de companie la Regimentul de Geniu, Rm. Vâlcea II.2.4. Locotenentul-major Nicolae Mazilu,

De remarcat este şi faptul că, în urma examenului de absolvire, şcoala de gradaţi a fost apreciată de către delegatul comandamentului ca fiind cea mai bună din arma geniu, ceea ce a dus la avansarea comandantului de companie, locotenentul-major Anastasiu la funcţia de comandant de batalion.

II.2.3. Locotenentul-major Nicolae Mazilu, comandant de companie la Regimentul de Geniu, Rm. Vâlcea. Cu un astfel de ofiţer la comanda regimentului, tânărul locotenent culege în scurtă vreme succes după succes. Astfel, cu ocazia zilei de 1 Mai 1952, locotenentul Nicolae Mazilu a fost declarat de către comandantul unităţii, „cel mai bun ofiţer instructor din regiment”, la 23 august 1952, a fost decorat cu „Medalia Muncii”, eveniment ce i-a şters definitiv din minte regretul că nu s-a făcut medic, iar la 30 decembrie, cu aproape doi ani înainte de termen, a fost avansat la „excepţional” la gradul de locotenent-major.

La începutul anului de instrucţie 1952-1953, Nicolae Mazilu primea comanda companiei a III-a, o subunitate formată din trei plutoane.

Legat de maiorul Vişan trebuie precizat că acesta fusese şef al Secţiei Pregătire de Luptă din Comandamentul Trupelor de Geniu, iar pe linie politică membru al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. În această dublă calitate a inspectat în cei câţiva ani de la instaurarea dictaturii comuniste toate unităţile militare din ţară constatând „că pe măsura trecerii timpului se naşte în unităţile armatei o pătură privilegiată, aceea a lucrătorilor politici, oameni cu o slabă pregătire militară (ba chiar şi politică), convinşi că ei trebuie de fapt să conducă destinele unităţilor şi subunităţilor, fără a fi apţi pentru aşa ceva; nişte oameni care iau leafă bună şi mai mult încurcă treburile. Ei nu ştiau să facă nimic altceva decât să dea din gură. Când apar (dacă mai apar), ici-acolo unele succese, ei afirmă sus şi tare că acestea sunt datorate iniţiativei şi muncii lor, iar pentru insuccese, cine pot fi vinovaţi decât bieţii comandanţi care de bine de rău duc greul în armată?”. 102

102 Ibidem, p. 75.

46

Făcând cunoscut eşaloanelor superioare acest aspect, la una din şedinţele plenare ale D.S.P.A., unul dintre şefi i-a spus: „Ce-ai zice, tovarăşe Vişan să-ţi dăm conducerea unui regiment de geniu, pentru că eşti genist, şi într-un termen de un an sau doi, să demonstrezi d-ta ce se poate face şi să întocmeşti o lucrare pe această temă, un studiu document cu exemple concrete şi cu concluziile şi propunerile de rigoare?”. 103

Aşa a ajuns maiorul Vişan comandant al Regimentului de Geniu de la Rm. Vâlcea. Din păcate, după doi ani de muncă asiduă în această funcţie, departe de familie, nu a mai fost nevoie de studiul său; politrucii (care pe toată perioada regimului au fost nişte oameni de nimic şi nişte încurcă-lume) i-au luat-o înainte şi i-au întocmit ei „o lucrare” – un dosar bogat în anonime şi declaraţii incriminatoare, prin care l-au „executat” tovărăşeşte pentru „activitate duşmănoasă de subminare a autorităţii comuniştilor şi aparatului politic din regiment”. 104 În felul acesta a fost eliminat din sistem un ofiţer ce luase atitudinea fermă faţă de această categorie de trântori, faţă de rolul lor lipsit de responsabilitate şi de eficienţă în armata română. „Când mi-au propus funcţia de comandant de regiment, nu mi-am dat seama că ei îmi întind o plasă mare, aşa că am sărit drept în ea”, avea să se destăinuie într-o discuţie purtată între patru ochi, undeva pe dealul Capela, distinsul ofiţer mai tânărului său coleg de armă şi subordonat, Nicolae Mazilu, pentru care avea tot respectul şi preţuirea sa.105

Conştient că în curând va fi expulzat din armată, lucru ce s-a şi întâmplat la doar câteva zile, şi că subalternul, pentru care avea numai cuvinte de laudă, motiv pentru care era considerat protejatul său, va fi marginalizat de sistem, pentru a-l scoate din vizorul duşmanilor l-a propus pentru cursul de perfecţionare pentru ingineri de mari unităţi şi comandanţi de batalioane independente, cu durata de un an, curs ţinut la Şcoala Militară de Geniu de la Rm. Vâlcea.

