I. NICOLAE MAZILU, COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

regimului comunist, dar şi ofiţeri cu funcţii de conducere pe linia instruirii militare, oameni incompetenţi (chiar şi foşti colegi de-ai săi, de şcoală şi de curs) care „i-au purtat sâmbetele”, lucrându-l din umbră sau pe faţă, în încercarea de a-i întrerupe ascensiunea în ierarhia militară. Toţi aceştia, buni şi răi, au dat substanţă şi culoare atât vieţii, cât şi operei sale.

În cele ce urmează voi încerca să creionez într-un mod cât mai real şi cuprinzător viaţa şi personalitatea distinsului ostaş şi scriitor, Nicolae Mazilu, folosind pe lângă informaţiile oferite de familie şi referinţele unor cunoscuţi de-ai săi – ofiţeri şi oameni de cultură – publicate în anumite volume, ziare şi reviste de cultură, numeroase crâmpeie autobiografice spicuite din memoriile sale publicate în trilogia Sclipiri în amurg, în volumul Enigma Transfăgărăşanului şi din alocuţiunile şi cronicile literare cuprinse în volumul Opinii şi recenzii; este o succesiune de informaţii rânduite cronologic, care demonstrează dimensiunea profesională şi caracterul de excepţie al acestui român, oltean după tată şi ardelean după mamă, ai cărui urmaşi, rezultaţi din căsătoria cu o româncă basarabeancă (o femeie care l-a iubit, l-a înţeles şi i-a fost alături până la sfârşit), sunt amprenta genetică a trei provincii istorice româneşti – Oltenia, Transilvania şi Basarabia, deci, a universului spiritual românesc.

I. NICOLAE MAZILU, COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

Anumite lucrări îl prezintă pe Nicolae Mazilu ca fiind născut în comuna Lăpuşata, judeţul Vâlcea. În realitate, acesta s-a născut la 25 iulie 1927 în comuna vecină, Lădeşti, pentru că, aşa cum mărturiseşte în memoriile sale, acolo „era cel mai apropiat spital în care putea să aibă loc o naştere, cât de cât asistată de un personal calificat”, 2 părinţii săi fiind Marin şi Maria Mazilu, din satul Zărneşti, comuna Lăpuşata. S-a stins din viaţă la 4 februarie 2012, la Râmnicu-Vâlcea şi îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Militar (cartierul 1 Mai) din localitate.

2 Ibidem, p. 17.

11

Din căsătoria cu Profira (Firica) Mazilu3 – de profesie inginer agronom, născută Gratie, la 25 august 1927, în localitatea Orhei, Republica Moldova (Basarabia), au rezultat doi copii: Felicia (n. 1955, Călăraşi) – economist şi Florin (n. 1961, Bucureşti) – maistru, tată a doi băieţi: Radu (n. 1986, la Rm. Vâlcea) şi Mihai (n. 1988, la Rm. Vâlcea), amândoi având profesia de economist.

Tatăl, Marin Mazilu, avea cinci clase primare şi a luptat pe fronturile celor două războaie mondiale, cu gradul de sergent major. În primăvara anului 1922 s-a angajat în armată, ca subofiţer cu gradul de sergent instructor, desfăşurându-şi activitatea la unităţile militare de vânători de munte din Predeal şi Curtea de Argeş. S-a pensionat tânăr, la 37 de ani, cu gradul de plutonier major.

Mama a fost casnică. Ea era ardeleancă născută în familia ţăranilor Mihai şi Paraschiva Ţâru (n. Pop), din comuna Lunca Mureşului, judeţul Mureş.

