II.2.7. Maiorul Nicolae Mazilu, şef al Secţiei Mobilizare din cadrul Comandamentului Trupelor de Geniu

îndrumătorul lucrării sale de diplomă pentru care a primit nota maximă. „Odată cu terminarea academiei s-a încheiat şi perioada mea de formare completă ca ofiţer de geniu. Urcasem pe cea mai înaltă treaptă a calificării”, 158 spunea cu mândrie, peste ani, Nicolae Mazilu.

II.2.7. Maiorul Nicolae Mazilu, şef al Secţiei Mobilizare din cadrul Comandamentului Trupelor de Geniu. Încheierea studiilor academice, cu rezultate foarte bune şi înaintarea la gradul de maior, îl propulsează pe căpitanul Nicolae Mazilu în categoria ofiţerilor superiori şi totodată repartizarea sa la Comandamentul Trupelor de Geniu (forul cel mai înalt al geniştilor români) în funcţia de şef al Secţiei de Mobilizare. S-a acomodat repede cu noua funcţie şi în scurtă vreme a devenit un concurent puternic pentru ceilalţi şefi de secţii, dar mărturiseşte că „Secţia Mobilizare era locul de muncă în care dacă stăteai mai mult de trei ani, riscai să te desprinzi de realitate şi… să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor. O secţie de birocraţi sadea, adevăraţi „şobolani de hârtii”, care de dimineaţa şi până noaptea (de multe ori şi noaptea întreagă!), nu făceau decât calcule, analize, sinteze, propuneri, etc.”159

Din când în când era cooptat în câte o comisie de inspecţie şi trăia bucuria revederii câmpurilor de instrucţie, a poligoanelor, a vieţii militare cea adevărată din unităţi după care suspina din când în când.

Era mulţumit de funcţie, de colectivul pe care îl avea în subordine, de activitatea sa şi trăia bucuria venirii pe lume a celui de-al doilea copil, băiatului său, Florin. Cu toate acestea, începe să se gândească tot mai mult la revenirea sa printre oamenii din rândul cărora plecase, la un regiment pe care să-l conducă, să demonstreze ce poate. Dorinţa aceasta i-a împărtăşit-o şi

158 Idem. 159 Nicolae Mazilu, Sclipiri în amurg (vol. III), Urcând spre creste. Amintiri din cariera militară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Fortuna, 2001, p. 10. 69

generalului Şlicariu cu ocazia unei verificări la Secţia Mobilizare, care i-a răspuns: „Abia acum îmi dau eu seama ce greşeală mare am făcut că te-am adus comandant „şef de călimară”. Tu eşti menit să faci educaţie la sute de oameni, nu la opt subordonaţi, câţi ai aici în secţie.160 […] Am nevoie de comandanţi destoinici ca de aerul pe care îl respir. Păcat că n-am ştiut dorinţa ta mai demult, că acum şase luni am avut post vacant la regimentul din Deva”.

161

Era unul dintre subordonaţii apreciaţi şi îndrăgiţi de generalul Şlicariu. Aşa se explică faptul că la o săptămână de la această discuţie generalul îi oferă două bilete la teatru, pentru el şi soţie. „Se juca în premieră „Revista Bucureşti – 500”, un spectacol jubiliar, în cinstea împlinirii a 500 de ani de la atestarea documentară a marii urbe”. 162

Bucuria de a fi alături de distinsul general şi soţia acestuia, la un asemenea eveniment şi public select a fost nemărginită pentru Nicolae Mazilu. În timpul spectacolului gândul îl purta departe, la părintele său: „Mă gândeam la bietul tata şi ziceam în sinea mea: «Unde eşti tu, Mărine al Ioanei lui Ioniţă ăl mic, să-l vezi pe fii-tu la teatru, în lojă cu cel mai mare genist al ţării?!»”.

163

Pericolul „trecerilor în rezervă şi al arestărilor de „duşmani” (declaraţi peste noapte) se mai potolise”, dar la orizont încep să apară alţi nori negri asupra armatei române, epurarea pe alte criterii. Apăruse o nouă orientare privind încadrarea ofiţerilor cu studii în U.R.S.S. Urma ca cei cu funcţii importante, să fie debarcaţi rând pe rând. Chiar dacă măsura ce urma a fi luată, era una secretă, la eşaloanele superioare se aflase deja şi se dădea o luptă aproape făţişă pentru ocuparea posturilor ce vor deveni în curând vacante. Dintr-o discuţie particulară cu generalul Şlicariu, află că la comandamentul lor era „în joc scaunul şefului de stat major, cel pe care-l ocupă colonelul

160 Ibidem, p. 12. 161 Ibidem, p. 13. 162 Ibidem, p. 14. 163 Idem.

70