenea, un pro- Gri­gore Nicolaevici a decedat la 28/5-1942. ces-verbal al confruntării personale a lui Co- A semnat: Şeful închisorii nr.1, Clişin.

512

Călăi și victime

Povestea unei vieţi A fi erou, în sensul acceptat de public, înseamnă a domina clipa. Cu totul altfel putem privi destinul unui om care şi-a trăit viaţa într-o permanentă confruntare cu sine şi cu puterea care i-a fost ostilă.

Cine ştie? Poate acest basarabean, Mihai Ursachi, aşa şi ar fi rămas unul dintre sutele de mii de bărbaţi anonimi, dacă nu se produceau tragicele evenimente din vara anului 1940 şi cele din primăvara anului 1944. O adolescenţă care a coincis cu refugiul, o adolescenţă care a însemnat întoarcerea forţată acasă, în Basarabia, şi o trezire a conştiinţei în momentul când s-au developat realităţile cu sovieticii.

Ani de zile am fost convinşi că în Basarabia n-a existat o opoziţie faţă de regimul sovietic.

De fiecare dată ni se servea o dulce poveste cu eliberarea din 1940 şi cea din august 1944 şi nimeni nu bănuia că dincolo de aceste evenimente există o altă realitate. Abia acum, după mai bine de jumătate de secol, aflăm despre curajul unor oameni care şi-au pus demnitatea lor mai presus decât umila acceptate a noilor realităţi. Şi ei nu s-au limitat doar la o rezistenţă verbală, ei au mers mai departe, au creat o organizaţie armată care-şi punea drept scop magistral eliberarea Basarabiei. Tentativa lor n-a reuşit. Dar oare acesta e un motiv ca să nu le recunoaştem faptele, să nu-i cinstim ca pe nişte martiri ai neamului?

Am instalat în fiecare sat monument ostaşului eliberator, dar până astăzi nu ne-au ajuns bani şi granit ca să înălţăm monumente eroilor noştri necunoscuţi. Nu poţi educa o conştiinţă naţională fără lecţia de adevăr, fără lecţia de istorie. Fără de eroi – nici vorbă.

Cartea lui Mihai Ursachi, unul dintre ultimii supravieţuitori ai calvarului comunist,

intitulată Organizaţia Naţională din Basarabia „Arcaşii lui Ştefan”, risipeşte mitul despre inexistenţa rezistenţei armate în acest teritoriu, despre faptul că basarabenii nu au tăria de caracter să scrie memorii, de teamă că paloşul rusesc mai atârnă deasupra capului.

Această carte este o simplă istorisire în care, prin cuvinte obişnuite, arhicunoscute, cum le era dragă să scrie cronicarilor, autorul ne poartă prin mrejele amintirilor ca un ghid într-un muzeu imaginar. Şi de la primele pagini îi dai crezare, fiindcă emoţia povestirii este autentică şi gândul lui, aşternut pe hârtie, izvorăşte nu din intenţia de a te preamări, ci din omeneasca dorinţă de a te mărturisi. Dincolo de paginile memorialistice stau multe probe documentare care întregesc şi argumentează spusele naratorului.

De aceea, zic, acest volumaş nu este o simplă carte de lectură, ci este şi un manual ce ne dezvăluie secrete ale istoriei moderne, bine ascunse de regimul totalitar comunist. Nimeni, de acum încolo, nu o să poată scrie despre această perioadă fără să facă o trimitere la lucrarea lui Mihai Ursachi. Iar el, întocmai ca şi asul ruşilor, Soljeniţin, îşi îndeplineşte misiunea povestind oamenilor de chinurile pe care le-a trăit el şi camarazii lui, deţinuţi politici în gulagul sovietic.

Face acest lucru şi în locul lor, din devotament faţă de ei şi din datoria de supravieţuitor.

Mihai Ursachi nu este un scriitor şi cartea lui nu este ficţiune, nu este un roman, nu este un scenariu de film, este istoria unei vieţi omeneşti, este cronica unui destin dramatic şi tragic al unui om care nu are pretenţii de erou, o istorie plină de învăţăminte şi vigilenţă pentru noi, urmaşii lui.

513

O listă ca o piatră funerară După instaurarea administrației românești la Chișinău, în luna iulie 1941, au fost întocmite aceste liste, care se păstrează la Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 679, inv. 1, dos. 928, filele 519-539 și 540-542: TABLOU Persoanele arestate de autorităţile sovietice în timpul ocupaţiei Basarabiei din municipiul Chişinău.

Nr.

514

Numele şi prenumele

Profesia

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Arventi Petre Arseni Nicolae Arsenie Ion Armaș Vasile Agapie Tihon Atanasiu Andrei Artanasov Vladimir Arhanghelschi Igor Agura Nicolae

10

Bucicov Sergiu

11

Buciov Ion

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

Boldur Alexei Basarab Alexandru Bucătaru Chiril Burdilă Leonid Baconcev Andrei Babcencu Alexandru Bazavluc Alexandru Bucşan Teodor Bogdanovici Ion Buracinschi Ștefan Borisov Marcu Baltacov Mihail

Data Locul naşterii LITERA A Avocat 1892 Unguri-Soroca Plugar 1916 Chişinău Muncitor 1899 Chişinău Cizmar 1913 Mereni Muncitor 1910 Mecanic 1901 Chişinău Ing. agronom Inginer 1910 Cazlov, Rusia Avocat 1876 Ismail LITERA B Inginer-elec1904 Chişinău trotehnic Funcţionar la 1879 Chirutnea, Tigh.

Chestura Student 1919 Chişinău Șofer 1900 Sustovta, Ucraina Lucrător 1920 Magistrat 1909 Chişinău Fierar 1918 Chişinău Pensionar 1894 Chişinău Funcţionar 1898 Chişinău Agricultor 1895 Durleşti Pensionar 1882 Kiev, Rusia Agent poliţie 1912 Chişinău Lucrător 1901 Tighina Avocat 1890 Bolgrad

24

Borisov Pavel

Mecanic

1898 Teodosia, Rusia

Ultimul domiciliu Berthelot, 78 Munceşti, 9 C. Negruzi, 74 Ec. Teodoriu, 67 Munceşti, 222 Albert Thomas, 20 Țibirica, Orhei Iaşilor, 26 Pr. Mihai, 4 Mih. Sturza, 12 G-l Berthelot, 79 Ștefan cel Mare, 7 Poşta V., 28 Mihai Viteazu, 42 Băcioi, 3 Unirii, 39 Cahul, 4 Durleşti Bugaz, 2 Buicani, 36/8 Stradela Kirovsl, 2 Ismail, str. Eminescu, 25 Nic. Bălcescu, 31

28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58

Berezovschi Vladimir Bartanovschi Bardelea Ștefan Boganovici C-tin

Profesia Plugar Plugar Mecanic CFR

Data Locul naşterii 1884 1913 1892 Plaineşti, Râmnicu Sărat 1906 Chişinău 1888 Orhei 1922 1890 Rusia

Notar Inginer CFR Lucrător Cond. techn.

Serv. Drumuri Boxan Grigorie Subinsp. Dir. 1886 Frăsineşti, Lăp.

Cadastrului Botezatu Gheorghe Maior rezervă 1885 Balbocian Grigore Agricultor 1914 Chişinău LITERA C Chamberlanu Andrei 1891 Bolgrad Ciobanu Parfenie Șef Secţie 1903 Chişinău Calmuş Gheorghe Plugar 1896 Căstin Teodor Funcţionar 1877 Chişinău Chiselev Dumitru Funcţionar 1894 Ciornâi Ostrov, tramv Ucraina Casianov Dumitru Turnător 1909 Chişinău Calderaru Lidia 1906 Checherul Cuş Alexan. Col.pensionar 1866 Alcedari, Orh.G-l Cianovschi-Dembno Al. Cpt.roz. șeful 1888 Chişinău perc. comun.

Caisân Nicolae-Victor Avocat 1907 Femeliuţa, Soroca Cuculescu Alexandru Preş.Trib.Lăp. 1901 Alcedar, Orh. Cazacu Nicofit Muncitor 1918 Pl.Răziana Crăciun Elena Casnică 1897 Vălcineţ, Lăp.

Cârmaz Macarii 1892 Vilacheu, Tiraspol Chetruș Ion Agricultor 1914 Fundu Galben Celac Grigore Învăţător 1893 Conajeni, Lăp.

Ciugurcanu Nicolae Funcţionar 1906 Cuhneşti, Bălţi Crupenschi Dumitru Proprietar 1871 Chişinău Ciobanu Nicolae Preot 1898 Horodişte, Lăpuşna Creţco Alexandru Funcţionar 1900 Tighina Cuţchi Ion Agent Chestura 1906 Chişinău Craveţchi Orest Subdirector 1891 Cojba, Bălţi LITERA D Dima Nicolae Funcţionar 1890 Ineşti, Orh. Druţa Gheorghe Învăţ.pensio­nar -

Ultimul domiciliu Satul Făureşti Munceşti, 36

Călăi și victime

Nr. Numele şi prenumele 25 Bucătaru Nicanor 26 Bucătaru Hariton 27 Bergher Vasile

Puhoi, Lăpuşna Șt. cel Mare, 129 Poşta Veche, 1/14 Chişinău Buiucani Mici, str. Bugaz, 13 Mih.Viteazu, 51 Tabacăria V., 11 Hânceşti, 130 Pănăşeşti, Lăp.

R. Ferdinand, 129 27 Martie, 103 Traiţchia, Tighina Chirova, 9 Berthelot, 71 Unirii, 9 Criuleni-Orhei Cuza Vodă, 29 Pl. Răziana, Orhei Hânceşti, 16 Albert Thomas, 60 Fundu Galben, Lăp.

Fundu Galben Costiujeni, 3 Stibicov, 7 Stoicani-Soroca Cuza Vodă, 23 Kogălniceanu, 37 Unirii, 5 Kogălniceanu, 33 Brătianu, 67

515

Nr. Numele şi prenumele 59 Dubravschi Eugen 60 Dolgoruchii Petre (Prinţul) 61 Damaschin Pavel 62 Doroş Policarp 63 Doncila Vasile 64 Danu Filip 65 Despa Toma 66 Dobrovschi Mihail 67 Dima Mihail 68 Dobrovschi Nadejda 69 Dobrovschi Pantelimon 70 Danga Gheorghe 71 Diaconu Andrei 72 Dahnovici Liudmila 73 Dulepa Alexandru 74 Dvorţov Pavel 75 Donica Danilă 76 De Witt Nicolae

516

77 78 79

Endrixon Nicolae Erhan Paraschiva Erhan Domnica

80 81

Feodorenco Ion Forostovschi Mihai

82 83 84 85 86

Galţov Leonte Goncearuc Ioan Guşan Dumitru Ghetman Serghei Gaja Ștefan

87 88 89 90 91 92 93

Gluscenco Mihail Gaţeleţ Teodor Grubneac Vasile Goian Alexandru Gherciu Vasile Gvozdinschi Zinaida Gonciari Ioan

Profesia Violoncelist -

Data Locul naşterii 1916 Oscol, Rusia 1861 Boguslavschi j.

Cerni-Tula, Rusia Agricultor 1917 Cojuşna Croitor 1911 Marzaci, Orh. Preot-profesor 1877 Durleşti 1911 Băcioi Preot 1890 Vadu Raşcu, Soroca Frizer 1900 Chişinău 1890 Gueşti, Orhei 1887 Cetatea Alba Ing.Agronom 1911 Tighina Judecător-şef 1905 Zagoreni, Orh. Fucţionar 1900 Sipoteni, Lăp.

Casnică 1881 Petersburg Agent la Chest. 1906 Nisporeni Mecanic 1924 Chişinău Plugar 1904 Chişinău Proprietar 1892 Ghivuleni LITERA E 1913 Chişinău 1921 Fundu Galben 1923 Fundu Galben LITERA F Muncitor 1915 Tighina 1920 LITERA G Proprietar 1902 Chişinău Învăţător 1897 Bieşti 1882 Vărzăreşti Gardian pub.

1908 Chişinău Agronom-con­ 1904 Răciula ducător Revizor telegraf 1901 Chişinău Funcţionar 1912 Chişinău Funcţionar 1892 Vadu Raşcu Funcţionar 1896 Orhei Funcţionară 1883 Chişinău Lemnar 1914 Chişinău

Ultimul domiciliu Al. Cotruţa, 1 Kogălnceanu, 18 Cojuşna Cuza Vodă, 41 Kogălniceanu, 85 Băcioi Criuleni Nistrului, 25 Kogălniceanu, 33 Viilor, 44 Română, 4-8 Orhei Sipoteni, Lăpuşna D. Cantemir, 9 G-l Berthelot, 91 Malina Mică, 57/13 Ghivuleni H. Rădulescu, 44 Fundu Galben Fundu Galben Chiliiscaia, 73 Ec. Teodoriu, 11 H. Rădulescu, 36 Unirii, 47 Munceşti, 89 Ec. Teodoriu, 38/84 M. Eminescu, 8 M-l Averescu, 25 C. Negruzzi, 24 Herza, 12 (32) Kogălniceanu, 33 Gr. Ureche, 46 Cuza Vodă, 11 Bucovina, 6

Profesia Funcţionar

Data Locul naşterii 1986 Țipala

95 96 97 98 99

Funcţionar Funcţionar Zidar Agricultor Profesor

1885 1893 1912 1897 1891

100 Guzun Chiril 101 Grumeza Alexei 102 Grebencenco Alex.

103 Grozav Nicolae LITERA H 104 Homiţchi Grigore 105 Hrabonschi Const.

Șofer Invăţător Plugar

1903 1914 1894 1907

Contabil Mecanic

1885 Voinova, Orhei 1897 Iaşi

106 Holban Ion

Funcţionar

107 108 109 110 111 112

Ivanov Iocob Iaroşevschi Antonie Ivanov Andrei Iaroşcenco Ioan Jomir Ion Josanu Teodor

Supravegh.

Cizmar Vier Avocat Acar la CFR Funcţ. PTT

113 114 115 116 117 118 119 120 121

Loghin Boris Lozovan Stanislav Lihanciov Simion Livonschi Sergiu Lunchevici Alex.

Lalevici Boris Listic Gheorghe Lunică Costica Levinţa Ion

Subchirurg Fucţionar Comerciant Funcţionar Electrician Tipograf Funcţionar

122 123 124 125 126

Melnicenda Alex.

Maitcov Alexandru Malbaş Petre Mardari Gheorghe Macarevici Eugen

Funcţionar Funcţ. PTT Elev Funcţionar

Gurschi Simion Godlevschi Grigore Gorof Ion Gumalic Alexandru Goncearencu Teodor

Durleşti Ojevo,Hotin Voinova, Orhei Grigoriopol, Transnistria Chişinău Văsieni Butor, Transnist.

Truşeni

1891 Chişinău LITERA I Chişinău 1911 Chişinău 1893 1906 Bălţi 1889 Ruseşti Noi 1911 LITERA L 1908 1918 1915 Chişinău 1900 Nisporeni 1902 Chişinău 1883 Chişinău 1907 1922 Chişinău 1895 Chiperceni LITERA M 1886 Orhei 1904 1922 Chişinău 1918 Truşeni 1883 Leov, Ismail

Ultimul domiciliu Moara „Griviţa”, Chişinău Alex.cel Bun, 69 Sfatu Tării, 67, ap. 9 Al. Cotruţa, 30 Voinova, Orhei Unirii, 27

Călăi și victime

Nr. Numele şi prenumele 94 Gamarț Luca

Brătianu, 5 Bobeica, Lăpuşna Alex. cel Bun, 45 Truşeni Iaşilor, 8 Alex. cel Bun, Fund.

Moldovenească, 7 Malina Mica, 62/16 Ion Creangă, 30 Alex. Cotrţa, 19 Bratianu, 14 Universităţii, 2 Munceşti, 308 G. Duca, 54 H. Rădulescu, 36 Visterniceni, 36/9 Brâncoveanu, 16 Vorniceni C. Șmidt, 120 Mihai Viteazu, 1 Kogălniceanu, 31 Carpaţi, 15 Romană, 28 H. Rădulescu, 20 Șos. Costiujeni, 30 Negruzzi .48 Truşeni Albert Thomas, 11

517

518

Nr. 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136

Numele şi prenumele Moraru Alex.

Macovei Ioan Maximov Ion Marcu Vasile Morgunov Ilie Melicenco Alex.

Malai Alexe Moraru Ion Manicuţov Alexe Manicovschi Simion

137 138 139 140 141

Neagu Dumitru Nicogosiant Pavel Naghiţa Ignat Nedoruţa Ion Nicihitin Simion

142 143 144 145 146 147 148

Osmolovschi Leonid Orhei Tănase Orlov Alexe Olhovici Timofei Osmolovschi Leonid Osmolovschi Nina Osmolovschi Victor

149 150 151 152 153 154

Pastovit Alexei Pogrebno Grigore Pelivan Ulian Prijilevschi Vasile Pisarciuc Nicolae Poparcea Ion

155 156 157 158 159 160 161 162

Popa Mihail Popovici Vladimir Popovici Serghie Petcu Nicolae Pascenco Constantin Pojidaev Valeriu Popovici Petre Panuş Nicolae

Profesia Data Locul naşterii Student 1916 Tana, Soroca Inspector 1887 Teleneşti Mecanic lăcăt. 1910 Plugar 1922 Truşeni Mecanic 1912 1889 Basarabia Funcţionar 1888 Preot 1901 Zăicani, Bălţi 1909 Lipcani, Hotin Funcţ. PTT 1889 Tibulevca LITERA N Funcţionar 1910 Chişinău Funcţionar 1919 Chişinăus Curier 1890 Zidar 1896 Carheşan, Ism. Comerciant 1873 Ucraina LITERA O Pensionar 1871 Chişinău 1899 Chişinău Zidar 1918 Chişinău Inginer-agr.

1890 Pensionar 1871 Chişinău 1900 Basarabia Pensionar 1875 Chişinău LITERA P Muncitor Ecaterinovca Poliţist 1894 Chişinău Funcţ.poliţie 1902 Rezeni 1921 Chişinău 1901 Declarant 1901 Ciuciuleni vamal Pensionar 1875 Ialoveni Elev 1922 Râşcani, Blăţi Funcţionar 1914 Râşcani, Blăţi Frizer 1914 Chişinău Cond.tehnic 1913 Chişinău Notar 1902 Cahul Profesor 1891 Valea Perjii Muncitor 1920 -

Ultimul domiciliu I. Duca, 1 Petre Braga, 17 Melestiu, 96 Negreşti Mateevici, 12 H. Rădulescu, 10 G-l Badoglio, 19 C. Șmidt, 157 Pr. Mihai, 18 M. Voevod Mihai, 12 Hânceşti Poşta Veche, 17/17 Visterniceni, 28/9 Caucaz, 16 Broşteanu, 9 Visterniceni, 45/8 Mateevici, 3/1

Camenolovca, 47 Bar. Sculeni, 66 Tăbăcăria Veche, 19 Malina Mica, 62/29 Vila Consul. italian Ștefan cel Mare, 55 H. Rădulescu, 54 Alex. Donici, 2 Alex. Donici, 2 Bar. Sculeni, 63 Cahul, 3 Ec. Teodoroiu, 65 H. Rădulescu, 74 Dr. Hânceşti, 10

174 175 176 177 178 179

Simeniţchi Mihail Sava Petre Sârbu Petre Sicorschi Petre Samsonov Boris Szrdu Anatolie

Data Locul naşterii LITERA R Cond.Tehnic 1887 Helsinfors, Finlanda Muncitor 1919 Cizmar 1907 Ruseşti Noi Restaurator 1895 Petreni, Ialomiţa Avocat 1895 Bilovăţ, Hotin Brutar 1901 Uniţcani, Orhei Lucrător 1892 Elev[ 1921 Târnova, Soroca Liberă 1879 Zoltăneşti Gardian publ. 1910 Malovata, Transnistria 1912 Tarutino, C. Alba LITERA S Agricultor 1893 Grinăuţi, Soroca Gardian publ. 1890 Teleneşti, Tg. Funcţ. CFR 1893 Neliponţ, Hotin Agent poliţie 1900 Chişinău Barcagiu C3A 1910 -

180 181 182 183 184 185 186 187 188 189 190 191 192 193 194

Schidu Spiridon Sârbu Vladimir Solomeu Ion Stoianov Nicolae Stepanenco Alex.

Sibirschi Sergiu Suruceanu Mihail Secară Nicolae Stroie Ilie Severin Chiril Stratan Victor Svedu Gheorghe Sovstacovschi Alexei Sutico-Stefănescu I. Slavici Dumitru

Proprietar Pensionar Ziarist Comerciant Mecanic CFR Avocat Avocat Ing.Agronom Impiegat Funcţionar Litograf Pensionar Mecanic CFR Lăcătuş mec.

163 164 165 166 167 168 169 170 171 172

Numele şi prenumele Roschinschi Boris Rău Emilian Rusu Theodor Radu Gheorghe Roşca Ioan Răileanu Dumitru Rusu Ion Rutovschi Larisa Ratu Alex.

Răuleţ Gheorghe

173 Reatov Mihail

195 Timotin Alexandru 196 Tarnovschi C-tin

Profesia

1886 1866 1902 1899 1898 1901 1888 1894 1896 1902 1925 1912 1876 1900 1900

Chişinău Chişinău Chişinău Chişinău Chişinău Chişinău Suruceni Rudi, Soroca Bocşa, Bălţi Zgărdeşti, Blţ.

Chişinău Chişinău Chişinău Prohia Soreşti, Lăpuşna LITERA T Funcţionar 1894 Chipeşca, Orh. Ofiţer rezerv[ 1903 Samarcanda, Rusia

Ultimul domiciliu Mihai Viteazu, 27 Munceşti, 16, Abator Poşta Veche, 17/66 R. Carol I, 16 Visterniceni, 37/4 Poşta Veche, 7/33 Alex. Strurza, 38 M. Eminescu, 9 G-l Averescu, 42

Călăi și victime

Nr.

Hodorogea, 87 Regina Maria, 36/44 G-l Berhtelot, 64 Brătianu, 3 Munceşti, 92 Alex. Cotruţa, 14 Schinoasa Mucinica, 41 M. Kogălniceanu. 68 R. Ferdinand. 153 C. Smidt, 8 Petre Rareş, 40 Munceşti, 74 Chişinău R. Ferdinand, 96 Dragalina, 83 M-l Averescu, 20 Kogălniceanu, 42 Căpriana, 56 H. Rădulescu, 8 Alex. Sturza, 45 Eroilor, 22 Pr. Nicolae, 25

Sft. Ilie, 60 M. Kogălniceanu, 4

519

Nr. 197 198 199 200 201 202 203 204 205 206 207

Numele şi prenumele Toslaru Boris Timişencova Irina Tugalevici Ion Tăutu Grigore Tocarevschi Vladislav Timofeev Maria Tcacenco Filip Țapeş Macarie Țurcanu Leon Țurcanu Vladimir Tihon Vasile

208 209 210 211

Vrabie Nicolae Vulpe Petre Verşcovschi Anat.

Verejan Ion

212 Uscatu Andrei 213 Uscatu Artenie 214 215 216 217 218 219 220 221 222 223 224 225 226 227 228 229 230

520

Zaviaschina Tomofei Bârcia Mihail Babescu Iulian Basin Alexei Chirilov Vasile Chiropulo Mihail Ghiban Parascovia Grăjdeanu Vasile Gorduza Mihail Furculiţa Ioan Juriari Alexandra Lunica Vasile Lupu Iacob Mocanu Simion Mocanu Vladimir Mocanu Boris Machedon Mihail

Profesia Elev Pensionară Rehtuitor Funcţionar Funcţionar Casnică Avocat Plugar Lăcătuş Magistrat Magaziner

Data Locul naşterii 1921 Chişinău Chişinău 1901 Cameneţ, Ucraina 1882 Curleni, Orhei 1887 Tâburleasca, Ucraina 1896 1894 Chişinău 1900 Ruseşti Noi 1899 1889 Vocineţi 1904 Chişinău LITERA V 1901 Chişinău 1898 Chişinău Ing. constuct.

1894 Făleşti, Bălţi Dogar 1917 Orhei LITERA U Pensionar 1872 Chişinău Funcţ. poliţie 1898 Chişinău LITERA Z Lucr. tramvai 1901 Rusia Cizmar 1912 Glavna Muncitor 1903 Ucraina Antreprenor 1878 Avocat 1881 Funţionar 1911 Budeşti, Lăp.

Subşef biur.

1901 Rădenii Vechi Funcţionar 1894 Orhei Proprietară 1892 Chişinău Cizmar 1916 Chişinău Agent sanitar 1911 Fabr. motoare 1880 1920 Chişinău 1917 Funcţionar 1888 Cauşanii V.

Ultimul domiciliu Movila lui Purcel, 29 Unirii, 15 M. Kogălniceanu, 22 Stroescu, 10 Kogălniceanu, 38 Mateevici, 49 R. Ferdinand, 123 Alex. cel Bun, 56 Mitropolitul Gurie, 18 Sub. Botanica, 121/18 Malina Mare Gh. Lazar, 9 R. Carol I, 20 Visterniceni, 52/17 Unirii, 15 Unirii, 15 Malina Mica, 61/3 Melestiu, 101 M-l Averescu, 50 Melestiu, 112/12 Gh. Lazar, 120 G-l Bertelot, 50 Visterniceni, 18/4 Șos. Costiujeni, 19 Kogălniceanu, 41 R. Maria, 19 G-l Bertelot, 70 Carpaţi, 15 Buicani C. Negruzzi, 72 C. Negruzzi, 72 C. Negruzzi, 72 Unirii, 65

Călăi și victime

Casele morții Noi nu vom fi fericiți atâta timp cât ne vom iubi călăii.

Mă uit cum unii demonstrativ agață panglica Sf. Gheorghe fără să conștientizeze faptul că în spatele ei se află nu numai ziua victoriei asupra fascismului, dar și crimele pe care le-a săvârșit regimul totalitar comunist din URSS. Vor fi nevoie de multe zeci de ani până parțial vom developa crimele comise de acest regim, posibil că toate crimele așa și nu vor fi descoperite, precum nedescoperiți vor rămâne mulți executori ai lor. În 1984, la Iași, profesorul universitar Vasile Harea (13.07.1895, Susleni, jud. Orhei – 30.I.1987, înmormântat la Cimitirul Sf. Vasile

din Dealul Galata din Iaşi) scria articolul Execuții barbare, publicat abia în 1995 în nr. 20 din 18 mai al revistei Literatura și Arta. Scris din memorie, cu puține surse documentare care pe atunci erau profund secretizate, articolul în cau­ză suferă de anumite imprecizii, dar, în mare, el atinge esența temei noastre – CASELE MORȚII din Chișinău: Execuțiile pe care le voi povesti au fost barbare nu numai în sensul că cei omorâți ar fi fost torturați. Ei au fost împușcați în ceafă, după metoda cunoscută a NKVD-ului (Securitatea sovietică). În anul 1941, la sfârșitul lunii iulie sau începutul lunii august (orașul Chișinău fusese

Vila Cerkez

521

522

eliberat prin lupte în ziua de 20 iulie 1941), la executați, având sentințele de moarte semnate vila numită Cerkez, după primul ei proprie- de comisarul comunist Kovanzi și de sergenții tar, dar care în perioada interbelică, din cauza NKVD, Hiluri și Garina. În ANRM (f. 689, inv. morții proprietarului și în lipsa moștenitorilor, 1, dos. 4275, f. 22) se păstrează lista celor 16 a revenit statului și după 1920 statul român (la persoane împușcate în acea zi, în care figurau: inițiativa basarabenlior) a donat-o generalului, un preot – Ioan Tudorache, legionar, ofițerul apoi mareșalului Badoglio, devenit prim-minis- armatei țariste Șevcenco, primarul de Durlești, tru al Italiei, și în această calitate și-a dat adezi- Bădulță ș.a. (lista completă în Destin românesc, unea la recunoașterea, la Conferința de Pace de nr. 3, 2009, în materialul „Teroare împotriva inla Paris, Unirii Basarabiei cu România – au fost telectualității basarabene în timpul primului an găsite 30 de cadavre. de ocupație sovietică”, semnat de dr. Mariana Cadavrele intraseră în procesul de put­ Țăranu). Doar atâtea au putut fi identificate din re­­fac­­ție și nu mai putea fi recunoscută iden­ cele 30. ti­ta­tea lor. Dar în buzunarele pantalonilor li *** s-au găsit sentințele scrise în limba rusă că Casa Pantelimon Erhan, fost prim-minisau fost împușcați după decizia organizației tru al Republicii Democratice Moldovenești, ­NKVD-ului, specificându-se și numele de fami- era dată în chirie consulatului italian. Astăzi lie al celui executat. această clădire aparține Ambasadei SUA în Între alții au fost împușcați cei doi fii ai R.Moldova. lui Vasile Țanțu, cu motivarea că sunt fiii lui În 1940, după 28 iunie, aici s-a instalat tot V. Țanțu. Doi tineri, dintre care unul avea nu- NKVD-ul. Căci așa era tradiția lor, tot ce este mai 17 ani, nici nu era major. Tatăl murise îna- mai bun – NKVD-ului, de la clădiri și mărfuri inte de 1940. până la femei…

Vasile Țanțu a fost acel învățător din s.HoIar în 1941, după eliberarea Chișinăului rodiște, rn. Călărași, care a participat la primul de către armata română, aici au fost găsite 75 război mondial, a fost delegat la Congresul Mili- de cadavre, împușcate de călăii de la securitatarilor Moldoveni ce și-a ținut lucrările în peri- tea sovietică. oada 20-28 octombrie 1917, unde s-a decis formarea Sfatului Țării, iar lui i s-a încredințat șefia biroului de fondare a primului parlament basarabean. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Și, probabil, aceste fapte nu au fost iertate nici fiilor lui: Pavel, funcționar la postul de radio Chișinău, și Petre, învățător. Care, la 23 iunie 1941, au fost Victimele NKVD-ului sovietic. Chișinău, 1940-1941

NKVD-ul le-a folosit ca locuri de exterminare.

Suntem datori să instalăm pe acele clădiri liste cu cei împușcați ca măcar prin aceste gesturi să ne aducem aminte de cei condamnați la moarte martirică…

Călăi și victime

Sentințele fiind semnate de Grigorenco și Gaclanov, dar aprobate la Moscova. Căci toate aceste crime trebuiau să aibă girul Moscovei.

Bănuim că mai există și alte edificii în care în anii 1940-41, apoi începând cu august 1944

Artiștii și Gulagul CONSTANTINOV, Vasile (1918, ChişiA fost deportat de autorităţile sovietice în nău – ?), pictor de icoane. timpul ocupaţiei din 1940.

A fost deportat de autorităţile sovietice în La Chişinău locuia pe str. Bugaz, 12.

ANRM (fond 679, inventarul 1, dosarul C timpul ocupaţiei din 1940.

La Chişinău locuia pe str. Melestiu, 101/3. 928, p. III) ANRM (fond 679, inventarul 1, dosarul C 928, p. III) PARHOMOVICI, Constantin (1905, jud. Tişcov, or. Bender – ?), pictor.

Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău.

CONSTANTINOV, Petre (1922, ChişiA lucrat pictor decorator la expoziţiile nău – ?), sculptor.

A fost deportat de autorităţile sovietice în agricole din Basarabia.

Tatăl lui era Mihail Parhomovici, lucrătimpul ocupaţiei din 1940.

La Chişinău locuia pe str. Melestiu, 3 (?). tor bancar, domiciliat pe str. Ismailului, 28 din ANRM (fond 679, inventarul 1, dosarul C Chişinău.

Constantin Parhomovici a fost arestat de 928, p. III) NKVD în 1940. Destinul lui de mai departe nu CRACOVEAC, Victor (1920, Crăsnăşe- este cunoscut.

Arhiva SIS (dosarul nr. 313, Bahtalovschi, ni, jud. Orhei – ?), sculptor.

Iosif).

523

Ghetoul din Chișinău

524

Ghetoul din Chișinău este o parte din istoria noastră pe care suntem datori să o cunoaștem. În volumul colectiv Kişiniovskii pogrom 1903 goda (Pogromul din 1903 din Chişinău) (Chişinău, 1993) a fost inclus studiul lui I.E. Levit Poslednii pogrom (Ultimul pogrom) Istoria ghetoului din Chişinău.

Din acest studiu, bazat pe materialele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, desprindem câteva momente cronologice şi statistice.

La pag. 105 este inserat un articol despre şedinţa din 22 iulie 1941 la care au participat guvernatorul Basarabiei, generalul C. Voiculescu, şi colonelul Dumitru Tudose, comandantul militar al Chişinăului, unde s-a luat decizia ca în partea de jos a oraşului, pe teritoriul mărginit cu Visterniceni, în perimetrul străzilor: Haralambie, Cojocarilor, Voznesenskaia şi Pavlov, să fie organizat ghetoul, care urma să aibă două ieşiri, una în str. Pavlov, iar alta în str. Cojocarilor. În fondul 706, inv. 1, dosarul 69, f. 16 (ANRM) este păstrat Raportul-cercetare nr. 2 în care scrie că în luna august 1941, în ghe­toul din Chişinău erau internaţi 11.525 de evrei, dintre care: 4.148 bărbaţi, 4.476 de femei şi 2.901 copii (pag. 108).

Treptat, evreii din ghetoul din Chişinău au fost trecuţi în lagărele din Transnistria. Aşa, la 7 decembrie 1941, aici se mai aflau doar 126 de persoane (pag. 118). În ghetoul din Chişinău au fost închiși și doi foști membri ai Sfatului Țării: Sadogurschi N.A. și Landau-Gutman.

Iată mărturisirile cutremurătoare ale unui martor: Şi de la Chişinău se infiltrau zvonuri…

Evreii, cu toţii, au fost izgoniţi într-o dimineaţă din casele lor şi mânaţi în partea de jos a oraşului, complet distrusă de incendiu, încercuită

acum de un gard de sârmă ghimpată. Trăiau în pivniţile rămase, aşteptând… Martorii oculari relatau îngroziţi cum în dimineaţa aceia femei şi copii, tineri şi bătrâni, încărcaţi cu boccele, se scurgeau la vale către ghetoul înfiinţat, mânaţi din spate de către călăii lor, cu lovituri date cu patul armelor. Suzi Basboim, eleva şcolii în care am predat, a murit sub ochii părinţilor ei: un soldat, căruia îi răspusese la grosolănii, o apucase de picioare şi, învârtind-o, o pocnise de un stâlp, crăpându-i capul. (Vladimir Gh. Laşcu. Traversarea deşertului, Bucureşti, 1991, pag. 94) Gheorghe A. Cuza, fiul lui A.C. Cuza, profesor universitar și el, a publicat în revista Cetatea Moldovei, articolul Chişinăul de astăzi (nr. 4. din 1 aprilie 1942), din care spicuim un fragment: …Nu se ştie încă ce vor deveni cartierele aşezate dincolo de strada Alexandru cel Bun, în partea de jos a oraşului, căci ele sunt cu desăvârşire nimicite. A scăpat numai Ghetoul, dar nu şi jidanii. Au rămas cam o sută de suflete din cele optzeci de mii ale trecutului. Restul s-au spulberat pe drumurile mari ale Răsăritului, dincolo de Nistru, dincolo de Bug, şi mai departe încă, – până cine ştie unde. În locul lor vor intra mâine băştinaşii după ce casele scunde şi murdare vor fi despăducheate şi sfinţite.

Iar ceea ce a fost distrus, ţărână va rămâne. La ce bun alte clădiri? Chişinăul nu mai are în prezent decât 35.000 de locuitori în loc de 120.000 câţi îi avea înainte de război, acum doi ani. Ei pot foarte bine încăpea în cartierul de sus, Puşkin, care, fiind locuit de creştini, a scăpat neatins de distrugere…

Ghetoul a existat doar câteva luni, dar acest timp a fost suficient pentru a-i fixa existența. Păcat că omenirea, chiar și în sec. XX, după două mii de ani de la jertfa lui Iisus Hristos, n-a înțeles sensul iubirii față de om și respectul față de libertatea lui...

Notiţe din istoria masoneriei în Basarabia Istoria masoneriei basarabene este una foarte instructivă şi este foarte bogată în detalii care caracterizează o epocă a secolului XIX şi mai puţin a secolului XX. Nu există dovezi certe că ar fi existat o mişcare masonică sau, cel puţin, o lojă până la 1812.

Presupunem că unii boieri, care locuiau la Iaşi şi aveau moşii în Basarabia, veneau încoace vara, se întâlneau între ei şi chiar se ajutau ca fraţii.

Dar aceste relaţii nu au fost fixate în documente, în memorii şi atunci ele ţin de anonimat.

Prima lojă care a fost documentar legiferată în Basarabia a fost înfiinţată în primăvara lui 1821 şi deschisă la 1 iulie a aceluiaşi an.

Era o lojă care întrunea rândurile sale ofiţeri ruşi, cum era generalul Mihail Orlov, generalul Pavel Puşcin, colonelul Ivan Liprandi, vistierul lojii – generalul S.A. Tucikov (1767-1836), numit de ruşi şi „fondatorul Ismailului”, şi chiar, cum a fost descoperit recent, poetul Aleksandr

Puşkin: „La Chişinău eram prieten cu maiorul Raevski, cu generalul Puşcin şi Orlov… Eram mason la loja din Chişinău, fondată de generalul Puşcin, adică în aceea pentru care s-au nimicit în Rusia toate lojile” (Din scrisoarea adresată lui V.N. Jukovski). Tot în această lojă intrau câţiva cetăţeni străini, francezi şi germani, care în, virtutea unor circumstanţe, se aflau la Chişinău, şi printre ei întâlnim numele câtorva boieri moldoveni. Loja nr. 25 şi-a luat numele de Ovidiu, deoarece fiecare lojă masonică trebuie să poarte un nume distinct. Formată sub auspiciile asociaţiei masonice Astreia din Petersburg, a intrat în relaţie cu masonii din Iaşi.

Poetul roman exilat la Tomis trebuia să sugereze ideea exilului în această provincie îndepărtată a ofiţerilor ruşi, crescuţi în Petersburg şi în Moscova.

Aici este cazul să facem câteva lămuriri, nu legate de statutul masonilor, ci de încărcă-

Casa în care își petrecea ședințele loja Ovidiu din Chișinău

Notițe din istoria masoneriei basarabene

Notițe din istoria masoneriei basarabene

525

526

tura spirituală care o purta această mişcare în contextul acelei epoci de început al sec. XIX. După asasinarea lui Pavel I şi venirea la putere în 1801 a fiului său, Alexandru I, Rusia cunoştea o fierbere nemaipomenită intelectuală. În mare parte, această fierbere intelectuală fusese provocată de Ecaterina a II-a, care, înţelegând perfect idealul lui Petru I că reformarea Rusiei se poate face doar prin promovarea ştiinţelor, doar prin reformele sociale, bine chibzuite, şi-a asumat riscul să ajute societatea prin contaminarea ei cu idealuri europene.

De aici corespondenţa ei cu Didro şi Voltaire, de aici şi încurajarea grupărilor masonice, care au apărut în Rusia, a grupărilor spirituale, care la fel de multe erau la acel moment, şi această moştenire a preluat-o Alexandru I. El, de asemenea, fiind mason ca şi tatăl său.

Alexandru I nu întrevedea un pericol în formarea mai multor loji masonice, chiar şi după războiul din 1812 şi luarea Parisului în 1814, când ofiţerii ruşi, masoni, au intrat în relaţii directe cu masoneria franceză şi s-a făcut un schimb de informaţii, un schimb de idealuri, încât în scurtă vreme, ofiţerimea rusă a devenit pătura cea mai progresistă a societăţii, ei primii şi-au propus reformarea Rusiei, prin abolirea iobăgiei, prin restrângerea drepturilor monarhiei, prin crearea premiselor unei viitoare republici. Erau reforme împrumutate de la europeni, nu reforme care reieşeau din conţinutul societăţii ruse, din evoluţia internă a acestei societăţi. De aceea Alexandru I, tolerant faţă de masoni totuşi, la finele vieţii, a încercat o stăvilire a acestei mişcări. În armată, mai ales, s-a început colectarea informaţiei despre ofiţerii care erau implicaţi în loje masonice, desfiinţarea lojilor masonice care erau radicale în opţiunile lor. Aşa a fost desfiinţată şi loja din Chişinău. Totuşi, trebuie să remarcăm că mişcarea masonică din Rusia a avut o finalitate clară în momentul răscoalei decembriştilor din 1825, fiindcă programul lor era rezultatul activităţii teoretice a două

loji masonice, cea din sudul Rusiei şi cea din nordul Rusiei. Aceasta, însă, constituie un alt capitol, noi ne vom limita doar la perioada activităţii lojii Ovidiu.

Casa lui Vasile Kaţiki, în care se întrunea loja, s-a păstrat şi se află astăzi pe str. A. Hâjdău, nr. 2.

Activitatea masonică în Chişinău a fost reluată aproape peste o sută de ani, la 10 martie 1922 a sosit în Basarabia fostul ministru Ioan Pangal şi care l-a împuternicit pe Nicolae N. Alexandri, prin următoarea adresă: „Supremul Consiliu din România către Prea Ilustrul Frate N. Alexandri 33-e, Venerabil al lojii din Chişinău.

Prea Ilustre frate, Subsemnatul, Ioan Pangal, 33-lea, delegat de Supremul Consiliu din România, declar prin prezenta că v-am iniţiat şi constituit Frate mason, la gradul 33-e, dându-vă în virtutea puterilor ce mi-au fost conferite, pline puteri pentru a crea şi organiza o lojă la Chişinău, precum şi pentru a iniţia la cele dintâi trei grade simbolice (Ucenic, Companion, Maestru). Această plină putere provizorie va fi confirmată în mod oficial de Supremul Consiliu, imediat ce mă voi înapoia la Bucureşti.

Ioan Pangal, Chişinău, 10 martie 1922” (Gheorghe Bezviconi. Masonii în Basarabia // Din trecutul nostru, 1936, nr. 28-30) Nicolae N. Alexandri a fondata-o şi la 23 martie 1923 a obţinut diploma de Mare inspector General – 33-lea. În 1931, când a decedat N.N. Alexandri, toate atributele masonice şi literatura specială au fost duse la Bucureşti, iar loja a continuat să activeze.

La Bucureşti masoneria română a mai fost condusă de Zamfir Arbore şi de aceea este explicabil faptul că printre numele distinşilor masoni descoperim şi pe basarabenii: Ion Inculeţ, Pan Halippa ş.a. În Republica Moldova în anii ’90 ai sec.

XX a fost oficializată masoneria, fondator fiind Anatol Coman.

Era mason ca şi ruda sa poetul Vasile Alecsandri. Avea gradul 33, cel mai înalt în ierarhia masonică. A trăit şi a murit ca un mason.

Genealogia lui Nicolae N. Alexandri are rădăcini interesante. „Familia mea este originară din Veneţia.

Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inima îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia familiei Alecsandri…”

(V. Alecsandri, dintr-o Autobiografie pe care intenţiona să o scrie la 1865) Am în faţă un teanc de scrisori, de fotografii, de însemnări. Oameni necunoscuţi mă privesc din pozele îngălbenite de implacabilul timp. Învingând barierele timpului, vorbesc cu mine prin paginile epistolelor aşternute în grabă ori ticluite cu migală. Sunt vlăstarii unui gigantic arbore genealogic, pe care destinul l-a răsfirat pe întreaga Europă. Dintre numeroasele ramuri am ales unul singur – o fragedă şi misterioasă mlădiţă ce părea să fie dată cu totul uitării datorită vitregiilor istoriei. M-am oprit la vrednicul Nicolae Alexandri, omul care, în anii tumultuoaselor frământări de la începutul acestui secol, a stat ferm la cârma unei echipe de cutezători care au militat pentru schimbarea destinului Basarabiei.

Nicolae, fiul lui Iordache Alexandri, moşier şi consilier de stat, a fost căsătorit cu Maria Carlovna Glavce, dar, după o scurtă convieţuire, soţii s-au despărţit. Decepţionată, Maria Glavce se mută cu traiul la un văr de-al doilea, moşier şi el, Nicolae Leonard, un om de o cultură aleasă, care locuia la Glodeni. La 17 mai 1859, Maria Glavce naşte un băieţel, care e în-

Notițe din istoria masoneriei basarabene

Unul dintre cei mai importanţi masoni ai Basarabiei

Nicolae N. Alexandri

registrat oficial sub numele de familie Alexandri, Nicolae Nicolaevici. De fapt, acesta e fiul lui Nicolae Leonard, de buna educaţie a căruia s-a îngrijit anume el. În 1881, Nicolae absolveşte Gimnaziul nr.

1 din Chişinău, este admis în acelaşi an la Facultatea de drept a Universităţii din Sankt Petersburg, fiind absorbit pentru mai mult timp de activităţile sale studenţeşti.

Pantelimon Halippa, care l-a cunoscut în luna ianuarie 1906, în casa Nadejdei Terleţchi din Chişinău, prietena de o viaţă a lui N.N. Alexandri, nu pomeneşte nimic despre ocupaţiile anterioare ale acestui nobil basarabean. Se ştie

527

528

însă că Nicolae încă din acea perioadă era influenţat foarte mult de teoriile lui Lev Tolstoi. În însemnările pictorului Duşan Makoviţchi (a locuit la Iasnaia Poliana între anii 1904 și 1910) e descrisă întâlnirea, la 7 martie 1906, a lui N.N. Alexandri cu idolul său spiritual.

D. Makoviţchi citează în jurnalul său notiţele lui S.L. Dimitriev: „Scriu aceste rânduri aflându-mă împreună cu N.N. Alexandri în casa marelui înţelept, după o plimbare în timpul căreia am întreţinut o discuţie. Apropiindu-ne de casă, am văzut ieşind din poarta conacului doi călători prost îmbrăcaţi. În urma lor s-a arătat L.N. (Lev Nikolaevici – I.C.). Zărindu-l, însoţitorul meu m-a apucat de mână şi s-a oprit, învăluit de o bucurie de nedescris. El visa la o asemenea întâlnire de zeci de ani, dedicându-şi cea mai mare parte a vieţii sale conştiente la înfăptuirea în practică a ideilor de creştinism pur. Pentru prima oară el l-a văzut pe învăţătorul său. Între timp, cei doi au trecut pe lângă noi, iar L.N. era la câţiva paşi. Venindu-i înainte, eu l-am salutat şi imediat l-am prezentat şi pe însoţitorul meu, faţa căruia părea iluminată de un zâmbet şi de sfială. L.N. ne-a întâmpinat foarte bucuros.”

Primind drept moştenire de la unul dintre unchii săi moşia Voronoviţa din judeţul Hotin, Nicolae Alexandri, împreună cu o altă adeptă a lui Lev Tolstoi, Eleonora Stamo (1860-1936), au organizat o colonie de tip tolstoian. Într-un parc au fost construite câteva case, în care s-au stabilit cu traiul mai mulţi adepţi ai marelui scriitor. Au venit încoace Dimitriev, Nicolaevici, scriitorul şi traducătorul Ivan Navijin ş.a.

Această colonie a cunoscut o înflorire deosebită în anii 1907-1908, când însuşi Lev Tolstoi intenţiona să vină încoace să împartă bucuria traiului şi muncii în comun.

Nicolae Alexandri a fost căsătorit cu doamna Teplov, fiica unui general din Vilna.

Un timp, tinerii au locuit la Petersburg, apoi la Chişinău. Anumite divergenţe au făcut ca familia să plece în Elveţia, la Lausanne. Au avut trei copii: Lev, Vasile şi Tatiana, care a locuit

până nu demult la Chişinău, pe strada Fierarilor (azi Bernardazzi), casa numărul 93. Tatiana s-a stins din viaţă în 1985.

Despre raporturile sale cu familia Nicolae N. Alexandri a avut o discuţie şi cu Lev Tolstoi. „Când noi – L.N. Dimitriev, Krupski şi eu – ne apropiam deja de casă, am spus că am şi eu un Lev Nicolaevici, fiul meu de 18 ani.

– Dar în ce relaţii sunteţi? – s-a interesat L.N. – Niciun fel de relaţii. Eu demult m-am despărţit de familia care locuieşte peste hotare.

L.N. s-a emoţionat nespus: – Cum adică peste hotare? – întrebă el.

– Dacă cineva m-ar îndupleca să locuiesc cu ei, aş face-o poate, dar altfel nu pot.

– Închipuiţi-vă că la mine e aceeaşi situaţie, a spus L.N. Am vrut să păstrez sentimentele lor, ataşamentul pentru mine şi am pierdut dragostea mea pentru ei. Nici nu-mi închipui cum de a putut să-mi destăinuiască L.N. aşa intimităţi!

Eu începui să-mi dezleg sufletul, el făcea la fel.

Cât nu s-ar părea de straniu, dar numai am intrat în odaie (eu de la 17 ani doream să-l văd, dar am discutat cu el când aveam 46) şi n-am mai stat de vorbă. Dimitriev m-a cărat în pădure. Şi numai noi am plecat, L.N. s-a coborât jos şi timp de două ore a stat de vorbă cu Krupski”.

Concepţiile lui Tolstoi paralizează într-un fel iniţiativa politică a lui N.N. Alexandri. Pan. Halippa în amintirile sale (din revista Viaţa Basarabiei, nr. 1-2, 1938), intitulate Nicolai Nicolaevici Alexandri, ne relevă următoarele: „Pe N.N. Alexandri, lucrurile acestea, adică discuţiile politice, îl lăsau, mai mult sau mai puţin, rece. El ştia una şi bună că transformările radicale în viaţa omenirii se obţin pe calea religiei şi nu a revoluţiilor politice. Şi religia el o înţelegea, potrivit învăţăturilor lui L. Tolstoi, într-o muncă serioasă şi sistematică de perfecţionare a sufletului, în iubirea către Dumnezeu şi om, în renunţarea la aşa-zisele binefaceri ale civilizaţiei şi în simplificarea vieţii după tipul de viaţă a primilor creştini, în combaterea răului prin bine

uă, intelectualii orăşeneşti doritori de viaţă liniştită de la ţară. Fiecare îşi petrecea ziua cum vroia: unii citeau până la plictiseală; alţii munceau în grădina de zarzavat şi în grădiniţele de flori din faţa vilelor; însă alţii încercau să combine cititul cu scrisul, cu munca în grădină, cu excursiuni în satele de primprejur şi la Hotin sau Cameniţa – capitala foarte pitorească a Podoliei, cu vestita cetate de pe malul ridicat al Smotriciului – cetate pe care a stăpânit-o un scurt timp (în 1507) şi voievodul Moldovei – Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare.

Eu mi-am dat un program pe care l-am elaborat cu N. Alexandri. Primul nostru lucru pe care-l făceam zilnic: luam o baie în Nistru.

Eram găzduit într-o cameră din vila cea mai apropiată de fluviu şi apa îmi făcea cu ochiul de cum ieşeam din casă. După aceea mergeam la N. Alexandri, unde luam ceaiul de dimineaţă cu o gustare. Îndată după ceai, ne aşezam să traducem din Cercul de citire al lui L. Tolstoi, o carte groasă de peste o mie de pagini, în care marele scriitor a adunat cugetări şi învăţături din gândurile tuturor vremurilor şi popoarelor.”

Chiar şi astăzi, după mai bine de opt decenii, s-ar putea să se purceadă la o reconstituire arhitectonică a coloniei de altădată. Paginile lăsate de Pan. Halippa ar putea servi drept ghid pentru restauratori… „După ce ne ocupam o oră-două cu traducerea, urma în programul zilei o plimbare împreună prin parc şi grădina cu pomi fructiferi…

N. Alexandri era un «causeur» extraordinar în limba rusească, dar, când o lua româneşte, devenea stângaci, se împiedica în căutarea de cuvinte potrivite, pe care nu le găsea, uitându-se rugător la mine să-l ajut, ceea ce nu era uşor, căci nici eu nu eram cine ştie ce cunoscător al limbii. Azi aşa, mâine aşa, în cele din urmă amândoi am ajuns la ideea că trebuie să plecăm în România şi să învăţăm acolo limba şi literatura românească, pentru ca să fim în stare să ne apucăm de munca grea a traducerii operei lui Tolstoi în româneşte…

Notițe din istoria masoneriei basarabene

şi într-o îmbinare armonioasă a muncii manuale, de preferinţă agricolă, cu munca intelectuală.

Aşa concepând lucrurile, N.N. Alexandri nu este văzut pe câmpul luptelor politice din anii 1905-1906.”

Prima revoluţie rusă trece pe lângă N.N. Alexandri fără ca el să-i simtă zbaterea de aripi.

Un timp locuieşte la Voronoviţa, după aceea în Elveţia, unde se afla familia sa, din Elveţia trece în Anglia – aici îl vizitează pe prietenul lui L.N. Tolstoi – Vladimir Certkov. Revine la Chişinău. Organizează traducerea operelor lui Tolstoi în română. Lucrare de proporţii (îl angajează şi pe Pantelimon Halippa) pe care intenţiona s-o facă la Voronoviţa.

Ideea de a traduce din opera lui L. Tolstoi fusese discutată chiar în prezenţa lui Duşan Makoviţchi, care şi-a notat în jurnalul său: „N.N. Alexandri – un moşier basarabean, foarte apropiat sufleteşte de L.N. …şi foarte simpatic.

Doreşte să traducă operele lui L.N., să-l facă cunoscut în România. El singur e român, dar educat în Rusia. L-a întrebat pe L.N. cu ce ar putea să înceapă ca să poată atrage atenţia sa, totodată, să aibă succes. L.N. i-a propus Cercul de citire. N.N. Alexandri e de părere că Cercul de citire poate fi neînţeleasă de cititor. Intelectualitatea română e cam uşuratică, preferă distracţiile. Alexandri i-a recomandat lui L.N. cartea lui Eugen Noiel Însemnările unui nerod, despre aceea cum poate şi trebuie îmbinată munca intelectuală cu cea fizică, lucrarea pământului şi păstoritul.”