4

Marin Mazilu, fiu de ţărani moşneni de pe valea Cernei, se trăgea, aşa cum rezultă din istorisirea fiului său, Nicolae Mazilu, din „Ion Deaconu, (n.n. al cărui nume venea din termenul deacon şi semnifica) un fel de grad inferior în tagma preoţească. Trăia probabil pe vremea când se spune că unii dintre ţăranii noştri care

3 „Ne cunoscusem din 1944, când cetăţeanul Emilian Gratie din Leuşenii Orheiului, venise în comuna noastră ca refugiat, având cu el averea ce-o putuse încărca într-un car mare tras de doi boi frumoşi: saltele, perini, plapume şi deasupra o soţie credincioasă cu cinci fete între zece şi nouăsprezece ani şi un băieţel ce abia împlinise opt anişori!… Fetiţa cea mijlocie era de aceeaşi vârstă cu mine şi printr-o coincidenţă eram în aceeaşi clasă de liceu. Pierduse şi ea nişte ani din cauza războiului şi refugiului şi în toamna anului 1944 eram colegi în clasa a cincea. Ne împrumutam cărţi şi ne dădeam reciproc consultaţii (eu la limbile neolatine şi la literatură, iar ea la matematică şi fizică). … Firica era pentru mine o prietenă la un nivel superior celor de până atunci. Deşi nu-mi trecuse prin gând că aş putea să mă căsătoresc cu ea îi purtam o prietenie şi o dragoste nemărturisite; undeva în sufletul meu licărea o speranţă de viitor, destul de confuză ca o presimţire…” (Colonel r. Nicolae Mazilu, În vâltoarea vieţii. Amintiri din cariera militară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1998, p. 9-10) 4 Nicolae Mazilu, Sclipiri în amurg. Dascălii mei dragi – povestiri autobiografice, vol. I, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1996, p. 10. 12

ardeau de dorinţa să se facă preoţi, încărcau carul cu sare de la Ocnele Mari, treceau Dunărea, vindeau sarea, aranjau treburile la Sfânta Sofia şi veneau peste câteva luni preoţi […]. Acest Ion Deaconu avea un singur băiat şi câteva fete […]. Pe acest fecior îl chema Pătru, căruia i s-a mai zis şi „Arsu” pentru că într-un conflict avut cu Dragu, căpetenia haiducilor de prin părţile acelea, a fost prins de haiduci şi ars, nu pe rug, ci pe frigare[…] Pătru a avut mai mulţi copii, dar unul dintre ei, Radu, probabil semănând cu bunicul Deaconu, a avut înclinaţii spre cunoaştere şi nu se ştie prin ce împrejurări a învăţat carte şi a ajuns scrib la Bănie. La pensionare i s-a dat titlul de „Mazil” cu diplomă, având semnătură şi pecete domnească. În zilele noastre denumirea de „mazil” a căpătat un sens peiorativ, însemnând scos din slujbă. În acele vremuri, când omul la mazilire primea o diplomă cu pecete domnească, noţiunea avea sens de pensionare sau chiar de înnobilare căci, odată cu diploma, cel mazilit primea şi o suprafaţă apreciabilă de pământ din moşiile domneşti. Radu a fost căsătorit cu Voica, femeie viguroasă care a trăit mai departe la ţară, crescând şapte copii în timp ce soţul era lefegiu la Craiova şi venea acasă doar ca musafir. […] Aşa se explică faptul că toţi copii lui Radu nu au fost cunoscuţi sub numele „al lui Radu”, ci sub numele „al Voicăi”. Cei patru băieţi… au purtat următoarele nume: Stan al Voicăi, Mihai al Voicăi, Ioniţă al Voicăi şi Constantin al Voicăi. […] Dintre copiii lui Radu Mazilu (şi ai Voicăi), numai urmaşii lui Constantin şi ai lui Ioniţă se numesc Mazilu; urmaşii lui Mihai se numesc Mihăescu, ai lui Stan se numesc Stănescu, iar unii descendenţi din fraţii lui Radu şi-au zis Deaconu după numele străbunicului sau Arsulescu după porecla bunicului Pătru. Ioniţă al Voicăi a fost bunicul lui tata. Pentru că pe tatăl lui tata (bunicul meu) l-a chemat tot Ioniţă, oamenii din sat, pentru a-l deosebi de tatăl său, i-au zis Ioniţă ăl mic, iar soţiei sale, Ioana lui Ioniţă ăl mic. Murind Ioniţă ăl mic încă tânăr, […], soţia lui, Ioana (bunica mea) a rămas văduvă cu şase copii. Toţi copiii ei au luat în gura satului numele mamei, căci ea era de fapt capul

13