inginer de divizie II.2.5. Căpitanul Nicolae Mazilu,

de comună săvârşeau nu numai greşeli grosolane dar şi cele mai grave abuzuri”. 114

II.2.4. Locotenentul-major Nicolae Mazilu, inginer de divizie. La revenirea din concediu află că a fost numit în funcţia de inginer115 al unei divizii de infanterie care avea comandamentul în garnizoana Călăraşi, iar şeful lui direct era inginerul corpului de armată, maiorul Petrescu, care avea sediul la Buzău. Funcţia era destul de mare, de locotenent-colonel, pe când el avea gradul cu trei trepte mai jos, acela de locotenent-major, şi se datora faptului că absolvise cursul de perfecţionare cu rezultate foarte bune, al doilea din serie. Aici avea să aibă în subordine o companie de geniu, cu cinci plutoane specializate, iar la regimentele din componenţa diviziei câte un pluton de pionieri care, în caz de război, se transforma în companie.

Călcând pentru prima oară în viaţă pe nesfârşita câmpie a Bărăganului, a rămas surprins de relieful ce i se deschidea în faţă. „Nicicând nu mai văzusem aşa câmpii întinse, nici măcar nu-mi imaginasem cam cum ar fi să mergi zeci şi zeci de kilometri fără să vezi altceva decât şes nesfârşit. Arături de toamnă cât cuprinzi cu ochii sau lanuri de porumb şi floarea soarelui în curs de recoltare. Ici-acolo câte un cătun de case din chirpici şi curţi mici, pline de păsări rămâneau în urmă, departe, ca gândurile mele…

114 Ibidem, p. 93. 115 „Aceste denumiri de funcţii („inginer de regiment”, „inginer de divizie”, „inginer de corp de armată”) erau împrumutate de la ruşi, care recunoşteau în ofiţerii de geniu din statele majore ale unităţilor de alte arme decât cele de geniu, un fel de ingineri ai trupelor, fără ca aceştia să fie de fapt ingineri cu studii superioare, absolvenţi ai unor facultăţi de profil (construcţii, fortificaţii, drumuripoduri, etc.). Aceste funcţii se introduseseră şi în statele noastre de organizare şi se încredinţau de obicei unor ofiţeri de geniu mai buni, absolvenţi ai unor cursuri de perfecţionare, consideraţi apţi să răspundă nevoilor de calcul matematic al asigurării genistice în toate formele luptei şi operaţiei. Se urmărea ridicarea, oarecum artificială, a prestigiului ofiţerilor de geniu în faţa trupelor să se creadă că ei sunt ingineri, când în realitate ei erau departe de pregătirea unui inginer adevărat, absolvent al unei facultăţi”. (Ibidem, p. 94) 50

Eram trist şi îngrijorat. Mă despărţisem de Râmnicul meu drag, leagănul adolescenţei şi afirmării mele şi mă îndreptam spre alte tărâmuri, unde nu ştiam ce mă aşteaptă. Lăsam în urmă o viaţă pe care o cunoşteam, cu care mă obişnuisem şi mergeam să dau piept cu necunoscutul”, 116 mărturiseşte Nicolae Mazilu. Totodată lăsa în urmă oameni de care era legat sufleteşte, oameni dragi precum: foştii săi subordonaţi, comandanţi de plutoane, locotenenţii Moraru (avansat în locul său la comanda companiei, ajuns la scurtă vreme inginer de regiment), Ionaşcu (devenit un strălucit ofiţer de geniu, comandant al Regimentului de Geniu din Rm. Vâlcea şi, ulterior, şeful geniului armatei, funcţie de general în care a activat timp de peste 12 ani), Korşai şi Sasu; plutonierul de companie Enache; coana Irina.

În drum spre noua sa unitate, la ordinul generalului Şlicariu117 trecuse pe la comandamentul armei geniu, unde, printre indicaţiile primite de la şeful armei, privind noua sa funcţie, a primit şi o serie de recomandări în privinţa intrării sale în partid, ca o măsură necesară urcării în ierarhia militară. Pentru aceasta l-a sfătuit să aibă o atitudine care să nu atingă orgoliile celor de care depindea, atât pe linie de comandă cât şi pe linie de partid, adică să

116 Ibidem, p. 96. 117 „Generalul Vasile Şlicariu, comandantul Trupelor de Geniu era unul dintre marii generali ai ţării, nu atât prin funcţia ce o deţinea (destul de mare de altfel), cât prin excepţionala sa pregătire unanim recunoscută. Reuşise ca înainte de cea de-a doua conflagraţie mondială să absolve în ţară Şcoala de Război şi apoi să-şi ia doctoratul în ştiinţe militare în Franţa. Dacă adăugăm şi experienţa războiului pe care îl îndurase şi în Est şi în Vest, înţelegem că generalul Şlicariu era o somitate militară”. (Nicolae Mazilu, Sclipiri în amurg (vol. III), Urcând spre creste. Amintiri din cariera militară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Fortuna, 2001, p. 8) „Generalul Vasile Şlicariu, şeful meu ierarhic, este făuritorul armei geniului moderne, de numele căruia sunt legate toate realizările de mari proporţii din ţara noastră (construcţiile portuare, irigaţiile, platformele industriale, barajele hidrotehnice, Transfăgărăşanul,… etc., etc.). […] generalul Şlicariu a fost unul din şirul „Dascălilor mei dragi”, de la vremea când am intrat „În vâltoarea vieţii”, până când m-a văzut „Urcând spre creste”. (Ibidem, p. 170) 51

nu-i deranjeze pe cei din jur ştiindu-se că „libertatea de gândire şi de mişcare era limitată” . 118

