II.2.8. Maiorul Nicolae Mazilu, locţiitor al comandantului Regimentului 72 Pontonieri, Brăila II.2.9. Locotenent-colonelul Nicolae Mazilu,

Stănciulescu, căci el avea două academii: una în ţară şi cea de a doua în U.R.S.S.”164

Cineva cu relaţii foarte mari dorea această înaltă funcţie şi folosind organele de cadre (şi nu numai), lovea în toţi candidaţii posibili la acest post, inclusiv în maiorul Nicolae Mazilu. Mai întâi a fost şicanat de şeful biroului cadre, care era şi secretarul de partid al comandamentului pe considerentul că nu şi-ar fi terminat liceul. Într-o altă zi un colonel din Direcţia Informaţii îi propune să accepte detaşarea la un curs special, după absolvirea căruia putea ajunge ataşat militar la una din ambasadele României din străinătate. În ambele cazuri a avut răspunsuri pe măsură. Văzând că nu au sorţi de izbândă încep să-l lucreze la dosar: că nu are origine sănătoasă, fiind fiu de subofiţer din armata vecheburgheză, că tatăl său deţine arme de foc, punând în pericol regimul comunist, că are un unchi preot, etc.165

II.2.8. Maiorul Nicolae Mazilu, locţiitor al comandantului Regimentului 72 Pontonieri, Brăila. Ştiind în ce pericol se afla destoinicul maior Nicolae Mazilu, generalul Şlicariu i-a spus printre altele: „În situaţia asta cred că singura soluţie ar fi să te mut din comandament. S-ar face linişte imediat, apele încet-încet s-ar limpezi şi-ţi promit că atâta vreme cât voi deţine această funcţie voi avea grijă de tine, încât să nu regreţi că ai plecat din comandament şi din Bucureşti. Eu pregătesc pentru tine, nu scaunul şefului de stat major, ci acela pe care stau eu. Necazul cel mare e că nu am acum funcţie de comandant de regiment, aşa cum ţi-am promis şi nu-ţi pot oferi decât funcţia de locţiitor al comandantului Regimentului 72 Pontonieri de la Brăila”. 166

A fost o situaţie delicată pe care Nicolae Mazilu a suportat-o cu greu. Iată cum vede acesta mutarea pe noua funcţie: „Dacă atunci când generalul Şlicariu îmi controlase secţia, mă simţeam entuziasmat şi onorat la gândul că aş putea deveni comandant de

164 Ibidem, p. 18. 165 Ibidem, p. 19. 166 Ibidem, p. 19.

71

regiment, având sentimentul că fac un pas aşa cum îmi dictează conştiinţa, de data asta mă cuprinsese o cumplită lehamite, înţelegând că sunt victima unor „lucrături”. Mă simţeam nedreptăţit şi neputincios în faţa unor forţe ascunse şi înţelegeam că plec din comandament în mod forţat, că fac jocul unor indivizi lipsiţi de scrupule care erau în stare de orice pentru a-şi atinge scopurile lor meschine”.

167

Pe la începutul lunii mai 1963, Comandamentul Trupelor de Geniu s-a reorganizat după un stat nou, lucrat aşa cum am mai spus în secret la Marele Stat Major. Secţiile s-au comasat, două câte două, formând nişte compartimente mai mari în fruntea cărora au fost numiţi foştii locţiitori ai comandamentului, toţi cu grad de colonel, iar pe funcţia de şef de stat major, în locul colonelului Stănciulescu (a cărui problemă erau studiile făcute la ruşi) a fost numit locotenent-colonelul Emil Andriescu (de curând avansat de la gradul de maior), cel care în câteva luni avea să ajungă colonel, apoi general, iar după ce generalul Şlicariu a făcut două infarcte de miocard, a devenit comandant al Trupelor de Geniu.

Ajuns la Brăila, în „frumosul oraş de la Dunăre”, 168 maiorului Mazilu i-a fost repartizată o locuinţă foarte bună, iar soţiei un loc de muncă la Gospodăria Agricolă de Stat (G.A.S.) Latinu (la 20 km de Brăila), unde făcea zilnic naveta cu un microbuz al întreprinderii. Pentru îngrijirea copiilor, de mare ajutor le-a fost mama soţiei (mama soacră), care le-a fost alături mai bine de zece ani. Ca şi la Bucureşti, în scurt timp soţii Mazilu au „devenit spectatori fideli ai Teatrului „Maria Filotti” din localitate care rivaliza sub aspectul calităţii actorilor, bogăţiei decorurilor şi recuzitei, cu multe teatre bucureştene”. 169

Din relatările eroului nostru, cel mai greu moment a fost întâlnirea cu noul comandant, locotenet-colonelul Dumitru Avramescu – un vâlcean de la Armăşeşti, foarte exigent, dar corect, care îi era cunoscut din activităţile anterioare, cu cadrele unităţii, în

167 Ibidem, p. 20. 168 Ibidem, p. 32. 169 Ibidem, p. 29.

72

rândul cărora avea colegi de promoţie, colegi de academie şi foarte mulţi cunoscuţi. Venirea în regiment de pe o funcţie superioară îl cam jena, dar… viaţa trebuia să-şi urmeze cursul.