Tânărul Pantelimon Halippa, fiind invitat la Voronoviţa, este profund impresionat.

Peste ani, aproape în toate paginile de memorii, reflectând despre acea perioadă, descrie şi traiul de la Voronoviţa, descrie acei oameni ciudaţi care încercau să dea imbold unui nou mod de viaţă: „Colonia tolstoiană a mult regretatului N. Alexandri din Voronoviţa era un admirabil parc de vreo 20-30 de hectare şi în mijlocul lui, din distanţă în distanţă, mai multe vile, în care erau găzduiţi, pe câte-o lună-do-

529

530

După plimbarea însoţită de lucrări practice în grădină ne reîntorceam acasă, unde citeam româneşte din Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu sau din alţi autori, pe care îi avea N. Alexandri. Apoi urma masa: o masă simplă, dintr-un fel-două de bucate, pe care le pregătea Ciornei, argatul şi paznicul parcului. După masă, N. Alexandri se retrăgea timp de o oră la hodină, dar eu mă duceam în camera mea sau la podul plutitor peste Nistru, pentru întâmpinarea convoiului de birjari şi căruţaşi, care mergeau de la sau înspre Cameniţa şi care ne aduceau corespondenţa şi ziarele.

Spre îndeseară mă duceam din nou la N. Alexandri. De data aceasta, la ceaiul de seară, se adunau toţi locatarii coloniei Voronoviţa şi amfitrionul nostru, fie că ne citea din opera lui Tolstoi, fie că ne conferenţia în expunerea fermecătoare din vastele sale cunoştinţe asupra vieţii şi oamenilor. Şi recitările, şi conferinţele erau urmate de discuţii libere, pe care N. Alexandri le provoca anume, spre a-i face pe musafiri să se adâncească în gândurile şi filozofia lui Tolstoi. Câteodată se găsea cineva care să ne cânte, acompaniat la un mic armonium, ce stătea în sufragerie. Lui N. Alexandri îi plăcea foarte mult muzica şi câteodată îl găseam executând exerciţii la vioară, dar imediat se oprea, căci nu se considera destul de iscusit în arta arcuşului.

Câteodată, când veneau musafiri din Cameniţa sau de la Hotin, se formau şi coruri, care, ca toate corurile improvizate, se terminau în fredonări stângace, deoarece cântăreţii improvizaţi nu ştiau cuvintele bine şi până la capăt.

Serile la Voronoviţa erau pline de farmec.

Era atâta armonie în natură şi în sufletele noastre!”

Colonia de la Voronoviţa era pentru N.N. Alexandri o încercare de a găsi un argument practic pentru gândurile şi ideile ce nu-i dădeau astâmpăr. Discuţiile înflăcărate, vorbele frumoase, lecturile în salon erau numai o singură faţetă a realităţii. Lipsea o coordonată.

Cea a naturii. Satul, verdeaţa, apele curgătoare ale Nistrului. Într-un asemenea anturaj omul pierde senzaţia de eternitate a vieţii omeneşti.

Lumea înconjurătoare, cu frumuseţea-i nepieritoare, îi aminteşte mereu că este trecător. Aici şi filozofia pare să aibă înţelesuri mai profunde, uneori chiar nebănuite.

La rându-i, Tolstoi, în luna octombrie 1910, atunci când părăsea Iasnaia Poliana, şi-a amintit de Basarabia, de N.N. Alexandri. În însemnările lui D. Makoviţchi acel moment de ezitare a fost surprins astfel: „Apoi L.N. a pus întrebarea: «Unde plecăm mai departe?» Eu am propus Basarabia, la muncitorul moscovit Gusarov, care locuieşte acolo împreună cu familia, tot acolo îi şi Alexandri. «Dar acolo e greu de mers, şi nu din cauza distanţei, ci din motivul mişcării prea lente a trenurilor», am adăugat eu.”

N.N. Alexandri îşi fermeca cunoscuţii prin inteligenţă, ea fiind rezultatul unor asidue căutări ale eternelor adevăruri. Fiecare nou detaliu adăugat la portretul adevărului vieţii vine spre noi ca un îndemn spre o purificare sufletească, spre o mică şi dramatică revoluţie interioară.

Permanent este obsedat de gândul că trebuie să dea cititorului basarabean pagini din învăţămintele lui L. Tolstoi. Şi el, bătrânul cu capul alb, se hotărăşte să plece în România, la Bucureşti şi la Iaşi, să studieze graiul străbunilor. Limba vorbită la Iaşi o găseşte mai aproape de suflet şi se opreşte la universitatea din localitate unde audiază cursurile profesorilor de renume: Alexandru Xenopol, Alexandru Philippide, Ion Simionescu, Garabet Ibrăileanu ş.a. Tânărul său prieten, Pantelimon Halippa, îl poartă prin saloanele ieşene, la întrunirile politice şi cele studenţeşti. Anume acum Alexandri acumulează o veritabilă experienţă politică. Etapa ieşeană ce a ţinut aproape un an de zile pare să fi fost decisivă pentru momentul când s-a conceput editarea revistei şi a ziarului Cuvânt moldovenesc, în 1913, în luna mai.

N.N. Alexandri e responsabil în faţa autorităţi-

Mai repet o dată că aceste discuţii întotdeauna mă încălzeau prin ceva şi-mi era plăcut.”

Această destăinuire a adolescentului S. Lazo vine ca un ecou al unui studiu semnat de un alt adolescent, Alexei Mateevici, care descifrează foarte limpede concepţiile lui L.N. Tolstoi, adică în parte şi concepţiile idealului zeificat de N.N. Alexandri: „Tolstoi n-a luat în seamă porunca lui Turghenev lăsată cu gură de moarte, s-a depărtat de arta pură şi s-a apucat de învăţămintele moral-religioase.

Din aceste învăţăminte a şi rezultat aşa-numita «religie» a lui Tolstoi. Dar pentru nimeni nu-i o taină faptul că această religie este o etică, fundamentală pe anumite suporturi raţionale.” În continuare, acelaşi autor pune o diagnoză foarte dură pentru crezul lui L.N. Tolstoi şi poate dureroasă pentru mulţi adepţi ai marelui cugetător: „În general, cugetările lui Lev Nikolaevici despre Dumnezeu şi religie substituie religia şi pe Dumnezeu.” (Ideile lui L.N. Tolstoi despre religie şi aprecierea lor în Buletinul Eparhiei Chişinăului, nr. 45, 1912) Am alăturat aici această remarcă despre L.N. Tolstoi ca pe o oglindă în care se citeşte bine şi chipul lui N.N. Alexandri. Fiindcă găsesc interesant procesul de trecere al acestui bun basarabean de pe poziţia de calm şi inactivitate socială la apariţia lui pe baricadele luptelor politice dezlănţuite în primăvara anului 1917. „Vina”, desigur, o poartă mediul revoluţionar – el s-a pomenit în situaţia unui ac de busolă într-un câmp magnetic. Caracterul lui pare să capete o trăsătură nouă, neştiută până acum. În ochii celor care îl cunosc, el nu mai este numai un fidel adept al lui Tolstoi, Alexandri e un luptător convins pentru drepturile moldovenilor basarabeni. Petre V. Haneş în însemnările sale Basarabia – autonomia, neatârnarea şi unirea cu România îi schiţează un portret în culorile cele mai calde: „La ceasurile 12 deputaţii şi toţi cei de faţă se strâng în sala de şedinţe, înghesuindu-se frăţeşte pe scaunele aflătoare acolo. La

Notițe din istoria masoneriei basarabene

lor, iar Pan. Halippa se înhamă la carul redacţional.

De remarcat că experienţa obţinută la Cuvântul moldovenesc a fost mai târziu de mare folos la fondarea şi redactarea ziarului Sfatul Ţării, Naşe slovo, Bessarabskoe slovo.

Rolul ziarului Cuvânt moldovenesc în mişcarea de deşteptare a conştiinţei naţionale a basarabenilor este incontestabil. Anume aici s-a consolidat nucleul mişcării naţionale, acele noi îndemnuri porneau din inima lui N.N. Alexandri. Ne convingem de acest adevăr şi din fragmentul scrisorii pe care tânărul Serghei Lazo o adresase, la 12 ianuarie 1916, prietenei sale Olga Cruşevan: „Astă seară am fost la unchiul Colea (Alexandri – I.C.). Acest văr de-a treilea de al mamei îşi numără zilele la Chişinău şi editează un ziar moldovenesc. Viaţa l-a frânt în mai multe rânduri, iar când i-a albit părul (posibil chiar şi mai devreme) el a ajuns la tolstoism şi a fost în stare, pe cât mi se pare, să înţeleagă profunzimea gândurilor celebrului om. De fiecare dată când veneam la Chişinău îi făceam câte o vizită unchiului Nicolai şi între mine – un tânăr încă verde – şi omul albit de ani aveau loc nişte discuţii aprinse, şi nu simţeam nicio diferenţă de vârstă. Diferenţa consta doar în faptul că eu îi mărturiseam ceea ce putusem să observ acolo, în marele oraş. Pe când de la el aflam, ca să zic aşa, înţelepciunea vieţii, cuvinte care de fiecare dată mă încălzeau. Eu ascultam cursul unor gânduri, care parcă sfârşeau şi-n faţa cărora recunoşteam nimicnicia propriei mele existenţe.

Parcă şi-n această clipă aud vocea-i calmă – doar raţiunea, raţiunea ne este dată ca să ne apropiem şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu, iar noi învăţăm nişte vorbe răsuflate ale nu ştiu cărui «sfânt». Ce urgie este acest război, când se nimicesc unii pe alţii! Eu sunt sigur că, după aceste coşmaruri, oamenii se vor îndoi de justeţea căilor alese, căci ei n-au o părere mai bună despre viaţă. Iar tineretul nostru, având în faţă oceanul necuprins al vieţii, cât de rar îşi creează o atitudine faţă de tot ce-l înconjoară.

531

532

banca prezidenţială ia loc un respectabil bătrân, cu părul alb şi barba albă, şi rosteşte blând cuvintele: «Şedinţa Sfatului Ţării este deschisă.» Întreaga asistenţă se scoală în picioare şi aplaudă furtunos. Corul preotului Berezovschi cântă într-un colţ al sălii Deşteaptă-te, române, care pentru întâia oară răsună în Basarabia. Mulţi deputaţi erau cu ochii în lacrimi.

Bătrânul care prezida în clipa aceasta înălţătoare se chema N. Alexandri. Un caracter blând, o fire împăciuitoare, un adevărat moldovean, crescut în doctrina lui Tolstoi. L-am întâlnit de atunci înainte, cât am stat la Chişinău, în toate întrunirile culturale şi naţionale, totdeauna prezidând mulţumită darului deosebit ce-l avea de a vorbi blând şi de a înlătura neînţelegerile. El prezida şi comitetul universităţii populare, ca şi multe din şedinţele comisiunii şcolare.”

Biografia lui N.N. Alexandri, fără doar şi poate, şi-a atins apogeul anume în anul 1917.

Ziarul România nouă, din 27 martie 1918, publică, sub iscălitura lui N.N. Alexandri, aceste rânduri: „Unirea Basarabiei…

Noi am înfăptuit cel mai mare eveniment, ale cărui consecinţe sunt fără de număr: suntem uniţi cu ţara-mamă.

La 1859, pe orizonturile politice ale Europei s-a ivit deodată un om nou, care a cerut să fie recunoscut. Acest om era România. În timp de 60 de ani, ţara aceasta unită din nouă principate slabe s-a întărit şi s-a impus respectului Europei. Acum ea caută să adune la sânul ei şi celelalte ţări locuite de fiii neamului nostru. Cea dintâi asupra căreia a căzut norocul este Basarabia, care se uneşte cu România.

Binecuvântat fie ceasul în care în minţile noastre s-a născut ideea Unirii! Urmările vor fi din cele mai binefăcătoare. Istoria va scrie acest act solemn cu litere de aur în paginile ei.

Să dea Dumnezeu ca acest act istoric să fie ca un sunet de alarmă pentru Unirea tuturor provinciilor româneşti răzleţite.

Cu Dumnezeu, şi într-un ceas bun!”

Dincolo de calmul ce-l caracteriza, Nicolae N. Alexandri ducea o viaţă interioară foarte încordată, dramatică chiar. În luna iunie a anului 1918, la Chişinău poposeşte un originar din Basarabia – generalul Alexandru Averescu, înconjurat de aureola bătăliilor de la Mărăşeşti şi Mărăşti. El l-a convins pe N.N. Alexandri să organizeze la Chişinău Liga populară, care să colaboreze cu partidul lui Averescu. S-au făcut multe promisiuni.

Gh. Bezviconi, care a avut prilejul să studieze arhiva lui N.N. Alexandri, scrie în memoriile sale: „Aşa, la 4 septembrie 1918, Averescu i-a promis lui Alexandri că vor fi respectate toate condiţiile Unirii şi Basarabia îşi va păstra autonomia, care reieşea din realităţile de viaţă din Basarabia ce se deosebea de restul ţării.

Promisiuni Alexandri ascultase destule în ultimele luni şi cu atât mai amară i se părea viaţa când se convingea că declaraţiile liderilor politici nu se racordau cu faptele lor. În adunarea Ligii din 7 octombrie 1918 Alexandri pentru prima orară a declarat deschis că nu este de acord cu politica guvernului.

Opoziţia l-a susţinut. La adunarea de la Iaşi cu declaraţii similare au ieşit Averescu, Argetoianu, Filipescu, Cuza… Şi pe neaşteptate au fost anulate condiţiile de unire a Basarabiei. Două proteste (parţial au fost tipărite în ziarul Basarabia în 1933 – I.C.) ale unei părţi a deputaţilor din Sfatul Ţării în frunte cu Alexandri au fost semnate la 25 şi 30 noiembrie. O lămurire despre acest act a nimerit chiar la Paris; iar fiul lui Alexandri, Lev Nicolaevici, a scris despre această problemă fiind la Moscova. Despre anularea condiţiilor unirii în arhiva lui N.N. Alexandri se păstrează un articol de ziar intitulat Iuda.

Când puterea a trecut în mâinile guvernului Averescu, Alexandri a fost ales senator.”

El primul votează unirea şi tot el printre primii protestează împotriva încălcării condiţiilor unirii. În 1921, fiind vicepreşedinte al senatului, Nicolae Alexandri rosteşte o cuvântare aprinsă în apărarea Basarabiei. În 1925 este ales

senator în opoziţie. Nu i se mai dă cuvântul în senat. Decepţionat, se retrage din viaţa politică şi se ocupă iarăşi de traducerea operelor lui L.N. Tolstoi.

Relaţiile din familie adaugă şi ele anumite tensiuni. Fiul său Lev (bănuiesc că a scris monografia Bessarabskii vopros, Moscova, 1926) se afla în serviciul diplomatic al ţării sovietelor. Bătrânul N.N. Alexandri i-a făcut o vizită în mod clandestin, dorind să afle cum de s-a pomenit fiul de altă parte a baricadei. Se presupune că, după întâlnirea de pomină, acest fiu al lui a dispărut fără urmă.

Reproducem mai jos o scrisoare expediată de N.N. Alexandri lui Zamfir Arbore (a fost tipărită mai întâi în revista Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934): „Mult stimate şi iubite Zamfir Constantinovici! Trăim într-o perioadă de trecere… Îndeosebi simt aceasta bătrânii, deoarece

Notițe din istoria masoneriei basarabene

Nicolae N. Alexandri

nouă ne este foarte dificil să ne adaptăm şi să ne modificăm. Iar timpul este necruţător şi ne cere schimbări, în caz contrar rămânem acolo de bordurile vieţii… În asemenea minute dificile, suporţi foarte greu singurătatea şi cu mare bucurie te opreşti la gândul că, undeva în îndepărtatul Bucureşti, este încă un inadaptabil, care la fel se tânguieşte, probabil, şi se odihneşte la gândul despre un viitor mai bun. Îmi revin cu încetul, desigur, această îmbunătăţire a sănătăţii eu trebuie s-o înţeleg ca pe o pauză şi de aceea fac tot ce-mi pare important şi merită atenţie. Am sub mâna mea traducerea în limba română a ultimei lucrări a lui Tolstoi, care e gata de a fi trimisă la tipar.

Dar sosirea la Bucureşti şi traiul acolo mă sperie şi eu deocamdată nu ştiu ce să fac.

Fiţi sănătos, dragul meu, păziţi-vă şi să dea Domnul să ajungem la zile mai bune…”.

Această scrisoare este ca o ultimă frunză ce se desprinde de pe ramul intrat în iarnă. E un ultim acord din simfonia unei vieţi zbuciumate şi pline de farmec. Sunt rânduri încărcate de tristeţe şi aureole de optimism.

Anunţul despre decesul lui Nicolae N. Alexandri a fost simplu, lapidar ca un post-scriptum: „Nicolae Alexandri a murit în colţişorul său retras din str. Ion Inculeţ (vila Cerkez) în după-amiaza zilei de 17 februarie. În ziua de joi, 19 februarie, trupul lui neînsufleţit a fost adus la Catedrală, iar slujba religioasă a înmormântării a avut loc vineri, 20 februarie.

Pentru munca sa dârză şi grea închinată neamului moldovenesc şi românesc, guvernul ţării a poruncit să i se facă funeralii naţionale.

Pe lângă foştii săi tovarăşi de lupte grele au ţinut să-l conducă la locul de veci şi şefii autorităţilor române, în frunte cu d-l ministru P. Halippa…”.

Este curios faptul că atunci când a venit la patul bolnavului ce se stingea din viaţă, preotul Vasile Guma a întâlnit acolo un rabin şi un pastor luteran… Se părea că religiile lumii veniseră să-i dea ultima binecuvântare eminentului urmaş al lui Tolstoi – lui Nicolae Alexandri…

533

Manole

534

Literatura noastră populară trebuie privită nu pur şi simplu din punctul păstorului care, neavând ce face, plictisindu-se să cânte la fluier şi să se dogorască la soare, începe să fredoneze nişte rânduri care mai târziu devin balade. Şi nici nu e cazul, când o fabulă concretă, o istorie auzită la un han se transformă într-o operă literară, fiind şlefuită de mai mulţi povestitori pe parcursul timpului.

Cred că pentru fiecare operă literară suntem datori să dăm mai multe puncte de vedere, căutând explicaţii în diverse domenii. Şi acest gând îl argumentăm prin balada Meşterul Manole, pe care o considerăm mult mai veche decât o cred specialiştii, chiar putem să-i atribuim vârsta exactă de la înălţarea piramidelor egiptene încoace şi să-i explicăm originea baladei într-un chip cu totul neordinar. Prin teoria masonică. Adică, constructorii acelui templu de pe malul Argeşului erau nişte masoni. Dar s-o luăm de la capăt.

Masoneria îşi propune ca scop înălţarea catedralei ideale în lume, în care fiecare om este o cărămidă. Iniţial, fiecare om este o piatră brută, dar, şlefuită, ea se preface în cărămidă, îşi schimbă calitatea. Ideea masoneriei în sine include anume această coordonată, schimbarea calităţii, perfecţionarea până la ideal.

Ierarhia masonică recunoaşte următoarele grade: zidar, cel mai des numit pietrar, calfă, meşter. Începutul baladei: „Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Cu Manole zece / Care-i şi întrece.”

Evident, avem în faţă o lojă masonică în care meşterul mare sau maestrul în limbajul modern este Manole.

Ce fac aceşti pietrari? Ei vor să înalţe o mănăstire. În fond, vor să înalţe o catedrală atât de frumoasă, cum n-a mai fost alta. Şi atunci purced la această construcţie într-un loc foarte bine ales – „Pe Argeş în jos / Pe un mal frumos.”

Se iscă o problemă. Tot ce ziua se construieşte, noaptea se surpă. De ce? Fiindcă este nevoie de un sacrificiu.

Schimbarea calităţii meşterilor, perfecţiunea lor interioară nu este suficientă pentru această mare construcţie care şi-o propun. Să ne amintim că idealul masonic este catedrala universală. Cea mai frumoasă şi cea mai perfectă. Şi aici – rolul Anei. Într-o viziune îngustă, s-ar putea înţelege că Ana a fost, pur şi simplu, sacrificată. Şi în felul acesta, primind această jertfă, clădirea nu se va mai surpa.

Ideea însă este alta. Ana simbolizează idealul feminin, idealul purităţii feminine, care este în contradicţie cu linia conduitei masonice, femeile doar nu sunt admise în lojile masonice. Şi pentru a putea înălţa această catedrală, trebuie sacrificat sentimentul pentru femeie. A renunţa la partea a doua a naturii umane, a femeii. Renunţând la femeie, marele meşter, Manole, reuşeşte să înalţe catedrala.

Construcţia este atât de frumoasă încât Negru Vodă porunceşte să fie demolate scările, schelele, ca meşterii să nu poată coborî de pe mănăstirea construită. Să nu poată construi o alta mai frumoasă. Negru Vodă simbolizând, de fapt, lumea obişnuită, egoistă, cu idealuri limitate.

Ce fac meşterii? Ei înţeleg că această mănăstire nu este perfectă. Că se poate construi ceva şi mai frumos. Fiindcă idealul masonic

Şi se prea poate că un fapt concret, minor şi idealul masonic major l-au inspirat la crearea acestei balade.

Dacă am reuşi să coborâm în timp chiar până la vremuri dinainte de Hristos, când strămoşii strămoşilor noştri vorbeau daca ori poate latina vulgară, l-am găsi pe autorul acestei minunate balade, care a ajuns la echilibrul lingvistic actual, fiind perfecţionată de diverşi vorbitori şi care, în formula actuală, descifrează totuşi esenţa autorului.

Notițe din istoria masoneriei basarabene

atestă că perfecţiunea nu cunoaşte limite. Şi atunci meşterii îşi construiesc aripi nu pur şi simplu pentru a se salva, ci având gândul ascuns de a merge mai departe şi de a construi o nouă catedrală, mai frumoasă. Şi poate că şi acea catedrală le-ar fi reuşit, fiindcă ei cunoscuseră purificarea, ei o sacrificaseră pe Ana şi îndemnul de a construi până la perfecţiune deplină era deviza lor. În concluzie, afirmăm, fără a avea unele dubii, că autorul acestei balade a fost mason.

Expoziția Agricolă din 1889, str. Leovei (azi A. Șciusev), Chișinău. Foto P. Kondrațki

535

Aviația din Basarabia – file necunoscute

Primul zbor

Serghei Utocikin

Ne-am obişnuit cu aviaţia atât de mult, încât nu ne mai imaginăm că, de fapt, de la primul zbor efectuat în Basarabia, au trecut abia 90 de ani şi, probabil, încă sunt în viaţă persoane care în copilărie au urmărit acea grozavă aventură.

La începutul erei aviatice, zborul aeroplanului era mai mult un spectacol, fiindcă omului nu-i venea a crede că un obiect mai greu decât aerul poate zbura ca păsările. La Chişinău acest

536

fenomen s-a produs pe locul actualului stadion „Dinamo”, care odinioară era un maidan denumit Piaţa nemţească. În anul 1910, în tot oraşul erau încleiate afişe care anunţau zborul lui Serghei Utocikin. Au fost improvizate nişte tribune şi foarte multă lume a venit să urmărească acest prim zbor. Din ziare publicul ştia că asemenea zboruri s-au produs la Moscova, Petersburg, la Odesa şi acum la rând era Chişinăul. Numele aviatorilor Efimov, Cuzneţov, Egorski, Utocikin au devenit legendă, care circulau din gură în gură. Utocikin, un sportiv ce practica mai multe probe, aviaţia fiind ultima lui pasiune, era un bărbat nu prea înalt, roşcat şi fuma întruna. Ştia să folosească pauza cu maximum artistism, întinzând la limită struna răbdării. De fapt, la Chişinău acest procedeu i-a reuşit mai puţin. Lumea adunată, a aşteptat multă vreme să vadă decolarea. S-a plictisit şi o bună parte s-a împrăştiat pe la case. Abia spre seară, motorul avionului s-a pornit cu mare zgomot, aparatul a decolat greu, ridicând un nor de praf şi, zburând la o înălţime nu prea mare, a făcut un cerc deasupra pieţei şi a luat-o spre Buiucani. Lumea a aşteptat mult timp, dar avionul nu s-a mai întors. Peste o vreme s-a aflat că aparatul s-a defectat şi pilotul a fost nevoit să aterizeze undeva pe câmpurile Buiucanilor. Pentru ziarişti şi această modestă încercare era un eveniment pe care l-au consemnat în cronicile vremii. Nu contează că astăzi avem un aeroport modern, suntem obligaţi să ţinem minte acest debut aviatic.

Născut în nordul Basarabiei, Eugen Ada­ mo­ vici (11.VI.1876, comuna Lipcani, jud.

Hotin – iunie, 1940, a fost omorât de bandele procomuniste când se refugia) este o figură pitorească a acestui ţinut. Pe parcursul vieţii a fost remarcat în mai multe profesii: militar în grad de colonel în rezervă, notar public, deputat.

Biografia lui începe cu anul 1893, când s-a refugiat în România, unde a fost admis la învăţătură la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie, iar la 1901 este avansat în gradul de sublocotenent. În 1910 este membru al misiunii militare române trimise de regele Carol I la ţarul Nicolae al II-lea.

Când aviaţia începuse a deveni o pasiune pentru tineri, în 1912, el obţine brevet de pilot şi este numit profesor la Şcoala de Aviaţie din Bucureşti.

Fiind militar de carieră, participă la campania din Bulgaria din 1913 şi la Primul Război Mondial.

Evenimentele din 1918 îl fac să revină în Basarabia şi este numit prefect la Tighina, apoi la Cetatea Albă şi director la interne.

După trecerea în rezervă, activează ca notar public şi face politică, ajungând deputat. Ce s-a întâmplat cu el după 1940 nu ne este cunoscut. În istoria noastră, el va rămâne ca unul dintre primii noştri aviatori şi ca autorul mai multor lucrări pe teme militare, religioase şi filozofice.

Aviația din Basarabia – file necunoscute

Unul dintre primii aviatori basarabeni

Locotenent-colonel Eugen Adamovici, prefect al județului Tighina

Prin aportul lui la dezvoltarea aviaţiei româneşti s-a învrednicit de mari distincţii: Virtutea Aeronautică, Coroana României în gradul de Comandor, Steaua României în gradul de ofiţer, alte decoraţii și medalii româneşti şi străine.

537

O personalitate care onorează Basarabia

Toma Istrati

538

Prin tot cea făcut se poate descoperi că Toma Istrati este originar de prin părţile Călăraşului, din Nişcani. Codrean get-beget, născut într-o familie de preot, el a fost permanent fidel crezului său creştinesc. Că omul este dator să se realizeze ca personalitate şi este obligat să împartă cu alţii din puţina fericire lumească pe care i-i dat s-o aibă în scurta trecere pe acest pământ.

Seminarist la Chişinău, pilot militar în timpul războiului, profesor universitar după război, etape care parcă ne-ar spune prea multe despre om. În realitate însă, fiecare etapă are enigmele şi descifrările sale.

Pe când era seminarist, coleg de clasă cu Petru Popa, Vlad Dumbravă, Misail Chiriţă şi

alte veritabile personalităţi, era extrem de mult apreciat şi venerat de ei. De ce? Fiindcă dincolo de bunul coleg de şcoală în el sălăşluia un suflet blajin şi prietenos, un om săritor la nevoie şi aceasta îi dădea alura unui om de o distinsă nobleţe. Treceţi pe la colegii lui, rugaţii să vă spună ceva despre Toma Istrati şi ei se vor lumina la faţă şi din Tomiţă nu-l vor mai scoate.

Astăzi, peste ani, ei au impresia că tot ce a fost odinioară a fost o poezie. Şi chiar severul rector de seminar Sergiu Bejan le pare, pur şi simplu, un părinte de-al lor, un pic mai sever, un pic mai concentrat la cele cotidiene şi lecţiile lui dure le-au fost de mare folos mai târziu, când au apucat drumurile evacuării în 1940 şi când au fost nevoiţi să i-a arma în mâini ca să vadă Basarabia eliberată.

Pentru Toma Istrati, la fel ca şi pentru colegii lui, Basarabia nu este o noţiune geografică sau o definiţie istorică, este bucată din bucata sufletului lor. Tot ce au mai scump ei acolo păstrează în acea comoară de suflet românesc, rămas între Prut şi Nistru.

Această revărsare de sentimente nu putea să nu ia forma unor poeme. A unor poezii care nu sunt perfecte din punct de vedere literar, dar care sunt ideale din punct de vedere al crezului sufletesc. Şi în cazul lui, criteriile generale de apreciere a valorilor literare nu mai sunt valabile. Criteriile estetice sunt neputincioase atunci când avem în faţă un model etic de asemenea prestanţă.

L-am cunoscut în anii ’90, veşnic preocupat de destinul Basarabiei. Să trimită nişte cărţi, să ajute nişte studenţi basarabeni care învaţă în România, să organizeze nişte sărbători la baştină şi în tot ce face este prezentă acea dezin-

Aviația din Basarabia – file necunoscute

teresare materială, care îi dezarmează chiar şi pe cei mai înverşunaţi materialişti. În prezenţa lui văzând risipa de suflet şi de bani, te simţi ca un zgârcit, ca un avar şi parcă vrei să dai la o parte un văl nevăzut şi să păşeşti pe drumul lui, făcându-te un om generos ca el. Dar să fii ca Toma Istrati este foarte greu. De ce? Fiindcă, fiind o fire foarte organizată, bine calculată, el ştie să scoată bani şi din piatra seacă. De aceea, cu atâta uşurinţă îi risipeşte fiindcă are senzaţia că este un semănător de bucurie, iar acel care seamănă bunătate ştie că la o etapă tot bunătate va culege. Editând ziarul Destine, ajutând la editarea ziarului Unirea şi făcând alte gesturi de susţinere a unor publicaţii şi autori, el rămâne un exemplu cum cu mijloace mici se pot face fapte frumoase, durabile, care vor rămâne în memoria contemporanilor şi vor fi descoperite de urmaşi ca nişte fapte pline de aerul demnităţii.

Toma Istrati a fost mereu un suflet tânăr de poet, împovărat de grija pentru ţară şi un basarabean care niciodată n-o să se sature să admire, să iubească şi să proslăvească tot ce este românesc.

Doi poeți serbându-și ziua de naștere: Grigore Vieru și Toma Istrati, București, 1994

File din albumul Chișinăului

Liceul Real și Seminarul Teologic din Chișinău, imagine de epocă

539

File din istoria aviaţiei basarabene

540

S-a creat o tradiţie pe parcursul mai multor ani, o tradiţie neobiectivă de a trece sub tăcere participarea aviatorilor români în campania de est. Am scris recent un material publicat în revista Flux despre aviatorul Vladimir Gheorghian. Participarea lui la cel de-al Doilea Război Mondial a avut o justificare bine argumentată. El a luptat să-şi elibereze baştina de sub ocupaţia Armatei Roşii. El a luptat săşi elibereze mormântul mamei care nimerise dincolo de sârma ghimpată a frontierei. Să-şi elibereze satul natal şi casa părintească.

Sătenii îl cunoşteau pe isteţul Volodea, îl recunoşteau după gestul lui unic de a flutura din aripi atunci când zbura deasupra casei părinteşti şi de a arunca un buchet de flori din avion chiar pe mormântul mamei.

La front a plecat conştient că locul lui este pe linia întâi. A zburat pe un avion de tipul IAR-39, model biplan ce era utilizat pentru bombardament uşor şi serviciu de observaţii.

Avea un echipaj format din observator şi un sergent mitralior.

A luptat ca un erou şi la numai 24 de ani era cavaler al ordinului Virtutea Aeronautică cu panglică de Mihai Viteazul. A avut Steaua României, Coroana României, Crucea de Fier.

S-a născut într-o familie în care el era al 16-lea copil, mezinul lui Nicanor şi Ana Gheoghian, răzeşi din satul Zgărdeşti din judeţul Bălţi. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar studiile liceale le-a făcut la Chişinău, la Liceul Militar „Regele Ferdinand I”. Fratele mai mare, Haralampie, prefect de Bălţi şi avocat, insista ca el să-şi continue studiile la politehnică. Vladimir însă dorea cu tot dinadinsul să

Pilotul Vladimir Gheorghian

se facă aviator. Pe atunci majoratul se atingea la vârsta de 21 de ani, iar Vladimir, având doar 19 ani, nu avea dreptul să se înscrie la şcoala de ofiţer fără permisiunea părinţilor. Haralampie l-a convins pe Nicanor Gheorghian să nu semneze nicio hârtie pe care-o va aduce Vladimur şi atunci tânărul îndemnat de marea dorinţă de a ajunge aviator a falsificat semnătura tatălui său şi a ajuns elev al şcolii de aviaţie. După absolvirea şcolii a fost repartizat la Flotila a III-a

acordeon. Îşi cumpărase şi o havaină şi lua lecţii pentru acest instrument cu un muzician cunoscut (Gilly Stiploşek).

Crăciunul, Paştele şi ziua de 10 februarie (Sf. Harlambie, ziua onomastică a tatălui meu) prilejuiau întrunirea întregii familii la noi acasă, la Bălţi, iar Vladimir era nelipsit la aceste întruniri. La un Crăciun şi-a adus şi un bun prieten, pe sublocotenentul Gheorghe (Gică) Munteanu, care avea funcţia de observator în avionul pilotat de el. În al Doilea Război Mondial, în care România intrase pentru a-şi recupera teritoriul dintre Prut şi Nistru, pierdut în anul 1940 în urma tratatului Ribbentrop-Molotov, Vladimir Gheorghian a participat ca pilot militar. Zbura pe un IAR-39, avion biplan de observaţie şi bombardament uşor. Echipajul avionului era format din trei persoane: doi ofiţeri (pilotul şi observatorul) şi un sergent (mitraliorul).

Discuţiile dintre pilot (Vl. Gheorghian) şi observator (Gică Munteanu) în timpul luptelor

Vladimir Gheorghian împreună cu echipajul său

Aviația din Basarabia – file necunoscute

de recunoaştere şi bombardament uşor, dislocată la Buzău.

Leonid Gheorghian, care ne-a pus la dispoziţie aceste imagini, a făcut şi nişte însemnări memorialistice din care nu pot să nu citez.

Vladimir Gheorghian era un om vesel, sfătos, mereu gata să glumească. Aşa l-a descris şi un reporter care a vizitat pe front poziţia Flotei a III-a (citez): „Grupul de aviatori se apropie de cortul nostru. Printre ei este şi simpaticul sublocotenent Vladimir Gheorghian, care, deşi muşca dintr-un măr, reuşea să vorbească mai mult decât toţi ceilalţi la un loc.”

Faţă de mine era foarte apropiat. Deşi îmi era unchi (eu îl numeam „unchiul Lodea”), era cu numai nouă ani mai în vârstă decât mine – o nimica toată faţă de cei douăzeci de ani ce îl despărţeau de vârsta fratelui său mai mare Haralambie, tatăl meu. Din modesta sa leafă de ofiţer mi-a cumpărat un acordeon şi apoi o bicicletă, lucruri care pe vremea aceea se procurau cu mult mai greu decât astăzi. Şi el avea

541

542

aeriene deasupra mării de Azov, s-au desfăşurat altfel decât descrierea lor în volumul Fapte de arme (Dvs. aveţi o copie a acestui material).

Faptele s-au petrecut aşa cum descriu în cele ce urmează.

La întoarcerea dintr-o misiune, avionul a fost atacat de trei avioane de vânătoare sovietice de tip Curtis (fabricaţie engleză) mult mai rapide şi maniabile. Din cauza vitezei sale mai mici, avionul românesc nu se putea retrage, fiind astfel nevoit să accepte lupta.

Avioanele sovietice atacau din spate, rând pe rând, trăgând salve de mitralieră, apoi depăşind avionul românesc de deasupra sau pe dedesupt, lăsau pe ceilalţi doi piloţi ruşi să facă acelaşi lucru.

Avionul românesc, deşi mai mare, mai greoi şi de viteză mai mică, avea un avantaj: avea patru guri de foc (patru mitraliere). Două fixate în aripi, mânuite de pilot, trăgeau înainte; cu una îndreptată în jos; sergentul mânuia o mitralieră cu care se putea trage înapoi, lateral şi în sus.

Un alt avantaj: echipajele româneşti erau, în acea perioadă, mai bine instruite decât echipajele sovietice. Deci, avionul sovietic atacat în timp ce se apropia din spate şi trăgea în avionul românesc, era în acelaşi timp întâmpinat de salva mitralierei sergentului Zubic.

Apoi, dacă trecea în faţă pe subavionul românesc, era lovit de gloanţele mitralierei observatorului (slt. Gh. Munteanu), apoi, ajuns în faţa avionului românesc, era luat în primire de cele două mitraliere folosite de Vladimir Gheorghian, care prin schimbarea poziţiei avionului, putea ţine inamicul mai mult timp sub focul său.

Toate cele trei avioane sovietice de vânătoare au fost doborâte.

Sublocotenentul Gheorghe Munteanu a murit fiind lovit în gât de un glonte dum-dum.

Tocmai se sprijinise cu mâinile de umerii unchiului meu pentru a-i striga ceva la ureche (comunicarea prin căşti fusese deteriorată în

timpul luptei), când a fost lovit de un glonte.

Trupul său neînsufleţit a rămas rezemat de pilotul Vladimir Gheorghian până la aterizare.

Vladimir nu a salutat, aşa cum a descris reporterul în articol. Dar a plâns. Nu a plâns de durerea pricinuită de rănirea piciorului drept, ci de moartea prietenului său. Glontele care l-a rănit a fost tot un dum-dum, dar din fericire ricoşat, deci explodase înainte. Gloanţele dum-dum explodau după ce pătrundeau în corpul victimei.

De aceea erau interzise de convenţiile internaţionale; dar ruşii le foloseau totuşi. Sergentul Zubic, mitraliorul, a fost, de asemenea, rănit.

Avionul românesc, deşi foarte deteriorat, a putut totuşi fi aterizat de către Vladimir Gheor­ ghian. În elice se putea vedea o gaură mare cât pumnul. Unchiul meu ne spunea că după toate regulile tehnicii, elicea ar fi trebuit să fie total distrusă în momentul în care a fost lovită.

După această luptă aeriană soldată cu trei avioane inamice doborâte, Vladimir Gheorghian a fost decorat cu ordinul Virtutea Aeronautică în gradul de cavaler cu panglică de Mihai Viteazul, iar Gheorghe Munteanu a fost distins post-mortem cu ordinul Mihai Viteazul. Până la acest episod ambii ofiţeri fuseseră decoraţi cu Steaua României, Coroana României, Virtutea Aeronautică şi Crucea de Fier. Mitraliorul Zubic a fost distins cu cea mai mare decoraţie care se acorda subofiţerilor.

Vladimir Gheorghian a murit tânăr, în vârstă de numai 24 de ani.

Era pe Frontul de Vest, în munţii Tatra.

Fusese între timp avansat la gradul de locotenent şi era căsătorit de două luni. Soţia sa Elena (Lenuţa) venise pentru o scurtă perioadă la el.

Aceasta era posibil, pentru că unităţile de aviaţie îşi aveau bazale în spatele liniei frontului. Într-o dimineaţă, în timpul micului dejun, este chemat pentru zbor de încercare. Avionul său, care avusese nişte defecţiuni, fusese reparat.

Lenuţa a rămas să-şi termine cafeaua, iar Vladimir s-a urcat în avion, a decoltat şi… acesta a fost ultimul său zbor. Probabil că defecţiunea

ruşi. La discuţie a participat şi ofiţerul de serviciu (amintesc că era un liceu militar). La un moment dat, ofiţerul pune o întrebare: – Ce ar vrea să facă tânărul (eu eram «tânărul») după terminarea liceului?

– Ofiţer de aviaţie, răspund eu.

– Poate, interveni tatăl meu; deocamdată însă îi aduc o veste tristă: a murit unchiul său Valodea.

Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Mama şi-a şters o lacrimă, în timp ce tatăl meu încerca să rămână calm. După ce au plecat părinţii, m-am dus în clasă, m-am aşezat în banca mea şi am dat frâu liber lacrimilor. Un coleg, Popovici Anatolie, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce plâng.

– A murit unchiul meu. Aviatorul.

Colegii mei îl cunoşteau pe unchiul Lodea. Popovici a fugit către alţi colegi care erau în apropiere, strigând: – A murit unchiul lui Gheorghian… a murit unchiul lui Gheorghian…

Unii colegi auzind vestea, au fugit în curte ca să-i informeze şi pe ceilalţi: – A murit unchiul lui Gheorghian… unchiul lui Gheorghian… a murit…”

De fiecare dată când descoperim o personalitate, de fapt, descoperim o temă şi evident că tema pilotului Vladimir Gheorghian va fi continuată prin cercetarea arhivelor militare, dar ceea ce este mai important, prin curajul de a trata o temă delicată, care trebuie privită din unghiul realităţii contemporane. Europa se reaşază pe temeiurile istorice, şi noi trebuie să privim istoria noastră obiectiv, aşa cum a fost.

Vladimir Gheorghian și echipajul său pe aerodrom. Frontul de Est

Aviația din Basarabia – file necunoscute

nu a fost bine remediată. Avionul s-a prăbuşit de la mică înălţime în timp ce Vladimir încerca să aterizeze şi a explodat. O echipă a încercat fără succes să stingă vâlvătaia de flăcări. A fost înmormântat la cimitirul militar din Luduş. „Vladimir Gheorghian a fost cel mai iubit membru din numeroasa familie a Gheorghienilor. Nu pentru că DE MORTIBUS NIL NISI BENE, ci pentru că a fost un om plin de calităţi. Era vesel şi prietenos cu toată lumea, avea un caracter integru şi un deosebit simţ al umorului.

Nimeni din numeroasa noastră familie nu-şi aminteşte să-l fi auzit vreodată certându-se sau reproşând cuiva ceva.

Colegii mei de clasă din liceu îl cunoşteau.

Ca fost elev al aceluiaşi liceu (Liceul Militar «Regele Ferdinand I» din Chişinău) venea uneori la liceu şi, cerând voie profesorilor, asista la lecţii aşezat în una din ultimele bănci din clasa mea. Prin anii 1942-1943 venea chiar destul de des la Chişinău. Acolo se afla Lenuţa, viitoarea lui soţie, iar mersul cu trenul nu era o problemă: decoraţia Virtutea Aeronautică îi conferea dreptul să călătorească gratuit cu clasa I. Părinţii mei trebuiau să mă informeze despre moartea unchiului Lodea. Pentru a-mi uşura primirea acestei veşti, nu mi-au scris, ci au venit la Craiova, unde era evacuat liceul nostru, deoarece Chişinăul fusese reocupat de

543

Pagini de album Elita Chişinăului la mijlocul anilor treizeci avea o distracţie deosebită. La marginea de atunci a Chişinăului, în dealul Râşcanilor se afla aerodromul, unde duminica piloţii demonstrau virtuţile lor aeronautice.

544

Primarul Chişinăului de atunci, Dimitie Bogos, în ţinută de gală, alături de alţi oficiali şi de fiica Nina au fost imortalizaţi de un fotograf al timpului.

Aviația din Basarabia – file necunoscute

Asul basarabean – capitanul Vladimir Danilescu

Sublocotenentul aviator Eufimiu Zaharco

Aeroportul din Chișinău, Colina Râșcanu, perioada interbelică

545

Familii care înnobilează Chișinăul

Făuritorii Când se discută despre românitatea noastră, despre oamenii care au făurit Unirea Principatelor se uită un detaliu foarte important. Majoritatea fruntașilor moldoveni, unioniști înfocați erau cu rădăcini basarabene.

Drept dovadă ne servește informația furnizată de Gheorghe Bezviconi în lucrarea sa Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru (București, vol.I-1940, vol.-II-1943): Cuza, români din secolul al XVII-lea1, din ţinutul Hotin2.

Arghire (1758-1826), spătar, moşier la Costeşti (Hotin), căsătorit cu Ileana Kostaki, fiul spătarului Ioan ( 1778) şi al Tudosicăi Râşcanu (străbunii lui Al. Cuza-Vodă). Fiicele lui Arghire: Safta, căsătorită cu medelnicerul Lupu Rosetti, iar Marghioala, – cu D. Miclescu. Nepoţii săi de fiu au murit fără urmaşi.

Gheorghe (1762-1835), fratele lui Arghire, moşier la Cârpeşti (Codrii), căsătorit cu Ana Gh. Iamandi (apoi Savin, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

546

1 G. Ghibănescu, Cuzeştii, Surele şi izvoade, Iaşi, 1912.

2 C. Sion, op. cit., p. 130. G. Bezviconi, Legăturile familiale ale lui A. C. Cuza cu Basarabia, op. cit., şi Cetatea Moldovei, XI, 1942, pp. 206-211.

mama Zoiţei, măritată cu lacob Daniil Culbasov), apoi – cu Ralu Arapolu3.

Valentina (Eufrosina) Cuza (1868-1910), vestită cântăreaţă, măritată cu compozitorul Bleichmann, era fiica lui Ioan G. Cuza şi a Victoriei Iordache Rosetti4.

Kogălniceanu, români de pe valea Cogâlnicului (secolul al XVII-lea)5.

Iancu, moşier la Başcana (Iaşi), paharnic, nobil la 1818-18216, alegător la 1821.

Stavilă, români, veche familie din Moldova dintre Prut şi Nistru7.

Ioan, buluc-bulibas, registrator colegial, alegător la 1818, comisar de Orhei (1818-1821).

Se aşază în Basarabia la 1813; Constan8 tin , fiul şătrarului Teodor, un fecior al medelnicerului Apostolache Stavilă. Mama marelui bărbat de stat M. Kogălniceanu9 a fost Catinca, fata medelnicerului Apostolache Stavilă. Fiica lui Constantin, Anastasia, s-a măritat cu Iordache Teodosiu, iar fratele ei, Constantin, director de liceu la Odesa, căsătorit cu greaca Aspasia Şte3 Arhiva G. Vârnav (Spătăreşti, Baia), Din trecutul nostru. 21-24, 1935, p. 44.

4 A. Boldur, Muzica în Basarabia, extras din Muzica Românească de azi, Bucureşti, 1940, p. 15.

5 N. Iorga, Basarabia noastră, op. cit., p. 66.

6 Vol. I, p. 86. C. Sion, op. cit., p. 124.

7 La l august 1891, M. Kogălniceanu afirmă la Academia Română, că maica sa, născută Stavilla, se trăgea dintr-o familie genoveză stabilită la CetateaAlbă. El era mândru de sângele său românesc din Basarabia (Prefaţa la Cronicile românilor, Bucureşti, 1872, ed. II). G. Ghibănescu, Kogălnicenii, op. cit., p.

CGXVII ş. a.

8 Dosar. 566, 1835, 17 file. La Arhivele Statului din Chişinău se mai păstrează dosarul 583, 1852, 38 file, al lui Vasile şi Tadeu Stavilă.

9 N. Iorga, Basarabia noastră, op. cit., p. 112.

nicul Russul, Ionaşcu Russul Vel Logofăt, Carp Russul Vel Spătar, Toader Russul Vel Stolnic, fiul său Tomiţă Russul Vel Paharnic, a avut copii: pe Iancu Russo şi Asesorul Colegial Dinu Russo, doveditorii de acum ai nobleţei. Nobleţea familiei Russo se urcă la peste 200 ani, pentru care fapt doveditorii au prezentat actul lor genealogic şi documentele care urmează mai jos: 1. Un hrisov al Domnitorului Radul Voievod, de la 14 aprilie 7125 (1617), cu privire la moşiile Capiniciul, Bucşeşti şi pământul nelucrat de pe Ichel, întărite de fostul Domnitor Ieremia Voievod după Stolnicul Russul şi soţia sa Domniţa Antimia, şi în care Russul e trecut ca Vel Stolnic. 2. Un hrisov al Domnitorului Ştefan Tomşa Voievod, din luna aprilie 7130 (1622), şi al Domnitorului Ştefan Voievod, de la 29 aprilie 7169 (1661), din care se vede că Ionaşcu Russul e fiul Stolnicului Russul şi a fost el însuşi Vel Logofăt; 3. Un hrisov al Domnitorului Ştefan Voievod, de la 22 februarie 7168 (1660), un document de la Divanul Moldovei şi un hrisov al Domnitorului Gheorghe Voievod, de la 28 mai 7178 (1670), în care se spune că Carp Russul a fost fiul Vel Logofătului Ionaşcu Russul, iar dintr-un referat al Divanului Moldovei, de la 15 noiembrie 7263 (1754), aprobat de Domnitorul Ghica Voievod cu privire la moşia Grebleşti, şi din alt referat al Divanului Moldovei, din luna august 1785, întărit de Domnitorul Alexandru Mavrocordat Voievod cu privire la obârşia neamului Russo, reiese că, Carp Russul a fost Vel Spătar; 4. Că Toader Russul, fiul Vel Spătarului Carp Russul, a fost şi el Vel Stolnic, se vede dintr-un referat al Divanului, de la 15 noiembrie 7263 10 Vol. I, p. 33; compl. G. Bezviconi, N. N. Alecsandri, (1754), aprobat de ziar. Basarabia, nr. 93-94, 1933; şi E. RădulescuDomnitorul Ghica Pogoneanu, Viata lui Alecsandri, Craiova, 1940.

Voievod cu privire 11 Com. de G. Ungureanu.

12 Partea I, 5; şi Vol. I, p. 33. la întărirea lui în Vasile Alecsandri 13 Partea I, III; şi Vol. I, p. 157.

Familii care înnobilează Chișinăul

fan…, a fost tatăl Zoiţei Anatole Doks şi al Olgăi Mih. Hasnaş. În cimitirul Central din Chişinău se află mormântul Terezei, unica fiică a lui Grigore Teodor Stavilă.

Alecsandri, români.

Iordache, conMihail Kogălniceanu silier titular, nobil la 10 1818-1821 .

Poetul Vasile Alecsandri (1818-1890) era nepotul lui Mihail Alexandru, căsătorit cu Elena, sora sus-numitului Iordache Alecsandri. Într-o cerere, Iordache spune că s-a născut la 1780, la Iaşi, şi că este de origine grecească; era căsătorit cu fata pitarului Ilie Botezatu11.

Alecsandri, 1821, I, acte 1806, români, urmaşii şătrarului Iordache, fiul bas-ceauşului Alexandru (1780)12.

Ghica, 1845, V, acte 1793, români, de origine macedo-albaneză, emigraţi în secolul al XVIII-lea în Transnistria. Ştefan13, fiul premier-maiorului Vit. Fără urmaşi.

Russo (Rusu) Iancu Toma, fiul lui Russo, fără grad, nu ocupă slujbă, locuieşte în Ţinutul Orhei, necăsătorit, stăpâneşte în Ţinutul Orhei pământ pe care se află 40 familii de săteni, afară de aceasta mai are 5 corturi de ţigani şerbi. Fratele său Asesorul Colegial Dinu Toma Russo, văduv, are un fiu, Grigore, de 12 ani, care învaţă la un pension. Stăpâneşte în Ţinutul Orhei două sate, Pârleşti şi Voloseni, şi afară de aceasta mai are 12 corturi de ţigani şerbi. Spiţa neamului: Vel Stol-

547

stăpânirea a două părţi din moşia Grebleşti, în care a locuit strămoşul său, precum şi din referatul Divanului, pomenit mai sus, din luna august 1785, iar în paşaportul Colegiului Afacerilor Străine Rosienesc, de la 23 ianuarie 1716, Alecu Russo e trecut ca Ofiţer; 5. Că Tomiţă Russul e fiul Vel Stolnicului Toader Russul, se vede dintr-un document dat de Hătmănia Moldovei, din ordinul Domnitorului Ghica Voievod, în luna noiembrie 1765, iar că a fost Vel Paharnic, se arată în cartea Vistieriei Moldovei, certificată la Consulatul Rosienesc din Iaşi, iar că doveditorii sunt fiii lui Tomiţă Russul, Vel Paharnic, au arătat în cererea lor.

De aceea, Comisiunea, care a funcţionat pentru cercetarea dovezilor privitoare la nobleţe, prin încheierea dată la 19 martie 1821, a hotărât ca Coperta cărții lui Alexandru N. Krupenski Iancu şi Dinu Russo să fie trecuţi în partea VI-a Scurtă schiță despre nobilimea a cărţii genealogice a nobililor, pentru Ţinutul basarabeană, 1812-1912, Chișinău, 1912 Orhei. Însemnări.

1819, în Basarabia, şi a murit în 185915. Dinu Iancu, un om citit,14 a fost tatăl scriitorului a fost consilier colegial, deputat al Sfatului SuAlecu Russo, care se crede că s-a născut pe la prem (1822- 25)16, mareşal de Orhei (1825-28).

548

14 N. Iorga. Istoria Românilor, vol. VIII, p. 284.

15 T. Ichim, Alecu Russo. Extras din Viaţa Românească, Iaşi, 1925.

16 Participarea familiei Russo la conducerea nobilimii a se vedea după indexul alfabetic la A. Krupenski, Schiţă despre nobilimea din Basarabia, Petersburg, 1912.

Această familie este doar omonimă cu celebrul moş Anghel din scrierile lui Panait Istrati.

Cartea de vizită a acestui neam a fost întocmită de Gheorghe Bezviconi şi publicată în Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, 1940, vol. I, şi 1943, vol. II): „Anghel, 1827, I, acte 1746, români, urmaşii vtori-postelnicului Ştefan din Ciocâlteni (Orhei), nepotul jitnicerului Constantin (dosar. 2, 1827, 306 file). Fiul lui Ştefan, Vasile (1798-1854) (fiica lui Vasile, Elena, s-a măritat cu funcţionarul Ciprian M. Jaszczynski, apoi – cu ing. V. Brzozowski, tatăl Nadejdei N.I. Botezatu şi al generalului Eugen Brzozowski), căsătorit cu Profira, fata paharnicului Ienache Adam (feciorul croitorului Adam din Focşani. C. Sion, op. cit., p. 12; şi I. Neculce, III, 1923, p. 166.), a fost bunicul lui Vasile Ioan (1867-1922), preşedinte al zemstvei Orhei, senator (Din trecutul nostru, 28-30, 1936, p. 48).

