6. VEGETAŢIA

de denudare a versanţilor, pătura de sol, şi aşa puţin fertilă, este supusă în mare măsură spălării şi eroziunii.25 Pe coastele cu alunecări de teren, pante abrupte, culmi înguste, în general văile apelor, se formează regosoluri, adică soluri tinere nedezvoltate, care au la bază depozite nedezvoltate (nisip, loess, argile, marne, etc.). Terenurile cu sol subţire şi degradat, mai ales cele din pantă, sunt foarte favorabile pomiculturii şi fâneţelor, mai puţin culturilor cerealiere. Dealtfel, podzolurile din depresiune sunt cunoscute ca soluri cu foarte slabă fertilitate pentru culturile agricole. În lungul văilor celor două ape, Bistriţa şi Costeşti, există soluri aluvionare, în diferite stadii de solidifi care, care prezintă un grad mai mare de fertilitate şi care sunt destinate celor mai rentabile culturi: porumb, cartof, fasole, etc.. Solurile aluviale se formează tot in lungul apelor, însă pe grinduri sau pe porţiuni plane, mai rar inundate.26 Aluviunile depuse de cele două ape în partea de sud a comunei – spre locul de confl uenţă – au format un „con de dejecţie” (un fel de delte uscate). Ele sunt fertile şi acest lucru a determinat intemeierea aici de aşezări omeneşti. Pământul e reavăn şi afânat şi menţine umezeala. Ca urmare a extinderii suprafeţelor cu soluri erodate, datorită defrişărilor şi a utilizării neraţionale a terenurilor, problema principală în comună este combaterea eroziunii solurilor prin lucrări speciale antierozionale, valorifi carea terenurilor degradate şi utilizarea raţională a teritoriului. În munte, în afară de combaterea eroziunii solurilor, problema principală este utilizarea raţională a pajiştilor şi ameliorarea lor prin aplicarea de var, îngrăşăminte minerale sau prin târlire. Solul comunei se află într-o continuă transformare. Frunza arborilor care cade pe el, restul vegetaţiei şi organismele care putrezesc, contribuie la această transformare, alături de agenţii externi: apa, aerul, temperatura şi vieţuitoarele, între care un rol principal îl are omul.

6. VEGETAŢIA

Din punct de vedere biogeografi c, teritoriul comunei Costeşti se prezintă diferenţiat în zona locuită şi în cea montană. Pe teritoriul ocupat de actualele sate ale comunei Costeşti, în trecutul nu prea îndepărtat, pădurea care servea ca loc de refugiu pentru populaţie în vremuri de restrişte, ocupa întinderi mult mai mari decât cele actuale, ea fi ind treptat înlăturată parţial prin înmulţirea aşezărilor omeneşti. Astăzi, pâlcurile de pădure care acoperă unele dealuri ale comunei sunt alcătuite în mare parte din fag (Fagus silvatica) în alternanţă cu gorun (Quercus petraea) şi alte esenţe: mesteacăn, paltin, ulm, frasin, tei etc..

25 Badea L., Rusenescu C., judeţul Vâlcea, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 39 26 Conea I., Aşezările omeneşti, p. 338

Climatul de adăpost de la poalele munţilor face ca în depresiune să crească în condiţii excelente nucul (Juglans regia) şi castanul dulce (Castanea sativa). Pâlcuri de castan dulce cu exemplare uriaşe, ca şi plantaţii tinere, le întâlnim în jurul mânăstirii Bistriţa, în Pietreni, cât şi la Hurez.27 Există condiţii favorabile pentru extinderea acestuia, în vederea obţinerii unor recolte valoroase. Castanul este o esenţă de climă caldă, mediteraneeană. Lui îi trebuie: iarnă blândă, adăpost de vânturi, expunere la soare şi soluri de natură argilo-calcaroasă, condiţii pe care le întâlneşte şi la Bistriţa.28 Castanul din Oltenia a fost adus de călugări pe la mânăstiri „în călătoriiile patriarhului Macarie de la Antiohia în ţările române”, între 1653-1658. Se arată că Nicodin a adus la Tismana castanul de la Athos, din Grecia, de unde s-a răspândit şi în vestul Olteniei.29 Nucul este „ca la el acasă” şi în Costeşti, de secole, drept dovadă fi ind nucul din satul Bistriţa, apreciat ca fi ind cel mai mare din ţară şi la respectabila vârstă de peste 300 ani după cum spun unii specialişti.30 Nucul de la Bistriţa, din păcate a fost tăiat în anul 2011, fi ind parţial uscat, deşi era considerat monument al naturii, asta însă doar declarativ, fără a avea statut de protecţie însă. În afară de castan şi nuc, aici rodesc repede şi alte plante iubitoare de climat blând, ca viţa de vie, alunul şi liliacul sălbatic. Salcâmul îl întâlnim izolat şi în plantaţii, pe locurile cu eroziuni de teren, iar mesteacănul pe platourile expuse la soare. Ca specii de arbuşti, întâlnim porumbul (Prunus spinoasa), păducelul (Crataegus monogyna), sângerul (Cornus sanguinea), cornul, (Cornus mas), etc.. Dintre vegetaţia ierboasă amintim fi ruţa, păiuşul, ghizdeiul şi diferite specii de trifoi şi lucernă. După spusele localnicilor în vârstă, precum şi din relicvele ce mai pot fi observate în prezent, zona sudică a satului Costeşti (Ferigile) avea înfăţişarea tipică luncii unui râu de munte. Vegetaţia de aici era alcătuită din pâlcuri de mesteceni, sălcii, ulmi şi plopi, printre care creşteau tufişuri de ferigă. În apropierea apelor întâlnim specii iubitoare de umezeală, printre care amintim aninul şi salcia, care cresc repede, contribuind în unele locuri la consolidarea malurilor, în faţa furiei apelor din timpul ploilor abundente. Dintre plantele cultivate, în comuna Costeşti predomină porumbul, cartoful şi fasolea. Cultura pomilor fructiferi (pruni, meri, peri, vişini, cireşi etc.) se dezvoltă normal deoarece aceştia găsesc condiţii favorabile de climă şi sol. În zona montană din partea de nord a comunei, vegetaţia este raspândită astfel: de la circa 600 m şi până la 1800 m aflăm zona de pădure sau forestieră, cu sub-zona fagului (Fagus silvatica), continuă cu pădurile amestecate de fag, molid (Picea excelsa) şi brad (Abies alba), intrând astfel in subzona bradului.

27 Velcea I., Cercetări economico-geografi ce în Oltenia subcarpatică dinre Gilort şi Bistriţa Vâlcii, în probl. de geogr.

V, 1957, p. 356 28 Conea I., Studiul geografi c al castanilor, p. 117 şi 121 29 Conea I., Studiul geografi c al castanilor, p. 136 30 Popescu Gh., Botanică, în Lumina Slovelor, Şcoala Generală Costeşti, 1973, p. 29. Ionete Liviu, Monumente ale naturii in judeţul Vâlcea, în Studii şi cercetări, editată de Comitetul de cultură al judeţului Vâlcea, 1973, p. 27, dă vârsta nucului de la Bistriţa de 400 ani şi înălţimea de 30 m. Vezi şi Constantin C. Ciurăscu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Edit. Ceres, Bucureşti, 1976