Despre comandant „ziceau gurile rele că era uns cu multe alifii, că şi-ar fi vândut sufletul diavolului, că de aceea nu avea nimeni curajul să se lege de el, să-i sufle-n ciorbă sau să-l supere cu ceva. Faptul că după ce a comandat regimentul de pontonieri mai bine de un deceniu, a fost promovat în funcţia de şef al serviciului geniu la Consiliul Securităţii Statului, parcă ar spune ceva, dar eu care l-am cunoscut îndeaproape, spune Nicolae Mazilu, fiindu-i subordonat mai bine de doi ani, rămân la o singură părere: era un om de o verticalitate extraordinară care nu se lăsa călcat de nimeni în picioare, iar în situaţii conflictuale adopta spiritul ofensiv fără rezerve. Era un om rar întâlnit, […] „un mic Napoleon” care nu admitea nici un compromis în activitatea sa. În ceea ce priveşte stilul de muncă, pot spune că în acele vremuri era un unicat. Era primul comandant pe care-l întâlneam, stăpân pe el din toate punctele de vedere”, 170 şi în timp ce „în toată armata se bâjbâia în căutarea metodelor cât mai moderne şi cât mai „democratice”, metodele lui Avramescu dădeau rezultate excepţionale. […] Avramescu era de fapt un dictator”. 171

După instalarea maiorului Nicolae Mazilu în noua funcţie, în armată se declanşase o intensă acţiune de stimulare a procesului instructiv-educativ „prin declararea de militari şi subunităţi, ba chiar şi unităţi şi mari unităţi de frunte”, un prilej deosebit pentru a se folosi de mai vechea sa metodă şi aşi pune în valoare convingerile şi experienţa în acest domeniu. Cunoscând foarte bine ce rezultate pot da micile recompense, la nivelul funcţiei sale a desfăşurat o activitate bine gândită şi coordonată, cu rezultate bune şi aprecieri din partea comandantului de unitate.

Având o bună experienţă a recompenselor, câştigată în funcţia de comandat de batalion de geniu şi în noua funcţie, de locţiitor al comandantului de regiment, odată ajuns comandant de

170 Ibidem, p. 24. 171 Ibidem, p. 25.

73

regiment, la Alba Iulia, când, la nivel de unitate nimeni nu putea trece peste el, întrecerile bine organizate şi conduse aveau să constituie elementul de bază în desfăşurarea întregii sale activităţi.

Din relatările locotenent-colonelului Nicolae Mazilu (avansat în grad la 30 decembrie 1964), perioada trăită la Brăila a fost una de ucenicie la un bun comandant, dar şi de relaxare după o muncă istovitoare în fruntea secţiei pe care o condusese. Şi pentru ţară perioada respectivă a fost una de destindere (la insistenţele lumii occidentale au fost eliberaţi deţinuţii politici) şi de oarecare prosperitate, în care România a început să trateze Uniunea Sovietică pe picior de egalitate, prin stoparea jafului săvârşit de către aceasta asupra poporului român ca despăgubire de război şi prin sporirea schimburilor comerciale cu toate ţările, indiferent de orânduirea socială în care trăiau. Cu mari eforturi pentru un popor sărăcit de război, de cote, de naţionalizarea bunurilor şi colectivizarea forţată, de regulile de viaţă împrumutate de la alţii, străine românilor şi nedorite de aceştia s-au deschis o mulţime de şantiere industriale (fabrici, uzine etc.) şi energetice (hidrocentrale şi termocentrale) de interes naţional, s-au construit sisteme de irigaţii, drumuri, şcoli şi locuinţe etc.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965) şi înscăunarea lui Nicolae Ceauşescu s-a crezut într-o schimbare profundă a vieţii, dar a fost doar o amăgire, în doar câţiva ani noul preşedinte „avea să devină unul dintre cei mai mari dictatori ai timpului”. 172

Trebuie spus că acesta a adus un suflu nou societăţii româneşti, încă nevindecată de rănile provocate de război şi de comunişti în perioada 1945 (47) – 1962, prin deschiderea către toate ţările lumii, unele considerate până atunci duşmane. După detaşarea de URSS, şi venirea acestuia la putere, timp de vreo zece ani a însemnat „o perioadă de reală prosperitate”, crezându-se că s-a terminat cu vechile obiceiuri rele. Acest fapt „a făcut ca Ceauşescu să fie lăudat şi aplaudat peste măsură, ceea ce va duce în final la cultul personalităţii sale, cu toată gama de neajunsuri

172 Ibidem, p. 32.

74