Ultimul dintre Angheli a fost senatorul Vasile (1867-1922), nobil basarabean.

Era fiul moşierului Ioan (1840-1889) din Roşieni, jud. Orhei.

A făcut studii superioare la Moscova şi apoi în Franţa.

Cariera de funcţionar a început-o la zemstva din Teleneşti (1903-1907), iar apoi până în 1917 a fost preşedintele Zemstvei din Orhei, contribuind considerabil la dezvoltarea economică a judeţului. A studiat problema construirii şoselelor europene luând ca model România, unde în 1910 a fost în vizită, fiind invitat şi la Palatul Regal.

După Unirea Basarabiei, când regele Ferdinand a vizitat Chişinăul, Vasile Anghel l-a găzduit în casa sa.

A fost un animator al Unirii în judeţul Orhei. Membru al Ligii Renaşterii.

Efortul lui civic a fost răsplătit cu numeroase ordine şi medalii.

Familii care înnobilează Chișinăul

Un nobil cu rădăcinile din Chișinău

File din albumul Chișinăului

Liceul Comercial din Chișinău, imagine de epocă

549

Patriarhul şi opera lui

Zamfir Arbore

550

Despre Zamfir Arbore s-a scris mult, ca despre un patriarh al revoluţiei, începând cu simple crochiuri la ocaziile jubiliare şi terminând cu monografii solide precum Zamfir Ralli-Arbore (Chişinău, 1983) a savantului Gheorghe Tulbure.

Unul dintre primele articole solide a fost şi cel semnat de istoricul literar şi bibliograful Alexandru Kidel şi inclus în Istoria literaturii moldoveneşti, tipărită la Chişinău în 1958.

O bibliografie succintă nu epuizează volumul enorm de informaţii acumulat de-a lungul anilor. Enumerarea cronologică a evenimentelor şi anilor trecuţi nu poate substitui viaţa

unui om şi încercările dramatice prin care a trecut. Dar cea mai adecvată metodă de a descifra o biografie rămâne totuşi cea cronologică şi, în cazul lui Ralli-Arbore, poate fi prezentată astfel: Originea Primul Ralli care s-a manifestat pe tărâm social în Basarabia a fost Zamfirache Emanuil, născut la 1769(?), fost căminar şi serdar în Moldova, dar care avea proprietăţi la Dolna, Iurceni, Găureni, Modval ş.a. A murit la Chişinău la 22 decembrie 1831 şi a fost înmormântat în cimitirul Râşcani. Soţia lui, Smaranda Arbore, fiica bucovineanului Dimitrie Arbore, descendent din Luca Arbore, a murit la 19 mai 1815, la Chişinău, şi a fost înmormântată lângă Biserica „Sfântul Ilie”.

Zamfir Ralli-Arbore s-a născut la 14 decembrie 1845, la Cernăuţi, în familia fostului secretar gubernial al Basarabiei, Constantin Z. Ralli. Pictorul I. Chisăliţă, originar de prin părţile Cernăuţilor, mi-a vândut o pânză reprezentând o casă care, după cum afirmă el, ar fi aparţinut familiei Rally şi în care s-ar fi născut viitorul scriitor şi revoluţionar.

Părinţii: tata – Constantin (+ 1856), fiul căminarului Zamfirache Ralli. A fost adoptat de bunicul său Dimitrie Arbore, de aici şi cel de-al doilea nume de familie, pe care, mai târziu, l-a preluat Zamfir Arbore.

Mama – Olga (+ 1860), fiica preşedintelui Tribunalului penal Condrat Iacob Reva. Într-o autobiografie, Zamfir Arbore consemna: „M-am născut la 1848(?), la Cernăuţi.

Părinţii mei sunt români din Basarabia. În România n-am rude. Familia mea e o familie veche; străbunii mei de ambele părţi sunt boieri

Arbure – numele utilizat în cronici şi în documentele epocii.

1

Familii care înnobilează Chișinăul

din Moldova: Grigore Arbure1 şi Zamfirachi Ralli. Cel dintâi a murit în Moldova, iar cel din urmă a emigrat în suita lui Petriceico-Vodă, la 1673, împreună cu Hasdeii, în Polonia: apoi, întorcându-se iarăşi în ţară, s-a stabilit în Basarabia, unde a şi murit.” [În temniţă, Craiova, 1897] Genealogia acestui neam a cercetat-o minuţios Gheorghe Bezviconi, care în ediţia Boie­ rimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, 1940; vol. 2, 1943) scrie: Ralli Asesorul colegial Zamfirache Ralli, de 54 ani, deputat ales de nobilime la Sfatul Suprem.

Văduv, are copii; fii: Grigore şi Ioan, arătaţi la un articol separat; Mihail, de 14 ani, Manole, de 13 ani, Constantin, de 10 ani, fete: Ecaterina, de 23 ani, măritată, Maria, de 19 ani, şi Elena, de 8 ani, stăpâneşte prin cumpărare în ţinutul Orhei moşiile: Doina cu 75, Tânjăleşti şi Soltăneşti cu 70, jumătate din Vărzăreşti cu 70, părţi la Găureni cu 20 de curţi de săteni şi osebit de aceasta 188 suflete de ţigani şerbi de sex bărbătesc; fiii săi: Grigore, de 24 ani, fără grad, nu ocupă slujbă, locuieşte în oraşul Chişinău, stăpâneşte satul Vărzăreşti cu 57 curţi de săteni în ţinutul Orhei, care i-a fost cedat de tatăl său; Ioan, de 22 ani, fără grad, nu ocupă slujbă, locuieşte în oraşul Chişinău, necăsătorit, stăpâneşte satul Iurceni, care i-a fost cedat de tatăl său, în ţinutul Orhei, şi pe care se găsesc 30 curţi de săteni. Spre a adeveri că doveditorul are gradul rosienesc de asesor colegial, a prezentat o chitanţă care i-a fost eliberată de Guvernul Regional al Basarabiei în august 1818, sub nr.

212, că pentru gradul de asesor colegial, care i-a fost conferit Atotmilostiv, banii cuveniţi Vistieriei au fost depuşi. Pe temeiul acestei adeveriri, Comisiunea, care a funcţionat pentru cercetarea dovezilor privitoare la nobleţe, recunoscând pe doveditorul Ralli drept nobil, după gradul său, a hotărât pe temeiul art. 79 din Gramota către

Zamfir Arbore în anii tinereții

Nobilime să fie trecut, împreună cu neamul, în partea a III-a a cărţii genealogice a nobililor, pentru ţinutul Orhei.

Dosarul lipseşte. Familie confirmată drept nobilă abia în 1845 şi înscrisă în 1848 – nu ştim pentru care motiv – deşi cu vechimea din 1794, în partea a VI-a a cărţii nobilimii. Însemnări Greci românizaţi. Nu există acte care să dovedească originea acestor Ralli din Paleolog-Ralli sau Halipinski-Ralli2. Zamfirache Emanoil Ralli3, petiţionarul, născut pe la 1769, s-a însurat cu Smaranda D. Arbure (+ 1815) din Bucovina; a murit la 22 decembrie 1831, la Chişinău. Fiicele sale: Ecaterina Stamo; Marioliţa, admirată de poetul Puşkin4, măritată cu P. Gore, în Notiţe genealogice, contestă această pre­ten­ ţie a lui Z. Ralli-Arbure.

3 Din trecutul nostru, 1935, nr. 17-20, p. 75-93.

4 I. Liprandi, Amintiri. Arhiva Rusă, 1866.

2

551

Zamfir Arbore la masa de lucru

ofiţerul T.D. von Mettlercampf şi decedată pe la 18305; şi Elena, măritată cu baronul Manolache Stârce din Bucovina6. Fiul lui Zamfirache7, Constantin, a fost adoptat de bunicul său D. Arbure, iar fiul lui Constantin, Zamfir Ralli-Arbure (1848-1933), cunoscut socialist, colaboratorul lui Neciaev, Bakunin, Kropotkin, Elisee Reclus, prietenul lui B.P. Hasdeu, a fost unul dintre publiciştii apreciaţi în chestia Basarabiei, la Bucureşti. Această familie n-are nimic comun cu negustorii greci Ralli din Odesa, înscrişi în 1881 Din trecutul nostru, 1937, nr. 40-45, p. 38-39.

Arhivele Baroanei E. Hiibsch von Grossthal (Vărză­ reştii Noui-Lăpuşna), d-lor Baron Alexandru Hur­ mu­zachi (Cernăuţi) şi Vl. S. Illiaşenko (New York).

7 Amintim printre nepoatele lui Zamfirache pe: Elena, măritată cu prinţul I.V. Mamatov, Elena, mări­tată cu viceamiralul prinţ L.A. Uhtomski, şi pe Elena baroana Hiibsch von Grossthal, al cărui socru, generalul Hiibsch, a ţinut în prima căsătorie pe Dom­ niţa Ecaterina Barbu Ştirbey (1851).

5 6

552

în partea a III-a a cărţii nobilimii basarabene (blazon, 1884).

Zamfir Arbore a făcut studii liceale la Chişinău, Nikolaev şi Moscova.

S-a înscris la Gimnaziul nr. 1 din Chişinău în 1858. Învaţă aici timp de cinci ani, este exmatriculat, cu dreptul de a se înscrie într-o instituţie de învăţământ similară. Pleacă la Nikolaev, gubernia Herson, se înscrie la gimnaziul de acolo, dar, întrucât nu s-a adunat un număr suficient de elevi, a fost nevoit să renunţe. În 1864, susţine, la Moscova, examenele pentru ultima clasă gimnazială şi, în 1865, devine student al Facultăţii de medicină a Universităţii din Moscova. Pomenindu-se în ambianţa mişcării revoluţionare narodniciste, se încadrează treptat într-un asemenea cerc, făcând cunoştinţă cu renumiţii activişti în epocă N. Işutin şi D. Karakozov, care, la 4 aprilie 1866, a întreprins un atentat asupra ţarului, trăgând dintr-un revolver, dar n-a nimerit ţinta.

La 14 aprilie 1866 a fost arestat şi Z. Ralli-Arbore, dar, deoarece nu participase la atentat, a fost eliberat peste cinci zile. O vacanţă în Basarabia i-a mai luat din stresul provocat de aceste evenimente. Decide să se transfere la Academia Medico-Chirurgicală din Petersburg. Aici, în 1868, face cunoştinţă cu învăţătorul Serghei Neceaev, a cărui personalitate l-a marcat pentru toată viaţa. „Eram băiat de 16 ani, când am isprăvit liceul. Universitatea o priveam drept un templu, în care intrând credeam că voi cunoaşte tot ce frământa sufletul meu de copil. …Soarta a voit ca să intru la universitate tocmai în groaznicul an pentru Rusia, 1866. Pe tronul ţarilor era repausatul împărat Alexandru al II-lea, care, din liberatorul robilor, din reformatorul Rusiei, se transformase în sugrumătorul Poloniei. Tinerimea universitară, entuziasmată de emanciparea ţăranilor, primi cele dintâi lovituri din partea guvernului imperial, care a introdus o disciplină militărească în şcoalele superioare.

neretului, începută în februar 1869, a avut ca efect, în luna următoare, prima arestare a lui Rally, iar, în mai, întemniţarea lui la castelul Litovski. Complice la complotul lui Neceaev, la finele lui iunie, a trecut pragul cetăţii Petropavlovsk, ur- Foaie de titlu, Zamfir Arbore Basarabia în secolul XIX mând a fi deportat în octombrie 1871. Parte din suferinţele sale, autorul le descrie în „Temniţă şi exil”, lipsită de adevăr, căci, pe cât ştim din cele ce aflăm mai jos, în urma intervenţiei lui Moruzi, tânărul este eliberat din cetate, fără să fi fost deportat şi fără să fi evadat9. Zamfir Rally fuge în Elveţia, unde îşi continuă activitatea, călcând nu numai obligaţia sa faţă de Moruzi, dar şi cele ce le scrie în scrisoarea alăturată. El continuă chiar legăturile cu Neceaev, care şantajează, în octombrie 1869, pe avocatul Kolacevski, iar în novembre omoară pe studentul Ivanov. Indignarea lumii intelectuale se revarsă asupra lui Neceaev; scriitorul Dostoievski se interesează de soarta lui Ivanov, pe care-l redă întrucâtva în romanul „Demonii”, supt numele de Şatov10. Până şi anarhistul Bakunin scrie, la 17 august 1871, lui S. Serebrennikov despre Neceaev, venit la Zürich, numindu-l „un meloman al omorului, un primejdios şi desfrânat nebun, care sperie oamenii şi împotriva căruia trebuie luate măsuri salvatoare”. Şi numai studentul fugar Zamfir Rally continua să-i fie prieten acestui Neceaev, stabilit supt numele de Lüders, la Zürich, în primăvara anului 1872, chiar la Rally. Dar iată scrisoarea studentului către C. Moruzi, pe care acesta o publică, destul Aceasta ne-a confirmat-o şi d. G.V. Madan.

Caietele cu note ale lui F.M. Dostoievski, Moscova, 1935.

Familii care înnobilează Chișinăul

…Autorul iubit al junimii – Cernâşevski – era trimis în Siberia; poetul admirat de noi – Mihailov – zăcea pe patul de moarte în minele din Nercinsk.” [Temniţă şi exil, Râmnicu Sărat, 1894] În luna martie 1869, participă la mişcările studenţeşti de protest din cadrul Academiei, este arestat şi închis pentru prima oară în fortăreaţa-puşcărie Petropavlovsk. Exmatriculat la 27 martie 1869, revine în Basarabia. Dar, în luna aprilie a aceluiaşi an, este arestat în legătură cu procesul Neceaev şi, până la 16 martie 1871, se află din nou în închisoarea Petropavlovsk. Eliberarea sa din puşcărie o datorează cauţiunii depuse de principele Constantin Moruzi, tatăl scriitorului Dumitru C. Moruzi.

Principele şi-a asumat toată răspunderea pentru tânărul basarabean, care, folosindu-se de paşaportul colegului său de clasă Anatoli Bibikov, prin vama Novoseliţa, sub nume străin, părăseşte Rusia, îndreptându-se spre Elveţia.

Constantin Moruzi a avut multe neplăceri din cauza acestei evadări. N. Catargi l-a acuzat public, în ziar, că susţine răzvrătiţii. Dovezile principelui n-au întârziat să apară, dar cred că cel mai bine le-a expus Gheorghe Bezviconi într-un studiu foarte documentat, tipărit în revista lui Nicolae Iorga: N. Catargiu îl mai acusă pe Moruzi de a fi intervenit pentru revoluţionarul Zamfir Rally (Arbure), care, eliberat pe garanţia prinţului din închisoare, a fugit în străinătate. Moruzi răspunde că a fost rugat de d-na R., mătuşa tânărului, recomandată de C. Cazimir din Mileşti, pentru salvarea unui „copil nepriceput”, amestecat în nenorocita afacere a lui Neceaev.

Este o etapă puţin cunoscută din viaţa aventuroasă a lui Zamfir Rally-Arbure (1848-1933)8, povestită întrucâtva şi în amintirile sale din revista „Bâloe” (Petersburg, iulie 1906). Studentul Rally l-a cunoscut pe învăţătoraşul Neceaev în 1868. Activitatea lor comună de răzvrătire a ti-

9

Gh. Bezviconi, Rally-Arbure, Din trecutul nostru, nr. 17-20 din 1936, p. 75-94.

8

10

553

Medicul Ecaterina Arbore, fiica mai mare a lui Zamfir Arbore

de naiv, în 1884(?), crezând că a făcut un lucru bun, eliberând pe „nevinovatul copil” din temniţă11: „Mult stimate Prinţule, N-am să caut să mă justific în faţa d-voastră, deoarece toate justificările în acest timp, din partea mea, ar fi nelalocul lor. Prezenţa mea în străinătate, într-un viitor apropiat, ea însăşi are să fie o justificare pentru mine. Lipsa de credit a situaţiei mele în Basarabia, pierderea speranţei de a mă întoarce într-una din universităţile ruseşti, dorul şi lipsa de activitate, iată ce m-au silit să fug şi să studiez. Acum, urmez medicina la una din universităţile elveţiene; studiez, citesc şi, în felul acesta, îmi îmbogăţesc cultura. Cărţile serioase şi instrucţia terminată îmi vor da dreptul deplin de a vă prezenta justificarea mea.

Atunci d-voastră veţi fi în stare să judecaţi dacă am fost în drept să procedez astfel.

554

Telegraful Novorosiei (Новоросийский телеграф).

11

Eu mă amestec în viaţa emigranţilor politici şi cauza este cea mai simplă. Am găsit o mulţime de cărţi în limbile germană şi franceză, care mi-au absorbit şi-mi absorb toată atenţia.

Mult trebuie să ştie cineva ca să se considere unitate politică; eu nu pot să iau asupra mea această răspundere, deoarece, înainte de toate, sunt cinstit. Înainte de toate, se cere ştiinţă, ştiinţă serioasă, nu superficială. Am învăţat să lucrez şi numai să lucrez, adică să-mi îmbogăţesc cunoştinţele: iată ţelul pribegiei mele.

Deci, judecaţi-mă, prinţule, dacă socotiţi că am călcat cuvântul ce v-am dat. Îndată ce voi termina cursul şi voi primi diploma, mă voi preda judecătorilor patriei mele, deoarece atunci n-are să-mi fie ruşine să mă prezint la judecată.

Profit de prilej, prinţule, ca să vă exprim, încă o dată, recunoştinţa mea cea mai adâncă pentru eliberarea mea din cetatea Petropavlovsк. Să mă credeţi, prinţule, că asemenea lucruri nu le uită niciodată nici inima cea mai nerecunoscătoare. Cu respect sincer, rămân devotatul D-voastră, Zamfir Rally, Milano, 10 mart.” [Institutul de Istorie Universală, Revista istorică, publicaţie trimestrială supt conducerea lui N. Iorga, vol. XXVI, nr. 4-6, aprilie-iunie 1940, p. 154-170] Studiile universitare le absolveşte la Zürich (Elveţia), unde îşi desăvârşeşte specializarea în medicină.

Din 1880, se stabileşte în România. Era o ancorare, în primul rând, spirituală, în solul patriei. De fapt, această ancorare l-a şi smuls treptat din mrejele activităţii revoluţionare de extremă.

A cunoscut elita românească prin reprezentanţii săi de marcă: Mihai Eminescu, C.A. Rosetti, C. Dobrogeanu-Gherea, Ion Luca Caragiale ş.a.

Doctorul Petre Cazacu a făcut nişte însemnări chiar în ziua decesului. (El a fost omul care, pe parcursul mai multor ani, l-a cunoscut şi a colaborat cu Zamfir Arbore.) Din acele însemnări subiective, publicate în ziarul Adevă-

ţin sincer şi real, orice mişcare contra Rusiei, în limitele permise de legi şi Constituţie.

Publicist vechi, colaborator la diferite jurnale şi reviste democratice de pe timpuri, toată activitatea lui publicistică era unitară, împotriva tiraniei, împotriva ţarismului, pentru eliberarea tuturor popoarelor…

Era bun, delicat. Ura reclarea [reticenţa], arghirofilia, arivismul. Îi plăceau florile, animalele, oamenii şi cărţile.

Inteligent, cavaler, bine crescut, bărbat fin, cu cultură universală vastă, ar fi putut ocupa situaţii înalte oriunde. A preferat să ducă viaţă modestă, corectă, sobră, ascetică, numai în slujba idealului său.

Dacă ar trebui să tragem o concluzie despre această mare personalitate istorică, s-ar cuveni să începem cu aceea că cea mai pronunţată caracteristică a lui Zamfir Arbore a fost umanismul. El întotdeauna a pus înaintea intereselor personale interesele mulţimii, interesele omului simplu, dezarmat în faţa nevoilor şi neajutorat de nimeni. O altă trăsătură, la fel de pronunţată, o descoperim în tendinţa lui de a lupta cu puterea care asupreşte mulţimea.

Zamfir Arbore considera că forţa opresivă era reprezentată prin împăratul Rusiei şi toate energiile tinereşti le-a concentrat în lupta împotriva acestui simbol suprem al asupririi.

Consecvenţa în acest sens o demonstrează personalităţile care au fost găzduite în casa lui în diferite perioade: L. Troţкi, Cristian Rakovski, Maxim Litvinov ş.a. În dosarul lui Pan Halippa din Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate, se păstrează mărturii elocvente.

Pan Halippa, în închisoarea NKVD-ului din Chişinău, la 29 martie 1952, îşi amintea de relaţiile lui cu marele basarabean: „Î.: L-aţi cunoscut personal pe Troţki?

R.: Da. În 1910, un timp relativ scurt, m-am aflat în or. Bucureşti în legătură cu colaborarea la ziarul Adevărul, unde erau publicate articolele mele.

Familii care înnobilează Chișinăul

rul, joi, 6 aprilie 1993, sub titlul Din viaţa şi lucrările lui Zamfir C. Arbore, reproducem doar un fragment: În ţară Aici începe prin a fi redactor la „Românul” lui C.A. Rosetti, conlucrând cu Emil Costinescu şi [I.C.] Bibicescu, cu care a rămas bun şi nedespărţit prieten până la moarte. Apoi, trece la „Telegraful”. În timpul războiului de la 187778, a trebuit să se retragă un timp din Bucureşti la Argeş, pentru a nu fi arestat de poliţia rusă. În acea perioadă, leagă intimă prietenie cu începuturile mişcării socialiste româneşti. Dr. [N.P.] Zubcu Codreanu-Basarabeanu, dr. [C.] Istrati etc. sunt prietenii lui. Apoi vin: Dobrogeanu-Gherea, Ion Nădejde, V.G. Morţun, d-rul Russel de la Iaşi (alt basarabean), d-rul Petru Alexandrov, refugiat din Rusia, d-rul Filip Codreanu şi Andrei Dumitrescu (Bulat), basarabeni şi mulţi alţii, rând pe rând, îl frecventează, îl ascultă şi se inspiră de la el. Cum Arbore n-a fost niciodată marxist, ci social-revoluţionar, el a aderat intim la mişcarea social-democratică din ţară, care era marxistă. Şi în străinătate, dar mai cu seamă în ţară, Arbore a fost permanent militant contra ţarismului, luptător pentru unirea Basarabiei şi prieten al polonilor. În această privinţă, era identic cu bătrânul Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu care era intim amic. În casa lui Arbore, veneau toţi acei care erau împotriva ţarismului, pentru eliberarea Basarabiei şi a Poloniei. Întâlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite ţări, de diferite dogme politice, dar legaţi toţi printr-un profund sentiment contra ţarismului şi pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Şi toţi găseau la el un cuvânt de îmbărbătare, de îndrumare şi ajutor. Poliţia ţarismului mereu îl spiona, dar nu putea să-i facă nimic, nici în timpul când nu devenise încă cetăţean român, pentru că vechea generaţie de oameni politici din Ţara Românească, sub regele Carol I, ocrotea, desigur, nu direct şi pe faţă, dar nu mai pu-

555

556

În acel timp, locuiam în casa lui Zamfir Arbore, cu care întreţineam relaţii amicale şi acolo l-am cunoscut pe Troţki. Acesta locuia la Bucureşti şi avea relaţii prieteneşti cu Zamfir Arbore, venea pe la el.

Cu Troţki m-am întâlnit de două ori în casa lui Zamfir şi am discutat despre mişcarea naţională din Basarabia.”

A treia caracteristică ce îl deosebeşte pe Zamfir Arbore de luptătorii narodnicişti, fanatici, care considerau că o bombă aruncată în împărat poate modifica statutul Rusiei ţariste: el a fost mereu un revoluţionar cugetător, care a trecut prin toate etapele – de la învăţămintele lui Neceaev, prin anarhismul lui Mihail Bakunin, prin Capitalul lui Marx, până la înţelegerea socialismului în viziunea prietenului său V. Plehanov.

A patra caracteristică, şi poate cea mai importantă, o găsim foarte bine conturată în dragostea lui pentru Basarabia, pentru baştina strămoşilor.

A avut curajul să conştientizeze că, chiar şi răspândită printr-o reţea prin toată Europa, mişcarea revoluţionară antiţaristă, în formula preconizată de narodnicişti, nu are sorţi de izbândă. Şi atunci, evident, gândul lui se întoarce la mişcarea naţională pe care, ca forţă motrice a revoluţiei, la acel moment o ignorase. Îi ajută pe basarabeni, începând cu fiecare individ, cu fiecare student şi terminând cu marile personalităţi. În anturajul lui îi găsim la diferite etape şi pe B.P. Hasdeu, şi pe Gheorghe V. Madan, şi pe Al. Uşurelul ş.a.

Viziunea lui revoluţionară a mers mai departe decât intuiţia oamenilor politici, el a fost unul dintre primii care, atunci când ţarismul sărbătorea o sută de ani de la ocuparea Basarabiei, a prorocit, ca şi bunul său prieten Axentie Frunză, formarea României Mari.

Anul 1905 a fost o adevărată sărbătoare pentru toţi cei care luptau împotriva monarhismului imperial rus. Casa Romanovilor, care părea de neclintit, a dat fisuri evidente şi prăbuşirea ei era doar o chestiune de timp.

Pictorița Nina Arbore, fiica mai mică a lui Zamfir Arbore

Patrioţii români din Basarabia, avându-l ca lider pe Ion Pelivan, au început să caute contacte serioase cu cei de peste Prut, încă până la revoluţia rusă. Trimiterea studenţilor la învăţătură în instituţiile superioare din România a fost doar prima probă, cea de a doua urmând să fie înfiinţarea unei publicaţii periodice naţionale. Acest lucru căzuse tot în sarcina lui Zamfir Arbore şi a lui Constantin Stere. Istoria ulterioară a demonstrat că, deşi publicaţia Basarabia (1906-1907) a avut o viaţă extrem de scurtă, impactul ei asupra conştiinţei naţionale a basarabenilor a fost extrem de mare.

Mostre de corespondenţă din acea perioadă au fost publicate în revista Viaţa Basarabiei (1936, nr. 6-7), de unde reproducem două scrisori: Chişinău 26 octombrie 190512 Pe pagina a 8-a a acestei scrisori, găsim următoarea

12

notiţă, scrisă cu mâna proprie a lui Zamfir Arbore: „1905. S-a expediat o tipografie (la) «Bes­sarabskaia jizn’», din Bucureşti, care a costat 17 000 lei, numai litere tur­nate la Carol Göbl din strada Doamnei. A primit Nour din partea lui Zaharov.”

Dvs. foarte bine, credem, ştiţi ce cărţi ne sunt mai trebuincioase în momentul de faţă.

Al patrulea – am dori să fim în legătură, afară de România, şi cu Transilvania, şi cu Bucovina. Vă rugăm să ne reco­mandaţi, ce gazete române din aceste provincii am putea noi să primim, având în vedere că aceste gazete ne-ar putea servi ca material pentru gazeta, la ediţia căreia noi acum visăm.

Asemenea, vă rugăm să ne recomandaţi gazetele şi jurna­lele cele mai potrivite pentru noi, care se editează în România. Ce părere aveţi de „Adevărul”, „Universul”, „Ţara”, „Moldova”, „Epoca” şi „Apărarea Naţională”?

Ar fi foarte bine, dacă basarabenii noştri (măcar unii), aflători în România, s-ar întoarce în Basarabia.

Nobilimea noastră de aici pe 3/4 e rusificată.

Cei ce au rămas moldoveni îşi exprimă sentimentele sale mai mult în turnarea tutunului român şi în băutura vinului moldovenesc. Prea puţini din ei sunt înfocaţi de ideea binelui şi luminării poporului… Mai mulţi din ei sunt leneşi, inculţi, obscuranţi şi incapabili la orice lucru inteligent.

După cum vedeţi, lucru este prea destul, iar oameni de lucru avem prea puţini.

De aceea ne rugăm: ajutaţi-ne prin cât puteţi, doară am putea sta şi noi pe picioare, cum stau fraţii noştri din România, Transilvania, Bucovina etc.

Primiţi, Domnule Arbure, împreună cu ceilalţi membri ai Ligii Culturale a Românilor din Basarabia, salutările noastre cele mai sincere şi mai fierbinţi.

(Pomoşcinik priseajnogo poverennogo) Iv. Gh. Pelivan P.S. Mai dăunăzi, am citit un număr din „Basarabia”. După cum am înţeles, transportul de fel de fel de gazete şi cărţi străine, între care au fost şi câteva sute de exemplare de „Basarabia”, s-a pierdut.

Prin urmare, vă rugăm sa ne trimiteţi nr. „Basarabiei”, ce vor urma, precum şi toată corespondenţa, pe adresa următoare: Chişinău,

Familii care înnobilează Chișinăul

ONORATE DOMNULE ARBURE! În Chişinău, de v’o două luni deja, există un cerculaş de moldoveni, care şi-au pus de scop – propagarea ideii naţionale.

Eu, subscrisul, sunt părtaş şi membru al acestei organizaţiuni şi, de la numele ei mă adresez către Dvs., ca la un om cu o mare experienţă şi ca la un patriot încercat, după cum vă ştiu din scrie­rile Dvs. (mai ales „Istoria Basarabiei”), din recomandaţiile prie­tenului meu Şt. Usinevici, din apelul Ligii Culturale a Românilor din Basarabia şi din istoria revoluţiei ruseşti.

Fireşte că nouă mai întâi ne trebuie şcoală naţională şi noi sperăm ca, de-acu după manifestul de la 17 octombrie, dreptul de a ne învăţa copiii în limba română în curând va fi dobândit.

Această chestie are să fie discutată în toate detaliurile na predstoiaşcem gubernskom zemskom sobranii.

Al doilea – ne trebuie o gazetă moldovenească. Fiindcă mulţimea nu citeşte şriftul latin, are să fie nevoie o bucată de vreme de editat gazeta cu şriftul rus. Însă abecedarul rus nu răspunde pe deplin foneticei române. Literele sau mai bine sonurile: „h”, „d”, „g(e)”, „u” lipsesc în alfabeta rusă.

Noi putem să le înlocuim cu literele: „x”, „dz”, „dj”, „y” şi „ъ”. Dar tot mai bine am socotit să cerem un sfat de la Dvs. Cum Dvs. ne veţi sfătui în chestia asta?

Redactorul gazetei „Bessarabskaia jizn’” se uneşte a ne edita gazeta moldovenească în chip de supliment la gazeta sa.

Pe urmă, credem că vom găsi v’un editor, care se va uni să editeze o gazetă română cu totul independentă.

Al treilea – simţim o mare lipsă de cărţi române de tot felul. Ar fi bine să formăm o bibliotecă de cărţi curat române. Vă rugăm să ne ajutaţi în această privinţă, dacă va fi cu putinţă.

557

Okrujnâi sud, pomoşciniku priseajnogo poverennogo, Ivanu Gheorghieviciu Pelivanu.

Cu toată stimă, Ion Pelivan La această scrisoare, I. Pelivan primeşte următorul răspuns de la bătrânul Zamfir Arbore: 8/12 noiembrie 190513 STIMATE DOMN, Am căpătat onor. Dvs. scrisoare şi mult m-am bucurat de conţinutul ei. La apusul vieţii mele, multă plăcere resimt, vă­zând că, în fine, se deşteaptă şi pătura cultă a românilor din Basarabia, a căror conştiinţă este aşa de încărcată cu păcatul de a fi lăsat în deplină părăsire nenorocitul norod basarabean în starea sa de sălbătăcie muscălească. Ştiţi perfect de bine cum că, după statistica oficială rusească, Basarabia se află în întâiul rând printre provinciile ruseşti, unde procentul analfabeţilor este cel mai mare. Ştiţi, asemenea, că singură cultura duhovnicească, care în Rusia este mai răspândită printre ruşi, unde a creat atâtea secte, în Basarabia, printre moldoveni, nu există. Deci, nici pe această cale, românii din Basarabia n-au putut să se folosească, pentru a răspândi carte în popor.

Au trecut 93 ani de când muscalul stăpâneşte între Prut şi Nistru, şi în acest interval de timp, mulţumită ocârmuirei vitrige, pătura suprapusă a populaţiunei indigene a fost rusificată prin ajutorul şcoalei şi literaturei ruse. Rusificarea ei a înstrăinat-o desăvârşit de popor.

Astfel, nenorocitul popor român din Basarabia astăzi a rămas orfan de orice pătură cultă, străin de acei, pentru care a muncit şi munceşte.

Plicul galben de format cazon – oficial. Pe plic, adresa următoare: „Ego Vâsokoblagorodiiu, pomoşciniku priseajnogo poverennogo, Ivanu Gh. Pelivanu.

Okrujnâi sud, Chişineff. (Adresa este în ruseşte – n.r.) Chişinău, Rusia. „Scrisoarea este recomandată.

Bucureşti, Poşta Centrală, No. 11947, ştampila poştei: Bucureşti, 22 nov. 1905. – Pe verso: „Din partea D-lui Zamfirescu, Bucureşti.” Ştampila rusă: „Kischineff, 10/11-05”. La mijlocul plicului, pe verso: „Milcovul”, Societatea pentru ajutorul românilor din Basarabia.

13

558

Crima aceasta istorică trebuie reparată, şi cu cât mai devreme, cu atât mai mare va fi meritul acelei pleiade de iniţiatori care îşi vor însuşi această sfântă menire.

Aveţi perfectă dreptate, dorind înainte de toate să vă mo­şiţi de izbânda repurtată de noi, acei care de 35 ani luptăm dis­perat pentru dărâmarea autocraţiei. Oricum, întâiul pas, întâia izbânda pentru noi, românii basarabeni, trebuie să fie şcoala naţională.

Apoi, asemenea aveţi perfectă dreptate, năzuind la crearea unui ziar românesc, fie chiar cenzurat. Scriţi şi tipăriţi-l cu chiriliţă sau cu alfabetul muscălesc, dacă altfel nu se poate. Sunt gata, din toată inima, a vă ajuta în această privinţă şi eu, care colaborez la ziarele muscaleşti şi la revista „Russkoe bogatstvo”. Fireşte că cu cea mai mare dragoste voi colabora la ziarul Dvs., o dată ce acest ziar nu va avea nimic comun cu oamenii lui Cruşevan. Aceasta, fireşte, sine qua non.

Asemenea, aveţi dreptate că vă trebuiesc cărţi româneşti. Pot să vi le procur, dar cum? A l e introduce, pentru mine, e uşor, dar transportul lor trebuie să fie făcut pe socoteala voastră, căci pentru aceasta eu n-am mijloace disponibile. Oricum, costul cărţilor nu-l veţi plăti deloc.

Acum, care să fie cheltuiala ce trebuie să faceţi?

Iată care: patru puduri de cărţi româneşti vă va costa suma de 360 lei, adică aproape 140 ruble.

Apoi, trebuie să orga­nizaţi bine modul cum voiţi a primi transportul: unde? cine? când? Restul mă priveşte. În orice caz, ar fi foarte nimerit ca cineva din Dvs. să facă un voiaj până la mine; atunci am fi putut stabili lucrurile în toate amănuntele.

Primiţi, dar, din partea mea, expresiunea celor mai sincere urări de izbândă pe sfânta cale ce voiţi a apuca.

Al Dvs., bătrânul Z. Arbure Lucrările lui, începând cu anii ’90 ai secolului XIX, sunt dedicate – direct sau tangenţial – temei basarabene. Poate că el a fost unul dintre primii basarabeni stabiliţi în România, care, alături de B.P. Hasdeu, au ştiut să formeze o

Familii care înnobilează Chișinăul

„pământenie” basarabeană, care au formulat o politică clară faţă de ţarism şi Basarabia, dar au ştiut, totodată, să imprime relaţiilor lor omeneşti nişte dimensiuni nemaiîntâlnite. Umanismul, în spiritul căruia a fost educat, acceptat de el în formula relaţiilor în grupările revoluţionare, Zamfir Arbore l-a transformat într-o lecţie practică şi l-a aplicat pe deplin. Unii au profitat de bunătatea lui – cazul provocatorului ohranei ţariste Azef, alţii, şi aceştia au fost cei mai mulţi, au apreciat pe bună dreptate omenia lui. Relaţiile şi ajutorul acordat marinarilor de pe cuirasatul „Potiomkin” au devenit un exemplu clasic de solidaritate revoluţionară. În acelaşi context se încadrează relaţiile cu studenţii basarabeni, care găseau în casa lui Z. Arbore acea fărâmă de căldură ce putea într-un fel compensa dorul de casa părintească şi de baştină. El a fost omul care s-a inspirat din dorinţa de a face bine, de a ajuta altora. Aceasta a fost religia lui…

Odată, Porucic îmi dă două volume considerabile şi-mi spune să citesc cât mai curând.

Erau „Temniţă şi exil” de Z. Arbore. Le-am citit şi am rămas stupefiat. Cum? Un om, care a pătimit atâtea, a suferit, să mai trăiască pe pământ? Şi încă aici, aproape de tot? (Noi locuiam pe str. Viitorului, iar Arbore pe str. Dragoş-Vodă, alături).

Din literatura revoluţionară rusească, noi ştiam că aceşti oameni, de obicei, erau pierduţi prin exiluri, ori chiar inexistenţi, şi, când acolo, iată-l viu şi sănătos! Ceva de necrezut pentru mine! Mă temeam să fac cunoştinţă cu el. La toate îndemnurile lui Porucic, am refuzat să mă duc la el…

Dar a sosit în oraş pentru nişte afaceri doctorul Cazacu, un brunet frumos, tânăr, elegant şi foarte amabil. El s-a bucurat mult de sosirea mea şi, în genere, de curentul naţionalist din Basarabia şi mi-a oferit imediat serviciile d-sale pentru a mă conduce şi a mă face cunoscut cu Arbore. Cu Cazacu m-am învoit să mă duc şi, prima seară, ne-am dus tustrei.

N-am apucat să mă pregătesc sufleteşte pentru a mă întâlni cu un om atât de mare,

Zamfir Arbore, grafică de Nina Arbore

când dinaintea nasului meu a scârţâit o portiţă, iar noi am intrat într-o curte micuţă, plină de tufe şi de buruiene. În fundul curţii, s-a auzit lătratul câinilor şi o voce de femeie care-i mustra. În curte, se găseau două vechituri de cocioabe ţărăneşti, intrate pe jumătate în pământ şi prăvălite pe o coastă. Acoperişul, de stuf şi paie. Pe pragul uneia din aceste cocioabe, stătea o femeie în vârstă, modest îmbrăcată, având pe cap o simplă basma.

Salutare! a zis dl Cazacu în ruseşte, scoţând cilindrul şi sărutând mâna acestei femei.

Uitaţi-vă câţi basarabeni v-am adus! şi a arătat cu mâna spre noi.

Salutare, salutare! a răspuns femeia cu bucurie, într-o limbă pur rusească şi cu un accent de Moscova. Poftim la Arbore în cabinet, el e acolo.

Era doamna Arbore. Noi ne-am recomandat şi am intrat într-o tindişoară cu podele de

559

560

lut, şi, de acolo, pe uşa din dreapta, în cabinet.

Acest „cabinet” era o cămăruţă în care se găseau un pat simplu de fier, un birou vechi şi o etajeră lângă uşă, ticsită cu cărţi. Tavanul era atât de jos, că aproape ne loveam cu capul de el. Ferestruicile erau micuţe de tot şi împodobite cu şervete naţionale. În ungher, deasupra biroului, era atârnată o fotografie a unui revoluţionar în halatul de arestat şi cu fiare la picioare. Fotografia era împodobită cu prosop.

Arbore stătea la birou, înfundat într-o carte, cu capul aplecat pe mâini. Cazacu m-a recomandat (Porucic era cunoscut mai dinainte).

Arbore a închis cartea, s-a întors spre noi şi mi-a întins ambele mâini.

Salutare, bine aţi venit. Luaţi loc, a zis el într-o limbă pur rusească, cu o voce cam răguşită şi cu un accent tot de Moscova. Staţi pe pat, nu vă jenaţi.

Neexistând altă mobilă în cabinet, noi neam aşezat toţi pe pat.

Odată cu noi, au năvălit în cabinet şi vreo trei câini.

Otello, Carmen, Rozica! a strigat el şi toţi câinii au dispărut îndată cu cozile între picioare.

Da’ dresaţi mai sunt! a remarcat unul din noi.

O, da! a răspuns Arbore şi îndată i-a strigat înapoi şi ne-a demonstrat câteva lucruri, pe care câinii le-au executat la perfecţie.

Ca înfăţişare, Arbore era un om micuţ, încă nu trecut de vârstă, uscăcios, cu o bărbuţă rară, cu ochii mari şi frunte înaltă. Îmbrăcămintea lui lăsa mult de dorit; era mai mult decât modestă.

Conversaţia se învârtea în jurul situaţiei din Rusia, şi dl Arbore s-a arătat foarte competent în chestiunile ruseşti şi în starea actuală politică a Rusiei. În scurt timp, am fost invitaţi la ceai şi cu toţii am trecut iarăşi prin tindă într-o altă (şi ultimă) cameră din această magherniţă. În mijlocul camerei, o masă rotundă pe un picior, care se clătina în toate părţile; după masă, lângă perete, o canapea zdrenţuită turtită, cu trei picioare; în-

tr-un colţ, o ladă cu uşă, şi pe ladă – un samovar mare rusesc pufnind din toate găurile; în jurul mesei rotunde, câteva scaune de lemn. Aici s-a adunat toată familia: o cumnată, iarăşi un tip de rusoaică pursânge, şi două fiice, una doctoriţă, şi alta, elevă la liceu (feciorul era în străinătate).

Doamna Arbore gospodărea lângă samovar. Aici, în jurul mesei, în nori de fum de ţigară (fumam aproape toţi) şi aburi de samovar, i s-a dezlegat şi mai tare limba dlui Arbore şi, timp de ceasuri întregi, ne-a povestit atâtea păţanii şi peripeţii din viaţa proprie că putea să scrie încă două volume de amintiri. Cum făcea „revoluţii” prin Italia şi Spania, împreună cu fondatorul anarhismului, vestitul revoluţionar rus Mihail Bakunin; cum i-a arătat lui Elisée Reclus Bucureştiul, cum Elisée Reclus a rămas trăsnit, când i-a văzut pe scopeţi aievea, într-o ceainărie (C’est incroyable! a exclamat el); cum dl Arbore a fost delegat de emigraţia rusească la Paris, ca să-i explice marelui scriitor rus Ivan Turgheniev că revoluţionarii ruşi nu sunt numai nihilişti, şi drept dovadă i-a prezentat o broşură de poezii scrise de aceştia, printre care Turgheniev a semnalat câteva talente adevărate; cum d-sa singur scria, le culegea, le tipărea, le broşa, le aducea în România şi le transporta peste Prut broşurile sale revoluţionare etc. Toate aceste povestiri le presăra cu atâtea detalii picante şi hazlii că te prăpădeai de râs. Câteodată, m-me Arbore îl corija în detalii şi-l punea într-o situaţie delicată, dar el nu se dădea învins şi se punea la ceartă cu soţia, provocând un haz şi mai mare.

Poftim exemplarul nr. 2, a arătat cu mâna spre fiica sa, doctoriţa, după o mică pauză.

Doctoriţa, tânără, frumoasă, elegantă, toată seara a stat tăcută, fumând ţigările una după alta.

Are diplome de la atâtea universităţi şi nu poate lecui ochii lui Otello, care v-a distrat adineauri. Nu ştiu de ce i se mai plăteşte leafa! Văd că trebuie să mă apuc singur de lecuit. Daţi-mi hârtie! a comandat el.

I s-a dat hârtie şi cerneală, şi el, aici, la masă, a scris reţeta şi a trimis-o la farmacie.

Familii care înnobilează Chișinăul

Aşa! a conchis el serios, pufăind din ţigară. Şi cum ai iscălit reţeta? l-a întrebat ironic doctoriţa.

Se ştie cum: doctor Arbore, doar am făcut şi eu medicina trei ani. Pe urmă, mai sunt şi doctor în istorie; pentru un câine ajunge.

A râs de data aceasta şi doctoriţa, care se ţinea serioasă tot timpul. După mai multe glume, Arbore, în fine, a schimbat tonul şi a început să vorbească despre literatura rusească contemporană, cu care era la curent şi pe care o cunoştea la perfecţie.

Mai bine ne-ai citi ceva, i-a zis doamna Arbore, şi el ne-a citit o bucată din Nekrasov, cu o dicţie şi o pronunţare moscovită, încât eu, abia sosit din Rusia, am rămas uimit.

Pe urmă, s-a vorbit mai mult despre politica rusească şi mai cu seamă despre curentul naţionalist din Basarabia.

Vizita mea oficială a devenit o adevărată serbare politică şi naţional-culturală. Familia Arbore – cea mai scumpă familie, şi magherniţa lui Arbore – cea mai frumoasă casă din Bucureşti.

Am plecat târziu de tot.

La plecare, Arbore ne-a asigurat că toţi basarabenii vom fi primiţi în universitate, iar pe mine m-a sfătuit să nu-l deranjez pe Hasdeu că totul se va face şi fără el. Ne-a petrecut până la portiţă şi, la despărţire, ne-a zis să nu-l uităm, să-l vizităm mai des şi el ne va ajuta pe cât va putea. [Ştefan Gh. Usinevici. Nostalgii basarabene (mărturii autobiografice), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1996] Mai târziu, această experienţă a preluat-o Constantin Stere. Şi este foarte important că, la 27 martie 1918, ei şi-au văzut visul realizat.

Basarabia liberă s-a unit cu România. Z. Arbore a fost pomenit ca un stâlp al Basarabiei în şedinţele cele mai aprinse ale Sfatului Ţării, a fost ales senator de Basarabia şi trebuie să recunoaştem că această activitate politică nu i-a adus doar satisfacţii, ci şi multe decepţii.

Este firesc să ne întrebăm dacă a avut nostalgii socialiste şi după 1918. Şi trebuie să

Zamfir Arbore în ultimii ani de viață

recunoaştem că a avut. Ideile socialiste l-au urmărit tot timpul. Fiica lui, Ecaterina Rally-Arbure, a activat în cadrul conducerii Republicii Autonome Moldoveneşti, ajungând chiar ministru al sănătăţii… Însă, destinul a vrut să-l cruţe măcar la adânci bătrâneţi şi el n-a mai aflat că Ecaterina a fost împuşcată în 1937, în luna octombrie, de către NKVD. Presupunem că aceasta ar fi fost ultima picătură care l-ar fi obligat să-şi revadă concepţiile revoluţionare, păstrând neîntinată ideea revoluţiei naţionale.

Ultimii ani ai bătrânului n-au fost uşori: viaţa zbuciumată, reumatismul contractat în tinereţe în fortăreaţa Petropavlovsk, moartea soţiei, care i-a fost prietenul cel mai devotat şi răbdător, moartea – într-un accident – a fiului, care se anunţase un inginer extrem de dotat, fiica Ecaterina expulzată dincolo de frontierele României pentru propagandă socialistă şi comunistă, şi, desigur, plecarea prietenilor, schim-

561

562

bul de generaţii care se aseamănă atât de mult cu schimbarea decorului – un decor străin, în care te simţi tot mai singuratic, tot mai uitat…

Prietenul lui de-o viaţă, Nicolae N. Alexandri, face, într-o scrisoare, aceste constatări dureroase, dar inevitabile: Mult stimate şi iubite Zamfir Constantinovici!

Trăim într-o perioadă de trecere… Îndeosebi, simt aceasta bătrânii, deoarece nouă ne este foarte dificil să ne adaptăm şi să ne modificăm. Iar timpul este necruţător şi ne cere schimbări, în caz contrar, rămânem dincolo de bordurile vieţii… În asemenea minute dificile, suporţi foarte greu singurătatea şi cu mare bucurie te opreşti la gândul că, undeva în îndepărtatul Bucureşti, este încă un inadaptabil, care la fel se tânguieşte, probabil, şi se odihneşte la gândul despre un viitor mai bun. Îmi revin cu încetul, desigur, această îmbunătăţire a sănătăţii eu trebuie s-o înţeleg ca pe o pauză şi de aceea fac tot ce-mi pare important şi merită atenţie. Am sub mâna mea traducerea în limba română a ultimei lucrări a lui Tolstoi, care e gata de a fi trimisă la tipar. Dar, sosirea la Bucureşti şi traiul acolo mă sperie, şi eu, deocamdată, nu ştiu ce să fac.

Fiţi sănătos, dragul meu, păziţi-vă şi să dea Domnul să ajungem la zile mai bune…” [Scrisoare expediată de N.N. Alexandri lui Zamfir Arbure, tipărită în revista Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934] A murit la 3 aprilie 1933 şi a fost înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri” din Bucureşti.

Moartea lui Arbore Ştim foarte puţin despre viaţă, dar şi mai puţin cunoaştem despre moarte. Totul este în mâinile Domnului. Totuşi vestea despre neaşteptata dispariţie a vreunui om pe care l-ai cunoscut te şochează. Vârsta înaintată nu este un criteriu de cedare în faţa morţii. Omul însă, pas cu pas, se apropie de inevitabil…

Zamfir Arbore, născut încă la 1845, intrase în al treilea deceniu al sec. XX când inima

lui a refuzat să mai bată. Bătrâneţile se furişaseră pe neprins de veste.

Fiica mai mare, Ecaterina, era un fel de comisar al ministerului sănătăţii din RASSM şi locuia la Tiraspol. Unicul lui băiat decedase. Şi doar fiica Nina, pictoriţa, era în preajma lui. Zbuciumata lui tinereţe revoluţionară rămăsese ca o dulce amintire. Bătrâneţile tihnite nu-i erau însă pe plac. Vârsta însă făcuse din energicul şi neastâmpăratul tânăr un bătrân meditativ, contemplativ locuind parcă în altă dimensiune a timpului.

Nina Arbore avea mereu în faţa ochilor acest model deosebit care se părea că luptă cu vârsta, luptă cu anii care-l învăluie. Chipul lui zugrăvit în creion, în pastel, în cărbune are o asemănare fizică aproximativă, numitorul comun al acestor portrete rămâne însă starea interioară deosebită a modelului. Unul dintre cele mai reuşite portrete a fost expus în cadrul unui salon oficial imediat după dispariţia lui.

Lucrarea intitulată Tata este extrem de sugestivă şi exactă. Un bărbat în etate cufundat în valurile aşteptării… Şi deznodământul a venit.

Ziarele au comentat acest eveniment. Corespondentul de la Adevărul a scris aşa de parcă s-ar fi aflat alături: Cu multă părere de rău anunţăm moartea lui Z.C. Arbore, bătrânul luptător basarabean.

Bătrânul Arbore a murit astă noapte la ora 4.

Eri toată ziua a fost foarte vioiu şi bine dispus cum nu mai fusese de mult. Se bucura de venirea primăverii şi îşi închipuia că anotimpul reînvierii naturii îi va fi prielnic şi că, până la toamnă, în epoca intemperiilor, îşi va suporta mult mai uşor bătrâneţile.

Stând la masa lui de lucru, aplecat deasupra cărţilor care-l pasionau atâta, s-a simţit deodată rău, pe la ora 10 jum. seara. Întâmplător erau în casă câţiva oaspeţi între cari şi medici.

Aceştia au examinat imediat pe pacient şi au găsit că suferise un atac de cord. Ei şi-au dat toate sforţările să-l readucă la viaţă, dar toate

Foaie de titlu, Zamfir Arbore Dicționarul geografic al Basarabia în secolul XIX

Opera lui memorialistică ocupă un loc aparte, ea constituind o literatură de alt gen.

A colaborat la publicaţiile: Rabotnik (Elveţia, 1875-1876), Obşcina (Elveţia, 1878), Le Travailleur, Românul (Bucureşti), Telegraful (Telegraful de Bucureşti) (Bucureşti), Telegraful român (Bucureşti), Amicul copiilor (Bucureşti, 1891-1894), La liberté, Revista nouă, Basarabia (Elveţia, 1905), Lumea nouă ş.a.

Opera Schiţe din istoria Rusiei (1874, în limba rusă); Comuna din Paris (Geneva, 1874, în limba rusă; în colaborare); Sătuii şi flămânzii (Geneva, 1875; în limba rusă, în colaborare); Hitraia mehanika / Mecanica dibace (Harkov, 1875; în limba rusă, semnat cu pseudonimul Andrei Ivanov); Le sosialisme en Russie (Geneva, 1877; almanah); Başi-buzuki Peterburga (Geneva, 1877); Nicolai Petrovici Zubcu-Codreanu. Schiţă biografică (Geneva, 1879; în limba rusă); Despre calomnii şi calomniatori (Bucureşti, 1892); O carte tipărită din ordinul MS Împăratului Rusiei (Bucureşti, 1893); Temniţă şi exil (Râmnicu Sărat, 1894); Nihiliştii. Din amintirile mele, (Bucureşti, 1895; a 2-a ed.); În exil. Din amintirile mele (1896); În temniţă (Craiova, 1897); Basarabia în secolul al XIX-lea (Bucureşti, 1898); Boris Serafoff şi Macedonia (Bucureşti, 1901); Despre grădinile de zarzavat (Bucureşti, 1901); Gramatica limbei ruse. Etimologia (Bucureşti, 1902); Dicţionarul geografic al Basarabiei (Bucureşti, 1904); Dialogurile ruso-bulgaro-româneşti (Bucureşti, 1905); Anuarul statistic al oraşului Bucureşti (Bucureşti; 11 vol.); Rasskazî iz russkoi istorii (Moscova, 1905); Către ţăranii moldoveni din Basarabia (1906); Amintiri (Sankt Petersburg, 1909; în limba rusă); Dicţionarul bulgaro-român (Bucureşti, 1909); Tuberculoza în capitală (Bucureşti, 1909); Autonomia sau anexarea Transilvaniei şi Bucovinei (Bucureşti, 1914); Rusia ţaristă – asupritoarea popoarelor (Bucureşti, 1914); Liberarea Basarabiei (Bucureşti, 1915); Ucraina şi România (Bucureşti, 1916); În puşcăria Petropavlovsk (1924) ş.a.