103 Idem. 104 Ibidem, p. 76. 105 Ibidem, p. 78.

47

După zece ani, cei doi aveau să se reîntâlnească în parcul Cişmigiu din Bucureşti. În discuţia purtată, Nicolae Mazilu a aflat cum a fost trecut în rezervă fostul său comandant, „cum a ajuns vânzător într-un magazin de jucării”106 şi cum, „după cinci ani de zbateri ca-n gura şarpelui”, 107 cum spunea acesta, urmând cursurile unei facultăţi a ajuns inginer cercetător în domeniul materialelor de construcţii. În anii ’70, cei doi aveau să se reîntâlnească pe şantierul Transfăgărăşan, Nicolae Mazilu în calitate de comandant al sectorului nord, iar Dumitru Vişan ca turist. De remarcat este faptul că, ulterior, inginerul Vişan şi-a adus o contribuţie importantă şi „de bună voie în rezolvarea ştiinţifică a problemelor majore ce apăreau în cadrul unui ritm impus”, descrisă de Nicolae Mazilu în volumul său intitulat Enigma Transfăgărăşanului. 108 „Ce om extraordinar! Câţi ofiţeri minunaţi, inteligenţi şi harnici au fost atunci trecuţi în rezervă şi cât a pierdut armata prin îndepărtarea unor oameni de talia inginerului Vişan! (în timp ce în toate unităţile se lăfăiau fel de fel de figuri fără pereche, ba se făceau şi eforturi susţinute pentru creşterea lor!”, 109 avea să spună Nicolae Mazilu peste ani.

Cum fiecare etapă a vieţii i-a scos în cale câte un om deosebit şi la cursul de perfecţionare amintit mai sus s-a întâmplat acest lucru. Este vorba despre „şeful cursului, maiorul Zaharia Petre, un om cu o pregătire excepţională şi cu experienţa războiului (purta pe corp semnele unor răni grave), care a ajuns cu timpul şeful catedrei de geniu din Academia Militară Generală” . 110 Despre acesta, dar şi despre alţii, asemenea lui, vom vorbi pe parcurs.

Trebuie amintit că în această perioadă, Nicolae Mazilu îşi petrecea puţinul timp liber, aşa cum mărturiseşte în volumele sale, „fie în compania coanei Irina, fie plimbându-mă prin oraş, prin

106 Ibidem, p. 79. 107 Ibidem, p. 80. 108 Ibidem, p. 80-81. 109 Ibidem, p. 80. 110 Ibidem, p. 82.

48

Zăvoi ori pe Capela”.

111 Gândul său era însă la „Firicuţa, care acum era studentă la Iaşi”, 112 şi căreia îi scria şi îi transmitea în mod constant versuri, majoritatea acestora fiind publicate peste ani în volumul Bobiţe de mărgăritar. Au fost trei ani în care datorită distanţei s-au revăzut doar de câteva ori, în vacanţele ei şi în două din concediile lui de odihnă.

În iunie 1954, locotenentul-major Dobre, locţiitorul politic al cursului şi fost propagandist al regimentului, îl sfătuieşte să solicite celor de la regiment primirea lui în rândul membrilor de partid pentru ca după încheierea cursului să nu întâmpine greutăţi acolo unde va fi repartizat. Dosarul său avea referinţe favorabile, dar în urma întrebărilor care mai de care mai ciudate şi mai aberante ce i-au fost adresate şi a discuţiilor purtate, solicitarea sa a fost respinsă. S-a făcut vorbire la faptul că era un element burghez prin faptul că făcuse liceul în timpul burgheziei, că a fost unealta maiorului Vişan, că are relaţii intime cu gazda sa, că hrănea un câine pripăşit pe care îl considera „locţiitorul său politic” pentru a-i batjocori pe locţiitorii politici din regiment şi că, la un moment dat, toţi purtau numele generic de „Lăbuş”. La final a fost respins. „Acesta era stilul de muncă politică din anii ’50 în majoritatea mediilor din armată şi probabil, nu numai din armată. Dădacă bună pentru leneşi şi lovitură de măciucă pentru cei care de bine de rău mai încercau să facă ceva”. 113

După absolvirea cursurilor şi-a petrecut concediul la Lăpuşata alături de tatăl său, povestindu-şi unul altuia necazurile prin care au trecut. Multe din discuţii făceau referire la viaţa grea prin care trecea ţara, la abuzurile care se făceau atât în armată cât şi în viaţa civilă. Bătrânul Mazilu i-a povestit cum „în fruntea comunelor erau aduşi muncitori de la oraş, consideraţi a fi cei mai demni şi de încredere partidului, dar cum nefiind cu nimic legaţi

111 Ibidem, p. 83. 112 Idem. 113 Ibidem, p. 92.

49