Ajuns în garnizoana Călăraşi, povesteşte acesta, „am avut sentimentul că sunt trimis în surghiun. O garnizoană nenorocită, într-un oraş de câmpie, pe malul Dunării, plină toată de noroi. […] Mergeau bieţii trecători ţinându-se cu mâinile de garduri şi-şi blestemau soarta”. 119 Noua unitate, situată undeva în apropiere de gara Călăraşi, i-a lăsat un gust amar. „Era evident că armata trecea printr-un dureros proces de transformare, cu cadre vechi, în curs de lichidare, cu cadre noi în formare şi în general slab pregătite şi cu nişte obişnuinţe păcătoase, la rang de regină fiind indisciplina”. 120 „O cloacă murdară de impostori incapabili şi beţivi, în mijlocul cărora aveam să mă zbat ca în ghearele morţii timp de trei ani!”, povesteşte Nicolae Mazilu.121 „Comandantul era un bătrânel foarte cumsecade, dar provenit din subofiţeri (din Divizia Tudor Vladimirescu), 122 care se mira şi el ce pleaşcă i-a picat pe cap, să ajungă comandant de divizie!”, 123 iar şeful de stat major „era cel mai reprezentativ «om cu două feţe»”. 124 Ajutorul său „pentru partea materială”, locotenentul Buhă „un ţigan greţos şi obraznic care-ţi cerea palme şi-ţi crea scârbă de la prima vedere”, […] „nu era altceva decât un escroc în haine militare”, […] „membru de partid de prin 1945, care fusese înainte de armată primar în comuna sa natală şi, cu un cinism dezgustător se lăuda în gura mare ce afaceri

118 Colonel r. Nicolae Mazilu, Sclipiri în amurg (vol. II). În vâltoarea vieţii. Amintiri din cariera militară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1998, p. 95. 119 Ibidem, p. 98. 120 Ibidem, p. 100. 121 Idem. 122 Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost constituită în U.R.S.S., la 15 octombrie 1943, în mare parte din prizonieri de război români, la iniţiativa lui Iosif Visarionovici Stalin, ca unealtă de propagandă şi de pregătire a instaurării comunismului în România. 123 Colonel r. Nicolae Mazilu, Sclipiri în amurg (vol. II). În vâltoarea vieţii. Amintiri din cariera militară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1998, p. 103. 124 Ibidem, p. 99.

52

grozave făcuse el cu cotele luate de la oameni şi la ce chefuri „trăsnet” participase cu cei de teapa lui”. 125

Datorită faptului că nu era membru PCR, şi aceasta nu pentru că nu şi-ar fi dorit, aşa cum mărturiseşte, Nicolae Mazilu a trebuit să suporte consecinţele încă din prima zi. Ba mai mult, pentru a nu mai trece prin fazele neplăcutei experienţe de la Rm. Vâlcea, când învinuirile aduse erau de fapt motive de laudă, a refuzat propunerea comandantului diviziei de a cere conducerii organizaţiei din divizie să i se acorde statutul de membru de partid, situaţie extrem de delicată ce avea să-l ţină într-un con de umbră şi să fie lucrat „tovărăşeşte” de către cei ce aveau această calitate.

Situaţia prin care trecea: atmosfera din unitate şi pericolul de a face oricând un pas greşit în privinţa relaţiilor cu femeile – ispite, l-au determinat, în urma unei scrisori prin care Firica îl anunţa că a terminat studiile universitare şi că a fost repartizată ca inginer agronom la Gospodăria Agricolă de Stat din comuna Mihăileşti, judeţul Suceava, să ia o decizie decisivă în privinţa viitorului lor. Înainte de a se prezenta la locul de muncă, aceasta i-a onorat invitaţia de a-l vizita la Călăraşi, acolo unde, aşa cum povesteşte eroul nostru, „o îmbrăţişare şi un sărut au pecetluit unirea” lor.

Pentru o vreme, până la găsirea unei gazde, tânărul ofiţer a fost nevoit să doarmă în arestul regimentului de artilerie din cadrul diviziei. Ulterior, Tiţoiu, un localnic pensionar, care avea două fete nemăritate a acceptat să-i ofere o cameră foarte bună, încălzită pe cheltuiala proprie, dar cu o condiţie: să nu aducă femei în casă. Omul avea un scop bine definit, aşa se face că prezenţa Firicăi în casa sa l-a determinat să aibă o reacţie promptă şi fermă. După o săptămână de căutări, cu mare greutate a reuşit să găsească la o femeie în vârstă „o cameră care fusese construită în curte, separat de corpul casei, ca magazie de lemne”, 126 şi amenajată ulterior ca spaţiu de locuit. „[…] şi aşa ne-am petrecut «luna de miere» în cele mai grele condiţii, la cel

125 Ibidem, p. 101-102. 126 Ibidem, p. 111.

53