Familii care înnobilează Chișinăul

încercările au rămas zadarnice: inima nu mai voia să funcţioneze şi pulsul bătea slab de tot. În zorii zilei s-a produs deznodământul prevăzut. [Adevărul, nr. 5108, 4 aprilie 1933] Aşa s-a stins din viaţă unul dintre cei mai importanţi intelectuali pe care i-a lansat Basarabia. Dar arta, prin magia ei, a făcut ca imaginea lui Zamfir Arbore să reapară în expoziţii, pe coperţile cărţilor şi l-a imortalizat întocmai cum o merita.

Operele fundamentale semnate de Zamfir Arbore sunt doar cele două, dedicate Basarabiei: Basarabia în sec. XIX (Bucureşti, 1898) şi Dicţionarul geografic al Basarabiei, care a apărut în 1904 sub îngrijirea lui Serghie Ioan Lahovari, fiind aprobat pentru tipar de către Comitetul de editare format din: Grigore Tocilescu, colonel Ionescu şi Gion. A fost editat sub auspiciile Societăţii Geografice Române în colecţia Dicţionarele geografice ale provinciilor române în afară de Regat.

563

Despre operă Zarifopol, Paul. Zamfir Arbore // Adevărul literar şi artistic, 1933, nr. 644.; Kidel, Al. Zamfir C. Arbure (Bibliografie). – Chişinău, 1936.; Bezviconi, Gh. Zamfir Rally-Arbure // Analele Moldovei, 1942, nr. 1-2.; Haneş, P.V. Scriitorii basarabeni. – Bucureşti, 1942.; Zavulan, Pavel.

Zamfir Arbore / În: Istoria literaturii moldoveneşti. – Chişinău, 1988, vol. II.; Tulbure, Gheorghe. Zamfir Rally-Arbore. – Chişinău, 1983.

Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chişinău, 1999. În revista Viaţa Basarabiei (1933, nr. 1), latinistul şi fostul seminarist din Chişinău Axinte Frunză, stabilit la Iaşi din cauza prigoanei jandarmeriei ruseşti, scrie un articol emoţionant în care face concluziile valabile pentru

564

toată generaţia lor: „…Un prieten îl apreciezi numai după ce l-ai pierdut… Dureroasa pierdere a străvechiului meu prieten, Zamfir Arbore, mi-a deşteptat amintiri, fără care viaţa şi personalitatea acestui mare democrat nu pot fi înţelese de multă lume, chiar de persoanele care-şi închipuie că l-au cunoscut pe Arbore în intimitate.

Numai anumite amintiri, străvechi şi răsărite deodată din pâcla trecutului, pot explica cum a putut să se formeze – dintr-o fudulă odraslă de boier basarabean, neclintită în tradiţiile Bizanţului –, cum a putut să răsară şi să se formeze un democrat, cu un anumit fond de idei şi care n-a cunoscut compromisul şi oportunismul caracteristic generaţiilor cameleonice din partidele aşa-zise înaintaşe, pe care Arbore le-a văzut îndestul…” .

Pan Halippa împreună cu fruntașii basarabeni la mormântul lui Zamfir Arbore.

Cimitirul Sfânta Vineri din București, anii ’70 ai sec. XX

Casa familiei Rally, s. Budeneț, r. Storojeneț, reg. Cernăuți.

Pictură de Ion Chisăliță

Familii care înnobilează Chișinăul

File din albumul familiei Rally-Arbore

Ecaterina Stamo

Alexandru Mihail Rally

Mihail Rally

Eugenia Ksaverievna Rally

Mormântul lui Mihail Rally.

Cimitirul Râșcanu. Foto 2009

Mormântul Smarandei și Dumitrache Rally. Biserica Sf. Ilie, Chișinău

Mormântul Ecaterinei Rally.

Cimitirul Râșcanu. Foto 2009

565

Două poze din familia Arșenevschi Dacă în secolul XIX ar fi existat Guiness book, atunci la sigur că Hortensia Arşenevschi ar fi candidat în topul doamnelor cu părul cel mai lung.

Născută în familia Râşleacov, căsătorită cu Petru Arşenevschi, această doamnă a Alexei Alexandrovici Arșenevschi fost una dintre femeile nobile ale Chişinăului, care nu numai pur şi simplu au dictat moda acelor ani, dar au fost un model admirat de frumuseţe.

Hortensia Arșenevschi, născută Râșleacov

566

Unul dintre mormintele acestei familii se află chiar la intrarea în Cimitirul Central din Chişinău. În partea stângă, un monument sobru de marmură aminteşte că aici îşi doarme somnul de veci unul din neamul Arşenevschi.

E Alexei Alexandrovici Arşenevschi, născut la 1 septembrie 1835 şi decedat la 20 decembrie 1888, la Chişinău. Arta fotografică era abia la originea rspândirii, dar cu toate acestea cei din familia Arșenevschi au reușit să fie imortalizați. În felul acesta au ajuns până la noi imaginilie celor doi.

Mormântul lui Alexei A. Arșenevschi.

Cimitirul Central, Chișinău, foto 2012

Familii care înnobilează Chișinăul

Din tată în fiu Dacă am reuşit să supravieţuim vitregiilor istoriei, apoi acest miracol s-a produs numai din cauza că am respectat cu sfinţenie tradiţiile strămoşeşti. Iar una dintre ele, poate cea mai importantă, este ca averea spirituală să se transmită din tată în fiu. În Sfatul Ţării au existat câteva cazuri când deputaţii erau membrii uneia şi aceleiaşi familii: Cazacliu, Bogos ş.a., dar a existat un caz deosebit, când tatăl şi fiul, Nicolae Ion Bosie-Codreanu şi Nicolae Nicolae Bosie-Codreanu au stat alături pe băncile primului parlament al Basarabiei, tatăl ca simplu deputat, iar fiul ca unul dintre liderii Republicii Moldoveneşti.

Nicolae Ion Bosie-Codreanu (1859-1926) a fost şef de gară la staţia Cazatin, jud. Hotin, iar fiul său Nicolae Nicolae Bosie-Codreanu (1887-1963) a condus Căile Ferate ale României mai multe zeci de ani.

Tatăl a făcut studii la un liceu real, iar fiul a absolvit Institutul Politehnic din Kiev. Şi totuşi, în această familie a existat o taină, conştiinţa naţională a tatălui a fost un reper de neclintit pentru fiul său. Şi unul, şi altul au votat Unirea la 27 martie 1918 şi Unirea de la 27 noiembrie 1918 şi nici nu s-a pus la îndoială că ar fi putut exista şi alte variante.

O poză de grup, executată în luna mai a anului 1902, ne prezintă o familie pătrunsă de un aer profund patriarhal. Chiar însuşi aspectul tinerilor nu dă de bănuit că în haine simple sunt înţoliţi viitorii miniştri. Dar taina acestei familii ne este cunoscută astăzi: demnitatea, care este cheia tuturor problemelor de conştiinţă, şi transmiterea acestei demnităţi ca pe cea mai sacră povară din tată în fiu.

Nicolae Bosie-Codreanu

Bosie-Codreanu, 1826, III, acte 1815, români. După tradiţii familiale, ar fi urmaşii turnătorului de tunuri Bosio din Genova, emigrat în secolul al XV-lea la Moscova, apoi în Moldova; credem însă că acest nume este de origine slavă: „bosâi” – desculţ. Din rasa neodihniţilor răzeşi Bosii se trage Alexandru-Vodă Lăpuşneanu. [N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 38] Bosii, pârcălab de Orhei, a clădit mănăstirea din stânca Butuceni (1675). [V. Kurdinovski, Lăcaşurile în peşteri din Basarabia, Operele

567

568

Soc. istorice-arheologice-bisericeşti din Chişinău, Chişinău, 1918, vol. X, p. 2]. Ceva mai înainte, la 1651, la Iaşi, Vasile Bosii a transcris în limba slavă Apostolul. Alt Bosii s-a căsătorit cu Safta, fata lui Ichim Kogălniceanu.

Fiul ei, Ştefan, jitnicer, editorul unei Adunări de rugăciuni, unul din ctitorii Bisericii „Sf. Spiridon” din Iaşi, decedat pe la 1765, a fost căsătorit cu Ilinca, fata vistiernicului Sandu T. Neguţitorul; el a fost tatăl postelnicului Ienache (fiii acestuia: Sandu-medelnicerul şi Constantin, vtori-logofăt), al Ecaterinei Gr. Criste şi al Zoiţei Şt. Anastasiu-Voinescu. [C. Tufescu, Spiţe genealogice; I. Neculce, II, 1922, 299; şi G. Ghibănescu. Kogălnicenii, op. cit., p. 39] Familia Bosie-Codreanu la începutuul sec. XX Ienache Bosie, probabil identic cu cel de mai sus, s-a căsătorit cu Ele- nov); şi – din a doua căsătorie – Ioan, căsătona, sora sărdarului Dedea Codreanu. Fiul său, rit cu Ecaterina Const. Apostolopol, – părinţii Ioniţă Bosie, armaş, a crescut în casa unchiului lui Nicolae I. (1859-1926), subşef de regiune la Codreanu, care l-a şi numit: Bosie-Codreanu; căile ferate, deputat în Sfatul Ţării, tatăl ingineel s-a căsătorit cu Ecaterina, fata lui Nicolae rului Nicolae N. (n. 1887), deputat şi membru Cucoranul şi a Roxandrei, fiica lui Vasile Balş, în guvernele Sfatului Țării, director cu multe căsătorit cu Maria, fata lui Ştefan Hâjdeu şi a realizări la СFR. [Arhiva Nicolae N. Bosie-CoRoxandrei, sora lui Ştefan-Vodă Petriceicu. dreanu, Bucureşti] Armaşul Ioniţă Bosie-Codreanu a fost tatăl Elena I. Bosie şi fratele ei, Dedea CoElenei Sandu Veisa şi al postelnicelului Costa- dreanu (au mai fost un frate, Vasile, şi o che Bosie-Codreanu (dosar. 34, 1826, 267 file. soră, Antonia, măritată cu Ştefan Damian Costache a fost căsătorit de două ori, cu Ecate- din Ţara Românească, tatăl lui Panait, tatăl rina, fata lui Vasile Namesnicu din Otaci, apoi Mariei g-l Petre Al. Goliţin) al lui Lefter (că– cu Ecaterina Chirilă), moşierul din Crugli- sătorit cu nepoata banului Herescu; fiicele cul şi ascendentul nobililor basarabeni, printre sale: paharniceasa Smaranda P. Gornescu şi care fiii săi – din prima căsătorie: Iordache, sărdăreasa Ecaterina R. Fărcăşanu), au fost căsătorit cu Ecaterina, fata stolnicesei Zoi- copiii lui Lupu Codreanu (fratele său, Siţa Moruzi; Alexandru, căsătorit cu Maria D. mion (1686-1740), treti-spătar, căsătorit cu Frunzetti (părinţii Adelei Jason V. Munteanu / Safta, fata jitnicerului Gheorghe Moţoc, s-a Titulescu şi ai Anei Gheorghe L. Circov, mama refugiat la 1711 în Rusia, unde a fost recuEleonorei Pan. Halippa şi a Nadejdei Paramo- noscut nobil şi a obţinut la 1718 o moşie în

Descendentul cel mai merituos al acestui neam în sec. XX a fost Nicolae N. Bosie-Codreanu, inginer, dar şi om politic care a votat Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918. A ştiut să se descurce bine în timpul rebeliunii bolşevice împotriva Sfatului Ţării din luna ianuarie 1918 din Chişinău, precum la fel de bine s-a descurcat după cel de-al Doilea Război Mondial, când tribunalul n-a putut găsi dovezi că în timpul aflării sale la Odesa, în perioada 1941-1943, a comis crime de război. Şi-a început cariera profesională ca inginer la căile ferate, dar s-a stins din viaţă câştigându-şi existenţa lucrând traducător la o editură tehnică din Bucureşti. Dar aceste informaţii capătă o nuanţare deosebită în momentul când sunt completate chiar de Nicolae N. Bosie-Codreanu la un moment crucial în destinul lui. Alegerea în Sfatul Ţării şi desemnarea în post de ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti.

Nicolae Bosie-Codreanu în anii ’50 ai sec. XX

Familii care înnobilează Chișinăul

regiunea Kursk. [A. Bobrinski, op. cit., vol.

II, p. 456, Gherbovnic, XII, 129] Fiul său, Matei, căpitan de gardă, mareşal de Kursk, s-a căsătorit cu Nadejda Isidor Denisov.), fiul lui Ioan Roşea, zis Codreanu, deoarece el a fost un timp îndelungat vel-căpitan al Codrilor. Tatăl său, Grigore Roşea, fratele Roxandrei, soţia spătarului Dediul (părinţii Anei (General M. Racoviţă-Cehan, op. cit., fişe nominale, nr. 10, afirmă că părinţii Doamnei Ana au fost Dediu Codreanu Arbanaş spătar mare şi Roxandra Iurga, ceea ce nu corespunde nici cu I. Antonovici, op. cit.), soţia lui Mihail-Vodă Racoviţă), a fost fiul lui Matei Roşea, din Bârlad (I. Antonovici, op. cit.; Actele Comisiei din, 1821 partea II. M. Roşea a fost frate cu vist. Gheorghe, ascendentul neamului Roşea din Basarabia, iar fiul său, Grigore, a mai avut o fată, Elena, soţia armaşului Ţica, ascendentul familiei Ţicău (Iaşi)).”

569

570

Autobiografia lui se păstrează în fondul Sfatul Ţării (ANM, fond. 727, inv. 2, dos. 76) şi a fost scrisă în limba rusă, în perioada când această instituţie activa din plin: „Nicolai Nicolaevici Bossie-Codrean descinde din dvorenii judeţului Hotin. S-a născut la 20 iulie 1887, la staţia ferată Cazatin, a direcţiei sud-vest a căilor ferate, unde tatăl său era funcţionar. Studiile medii le-a făcut la gimnaziul real din Rovno (admis în 1897, absolvit în 1904). Studiile superioare le-a făcut la Institutul Politehnic din Kiev, pe care l-a absolvit în 1913 având diplomă de inginer constructor. În vara lui 1913 a funcţionat în serviciul de cercetare a noilor căi ferate, iar începând cu luna august 1913 a fost admis ca funcţionar la reţeaua de sud-vest a căilor ferate, unde s-a aflat până la 24 ianuarie 1918, ocupând consecutiv funcţiile: ajutor al şefului unui sector de drum, şef al sectorului de drum, şef al trenului principal de reparaţie şi şef al lucrărilor din sectorul principal, activând pe front de la începutul lui.

După lovitura de stat din Rusia, din 1917, a fost membru şi preşedinte al diverselor organizaţii ale funcţionarilor. În iulie am fost ales membru al Comitetului principal al căilor ferate din direcţia sud-vest, unde am activat până în luna octombrie 1917, când la invitaţia Comitetului Executiv Moldovenesc am sosit la Chişinău. La începutul lunii noiembrie, am fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea feroviarilor moldoveni. Am participat la lucrările biroului de organizare a Sfatului Ţării, iar apoi am activat în cadrul parlamentului făcând parte din Blocul Moldovenesc şi din diverse comitete. La 7 decembrie a fost numit director general al căilor de comunicaţie, la 24 ianuarie 1918 –ministru al căilor de comunicare, poştei, căilor ferate, şi la 27 martie 1918 – director al lucrărilor publice în Basarabia în care funcţie s-a aflat până la 15 iunie 1918, după care a fost numit consilier tehnic la Ministerul Lucrărilor Publice. Are ordinul «Coroana României» cu crucea mare de Ofiţer, ordinul rusesc «Sf. Sta-

nislav» de gradul II şi medalia «Sf. Gheorghe» pentru vitejie.”

Evident că este foarte important să ştim cum s-a imprimat chipul lui în memoria contemporanilor. Portretul schiţat de scriitorul G.N. Viforeanu în cartea Priviri asupra Basarabiei (Bucureşti, 1997) nuanţează profilul fostului membru al Sfatului Ţării: „Nicolae Bossie-Codreanu era un bărbat înalt, prezentabil, cu o putere de muncă demnă de admirat. În guvernul constituit dintre sfătulişti la Chişinău în anul 1918, el a îndeplinit funcţia de director-general al transporturilor din Basarabia. Când l-am cunoscut la Bucureşti, prin anul 1935, Nicolae Bossie-Codreanu era director de studii la Direcţia Generală CFR din Palatul «Carpaţi», de pe fostul bulevard Carol I, actualmente Bulevardul Republicii, colţ cu strada Academiei, îndeplinind şi cele două funcţii amintite mai sus în mod onorific.

Locuia într-un imobil stil cubist, proprietate personală, pe bulevardul Mareşal Averescu, azi bulevardul Miciurin.”

Nu ne rămâne decât să regretăm că o asemenea personalitate nu are o stradă care să-i poarte numele ori măcar o şcoală pentru învăţăceii de la căile ferate ar trebui să aibă fixat numele lui Nicolae Bosie-Codreanu.

ŞI ODINIOARĂ ADEVĂRAŢII CAVALERI OFEREAU LIMUZINE… Personalităţile mari sunt capabile la fapte mari în cele mai neaşteptate ipostaze. Nicolae Bosie-Codreanu a lăsat o urmă de neşters în politica României şi spre uimirea noastră a fost un cavaler cum mai rar se întâlneşte. Pentru femeia iubită, el a adus un automobil tocmai de la Paris… În căutarea noastră de mărturii obiective am întâlnit întâmplător în inima Bucureştiului, într-un imobil de pe str. N. Iorga, 5, o doamnă.

O fostă balerină, care avea pe perete un portret mare al lui Nicolae Bosie-Codreanu, un portret

A fost un bun cunoscător de limbi străine. Vorbea rusa, franceza, germana. Din prima căsătorie cu Iulia Petrovna Manuilov avea un fiu – Dima, Dumitru. Şi tot de prima soţie este legat un accident tragico-comic, Iulia l-a surprins pe N.N. Bosie-Codreanu într-o atmosferă mai intimă cu o persoană de sexul frumos şi a tras în el cu pistolul, rănindu-l în umăr. Băiatul Dima a stat la Bucureşti, a lucrat inginer la Câmpina, apoi la Bucureşti. S-a căsătorit şi a plecat la Paris în 1964-1965.

Au divorţat în 1954. N.N. Bosie-Codreanu a murit în spital. Galina s-a căsătorit în 1958 cu Mujâcicoff, dar după divorţ se mai întâlnea cu fostul soţ, beau vodcă împreună, deşi el nu bea mai mult de 50 gr. Îl durea mult un picior. Casa de pe str. Miciurin şi-a cumpărat-o în 1947. Iar în 1950 şi-au luat o vilă. Când locuia cu Galea, Iulia Manuilov le făcea vizite. Cu Pan Halippa el era văr. Era prieten cu Gălăţeanu, cu care au construit Gara de Nord. Era foarte bun prieten cu Anton Mujâcicoff. Erau prieteni de familie.

N.N. Bosie-Codreanu citea foarte mult, avea o bibliotecă frumoasă, reuşind şi la serviciu să organizeze o bibliotecă mare. A fost preşedinte al clubului de fotbal „Rapid”. Juca bine bridj.

Juca mult acasă la Vidraşcu, la Manuilov, la soţia lui Mujâcicoff, Varvara. A adus din Franţa pentru Galea, cu trenul, un automobil „Hanomak”. Avea şi maşină de serviciu, dar nu-i plăcea să conducă. Fuma. Era mason.

Acesta este portretul sumar pe care l-a reţinut în memoria ei octogenară fosta soţie a lui Nicolae N. Bosie-Codreanu.

Familii care înnobilează Chișinăul

impunător care-l reprezenta pe impozantul basarabean în ţinuta lui de gală: cu frac, cu toate ordinele şi medaliile pe care le-a adunat pe parcursul activităţii sale. Doamna era fosta lui soţie din a doua căsătorie – Galina Oşcepcova.

Din amintirile doamnei Galina Mujâcicoff (Oşcepcova), născută pe 15.04.1920, în oraşul Perm, Rusia, am cules ceva informaţii.

Galina Oşcepcova s-a cunoscut cu Nicolae N. Bosie-Codreanu la Odesa în 1943, unde el era director la calea ferată. Ea era balerină la operă. Prima lor întâlnire a avut loc în culise.

S-au căsătorit în 1944. Tot în 1944 s-au întors la Bucureşti. Fiind rusoaică, ea n-a dorit să se înregistreze ca moldoveancă şi să evite astfel mai multe posibile neplăceri legate de naţionalitatea ei, România aflându-se în stare de război cu Rusia. El însă a convins-o, promiţându-i ca la Bucureşti să o reînregistreze rusoaică.

Au locuit zece ani împreună pe str. Miciurin. După război, N.N. Bosie-Codreanu a fost verificat la Odesa pentru crime de război, dar nu s-a confirmat niciuna din acuzaţii.

La instaurarea regimului comunist, a fost nevoit să plece de la căile ferate, câştigându-şi existenţa ca traducător la o editură tehnică.

Automobilul dăruit de Nicolae Bosie-Codreanu soției sale

571

Un neam scăpătat Nu toți oamenii sunt la fel, precum și norocul ne este diferit. Un exemplu elocvent este cazul familiei Donică-Iordăchescu. În analele genealogice basarabene scrie despre acest neam: „Donică-Iordăchescu, 1847 şi 1857, I, acte 1803, români. Urmaşii lui Onisim Macarie (1803-1859) (dosar 216, 1857, 133 file), căsătorit cu Elena Nic. Varzaru (1810-1874), şi ai lui Mihail Stratan (partea I, 88; şi vol. I, p. 211 şi urm. P. Gore, Notiţe genealogice, comp. N. Iorga, Studii şi documente, V,

572

Mormântul lui Serghei Donico-Iordăchescu. Cimitirul Central, Chișinău. Foto 2004

p. 212, 649, şi X; T. Codrescu, Uricarul, XVIII, p. 230, 487488).

Macarie, vel-căpitan, a fost feciorul şătrarului Donică Iordăchescu, un fiu al clucerului Dimitrie.” [Bezviconi, Gheorghe, Boierimea Moldovei dintre Serghei Donico-Iordăchescu Prut şi Nistru (Bucureşti, 1940, vol. I, şi 1943, vol. II)] În secolul douăzeci, la începuturile lui, cea mai proeminentă figură ce promova bunul nume al acestui neam era…

Serghei Donico-Iordăchescu (1889?, Chişinău – 2.VII.1932, Chişinău).

A fost fiul lui Vasile Donico-Iordăchescu, moşier ruinat, din care cauză a preferat să facă carieră militară. A învăţat în Corpul de cadeţi, Şcoala militară şi a trecut în retragere având gradul de maior. A fost membru al Partidului Social-Democrat, aripa menşevică. Membru al Comitetului Gubernial al Ţăranilor. În Sfatul Ţării a fost ales deputat de Congresul Ţăranilor din Basarabia şi a aderat la Fracţiunea Ţărănească.

Locuia la Chişinău într-o casă de la intersecţia străzilor Kupeceskaia (Eminescu), colţ cu Kuznecinaia (azi Bernardazzi). A fost una din feţele adorate ale Chişinăului.

Mihail Feodosiu

În istoria naţională, Mihail Feodosiu nu are o personalitate distinctă (asemenea ginerelui său Paul Gore), dar numele lui figurează printre primele la toate acţiunile naţionale ale boierilor basarabeni. Şi dacă dorim să cunoaştem în detalii acest segment al istoriei noastre, trebuie să delimităm contribuţia personală a fiecărui membru din „partida moldovenească” a moşierilor basarabeni. Conştiinţa lor naţională era una mai mult intuitivă, căci educarea lor se făcuse în şcoli ruseşti, unde erau şterse toate particularităţile naţionale şi era ridicată în slăvi doar măreţia Rusiei, care era întruchipată prin împăratul ei. Sunt nişte elemente de conjunctură care nu permiteau aborigenilor din provincia dintre Prut şi Nistru să-şi pună prea multe întrebări vizavi de obârşia lor. România,

ţara de dincolo de Prut, era prezentată ca un stat înapoiat şi fără viitor. Propaganda rusă, în toate timpurile, a avut un mesaj clar în privinţa vecinilor şi a perspectivei istorice. Cu toate acestea, boierii basarabeni au avut curajul să facă un ziar, să ceară şcoli naţionale, să formeze un partid politic, fie şi într-o formulă incipientă, doar pentru a câştiga alegerile în planul administrării locale. Dar trebuie să recunoaştem că anume ei au reuşit să neutralizeze influenţa clanului Krupenski în Basarabia, deşi acesta se bucura de susţinerea directă a curţii imperiale.

Din rândurile lor au ieşit marii mecenaţi: Vasile Stroescu, Constantin Cazimir ş.a. Chiar Nicolae Casso, care a donat Societăţii „Junimea” o tipografie, era reprezentantul şi liderul lor.

Alexis Nour, publicistul şi redactorul ziarului Viaţa Basarabiei (1907), relatează cititorilor de peste Prut situaţia din Basarabia în termeni obiectivi şi descrie această primă încercare de a funda o organizaţie naţională: Societatea Moldovenească pentru Cooperarea Instrucţiunii Poporale şi Studierea Ţării Basarabene. Înfiinţată în 1905, cu 500 de membri fondatori selectaţi din clasa înstărită a Basarabiei, ea urma să devină catalizatorul unei mişcări de redeşteptare a spiritului românesc în masele largi ale băştinaşilor, fapt care nu s-a produs. Publicistul analizează critic activitatea Societăţii: „Avem o instituţie naţională în Basarabia: Societatea Moldovenească pentru Cooperarea Instrucţiunii Poporale şi Studierea Ţării Basa­rabene, înfiinţată acum un an, cu un statut confirmat de guvern şi foarte viu, dar se vede că-i condamnat să rămână literă moartă.

Cei înscrişi în Societatea aceasta sunt mai toţi

Familii care înnobilează Chișinăul

Un fruntaş al naţionalismului din Basarabia

573

s­ trăini de o vie idee naţională, căci altfel nici nu e de înţeles cum o societate cu 300 de membri, aproape exclusiv proprietari mari, să rămâie, să zacă un an întreg în acţiune. Cum se poate ca un lucru nou şi sfânt, aşteptat o sută de ani, să nu se dezvolte? Şi iată, în Basarabia este totul posibil… Îmi pare că Societăţii aceleia i se impune oarecare însufleţire nouă. Mai întâi, să se apropie de popor, să umple în sfârşit această prăpastie adâncă, care desparte amândouă păturile româneşti din Basarabia –, sau mai bine, trei pături: boierimea, burghezimea şi ţărănimea. Contrar afirmaţiilor obişnuite, îmi permit a spune că toate aceste categorii sociale se pot uni sub umbra strălucită a ideii naţionale, a renaşterii poporului basarabean.

Activitatea strict culturală, pe care o poate desfăşura o asemenea Societate, ar putea învinge toate piedicile şi neîncrederea în sferele oficiale şi atitudinea cam vrăjmaşe a elementelor conservatoare moldoveneşti. Din punctul de vedere al vulgarei minţi sănătoase – să

574

Iordache Feodosievici Feodosiu

intre numai în Societatea asta toţi moldovenii din Basarabia – lucrul va reuşi, căci punctele de divergenţă nu exclud putinţa de colaborare frăţească, care singură poate garanta societăţii o forţă morală pentru păstrarea şi dezvoltarea limbii şi naţionalităţii. Numai începând a păşi pe o asemenea cale, fruntaşii noştri (câţi sunt) vor obţine ceva. […]

Dar nu e într-înşii niciunul care, în faţa scopurilor sfinte, să renunţe la natura de cameleon politic: azi sunt pentru procedeuri hotărâtoare, mâine sunt contra, şi aşa sunt veşnic nehotărâţi, întârziaţi. E boala de care suferim cam de multă vreme şi nu ştiu, zău, dacă ne vom lecui cândva: dacă vom găsi odată în mijlocul sărăciei de oameni pe care o simte ţara aceasta, oameni cu energie, autoritate şi simţul răspunderii reclamate de necesităţile istorice.”

[Viaţa românească, 1907, nr. 1] Unul dintre stâlpii Societăţii culturale era Mihail Feodosiu. Statutul lui de serviciu ilustrează perfect situaţia boierului basarabean angajat în serviciu, radiografiat de anchetele birocratice şi fixat exact într-un model al existenţei ce nu-i permitea abateri şi prea multe iniţiative personale: „Statutul de serviciu al mareşalului nobilimii din gubernia Basarabia şi judecătorului de pace onorific din districtul Chişinău Mihail Egorovici Feodosiu Alcătuit în 1907 Nu are rang I. Rangul, numele, prenumele, patronimicul, funcţia, anii de la naştere, religia, decoraţiile primite şi întreţinerea.

Nobilul Mihail Egorovici Feodosiu, mareşalul nobilimii din gubernia Basarabiei şi judecător de pace onorific din districtul Chişinău, 50 de ani de la naştere, religia ortodoxă; are ordinele: Sf. Vladimir de gradul 4, Sf. Stanislav de gradul 2, Sf. Ana de gradul 3 şi medalia de

Familii care înnobilează Chișinăul

argint în memoria domniei împăratului Alexandru al III-lea. Nu primeşte întreţinere.

II. Din ce stare socială provine Din nobilii de viţă din gubernia Basarabiei, confirmat heraldic.

III. IV. V. IV. Are moşie?

III. IV. El însuşi şi părinţii III. Prin moştenire Nu are.

IV. Achiziţionată 1200 desetine de pământ în localitatea Teleneşti, jud. Orhei, 3500 desetine în ocina Dănuţeni din jud. Bălţi, gubernia Basarabia.

V. VI. Soţia, dacă e însurat V. Prin moştenire Nu are.

VI. Achiziţionată 2000 desetine de pământ în ocinele Jura şi Jurca, jud. Balta, gubernia Podolsk.

VII. Unde a primit educaţia şi dacă a făcut studii complete în instituţiile de învăţământ; când a intrat în serviciu; în ce ranguri, funcţii şi unde; în serviciu sau a fost decorat; dacă nu i s-au oferit alte distincţii în afară de ranguri şi când.

A făcut studii complete şi a absolvit Universitatea Imperială din Odesa, cu titlu de student.

A fost ales de a X-a Adunare Ordinară de Zemstvă a jud. Orhei în calitate de judecător de pace în jud. Orhei pentru trei ani (1878-1881) (anul, luna şi data) 1878, octombrie 23/24. În această funcţie este confirmat prin ordinul Senatului din 26 iunie 1879 cu nr. 29103 (a., l., d.) 1879, iunie 29.

Anastasia Constantinovna Feodosiu, născută Stăvilă

De la ministru al Afacerilor Interne a fost numit şef de zemstvă al sectorului 4 al jud. Orhei. În baza ordinului Majestăţii Sale, transmis Senatului la 26 februarie 1896 (nr. 20, art.

238) e distins cu medalia de argint în memoria domniei adormitului întru Domnul împăratului Alexandru al III-lea: pentru a fi purtată la piept (a., l., d.) 1892, septembrie 1.

La 14 mai 1896, prin ordinul Majestăţii sale, e decorat cu Ordinul Sf. Ana de gradul III (a., l., d.) 1896, mai 14.

Prin ordinul Majestăţii sale din 27 martie 1898 cu nr. 24 e concediat din funcţia de şef de zemstvă în conformitate cu cererea (a., l., d.)

1898, martie 27.

De către Adunarea Extraordinară de Zemstvă a jud. Chişinău de la 15 mai 1902 este ales judecător de pace onorific în districtul Chişinău (a., l., d.) 1902, mai 15.

De către Adunarea Ordinară de Zemstvă a jud. Chişinău de la 6 octombrie 1902 e ales

575

576

din nou judecător de pace onorific în districtul Chişinău pentru trei ani şi e confirmat în această funcţie prin ordinul Senatului de la 15 octombrie 1903 cu nr. 10118 (a., l., d.) 1903, octombrie 15.

Prin ordinul Majestăţii Sale e decorat la 1 ianuarie 1904 pentru merite cu Ordinul Sf. Stanislav de gradul 2 (a., l., d.) 1904, ianuarie 1.

De către Adunarea Ordinară a Nobililor din gubernia Basarabia e confirmat prin ordinul Majestăţii Sale în această funcţie la 17 februarie (a., l., d.) 1905, februarie 17.

E decorat la 22 aprilie 1907 cu Ordinul Sf. Vladimir de gradul 4 pentru merite.

La 9 martie 1908 a demisionat.

VIII. IX. (anul, luna şi data) X. Dacă a participat la campanii împotriva duşmanului şi la lupte concrete, când anume?

N-a participat.

XI. Dacă a fost supus pedepselor sau cercetărilor, îmbinate cu reducerea priorităţilor de serviciu; când şi pentru ce anume, prin sentinţă judiciară sau prin ordin disciplinar; dacă n-a fost bănuit în legătură cu infracţiuni ce provoacă asemenea restricţii; când, de ce judecată şi pentru ce anume.

Nu. XII. Dacă a fost în concedii, când şi pentru cât timp; dacă s-a întors în termen sau dacă încalcă termenul, atunci când s-a prezentat şi dacă cauza întârzierii a fost recunoscută întemeiată.

A fost în 1895, 18 august, pe zece zile. În 1897, de la 5 decembrie, pe 28 de zile, şi din ziua depunerii cererii de retragere nu a mai intrat în funcţie. În 1906, de la 10 septembrie, în concediu de trei luni în străinătate, s-a prezentat în termen.

XIII. Dacă a fost în demisie, fiind în grad, sau nu, când şi pentru cât timp?

Din octombrie 1881 până în septembrie 1892; de la 27 martie 1898 până la 15 mai 1902.

XIV. Celibatar sau căsătorit, cu cine, dacă are copii, data şi luna căsătoriei, precum şi a naşterii soţiei şi copiilor, unde se află copiii şi ce religie împărtăşesc soţia şi copiii.

Căsătorit cu nobila Maria Karlovna Garting. Are o fiică, Elena, născută la 9 septembrie 1882. Soţia şi fiica sunt de religie ortodoxă.”

Elena a fost căsătorită cu Paul Gore, care, la rândul lui, a muncit ani de zile în preajma lui Mihail Feodosiu la Orhei, unde acesta era mareşalul nobilimii, şi la Chişinău, ocupându-se de treburile Zemstvei Judeţene şi a celei Basarabene.

După decesul (1909) lui Pavel Dicescu, lui Mihail Feodosiu i-a revenit rolul de lider al mişcării de emancipare naţională în rândurile boierimii basarabene, mişcare care avea repercusiuni şi asupra populaţiei româneşti din Basarabia. Faptul că ştia să îmbine serviciul de stat cu interesele lui naţionale erau o garanţie că nimeni nu poate să-i impute încercări de demolare a statului. El folosea cadrul legal în interesul mişcării. În 1912, primeşte gradul de consilier efectiv de stat şi, paralel cu aceasta, îi revine misiunea de a conduce Partidul Basarabean al Zemstvei în care intra un buchet de personalităţi importante în epocă: Mihail M. Katakazi (vicepreşedinte), Alexandru F. Aleinikov (vicepreşedinte), Paul Gore (secretar). Membri ai Consiliului de conducere au fost desemnaţi: Constantin A. Mimi, Mihail C. Razu, Iurie I. Levinschi şi Victor I. Catargi. În aria politicii naţionale, ei se situau pe poziţia „moldovenismului”, dar nu în varianta lui actuală, ci în contextul epocii. De aceea, în 1917, ei au reînviat Societatea Basarabeană pentru Ajutorarea Învăţământului Poporului şi Studierea Obiceiurilor Ţării. La 12 iunie

Familii care înnobilează Chișinăul

nalităţi Olga Leonard, Mihail Glavce, Nicolae N. Alexandri ş.a.

Partea proastă a lucrurilor s-a produs în 1918. În timpul rebeliunii bolşevice din ianuarie 1918, cei din Sfatul Ţării îl numesc comisar de Teleneşti pe Iosif Şmulevici Grişpun, care nu găseşte limbaj comun cu Mihail Feodosiu şi moşiile lui sunt ruinate. În vara lui 1918, are loc o nouă revoltă la Teleneşti, legată de rechiziţionarea de către soldaţii români a făinii şi zahărului pentru necesităţile armatei. Democrat de şcoală veche, el nu acceptă un asemenea comportament necivilizat şi nedemocratic din partea fraţilor de peste Prut. Reacţia lui este dură. Când I. Brătianu, vizitând Basarabia, a poposit la Teleneşti, M. Feodosiu a refuzat să-l primească la conac, motivând că nu primeşte cuceritorii. Era epoca în care abuzurile armatei şi jandarmeriei întreceau orice măsură. Acest fapt a fost pe larg relatat opiniei publice din România de către Ion Pelivan, care a descris în detalii comportamentul nedemn al unor reprezentanţi ai armatei, jandarmeriei şi chiar a funcţionărimii. I. Brătianu a dormit în casa vechilului, fiind mirat de o asemenea atitudine principială.

Maria Feodosiu Mihail Feodosiu s-a stins din viaţă la 12 1917, preşedinte de onoare al acestei Societăţi a decembrie 1918, văzându-şi realizat un vis fost desemnat Vasile Stroescu, Dimitrie Semi- pentru care a muncit o viaţă, păcat doar că regradov – membru onorific, preşedinte activ – alitatea a fost mult mai crudă decât şi-a imagiPaul Gore, Vladimir Hertzza – vicepreşedinte, nat… De aici şi decepţia… De fapt, ce este mai membri ai Consiliului fiind cunoscutele perso- frumos şi mai dulce ca visul…

577

O stea apusă – un destin împlinit

Pantelimon Halippa

578

Viaţa lui Pantelimon Halippa a avut o traiec­torie sinusoidală. Absolvent al Seminarului Teologic, a făcut studii universitare la Litere şi Istorie. Vocaţia de publicist a mers în paralel cu cea a omului politic, ajungând pe culmile Olimpului politic: preşedintele Sfatului Ţării, deputat în Parlamentul României, ministru.

Reversul acestei cariere a fost puşcăria ţaristă Butârki din Moscova, puşcăriile Gherla şi Sighet din România Socialistă şi 11 lagăre din gulag. Iar ca o concluzie vine această biografie pentru o lucrare enciclopedică şi din care răsare imaginea unei mari şi irepetabile personalităţi.

S-a născut la 1 august 1883 în satul Cu­bol­ ta, jud. So­roca, în familia unui dascăl de ţară.

A făcut studii la Şcoala primară din Cu­bolta, la Şcoala Spirituală din Edineţ, jud. Hotin, la Seminarul Teologic din Chişinău (1898-1904).

Pentru studii superioare s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Mate­matică a Universităţii din Dorpat (Estonia), unde a învăţat un an de zile şi a fost exmatriculat din cauza activităţii revoluţionare, dar pe peretele acestei universităţi este trecut numele lui ca a unui fost student şi care a ajuns o mare personalitate. Şi-a continuat studiile la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, începând cu anul 1908.

Participă la editarea primului ziar românesc din Basarabia – Basarabia (1906-1907).

Din 1913, în colaborare cu N.N. Alexandri, editează revista şi ziarul Cuvânt moldovenesc.

Membru al Partidului Socialist-Revoluţionar, în 1906 este ales delegat al ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii Ţăranilor din întreaga Rusie. Fon­dator al Partidului Naţional Mol­dovenesc (martie 1917).

A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Comitetului Gu­bernial Ţărănesc, aderând la Frac­ţiunea Ţărănească.

A avut mandat validat de la 21.XI.1917 până la 18.II.1919 şi a ocupat în primul Parlament al Basarabiei următoarele funcţii: a) vicepreşedinte al Sfatului Ţării de la 22.XI.1917 până la 25. XI.1918, când a fost ales pre­şe­dinte; b) preşedinte al Sfatului Ţării de la 25.XI.1918 până la 18.II. 1919; c) Comisia de redactare (mem­bru); d) Comisia de declaraţii şi sta­tute (membru).

La 21 noiembrie 1917 a luat cu­­­­­vân­tul la deschiderea şedinţelor Sfatului Ţării. La 27 noiembrie 1918 a prezidat şedinţa Sfatului Ţării în care se votează Unirea Basarabiei cu România fără condiţiuni.

Familii care înnobilează Chișinăul

După Unire, este numit ministru de Stat pentru Basarabia (1919-1927), ministru al Lucrărilor Pub­lice (1927), ministru de Stat, ad-in­ terim şi ministru la Lucrări Pu­blice şi Comunicaţii, ad-inte­rim la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru de Stat (1931, 1933), deputat şi senator în Parlamentul Român. În 1950 este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare (Sighet); în 1952 este condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Am­ni­stiat (1955), apoi condamnat din nou la doi ani de închisoare (Gherla).

Pe tot parcursul vieţii n-a încetat să scrie, chiar şi în lagăr, chiar şi în puşcărie.

Cea mai frumoasă realizare a sa în domeniul publicisticii a fost fondarea celei mai bune reviste literare basarabene – Viaţa Basarabiei, care a început să apară din 1932 şi şi-a încheiat apariţia în luna martie 1944. Prin această revistă el nu numai că a reuşit să consolideze forţele literare din Basarabia, să lanseze nume noi, dar a creat un document autentic de existenţă a unei literaturi originale în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Scrierile literare le semnează cu pseudonimele P.H., Basarabeanu, P. Cubolteanu; publică la Iaşi vo­lumul de versuri Flori de pârloagă (1921) cu prefaţa lui M. Sadoveanu; moştenirea sa literară e constituită din peste 280 de poe­zii şi traduceri poetice, nenumărate schiţe şi memorii.

Ca un joc nefast al destinului putem constata evoluţia editorială a operei lui Pan. Halippa. În timpul vieţii a editat o singură carte de poezii Flori de pârloagă. A doua plachetă a rămas în tipografie în refugiul după 1940. A treia plachetă a fost risipită, tot în tipografie, de o bombă căzută peste acel edificiu. Scrierile lui s-au tipărit postum: Pan Halippa, An. Moraru.

Testa­ment pentru ur­maşi, Chişinău, 1991; Pan Halippa. Publicistică, Chişinău, 2001.

A întemeiat la Chişinău: Uni­­ ver­ sitatea Populară (1917), Conser­­­vatorul Moldovenesc, Societatea de Editură şi Librărie „Luceafărul”, Societatea Scrii­torilor şi Publi­ciştilor Basara-

Eleonora Halippa

beni (1940). Mem­bru corespondent al Academiei Române (15 oc­tombrie 1918).

A fost remarcat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor şi medaliile: Crucea de Război, Peleş ş.a.

A fost căsătorit cu Eleonora Paramonova, cu care a avut un singur fiu, Nicolae Pan Halippa.

A murit la 30 aprilie 1979, Bucureşti, înmormântat la Cimitirul Mănăs­ tirii Cernica, dar până în ultima clipă a vieţii nu s-a depărtat de masa de scris, iar casa lui din str. A. Donici din Bucureşti a fost un autentic club al basarabenilor, un stat-major din care permanent s-a ţinut legătura cu Basarabia şi basarabenii. Şi este foarte frumos gestul de a-l imortaliza la Chişinău, o stradă din sectorul Centru purtându-i numele (fosta stradă Malinovski) şi o piaţă (fosta piaţă Aniversarea a 40-a a ULCTM), fiindcă el a iubit acest plai şi a făcut totul ca el să aibă un destin mai frumos.

579

File din albumul lui Pan Halippa

Semnarea Actului Unirii, Chișinău, 27 martie 1918

S. Murafa, N. Alexandri, D. Ciugureanu, Pan. Halippa, Gh. Stârcea

La mormântul lui Mihail Eminescu cu fruntașii basarabeni Pan Halippa, nepoțica Veronica și soția Eleonora

Pan Halippa scriindu-și memoriile

580

Pan Halippa condus pe ultimul drum

Mormântul lui Pan Halippa.

Mănăstirea Cernica, București

Blazonul Regelui Poloniei, Kazimir cel Mare

Coborâtor din vestitul neam de regi polonezi Kazimir, ramura stabilită în Moldova a dat vlăstare nu mai puţin importante. Chiar în cartea de vizită întocmită de Gheorghe Bezviconi în vol. II al celebrei sale lucrări Boie­rimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, 1943) sunt developate legături genealogice foarte interesante: „Kazimir, români, boieri din secolul al XVII-lea, de origine polonă (Gheorghe Bezviconi, Boierimea dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940, Vol. I, p. 79. Compl. G. Ghibănescu, Kogălnicenii, op. cit., p. CXIX, CLXII, 42 ş. a.; N. Iorga, Basarabia noastră, op. cit., p. 110, 166; Gh. Bezviconi, Legăturile familiale ale lui A.C. Cuza cu Basarabia, op. cit.).

Moşieri la Cotilău (Hotin).

Gheorghe, consilier titular, nobil la 1818, fratele lui Panait.

Grigore (am publicat corespondenţa sa din anii 1833-1834, în rev. Arhiva românească, Bucureşti, 1940, p. 226-240), consilier titular, nobil la 1818-1821.

Ioan, moşier la Vascăuţi şi Bulboaca (Hotin), nobil la 1818, ascendentul ramurii din Hotin.

Iordache, sărdar, moşier la Cuhneşti (Iaşi), fiul lui Panait.

Panait (C. Sion, op. cit., p. 148.), căminar, supus la 1812, spătar, moşier la Palade (Hotin), Rujniţa şi Oneşti (Iaşi), Ohrincea, Malu-Tohatinului, Vadu-lui-Vodă, Lohăneşti şi Martineşti (Orhei), Negrileşti (Larga) şi Tartaul (Greceni), consilier colegial, nobil la 1818-1821, alegător la 1821, deputat al Sfatului Suprem (1822-1825). Încă la 1890, găsim domnişoare Kazimir, la Iaşi (N. Iorga, Revue historique, op. cit., p. 209).” În Basarabia, unul dintre cei mai vestiţi Kazimiri a fost Constantin, de la Văscăuţi, jud. Soroca.

UNUL DINTRE CEI MAI EXCEPŢIONALI ŞI NOBILI FII AI BASARABIEI Tradiţional când pomenim sau scriem despre filantropii basarabeni, primul nume care ne vine în minte este cel al lui Vasile Stroescu. Dar ar trebui să ştim că în Basarabia el a avut un concurent foarte serios anume pe terenul arid al facerii de bine, al carităţii, un filantrop onest şi foarte generos – Constantin F. Kazimir.

Arborele genealogic al familiei Kazimir este enorm, bine ramificat, cuprinzând zeci de neamuri împrăştiate şi în Rusia, şi în România, şi în Polonia, şi chiar în America. Noi însă vom urmări o singură ramură, cea a lui Ioan Kazimir, care a fost căsătorit cu Ecaterina Borş, din

Familii care înnobilează Chișinăul

Un neam de viță regală

581

582

care căsătorie au rezultat mai mulţi copii: Fiodor (1811-1890), Alexandru (1814-1882), Ana (1816-?), Costache (1819-1874), Ileana (1822?), căsătorită Nemişescu, Alexei, fost egumen la mai multe mănăstiri din Ucraina.

Din acest şir de nume vom urmări destinul lui Fiodor Ioan Kazimir, care a fost un distins activist pe tărâm social, a fost epitrop la Liceul regional nr. 1, unde a fondat o bibliotecă de carte românească, a fost consilier de stat efectiv, ceea ce în grad militar s-ar putea echivala cu generalul de brigadă.

A fost căsătorit cu Varvara Vasilevna Melnicova (m. 1910). În familia lor s-au născut: Fiodor, Constantin, Alexandru, Vladimir, Victor, Elena, Eliza şi Ecaterina.

Numeroasa familie a dat Basarabiei mari personalităţi care merită fiecare în parte să fie cunoscută. Totuşi, desprindem din această galerie ilustră pe al doilea fiu al lui Fiodor Kazimir, pe Constantin.

S-a născut în 1860. Studiile primare, probabil, le-a făcut acasă. Iar primii trei ani de gimnaziu îi face la Kameneţ-Podolsk, iar în 1874 este transferat de părinţi la Liceul real din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1878. Rezultatele la învăţătură erau excepţionale.

Având de gând să susţină admiterea la Academia Agricolă din Moscova, a învăţat un an suplimentar clasa a VII-a, cu înclinaţii matematico-tehnice, ca să obţină permisiunea pentru examenele de admitere.

La Chişinău locuia la gazdă împreună cu fratele Vladimir, care învăţa în aceeaşi clasă, într-o casă de pe strada Podoliei (azi Bucureşti) ce aparţinu-se lui Gofman. Printre prietenii de şcoală se numărau Iurie Levinski, fostul primar al Chişinăului, Iancovschi, Gorianov şi alţii.

Dorinţa lui de a-i ajuta pe cei mai nevoiaşi i s-a înfiripat pe timpurile când era licean şi a început să-şi ajute colegii de clasă.

Absolvirea liceului coincidea cu războiul ruso-turc în Balcani şi el, împreună cu alţi colegi, nu numai urmăreau mersul luptelor, dar

Constantin F. Kazimir

mergeau la gară unde împărţeau cadori, alimente, haine, răniţilor ce soseau de pe front şi soldaţilor care se îndreptau într-acolo. În toamna anului 1878 a fost primit la învăţătură la Academia Agricolă, unde a terminat studiile în 1884. După învăţătură a ţinut cu tot dinadinsul să facă o moşie model, un fel de fermă veritabilă în care fiecare pas s-ar face conform ultimelor realizări ale ştiinţei. Primele rezultate serioase în domeniul agriculturii le-a obţinut pe terenul de creştere a cailor. Având nevoie de cai puternici de tracţiune, el cumpără de peste hotare cai de prăsilă și, încrucişându-i, obţine un soi foarte potrivit pentru clima şi nevoile gospodăriei.

La fel a procedat în cazul cailor de călărie, care erau utilizaţi la lucrările de reparaţii pentru nevoile statului. A adus din Anglia cai de rasă special pentru a obţine un soi nou şi, obţinând un soi foarte bun, a pus la cale vânzarea exemplarelor. Aceste rezultate el le aplică nu numai în gospodăria sa. La expoziţiile agricole se prezintă gospodari cu exemplare foarte pre-

Constantin Kazimir în fața palatului de la Văscăuți

În momentul când Duma a fost dizolvată, el, împreună cu alţi deputaţi, a plecat la Vâborg să semneze manifestul de protest, dar, dumirindu-se că politica nu este vocaţia lui, a plecat acasă, în Basarabia, fără să semneze nimic.

El a înţeles că e de multe ori mai util să investeşti banii în tineri şi susţinea 600 de bursieri anuali. De o atenţie deosebită se bucura şcoala din Cernoleuca, fondată de el, utilată şi întreţinută din mijloacele lui personale.

Un caz aproape similar îl constituie cel al Şcolii Agricole din Grinăuţi pe care Constantin F. Kazimir a fondat-o împreună cu alţi fruntaşi basarabeni, al cărei epitrop a fost chiar de la fondare.

Deoarece el n-a fost căsătorit şi n-a avut copii, toată averea lui au moştenit-o doi fraţi, două surori şi doi copii de la fraţii decedaţi.

Aceştia au găsit de cuviinţă să păstreze sistemul de ajutorare al bursierilor, acordând pentru aceasta suma de 100 000 rub., dar au pus şi o condiţie principială. Toţi bursierii care aveau rezultate slabe la învăţătură, rămâneau repetenţi câte doi-trei ani, au fost lipsiţi de ajutor. Responsabil de repartizarea burselor a fost numit Vegheman, vechilul moşiei din Văscăuţi. Această decizie a moştenitorilor a calmat disperarea numeroşilor bursieri, care, odată lipsiţi de ajutorul lui C. Kazimir, nu mai aveau şanse să-şi termine studiile.

S-a stins din viaţă la 12 iunie 1910, la moşia sa din Văscăuţi.

Vestea tristă s-a transmis imediat. Ziarele din Chişinău, Odesa, Kiev, Soroca ş.a. au publicat necrologuri. Tristeţea era generală. Omul care după influenţa lui în Basarabia era comparat numai cu Lev Tolstoi, iar Văscăuţii era consideraţi un fel de „Iasnaia Poleana”, dispăruse ducând cu sine multiple speranţe neîmplinite. Înmormântarea lui C. Kazimir a fost o ceremonie extraordinară cum nu mai văzuse Basarabia, cu mii de oameni în urma dricului funerar, cu trăsuri care duceau coroanele funerare.

Familii care înnobilează Chișinăul

ţioase de cai de lucru şi de călărie obţinuţi de la încrucişările cu caii din herghelia lui Kazimir Dar interesele lui nu se limitau numai la animale. El a încercat şi a aplicat reuşit metoda americană de cultivare a porumbului şi grâului. A sădit livezi care cu timpul deveniseră un obiect de mândrie pentru aceste locuri.

La Cernoleuca a sădit un parc, a îngrijit pădurea care era pentru el un obiect de admirație.

Debutul lui pe tărâmul zemstvei a avut loc în 1885, când a fost ales consilier, alături de fraţii Lisovschi. În 1905 s-a înscris în Partidul Progresist basarabean şi chiar în acelaşi an a participat la două consfătuiri care s-au ţinut la Chişinău, la 21 august şi 19 septembrie. Era apropiat ca viziune politică de grupul progresist al fraţilor Lisovschi, cu care era şi în relaţie de rudenie. Avântul democratic stârnit de prima revoluţie rusă l-a prins în vârtejul ei şi de aici şi alegerea lui în 1906 ca deputat în prima Dumă de Stat, unde a aderat la partidul constituţional-democrat.

Dar activitatea politică nu i-a produs nicio satisfacţie, ci a fost doar o sursă de deziluzii.

