Militare Generale

O lună mai târziu, Batalionul de Geniu de la Feteşti a fost inspectat de cel mai înalt eşalon de geniu – Comandamentul Trupelor de Geniu. Din comisie a făcut parte şi un reprezentant al generalului Vasiliu, comandantul Regiunii a II-a Militară, pentru a constata dacă batalionul se ridică în fruntea Regimentului 2M. Preşedintele comisiei a fost maiorul Neicu Octavian, fost profesor de-al căpitanului Mazilu, la catedra poduri din şcoala militară de la Rm. Vâlcea.

La finalul inspecţiei, maiorul Neicu şi-a încheiat bilanţul astfel: „Am rămas deosebit de plăcut surprins de gradul înalt de pregătire al militarilor, începând cu statul major şi terminând cu soldaţii. Vă felicit din toată inima pentru rezultatele foarte bune obţinute şi voi raporta comandamentului Trupelor de Geniu, generalului Vasile Şlicariu, că am descoperit un batalion divizionar în care instrucţia se execută ca-n şcoala militară!”145

II.2.6. Căpitanul Nicolae Mazilu student al Academiei Militare Generale. La sfârşitul lunii august 1957, căpitanul Nicolae Mazilu se prezintă la examenul de admitere în Academia Militară Generală – Facultatea de Geniu, unde erau înscrişi 70 de candidaţi (cinci candidaţi pe un loc), două treimi dintre ei fiind participanţi la cursul de perfecţionare de la Rm. Vâlcea. După ultima probă, secretarul comisiei (cu care se cunoştea) i-a adus vestea că a intrat primul. El şi Beghegeanu Mircea, obţinuseră medii ce îi clasau pe amândoi pe primul loc. Din păcate, datorită unor aprecieri defăimătoare creionate şi ataşate la dosar de vechiul său coleg de curs şi duşman, şi mai noul său şef Gabor Zoltan, până la validarea sa ca student al Academiei au trecut vreo 10 zile. Trebuie menţionat că validarea s-a datorat distinşilor săi profesori de la cursul de perfecţionare din şcoala militară: maiorul Petre Zaharia – şef de curs, acum lector la catedra de geniu a academiei şi membru în comisia de examen, şi maiorul Neicu Octavian cel ce-i inspectase batalionul cu numai trei luni în urmă.

145 Ibidem, p. 166.

61

Acesta din urmă participa în comisia de examen ca delegat din partea Comandamentului Trupelor de Geniu.

La 1 noiembrie s-a prezentat la Bucureşti, la cursurile academice, scăpând în acest fel de divizia de infanterie în care a avut destule neplăceri şi dezamăgiri, dar cu mândria că a reuşit să închege în condiţii deosebit de grele, colective puternice. Peste ani îşi aminteşte cu mândrie cum sub comanda sa, în anii petrecuţi la Feteşti, şi-au făcut ucenicia ofiţeri care ulterior au devenit cadre de prestigiu în trupele de geniu: Caracaleanu – fost şef de stat major al batalionului, a ajuns comandant al Şcolii de Subofiţeri şi Maiştri Militari de Geniu, Ţurea Anton – fost locţiitor pentru pregătirea de luptă, a ajuns lector superior în cadrul Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.

În viaţa căpitanului Mazilu încep să apară alte şi alte momente neplăcute. După ce i se promite un post de inginer agronom pentru soţie, la centrul de raion din comuna Răcari, face eforturi şi găseşte şi o gazdă pentru familie în aceeaşi localitate. Din păcate, la câteva zile, constată cu tristeţe că promisiunea cu privire la locul de muncă făcută de preşedintele de raion fusese o minciună.

Legat de acest aspect, Nicolae Mazilu avea să spună: „Nimic nu putea justifica nedreptatea ce mi se făcuse. Muţi familia de la 300 de kilometri pe baza unor asigurări, atât verbale cât şi scrise, ca apoi să ţi se pună în faţă un argument cât se poate de birocratic, în stare să te umple de revoltă? Trecuseră vreo 10 ani de dictatură şi cei ce ne promiseseră că vor instaura un regim de dreptate şi echitate, uitaseră de unde au plecat şi ce promiseseră. Începuseră oamenii să se îngraşe, făcuseră fălci şi burţi, se îmbrăcau frumos şi…, simţiseră gustul puterii! Pentru ei era permis orice; legea o făceau ei, o aplicau tot ei şi puteau oricând cu grosolănie să încalce cuvântul dat şi propriile hotărâri. Proletarii din urmă cu zece ani erau deja domni; se născuse o nouă clasă, clasa conducătoare, legată strâns prin relaţii ierarhice care presupuneau sprijin reciproc (damigene şi curcani),

62