583

File din albumul familiei Kazimir CONSTANTIN F. KAZIMIR

Copil

Adolescent

Moșier

584

Deputat în Duma de Stat

Tânăr

Filantrop

Conacul Kazimir de la Văscăuți, jud. Soroca

Familii care înnobilează Chișinăul

Col. Teodor I. Kazimir

Elena Kazimir, născută Kogâlniceanu

Feodor și Victor Kazimir, Eliza Lisovski și tatăl lor, F. I. Kazimir

Emil T. Kazimir

Constantin C. Kazimir

Teodor P. Kazimir, împreună cu fiul Neculai şi dna Maria Leon (sora Elenei Kogâlniceanu)

Nicolai Alexandru Kazimir, activist obștesc, județul Hotin

Maria Kazimir, născută Vârnav-Liteanu, împreună cu fiica ei, Elena

Panait I. Kazimir

585

Genealogia – piatra de fundament a neamului

586

Nicolae ( Când se afirmă cu multă uşurinţă 1868), fiul paharnică Basarabia este o cului Ienache, trece provincie, chiar în în serviciul Rusiei, formula de constatae un colaborator al re se conţine un grad gen. Kiselev în Prinmare de umilire ori cipatele Române, şef chiar de minimalide carantine, arheozare a rolului istoric log, conte în Austria, pe care-l joacă acest titlul acesta fiind respaţiu nu prea mare cunoscut în Rusia dintre Prut şi Nistru. fiului său (1876), geFără bogăţii neralul Dimitrie. Nimi­ nerale, fără gaze colae a fost căsătorit şi ţiţei, Basarabia a cu Profiriţa Ghica, dispus şi încă mai apoi – cu Sevastidispune de cea mai ţa Sutzo; fiicele lui valoroasă bogăţie – Nicolae: Maria, s-a Omul. măritat cu I. CantaO să exempli­fi­­ cuzino, Alexandrina căm doar cu un sin­ – cu scriitorul Ion gur exemplu şi o să Ghica (1816-1897), Nicolae Mavros ape­lăm la o carte de şi Paulina (1834ge­­nealogie: Boieri­mea Moldovei dintre Prut şi 1912) – cu diplomatul Ernest von Kotzebue Nistru (Bucureşti, 1940, vol. I., 1943 vol. II) de (fiul consulului rus din Principatele Române, George Bezviconi, din care am extras un sin- Carol von Kotzebue, fratele scriitorului Wilgur neam – familia Mavros: helm, – fiii scriitorului August von Kotzebue „…români, de origine levantină, cunos- ( 1819). Fiul lui Ernest, generalul Pavel von cuţi în secolul al XIII-lea (I.C. Filitti. Arhiva Kotzebue, locuieşte la Moara-Domnească, de Gh. Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 277), lângă Bucureşti, fosta moşie a mamei sale. emigraţi din Malta în Moldova, unde – la Copiii generalului Dimitrie, căsătorit cu 1685 – pretind greşit că Gheorghe Mavros a contesa Ecaterina Simonicz: Nicolae, căsătofost domn (Dicţionarul enciclopedic rus, rit cu Adela Romalo (fără copii); Maria gen. vol. 35, p. 289; şi contele A. Bobrinski. Fa- Ekse; Nina Slizien; Eliza, măritată cu contele miliile nobile înscrise în gherbovnicul obştesc Nic. Simonicz, apoi – cu Skostrev; şi Alexanal Imperiului Rosienesc. Petersburg, 1890, drina, măritată cu guvernatorul din Vilna vol. II, p. 739).

Cepelevski.

Cetatea Albă. Pavel Alexandru (1790-1873), căsătorit cu Fotino de pe insula Patmos; copiii săi: Demostene, primar de Cetatea Albă (1872); Miltiade (1836-1910), preşedinte al zemstvei Cetatea Albă, căsătorit cu Vera P. Afanasiev; Mihail, căsătorit cu Ecaterina Sim. Asvadurov (părinţii lui Alex. Mutafolo şi ai Tamarei B.-Mavro); Maria general Klen; Aspasia L. Bielikowicz; şi Caliopa Tulceanov, şef al cancelariei general-guvernatorului Novorosiei Ebelov, a fost unul din fondatorii Societăţii româno-ruse din Odesa (1917). Unii din reprezentanţii acestei familii au moştenit pe A. Casso, în Basarabia.”

A. Casso este distinsul nobil basarabean Aristide Casso (1838-1920). Prietenul de liceu al publicistului Gheorghe Gore şi tatăl ministrului instrucţiunii publice din Rusia, Leon Casso (1865-1914), înmormântat la Ciutuleşti, în Basarabia.

Dacă s-ar scrie un roman cu asemenea încrengături genealogice ar fi aproape incredibil, dar în realitatea basarabeană nu este decât o legitate. Şi astăzi, când basarabenii cu atâta uşurinţă se risipesc în lume, nu putem exclude faptul că majoritatea dintre ei nu fac altceva decât îşi caută intuitiv rădăcinile, iar cei care pun la îndoială ori chiar contestă dreptul nostru istoric la familia europeană n-au decât să recitească rândurile de mai sus.

Familii care înnobilează Chișinăul

Din legătura familiei Mavro cu familia italiană Biazi, din Rodos, provine familia Biazi-Mavro, al cărei reprezentant, Spiridon Ioan, s-a căsătorit cu Eufrosina Bazili şi s-a aşezat la Nejin. Copiii săi: Ioan ( 1865), bogătaş din Odesa, însurat cu Ana Dim. Inglezi; Alexandrina A. Casso; altă fiică, măritată cu francezul Marchand; şi a treia – cu Pcichari din Atena. Fata lui Marchand, Ecaterina, s-a măritat cu magistratul Mih. Zolotariov (părinţii subsecretarului de Stat la interne sub Stolâpin, Ignate Zolotariov), apoi – cu senatorul Krivţov.

Fiul lui Pcichari, Jean (în cartea Ernest Renan, dedicată fiului său, Ernest, Jean Pcichari vorbeşte despre originea familiei Biazi-Mavro), cunoscut elenist din Sorbonna, s-a însurat cu Noemia, fata lui Ernest Renan; cei doi fii ai săi au pierit în războiul mondial: Jean, căsătorit cu fata scriitorului Anatole France, şi Ernest, autorul scrierilor de înalt spirit creştinesc: Le voyage de Centurion şi L’appel des ­Armes.

Ioan Biazi-Mavro (Arhiva Dimitrie D. B.-Mavro, Bucureşti) a avut printre copiii săi pe: Lucheria, măritată cu Dim. Ralli, prim-ministrul Greciei; Eufrosina – cu Sutzo; Caliopa – cu Razi, plenipotenţiarul grec la Roma; și Dimitrie, al cărui fiu, Dimitrie, căsătorit cu Tamara Mih. Mutafolo (Mutafoglu), greci din Arhipelag, proprietari în jud.

587

Învăţătorul meu l-a cunoscut pe Bunin Mă simt profund vinovat în faţa unui om pe care îl simpatizam în taină. Era o admiraţie intuitivă, acoperită parcă cu un văl de milă ori izvorâtă chiar din milă. Era învăţătorul nostru de franceză. Şi noi eram în clasa a V-a sau poate într-a VI-a, nişte elevi obraznici, neastâmpăraţi şi foarte nemiloşi.

Se îmbrăca în aceleaşi haine standard, produs sovietic, fără gust, aşa ca mai toţi pedagogii noştri, ba poate şi mai neglijent ca ei, dar din neglijenţa lui răzbătea un aer de libertate neobişnuită, un fel de nostalgie abia mascată după o ţară ori poate o lume necunoscută nouă.

Era nostim şi de aceea poate îl simpatizam atât de mult. Clasa noastră n-avea de gând să înveţe franceza. Era un lux pentru lenea noastră copilărească, iar de la părinţii mei, învăţători şi ei, ştiam că posedă franceza la perfecţie.

Venea în clasă plictisit, se aşeza obosit la masă şi 45 de minute rezista stoic la toate torturile noastre, de parcă nu el a venit să ne tortureze pe noi, leneşii, ci învăţătura a intrat benevol în camera de tortură care era clasa noastră. Eram foarte obraznic, neastâmpărat şi foarte inventiv în şotii. Aveam motive. Trebuia cumva să-i distrez pe colegii mei şi, mai ales,

Familia Nedzelschi: Alexandra, Vladimir, Irina și, în picioare, Serghei. Imagine – până la 1917

588

Familii care înnobilează Chișinăul

Bunicii lui Serghei și Irina Nedzelschi

pe o fată cu ochii mari şi cosițe lungi, care aşa şi n-a vrut să se amuze de şotiile mele sau să le atragă vreo atenţie. Aşa cum, probabil, n-ar face-o nici astăzi.

O singură dată l-am scos din sărite, am izbutit. El s-a ridicat furios de pe scaun, înalt şi uscăţiv, şi mi-a spus: „Am să te pun la ungher şi am să-ţi prind urechile în piuneze.” Clasa a râs, am râs şi eu, dar m-am imaginat aşezat la colţ cu urechile prinse în piuneze şi m-am simţit incomod. Pentru o clipă m-am liniştit. Pentru o singură clipă. Eram în clasa a V-a şi energia de atunci n-avea margini. Din când în când oboseam şi-mi luam o pauză. Îl urmăream atent şi simţeam că, dincolo de omul obosit şi flegmatic, se ascunde un alt om, o altă energie. Dar cel de-al doilea om n-o să iasă de acolo niciodată, n-o să se arate nu din teamă, nu din sfiiciune, ci de oboseală. Oboseala de această lume plictisitoare. Auzisem de la părinţi că a locuit în Franţa, că ştia foarte bine franceza, rusa, româ-

na şi ar fi fost un excelent profesor universitar, dar ceva era încâlcit în biografia lui, ceva legat cu puşcăria, cu lagărul, era un mister pe care mai mult îl intuiam decât îl puteam descifra.

Mă gândeam la ce bun un profesor universitar într-o şcoală din sat, unde nimeni nu doreşte să înveţe o limbă străină, căci nu-i vedea rostul.

Era doar aşa, un divertisment.

Nu ştiam pe atunci că el fusese proprietar la moşia Vadul lui Vodă şi ca să scape de urmărirea organelor sovietice a ajuns la noi în sat, localitate de codru, mult prea departe de centru prin izolarea ei.

Ei au plecat din sat de la noi şi n-am ştiut multă vreme nimic despre familia Nedzelschi.

Se zvonea că Serghei Vladimirovici a murit, că a murit şi băiatul şi poate ar fi dispărut aşa ca un episod din viaţa mea dacă, acum doi ani, în arhiva SIS-ului (Serviciul de Informaţii şi Securitate) n-aş fi găsit întâmplător un dosar care mi-a reînviat în minte un nume aproape uitat.

589

Familia Nedzelschi: Alexandra, Irina, Vladimir și, în picioare, Serghei. Imagine la Odesa

590

Dosarul purta numărul 672 şi a fost deschis pentru Nedzelschi Vladimir Osipovici. Am făcut imediat conexiunea, am răsfoit cu înfrigurare dosarul deschis la 20 august 1940 şi în lista copiilor lui l-am găsit pe Serghei, care, în 1940, avea 33 de ani. Mai departe am înţeles de unde vine franceza lui perfectă. În 1906, familia plecase în Elveţia, unde locuise la Geneva şi Lausanne.

Am copiat acest dosar, fiindcă, într-un fel, el ridica vălul de pe una din tainele copilăriei mele. Şi nu pot să nu scriu acest material, fiindcă mă gândesc că oamenii care l-au cunoscut pe Serghei Nedzelschi trebuie să cunoască adevărul care a ruinat destinul unui om şi i-a marcat familia.

Atunci când ştim exact că fiecare dintre noi are un loc predestinat sub soare.

Dosar nr. 672 Nedzelschi Vladimir Osipovici „Decizie (despre arestare) 20 august Chişinău, anchetator Şeineman

Am găsit: Nedzelschi Vladimir Osipovici, 1883 anul naşterii, originar din Bender, locuitor al Chişinăului, în 1921 a trecut ilegal frontiera URSS în România, a fost preparator particular pentru limbile engleză şi franceză, orientat antisovietic, timp îndelungat pe paginile ziarului albgardist Bessarabskoe slovo amplasa articole antisovietice.

Am decis: să fie arestat.”

Filmul destinului curge mai departe.

La 24 septembrie 1940 a fost întocmită concluzia de acuzare şi Mordoveţ, locotenent major de securitate, vicecomisar al internelor din RSSM, a aprobat-o la 27 septembrie 1940.

Din procesul verbal întocmit la 18-19 octombrie 1940 în şedinţa Colegiului penal al Judecătoriei Supreme am spicuit nişte informaţii importante.

Martorul Ocner la proces nu s-a prezentat. Inculpatul Oreşter şi-a recunoscut vina.

Martorii au dat toată vina pe Nedzelschi, pe editorialele scrise de el, judecata a anexat la dosar câteva ziare drept probe. Încercarea lui

Familii care înnobilează Chișinăul

Pe data de 13 ianuarie 1941 a fost discutată la Moscova cererea de graţiere a lui Nedzelschi V.O. S-a decis ca sentinţa să rămână în vigoare şi el să fie împuşcat.

Primind de la Moscova cele două scrisori, Verlan, preşedintele Judecătoriei Supreme a RSSM, a expediat o scrisoare comisarului poporului pentru afacerile interne al RSSM în care solicită executarea sentinţei şi copia actului. În scurtă vreme, documentul solicitat îi parvine.

Act: „Or. Chişinău, 25 ianuarie 1941.

Eu, comendant al NKVD-ului RSS Moldoveneşti, locotenent inferior de securitate Ponidelnic, în prezenţa procurorului pentru cazuri speciale tov. Bitov şi ajutorul Comisarului poporului din RSS Moldovenească pentru afaceri interne tov. Sergiu… astăzi am executat sentinţa condamnatului la împuşcare NedzelSerghei Nedzelschi schi Vladimir Osipovici, a.n. 1883.

Trupul a fost înhumat.”

Nedzelschi de a demonstra că şi alţii au scris Când am închis dosarul, mi-am dat seama editoriale n-a avut nicio rezonanţă. că Serghei Vladimirovici Nedzelschi poate nici Judecata a decis: „Oreşter Maişa Isacovici – 10 ani de lagăr n-a ştiut care a fost destinul tatălui său. Poate o slabă nădejde că se află undeva într-un lagăr corecţional.

Sudit Solomon Falicovici – 8 ani de lagăr. siberian trăia în sufletul lui. El nu era obosit de Nedzelschi Vladimir Osipovici – pedeap- noi, el nu era plictisit de şcoală. În el se stingea să capitală, împuşcare şi confiscarea averii per- speranţa de a afla cândva adevărul, căci numai speranţa moare ultima… sonale.

Epilog Preşedintele şedinţei: Paţevici.”

După ce am publicat în vol. 5 al Basarabiei La 16 ianuarie 1941, o scrisoare cu menţiunea „Strict secret şi B. Urgent”, adresată pre- necunoscute studiul despre tatăl lui Serghei Neşedintelui Judecătoriei Supreme a RSSM din dzelschi, la editură a venit fiica lui, care locuieşte în Germania, cu un set de fotografii şi câteva partea Judecătoriei Supreme a URSS: „Judecătoria Supremă a URSS vă înştiin- detalii biografice uimitoare. Serghei Nedzelschi ţează că în privinţa acuzatului Nedzelschi Vla- la Odesa l-a cunoscut pe marele scriitor Ivan Bunin, fiindcă locuiau în vile învecinate şi la sedimir Osipovici împuşcarea este acceptată.

Sentinţa să fie executată şi să ne comuni- ratele literare el era adolescentul care-i servea pe oaspeţii scriitorului cu ceai. Scria proză, dar din caţi. motive lesne de înţeles n-o putea publica, odaDosarul îl expediem.

Preşedintele Judecătoriei Supreme a URSS tă însă cineva i-a sustras sacoşa cu manuscrise, furându-i, în acest mod, şi această speranţă…

(I. Goleakov)

591

Irina Nedzelschi şi firul Ariadnei Întotdeauna am fost impresionat de înţelepciunea anticilor. Pentru fiecare situaţie din viaţă ei şi-au formulat o morală, o fabulă, o istorioară care să fie de învăţătură şi pentru alte generaţii.

Frumoasa poveste cu firul Ariadnei, adică ghemul fermecat care a permis ieşirea din Labirint, mi-a adus aminte de destinul unui om, contemporan al nostru, pentru care arta, pictura, frumosul a însemnat firul Ariadnei.

Irina Nedzelschi s-a născut la Odesa (12.

VI.1915 – 27.I.1987, Chişinău) în familia unui publicist, care făcuse studii în Elveţia, iar la Odesa avea o vilă într-un loc pitoresc şi îşi trăia traiul fără să bănuiască că anul 1917 îl va obliga să treacă înot Nistrul împreună cu soţia Elena şi cei doi copii – Sergiu şi Irina. Era gestul disperat al unor oameni care înţelegeau că tăvălugul bolşevic, revoluţia roşie îi va nimici. Plecau cu o mare părere de rău, fiindcă în ultimii ani în vecinătate locuia scriitorul rus Ivan Bunin, şi timpul util şi-l petreceau în numeroase serate

Irina Nedzelschi

592

literare. Cei doi copii au fost şi ei antrenaţi în această atmosferă intelectuală. Sergiu a început să scrie la o vârstă precoce, iar Irina a devenit protagonista unei povestiri a marelui scriitor, viitor laureat al Premiului Nobel Ivan Bunin.

Istorioara intitulată Irinca a fost tipărită la Chişinău, în anul 1942, în revista Cocoşelul de aur (Zolotoi petuşok).

Familia Nedzelschi, ajunsă în Basarabia, a locuit un timp la Vadul lui Vodă, iar apoi s-au stabilit cu traiul la Chişinău, unde Irina a făcut liceul şi a studiat mai târziu la Şcoala de Arte Frumoase din localitate, condusă de celebrul sculptor Alexandru Plămădeală. Sergiu se căsătorise cu Natalia Constantinovici şi o parte din moşia Vadul lui Vodă i-a revenit noii familii. Se părea că nimic nu poate tulbura această viaţă, deja stabilizată, intrată în făgaşul unor activităţi intelectuale interesante.

Vladimir Nedzelschi era publicist, traducător la ziarul Poşta Basarabiei, Elena Nedzelschi era crainic la radioul local, Irina se pregătea pentru viitoarele expoziţii, iar Sergiu spera să devină scriitor.

A venit anul 1940, când armata sovietică a intrat în Basarabia. A fost arestat Vladimir Nedzelschi şi împuşcat, iar familia a apucat drumul pribegiei. Reveniţi în Basarabia în 1941, Irina Nedzelschi a fost angajată la lucrările de restaurare a picturii din interiorul Catedralei din Chişinău, picturi deteriorate de explozia provocată de echipele NKVD-ului sovietic.

Dar în 1944 a urmat o nouă evacuare. Pe ordinul lor era scris Oltenia, Craiova-Căciulata, o comună lângă Craiova unde au locuit împreună cu prietenii lor, familia Vladimir Cristi.

După un timp, Elena şi Irina s-au mutat în Craiova, unde îşi câştigau existenţa ţinând lecţii în particular de limba franceză. În timpul ocupaţiei sovietice a României, existau „birouri de repatriere a basarabenilor” în toate oraşele de provincie. Pe străzi umblau echipe de soldaţi care îi identificau pe basarabeni şi îi trimeteau peste Prut.

date erau ale persoanelor care deja erau decedate. Au condamnat-o la 18 ani de deportare.

Irina a fost deportată undeva în Siberia, la o uzină, loc în care a făcut grafice care ilustrau producţia minei respective.

Ea povestea că acolo era aşa de frig, încât îi îngheţa răsuflarea.

A fost eliberată după 1956, a revenit în Basarabia, unde unica ei preocupare a fost pictura. Expunea rar, fiindcă trecutul ei de fost „cetăţean” al gulagului nu-i permitea să expună plenar.

Picta îndeosebi naturi statice, vaze cu flori şi aproape defel nu picta oameni, figuri, fiindcă avea mai mare încredere în lucruri, decât în contemporanii ei.

Lucrări fine, o cromatică impresionantă lucrate într-un stil modern, au înconjurat-o până la dispariţia ei fizică, până a fost înghiţită definitiv de anonimat. Şi totuşi, firul Ariadnei ne-a ajutat să descoperim o personalitate cu mult timp după dispariţia ei fizică.

După ce am publicat, în volumul VI al Basarabiei necunoscute, dosarul lui Vladimir Nedzelschi de la arhiva SIS-ului, m-a contactat o nepoată de-a lui, locuitoare în Germania, o fiică ce locuia la Bucureşti şi un strănepot de la Budapesta. Cu ajutorul acestor oameni am reuşit să adunăm această biografie, să aducem acasă, în Basarabia, paisprezece poze cu lucrările Irinei Nedzelschi şi să completăm astfel un capitol din istoria artelor plastice.

Familii care înnobilează Chișinăul

În acea perioadă, în viaţa Elenei şi a Irinei a apărut un ofiţer sovietic, un NKVD-ist, un bărbat frumos care i-a făcut curte Irinei. El le-a convins să se întoarcă în Basarabia, promiţându-le că nu vor păţi nimic şi că vor avea de toate…

Au plecat şi cum au ajuns acolo, Elena Nedzelschi a fost arestată şi, probabil, împuşcată.

Irina a fost interogată şi apoi încadrată într-un colectiv de pictori (M. Kogan era unul dintre pictori). În fiecare zi după serviciu, Irina era obligată să se ducă la un interogatoriu unde i se punea un fascicul de lumină în ochi şi trebuia să răspundă la întrebări.

Era obligată să raporteze tot ce se discuta la ea în birou şi tot ce a făcut în ziua respectivă.

Principalul subiect al interogatoriului era cu ce se ocupau părinţii ei, Elena şi Vladimir, la ce cercuri literare participau şi, mai ales, ce discutau la aceste întâlniri. I se cereau numele persoanelor care participau la întâlniri. Irina dădea mereu nume de persoane care erau deja decedate.

Până la urmă, anchetatorii au verificat informaţiile şi şi-au dat seama că toate numele

Pagina din ziarul Bessarabscoe slovo, în care a fost publicat articolul lui Vladimir Nedzelschi O simplă minune

593

Un monument invizibil al cavalerului C. Stamati

594

Constatin Stamati, cel care era numit în epocă „Lebăda Basarabiei”, a fost o figură foarte interesantă. Poet până la măduva oaselor, el n-a ezitat să-l dea în judecată pe Tudorachi Ciurea, socrul său, pentru faptul că acesta nu-i dăduse zestrea juruită. Tot el a instalat în curtea casei sale din Chişinău bustului poetului Anacreon, cu dedicaţia: „În amintirea lui P.P. Svinin.”

Iar Pavel Svinin (1787-1839), un literat şi pictor rus, ce avea la activul său şi romane, şi lucrări dramatice, fost fondator la revista Otecestvennâie zapiski (1818) şi fiind membru al Academiei de Ştiinţe a Rusiei (1834), a ajuns, în toamna lui 1815, la Chişinău. El avea misiunea să inspecteze cum este guvernată provincia proaspăt alipită. Din partea autorităţilor locale a fost desemnat ca ghid şi însoţitor ispravnicul Constatin Stamati. Alegerea s-a făcut probabil reieşind din faptul că cei doi erau mari amatori de literatură. Oricum ar fi, dar călătoria împreună i-a apropiat şi i-a împrietenit pentru totdeauna. P. Svinin l-a îndemnat pe C. Stamati să scrie, să traducă din tragediile lui Voltaire şi Racine şi atât de mult l-a impresionat pe scriitorul basarabean că acesta, după plecarea lui P. Svinin din Basarabia (1 mai 1816), i-a înălţat acel bust cu dedicaţie.

Chişinăul cunoştea cazul, considerându-l unul curios. De aceea, când în capitala Basarabiei a ajuns Aleksandr Puşkin, i s-a vorbit şi despre bustul lui Anacreon din curtea lui C. Stamati. Şi colonelul Ivan Liprandi în memoriile sale consemnează: „Odată, când am trecut cu Puşkin pe lângă casa lui Stamati, acesta stătea în mansardă. Închinându-ne, am schimbat câteva vorbe, fără a ne opri; însă însoţitorul meu a dorit să-l duc să vadă bustul lui Ana-

Constantin Stamati

creon, aşezat în cinstea lui Svinin. M-am oprit şi m-am adresat lui Stamati, care s-a grăbit să ne invite… …Stăpânul era entuziasmat de vizita pe care i-o făcuse Puşkin şi ne-a invitat pe a doua zi să luăm masa la el…” [Iz vospominanii I.P. Liprandi o Puşkine, în: Letopisi goslitmuzeia, 1936] Cei aproape două sute de ani care au trecut de la acele evenimente au şters multe nu numai din memorie, dar şi din topografia oraşului de odinioară. Casa lui C. Stamati, cu o curte largă, a dispărut, fiind înghiţită de fabrica de oglinzi din Chişinău. Şi totuşi, ca prin minune, s-a păstrat un colţ din casa de odinioară,

Un scriitor vânător – Constantin Stamati-Ciurea În câteva reportaje recente din România, am urmărit cum haite de lupi atacă stânele şi satele. Iar vânătorii, grupaţi în brigăzi, încearcă să strivească această furie a animalelor împinse de foame din păduri spre locuinţele oamenilor.

Odinioară în Basarabia situaţia nu era mai bună, numărul mare de lupi pricinuiau daune considerabile oamenilor şi vânătorii au obţinut permisiunile speciale din partea administraţiei guberniale, ei mergeau dintr-un capăt în altul al Basarabiei, mânând haitele de lupi. Acestei preocupări este destinată o carte foarte interesantă – Amintiri despre vânătoarea în Basarabia, tipărită la Odesa, în 1854, al cărui autor este Constantin Stamati-Ciurea.

Lucrarea este, după părerea noastră, nu numai o descriere geografică şi istorică a ţinutului, dar şi un manual de ecologie prin felul de a vedea natura şi prin gândul sacru de a o ocroti. Cu greu a obţinut dreptul de a vâna în acest ţinut, unde pământurile aparţineau marilor proprietari. Dar, fiind în serviciu de stat, a găsit o formulare foarte potrivită, motivându-şi dorinţa de a vâna prin necesitatea de a stârpi haitele de lupi care bântuiau Basarabia, făcând ravagii în turme de vite şi de oi. Un detaliu foarte curios, ignorat de toţi istoricii literari, îl constituie numele celor doi prieteni care l-au însoţit în această frumoasă aventură, începută la Chişinău şi încheiată pe malurile Dunării.

A sosit timpul să conturăm câteva date biografice, portretele celor doi amici ai lui Stamati-Ciurea, care erau doi boieri moldoveni, cam de o vârstă cu el: Vasile Kalmuţki şi Victor Dicescu. Valea Dicescu din Chişinău îi poartă numele. Vasile Kalmuţki a fost unul dintre nobilii care a venit din Basarabia în Bucovina şi a

Familii care înnobilează Chișinăul

din acea parte care dădea spre strada ce astăzi tedrală îi poartă numele. E una dintre multele poartă numele Diordiţa (apropo, el a semnat „curiozităţi” ale Chişinăului). documentul despre demolarea Clopotniței, iar Un colţ de casă ca un monument invizibil acum, după 1990, strada ce coboară de la Ca- al cavalerului Constantin Stamati la Chişinău…

Constantin Stamati-Ciurea

fost renumit printr-un testament lăsat fiilor lui Egor şi Mihail.

Victor Dicescu (1807-1891), ştabs rotmistru în armata rusă, a fost tatăl renumitului fruntaş al partidei moldoveneşti Pavel Dicescu şi bunicul celebrei cântăreţe de operă Anastasia Dicescu. A avut o moşie mare la Găleşti, în preajma oraşului Călăraşi, unde a şi murit, fiind înmormântat în curtea bisericii din sat.

Vasile Kalmuţki (1823-1888) a fost cumnatul lui, căsătorit cu sora Alexandra. Acest boier a fost renumit prin testamentul pe care l-a publicat şi în care scria că moşia Corjăuţi din Basarabia poate să treacă în posesia fiilor săi numai în cazul în care aceştia vor avea urmaşi. Cele mai drastice din acest testament erau punctele 7 şi 8, care prevedeau: „…în cazul dacă fiii mei nu vor avea urmaşi direcţi, 595

596

moşiile, ce li se lasă în uzufruct, vor trece în proprietatea zemstvei, ca într-una din moşii să se deschidă o academie agricolă, iar din veniturile moşiilor din România să se subvenţioneze anual, cu suma de lei una mie, orfanii dintr-una din instituţiile României.” Şi mai drastic era punctul 13 al testamentului: „…dacă vreunul din fiii mei va contesta acest testament, atunci, în afară de partea lui legală din moşii, tot avutul va trece imediat în proprietatea zemstvei basarabene.” „Furia lui Egor Kalmuţki la deschiderea testamentului era nemărginită. Portretele defunctului au fost scoase şi duse în pod, deşi era destul ca el să se-nsoare şi să aibă moştenitori spre a evita rigorile testamentului, Egor Vasilievici a hotărât să nu se căsătorească decât la anularea ultimei voinţe a părintelui. Dorea într-o vreme să se-nsoare cu văduva şturmanului Ivanovski (Elena Ivanovna ), o femeie de o bunătate rară, dar şi aceasta a amânat-o, tot din cauza testamentului.

De fapt, nici zemstva, nici altcineva nu îndrăznea să se amestece în moştenirea lui Vasile Kalmuţki, încât Egor Vasilevici făcea tot ce-i plăcea. Trăia ca un feudal atotputernic, fiind poreclit Cressus al Basarabiei. Din imensa lui avere – pământuri (vii, herghelii de cai de rasă şi turme de vite,) case şi capitaluri – Kalmuţki avea un venit anual de vreo 400 000 ruble!

Când Egor Vasilievici a început procesul prin care se contesta oficial testamentul bătrânului, zemstva, prin avocatul ei, prinţul Cantacuzino, a pornit proces împotriva lui, bazat pe punctul 13, citat mai sus. Din partea lui Kalmuţki au pledat cauza avocaţii cu mare renume: Tache Ionescu, Muromţev, Karapcevski, Bobişcev-Puşkin, Maklakov, Donar Zapolski, Pergament ş.a. Procesul a trecut din instanţă în instanţă timp de mai mulţi ani de-a rândul, de două ori ajungând la Împărat. Egor Vasilievici îşi făcuse din proces un scop în viaţă, ne mai ocupându-se decât cu vânătoarea. Unica fiinţă, într-adevăr scumpă acestui boier rafinat, dar sălbatec, era soţia sa, adeseori rămânea în uitare, închisă în hotarele moşiei Sângerei, ca o pa-

Constantin Stamati-Ciurea. Autoportret

săre într-o colivie de aur.” (Din trecutul nostru, 1935, nr. 17-20) Împăratul a fost împotriva lui Egor Kalmuţki, acesta a pierdut procesul şi s-a sinucis.

Acum având o imagine clară a celor trei vânători descrişi în cartea lui Constantin Stamati-Ciurea, rândurile din acea carte o să ni se deschidă altfel şi vom avea revelaţia unei lecturi inedite şi totul datorită celor trei prieteni vânători. *** Rătăcesc prin hudiţele şi ulcioarele Chişinăului de altădată, încălzit de un gând tainic şi plăpând ca speranţa unui îndrăgostit. Visez să-l zăresc pe Constantin Stamati-Ciurea aşa cum le-a fost dat să-l admire locuitorilor urbei la 1854, când patru furgoane încărcate cu vânători, câni şi cutii cu provizorii au purces la o uimitoare călătorie prin Basarabia.

De după fiecare cotitură aştept să-mi răsară înaintea ochilor perechile de cai focoşi, însetaţi de drumeţie, vânătorii cu pălăriile pe-o ureche şi cu glumele izvorând zâmbete pe

Un distins vânător – Mihail Stamati-Ciurea

Mihail Constantin Stamati-Ciurea

Numeroasa familie a Stămăteştilor a avut rădăcini chiar în inima Chişinăului, un fragment din casa lor şi azi se zărește pe str. Diordiţa, unde e fabrica de oglinzi. Ei au reuşit să dea mari personalităţi în diverse domenii: mitropoliţi, scriitori, pictori, ingineri, vânători, sportivi de performanţă ş.a. În acest şir de nume şi personalităţi un loc aparte îl ocupă Mihail Constantin Stamati-Ciurea.

Născut la 1872 şi mort în 1930. Din toţi copiii scriitorului Stamati-Ciurea el a fost băiatul care a moştenit talentul de vânător al tatălui şi a umblat împreună cu el peste coclaurii caracuşenilor. Însemnările lui memorialistice, scrise foarte îngrijit şi bogate în detalii, mi se par opera unui scriitor, care, pur şi simplu, n-a vrut să persevereze în această meserie. Uşurinţa cu care descrie toponimia zonei nordice, unde a vânat împreună cu tatăl de mic copil, trădează în el un savant înnăscut.

A studiat la Viena, unde a făcut pictură şi medicină. Tot acolo s-a căsătorit cu Ana von Wittmann, urmaşa unei familii de aristocraţi germani. În lumea vânătorilor, el a rămas celebru prin cazul de apărare a conacului de la Caracuşeni în anul 1917: „Deşi curtea era plină de oameni înarmaţi şi prizonieri, vreo 20 de soldaţi ai diviziei caucaziene au împrăştiat, în liniştea nopţii, întreaga apărare. Numai ţipătul unei slugi fidele, care-şi plătise credinţa cu viaţa, semnală primejdia ce se apropia. Nu de mult în acele regiuni au fost omorâţi proprietarul Caufman, răzeşul Simeniuc şi alţii, încât se ştia ce însemna un ţipăt disperat. Înconjurat numai de femei, moşierul nu-şi pierdu calmul şi, deşi nu se cunoştea numărul răufăcătorilor, care au atacat, deodată spre a fi bănuiţi mai mulţi, începu o apărare, fără precedent, a familiei sale. Peste 800 de gloanţe s-au tras asupra casei şi numai prin minune neînfricoşatul proprietar a scăpat de moarte. Ţintaş de forţă, Stamati-Ciurea ucise doi soldaţi, printre care şi pe conducător. Altă dată bandiţii au şi pătruns în casă, şi iarăşi numai nemărginita vitejie a unui singur bărbat, respinse pe barbarii năvălitori. Răufăcătorii s-au retras, iar a doua zi însuşi comandantul corpului, generalul Wranghel îl felicită pe eroul basarabean. Însă acea grozavă noapte n-a trecut fără urmări…” (Gheorghe Bezviconi. Boieriii Stamati// Din trecutul nostru. Nr. 15-16; 1934-1935).

Acea stare stresantă care nu poate fi comparată cu vânătoarea de lei, l-a urmărit tot restul vieţii, de aceea a preferat să se stabilească cu traiul la Briceni, unde a şi fost înmormântat. În fond, Mihail Stamati-Ciurea ne-a lăsat moştenire puţine pagini de ecologie spirituală, dar, totodată, a fost omul care a ştiut să marcheze o epocă.

Familii care înnobilează Chișinăul

buze, iar printre ei să zăresc figura sprintenă, da glas acestei frumoase aventuri întrată în islicărul şiret al ochilor aceluia care mai târziu va toria literaturii drept O vânătoare în Basarabia.

597

File din albumul familiilor STAMATI Și STAMATI-CIUREA

Mitropolitul Iacob Stamati

598

Inscripția de pe mormântul paharnicului Toma Stamati

Ecaterina Stamati, născută Ciurea

Gheorghe Stamati

Neculai Stamati

Mihail Stamati

Mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici

Ana Stamati-Ciurea

Maria P. Economu

Familii care înnobilează Chișinăul

Vladimir Stamati-Ciurea

Căpitan S. Stamati-Ciurea

Leonid Stamati-Ciurea

Gheorghe Stamati-Ciurea

F. M. Stamati-Ciurea

Hilda Stamati-Ciurea

Elena G. Gane

C. Gh. Stamati-Ciurea

Ana M. Florescu

599

Nicolae Titulescu – diplomatul pe care Chișinăul nu-l va uita niciodată

600

Istoria noastră are multe necunoscute.

Unele vor fi descifrate, altele așa și vor rămâne necunoscute pentru vecie.

Dragostea lui N.Titulescu pentru Basarabia e greu de explicat, precum e greu de înțeles ce vedea el în oamenii care populau teritoriul dintre Prut și Nistru. Dar gesturile pe care le-a făcut vizavi de Basarabia ne obligă să-i înălțăm o statuie chiar în inima Chișinăului. În volumul memorialistic Pe baricadele vieții (Chișinău,1992), semnat de Onisifor Ghibu, am găsit mai multe pagini dedicate lui Nicolae Titulescu și care, într-un fel, developează sentimentele marelui diplomat pentru basarabeni și Basarabia: O vizită neașteptată N-am apucat să cunosc personal pe Nicolae Titulescu, marele nostru diplomat de mai târziu, decât în prima jumătate a lunii aprilie 1918, la Chișinău. Era într-o sâmbătă după-amiază. Îmi terminasem treburile redacționale legate de apariția numărului pentru a doua zi al gazetei și stăteam de unul singur în redacție, gândindu-mă la împrejurările momentului, destul de frumoase în felul lor, dar și destul de grave în același timp. Deodată, pe neanunțate, se deschide ușa cabinetului meu și intră în birou trei persoane, dintre care pe două le întâlneam prima oară. Erau: Take Ionescu, pe care îl cunoșteam încă din anul 1911, însoțit fiind de Nicolae Titulescu și de Mihai Cantacuzino, pe care nu avusem până atunci ocazia să-i cunosc personal. În primul moment am rămas foarte surprins de această vizită cu totul neașteptată.

După prezentare și câteva cuvinte convenționale, ia cuvântul cel dintâi – Nicolae Titulescu.

Nicolae Titulescu

Deși nu ne văzuserăm niciodată până atunci, ne cunoșteam, și eu pe el, și el pe mine, după nume.

Aveam un mare respect pentru modul în care se manifestase în ultimii ani în viața publică. Era un om tânăr, foarte apropiat de vârsta mea, și avea reputația unui om de prim ordin, atât în activitatea de stat, cât și în viața publică.

– Dragă Ghibu, am venit să te vedem. S-a făcut Unirea Basarabiei. Noi nu cunoaștem Basarabia, așa că am venit la tine să ne spui cum stau lucrurile aici. Vrem să vedem ce este Basarabia. Noi am intrat în război pentru a ne uni cu

Familii care înnobilează Chișinăul

Nicolae Titulescu în discuție cu Maxim Litvinov, comisar al poporului pentru afacerile externe al URSS, 21 iulie 1936, Montreux (preluată din O istorie ilustrată a diplomației românești. București, 2011)

frații din Ardeal, și iată situația a adus cu sine că s-a întâmplat ceea ce nu ne putuserăm aștepta. Îți vine să crezi că Dumnezeu ne-a adus Basarabia, nu oamenii. Dar, mai întâi, spune-ne, te rog, care e situația ta personală?… …În ziua de 29 martie am primit o hârtie de la ministrul instrucțiunii din noul guvern (Simion Mehedinți), prin care mi se punea în vedere că la 1 aprilie să mă prezint la postul meu, la Focșani. Cum eu sunt condamnat la moarte de către Curtea Marțială Cluj, era evident că nu mă puteam duce la Focșani, unde nemții sau ungurii ar fi pus mâna pe mine și m-ar fi spânzurat fără multe vorbe. Așa că, după primirea scrisorii, m-am dus imediat la Iași, pentru a lua contact personal cu ministrul. I-am explicat situația, arătându-i că nu pot da urmare ordinului.

– Atunci, domnule Ghibu? – m-a întrebat ministrul.

– Vă prezint demisia mea, domnule ministru, – i-am răspuns.

La care, ministrul n-a răspuns decât, sec: – Bine, domnule Ghibu… …– Dar cu gazeta?

– Gazeta își duce de azi pe mâine povara vieții, dar îmi dau seama că zilele ei sunt numărate. N-o să pot birui, în lupta grea de zi cu zi împotriva oamenilor lui Mackensen, spărgătorul de fronturi în toate domeniile de activitate, care n-o să se împiedice de un ciot ca mine.

– Dragă Ghibu, – interveni Titulescu pe un ton încurajator, –să nu te temi de nimic. Dacă o să dai de necazuri, să știi că ai prieteni de nădejde la Iași… (pag.591-593) Ajutorul lui N.Titulescu a fost nu numai cu vorba, dar și concret cu fapta. Mărturisirile lui Onisifor Ghibu în volumul Pe baricadele vieții (Chișinău,1992) relevă această trăsătură de caracter: …m-am dus la Titulescu acasă (Iași-n.n.).

Surprins și el de vizita mea, mă primi ca pe un vechi prieten.

601

– A, dragă Ghibu, bine-ai venit. Ce te-aduce pe la Iași?

– Nu știu dacă am venit bine sau nu, dar am venit să-ți spun că situația în care mă găsesc cu ziarul e disperată. I-am descris-o în scurte cuvinte, arătându-i și de unde pornește răul.

– Nu-i nimic, Ghibule. Trebuie să facem rost de o tipografie nouă. Ştii cumva vreuna pe undeva? E o problemă teribil de grea.

– Am o perspectivă undeva. Trebuie să mă duc s-o văd. Dar mai întâi trebuie să mă orientez asupra posibilităţilor de a o plăti, căci eu n-am niciuna în acest sens. I-am spus că fusesem la conu Alecu şi că acesta îmi dăduse o primă sumă.

– Să ştii că de la mine ai 20.000 de lei pentru tipografie. Numai s-o găseşti.

Am fost surprins, şi, în special, de ce auzisem. Fiindcă el nu era nici moşier, nici bogătan;

602

trăia destul de modest şi n-avea de unde să aibă, după doi ani de pribegie şi de sărăcie, o sumă atât de mare, pentru a o dona într-un scop public.

– Mâine să vii la mine să-ţi dau prima tranşă de 10.000 de lei. El adăugă: Nu de la mine, măi, că eu sunt un pârlit, eu n-am un franc.

Dar am prieteni. Mâine ai să primeşti primele 10.000 de lei şi după două zile să vii să-ţi dau şi restul sumei.

Am mai stat apoi de vorbă ce-om mai fi stat, după care am plecat, oarecum mângâiat, să trec şi pe la alţi prieteni. Despre toate acestea am scris pe larg în alte părţi.

A doua zi, m-am dus din nou la el. Avea pe masă, pregătit plicul cu suma cuvenită. Mi l-a pus în mână, spunându-mi: – Vii poimâine, aşa cum ne-am înţeles, să-ţi dau şi restul. Căci ştii cum e: lucrul e sigur, dar nu oricând îl poţi întâlni imediat pe omul de care

Întâlnire româno-sovietică la Legaţia Uniunii Sovietice de la Bucureşti.

De la stânga la dreapta: Mihail S. Ostrovski, reprezentant plenipotenţiar al URSS la Bucureşti, şi Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor străine al României, alături de diplomaţi români şi sovietici (AMAE) (preluată din O istorie ilustrată a diplomației românești. București, 2011)

În 2002, în cadrul Târgului de Carte de la Francfurt (Germania) am prezentat, alături de Liviu Vălenaș, cartea lui În culisele negocierilor cu Uniunea Sovietică 1934-1947. Convorbiri cu Alexandru Danielopol (București, 2001). Acolo am și făcut cunoștință cu un bărbat extrem de interesant și care nu arăta nici pe de parte anii care îi avea în spate –Alexandru Danielopol, născut la București la 17 mai 1916 și care locuia de mulți ani la Paris. Omul acesta, fiul academicianului cu renume mondial Danilopol, a salvat prin negocieri sute de mii de basarabeni de urgia sovietică, obținând pentru ei dreptul de a nu fi repatriați în URSS. Dar biografia lui merită un studiu separat.

Noi vom utiliza o altă fațetă a acestei biografii – adoptarea lui spirituală de către Nicolae Titulescu: Tatăl meu avea un prieten foarte bun, de care era foarte legat. Îl chema Nicolae Titulescu.

El mă cunoștea de mic, de la tatăl meu, era foarte generos cu mine, pentru că mă considera băiat deștept… I-a spus odată tatălui meu: Dragă Buzică (i se spunea așa tatei, pentru că la supărare își trăgea buza), păcat de băiatul ăsta, deștept este, tu îl lași pe mâna menagerelor, o să-l pierzi. Trimite-l în Franța, trimite-l într-un colegiu foarte serios, își va face studii foarte bune și după aceia fă ce vrei cu el… Iar eu îl voi lua sub tutela mea, voi fi deci tutorele lui, își va petrece vacanțele la mine, la Geneva, unde îl voi primi de fiecare dată cu drag. În felul acesta îți vei salva băiatul și voi avea și eu un copil.

Liviu Vălenaș (L.V.),: –Titulescu nu avea copii?

A.D.: – Cum să aibă? Avea anumite deficiențe biologice, era ca muscalii. Era căsătorit cu Caterina Titulescu, o femeie excepțională, dar, din cauza deficienței de care am vorbit, căsătoria era neconsumată. Nu aveau copii. Dar ce mai conta, pentru că adevăratul său copil era România… Pentru acest copil s-a bătut până la moarte…(pag. 10-11).

Familii care înnobilează Chișinăul

ai nevoie. Şi apoi, nici acesta nu are la îndemână sume mari. Poimâine capeţi restul de bani.

Când m-am dus din nou peste două zile, m-a primit puţin jenat: – Ştii, mai că n-am putut face încă nimic.

Nu i-am putut găsi. Dar să te mai osteneşti poimâine din nou. Dacă nu voi putea face până atunci rost de sumă de pe la prieteni, vom merge împreună la Banca Moldova, unde voi da un cambiu şi vei primi banii.

După alte două zile, am plecat împreună la Banca Moldova. I s-a dat un cambiu, pe care l-a semnat el singur, după care i s-a înmânat suma de 10.000 de lei, pe care mi-a dat-o chiar acolo direct mie. Dacă nu putuse face rost de ea de la prietenii lui, s-a îndatorat deci la bancă, convins fiind că trebuia să ajute, şi încă repede, acţiunea de procurare a unei tipografii pentru Chişinău.

Era, cu adevărat, un gest mare, binevenit într-un moment greu. Şi pentru a nu lipsi pe cititorul acestor amintiri de felul cum s-a rezolvat acţiunea de procurare a noii tipografii de la Galaţi a mers greu, chiar foarte greu, dar până la urmă am ajuns să mă văd trecut peste toate piedicile. Am putut strânge, de la prieteni care apreciau activitatea de la Chişinău la justa ei valoare, suma de 100.000 de lei, cu care am putut cumpăra o tipografie foarte bună.

Am putut-o apoi transporta cu greutăţi imense, pe nume străine şi cu fel de fel de adrese fictive, ca să nu mă prindă cu ocaua mică nici nemţii, nici adversarii localnici, care voiau cu orice preţ să mă expedieze de acolo. Şi, după înfrângerea unor adversităţi ca în basme, am putut instala tipografia – cea de-a treia – care a preluat apoi tipărirea gazetei, cu litere latine, putându-mi continua opera, fără nicio poticnire, până la 2 decembrie, a doua zi după Unirea Transilvaniei, cu care se împlinea întreg programul afişat pe frontispiciul gazetei, de unire a tuturor românilor.

(Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. – Chişinău, 1992, pag.597)

603

604

Iar la paginile 14 și 15 găsim în expunerea lui Alexandru Danielopol elemente de portret puțin cunoscute: La Geneva, pe malul lacului Leman, Titulescu avea un apartament confortabil la unul dintre cele mai luxoase hoteluri, unde stătea cu soția. Avea mania să stea în complectă liniște, ca atare închiria apartamentele din stânga și din dreapta apartamentului său, cel de deasupra și cel dedesubt, ca să nu stea nimeni în ele, să nu fie deranjat. Din cauza deficienței biologice despre care am vorbit, fiind estropiat din naștere, avea niște susceptibilități aproape feminine. Pe Titulescu toate îl deranjau, zgomotul, conversațiile tari. …Sentimentul meu față de țară avea însă să capete un contur mult mai bine definit în vacanțele petrecute la Geneva, la Titulescu. Acesta văzând bunele mele note, știind că sunt an de an premiant, într-o bună zi mi-a făcut niște mărturisiri, ca de la tată la copil: Măi Sandule, să știi că eu o să mă ocup de tine, o să te introduc în lumea internațională, dar înainte de toate tu trebuie să știi cine sunt eu! Eu sunt garantul României Mari! …Eu am moștenit România Mare de la Ionel Brătianu și această Românie mare nu poate să rămână Mare decât dacă sunt îndeplinite toate condițiile juridice. Pentru toate teritoriile avem tratate clare, corespunzătoare, însă un singur teritoriu este într-o situație șubredă: Basarabia!

A.D.: – Da. Trebuie ţinut cont de temperamentul lui Titulescu, era un visător. Titulescu era ferm convins că aceste tratate garantate şi prin Societatea Naţiunilor (unde fusese de două ori preşedinte), vor asigura continuitatea României Mari. Toată viaţa sa, Nicolae Titulescu a lucrat ca integritatea sta­tului român să fie bazată pe o solidă recunoaştere juridică internaţională. Basarabia însă, din păcate, nu era în această situaţie. Prin tratatul de la Versailles din 1920, cinci mari puteri mondiale recunoscuseră apartenenţa acestei vechi pro­vincii româneşti la

România. Cele cinci mari puteri erau Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite şi Japonia.

Partea proastă era că lipsea a şasea, Uniunea Sovietică, direct intere­ sată de acest teritoriu, care nu fusese admisă la tratativele de pace. Din această cauză, ratificarea tratatului nu s-a făcut niciodată. În plus, Japonia şi Statele Unite au refuzat să ratifice şi ele tratatul de la Versailles.

Statele Unite, după ce preşedintele Wilson a căzut în dizgraţie, au optat făţiş pentru o politică izolaţionistă, dezinteresându-se total de Europa, iar Japonia a început să se apropie de URSS, printre altele din cauza unor interese economice faţă de vecinul lor din nord. Sigur Japonia a trenat la început cu ratificarea, irevocând necesitatea unor amânări procedurale. În final însă nu a mai vrut să audă de Tratatul de la Versailles.

Ruşii atât au aşteptat, și au declarat imediat că: „Tratatul de la Paris din 1920 este caduc și, în consecinţă, Basarabia nu aparţine României sub nicio formă, iar juridic, Basarabia este furată de români URSS-ului și ca atare trebuie restituită grabnic”. Ruşii au repus, cu toată forţa, din 1932, chestiunea Basarabiei, inclusiv la Societatea Naţiunilor. Ţin minte că Titulescu era asaltat la Societatea Naţiunilor cu problema Basarabiei.

Norocul româ­nilor a fost această dragoste (atât de rău văzută astăzi) a lui Titulescu faţă de Basarabia. Lumea rău voitoare a văzut în preocuparea permanentă a lui Titulescu pentru reglementarea situaţiei juridice a Basarabiei o sovietofilie, rusofilie etc. Titulescu şi-a dat seama că trebuie făcut ceva şi cât mai urgent. Ideea lui Titulescu era perfectarea unui cadru juridic pentru Basarabia. Titulescu era interesat de orice formă juridică care ar fi putut rezolva chestiunea.

La un moment dat, ruşii au vrut să deschidă un consulat la Tighina, pe teritoriu românesc deci. La auzul acestei pretenţii, Gheorghe Brătianu, toţi deputaţii liberali, inclusiv tatăl meu (liberai şi el) au spus: „Nu se poate, vreţi să aduceţi pe ruşi aici, sub pretextul con­sulatului,

Mă gândesc de fiecare dată că nu cunoaștem o sumedenie de nuanțe din istoria noastră.

Exemplu elocvent fiind chiar aceste subtilități din interviul de mai sus. Cred că marea noastră problemă în raport cu Rusia a fost atitudinea superficială în căutarea unor soluții viabile pentru raporturile dintre cele două țări. Ideea că Franța ne va ajuta, că mai tâziu Germania ne va ajuta, iar mai târziu America ne va ajuta nu

soluționează cadrul de principiu al problemei, ci doar dezvelește niște fațete ale ei.

România a ratat șansa de a reglementa problema Basarabiei pe timpul când ministru de externe al URSS-ului era Maxim Litvinov.

E greu sau poate imposibil de explicat logica unor oameni de decizie care la momentul semnării acordului cu URSS asupra Basarabiei îl destituie pe ministrul de externe Nicolae Titulescu, poate fi o trădare mai mare a intereselor naționale…

O conjunctură politică mai prielnică pentru semnarea acestui act nu s-a mai pomenit, căci la momentul acela ministru de externe al URSS era Maxim Maximovici Litvinov, pe numele lui adevărat Max Valah (atenție la nume) și care cunoștea problema Basarabiei nu din auzite, ci chiar de la prima sursă, de la Zamfir Arbore, în a cărui casă a locuit atunci când s-a ascuns în România.

Atunci de ce nu i s-a permis lui Nicolae Titulescu semnarea acordului cu URSS, de ce a fost boicotat în asemenea hal…

Martor ocular la aceste evenimente, diplomatul Alexandru Danielopol mărturisește: L.V.: – Probabil că Titulescu s-a grăbit, nu a câştigat nimic România pentru că Rusia lui Stalin a intrat în Societatea Naţiu­nilor… Nu era mai bine ca înainte Titulescu să oblige într-un fel Rusia ca să semneze un tratat explicit cu România, prin care să recunoască că Basarabia aparţine de drept României?

A.D.: – Nu se putea, cu ruşii nu s-a putut ajunge la un astfel de acord. Însă Titulescu îşi făcuse o obsesie din semna­rea unui astfel de acord.

I se dedicase cu totul şi cu totul lui Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, încât ajunsese să-i facă curte ca o femeie.

L.V.: – Cunosc, o mare prostie. Maxim Litvinov era un om alunecos, fără caracter, un evreu rus folosit de Lenin, îna­inte de puciul din 1917, ca un fel de coloană a 5-a în Anglia. Stalin s-a folosit şi el cu viclenie de el, din cauza faptului că Litvinov poza în om occidental, cu maniere elegante.

Familii care înnobilează Chișinăul

vreţi ca ruşii să-şi creeze un cap de pod pe celălalt mal al Nistrului? Nu se poate!” La care Titulescu, foarte calm, le-a răspuns: „Domnilor, aţi mai văzut dumneavoastră un con­ sulat în propria ţară, dacă ei pretind că Basarabia este a lor?” „Consulatele, a mai spus Titulescu. se înfiinţează în ţări stră­ine, deci Rusia, prin consulatul de la Tighina, recunoaşte, fie şi indirect, că Basarabia este parte a unei ţări străine”.

Un moment prielnic pentru Titulescu a fost când Uniunea Sovietică a dorit să devină, cu orice preţ, membră a Societăţii Naţiunilor.

Atunci, atotputernic în Societatea Naţiunilor era Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei, prieten foarte bun cu Titulescu. Barthou fusese artizanul tratatului de prie­tenie şi neagresiune, din 1935, dintre Franţa şi URSS, în ideea de a prinde într-un cleşte Germania lui Hiiler.

L.V.: – Ce mare greşeală…

A.D.: – Sigur, ideea a avut consecinţe ulterioare catastro­fale, căci Germania a reacţionat cum a reacţionat. Însă atunci asta era ideea de bază, izolarea Germaniei prin strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. În 1935, Titulescu a susţinut ferm candidatura Uniunii Sovietice pentru Societatea Națiunilor. A susţinut puternic candidatura. De ce? Nu pentru că ar fi fost rusofil. Pentru că, în momentul în care un stat intra în Societatea Naţiunilor, trebuia să-şi definească graniţele, toate graniţele. În această situaţie, ruşii care doreau cu orice preţ să intre în Societatea Naţiunilor şi-au definit graniţa cu România pe Nistru, adică granița de facto.

605

606

Când însă a decis să schimbe cu 180 de grade politica externă, adică să se apropie de Germania lui Hitler, Stalin şi-a adus brusc aminte de originea evreiască a lui Litvinov şi 1-a demis din funcţie, numind în locul său pe sinistrul Molotov…

A.D.: – Titulescu nu a intuit că zilele lui Litvinov sunt numărate, mai ales că acesta era atunci, cel puţin părea, foarte influent la Kremlin, pe lângă Stalin personal. Profitând de faptul că şi Litvinov era jurist. Titulescu, încetul cu încetul, a încercat să-l atragă de partea sa.

Părea chiar că Litvinov prinsese şi el o mare simpatie pentru Titulescu, oficial erau oricum foarte buni prieteni. Litvinov îl întreba deseori: „Da ce nevoie aveţi voi, în fond, de Basarabia asta?” Titulescu îi răspundea că este teritoriu românesc, este a României, este istorie româ­nească etc. Îi mai reamintea că şi Marile Puteri recunoscuseră la Paris, în 1920, că Basarabia este teritoriu românesc, că apar­ţine României. Litvinov îi răspundea evaziv, însă politicos: „Bine, o să vedem, o să pledez pe lângă I.V. Stalin etc.”. Datorită lui Titulescu, Regatul României a recunoscut în fine URSS-ul şi a stabilit relaţii diplomatice. Aici a fost marea greşeală a lui Nicolae Titulescu, a crezut prea mult în promi­siunile şi în bunele maniere ale lui Maxim Litvinov. Hai să spunem lucrurilor pe nume: Titulescu era un mare naiv… Ministrul de externe al Cehoslovaciei din acea perioadă, Eduard Beneş, era un sovietofil declarat. El voia să stabilească o linie aeriană directă între Praga şi Moscova. Titulescu a fost încântat de idee şi a promis că România va permite folosirea spaţiului aerian pentru avioanele sovietice în drum spre Cehoslovacia…

L.V.: – Da, se prefigura deja conflictul dintre Germania şi Cehoslovacia şi în mod făţarnic Uniunea Sovietică făcea pe aliata de nădejde a Cehoslovaciei…

A.D.: – Repet, Titulescu era un naiv. El mergea pe ideea unor forme juridice, el credea că prin astfel de tratate secun­dare, adiacente dacă vreţi, Rusia Sovietică recunoaşte implicit că Basarabia aparţine României.

L.V.: – Ce eroare…

A.D.: – Naivitatea… Trebuie să spun că eu, în calitate de „copil adoptat”, am asistat practic la mai toate discuţiile dintre Titulescu şi Litvinov. Într-o bună zi, eram la Titulescu în apar­ tamentul de la hotel, când acesta a primit un telefon de la Litvinov, m-a luat cu el, să ne întâlnim cu ministrul de externe al URSS. De fiecare dată, Titulescu nu uita să-mi spună: „Vii cu mine, dar taci din gură. Tu eşti un copil, ascultă însă cum port eu discuţiile. Poate eu nu o să reuşesc, cine ştie, peste timp, vei reuşi tu sau băiatul tău, dacă vei avea un băiat. Tu, trebuie să asişti, tu trebuie să fii un ascultător”.

L.V.: – Sau un martor…

A.D.: – Martor nu… Acum însă, după trecerea timpului şi prin forţa împrejurărilor, am devenit peste timp un martor. Ultimul martor al sforţărilor pe care le făcea Titulescu pentru a apăra integritatea României Mari. La Geneva, Titulescu se întâlnea deseori cu adjunctul său de la externe, un diplomat absolut extraordinar, Savel Rădulescu, cu studii serioase efectuate în Anglia, căruia Titulescu îi spunea „Soacra”. Era prietenul lui Titulescu, era o mare afecţiune între ei. Dovadă a fost testamentul lui Titulescu, prin care lăsa toate documentele sale lui Savel Rădulescu, nimănui altcuiva, în testamentul olograf al lui Titulescu scrie foarte clar: „Toate documentele şi actele mele vor rămâne prietenului meu, Savel Rădulescu, cu condiţia să nu facă nişte memorii din ele, să le folosească dacă România va fi interesată-de folosirea lor”.

L.V.: – Să revenim la telefonul primit…

A.D.: – Da, să revenim. Telefonul era de la Maxim Litvinov. Acesta i-a spus: „Am totul ca apartenenţa Basa­rabiei la România să fie recunoscută de Uniunea Sovietică, trebuie să stăm de vorbă!”

L.V.: – ?!

A.D.: – Titulescu l-a chemat la Geneva, Litvinov a răspuns: Nu, nu la Geneva, nu în Elveţia, la Talloires în Franţa, o mică localitate lângă graniţa cu Elveţia. Titulescu s-a dus imediat la

Familii care înnobilează Chișinăul

Talloires, cu secretarul său, care era Gigi Anastasiu, şi cu omul său de încredere totală, Savel Rădulescu. Litvinov i-a prezentat documentele despre care era vorba, care însă erau astfel redactate ca să nu fie definitive…

L.V.: – Da, în pur stil sovietic…

A.D.: – Da, dar cu multe parafări. Litvinov i-a spus lui Titulescu: „Uite, trebuie să ştii că noi nu ţinem prea mult la Basarabia, puteţi s-o păstraţi, mai ales că aţi sărăcit-o, ce a fost mai rău la voi aţi trimis în Basarabia, pentru noi ar fi chiar o povară. Deci, suntem de acord să fie a voastră, însă punem nişte condiţiuni. Să faceţi mai întâi un tratat militar cu noi, de lungă durată, care să prevadă printre altele ca trupele sovietice să poată trece libere prin nordul României, în caz de conflict între URSS şi Germania”…

L.V.: – Asta ar fi fost o catastrofă pentru România, mai mare chiar decât pierderea Basarabiei…

A.D.: – Titulescu însă, prins în dorinţa aproape nebună de a garanta situaţia juridică a Basarabiei şi, implicit, a României Mari, era dispus să aprobe tot ce i-a cerut Litvinov. Totuşi, i-a răspuns că el singur, în calitate de ministru de externe, nu poate semna acest document. semnătura va aparţine Regelui, deci lui Carol al II-lea. Titulescu i-a trimis imediat toată documentaţia Regelui.

L.V.: – Reacţia lui Carol al II-lea?

A.D.: – Reacţia lui Carol a fost, de asemenea, imediată. Într-un timp record l-a demis pe Titulescu din funcţie. Pentru asta a recurs la o stratagemă. Ca să nu pară o demitere, ci o remaniere a întregului guvern, a demis întreg guvernul dimi­neaţa şi seara l-a refăcut, în absolut aceeaşi componenţă, dar fără Titulescu!

L.V.: – În locul lui Titulescu, Carol l-a numit pe Victor Antonescu.

A.D.: – Titulescu şi-a dat seama că Regele Carol a schim­bat politica, a început să se reorienteze, desigur, nu din afecţiune, ci din necesitate, spre Germania, mai precis spus şi spre Ger­mania.

Regele Carol al II-lea și Nicolae Titulescu (preluată din O istorie ilustrată a diplomației românești. București, 2011)

Titulescu însă era convins în continuare că tot va trebui să ne înţelegem într-un fel cu ruşii. „Nu e vina mea, nu e vina nimănui, este un blestem că am fost aşezaţi pe hartă lângă ruşi. Însă tratativele cu Litvinov au fost terminate, s-a terminat deci cu Talloires-ul. Titulescu a făcut nişte valize, erau cinci la număr, în care a pus notele sale, obiectele perso­nale. Titulescu, aşa cum am mai spus, avea nişte precauţii feminine, îi era tot timpul frică că va umbla cineva prin hârtiile sale.

Văzând demiterea sa, felul în care a fost demis. Titulescu, care era şi foarte orgolios, a hotărât să rămână pentru totdeauna în străinătate, fiind convins că nu mai are ce căuta în ţară, că nu mai este nevoie de el acolo. Cu toate acestea s-a mai reîntors pentru o scurtă perioadă în România, imediat după demiterea sa, dar văzând ostilitatea

607

generală a legionarilor contra sa, fiind convins că va fi şi asasinat, a revenit imediat în străină­tate şi nu a mai pus piciorul vreodată în România.

Să revin însă. La graniţa elveţiană şi-a luat pentru totdeauna rămas bun de la Savel Rădulescu, care s-a reîntors în România. Apoi Titulescu a luat cele cinci valize şi s-a dus să se întâlnească cu secretarul său, Gigi Anastasiu, în ideea că vor fi de folos României, însă Gigi Anastasiu nu a vrut să le aducă în ţară. În această situaţie, Nicolae Titulescu a încredinţat cele cinci valize ambasadorului Marii Britanii la Lisabona. Ulterior, prin grija acestui ambasador, aceste cinci valize au ajuns la doamna Titulescu. După moartea lui Titulescu, survenită la Cannes în 1941, văduva sa le-a dat lui Gigi Nenişor. El le-a luat şi apoi a povestit că la Viena a fost agresat şi i-a fost furată o valiză. Pe urmă a spus că nu a fost agresat, dar pur

Coperta cărții lui Nicolae Titulescu Documente confidențiale, București, 1992, ediție îngrijită de dr. Ion Grecescu

608

şi simplu o valiză a dispărut. Şeful serviciului secret francez din acea perioadă a afirmat însă că Nenişor ar fi dat această valiză unor români, care erau, în realitate, agenţii Moscovei. Ulterior şi Gigi Anastasiu a susţinut că valiza a ajuns la Moscova, în mâna lui Stalin.

Am avut o serie de discuţii ulterioare cu Gigi Anastasiu, care a trăit până acum 2-3 ani.

M-am dus înarmat cu tot ce aflasem de la Savel Rădulescu, numai că acesta nu ştia tot, nu dispunea de toate elementele. I-am spus lui Anastasiu: „Dragă Gigi, nu-mi spune nimic, să-ţi spun eu ce ştiu, să mă întrerupi doar când spun o inadvertenţă sau să mă completezi”. Anasta­ siu, după ce m-a ascultat, mi-a spus: „Sandule, aşa este, a cincea valiză a dispărut fără urmă?

Fac o paranteză, Nenişor nu prea era iubit de Titulescu, era secretarul său particular fiindcă era nepotul său şi se ocupa numai de afacerile private ale lui Titulescu din România, de administrarea moşiei lui. Titulescu obişnuia să-i spună soţiei sale: „Mon cher, prietenii ţi-i poţi alege, dar familia nu o poţi alege, o suporţi”…

Istoria cu cea de a cincea valiză a fost reluată, după 1989, şi de nişte istorici de la Bucureşti, printre ei Gheorghe Buzatu. Acesta a publicat, în 1995, într-o carte consacrată secretelor diplomaţiei româneşti, inventarul valizelor lui Nicolae Titu­lescu. Dacă se studiază cu atenţie lista de inventar, se constată că lipseşte o valiză.

Cea care cred că se află la Moscova. Între timp, consideraţii asupra valizelor lui Titulescu au fost publi­cate, cu destule inadvertenţe, şi de Magazin Istoric de la Bucu­reşti. În ultimul timp apar tot mai multe lucrări în care chipul regelui Carol al II-lea capătă un contur tot mai luminos. Probabil, e de vină trecrea timpului, care șterge din memorie anumite evenimente, fapte, întâmplări…

Totuși, de politica acestui rege e legată dezmembrarea României Mari, tragedie ce s-a răsfrânt asupra populației provinciilor ocupate de sovietici, unguri, bulgari. O politică externă

Memoriu-Raport trimis regelui Carol al IIlea la începutul anului 1940, referitor la istoricul raporturilor româno-sovietice.

Sire, Am onoarea de a vă adresa raportul politic în chestiune.

El tratează în mod amănunţit despre raporturile ruso-române.

Dacă Majestatea voastră nu dispune de timp în aşa fel ca să-l poată citi în întregime, îmi voi permite să subliniez pasajele care ar prezenta interes pentru Majestatea Voastră. a) Este mai întâi acela care începe cu pagina 54 şi se ocupă de evenimentele din 1936 până la sfârşitul raportului.

Sire, Sunt al Majestăţii Voastre, cu cel mai profund respect, foarte umil şi foarte supusul servitor ss. N. Titulescu Sire, Vă adresez raportul politic în chestiune. El tratează despre relaţiile ruso-române. Îmi veţi permite, în acest scop: a) De a reaminti anumite fapte pe care le-am spus deja Majestăţii Voastre, dar fără de care Majestatea Voastră ar realiza mai greu, în adevărata accepţiune a cuvântului, faptele noi pentru care scriu.

Unele din aceste fapte noi sunt de o foarte mare importanţă. Altele se referă la amănunte pe care Majestatea Voastră nu a putut să le cunoască, deoarece nu am avut ocazia de a i le expune. Dar ele au valoarea lor istorică; b) De a da acestui raport coloritul necesar. Sunt lucruri pe care le-aş putea tăia, dar pe care intenţionat le scriu pentru ca Majestatea Voastră să înţeleagă exact atmosfera în care s-a desfăşurat ceea ce a fost numit „politica mea” şi ceea ce a fost, în realitate, politica Guvernului României din timpul meu faţă de URSS, aşa cum voi dovedi cu uşurinţă; c) De a citi acest raport în lumina situaţiei politice din 1936.

Am prevăzut totuşi, Sire, şi o situaţie contrară. În cartea scrisă în 1937, pe care trebuia s-o public la sfârşitul anului 1937, începutul anului 1938, cu privire la politica generală a României şi a cărei publicare este practic interzisă de o lege a Cabinetului Goga, nu pentru că cartea ar aduce vreun prejudiciu oarecare României, ci pentru că ar fi putut constitui sursa unei dezbateri judiciare nedorite, există un pasaj care dovedeşte previziunea pe care am făcut-o.

Nu am la mine decât exemplarul englezesc al acestei cărţi.

Un alt exemplar în engleză se găseşte în mâinile unui prieten britanic la Londra cu „­ Peria” (prima probă tipografică). Prin urmare, am mărturii pentru a vă dovedi că ceea ce citez aci este însăşi realitatea şi nu o invenţie ulterioară. De alt­fel, toate

conversaţiile mele cu Majestatea Voastră şi diferitele Cancelarii prevedeau, în cazul unei politici contrare celei pe care o preconizam, posibilitatea unei alianţe între Germania şi URSS. Cum exemplarul meu este în limba engleză, traduc în franceză pasajul următor scos din capitolul „Politica României faţă de URSS” (paginile 105 şi 107 din volumul dactilografiat): „Iau asupra mea responsabilitatea declaraţiei următoare: am fost, sunt şi voi rămâne mereu în favoarea unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, atâta vreme cât această ţară va duce politica de pace şi prietenie între naţiuni pe care a practicat-o în cursul anilor din urmă”.

Rog pe Majestatea Voastră să observe că prevăzusem eu însumi schimbarea unei politici ruse faţă de ţările din Europa.

Continui citatul din cartea mea: „Un asemenea tratat este necesar României, fie că Germania porneşte război împotriva URSS, fie că ajunge să se înţeleagă cu această ţară.

Mai mult, tratatul şi pactul de asistenţă mutuală româno-rus trebuie încheiate în momentul propice pentru România; altfel, apropierea ruso-germană se va face fără noi, decât contra noastră, cum am mai spus. Apropierea ruso-germană trebuie să ne găsească deci ca aliaţi ai URSS. Trebuie să ne amintim de lecţiile trecutului cu privire la relaţiile ruso-germane.

Eu consider prietenia franco-rusă ca o axiomă; consecinţa sa inevitabilă este prietenia ruso-română.

Dar cum s-a realizat ea în trecut, această prietenie franco-rusă?

Politica lui Mismarck a constat în menţinerea cu perseverenţă a celor mai bune raporturi posibile între Germania şi Rusia.

Republicanii francezi dinainte de războiul din 1914 au fost capabili să încheie o alianţă cu Rusia ţaristă, intrând în fisura pe care o crease greşeala Germaniei de a nu reînnoi Tratatul de Reasigurare.

Tratatul de la Rapallo a reînnoit tradiţia politicii lui Bismarck.

Numai datorită greşelii comise de Germania în ultimii ani, ca rezultat al ostilităţii sale strigate în gura mare împotriva URSS, Franţa democratică de astăzi a fost capabilă, în 1935, să încheie o alianţă cu Rusia Sovietelor.

Se vorbeşte astăzi despre diferenţa de ideologii care împiedică o apropiere între Germania şi URSS. Aceasta poate fi adevărat. Dar câtă vreme va dura acest obstacol? Nimeni nu ştie. În orice caz, el nu poate dura veşnic.

Lucrul esenţial pentru România este să încheie pactul său de asistenţă mutuală cu URSS înainte de a se fi produs vreo apropiere între această ţară şi Germania.

După o asemenea apropiere, un pact de asistenţă mutuală între România şi URSS ar fi considerat de acest stat ca lipsit de utilitate.

Pun în aceste cuvinte întreaga gravitate pe care judecata mea politică a putut-o dobândi în 25 de ani de experienţă”. Şi aceste ultime cuvinte, Sire, sunt subliniate în textul cărţii mele. Ţin să adaug că un pact cu URSS ar fi, poate, posibil astăzi dacă România ar părăsi axa Londra-Paris pentru a deveni aliata Germaniei şi URSS. Dar nu de aceasta este vorba aci.

Familii care înnobilează Chișinăul

greșită, o politică internă defectuoasă au dus, în cele din urmă, la abdicarea regelui. Aici e concluzia și rezultatul acestei perioade de cârmuire a României.

Intuiția lui Nicolae Titulescu a fost providențială, dar cine a mai pus miza pe un ministru de externe demis hoțește și autoexilat:

609

610

I. Apărarea Basarabiei Pentru ca să se înţeleagă politica pe care am dus-o, trebuie pornit de la ideea că nu trebuie să cerem niciodată Basarabia de la ruşi. Aceasta ar însemna că ruşii au dobândit-o în mod legal. Mai mult, aceasta ar afecta Tratatul din 1920 între Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, care au recunoscut autodeterminarea basarabeană, în ciuda condiţiilor defectuoase în care aceasta s-a produs.

Atâta vreme cât ruşii erau membri ai Societăţii Naţiunilor, noi aveam asupra Basarabiei un titlu ce nu ne putea fi luat: eram asociaţi într-o ligă în care nu se putea intra decât dacă fiecare stat recunoştea în mod precis frontierele vecinului său.

Mai mult, modificările teritoriale (dacă prin extraordinar Articolul 19 le permitea, ceea ce nu este cazul; dar nu aci voi trata acest subiect) nu se puteau face decât pe cale paşnică.

L-am întrebat pe Litvinov, în septembrie 1934, dacă din întâmplare nu avea intenţia de a face rezerve cu privire la frontierele noastre actuale între URSS şi noi, caz în care aş fi adoptat o atitudine netă împotriva intrării URSS în Societatea Naţiunilor.

Litvinov mi-a răspuns negativ.

I-am mulţumit şi am fost unul dintre cei care au luptat cel mai mult pentru intrarea URSS în Societatea Naţiunilor.

Apărarea mea în ce priveşte Basarabia se poate rezuma după cum urmează: de la originea timpurilor şi până în 1812, întregul teritoriu basarabean a fost sub dominaţia română. Ştefan cel Mare considerând că nu se puteau continua luptele împotriva turcilor, în ciuda victoriilor sale, chemă la patul său de moarte pe fiul său Bogdan şi îi spuse că de atunci înainte Moldova trebuie să fie supusă unui stat mai puternic care să fie în stare s-o apere. Există două state, a spus Ştefan cel Mare, care ar putea îndeplini acest rol: Polonia şi Turcia. Dar, adăugă el, Moldova nu trebuie să aibă încredere în Polonia, căci aceasta este cu două feţe!!! În consecinţă, el care purtase 44 războaie împotriva turcilor, l-a sfătuit pe fiul lui Bogdan să supună Moldova Turciei care este leală.

Acest act era extrem de politic, dat fiindcă Moldova nu fusese învinsă şi prin urmare obligaţiile impuse de Turcia nu erau prea grave: câţiva saci de aur pe an, şoimi şi trimiterea unui anumit număr de fii de boieri în armata ienicerilor care serveau drept zălog moral al executării acestui contract. În aceste condiţii a fost încheiat acordul cu Turcia.

Este cel puţin ceea ce am fost învăţat la şcoală, la cursul de istorie a României.

Ce înseamnă, din punctul de vedere al dreptului internaţional, un contract de felul celui intervenit între Moldova şi Turcia?

Este un contract de vasalitate, bine cunoscut în tratatele de drept internaţional şi studiat ca atare.

Care este prima obligaţie impusă Seniorului de un asemenea contract?

Apărarea pe calea armelor a teritoriului vasalului.

Când, în 1812, Rusia, încurajată de Napoleon I, a cerut Turciei Basarabia, ce a făcut Turcia?

Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unuicontract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul.

Evenimentele au vrut ca, treptat, şi prin diferite mijloace, Basarabia să revină la România.

În 1856, Conferinţa de la Paris a restituit Principatelor Unite şi nu Turciei, cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

Este important de relevat că Basarabia, cedată de Turcia în 1812 Rusiei, a început să fie restituită parţial în 1856 de către concertul european Principatelor Unite şi nu Turciei.

Este adevărat că noi am pierdut în 1877 cele trei judeţe meridionale ale Basarabiei, datorită unei idei machiavelice a lui Bismarck. El a vrut ca între Rusia şi noi să existe o problemă teritorială, în aşa fel ca România să facă întotdeauna parte din frontul german împotriva Rusiei (dacă s-ar ivi necesitatea). Într-adevăr, Majestatea Voastră cunoaşte Tratatul de reasigurare al lui Bismarck cu Rusia, pe care împăratul Wilhelm al II-lea a comis greşeala de a nu-l reînnoi. Şi această greşeală a adus alianţa franco-rusă şi războiul din 1914.

Ionel Brătianu şi Take Ionescu, după ostilităţile din august 1914, văzând de la început foarte limpede de care parte se aflau adevăratele interese ale României şi în ce sens se îndrepta victoria, au răsturnat această politică, care, în treacăt fie zis, fusese deja răsturnată, prin războiul nostru din 1913, pe care nu-l purtasem sub egida Austriei. În consecinţă, Ionel Brătianu n-a vorbit niciun singur moment, la începutul războiului din 1914, cu Franţa sau cu Anglia, ci numai cu Rusia.

Rezultatul acestor conversaţii a fost că la 1 octombrie 1914 el a încheiat o înţelegere cu Rusia, prin schimbul de note între Diamandy şi Sassonoff, în virtutea cărora România, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, era autorizată să ocupe toate teritoriile de dincolo de Carpaţi locuite în majoritate de români.

Repet, la data de 1 octombrie 1914.

Este cel mai mare succes diplomatic de Ion Brătianu, căci el obţinea, în schimbul neutralităţii, ceea ce numai războiul îi putea da.

De câte ori nu i-am spus fiului său, George Brătianu, care ca un ignorant critica politica pe care o duceam în numele guvernului. „Nu Dv. urmaţi politica tatălui Dv., ci eu!”

Dar, s-ar putea întreba, în aceste condiţii, la ce bun intrarea în război din 1916, din moment ce posedam încă de la 1 octombrie 1914 tratatul pe care ar fi trebuit să ni-l aducă intervenţia noastră armată?

Explicaţia este simplă pentru cei ce au trăit acele timpuri grele pe care le cunosc în toate amănuntele lor.

Take Ionescu era prea inteligent pentru ca să nu-şi dea seama că Franţa şi Anglia aveau tot interesul să detaşeze micii aliaţi de Germania şi chiar să rupă frontul care se opunea atunci celui al francezilor şi englezilor.

A existat teama ca Ungaria să nu fie atrasă într-un tratat de pace separat şi atunci convenţia încheiată între România şi Rusia nu mai servea la nimic.

Fapt ciudat, pe care l-am descoperit în cercetările mele ulterioare încetării mandatului meu de Ministru al Afacerilor Externe: Sassonoff era o fiinţă atât de orgolioasă, încât n-a comunicat Franţei şi Angliei convenţia română decât câteva luni după ce aceasta fusese semnată, considerând-o ca un lucru propriu Rusiei.

Astfel, când noi am intrat în război, în august 1916, scopul a fost de a împiedica Ungaria să încheie pace separată (Majestatea Sa îşi aminteşte tentativele făcute de Franţa pe lângă împăratul Carol şi împărăteasa Zitta) şi de a obţine asentimentul franco-englez pentru executarea promisiunilor ruse.

Sovietelor, căci partea rusă a Basarabiei îi va fi atribuită întotdeauna. Acesta este unul din faptele noi pe care le-am descoperit după încetarea misiunii mele de Ministru al Afacerilor Externe şi pe care voiam să-l aduc la cunoştinţa Majestăţii Voastre.

Astfel, Ucraina, care era, în concepţia anumitor oameni, o ţară destinată să separe Rusia, a cărei capitală este Moscova, de Germania şi care trebuia, potrivit politicienilor germani, să fie sub influenţa germană, atât de mare era interesul politic şi economic al acesteia din urmă, nu mai este o concepţie germană, ci o concepţie a propriilor noştri aliaţi, având în vedere că Clémenceanu scria în numele Angliei, Italiei şi Franţei. Îmi dau seama acum de sinceritatea bucuriei lui Litvinov când, cerând Basarabia prin formule care nu-i pronunţau numele şi în conformitate cu teza pe care am expus-o la punctul I, el mi-a spus: „Sunt mulţumit că n-aţi pronunţat numele „Basarabia” în formulele Dv., căci nu ştiţi ce muncă desfăşoară germanii împotriva Moscovei în această regiune. Îmi dau perfect seama că cu definiţia Dv. a teritoriului conţinută în Convenţia despre agresiune semnată la Londra, noi am pierdut Basarabia din punct de vedere juridic (pentru a nu mai vorbi de actul din 21 iulie 1936, despre care voi da amănunte mai jos). În adevăr, ce ne rămâne?

Mijloacele paşnice? Revizuirea? Dar ce valorează acestea? Înainte de 1933 noi puteam ocupa Basarabia ca teritoriu rus, având în vedere tratatele internaţionale care ne-o acordau, condiţiile în care aţi practicat aşa-zisa Dv. „autodeterminare” şi faptul că nu suntem semnatari ai Tratatului din 1920. Am fi putut ocupa Basarabia ca teritoriu rus fără a viola măcar Pactul Kellogg. Dar cu definiţia agresorului lucrurile s-au schimbat în defavoarea noastră. Cu Bessarabia krasnaia şi faptul că în formulele Dv. nu există cuvântul „Basarabia”, pot să mă apăr în Comitetul Central contra exigenţelor ucrainenilor şi celor ale duşmanilor mei.

Aflaţi că Basarabia nu este o chestiune care interesează Moscova, ci Kievul. Idealul nostru este revoluţia mondială şi nu o anexiune teritorială. În ziua când, din nenorocire, Ucraina, aşa cum o vor germanii, va lua fiinţă, veţi avea de-a face cu un stat naţionalist care vă va face mult mai mult rău decât Moscova. Noi nu vom face propagandă la Dv. atâta timp cât veţi fi realmente prietenii Moscovei. Dar dacă încetaţi de a fi prieteni, lucrurile se vor schimba şi sabia lui Damocles – pe care o constituie pentru Dv. problema basarabeană, căci pe cale paşnică se poate discuta totul – pentru ca să nu ieşiţi din frontul franco-englez., va cădea şi vă va răni”.

Dar Litvinov era cel care vorbea astfel, o fiinţă care înţelegea mult mai multe lucruri decât ruşii veritabili. Şi toate acestea se petreceau din 1933 până în 1936. Trebuia, şi noi, şi Franţa, şi Anglia, să profităm că el conducea Afacerile Externe.

Când mă gândesc cât de mult s-a schimbat situaţia şi cât de numeroase sunt ocaziile pierdute, sufăr mult, Sire.

Dar să revenim direct la subiectul pe care îl tratez.

Că crearea Ucrainei n-ar fi concepţia actuală a Franţei şi Angliei, fie. Dar că în stare virtuală ea există, nimeni n-o poate nega. În adevăr, ce înseamnă expresia din scrisoarea lui Clémenceanu către Kolceak „Basarabia rusă” va aparţine ruşilor?

Există o provincie mai românească decât Basarabia care, după însăşi statisticile ruseşti, cuprinde 72% de locuitori români?

Dacă totuşi am obţinut de la marile puteri (Franţa, Anglia, Italia, Japonia) actul din 1920 care confirma autodeterminarea, aceasta se datoreşte faptului că între timp Kolceak nu

Familii care înnobilează Chișinăul

Odată ce Basarabia a revenit în posesia noastră prin tot felul de mijloace, a cere recunoaşterea rusă a acestei anexiuni înseamnă a renunţa la 2 000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea noastră a violării contractului internaţional, comise de Turcia în 1812, înseamnă recunoaşterea noastră a complicităţii ruso-turce ca sursă de drept.

Sire, pentru a fi Ministru a Afacerilor Externe al României, trebuie să cunoşti istoria ţării tale şi, mai ales, istoria politică europeană din ultimii ani.

De aceea, când a fost vorba de Basarabia, eu am cerut întotdeauna un singur lucru: recunoaşterea frontierelor noastre ca fapt in se şi nu ca o concesie rusă faţă de noi.

Am obţinut-o prima oară la Londra în 1933, prin Convenţia care defineşte agresorul, ratificată de Majestatea Voastră. Am ocazia de a-l prezenta Majestăţii Voastre, căci la 29 august 1936 am fost demis din funcţia mea, în condiţiile bine cunoscute.

Dar să procedăm în ordine pentru a fi complet.

II. Autodeterminarea din 1918 Primul nostru titlu în ce priveşte Basarabia, după Marele Război, este autodeterminarea din 1918. Basarabia a vrut să se alipească Patriei-Mame. Este un fapt care ar trebui să aibă o importantă capitală, dacă condiţiile legale ale unei autodeterminări sunt întrunite.

Dar au fost ele?

Să-mi fie îngăduit să exprim ca român faţă de români temerile mele în această privinţă, având în vedere de altfel că ştiu că ruşii folosesc ca argumente legale în favoarea lor ceea ce pentru mine nu este decât o teamă. Dar, vai, cât de întemeiată din punct de vedere juridic! În primul rând, numărul celor care au votat autodeterminarea este foarte mic faţă de cei care s-au abţinut. Şi printre cei ce s-au abţinut figurează nume de persoane care au jucat în viaţa politică a României Mari un rol foarte important.

Apoi, autodeterminarea a avut loc în vreme ce trupele române ocupau Basarabia, în virtutea hotărârii pe care guvernul lui Ion Brătianu a luat-o în timp util.

Aş putea intercala aci rolul pe care l-am jucat eu pentru a determina guvernul să ocupe Basarabia. Ministrul Otescu, pe atunci secretarul meu, ministrul Pelivan, ar putea aduce mărturia lor. În ce priveşte al treilea personaj care ar fi putut spune ce am făcut eu atunci, Dumitru Iancovici (un alt secretar al meu), acesta a murit. Dar nu vreau să mă opresc aci asupra acestor chestiuni.

Dar autodeterminarea este, ca să spunem aşa, plebiscitul. Orice plebiscit, pentru a avea o valoare de drept internaţional, trebuie să se desfăşoare în libertate. De aceea, acolo unde a fost folosit foarte adesea, căci se ştie câte regiuni au fost atribuite prin Tratatele din 1919 anumitor ţări pe bază de plebiscite, forţe internaţionale au fost acelea care au menţinut ordinea şi nu forţele militare ale uneia sau alteia din părţile interesate.

Ce este cel mai rău este că această autodeterminare a fost precedată de două scrisori: a) Una a generalului Averescu, atunci pentru prima dată Preşedinte al Consiliului, care spunea Sovietelor că trupele române vor fi retrase din Basarabia imediat ce ordinea va fi restabilită acolo; b) Cealaltă a lui Clémenceanu care, în numele marilor puteri, îi scria generalului Kolceak să-şi continue lupta contra

611

612

reuşise în efortul său militar şi că Rusia semnase tratatul de la Brest-Litowsk. Dar, astăzi, să nu uităm că ne aflăm în faţa unei situaţii destul de ciudate: pentru acelaşi fapt – atacarea Poloniei – Germania este declarată agresoare şi Rusia nu; Anglia şi Franţa sunt în stare de război cu Germania, dar nu cu Rusia.

Sire, nu vreau să spun mai mult; mă voi mulţumi să subliniez că aceasta este opera lui Neville Chamberlain, care şi-a dat seama că are nevoie de Rusia pentru a satisface interesele engleze la Şanhai, în Indii etc. Este aceasta definitivă? Nu ştiu de fel. Şi dacă intervenţia americană, care astăzi pare atât de neprobabilă, nu se va produce până atunci, odată interesele engleze satisfăcute, mă tem tare că Italia să nu iasă din neutralitate pentru a merge de partea celor mai tari. Şi ce va deveni politica Europei Centrale şi a Franţei? Dar acestea sunt simple ipoteze, căci tulburări interne ar putea dezechilibra pe inamicii frontului franco-englez şi câte alte evenimente ce nu se pot prevedea pot să se producă! Ştiu ce spun. Repet, nu voi adăuga niciun cuvânt în această privinţă.

Aşadar, primul nostru titlu asupra autodeterminării Basarabiei este foarte slab.

III. Tratatul din 1920 Un alt titlu în virtutea căruia România crede că posedă Basarabia este Tratatul semnat în 1920 de Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. Câteva amănunte asupra condiţiilor în care a fost semnat acest tratat şi a valorii sale juridice vor interesa pe Majestatea Voastră.

Suntem la Paris în primăvara anului 1920, Generalul Averescu era Preşedinte al Consiliului şi, cum nu-l putuse include imediat în Cabinet, voia să-l numească cu orice preţ pe Take Ionescu delegat la Conferinţa Păcii. Acesta voia să fie sigur că va intra în Cabinetul Averescu, deci că va face politică internă. El ştia că absenţii nu au dreptate acolo unde vor să reuşească. El îi propusese generalului Averescu să mă delege în locul său. Acesta acceptă. De altfel, Conferinţa Păcii se apropia de sfârşit. Odată ce Tratatul de la Versailles, care îi interesa pe cei Mari, fusese semnat în 1919, nu mai era vorba decât de „cei mici”. Dar ţara mea era printre aceştia şi am acceptat pe loc.

Trebuie să spun de altfel că nu era nimic de făcut. Eu mi-am creat, cum se va vedea, sarcina care trebuia să incumbe unui delegat.

Tratatul de la Trianon ne-a fost remis în a­ ceeaşi zi ca ungurilor în timpul când nu eram încă delegat. Dar ungurii aveau o pregătire admirabilă, pe când noi eram foarte slabi. Ţin să adaug că atunci când m-am alăturat celor doi colegi ai mei din delegaţia română, Doctorul Ion Cantacuzino şi Dl Dumitru Ghika, Tratatul fusese remis şi termenul pentru observaţii expirase. De aceea, Articolul 19, aşa cum îl cunoaşte Majestatea Voastră şi articolul referitor la optanţi, aşa cum este ştiut, au rămas fără modificare. Şi totuşi, pentru Pactul Societăţii Naţiunilor în special pentru Articolul 19, România avea încă din timpul redactării Tratatului de la Versailles un delegat special, care făcea parte din mica Comisie de redactare: Domnul Diamandy.

Obişnuiam să mă duc pe la ora 11 la Legaţie şi să-i întreb pe colegii mei: „Ce este nou?” Într-o zi, Dumitru Ghika mi-a răspuns: „Astăzi expiră terenul pentru observaţii la Tratatul basarabean”.

Destul de supărat, i-am răspuns: „Şi astăzi îmi anunţaţi aceasta? Daţi-mi tratatul”.

cruri:

Am citit repede tratatul şi am observat imediat două lu-

a) Că braţul Chilia, care aparţinea în deplină suveranitate Rusiei, trecea, în virtutea noului tratat, sub controlul Comisiei Europene a Dunării; b) Că în realitate marile puteri nu ne dădeau Basarabia, deoarece li se recunoştea ruşilor dreptul de a face apel la Societatea Naţiunilor pentru întreaga chestiune privind Basarabia.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne acordau aliaţii era un proces de pledat în faţa Societăţii Naţiunilor.

Am împrăştiat imediat observaţiile mele colegilor mei, Dumitru Ghika mi-a răspuns: „Inutil. Observaţiile trebuie prezentate la Londra până astăzi la ora 5”.

N-am spus niciun cuvânt şi am plecat de la legaţie.

M-am dus la hotelul meu, am făcut imediat o valiză şi m-am îndreptat direct spre Le Bourget pentru a angaja un avion pe cheltuiala mea, aşa ca să fiu la Londra înainte de ora 5.

Majestatea Voastră îşi va amintit, poate, având în vedere că am scris aceasta în scrisoarea sigilată, că în acea perioadă eram foarte suferind din cauza unei cărni alterate pe care o mâncasem la Iaşi.

Am luat deci un avion şi am plecat la Londra. După cât se pare, această călătorie constituia pentru mine, în acel moment, un asemenea risc, că doctorul care mă îngrijea a refuzat, la înapoierea mea de la Londra, să mă vadă şi şi-a încetat vizitele, pentru că procedam după capul meu, fără a-l consulta. Traversarea a decurs în bune condiţii, dar aterizarea a fost groaznică.

Greşeală a pilotului, condiţii atmosferice, nu ştiu. Dar când, la Croydon, avionul a coborât, roţile dinapoi erau strivite ca nişte cutii de sardele peste care ar fi trecut un camion. Terenul de aterizare era acoperit cu o iarbă înaltă. Îmi amintesc că, pentru a-mi ţine cumpătul şi a-i ascunde emoţia, cuvintele pe care leam spus pilotului francez au fost: „Aş vrea să fiu o vacă pentru a mânca această iarbă!” În ciuda acestor incidente, mă aflam la ora 4 la Foreign Offise (Ministerul de Externe britanic, n. tr.) în biroul prietenului meu Allan Leeper. Când m-a văzut intrând în starea în care mă găseam, m-a întrebat: „Dar de ce sunteţi aici, şi mai ales în această stare?”

Am răspuns: „Pentru a face observaţiile necesare din partea ţării mele cu privire la Tratatul basarabean”.

Allan Leeper, preocupat de alte chestiuni, nici nu ştia că termenul expiră în acea zi. Când l-am pus la curent, el a adăugat: „Dar priviţi-vă, dragă prietene, într-o oglindă. Sunteţi verde. Mergeţi să vă odihniţi la hotelul Dv. şi reveniţi mâine.

Iau notă în forma cuvenită că Delegatul României a venit la timp pentru a-şi face observaţiile. Discuţia se poate prelungi între noi”.

Ea s-a prelungit efectiv. N-aş fi bănuit niciodată cât de lungă va fi. Era prima oară când negociam cu englezi. Atunci am descoperit cât de greu le vine englezilor să spună no (no) şi cu cât este mai uşor să-i faci să spună: yes, but…(da, dar…).

Când, a doua zi de dimineaţă şi în zilele ce au urmat, i-am explicat lui Allan Leeper, apoi lui Sir Eyre Croye, Permanent Undersecretary (subsecretar permanent – prieten de liceu al regelui Ferdinand) că în fond nu ni se dădea nimic, mi s-a răspuns: „Dar noi nu putem dispune de pământul altuia fără voinţa sa, sau cel puţin fără a da interesatului dreptul de a aduce

onoruri publice. Ceea ce îmi trebuie, pentru a fi eu însumi, este munca pentru ţara mea, întruchipată într-o persoană pentru care am afecţiune. Căci, lucru ciudat, la mine efortul intelectual şi sentimental merg împreună. Este ceea ce explică prietenia mea cu Vintilă Brătianu şi, poate, „lipsa de confort” în munca mea în anumite momente, între 1934 şi 1936, când simţeam că elementul sentiment nu era de partea mea. Aceasta a putut să mă facă câteodată nervos pe nedrept. Şi prezint astăzi scuzele mele acelora pe care, fără să vreau, i-am putut jigni. În orice caz, eu sunt acela care a înscris în Tratatul din 1920, semnat de Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, excluderea apelului pentru suveranitatea şi frontierele actuale ale Basarabiei.

Lucru interesant pentru mine de relevant: nu există o creştere teritorială a României de la 1913 încoace în care să nu fiu amestecat.

Sire, eram prea tânăr în 1913 pentru a semna Tratatul cu privire la Cadrilater, deşi spre marea mea mirare, Take Ionescu s-a scuzat că nu m-a inclus în Cabinetul Titu Maiorescu din 1912.

Dar Take Ionescu a găsit cu cale să mă trimită să lucrez pe teren, la traseul frontierei Cadrilaterului. Călare – da, Sire, aceasta poate părea neverosimil astăzi când, prea preocupat de munca intelectuală, am lăsat deoparte puţinele sporturi pe care le practicam – călare, împreună cu fostul ministru Neniţescu, generalul Ionescu, colonelul Pavelescu (pe atunci), maiorul Varnav (pe atunci), aceştia din urmă de la Institutul Geografic al României, am făcut întreaga frontieră de la Turtucaia la Ecrene, iar harta semnată la Rusciuc pentru aplicarea acestei frontiere poartă semnătura mea.

Pentru Basarabia, am avut prilejul de a spune ce am făcut în 1920. Se ţine minte ce am făcut în 1932 şi 1933. În ce priveşte ce am făcut în 1936, o voi spune în mod amănunţit în cele ce urmează.

Tratatul de la Trianon poartă semnătura mea.

De aceea, actualele frontiere ale României îmi sunt atât de scumpe şi sunt împotriva oricărui sistem de apărare a lor care n-ar consta din „aut-aut”. Intangibilitatea lor este unica preocupare a vieţii mele. Întreaga politică externă pe care am urmat-o sub înalta Conducere a Majestăţii Voastre n-a avut decât acest ţel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o reţea de alianţe de aşa fel, încât războiul să devină imposibil.

Dar să lăsăm toate acestea de o parte.

Cât valorează, din punct de vedere juridic, Tratatul din 1920?

Desigur, argumentul englezilor este foarte puternic: nu se poate dispune de teritoriul unei ţări fără voinţa acesteia şi această voinţă trebuie să se exprime în forme precise.

Dar la noi s-a comis greşeala de a considera acest tratat ca o sursă de drept, cu condiţia ca el să fie ratificat de semnatari.

S-a făcut de asemenea greşeala de a nu cere Japoniei ratificarea în momentul când chestiunea îi era indiferentă sau chiar agreabilă. Şi atunci trebuie desigur constatat că acest Tratat din 1920 nu are valoare juridică, potrivit însăşi tezei pe care românii au expus-o.

Sire, cu cât mai supli sunt italienii! Când au cucerit Abisinia, ei s-au mulţumit cu numirea de Consuli străini în această regiune şi pentru că se contesta cucerirea, nu din partea abisiniană, ci din partea concertului european, italienii au cerut plenipotenţiari acreditaţi pe lângă Majestatea Sa Regele şi Împăratul.

Familii care înnobilează Chișinăul

în faţa unui tribunal de justiţie, în cazul de faţă Consiliul Societăţii Naţiunilor, problema”.

Am insistat, am insistat în felul românesc, dar în zadar.

Dreptul de apel al ruşilor era sacrosanct pentru englezi.

Atunci mi-a venit în minte o formulă. Anume: Ca dreptul de apel să existe, dar ca acesta să nu se extindă asupra suveranităţii române asupra Basarabiei şi la frontierele sale. Şi englezii au acceptat această din urmă formulă, ca şi când n-ar fi echivalat un refuz de apel. Ea este scrisă de mâna mea pe exemplarul Tratatului care se află în dosarul lui Allan Leeper. În ce priveşte braţul Chilia, am lăsat ca comisia română, condusă de Toma Stelian, să discute chestiunea.

Când am revenit triumfător (în sinea mea) la Paris, am semnat la 4 iunie 1920 Tratatul de la Trianon. La 7, generalul Averescu îmi oferea portofoliul Finanţelor. Am avut prilejul să mă explic în această privinţă în scrisoarea sigilată adresată Majestăţii Voastre.

Dar când în toamna anului 1920 Take Ionescu, în calitate de Ministru al Afacerilor externe, a primit la Londra, unde se găsea cu mine în vederea semnării, textul tratatului Basarabiei, l-am rugat să mi-l arate, pentru a constata dacă modificările pe care le făcusem se aflau pe el. Spre marea mea stupefacţie, lui Take Ionescu i se remisese vechiul tratat, cel în redactarea anterioară discuţiilor mele din primăvara 1920, acela care păstra dreptul de apel al Rusiei pentru orice chestiune referitoare la Basarabia.

Când i-am spus lui Take Ionescu: „Nu puteţi semna acest tratat, căci am obţinut în mai modificări a căror dispariţie nu mi-o pot explica”, el a crezut că vorbesc aiurea şi a adăugat: „Nu te amesteca în treburile mele!”

Apoi mi-a făcut demonstraţia englezilor spunând că este imposibil de a obţine Basarabia fără a da ruşilor dreptul de apel. El m-a rugat cu insistenţă să nu mă duc la Foreign Office şi să nu-l încurc. Apoi m-a invitat pentru aceeaşi zi la dejun la Berkeley Hotel, spunându-mi că vor fi mai mulţi englezi la masă, între alţii: Allan Leeper, Madge, Profesorul Seton Watson etc. În ciuda interdicţiei şefului meu, am alergat la Foreign Office cu o persoană care poate depune mărturie pentru veracitatea acestui fapt.

I-am reamintit lui Leeper negocierile noastre din primăvara 1920. El îşi aducea perfect aminte de ele şi mi-a spus: „Înţeleg de unde vine eroarea. Noi batem la maşină toate actele noastre în cinci exemplare. Dv. aţi scris cu mâna Dv. formula pe care am acceptat-o pe primul exemplar. I-am trimis lui Take Ionescu unul din celelalte exemplare. N-aveţi nicio teamă. Voi aduce la dejun actul necesar”. Și la dejun, Allan Leeper a adus actul aşa cum a fost semnat, spunându-i lui Take Ionescu: „Din eroare vi s-a trimis copia astăzi de dimineaţă. Iată textul adevărat”.

Când Take Ionescu l-a citit şi a văzut că apelul ruşilor era exclus în ce priveşte suveranitatea şi frontierele Basarabiei, ochii i s-au umplut de lacrimi şi, deşi cunoştea manierele engleze, el a făcut un gest românesc care i-a mirat desigur pe englezii ce se aflau la restaurant: m-a îmbrăţişat.

Acest tratat a fost semnat de Take Ionescu şi Ghika. Ştiam că luasem locul lui Ghika la semnătura Tratatului de la Trianon; voiam să-i dau o compensaţie. În tot cazul, Sire, sunt 20 de ani de atunci şi Majestatea Voastră poate realiza că nu ţin la

613

614

Or, dacă ruşii au contestat anexarea Basarabiei, Anglia, Franţa, Italia şi Japonia n-au făcut niciodată acest lucru. Regele României era desigur şi regele Basarabiei ipso jure, deoarece, înaintea oricărei înţelegeri cu ruşii, paşapoartele ce se dădeau ruşilor locuind în Basarabia trebuiau să emane de la autorităţile române.

Dar, chiar lăsând la o parte rătăcirile anumitor oameni politici români, trebuie recunoscut că, din punct de vedere juridic, Tratatul din 1920 nu ne poate da Basarabia.

El are totuşi o mare valoare morală. El angajează Marea Britanie şi Franţa, care ar putea cu greu să ne conteste – vorbind în mod juridic – posesiunea legală a Basarabiei, odată ce au semnat şi ratificat Tratatul din 1920.

De aceea, în toată politica pe care am urmat-o faţă de Rusia, am avut grijă să evit novaţiunea, adică substituirea unei semnături a Sovietelor semnăturii Angliei şi Franţei.

Rusia poate să-şi schimbe forma de guvernământ. Noul guvern rus poate reîncepe politica Sovietelor şi spune: ceea ce s-a făcut înaintea mea este nul. De aceea nu am urmărit novaţiunea, adică recunoaşterea Basarabiei numai de către Soviete.

Am vrut cumulul. Îl obţinusem. Din nefericire, nu mai cred că România îl posedă actualmente.

IV. 1921 Nu voi insista asupra negocierilor care au avut loc la Varşovia pe timpul lui Take Ionescu. Copiile proceselor-verbale ale Comisiei noastre, conduse de Domnul Filaliti, sunt de altfel la Ministerul Afacerilor Externe. Domnul Gafencu posedă de asemenea o copie.

Trebuie să mărturisesc (şi Domnul Gafencu a scris acest lucru într-un articol de ziar, dar eu nu-l pot spune în mod public, căci în public şeful meu Take Ionescu are, trebuie şi va trebui întotdeauna să aibă dreptate): generalul Averescu este cel care a simţit cel mai desluşit interesul României vrând să se înţeleagă de pe atunci cu ruşii, pentru ca aceştia să renunţe la orice reclamaţie cu privire la Basarabia. L-am susţinut în sânul Cabinetului pe generalul Averescu. Dar Take Ionescu avea în Ion Brătianu un aliat puternic: el a învins.

Fac rezerve în ce priveşte formula „recunoaşterea Basarabiei” care va fi găsită în cele ce urmează. Dar este inexact de a pretinde că Take Ionescu acceptase formula că „orice litigiu trecut, prezent sau viitor” să nu fie atins prin acordul ce urma să intervină. Într-o telegramă a Cabinetului Vaida din 1932 se găseşte această greşeală, atribuită lui Take Ionescu. Nimic nu este mai eronat. Din moment ce delegaţia română avea ca mandat să excludă din negocieri problema basarabeană, căci Basarabia, după Take Ionescu şi, cum se va vedea, după Ion Brătianu, ne aparţinea, această formulă se aplica la ceea ce rămâne în discuţia între ruşi şi români, adică la litigii minime şi nu la o parte a teritoriului nostru.

V. 1924 Nu cunosc motivele care l-au determinat pe Ionel Brătianu să discute cu ruşii la Viena în 1924.

Dar, după mine, politica pe care România ar fi trebuit s-o urmeze în ce priveşte Basarabia era cea a tăcerii. În posesiunea noastră din 1918, recunoscută „de bine, de rău” de marile puteri în 1920, orice discuţie cu ruşii nu era decât un mod de a face publică divergenţa noastră cu ei în ce priveşte Basarabia.

Când am negociat eu însumi chestiunea, ca Ministru al Afacerilor Externe, Majestatea Voastră îşi va aminti că n-am făcut

o conferinţă, că m-am mărginit să o discut cu Litvinov între patru ochi, pentru a evita orice publicitate a unei eventuale divergenţe. Nu a fost nicio divergenţă. Dar ceea ce am obţinut a fost transformat în insucces de tendinţele politicii noastre interne în anumite momente şi de unul din succesorii mei, care nu este Domnul Gafencu, mă grăbesc să spun.

Ceea ce vreau să reţin din această faimoasă conferinţă româno-rusă de la Viena din 1925 sunt instrucţiunile pe care le-a dat Ion Brătianu şi care se găsesc scrise la Ministerul Afacerilor Externe. El n-a acceptat nicio discuţie cu privire la Basarabia; el a autorizat în schimb delegaţia noastră să găsească, dacă nu era vorba decât de formă, o formulă care să nu pună guvernul rus în dificultate faţă de opinia sa publică. Îţi vine să surâzi când apropii cuvântul „soviete” de acela de „opinie publică”.

Totuşi, există una: ea este formată de muncitorii din fabrici în faţa cărora regimul moscovit îi obligă pe miniştri să se explice.

Mai există, în afară de aceasta, Comitetul Central de la Moscova, care cuprinde pe reprezentanţii tuturor republicilor ce formează URSS şi niciun om politic nu are interes să spună, mai ales Ucrainei: am redus şi mai mult teritoriul Rusiei. În fond, Sovietele aplică testamentul lui Petru cel Mare: a lua teritorii, şi nu numai conform acestui testament, dar şi ceva conform cu instinctul rus. Îmi amintesc în această privinţă conversaţiile cu defunctul Stere.

Dar, ceea ce este de neînţeles este ca un Ministru al Afacerilor Externe din partidul liberal, dacă nu vrea să citească actele ce poartă semnătura mea, deşi sunt ratificate de Majestatea Voastră, ca Convenţia de la Londra din 1933, să nu-l citească pe Ionel Brătianu.

Voi avea de altfel ocazie să revin asupra acestui punct, pentru a trage consecinţe politice puţin plăcute, mai ales că nu numai eu le trag, ci şi acei cu care suntem chemaţi să ne batem sau acei împotriva cărora suntem chemaţi să ne apărăm.

VI.1932 Majestatea Voastră îşi aminteşte ce am făcut în chestiunea basarabeană în 1932. Nu vreau să insist prea mult asupra acestui lucru ca Excelenţa Sa Domnul Gafencu, Ministrul Afacerilor Externe, să nu creadă că vreau să-i adresez indirect cea mai mică critică.

Dar, cu toate acestea, sunt unele fapte care trebuie reamintite.

Eu sunt acela care a fost însărcinat să negocieze cu ruşii pactul de neagresiune. Dacă n-aş fi primit acest mandat, n-aş fi avut motive să-mi dau demisia din postul de ministru la Londra, căci chestiunea nu intra in my departament (în atribuţiile mele).

Negocierile trebuia să le duc prin intermediul Poloniei, reprezentată atunci de un prieten, ministrul Zaleski. În adevăr, între Litvinov şi mine, până în 1933 a fost un duel permanent. Nu era duelul Apponyi-Titulescu, căci Litvinov nu avea talentul lui Apponyi. Dar trebuie recunoscut că discursurile cele mai substanţiale care au fost pronunţate la Geneva au fost cele ale lui Litvinov, cu excepţia tezelor excesive, ca dezarmarea totală sau altele, impuse de Moscova.

Când am văzut că polonezii, chiar reprezentaţi de Zaleski, voiau să ne facă să aducem novaţiuni Pactului Kellogg, care este veşnic, pentru o simplă obligaţie de neagresiune, care nu durează decât cinci ani, când am văzut că ei invocau că

Am răspuns: „Puteţi să mă înlocuiţi unde vreţi, dar la Geneva este imposibil. Trebuie să mă duc acolo ca Preşedintele al celei de-a 11-a şi a 12-a Adunări, deci cu o autoritate intactă. Aş putea fi ales a treia oară, dar nu vreau [să] sporesc – geloziile internaţionale care se suprapun geloziilor naţionale”.

Preşedintele Vaida mi-a trimis la Viena o telegramă care n-a putut fi descifrată la Legaţia din Viena. Este purul adevăr.

M-am înapoiat deci la Londra telegrafiindu-i că nu puteam fi delegatul României la cea de a 13-a Adunare. Apoi am făcut apel la Mihalache, care a venit să mă vadă la Bornmouth, unde îmi instalasem cartierul general.

De acolo au plecat toate telegramele mele. Încă o dată, cer iertare ministrului Gafencu că reamintesc aceste lucruri, deoarece n-am intenţia de al vexa.

Sire, la un moment dat Vaida mi-a telegrafiat că îmi oferă Preşedinţia Consiliului şi Ministerul Afacerilor Externe.

Nici n-am răspuns la această ofertă.

Majestatea Voastră ştie din 1931 de ce nu vreau să fiu Preşedinte al Consiliului.

Apoi, Majestatea Voastră a trimis o telegramă lui Mihalache oferindu-mi portofoliul Afacerilor Externe. De data aceasta eram imobilizat. Nu puteam propune ţării mele o politică şi refuza responsabilitatea executării acesteia. Am acceptat, spre marea surpriză a compatrioţilor mei.

Am revenit la Bucureşti, oprindu-mă la Paris pentru a-i explica lui Herriot greşeala pe care o comisese. Herriot, pe atunci Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Externe, mi-a spus: „Dar nu este o greşeală, din momentul ce Franţa a recunoscut anexarea Basarabiei prin Tratatul din 1920, am comis p gafă!”

El l-a chemat pe Philippe Berthelot şi l-a întrebat în faţa mea: „Dacă România se menţine pe terenul Pactului Kellogg, violează ea angajamentele ei faţă de Franţa?” Îl mai aud încă pe Philippe Berthelot răspunzându-i cu vocea lui nazală: „Mă mir că prietenul nostru Titulescu se încăpăţânează să numească acest pact « Pactul Kellogg», când Preşedintele Briand este cel care a luat această iniţiativă. El se numeşte «Tratatul de la Paris», şi atâta timp cât România se menţine pe terenul Tratatului de la Paris, ea nu violează niciun angajament faţă de Franţa”.

Herriot, care avea în faţa lui un caiet în care consemna tot ce se petrecea, a înscris fraza lui Philippe Berthelot.

Pentru a reveni în România înarmat, i-am cerut o hârtie scrisă de mâna lui conţinând această frază. O am, Majestatea Voastră a văzut-o. Herriot mi-a dat şi o scrisoare a unui deputat francez cerându-mi avizul; când am arătat-o Majestăţii Voastre. Ea a strigat: „Dar aceasta este scrisoarea pe care mi-a remis-o Tilea şi pe care am dat-o curierului regal pentru Herriot”.

Pentru a încheia cu Herriot, el mi-a dat – nu ştiu de ce, căci chestiunile între noi erau rezolvate – întâlnire pentru a doua zi la prânz. Dar a doua zi era absent, reţinut de Consiliul de Miniştri. Şeful lui de Cabinet, Marcel Rey, nu ştia cum să se scuze. Deodată îl văd sosind pe ministrul Cădere. Cu ce titlu?

Eram jenat, căci el nu ştia, sau se făcea că nu ştie, că în ajun fuse-

Familii care înnobilează Chișinăul

noul pact avea avantajul de a asimila forţa cu războiul, pe când Pactul Kellogg, în Articolul 2, care este esenţial, cere părţilor semnatare (şi România, şi URSS fac parte din acestea) să nu recurgă niciodată decât la mijloace paşnice pentru orice litigiu, de orice natură ar fi, când am văzut această schilodire a drepturilor pe care dobândisem contra URSS (fac toate rezervele faţă de ideea poloneză a puterii în aplicare cu anticipaţie a Pactului Kellogg între URSS şi vecinii săi şi faţă de vizita lui Davilla la Moscova, care a adus o cuvântare reclamând Basarabia din partea lui Litvinov), mi-am spus: sau polonezii şi ruşii se vor schimba, sau România se va menţine pe terenul Pactului Kellogg. În vara anului 1932, „Timpul”, care totuşi nu publică decât ştirile pe care guvernul român le doreşte – vai! ştim aceasta de mult – anunţa încă atunci că un alt negociator mă va înlocui în această faimoasă chestiune a pactului româno-rus.

Incidentul cu Franţa a devenit mult mai ascuţit în urma unei conversaţii pe care am avut-o cu Léger, de la Bad-Gastein, unde mă aflam. Îmi amintesc bunătatea Majestăţii Voastre de a fi trimis atunci la mine, simplu Ministru plenipotenţiar la Londra, pe subsecretarul de stat al Afacerilor Externe, Domnul Gafencu, şi pe ministrul Cesianu.

Domnul Gafencu mi-a citit o telegramă pe care Legaţia Franţei din Bucureşti o primise de la Herriot, atunci Ministru al Afacerilor Externe, care era cu adevărat surprinzătoare pentru a nu spune mai mult. O am, o posed în copie. Herriot ne spunea că pusese pentru semnarea pactului de neagresiune cu URSS ca unică condiţie asentimentul Poloniei. Dar cum voia să dea o dovadă de prietenie faţă de România, ne dădea un termen pentru a găsi o formulă rezonabilă care să acorde satisfacţie ruşilor. Şi formula rezonabilă era „litigiul existent” pe care trebuia să-l recunoaştem.

Cum? Dacă vreodată Franţa ar fi încheiat în trecut un acord cu Polonia referitor la Culoar, ea ar fi pus ca unică condiţie asentimentul României şi ar fi acordat Poloniei o simplă îngăduinţă?

Voi mai spune că la Bad-Gastein am făcut o sugestie Domnilor Gafencu şi Cesianu spunând că Franţa trebuia să obţină de la ruşi o scrisoare de garanţie adresată acesteia că nu vor lua Basarabia prin forţă, la fel cu scrisoarea pe care noi a trebuit s-o dăm în 1926, când Diamandy a semnat Tratatul de amiciţie franco-român, că nu vom ataca Rusia. (Îmi amintesc mirarea D-lui Gafencu, în ce priveşte memoria mea, pentru că ştiam pe dinafară toate aceste acte; el a controlat telefonic la Bucureşti afirmaţiile mele şi a văzut că erau juste.) URSS, prin intermediul ambasadorului Dovgalevski, a dat Franţei această scrisoare. Dar ea conţinea oferta URSS de a încheia pentru un anumit timp un pact de neagresiune în condiţiile oferite de Domnul Cădere. Voi preciza mai jos formula Domnului Cădere, formulă care le plăcea ruşilor atât de mult.

Trec mai departe. De la Bad-Gastein m-am dus la Viena.

Acolo, la sfârşitul unui dejun pe care îl ofeream la Grand Hotel Legaţiei României din Viena, a intrat ministrul Cădere şi, după salutările obişnuite, mi-a spus: „Am greaua misiune să te înlocuiesc la Geneva”. „În ce chestiune?” l-am întrebat. „În chestiunea ruso-română”, mi-a spus el.

Aşadar, „Timpul” ştia ce scria cu două luni înainte.

615

616

sem primit de Herriot într-o lungă convorbire. Am jucat atunci o comedie. L-am rugat pe Marcel Rey să-mi deschidă biroul lui Herriot, ceea ce a făcut. Am luat loc în fotoliul lui Herriot, am poftit pe Cădere să şadă în fotoliul destinat miniştrilor ce sunt primiţi şi l-am întrebat glumind: „Domnule Ministru, aţi venit să-mi vorbiţi despre România. Despre ce este vorba?”

Am aşteptat amândoi, dar în zadar. Consiliul de Miniştri dura. Şi Herriot pleca la ora 4 la Londra.

Sunt telegrame publicate de anumite ziare care spun că n-am fost primit de Herriot şi că la gară de-abia mi-a întins mâna. Ce ironie! Dar cine cunoştea aceste fapte şi cine avea interes să trimită asemenea telegrame? Anumite legături apar uşor în minte, chiar după şapte ani. Căci, Sire, pot să iert cu uşurinţă, dar sunt un animal cu memorie şi nu pot să uit.

Am plecat astfel în România fără a-l fi revăzut pe Herriot, dar cu scrisori de scuze din partea sa, cu totul inutile, având în vedere relaţiile noastre care datează din 1918, în ciuda diferenţei de vârstă.

Apoi au urmat scene bine cunoscute. Întrevederea dintre Majestatea Voastră şi mine, Majestatea Voastră trebuie să şi-o amintească. I-am spus că, dacă este vorba de a mă lua ca Ministru al Afacerilor Externe numai în Cabinetul Vaida, n-aveam ce căuta în aceasta. Voiam să fiu Ministrul Afacerilor Externe al Majestăţii Voastre, adică permanent, în toate Cabinetele. Majestatea Voastră a acceptat.

Permanent, să ne înţelegem: atâta vreme cât Majestatea Voastră avea încredere în mine. Stabil este poate cuvântul cel mai potrivit pentru a exprima această idee.

Majestatea Voastră a avut bunătatea de a mă reţine la dineu la Sinaia şi, cum aflase că Vaida sosise de asemenea la Sinaia, l-a invitat la dineu spunându-mi: „pentru ca primul vostru contact să aibă loc în faţa mea”. Vaida a pretextat că nu poate veni, căci nu avea decât o haină gri.

Majestatea Voastră a avut bunătatea să-i spună să vină aşa cum era. În cele din urmă, el a refuzat. Majestatea Voastră a cinat împreună cu Prinţul Mihai şi cu mine. A fost foarte trist acest dineu, căci amândoi simţeam că se întâmplase ceva.

Apoi Majestatea Voastră a trimis după Vaida, m-a poftit să ies din cabinetul său sau mai curând din camera caldă de la Peleş în care avea bunătatea să mă primească, ţinând seama că sunt friguros. Au trecut câteva minute, care mi s-au părut veacuri, şi Majestatea Voastră m-a rechemat pentru a-mi spune: „Nu ştiţi ce se întâmplă? Vaida îşi dă demisia. Nu vă mai vrea ca Ministru al Afacerilor Externe”.

El a lăsat Majestăţii Voastre un lung memoriu pe care Majestatea Voastră trebuie să-l posede. Mi s-a spus că în acest memoriu Vaida, printre altele, spunea că singurele persoane care au activat în politica externă erau el şi Ministrul Pella, atunci Domnul Pella.

Aşadar, când a doua zi l-a primit pe Preşedintele Vaida, care mi-a spus că nu mă putea accepta ca Ministru al Afacerilor Externe pentru că aceasta l-ar face ridicol, eram la curent cu faptele.

Dar Majestatea Voastră mi-a spus că, cum ziua Sa de naştere cădea peste două zile, Ea nu putea accepta demisia decât după sărbătorirea acestei aniversări.

Sire, aceste două zile, ce au fost ele pentru mine!

Simţeam că se lucrează pentru menţinerea Cabinetului Vaida. Toată lumea îşi dăduse întâlnire la Sinaia, printre alţii

Guvernatorul Băncii Naţionale, Angelescu, care nu avea ce căuta într-o criză ministerială, cel puţin formal.

Am fost sfătuit să-l vizitez pe Vaida în vagonul său. Am răspuns: „Dacă am fi în Anglia, aş face-o; dar în România s-ar crede că cerşesc un portofoliu”. În ziua în care Majestatea Voastră trebuia să-l primească pe Vaida spre a rezolva criza, am făcut tot posibilul să fiu la Majestatea Voastră cu 20 minute mai înainte. Nu voi povesti aici tot ce s-a întâmplat; mă voi mulţumi să reamintesc Majestăţii Voastre că am arătat o telegramă adresată lui Mihalache prin care Ea mă chema ca Ministru al Afacerilor Externe. Nu voiam să fiu obiectul unei farse internaţionale. Nu pe baza telegramei lui Vaida acceptasem portofoliul Afacerilor Externe, ci pe baza telegramei Majestăţii Voastre. În orice caz, în urma rugăminţii mele insistente de a nu accepta demisia lui Vaida, Majestatea Voastră a acceptat-o şi m-a chemat câteva minute după aceea pentru a vorbi despre noul Cabinet. Îmi amintesc cât de supărată a fost Majestatea Voastră când am pronunţat numele lui Maniu şi al lui Duca. Făcusem un fel de calendar al crizei ministeriale ce urma să vină, în care dintre cei care ar fi putut avea calitatea de a fi Preşedinte al Consiliului îşi avea ziua şi motivele pentru care cutare sau cutare persoană nu putea accepta mandatul. Printre aceste persoane pusesem şi numele meu. Îmi amintesc satisfacţia cu care Majestatea Voastră l-a acceptat. Aceasta mi-a făcut multă plăcere.

Dar am răspuns: „Nu, Sire, vreau şi trebuie să rămân Ministru al Majestăţii Voastre în toate Cabinetele, prin urmare nu trebuie să fiu răspunzător pentru preţul pâinii şi să cad pe chestiuni care nu privesc atribuţiile mele”.

Dar să lăsăm coloritul la o parte şi să trecem iar la faptele pur politice.

Nu vreau să mai reamintesc condiţiile în care s-a format Cabinetul Maniu, în afară de una. Mi-am permis să sugerez Majestăţii Voastre înainte de cea de a doua audienţă pe care a acordat-o lui Maniu şi în urma căreia Maniu a acceptat să formeze Cabinetul, să nu-l lase pe Maniu să vorbească cu privire la secretarul particular al Majestăţii Voastre: Domnul Puiu Dumitrescu, şi să înceapă convorbirea printr-o formulă de asigurare.

După terminarea audienţei, Maniu a venit să mă vadă şi mi-a spus: „Regele acesta parcă îţi ghiceşte gândul! Nici n-am deschis gura şi mi-a spus cuvintele care trebuiau”. Şi aceste cuvinte erau totuşi destul de nevinovate: „Dacă secretarul meu particular vă face greutăţi în îndeplinirea sarcinii Dv. politice, adresaţi-vă mie pentru ca să iau măsuri necesare”.

Nu trebuie uitat, Sire, că chiar în ziua când am depus jurământul, Majestatea Voastră mi-a comunicat numai mie singur (atunci Majestatea Voastră îmi vorbea în particular) că Prinţesa Elena va reveni. Am aranjat atât de bine lucrurile, încât în acea seară, la dineul la care Majestatea Voastră a binevoit să mă invite, I-am prezentat o telegramă semnată de Iuliu Maniu şi adresată lui Caius Brediceanu ca să se ducă la Florenţa, Villa Borghesse 80 (aceasta era atunci adresa Prinţesei Elena), pentru a-i spune că înapoierea sa în România era nedorită.

Nu trebuie uitat că, dacă acest efort al lui Maniu nu a reuşit, ca şi cel al Prinţului Paul, trimis de Majestatea Voastră s-o convingă pe Prinţesa Elena să nu se înapoieze în România, nu trebuie uitat că dacă eu am rezolvat chestiunea Prin-

acest exemplu destul de îndepărtat, Majestatea Voastră va binevoi să deducă un argument în favoarea mea pentru trecutul recent şi pentru prezent.

Dovada a ceea ce afirm? Mă angajez s-o fac în mod neîndoielnic când voi vedea pe Majestatea Voastră, dacă va binevoi să mă primească. Între timp voi adăuga că este posibil – folosesc expresia „este posibil” pentru a nu spune mai mult – ca la Ambasada Franţei din Bucureşti să se găsească un document constatând acest fapt, adică propunerea lui Dovgalevsky de a încheia pactul de neagresiune cu România în timp de încă câteva luni în condiţiile Domnului Cădere: nerenunţarea la litigiile trecute, prezente şi viitoare. Şi dacă acest document există, el ar fi semnat de Puaux, care nu mă prea iubea.

Dar făcusem apel la ajutorul lui Philippe Berthelot. În orice caz, în 1932, eram un român rău, pentru că implicam acordul ruso-român cu preţul recunoaşterii că Basarabia nu este românească. Din 1935 sunt un rău român pentru că am vrut înţelegerea cu URSS cu excluderea chestiunii Basarabiei.

Ceea ce pot spune Majestăţii Voastre, pentru a încheia acest capitol, este că ceea ce a constituit forţa mea în ochii ruşilor începând din 1932 a fost că atunci aveam toate partidele alături de mine. Ceea ce m-a făcut mai slab după aceea este că URSS credea că eu duceam o politică personală, pe când aceasta nu era cazul, când voi dovedi cu uşurinţă în capitolele ce urmează.

VII. 1933 Suntem la Geneva, în una din acele dimineţi cenuşii care caracterizează aşa-zisa primăvară a acestui oraş.

Deodată, Litvinov se ridică şi propune o definiţie a agresorului care, orice ar spune adversarii, este cea mai bună din cele care au fost date până astăzi.

Nu ştiu să joc tenis, dar am simţit că o minge atingea racheta mea de om politic. Am aruncat-o imediat înapoi spunând, spre uimirea generală, căci Litvinov şi cu mine eram până atunci adversari ireductibili: „România acceptă definiţia agresiunii aşa cum o propune Domnul Litvinov”.

Mica Înţelegere, credincioasă ca întotdeauna (Iugoslavia, din timpului regelui Alexandru, Cehoslovacia) s-a alăturat punctului nostru de vedere. Polonia a făcut la fel. Dar nu eram decât patru din vreo cincizeci de membri. Atunci, unul câte unul, delegaţii s-au ridicat pentru a cere studierea acestei probleme în cadrul în care fusese pusă de Litvinov. Ceea ce m-a mişcat cel mai mult a fost atitudinea delengaţilor sud-americani.

Cu toate că avea instrucţiuni formale să nu se amestece în discuţiile despre dezarmare, „să nu fie pentru sau contra unei teze”, aceşti delegaţi, „pentru a nu-l părăsi pe prietenul lor Titulescu” (erau vremurile bune) s-au raliat şi ei la definiţia agresiunii.

Numărul aderenţilor a fost suficient pentru ca un Comitet de studiu să se impună.

Acesta fu numit. Am avut grijă să nu fac parte din el, pentru ca să pot face posibilă definirea teritoriului de către alţii. Am aranjat să intre state prietene.

Dar, deşi secrete, am asistat la dezbaterile acestui Comitet.

Familii care înnobilează Chișinăul

ţesei Elena, Maniu este cel care a semnat actul şi prin urmare a renunţat la una din armele sale cele mai puternice pe care le avea în lupta politică.

De altfel, de ori l-am revăzut de atunci, Maniu mi-a spus: „Nu vă voi ierta niciodată ceea ce aţi făcut în 1932”. Dar tonul pe care îl foloseşte pentru a-mi spune aceste cuvinte este un ton de prietenie, ceea ce dovedeşte că există un mare fond de patriotism la acest om.

Ceea ce este important de relevat în cursul acestei perioade este că am făcut întregul Cabinet să semneze un lung memoriu aprobând politica mea faţă de Rusia. În adevăr, dacă se studiază dosarele, se vede că expresia „litigiu existent” înlocuieşte expresia „litigiu teritorial” şi că aceasta din urmă înlocuieşte prima formulă a ruşilor „litigiu basarabean”. Şi când am luat cuvântul în Parlament pentru a explica politica mea faţă de URSS, am avut alături de mine unanimitatea partidelor. Cât de drag eram atunci lui Goga, Duca, George Brătianu etc., pentru că am ridicat această chestiune!

Dumnezeu să mă ierte!

Ei nu se gândeau decât la politica internă şi erau fericiţi de o complicaţie, pentru că toţi se credeau chemaţi să ia puterea. Eu n-am văzut, aşa cum credeam, decât interesul ţării mele din punct de vedere extern. Cabinetele, complicaţiile interne mă interesau foarte puţin.

Sire, am făcut mai mult. La tribuna Parlamentului român am luat apărarea lui Sturdza şi a lui Cădere.

Românii întâi, străinii pe urmă.

Mai mult, n-am citit în Parlament o telegramă adresată de Vaida-Voievod lui Cădere (şi ştiu cine a dictat-o, şi ştiu cine a scris-o) în care se spunea, printre altele, că: având în vedere că singura divergenţă care ne desparte de ruşi este chestiunea litigiului existent, îl autoriză pe Cădere să propunp ruşilor formula lui Take Ionescu: semnarea Convenţiei nu implică renunţarea la litigiile trecute, prezente şi viitoare.

Formula lui Take Ionescu? Am avut ocazia că mă explic mai sus: după excluderea chestiunii basarabene, această formulă nu viza decât litigii minime.

Or, expresia „litigiu prezent” nu este echivalentă cu expresia de litigiu existent?

Sire, sugestia pe care am dat-o Domnilor Gafencu şi Cesianu la Bad-Gastein de a cere ca Rusia să se angajeze să nu ia Basarabia prin forţă a fost urmată. Franţa a obţinut această scrisoare de la ambasadorul Dovgalevsky. Dar Dovgalevsky adăuga că este gata, timp de câteva luni, să aştepte „propunerea Domnului Cădere”.

La ce făcea aluzie Domnul Dovgalevsky? La formula că semnarea pactului de neagresiune pentru cinci ani nu echivala cu renunţarea la litigiile trecute, prezente şi viitoare.

Am pus Domnului Cădere chestiunea de a şti dacă făcuse o asemenea propunere. „Da, mi-a răspuns el, dar cu titlu personal”. Ca şi când nu s-ar şti că propunerile cu titlu personal sunt destinate, în caz de eşec, să acopere răspunderea guvernului şi să nu angajeze decât pe aceea a agentului.

Sire, repet, n-am făcut uz la tribună de această telegramă pentru că era prea favorabilă pentru ruşi şi prea nefavorabilă pentru români.

Aceasta Vă va dovedi, Sire, că ştiu să fiu un bun român, chiar când evenimentele se întorc împotriva mea. Şi poate din

617

618

Dovgalevsky, ambasadorul URSS la Paris, îl reprezenta în Comitet pe Litvinov.

El a dezvoltat idei atât de analoage alor noastre, încât m-am prezentat la el singur la sfârşitul unei şedinţe pentru a-i spune: „Veţi scuza faptul că mă prezint eu însumi. Sunt Ministrul Titulescu. Dar ideile Dvs. sunt atât de mult ale mele, încât regret că nu fac parte din Comitet pentru a vă sprijini”.

Dovgalevsky a răspuns: „Domnule Ministru, aceste cuvinte vor avea un ecou la Moscova pe care nici nu-l bănuiţi”. În adevăr, când în iunie 1933 ne-am reunit la Londra pentru Conferinţa Economică, Rustu Aras şi Beneş au făcut toate presiunile posibile asupra mea pentru ca România să semneze un Tratat de neagresiune cu URSS. Rezultatul acestor presiuni a fost că am cerut să-l văd pe Litvinov imediat. Acesta, neînţelegând dorinţa mea, s-a oferit să vină să mă vadă. I-am răspuns: „Nu, eu locuiesc la un hotel şi Dv. la o Ambasadă. Vom fi mai liniştiţi acolo”. „Ce oră doriţi pentru întâlnirea noastră?”, a întrebat Litvinov zăpăcit. „Imediat”, i-am răspuns. Şi m-am dus la Ambasada Sovietelor de la Londra. Deabia trecusem pragul biroului lui Litvinov că am şi înţeles că totul era aranjat.

I-am spus: „Vin să vă explic motivele pentru care un pact de neagresiune nu poate fi semnat de România cu URSS. Veţi ridica în aceasta din nou chestiunea Basarabiei”. „Nu”, mi-a spus Litvinov. Nu mai ştiam ce să spun. Am crezut că am căzut într-o cursă. Apoi i-am explicat motivele pentru care definiţia agresiunii formulată de el trebuia completată în sensul pe care îl doream. „S-ar lega forţa de Pactul Kellogg pentru a o asimila războiului, căci acesta este adevărul; nu s-ar mai vorbi de cinci ani, Pactul Kellogg fiind veşnic; s-ar menţiona inviolabilitatea teritoriilor etc.”.

Litvinov mi-a spus: „Dar aceasta este întreaga teză pe care aţi expus-o în Parlamentul român”.

I-am răspuns: „Ce interes aveţi, voi Sovietele, să goliţi Pactul Kellogg de conţinutul său? Credeţi că veţi semna vreodată un alt pact cu Marea Britanie? Vreţi ca Marea Britanie să folosească împotriva Dv. forţa ca japonezii fără declagraţie de război, invocând că respectă Pactul Kellogg?”. „Evident nu”, a spus Litvinov. Argumentul interesului Sovietelor faţă de englezi a avut un efect puternic. La sfârşit Litvinos a spus: „Dar cum vom semna noi un asemenea act la Londra, când Marea Britanie este împotriva definiţiei mele a agresorului?” „Aceasta mă priveşte”, i-am răspuns. Şi Litvinov a făcut un gest nobil spunându-mi: „Atunci vă rog să redactaţi textul”.

Am alergat la Foreign Office şi am vorbit cu prietenii mei. Ei s-au arătat foarte puţin satisfăcuţi la ideea că un pact definind agresiunea într-un mod pe care Marea Britanie nu-l concepea să fie semnat la Londra. „Foarte bine, le-am răspuns, vom trece canalul şi vom semna tratatul la Calais. El va purta numele de Tratat de la Ca-

lais. Vă convine aceasta?” „Evident nu, mi-au răspuns prietenii mei englezi. Mai bine să fie semnat la Londra. Dar încercaţi de asemenea să obţineţi de la Litvinov şi reglementarea chestiunii prizonierilor”.

Majestatea Voastră îşi va reaminti, poate, că atunci Sovietele arestaseră, fără motiv, şi sub pretext de spionaj, nişte ingineri englezi.

Am alergat la Litvinov pentru a-i duce răspunsul favorabil şi l-am sfătuit să rezolve de asemenea chestiunea prizonierilor. El a făcut acest lucru. Însărcinat de Litvinov să redactez actul, ne-am dat întâlnire la Ambasada turcă. Inutil de a vă spune că el a acceptat proiectul meu fără cel mai mic protest, aşa cum îl redactasem. Şi când asentimentul în trei a avut loc, sub rezerva consimţământului polonez, am încercat să-l obţinem pe acesta. Să ţinem minte că pe atunci Polonia făcea o politică filorusă. În ce priveşte Convenţia referitoare la definiţia agresiunii, au început negocieri interminabile. Motivul? Polonia, care nu voia decât un pact de neagresiune pe cinci ani. Şi se negocia în timpul nopţii, după moda rusă. Îmi amintesc că într-o seară a trebuit să plec mai devreme de la un dineu oferit de Sir Austin Chamberlain, antisovietic cunoscut. „Dar unde vă duceţi?”, m-a întrebat Sir Austin. „Mă prind că nu ghiciţi, i-am răspuns: la Soviete”. Atunci Sir Austin a avut delicateţea de a adăuga în englezeşte: „Dumnezeu să vă binecuvânteze! Din moment ce Dv. negociaţi cu Sovietele, nu mă mai tem. Vă doresc noroc”. Într-o altă noapte, pe la ora două, aveam nevoie de raportul Politis. Am telefonat de la Ambasada Sovietică la Hotelul Ritz, unde locuiam, pentru ca unul dintre secretarii mei să-l aducă, indicându-i că se afla la căminul din camera mea.

N-am putut găsi la Ritz decât pe fostul secretar al Partidului Transilvănean Crişan.

Acesta din urmă a bătut la uşa apartamentului nostru şi a transmis comisionul. Soţia mea se speriă şi îl întrebă: „Aţi recunoscut cu adevărat vocea soţului meu?” Crişan răspunse, încurcat: „Nu sunt sigur…”. Atunci soţia mea replică: „Cum ştiu Sovietele că raportul Politis este pe căminul din camera de dormit a soţului meu?”

Crişan a adus totuşi raportul. La Ambasada Sovietelor am avut o lungă discuţie. Dar când m-am înapoiat, pe la 5 de dimineaţa, am găsit, spre marea mea mirare, pe soţia mea îmbrăcată, gata să dea alarma pe poliţia britanică, fie prin intermediul lui Aga Khan, fie prin cel al portarului de la Ritz, ca să mă scoată de la Ambasada Sovietelor, unde credea că fusesem făcut prizonier.

Vreau ca aceste incidente să fie menţionate, căci ele au o valoare istorică: de aceea le pun în prezent raport. În contele Raczinsky, ambasadorul Poloniei la Londra, am găsit un sprijin preţios. „Negociez cu un zid”, mi-a spus el, mai mult de o dată, „căci Mareşalul Pilsudsky este în vacanţă şi instrucţiunile mele sunt date de un înalt funcţionar de la Afacerile Externe, care nu prea ştie multe”. În sfârşit, el s-a angajat atât de bine, încât chestiunea celor cinci ani a dispărut şi am putut semna. Ţin să adaug că la Geneva obţinusem ca teritoriul să fie definit după o formulă a mea în care se vorbea de „posesiune”.

De ce am folosit această expresie? Pentru a o evita pe aceea de suveranitate care este juridică şi pentru a face să se înţeleagă

VIII.1934 După semnarea Convenţiei de neagresiune cu URSS., Mica Înţelegere a ridicat chestiunea reluării raporturilor diplomatice cu acest stat. Beneş era atunci Preşedinte al Micii Înţelegeri. La Lubliana, în ianuarie 1934, Beneş, Jeftici şi cu mine am avut o întâlnire al cărei proces-verbal, redactat de Beneş, constată necesitatea de a relua raporturile diplomatice cu URSS. Jeftic l-a semnat. Şi pentru a cita Majestăţii Voastre o ironie a soartei, Îi voi spune că Stoiadinovic, membru al opoziţiei, a atacat guvernul pentru că nu a reluat mai curând relaţiile diplomatice cu URSS. Majestatea Voastră îşi va aminti, poate, că în luna mai 1934, după vizita lui Rustu Aras la Bucureşti, l-am însoţit pe acesta la Belgrad. Regele Alexandru, care era în provincie, aflând despre prezenţa mea la Belgrad, a avut marea bunătate de a veni acolo. În acel moment am primit o telegramă anunţându-mă că, dacă vreau să discut cu Litvinov reluarea relaţiilor diplomatice, aceasta mă aşteaptă la Menton, la Grand Hotel (Caravan).

Majestatea Voastră îmi dăduse aprobarea Sa pentru reluarea relaţiilor diplomatice în luna ianuarie 1934, prin aprobarea procesului verbal redactat de Beneş, Consiliul de Miniştri, de asemenea.

I-am vorbit Regelui Alexandru în această privinţă.

Aceasta mi-a spus textual: „Vă sfătuiesc insistent a relua relaţiile diplomatice cu URSS. Aceasta este pentru Iugoslavia o descărcare a obligaţiilor sale, căci dacă aţi fi în război cu URSS şi ungurii v-ar ataca, noi ar trebui să mergem cu voi. Dacă întârzii să fac acest lucru eu însumi, este că, mai întâi, nu pot iubi Sovietele care au ucis rude ale familiei mele şi apoi pentru că în Iugoslavia există un asemenea curent propus, încât se va confunda regimul sovietic cu vechea Rusie, Sfânta Rusie. Or, nu pot accepta aceasta. Dar vă voi urma în curând pe această cale”. Îmi amintesc că am luat cu noi în călătorie pe Gurănescu, Ministru al României la Belgrad, care voia să se ducă în străinătate pentru a consulta un medic. I-am spus că ne ducem direct la Geneva. Am fost trezit în gara Ventimiglia de strigătele lui Gurănescu: „Dar s-a greşit linia, spuneţi Patronului: nu suntem la Geneva!” El n-a aflat cu acel prilej ţelul vizitei mele pe Coasta de Azur. De altfel, n-am coborât în gara Ventimiglia decât cu un secretar.

Am luat un taxi şi i-am spus să meargă la Monte-Carlo.

Funcţionarii de la vama franceză, preveniţi de întâlnirea mea cu Litvinov mi-au spus: „Doriţi ca aceasta să fie cunoscută?” „Nu”, am răspuns. „Atunci trebuie schimbat şoferul, căci el va raporta totul guvernului italian”.

Cum să procedez? Am avut ideea de a îndrepta maşina italiană spre Cazinoul din Monte-Carlo şi de a plăti acolo cursa. Şoferul italian a raportat probabil guvernului său că eu (care n-am pus niciodată mâna pe o carte) sunt atât de pasionat de joc încât am coborât la ora 10 dimineaţa la Cazinoul din Monte-Carlo.

Am lăsat câtva timp să treacă şi am luat un şofer francez, care a pornit înapoi şi ne-a condus la Menton, la Grand Hotel, la ora cuvenită cu Litvinov.

Am discutat atunci cu el toate chestiunile interesând reluarea relaţiilor diplomatice. „În primul rând, Basarabia. Este o chestie pe care nu mai trebuie s-o ridicaţi, având în vedere semnarea Convenţiei de

Familii care înnobilează Chișinăul

bine că România se întindea efectiv în ochii ruşilor „de la Nistru până la Tisa”.

Formula teritoriului, pe care la Geneva îl însărcinasem pe Politis s-o susţină, am schimbat-o în cursul nopţii în sensul în care se găseşte în prezent în Convenţie. Şi Basdevant, jurisconsult al Afacerilor Externe franceze, a susţinut-o în faţa Comitetului secret. Politis a făcut raportul cu noua formulă şi a pronunţat o cuvântare magnifică în faţa Comisiei plenare. Ţin să adaug, tot pentru interesul istoriei, că în timp ce discutam cu polonezii despre durata Convenţiei, l-am chemat pe Graves de la „Times”. Acest ziar s-a arătat în acea epocă mereu foarte amabil faţă de mine, fără niciun alt motiv decât cel de ordin moral. I-am spus lui Graves: „Cum aş putea recompensa atitudinea lui „Times” decât dându-i o dovadă de înaltă încredere? Iată tratatul pe care îl negociem în prezent cu Sovietele”.

Graves mi-a spus imediat: „Sunt foarte mişcat, dar aţi obţinut Basarabia prin difiniţia teritoriului”.

L-am rugat să nu spună nimănui niciun cuvânt şi mai ales să nu insiste în „Times” asupra chestiunii basarabene, lucru care ar fi putut aduce prejudicii lui Litvinov, când noi posedam Basarabia pe bază istorică, aşa cum am expus la punctul I. Graves, ca bun englez, a arătat probabil actul la Foreign Office. Dar eu nu aveam secrete pentru Foreign Office. În ziua semnării, sau mai curând cele două zile ale semnării pe care polonezii ni le-au impus semnând că nu vor să semneze alături de Mica Înţelegere, astfel că există o convenţie a definiţiei agresorului între URSS şi vecinii săi şi între URSS şi Mica Înţelegere, m-au uimit două scene ciudate: Eu, românul, am fost cel care a introdus la Ambasada Sovietelor pe slavi: Masaryk, prezentându-l ca Ministru al Cehoslovaciei, bineînţeles şi pe sârbul Diuric; Cea de a doua scenă a fost cea care s-a întâmplat cu ataşatul nostru de presă, care trebuia să distribuie tuturor ziarelor textul tratatului semnat. La un moment dat, el a exclamat: „Dar am uitat „Times”-ul. I-am răspuns: „N-ai grijă, Times-ul are deja convenţiunea”. În sfârşit, dacă Majestatea Voastră reciteşte telegramele sau fişele mele telefonice din acea epocă, Ea va vedea cât am insistat pentru ca să nu se vorbească de Basarabia.

Am expus la punctul I că Basarabia trebuia să ne fie recunoscută de ruşi ca un teritoriu ce ne aparţinea, nu ca un teritoriu cedat. Cu alte cuvinte, repet, cum recunosc bulgarii că Muntenia se întinde la nord de Dunăre, fără a avea pentru aceasta pretenţia că ei ne-au dat-o.

Am vrut să-l ajut pe Litvinov în sarcina sa, mai ales în ce priveşte „opinia lui publică”. Făcând acest lucru, repet din nou, nu urmam decât instrucţiunile lui Ion Brătianu, date în 1924 pentru Conferinţa de la Viena.

Sire, Convenţia din 1933 este un act ratificat de Majestatea Voastră. Instrucţiunile lui Ion Brătianu sunt scrise şi depuse la Ministerul Afacerilor Externe. Nu pot să accept ideea că un Ministru al Afacerilor Externe nu cunoaşte actele Ministerului şi convenţiile ratificate de Majestatea Voastră. După ratificarea de către Majestatea Voastră, am expus chestiunea la Cameră în faţa Comisiilor afacerilor externe ale Camerei şi Senatului, reunite. Nu pot să accept că ar exista un Ministru al Afacerilor Externe care să ignoreze aceste pacte. Şi totuşi a existat unul. Şi lui îi datorăm situaţia actuală. Este, regret să spun, Domnul Victor Antonescu.

619

620

neagresiune care defineşte teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei”, mi-a spus Litvinov. Am împins investigaţiile până la a-l întreba: „Dar ce voi face dacă Ministrul Sovietelor intră în cabinetul meu pentru o discuţie paşnică referitoare la restituirea Basarabiei?” „Îl veţi da afară, pur şi simplu”, a răspuns Litvinov (A folosit alte cuvinte, dar mai puţin diplomatice).

Pe scurt, am căzut de acord asupra tuturor condiţiilor şi Litvinov a acceptat să recunoască deplina şi întreaga suveranitate a României cu care trata, adică a României care poseda Basarabia. Înainte de a merge la dejun, spre marea mea uimire, el mi-a spus aceste cuvinte: „Deci, acestea sunt condiţiile în care vom relua relaţiile diplomatice când veţi redeveni Ministru al Afacerilor Externe”. „Cum, i-am spus surprins, dar sunt!” Şi Litvinov, cu un surâs şiret, mi-a spus: „Dar nu sunteţi la curent cu situaţia. Cabinetul Tătărescu este pe punctul de a fi răsturnat pentru a face loc unui Cabinet al Mareşalului Averescu”.

Am hotărât să rămân câteva zile pe Coastă înainte de a mă duce la Geneva, pentru a şti dacă aveam sau nu calitatea de a reprezenta ţara mea la Societatea Naţiunilor.

Sire, îşi dă seama Majestatea Voastră de suferinţele pe care o asemenea umilire le impune unui ministru?

Litvinov mi-a indicat hotelul de la Cap Martin, pe care îl cunoşteam din timpul lui Stresemann, dar pe care îl ştiam închis de ani de zile. „Duceţi-vă acolo, veţi sta foarte bine. În ce mă priveşte, trebuie să caut un alt loc pentru a dormi diseară, căci ştiu că s-a pregătit un atentat la viaţa mea şi dorm în fiecare noapte în altă parte”, mi-a spus Litvinov. Şi plin de încredere, el mi-a indicat hotelul în care se ducea, dacă din întâmplare aş avea nevoie de el: era Hotelul Miramar de la San Remo, unde a tras în dupăamiaza zilei în care am prânzit împreună.

Sire, este inutil să Vă descriu zilele pe care le‑am petrecut pe Coasta de Azur aşteptând ca această chestiune a Cabinetului Averescu să fie rezolvată sau cel puţin lămurită, convorbirile telefonice pe care le-am avut cu Parisul şi Bucureştiul.

Mă voi mulţumi să Vă spun că îndată ce am aflat că Cabinetul din care făceam parte rămâne la putere, am plecat la Geneva, şi că de acolo am trimis Majestăţii Voastre condiţiile reluări relaţiilor noastre diplomatice cu URSS, condiţii pe care Majestatea Voastră a avut bunătate să le aprobe. Îmi amintesc că semnarea trebuia să aibă loc într-o vineri. Cum, cu toată aprobarea Majestăţii Voastre, nu voiam să întreprind nimic vinerea – Majestatea Voastră ştie de altfel lucrul acesta din 1931 – şi cum Beneş trebuia cu orice preţ să plece din Geneva la ora unu din noapte, s-a propus semnarea în salonul meu de la Bergues la douăsprezece şi jumătate noaptea.

Beneş şi Litvinov, însoţit de poliţia lui care i-a speriat pe agenţii mei, atât era de numeroasă, au sosit punctual. Jeftic, cu delicateţea sa obişnuită, ne-a trimis pe Ministrul Fotic ca martor al semnării noastre, pentru ca Mica Înţelegere să fie completă.

Apoi l-am condus pe Beneş la gară.

Aveam convingerea că semnasem într-o sâmbătă. Dar Litvinov mi-a spus la gară, râzând: „În America este încă vineri!”

I-am replicat: „Şi în Rusia este de mult sâmbătă”.

IX. 1935 În decembrie 1934, Ministrul Sovietelor, Ostrovski, a prezentat Majestăţii Voastre scrisorile sale de acreditare.

Când în iunie 1935 am făcut o vizită la Londra, am fost sfătuit să merg mai departe în direcţia ruşilor şi să închei un pact de asistenţă mutuală cu această ţară.

Este inexact că aş fi raportat de la Londra un sfat către Iugoslavia de a face acelaşi lucru. Tog pe Majestatea Voastră să dispună verificarea telegramelor mele din acea epocă. Vansittrat mi-a spus că atâta timp cât Iugoslavia nu-i cerea avizul, întrebare în această privinţă, el i-ar spune deschis că guvernul britanic este pentru reluarea relaţiilor diplomatice între Iugoslavia şi URSS. Aceasta este ceea ce am telegrafiat majestăţii Voastre şi guvernului nostru.

Tot ce s-a spus în plus este intrigă. Ceea ce este scris o dovedeşte.

Dacă Laval a putut spune mai târziu lui Stoiadinovic că nu era urgent de a recunoaște Sovietele, nicio mirare: după semnarea Tratatului de alianţă franco-rus, acesta din urmă n-a cunoscut un adversar mai îndârjit decât Laval. Şi dacă Majestatea Voastră ar cunoaşte motivele acestei atitudini: alegerea lui Laval la Aubervilliers, scrisorile anonime cu privire la dota pe care a dat-o fiicei care s-a căsătorit cu contele de Chambrun şi care era atribuită unor comunişti francezi etc. Dar toate acestea sunt prea mici pentru a figura într-un raport ca acesta. Îmi amintesc cât de mult se opunea Majestatea Voastră la început ideii unui pact de asistenţă mutuală, cum mi-a interzis de a mă duce la Moscova cu Beneş, Eden, Laval, chiar pentru a nu semna nimic (lucru regretabil astăzi, când Litvinov nu mai este acolo, şi că aş fi putut face atunci cunoştinţă cu stăpânii zilei), cum i-a interzis lui Georgescu să dirijeze la ruşi etc.

Dar apoi. Ea şi-a schimbat părerea şi mi-a spus: „Ceea ce face forţa argumentului Dumitale este că e mai bine să avem pe ruşi prieteni decât inamici”.

Ea mi-a dat autorizaţia Sa să închei pactul de asistenţă româno-rus.

Am obţinut şi autorizaţia guvernului la o reuniune pe care am ţinut-o la Sinaia în vagonul meu ministerial.

Eram deci împuternicit să semnez un pact de asistenţă mutuală.

Dar pentru a-l semna, trebuia să fim doi, şi ruşii n-au vrut pactul. Ei cunoşteau prea bine dedesubturile politicii interne a anumitor colegi de-ai mei pentru a-l vrea.

De aceea, în septembrie 1935, când am deschis discuţia fără a negocia, Litvinov mi-a răspuns cu cruzime: „Ceea ce vreţi Dv. este un pact leonin. Împotriva Japoniei nu vă bateţi. De altfel, ce aţi putea contra Japoniei? Deci, dacă Germania vrea să ne atace, voi vreţi să fiţi alături de noi.

Dar Germania nu poate ajunge în Rusia fără a zdrobi România.

Aşadar, tot nouă ne revine să intervenim şi vouă să fiţi ajutaţi”. „Preferaţi o Românie care să facă politica germană?” i-am replicat. „Dar aceasta se numeşte şantaj”, mi-a spus Litvinov. „Şantajul se plăteşte”, am încheiat eu. Ne-am oprit aici.

De aceea, comunicatul meu din toamna 1935 că nu exista un pact de asistenţă mutuală şi mai ales nicio convenţie autorizându-şi pe ruşi să traverseze România era conform cu adevărul cel mai pur.

Dacă Majestatea Voastră ar cunoaşte cantitatea de semnături ale lui Vintilă Brătianu pe care o posed înainte de a întreprinde vreo negociere, Ea ar înţelege nevoia pe care am simţit-o de a fi acoperit, mai ales când atmosfera mi-era mai puţin favorabilă.

De altfel, sunt advocat. Acest lucru mi-a fost prea mult reproşat pentru ca să nu trag aici avantajul acestui reproş.

Dar să trecem la actele în chestiune.

Alătur aici, sigilate împreună cu raportul, fotografiile a trei din aceste documente.

Vă cer iertare că nu pot să alătur actul cel mai important, dar este vorba aici de o chestiune de onoare pentru mine şi nu pot trece peste ea. Mai mult, este vorba la ora actuală de o dizgraţie pentru unul din cei ce l-au emis. Majestatea Voastră, sunt sigur, va avea încredere în cuvântul meu până când Îi voi arăta personal acest act, când Îl voi vedea. Între timp voi spune că originalul se află într-o ţară la loc sigur, la fel ca clişeul într-o altă ţară. Şi, scriind tot ce precede, nu mă expun la repetări inutile, fac aceasta din necesitatea de a fixa atenţia asupra a ceea ce va urma.

Reiau în limba franceză comentariul acestor acte.

Primul act, datat din 14 iulie, conţinea în Articolul 1, următoarea frază: „Consiliul de Miniştri şi rezoluţia sa”.

Despre ce era vorba? Cum simţeam că atât în ţară cât şi în afară se considera că duceam o politică personală şi nu politica întregului guvern, am cerut să se redacteze o rezoluţie a Consiliului de Miniştri, care urma să aibă loc a doua zi, pentru ca să mă acopere în această privinţă. Şi pentru că s-a spus că această rezoluţie a fost, nu „falsificată” de mine, dar „aranjată” de mine altfel decât fusese hotărât, ţin să spun Majestăţii Voastre că posed originalul acestei rezoluţii a Consiliului de Miniştri scrisă de mâna Domnului Tătărăscu, cu numeroase copii fotografiate, dintre care una sigilată împreună cu acest raport. Preşedintele Tătărăscu, care se ocupa de problemele mari, a putut cu uşurinţă să uite acest lucru. Eu, care mă ocupam de chestiuni mai puţin importante, repet că am originalul scris întreg de mâna Domnului Tătărăscu, plin de elogii faţă de mine şi semnat de Tătărăscu, Inculeţ şi Victor Antonescu, Semnătura mea nu avea de altfel nicio raţiune de a se afla pe un act care îmi făcea elogiul.

Articolul 2 al actului din 14 iulie 1936 este redactat astfel: „Pact de alianţă unic între Franţa şi Mica Înţelegere contra oricărui agresor”.

Majestatea Voastră îşi va aminti că aceasta este o hotărâre luată la 6 iunie 1936, la întrunirea şefilor de stat ai Micii Înţelegeri, la Bucureşti. De altfel, Ministrul Iugoslaviei la Paris, Domnul Purié, a depus toate eforturile pentru ca acest pact de alianţă să se încheie numai între Iugoslavia şi Franţa. Am văzut la Quai d’Orsay minutele conversaţiilor. Astăzi, când Iugoslavia a ales Italia, îi este uşor Domnului Purié să conteste ceea ce a făcut pe baza credinţei sale că „verba volant”. Dar nimic nu dispare de la Quay d’Orsay.

Articolul 3 al aceleiaşi conversaţii a fost astfel: „În vederea semnării pactului de asistenţă mutuală cu URSS, pentru care guvernul şi-a dat autorizaţia încă din iulie trecut (adică iulie 1935) şi pe care Sovietele refuză astăzi să-l încheie, iniţiativă a unei opere de destindere cu Sovietele pe baza următoarelor principii:

Familii care înnobilează Chișinăul

Cum nu-mi plăcea să tratez această chestiune cu Ostrovski, ci numai cu Litvinov, n-am avut prilejul de a o face decât mult mai târziu, cum Majestatea Voastră îşi va da seama cu uşurinţă.

X.1936 În adevăr, când l-am revăzut pe Litvinov? La Londra, la 21 ianuarie 1936, cu prilejul funeraliilor Regelui George al V-lea. Nu era momentul propice pentru a discuta un pact de asistenţă mutuală. În martie 1936, la Geneva, unde de-abia ne-am vorbit, atât de mult ne ocupa chestiunea sancţiunilor, şi în sfârşit la Montreux, cu prilejul Convenţiei Strâmtorilor. De data aceasta, Litvinov era furios şi Delbos, de asemenea. Era epoca în care „Universul” ardea pe străzi „Adevărul” sub egida îngăduitoare a Ministerului de Interne. Litvinov mi-a reproşat acest fapt, ameninţându-mă de a relua Basarabia, pentru că facem o politică germană.

Yvon Delbos mi-a reproşat că, într-o presă controlată ca a noastră, Pamfil Şeicaru îl tratase pe şeful său, Léon Blum, drept evreu. Ce are aceasta de-a face cu politica? mi-a spus el.

Binevoiţi, Sire, să dispuneţi cercetarea telegramelor mele din acea perioadă: ele tratează toate aceste fapte în amănunt.

Mi-am dat seama imediat că locul meu nu mai era în guvernul Tătărescu, deoarece se contracara politica externă pe care o duceam, autorizat în regulă, prin politica internă ce se urma.

Pentru a nu-mi mai da demisia în scris, am venit personal la Bucureşti în iulie 1936. Sosit la ora 1, Majestatea Voastră a binevoit să-mi fixeze o audienţă pentru ora 4.

I-am cerut deci Preşedintelui Tătărăscu să mă primească înainte. „Imposibil, mi-a răspuns el la telefon, trebuie să văd pe Majestatea Sa Regele la ora 3”. „Dar, i-am spus, nu pot da Regelui un act fără a vi-l remite Dv.”. Şi astfel am fost silit să dau demisia mea Prim-Ministrului Tătărăscu prin intermediul secretarului meu. În ce priveşte pe Majestatea Voastră, ea are actul de demisie. Nu mi-am dat demisia în mâinile Majestăţii Voastre, cum s-a spus. I-am dat copia actului de demisie remis preşedintelui Tătărăscu.

Cunosc regulile.

Apoi, Domnul Tătărăscu a trimis seara la mine pe Ministrul Inculeţ pentru a fixa o întâlnire cu mine pentru a doua zi, la ora 10 dimineaţa. Dar, în loc de această întâlnire, el a plecat la ţară, la Poiana în Gorj.

Am vrut să plec în străinătate, nişte prieteni s-au interpus.

Când, la 14 iulie, ne-am întrunit toţi patru: Tătărăscu, Inculeţ, Victor Antonescu şi eu, am cerut să se pună negru pe alb liniile mari ale politicii externe de urmat, pentru ca să nu mai fie discuţii între noi. Au acceptat şi au fost redactate mai multe acte, al căror conţinut Majestatea Voastră poate nu-l cunoaşte.

Două legende contradictorii circulă despre mine: Una spune: „Titulescu cere acte scrise pentru orice”.

Cealaltă: că duceam o politică „personală”.

Realitatea este că lucram într-un mod foarte acoperit şi că încerc întotdeauna să obţin semnătura acelora în numele cărora acţionez, pentru ca să nu existe vreo neînţelegere între noi.

621

622

Încetarea atacurilor în presă împotriva URSS şi combaterea numai a comunismului intern, al cărui partizan nu este niciunul din membrii guvernului; Articole de presă favorabile apropierii de URSS din punct de vedere extern demonstrând că nu putem păstra alianţele noastre existente cu Franţa, Cehoslovacia şi Turcia dacă nu cădem la o înţelegere, ba chiar devenim inamicii URSS, aliatul aliaţilor noştri; (Nu trebuie uitat că actul era redactat în 1936.)

Vorbirea în întrunirile publice ale partidului liberal despre necesitatea unei înţelegeri pe tărâmul politicii externe cu URSS şi pe baza acestei discriminaţiuni; Suntem inamicii comunismului intern şi hotărâţi să ne conducem destinele ţării după directive proprii româneşti, dar pe tărâmul politicii externe suntem pentru o înţelegere cu URSS, aliatul aliaţilor noştri: Franţa, Cehoslovacia şi Turcia, înţelegere care singură poate da acestor alianţe valoarea lor efectivă, noi neputând fi în acelaşi timp şi aliatul Franţei, şi inamicul Rusiei, aliate ei” (Repet că actul datează din 1936).

4. „Păstrarea deplinelor puteri pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, date Domnului Titulescu încă de mult”; (Acest articol face aluzie la deplinele puteri obţinute în 1935.)

5. „Încetarea atacurilor prin presă contra tuturor statelor străine şi, în special, contra regimurilor lor interne, chiar dacă politica lor externă nu concordă cu a noastră, asemenea acte neputând decât slăbi poziţia externă a României”; (Aceasta este punerea pe picior de egalitate cu regimul sovietic a regimului hitlerist şi mussolinian, ceea ce dovedeşte că scopul pe care îl urmăream nu era nicidecum de a favoriza Sovietele, ci de a ţine România la o parte de orice luptă ideologică.)

6. „Supravegherea tuturor legaţiilor, fără deosebire, care se amestecă în viaţa noastră internă şi aducerea la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe a rapoartelor de poliţie făcute în acest scop. De asemenea, luarea tuturor măsurilor ca toate legaţiile străine – fără deosebire – să nu mai iasă din rolul lor diplomatic şi să nu mai continue imixtiunea lor în viaţa politicii noastre interne fie prin propagandă de la om la om, fie prin imixtiuni în presă”. (Şi aici este vorba de o egalitate între legaţii şi nu de un privilegiu al Sovietelor.)

7. „Solidarizarea cea mai desăvârşită a întregului guvern în raporturile lui cu acei miniştri străini care şi-au făcut o specialitate din a separa pe Ministrul Afacerilor Externe de restul guvernului şi de a-l considera că conduce o politică pur personală atunci când el nu este decât expresia Guvernului, a Parlamentului şi a Ţării”.

14 iulie 1936 Semnat: Gh. Tătărescu, Ion Inculeţ, Victor Antonescu, N. Titulescu.

Acest act a fost ridicat de Consiliul de Miniştri care a avut loc a doua zi.

După ce am obţinut acest act, i-am telefonat din Bucureşti lui Litvinov, la Montreux, pentru a-l întreba dacă îl voi mai găsi în Elveţia pentru semnarea Convenţiei Strâmtorilor. Şi pe baza răspunsului său afirmativ am plecat din ţară.

S-a pretins ca în actele pe care le-am citat mai sus Majestăţii Voastre să se vadă „un plan” care ar fi pregătit lovitura din 29 august 1936.

Mi s-a spus că unul dintre semnatari ar fi exprimat aceste cuvinte: „Am fi iscălit orice, numai să-l vedem părăsind ţara!”.

Un plan? Sunt foarte slabi cei ce vorbesc astfel. Ar fi fost mult mai simplu de a accepta demisia mea decât a-mi reînnoi deplinele puteri, de a se angaja în scris de a vorbi de alianţă cu ruşii în întrunirile partidului liberal, de a mă împinge să tratez cu ruşii etc., etc.

Oare acei care văd în aceste acte „un plan”, în comunicatul Consiliului de Miniştri care le ratifică iar „un plan”, îşi dau seama de slăbiciunea strategiei lor? Oare este lansat un Ministru al Afacerilor Externe într-o negociere de această avengură, prevăzut cu toate aceste piese care n-ar constitui decât „un plan”?

De când arena internaţională, unde se joacă viaţa popoarelor, a devenit arena unde se joacă bufonerii sau farse?

Prevăzut cu aceste acte, am părăsit România pentru a încerca să întreprind un efort serios pe lângă Litvinov. Eram autorizat în acest sens în forma cuvenită. Aveam datoria să-mi duc misiunea la bun sfârşit.

Lucru ciudat, ceea ce se numeşte „puterea mea de convingere” a avut mai puţin efect decât numărul semnăturilor pe care le-a văzut Litvinov.

La 21 iulie 1936 am prânzit la Montreaux cu Litvinov, bine înţeles aşa cum se cuvine să se petreacă cu moscoviţii, adică între patru ochi. Litvinov, impresionat de actele pe care i le-am arătat, deşi erau scrise în limba română, mi-a spus: „De data aceasta văd că nu sunteţi singurul care vreţi pactul de asistenţă cu URSS. Îl vom semna deci în septembrie la Geneva”.

Pentru a nu pierde timp şi a profita de impresia pe care o produsesem asupra lui Litvinov, i-am spus: „Dar ce vom semna? La Geneva vom discuta clauzele pactului de asistenţă mutuală? Dispuneţi ca omul care v-a ajutat să redactaţi tratatul franco-rus, să întocmească clauzele pe care trebuie să le semnăm”.

Litvinov a acceptat, cu condiţia ca să nu transmit prin cifru conţinutul textului la Bucureşti, căci ar fi cunoscut de prea multă lume, şi să-l păstrez secret, cu excepţia Majestăţii Voastre şi a guvernului, bineînţeles, până în luna septembrie. „Îl voi duce eu însumi la Bucureşti”, i-am răspuns.

Evident, între Litvinov şi mine a avut loc o lungă discuţie. Eu voiam ca tratatul româno-rus să fie dependent de executarea tratatului franco-rus. Nu voiam să fiu mai catolic decât papa şi să merg mai departe decât Beneş în propriul său tratat.

Litvinov s-a opus spunându-mi: „Dar nu există un tratat de alianţă între Franţa şi România. Propunerea pe care aţi făcut-o în această privinţă în iunie nu-şi va da roadele în mod sigur. Nu este nici măcar sigur că această propunere va aduce un rezultat pozitiv. Atunci ce tratat îmi propuneţi să semnez? Un tratat în care România este continuu obligată să ne ajute, căci noi, Sovietele, suntem aliaţi ai Franţei şi în schimb un tratat în care Rusia nu este obligată să intervină, deoarece Franţa nu este obligată să se mişte”.

Vedeam bine că Litvinov avea dreptate.

Dar îmi rezervam să fac uz de aceste argumente pe lângă Majestatea Voastră la înapoierea mea în România.

cu doctrina pe care am expus-o la punctul I al acestui memoriu. Este, repet, exact situaţia Bulgariei faţă de România, care a recunoscut că frontiera care ne separă este Dunărea, fără a pretinde totuşi că ne-a cedat-o (cu excepţia Dobrogei şi a sudului Basarabiei).

De ce n-am adus acest act la Bucureşti? De ce nu l-am comunicat mai curând Majestăţii Voastre? Motivele sunt multiple.

Rog pe Majestatea Voastră să binevoiască să dispună să fie căutate telegramele mele din august 1936. Există una care spune că voi veni în România, având în vedere importanţa delegaţiei britanice la Conferinţa interparlamentară care a avut loc la Bucureşti în septembrie 1936. M-am conformat în această privinţă dorinţei lui Litvinov, care nu voia ca să cifrez acest act, ci să-l aduc eu însumi la cunoştinţa Majestăţii Voastre.

De ce n-am venit la această conferinţă? Pentru motivul foarte simplu că nu mai eram ministru la data întrunirii sale.

Mai mult, în septembrie 1936, imediat ce m-am simţit ceva mai bine după boala gravă prin care am trecut atunci, Litvinov mi-a telefonat pentru a-mi spune: „Aţi depus la Afacerile Externe actul din 21 iulie 1936?” „Nu, i-am răspuns, de bună credinţă. M-am supus dorinţelor Dv. şi am încetat de a fi ministru înainte de a fi putut să-l comunic în persoană la Bucureşti”. „Atunci, mi-a răspuns Litvinov, nu-l depuneţi, căci actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dv. în împrejurările cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe”.

Majestatea Voastră mă va crede: sunt un prea bun român pentru a nu fi depus toate eforturile spre a-l convinge de contrariul.

Era vorba, în aceste condiţii, de un act născut mort pe care trebuia să-l comunic Majestăţii Voastre. Să mărturisim, chestiunea nu era prea urgentă. Dar născut mort de ce? Revendic paternitatea în ce priveşte naşterea. În ce priveşte moartea sa, aceasta nu se datorează unei greşeli din partea mea.

Dar cei care mi-au dat mandatul de a semna acest act, nu au şi ei o răspundere mult mai mare decât a mea demiţându-mă din funcţiile mele fără a-mi pune întrebarea: ce aţi făcut cu URSS? Căci eram mandatar şi ei erau mandanţii mei. Şi dacă voiau ca mandatul lor să-şi producă deplinul efect, ei trebuiau, înainte de încetarea acestuia, să-mi pună întrebarea pe care am menţionat-o.

Oare această procedare face şi ea parte din „planul” despre care am vorbit mai înainte?

Am vrut să comunic acest act Majestăţii Voastre la înapoierea mea în România, dacă n-ar fi fost decât pentru valoarea sa istorică. Dar cum am aflat chiar în dimineaţa sosirii mele la Bucureşti că eram alungat „din ordinul” Ambasadei Franţei, cum aş fi putut să mă înscriu la Palat? Cum aş fi putut cere audienţă cuiva care manifesta dorinţa de a nu mă mai vedea? Şi toate acestea pentru a-i comunica că un act care trebuia să fie oficializat în septembrie 1936 nu mai exista, ca urmare a faptului care se petrecuse la 29 august al aceluiaşi an?

Formula recunoscând Nistrul ca frontieră între URSS şi România n-ar avea, poate, pentru un jurist mai multă valoare juridică decât formula din 1933, care în Convenţia despre agresiune defineşte teritoriul fiecăreia dintre ţările semnatare ca fiind cel „care se găseşte actualmente de fapt sub autoritatea

Familii care înnobilează Chișinăul

Între timp, repet, nu voiam să trec drept mai catolic decât papa.

De altfel, Litvinov încheie această discuţie spunând: „Germanii nu pot ataca România fără a ataca Cehoslovacia. Se va vedea ce va face Franţa atunci. Dacă ea nu se mişcă, nici noi nu ne vom mişca, nu din cauza caracterului obligaţiilor noastre, dar pentru că acceptarea anexării Cehoslovaciei din partea Franţei ar însemna pentru noi o schimbare a politicii actuale franceze. Aceasta ar avea desigur consecinţe foarte grave pentru politica noastră externă, având în vedere curentele care se desenează din ce în ce mai puternic în sânul URSS. Dar să nu anticipăm şi să înregistrăm punctele noastre de vedere”.

Am citat această discuţie exempli gratia.

Dar, în urma acesteia, am parafat, la 21 iulie 1936 la Montreux, în forma cuvenită, un pact de asistenţă mutuală, din care Majestatea Voastră îmi va permite să extrag cele două dispoziţii esenţiale, care pun capăt tuturor legendelor despre autorizarea pe care aş fi dat-o în ce priveşte trecerea trupelor sovietice în România şi lipsa recunoaşterii în drept a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă.

Posed originalul şi numeroase copii fotografice ale acestui document esenţial pentru istoria României, semnat la 21 iulie 1936. Iată cele două articole la care mă refer, care sunt, de altfel, redactate în limba franceză: „a) Guvernul URSS recunoaşte că în virtutea diferitelor obligaţii de asistenţă trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală a guvernului Regal al României în acest sens, la fel cum Guvernul Regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea niciodată trece Nistrul spre URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS”. În orice caz, având în vedere deplinele mele puteri, aş fi putut semna fără a cere un nou aviz. Dar, în ciuda celor ce s-au spus, eu lucrez foarte strâns şi vreau să fiu acoperit prin acte multiple emanând de la mandanţii mei.

Aşadar, nu numai că nu-i autorizasem pe ruşi să treacă Nistrul, dar obţinusem două obligaţii de a nu face aceasta decât la cererea formală a Guvernului Român.

Pe ce se întemeiază criticile ce mi-au fost adresate atât de adesea în România?

Pe ce se întemeiază aceste bârfeli? De când acel ce apăra odinioară interesele României cu atâta îndârjire se transformase până într-atâta în rusofil încât să piardă din vedere interesele ţării sale? Şi nu vorbesc de motivele pretinse de anumiţi agenţi interesaţi.

Mă voi opri aici, net şi intenţionat.

Trec de cealaltă dispoziţie a Tratatului semnat cu Litvinov la 21 iulie 1936. „b) La cererea Guvernului Regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la răsărit de Nistru, la fel cum la cererea Guvernului URSS trupele române vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la apus de Nistru”.

Teritoriul român până la Nistru; teritoriul rus începând de la acest fluviu!

Aşadar, Nistrul era recunoscut ca frontieră fără ca Basarabia să fie cedată României de URSS. Era cu totul conform

623

624

fiecăreia dintre ele”. Dar ea este mai clară şi mai agreabilă publicului, care aude în sfârşit pronunţându-se cuvântul „Nistru”.

Nu pentru că mi-am dat atâta osteneală s-o găsesc, dar sunt sigur că dacă aş întreprinde o discuţie juridică între formula mea despre definiţia teritoriului din 1933 şi cea din actul din 1936, s-ar găsi că aceasta din urmă este cu mult superioară.

Aş spune „definitivă”, pentru că este recunoaşterea de jure, fără cedare din partea ruşilor. De altfel, în 1933 ruşii nu ne-ar fi acordat formula din 1936. De-abia ieşisem din faza discuţiilor cu privire la litigiul existent. Şi pentru a dovedi Majestăţii Voastre cât de pe nedrept sunt bieţii jurişti batjocura lumii, trebuia ca noua formulă să ţină seamă de toate elementele problemei, printre altele dorinţa ca Basarabia să fie recunoscută, dar fără totuşi să se aducă novaţiuni autodeterminării şi Tratatului din 1920 printr-un act pur rus.

Din nefericire, Convenţia din 1933, care ar fi putut la nevoie să înlocuiască actul nesemnat din 1936, a fost golită de conţinutul său de către succesorul meu, aşa cum Majestatea Voastră va vedea.

Aceasta ne aduce la Conversaţiile de la Talloires. Înainte de a trece la acestea, repet rugămintea mea către Majestatea Voastră şi către Guvernul Român de a nu face caz, în conversaţiile româno-ruse, de semnarea acestui act. Litvinov este în dizgraţie. Nu ştiu cum ar putea lua Stalin astăzi o asemenea semnare, deşi l-a autorizat cu siguranţă pe Litvinov să semneze, altfel acesta n-ar fi făcut-o. Şi ar fi pentru o lovitură grea să aflu că în urma unui raport pe care l-am adresat Majestăţii Voastre, Litvinov ar putea fi acuzat de a fi „trădat” interesele ruse aşa cum sunt ele concepute acum. În ce mă priveşte, am vorbit destul de deschis despre aceasta în interviuri. Am folosit întotdeauna cuvântul „convenit” şi nu cuvântul „semnat”. Or, eu posed semnătura. Plângându-mă lui Litvinov la Talloires de faptul că în România continuam să fiu acuzat de a fi autorizat armatele ruse să treacă Nistrul, când nu numai că obţinusem obligaţia de netrecere, dar când, până la semnare, această chestiune n-a constituit niciodată obiectul unei discuţii între ruşi şi noi, Litvinov a răspuns spunând; „Românii sunt destul de vorbăreţi. Explicaţi lucrurile câtorva prieteni şi lăsaţi pe seama lor restul. Ei vor vorbi suficient pentru a vă apăra”.

Am urmat acest sfat. Se crede în România că i-am autorizat pe ruşi să treacă Nistrul? La tribuna parlamentară aş putea citi toate actele mele, deoarece acestea constituie piese ale propriei mele apărări împotriva acuzaţiilor îndreptate pe nedrept contra mea. Dar ca guvernul român să vorbească despre aceasta guvernului URSS pe baza unui raport al meu ar fi contrar cu „gentlemen agreement”-ul adoptat la Montreux.

Important este că România are acest act.

Sire, este o rugăminte pe care vă rog s-o îndepliniţi pentru a-mi permite să rămân un om cinstit.

XI. Conversaţiile de la Talloires În luna mai-iunie 1937 am avut un schimb telefonic cu Litvinov care era la Geneva. El mi-a propus o întâlnire la Geneva. I-am răspuns că îmi era imposibil de a veni la Geneva, având în vedere că în situaţia în care mă găseam, aş avea impresia că mă plimb gol pe străzi. I-am propus Montreux pentru

un prânz. El mi-a spus că fiind Preşedinte al Consiliului Societăţii Naţiunilor şi neavând decât câteva ore libere, Montreux era prea departe. Mi-a spropus Talloires, care se află la 35 km de Geneva, dar pe teritoriul francez.

Cum plecam la Londra, unde mă duceam pentru a ţine conferinţe la Camera Comunelor, universităţi, Royal Institute for Foreign Affairs (Institutul pentru Afaceri Externe) etc. am acceptat acest ocol.

Am sosit la Talloires pe la ora 10 dimineaţa, însoţit ne cum s-a spus de către Ministrul Antoniade, ci de Savel Rădulescu şi de un secretar. Cum ştiam că Ministrul Afacerilor Externe al Moscovei n-ar vorbi în public, am avut tocmai timp să transform la restaurantul Père Bise o cameră de dormit în sufragerie particulară. Cei doi secretari ai mei şi-au luat prânzul în grădină şi noi am rămas între patru ochi, condiţie sine qua non pentru ca un rus, dacă vrea să vorbească, să vorbească.

Abia sosit, după salutările obişnuite şi înainte chiar de începerea prânzului, Litvinov mi-a pus deodată această întrebare: „Credeţi că aveţi Basarabia?”

Am răspuns: „Dar aceasta este o chestiune care nu se mai pune după actele pe care le-aţi semnat în 1933 şi 1936, chiar dacă acesta din urmă n-a fost oficializat”. Şi Litvinov a replicat: „Raţionamentul Dv. ar fi valabil dacă şi Guvernul Român ar vorbi astfel, dar aflaţi că de mai multe zile Domnul Victor Antonescu îmi cere recunoaşterea de jure a Basarabiei. Or, a cere URSS recunoaşterea de jure înseamnă din partea României a recunoaşte că nu posedă Basarabia în virtutea actelor anterioare pe care le-aţi semnat Dv. Am vrut să vă văd pentru a vă pune la curent cu acest fapt nou şi pentru a nu risca critica de lipsă de lealitate”.

Pe de altă parte, Litvinov a adăugat: „România şi-a schimbat politica externă. Trebuie deci să ne apărăm împotriva actelor pe care Titulescu ne-a făcut să le semnăm.

Nu am decât un regret: este acela de a fi făcut harta Expoziţiei din pietre preţioase în aşa fel că Basarabia intra în teritoriul român. Am încercat să-mi corectez greşeala adăugând o hartă veche pe care teritoriul Basarabiei este haşurat”. În sfârşit Litvinov mi-a spus: „Vă amintiţi condiţiile în care am reluat relaţiile noastre diplomatice? Vă era atât de teamă de Ministrul rus în România încât mi-aţi pus întrebarea: Şi dacă acest Ministru intră în biroul meu şi îmi cere în mod paşnic Basarabia în virtutea Articolului 19 din Pactul Societăţii Naţiunilor?

Am răspuns atunci: îl veţi da afară.

România, repet – în zadar spuneţi contrariul – şi-a schimbat politica externă. Vrem ca potenţialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus şi nu german. De aceea, ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”.

Sire, de data aceasta aş fi vrut cu orice preţ să Vă văd pentru a Vă comunica această hotărâre pe care o pronunţa Litvinov însuşi. Dar dacă Majestatea Voastră a manifestat dorinţa de a nu mă vedea la sfârşitul lui 1937, cum aş fi putut ajunge la Ea după Talloires, conferinţele de la Londra, primirea mea ca Doctor honoris causa la Bratislava etc.?

Că Domnul Antonescu n-a cunoscut actul din 21 iulie 1936 semnat la Montreaux, prin care Nistrul era recunoscut ca frontieră, nimic de zis. Dar ca să nu fi cunoscut un act ratificat de Majestatea Voastră şi discutat în Parlament, care este cel al Convenţiei de neagresiune din 1933, ca să nu fi cunoscut instrucţiunile lui Ion Brătianu din 1924, care sunt scrise şi depuse la Ministerul Afacerilor Externe, şi că ignorând aceste fapte a întreprins cu URSS o discuţie cu privire la Basarabia aceasta este pentru mine un fapt de neconceput.

Să nu-l citeşti pe Titulescu, înţeleg. Mi-am dat seama în 1923 cum aceleaşi legi financiare (deşi schimbate într-un sens de agravare pentru contribuabili) imediat ce au purtat ca nume de autor pe cel al lui Vintilă Brătianu, au trecut. De altfel, posed cele două exemplare ale acestor legi financiare trimise de Vintilă Brătianu la Londra cu aceste două dedicaţii: prima: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului”. a doua: „Ale tale dintre ale tale”.

De altfel, expunerea de motive a lui Vintilă Brătianu începea cu o frază spunând că nu se pot înţelege aceste legi decât referindu-se la cele din 1921, care erau ale mele.

Dar ca un ministru liberal, introdus în Cabinet pentru a asigura omogenitatea guvernului (iau această expresie din telegrama prin care Domnul Tătărescu îmi anunţa încetarea mandatului meu), să nu-l citească pe Ionel Brătianu, mai ales când nu este vorba de un tânăr liberal, ci de un om din generaţia lui Ionel Brătianu, este un lucru pe care nu ajung să-l înţeleg.

Inutil de a spune Majestăţii Voastre că toată această istorie mă face şi inconsolabil, căci întreaga muncă dusă cu răbdare sub Înalta Autoritate a Majestăţii Voastre din 1932 pentru apropierea cu URSS, care, dacă ar fi reuşit, ar fi putut împiedica multe lucruri, la care am asistat şi asistăm astăzi, era nimicită.

XII. Concluzie Mi s-ar putea spune: aşadar, românii trebuie să aibă încredere în semnătura rusă.

Aş răspunde că chestiunea nu se pune astfel. Ştiu că ruşii sunt nişte sentimentali şi că se poate obţine de la ei, prin acest mijloc, lucruri ce nu se pot obţine de la alţii.

Dar nu de o încredere în semnătura rusă au nevoie românii, ei au nevoie de o lege fără de ruşi.

Acest război, ca toate lucrurile omeneşti, va avea desigur un sfârşit. O conferinţă a păcii se va întruni. România va trebui să expună acolo drepturile sale faţă de URSS. Aceste drepturi trebuie să derive dintr-un tratat internaţional, pe care, pentru comoditatea cuvântului, l-au numit „lege”. Şi care este această lege? Tratatul din iulie 1933 a fost golit de sens prin noi înşine, cerând ruşilor recunoaşterea din noiembrie, contrar tradiţiei româneşti, create de Take Ionescu şi Ionel Brătianu; tratatul din 21 iulie 1936 nu a fost oficializat de România.

Vor rămâne deci tratatele de la Berlin din 1877 care ne iau Basarabia meridională şi Tratatul din 1812 care ne ia atunci Basarabia întreagă.

Sire, se poate ca lucrurile să se schimbe în favoarea noastră, dar pentru moment ele trebuie văzute aşa cum sunt.

Nici noi, nici Franţa, nici Anglia, n-am ştiut să profităm de prezenţa lui Litvinov la Afacerile Externe.

Am vrut să aduc, sub formă de telegramă, la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele cuprinse în acest raport încă de la începerea ostilităţilor (septembrie 1939).

Familii care înnobilează Chișinăul

Nu ştiu de ce V-au supărat aceste acte. Îmi amintesc că atunci când contele Bethlen ţinea conferinţe la Londra, la Royal Institute for Foreign Affairs, în România se spunea: Ungaria face propagandă şi noi nu. Şi când, la câteva luni după grava mea boală din 1936, am întreprins o operă de propagandă în Anglia mult mai largă decât cea a contelui Bethlen, în loc de a fi felicitat pentru efortul meu pe care îl depuneam, am fost încă şi mai mult decât înainte obiectul criticilor şi urilor. Care sunt cauzele? Nu le cunosc. Îmi amintesc numai de o vizită pe care mi-a făcut-o la Londra fiul cel mai mare al Baronului Stârcea pentru a-mi spune că, fiind prieten cu un membru al Ambasadei Germaniei la Londra, acesta îi comunicase că se alcătuia un „dosar” cu privire la mine, pentru folosinţa Majestăţii Voastre, spre a i-L prezenta de urgenţă. „Plecaţi la Bucureşti imediat” mi-a spus el.

I-am răspuns lui Stârcea: „Dar Majestatea Sa nu mă va primi. Inutil de a insista”. Şi apoi, un dosar despre mine? Dar ce făcusem la Londra în 1937? Conferinţa despre pace la Camera Comunelor a avut un asemenea succes încât mi s-a cerut s-o repet. Am ţinut o a doua conferinţă cu un alt subiect. Conferinţele la universităţi, conferinţa mea la Royal Institute for Foreign Affairs despre sensul adevărat al Articolului 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor sub preşedinţia Lordului Cecil, o conferinţă cu numeroase întrebări în faţa Comitetului pentru Pace şi Apărare, prezidat de Winston Churchill şi care a întrunit oameni cu idei atât de divergente ca Lordul Lloyd, deputatul ultraconservator Rotschild şi Norman Angel, nu erau ocazii pentru a critica pe Majestatea Voastră. În orice caz, dacă aş fi făcut acest lucru, ciclul acestor conferinţe nu s-ar fi amplificat în măsura pe care a atins-o.

Sire, în zadar te poţi considera victima unei nedreptăţi, în zadar poţi să nu simţi iubire pentru un anumit guvern, dar sunt sigur că Majestatea Voastră îmi acordă onoarea de a mă crede un bun român. Am făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a-l convinge pe Litvinov de contrariu, invocând propriile interese ale URSS. Inutil. Litvinov şi cu mine ne-am despărţit după aceste cuvinte. De atunci nu ne-am mai revăzut niciodată.

Dar trebuie adăugat un fapt pe care se baza probabil Litvinov: succesorul meu, Domnul Victor Antonescu, a ţinut în Parlament, la 6 februarie 1937, o cuvântare în care, printre altele, a pronunţat aceste cuvinte: „Domnul Titulescu v-a declarat pentru trecut şi eu vă declar pentru prezent: nu avem niciun pact de asistenţă mutuală cu URSS şi nu avem intenţia de a încheia unul”.

Or, Domnul Antonescu era una dintre persoanele care insistase cel mai mult în luna iulie 1936 ca să-mi retrag demisia, unul dintre semnatarii procesului verbal din 14 iulie 1936.

Litvinov ştia acest lucru. Între noi, românii, trebuie să recunoaştem în ce priveşte raţionamentul lui că exista ceva nou sub soarele României, care, faţă de URSS, se baza pe fapte.

Aşadar – şi repet, departe de mine orice idee de critică – nu am decât un ţel: acela de a informa pe Majestatea Voastră că Domnul Victor Antonescu, succesorul meu, golise de conţinut actul din 1933 prin cererea recunoaşterii de jure pe care i-a făcut-o lui Litvinov în 1937.

625

Diplomatul Nicolae Titulescu (al doilea din dreapta) Pentru moment este vorba de a salva România. Dar este aci şi o chestiune de răspundere a miniştrilor care au guvernat România în cursul acestei ultime perioade. Aceasta se va pune, de asemenea. Aceasta este problema de mâine.

Sire, Sunt al Majestăţii Voastre, cu cel mai profund respect, prea umilul şi prea supusul servitor ss. N. Titulescu (Arhiva CC al PCR, fondul nr. 103, dosarul nr. 8083) Publicat în cartea: Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale. – Bucureşti, 1992, ediție îngrijită de dr. Ion Grecescu, pag. 79-127.

Savel Rădulescu a publicat un Portret în cartea In memoriam Nicolae Titulescu (București, 1982), din care am spicuit doar câteva teze: Dar dominantele însușirilor lui Titulescu aș putea spune că erau acelea de jurist și de vizionar al evoluției politicii internaționale.

Laureat al Facultății de Drept din Paris, primul clasat la un concurs pe toate universitățile din Franța, Titulescu avea o gândire juridică rar întâlnită…

626

…Era, în același timp, un creator de drept care, ajutat de marea sa inteligență, de marele său talent, de intuiția politică, îl făcea bogat în soluții ingenioase care te uimeau prin rapididatea cu care le enunța.

Profesorul C. Stere de la Iași îmi spunea cum la examenul de docență – în calitate de președinte – l-a întrebat pe Titulescu, care venea de la Facultatea de Drept din Paris, despre o teorie germană de drept, foarte recentă și pe care acesta nu o putea cunoaște. Dându-i câteva elemente, Titulescu a refăcut, spre uimirea comisiei, acea teorie germană, iar președintele i-a prezis că va ajunge foarte departe în mânuirea dreptului și îl considera ca un spirit juridic cu totul excepțional.

La Titulescu, viziunea și intuiția politică a viitorului erau uluitoare.

De fapt, memoriul adresat regelui Carol al II-lea certifică acest lucru…

Scriem Basarabia şi subînțelegem Anglia?

Există vreo legătură, vreo asemănare între Anglia, ţara insulară a Europei, şi Basarabia?

Putem răspunde fără ezitări că există. Şi este vorba nu numai despre relaţiile dintre familiile nobiliare din Basarabia cu urmaşi ajunşi până în zilele noastre, cum ar fi cazul compozitorului Constantin Romanov, dar şi asemănări juridice care demonstrează incontestabil că Basarabia în toate timpurile a fost parte componentă a Europei.

Am găsit această dovadă chiar în paginile de memorii semnate de cunoscutul, în trecut, publicist şi memorialist Grigore Comarov, care o bună parte din viaţa sa a trăit-o la Cubolta, jud. Bălţi, fiind proprietarul moşiei Leonard. În memoriile lui am găsit aceste notiţe foarte preţioase: „Embaticul se considera o rămăşiţă medievală păstrată doar în Anglia şi în Basarabia acelor timpuri – oricât de straniu ar părea. În Anglia, aproape toate marile oraşe trăiesc şi până în prezent cu respectarea dreptului embatic. La Londra, 3/4 de oraş este construit pe terenuri aparţinând ducelui de Westminster. În secolele XII-XIV, când oraşul a început să crească, el a pornit să se desfăşoare pe terenuri aparţinând ducelui de Westminster. Ducele acorda permisul de construcţie pe terenul care-i aparţinea şi pentru aceasta i se plătea o anumită sumă, în schimb pământul aflat sub casa construită rămânea în proprietatea ducelui şi astfel stăpânul casei, urmaşii acestuia urmau să-i plătească timp de secole arenda pământului de sub construcţia înălţată. În acest fel, s-au scurs secole – Londra a devenit unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii, iar ducele de Westminster – unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii.

Şi acest principiu al embaticii a rămas valabil aproape în toate oraşele mari ale Angliei.

Cum spuneam, această prevedere medievală s-a păstrat într-o parte a Basarabiei, funcţionând în cele 13 colonii şi în două localităţi urbane: Orhei şi Bălţi. La Bălţi, pământul din raza oraşului aparţinea la două persoane, iar la Orhei – uneia, şi anume soţiei supusului britanic John Pits.

Dreptul embatic a fost anulat în Basarabia prin reforma agrară din 1918.

Atunci, pentru lipsirea de veniturile provenite din dreptul embatic, proprietarilor nu li s-au dat niciun fel de compensări – nici pentru Bălţi, şi nici pentru terenurile din cele 13 colonii.

A fost compensată doar doamna Grave, o rusoaică măritată de curând cu comerciantul din Odesa, Pits. Soţul acesteia a solicitat sprijinul guvernului englez. Anglia promovează principiul potrivit căruia îşi apără cetăţenii în orice colţ al lumii. În acest fel, Anglia a cerut în mod imperativ guvernului român s-o compenseze pe doamna Pits pentru prejudiciile aduse ca urmare a lipsirii de avantajele dreptului embatic asupra oraşului Orhei şi a fixat aceste prejudicii în sumă de 42 000 000 de lei. Cererea Angliei a fost foarte hotărâtă. După câţiva ani de tratative, România a cedat şi doamna Pits a fost compensată cu 42 milioane de lei.” Întotdeauna mă gândesc că, adunând fărâmă cu fărâmă, aşchie cu aşchie, aceste argumente într-o zi vom putea veni la masa tratativelor cu europenii nu numai cu dorinţa noastră de integrare, dar şi cu argumentul istoric, care în asemenea situaţii contează poate cel mai mult.

Enigmele Basarabiei

Enigmele Basarabiei

627

Marele marinist Ivan Aivazovski a avut obârşie în stepa Basarabiei

628

Cele mai mari galerii din lume şi cele mai mari licitaţii oferă sume fabuloase contra lucrărilor unui pictor care se părea deja depăşit.

Ivan Konstantinovici Aivazovski (18171900). Lucrările lui celebre care figurează în primele rânduri ale enciclopediilor sunt Al ­nouă­lea val, Marea Neagră ş.a.

El a ştiut să dea mării imaginea unei feerii.

El a ştiut să transforme groaznicele furtuni marine în nişte poeme. Şi dincolo de romantismul abordării temei a ştiut să găsească culori irepetabile, care, pur şi simplu, fascinează spectatorii şi peste sute de ani. Acesta este miracolul artei, de-a rămâne veşnic în atenţia generaţiilor. Însă, trebuie să ştim faptul că I.K. Aivazovski, pictor marinist, a avut rădăcini în Basarabia, adică obârşie basarabeană. Probabil, încă de pe timpurile când peticul de pământ dintre Prut şi Nistru îşi scălda picioarele în Marea Neagră. Poate fi şi aceasta o explicaţie, fiindcă armenii în Basarabia, iar el la originea lui era armean, au avut trei colonii mari – la Grigoriopol, la Cetatea Albă şi la Chişinău. Era atât de numeroasă şi puternic economică această diasporă, încât starea politică a Basarabiei a depins multă vreme de voinţa armenilor.

Manuk-Bei, armeanul care a negociat cedarea Basarabiei către Rusia la 1812, era unul dintre liderii acestei diaspore. Pe noi însă ne interesează cu totul altă persoană – Gavriil Aivazovski, arhiepiscop al bisericii armene din Basarabia. El a fost unul dintre părinţii spirituali ai comunităţii. Şi, în mare parte, consolidarea acestei familii armeneşti era rodul activităţii lui. Este unul dintre bunicii viitorului artist plastic.

Gavriil Aivazovski

Biografia lui Gavriil Aivazovski a fost prezentată sumar în revista Din trecutul nostru în numărul dedicat armenilor din Basarabia.

Graţie acestei publicaţii a lui Gheorghe Bezviconi, armenii au aflat amănunte necunoscute despre coloniile armeneşti din Basarabia, despre urmele adânci lăsate în cultura noastră de personalităţile acestei diaspore, care astăzi a dispărut aproape cu desăvârşire.

Gavriil Aivazovski… De fiecare dată când se anunţă rezultatele licitaţiei „Sodby” şi în dreptul lucrărilor lui Ivan Aivazovski figurează cifre de multe milioane de dolari, simt un tremur în inimă de parcă la acea licitaţie s-ar vinde un fragment şi din istoria noastră. Altfel, cum mi-aş explica acel fior.

Ediţii enciclopedice: 1. Andronachi, Gheorghe. Albumul Basarabiei. – Chişinău, 1933.

2. Figuri basarabene. Enciclopedie. Ed. ARPID, – Chişinău, 1939.

3. Predescu, Lucian. Cugetarea. Enciclopedie. – Bucureşti, 1940.

4. Comandanţi militari. Dicţionar. – Bucureşti, 1983.

5. Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie (vol. 1-2, 1985-1987).

6. Chişinău. Enciclopedie. – Chişinău, 1997.

7. Colesnic, Iurie. Sfatul Ţării. Enciclopedie. – Chişinău, 1998.

8. Femei din Moldova. Enciclopedie. – Chişinău, 2000.

9. Colesnic, Iurie. Generaţia Unirii. – Chişinău, 2004.

10. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1812-2006).– Chişinău, 2007.

11. Colesnic, Iurie. Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Enciclopedie. – Chişinău, 2008.

12. Kişinev (enciclopedie). – Chişinău, 1984.

Volume şi periodice: 1. Ananina, Tatiana. Chişinău – Kişinev – Kishinev (Fotoalbum). – Chişinău, 1972. – Text paralel în limbile română, rusă, engleză, franceză.

2. Barbas-Brigalda, Eleonora. Igor Vieru. – Chişinău, f.a.

3. Bezviconi, Gheorghe. Paul Gore //Din trecutul nostru, 1937.

4. Bezviconi, Gheorghe. Semimileniul Chişinăului. – Chişinău, 1996.

5. Bolia, Lucian. Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950. – București, 2012.

6. Braga, Tudor. Alexandru Plămădeală. – Chişinău, f.a.

7. Cemortan, Leonid. Teatrul Naţional din Chişinău (1920-1935). – Chişinău, 2000.

8. Ciobanu, Ştefan. Basarabia. – Chişinău, 1926.

9. Ciocanu, Vasile. File de istorie literară. – Chişinău, 1989.

10. Ciobanu, Ştefan. Chişinău. – Chişinău, 1925.

11. Ciomortan, Leonid. Teatrul Național din Chișinău (1920-1935). – Chișinău, 2000.

12. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chişinău, 1997.

13. Chişinăul în 1941 (ed. Îngrijită de Dinu Poştarencu). – Chişinău, 1996.

14. Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută (personalităţi basarabene). – Chișinău: vol. I. 1993; vol. II, 1997; vol. III, 2000; vol. IV, 2002, vol. V, 2004; vol. VI, 2005; vol. VII, 2007; vol. VIII, 2010; vol. IX, 2012.

15. Colesnic, Iurie. Scurtă istorie a cărţii româneşti (coautor). – Bucureşti, 1994.

16. Colesnic, Iurie. Gheorghe Bezviconi. Bibliografie. – Chișinău, 1994.

17. Cotlearov, B. Muzâkalinaia jizni dorevoliuţionnogo Kişineva. – Chişinău, 1967, l.rusă.

Chișinăul din inima noastră

Bibliografie selectivă

629

18. Cronica Basarabiei 1918-1944. – Chișinău, 2012, autori: Darie, Vlad și Potârniche, Mihai.

19. Dăscălescu, N. Regiunea codrilor Basarabiei. – Chişinău, 1936.

20. Dobrinescu V.F. Nicolae Titulescu și Marea Britanie. – Iași, 1991.

21. Dron Ion. Cu privire la originea numelui topic Chişinău // Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1995, nr. 3.

22. Dron Ion. Numele Chişinăului … // Tineretul Moldovei, 03 martie 1996.

23. Dron Ion. A câta oară despre provenienţa toponimului Chişinău … // Moldova Literară, supliment al ziarului Moldova Suverană, nr. 10 (51), 13 martie 1996.

24. Dron Ion. Chişinău – provenienţa denumirii // Femeia Moldovei, 1996, nr. 9-10.

25. Eşanu, Andrei. Chişinău. File de istorie. – Chişinău, 1998.

26. Giurescu, Dinu C., Dinu, Rudolf, Constantiniu, Laurențiu. O istorie ilustrată a diplomației românești 1862-1947. – București, 2011.

27. Grosu, Vasile. Originea oraşului Chişinău şi a bisericii Mazarache. – Chişinău, 1995.

28. Paul Gore. Omul şi opera. – Chişinău, 2003, ediţie întocmită de Muzeul Naţional de Istorie al RM. 29. Halippa, Ion. Gorod Kişinev vremion jizni v niom A.S. Puşkina 1820-1823. – Chişinău, 1899.

30. Holban, Eugen Șt. Contribuția Basarabiei la cultura românească. – Paris, 1995.

31. Istoria Kişineva. – Chişinău, 1966.

32. Lupaşcu, Valeriu. Chişinău la 560 de ani de la prima atestare documentară: Aspecte arhitectural-urbanistice // Lit. şi arta. – 1996. – 19 sept.

33. Maftei, Ionel. Personalități ieșene. – Iași, 1997, vol. VII. 34. Mihail, Paul. Jurnal (1940-1944). – București, 1999.

35. Moldavsko-russkie vzaimosveazi v iskusstve v lițah i personaliah. – Chișinău, 2009, vol. I-II, autori-alcătuitori Șișcan, Constantin și Pojar, Serghei, l.rusă.

36. Moraru, Anton. Basarabia sub jugul colonial al Rusiei țariste, 1812-1917. – Chișinău, 2012.

37. Moruzi, Dumitru C. Ruşii şi românii. – Chişinău, 2001.

38. Naghia, Iosif E. Chişinăul de ieri // Viaţa Basarabiei. – 1943. – nr. 9-10.

39. Nicolenco, Viorica. Extrema dreaptă în Basarabia 1923-1940. – Chișinău, 1999.

40. Orlov, N. Kişinev. Uliţî rasskazâvaiut… – Chişinău, 1983.

41. Prazdnovanie stoletnego iubileia prisoedinenia Bessarabii k Rossii 1812-1912 (Ed. îngrijită de prot. N.Laşcov). – Chişinău, 1914.

42. Prilepov, D.I. Moldavskii teatr. – Moscova, 1967.

43. Reutu, R.I. Prin Chişinău odinioară şi azi. – Chişinău, 1966. il.

44. Rojkovskaia, N.N. Teatralinaia jizni Kişineva XIX – naceala XX v. – Chişinău, 1979.

45. Stăvilă, Tudor. Auguste Baillayre. – Chişinău, f.a.

46. Şlapac, Mariana. Cetatea Chişinăului // Femeia Moldovei. – 1996, – nr. 9-10.

47. Tarnaki, Vladimir, Soloviova, Tatiana. Bessarabskie istorii. – Chișinău, 2011, l. rusă.

48. Timonu, Dominte. Scara din umbră şi lumină. – Chişinău, 2008.

49. Tomuleț, Valentin. Basarabia în epoca modernă (1812-1918). – Chișinău, 2012, vol. I. 50. Trubeţcoi, B.A. Iz istorii periodiceskoi peceati Bessarabii (1854-1916). – Chişinău, 1968.

51. Weinberg, A. Chişinăul: Trecut şi prezent: schiţă istorică. – Chişinău, 1936.

52. Urusov, S.D. Zapiski gubernatora. – Chișinău, 2004, l.rusă.

53. Zotta, Sever. Paul Gore. – Chişinău, 1928.

630

Un război care nu poate fi pierdut............................................................................................3 Artiști plastici, maeștri și învățăcei Clipe trăite, clipe de neuitat…....................................................................................................... 5 Fiica lui Zamfir Rally-Arbore........................................................................................................ 7 Un talent excepţional, un destin neîmplinit.............................................................................. 10 Un nume dintr-o dinastie............................................................................................................ 12 Un pictor care va rămâne mereu necunoscut............................................................................ 14 Născut la Moscova şi ataşat numai de Chişinău…................................................................... 18 Un clasic al caligrafiei................................................................................................................... 23 Avangarda noastră........................................................................................................................ 25 Avea în el ceva de Demiurg......................................................................................................... 27 Un grafician irepetabil.................................................................................................................. 29 Un pictor ce nu-şi merită uitarea................................................................................................ 32 Un artist plastic redescoperit....................................................................................................... 35 Un basarabean cu spirit spaniol….............................................................................................. 39 Un sculptor irepetabil, un creator de invidiat........................................................................... 41 Un sculptor cu trecut de conte.................................................................................................... 43 Un pictor al Chişinăului şi al chişinăuiencelor…..................................................................... 44 Un sorocean, cel mai mare promotor al artei abstracte în Brazilia........................................ 46 Tata, mama şi copilul…................................................................................................................ 52 Un artist de la Dumnezeu…........................................................................................................ 55 Un elev al lui Repin....................................................................................................................... 57 Un exil binecuvântat…................................................................................................................. 61 Sculptorul de curte al ducelui de Luxemburg........................................................................... 62 Miraculoasa revenire la baştină................................................................................................... 66 Un pictor în căutare de sine......................................................................................................... 70 Un ostatic al secolului său............................................................................................................ 72 Un transnistrean ce şi-a descoperit vocaţia pe malurile Senei................................................ 74 Artistul cu destin necunoscut…................................................................................................. 76 Cascadele Saharnei....................................................................................................................... 77 Rectificări necesare....................................................................................................................... 78 Un sculptor de talie europeană anonim la el acasă................................................................... 80 Cea mai înzestrată femeie-sculptor al erei noastre şi Chişinăul............................................. 82 Un pictor venit din simfonie....................................................................................................... 86 Un nume acoperit de magma uitării.......................................................................................... 88

Chișinăul din inima noastră

Cuprins

631

Mult aşteptata revenire acasă a lui Toma Răilean..................................................................... 91 Întâiul din noua generaţie............................................................................................................ 94 Dimitrie Sevastianov… artistul plastic cu două vieţi............................................................... 96 Artist şi ctitor............................................................................................................................... 103 Un preot-artist............................................................................................................................. 104 Un capitol din istoria artelor plastice – Tarabukin................................................................. 108 Un grafician pe care l-am uitat prea uşor................................................................................. 110 Doctorul Usinevici, alias pictorul Usinevici............................................................................ 111 Un venetic rămas pe veci în Basarabia..................................................................................... 113 Un critic şi un artist în aceeaşi cămaşă..................................................................................... 115 Din universul muzicii basarabene…

Istoria de până la istorie............................................................................................................. 117 Un preot ca un fenomen............................................................................................................. 121 O datorie ce va rămâne etern nerăsplătită............................................................................... 127 Pionierii operei naționale din Basarabia.................................................................................. 130 Un destin ca o simfonie….......................................................................................................... 134 Un compozitor visat de generaţii.............................................................................................. 136 Vai, sărmana turturică…............................................................................................................ 138 Să ne amintim de George Enescu............................................................................................. 140 Legenda de care avem nevoie.................................................................................................... 142 Luci de la Chilia........................................................................................................................... 146 Un nume – o enigmă….............................................................................................................. 148 Sergiu Malagamba....................................................................................................................... 150 Pagini inedite din biografia lui Gavriil Musicescu.................................................................. 151 Compozitorul de la Vărzăreşti................................................................................................... 155 Un compozitor, un pianist, un motociclist şi un memorialist de excepţie.......................... 156 Arborele unei dinastii................................................................................................................. 158 Fiica Comratului, rămasă pe veci la Bucureşti….................................................................... 159

632

Cineaștii înfrățiți cu gloria Unul dintre primele cinematografe ale Chişinăului............................................................... 160 Ostatic în ţara nulităţilor politice.............................................................................................. 161 Un om cucerit de două pasiuni................................................................................................. 163 Arta lui Anatol Codru este veşnică…....................................................................................... 165 Destinul unui om........................................................................................................................ 167 Gagiu…........................................................................................................................................ 170 Adio, Loico Zobar!...................................................................................................................... 172 Un cineast, un prozator, un umanist….................................................................................... 173

Aventurieri și călători celebri Ilie Catărău – un aventurier fără pereche................................................................................ 180 Călătorului îi șade bine cu drumul........................................................................................... 187 Un basarabean ce a făcut înconjurul lumii.............................................................................. 188 Un destin ca o enigmă................................................................................................................ 189 Un descoperitor al Africii.......................................................................................................... 191 Un călător aproape anonim....................................................................................................... 192

Chișinăul din inima noastră

Demiurgul cinematografiei basarabene................................................................................... 175 Venit din poveste şi intrat în mit – Popescu-Gopo................................................................ 179

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului O filă din istoria teatrului…...................................................................................................... 194 O trupă teatrală care a existat…................................................................................................ 197 Un mare actor uitat..................................................................................................................... 198 Actorul a ieşit în stradă….......................................................................................................... 207 Un ambasador al actorilor săraci….......................................................................................... 208 Un om al culturii......................................................................................................................... 210 Unicatul figurilor sorocene........................................................................................................ 214 Actriţa a plecat, dar personajele ei vor mai trăi în inimile noastre....................................... 218 Un mare actor născut la Ismail cu o stradă la Chișinău care-i poartă numele................... 219 O precizare necesară pentru istoria teatrului din Basarabia................................................. 224 Topârceanu şi Chişinăul............................................................................................................. 226 Un odesit la Chişinău: Vasile Vronski...................................................................................... 227 Ziare și ziariști basarabeni Un rus la Iaşi a scos un ziar românesc – Besarabia…............................................................ 230 Oameni între oameni.................................................................................................................. 233 Pionierul presei naţionale.......................................................................................................... 236 Un prieten al lui Mateevici – Theodor Inculeţ........................................................................ 240 Vântu care semna Vârtej sau Furtună...................................................................................... 243 O publicație de referință ............................................................................................................ 247 Pământ şi Voie............................................................................................................................. 248 Ziarul Sfatul Ţării........................................................................................................................ 249 Soldatul Moldovan...................................................................................................................... 250 Un prim-redactor despre care s-a uitat…................................................................................ 251 Pagini din istoria militară a Basarabiei Temelia......................................................................................................................................... 252 Primul general al Republicii Moldoveneşti…......................................................................... 255 633

„…Am fost director general al Departamentului de Război al Basarabiei autonome…”......................................................................................................... 257 Un general-poet........................................................................................................................... 263 Un militar de marcă.................................................................................................................... 266 Încă o pagină necunoscută din istoria militară a Basarabiei................................................. 268 Un soldat care poate onora orice armată................................................................................. 269 Parade militare la Chișinău........................................................................................................ 271 Portretele de altădată Un teolog și istoric...................................................................................................................... 272 Un nume redescoperit…............................................................................................................ 273 Primii traducători basarabeni din Eminescu.......................................................................... 274 Ca și cum nu ar fi plecat dintre noi…...................................................................................... 278 Un clasic de obârșie moldovenească......................................................................................... 292 Primul rector al Seminarului Teologic din Chișinău............................................................. 294 Un clasic ucrainean a fost profesorul lui Stere........................................................................ 295 Unul dintre intelectualii care a dat culoare Chișinăului interbelic....................................... 300 De la poet la poet........................................................................................................................ 305 Un învățător................................................................................................................................. 309 Un nume de glorie...................................................................................................................... 310 Paralelismul unei vieți................................................................................................................ 311 Dueluri și sinucideri de neuitat…

Clipa fatală................................................................................................................................... 315 Un duelant de temut................................................................................................................... 319 Un om dintr-o bucată…............................................................................................................. 321 O frază cât un necrolog….......................................................................................................... 323 Moartea unui filozof................................................................................................................... 324 Un pasionat de dueluri............................................................................................................... 325 Sașa Ziloti..................................................................................................................................... 327

634

Călăi și victime Coloana istoriei – ca o coloană a infinitului............................................................................ 328 Prin valurile nesfârșite ale istoriei............................................................................................. 331 Un rătăcitor pe drumurile Gulagului....................................................................................... 347 Viaţa şi moartea unui liberal..................................................................................................... 350 Un primar care a salvat Chișinăul și a ajuns în Gulag............................................................ 352 Ieremia Cecan, un fenomen în felul său................................................................................... 369 Un pictor condamnat la moarte................................................................................................ 373 Un scriitor pe care îl mai aşteaptă cititorii............................................................................... 376

Chișinăul din inima noastră

A dispărut fără urmă….............................................................................................................. 378 Un colonel-martir…................................................................................................................... 382 Pan Halippa și KGB-ul............................................................................................................... 398 Marinarul din Marea Sarmatică…............................................................................................ 452 Viaţa şi drama lui Gheorghe V. Madan ................................................................................... 458 Călăii…......................................................................................................................................... 462 O celebritate înghiţită de Gulag................................................................................................ 466 Un jurnalist în valurile vremii…............................................................................................... 468 Un scriitor pe care nu l-a găsit nici KGB-ul............................................................................ 475 Un român rămas pe veci în Arhipelagul Gulag....................................................................... 477 Un scriitor – victimă a serviciilor secrete................................................................................ 480 Comoara lui Aurel Ştefanelli..................................................................................................... 482 Un Şolohov al Basarabiei............................................................................................................ 487 Preotul care a luminat cu Raza....................................................................................494 Un publicist îndrăgostit de URSS............................................................................................. 498 Un membru al Sfatului Țării înghițit de Gulag....................................................................... 507 Povestea unei vieţi....................................................................................................................... 513 O listă ca o piatră funerară......................................................................................................... 514 Casele morții................................................................................................................................ 521 Artiștii și Gulagul........................................................................................................................ 523 Ghetoul din Chișinău................................................................................................................. 524 Notițe din istoria masoneriei basarabene Notiţe din istoria masoneriei în Basarabia.............................................................................. 525 Unul dintre cei mai importanţi masoni ai Basarabiei............................................................ 527 Manole.......................................................................................................................................... 534 Aviația din Basarabia – file necunoscute Primul zbor.................................................................................................................................. 536 Unul dintre primii aviatori basarabeni..................................................................................... 537 O personalitate care onorează Basarabia................................................................................. 538 File din istoria aviaţiei basarabene............................................................................................ 540 Pagini de album........................................................................................................................... 544 Familii care înnobilează Chișinăul Făuritorii....................................................................................................................................... 546 Un nobil cu rădăcinile din Chișinău........................................................................................ 549 Patriarhul şi opera lui................................................................................................................. 550 Două poze din familia Arșenevschi.......................................................................................... 566 Din tată în fiu............................................................................................................................... 567

635

Un neam scăpătat........................................................................................................................ 572 Un fruntaş al naţionalismului din Basarabia........................................................................... 573 O stea apusă – un destin împlinit............................................................................................. 578 Un neam de viță regală............................................................................................................... 581 Genealogia – piatra de fundament a neamului....................................................................... 586 Învăţătorul meu l-a cunoscut pe Bunin................................................................................... 588 Un monument invizibil al cavalerului C. Stamati................................................................... 594 Un scriitor vânător – Constantin Stamati-Ciurea................................................................... 595 Un distins vânător – Mihail Stamati-Ciurea............................................................................ 597 Nicolae Titulescu – diplomatul pe care Chișinăul nu-l va uita niciodată............................ 600 Enigmele Basarabiei Scriem Basarabia şi subînțelegem Anglia?............................................................................... 627 Marele marinist Ivan Aivazovski a avut obârşie în stepa Basarabiei.................................... 628

636