Ramona Müller

72 Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

Nu mămai pot concentra. Aveam ceva de organizat, cine-mi spune ce anu-me?!Colegulîșifacecevadelucru, eucred însăcăar trebui săaflu cum se descurcă. Se uită la mine ca și cum ar ști că urmează să-i pun o întrebare pentru care nu are un răspuns urgent, dar măcar poate să-și ima- gineze ceva la faţa locului. El nu face decât treizeci de minute pe jos. Deci, nu și-a pus problema. Aha. Mai bine nu întrebam, că acum spaima de ce va fi începe să prindăputeri. Mă văd singură, fără nicio rezolva- re. Un oraș întreg care să migreze dintr-o dimineaţă definitivă spre locul de muncă. Șisăoţinăașa,pe drumuri.Săseîntoarcăspre seară, ca o turmă de la păscut. Ar fi trebuit să încerc acest mers pe jos astă-va- ră. Măcar aș fi știut câte ore fac dus, câte întors. Mi-aș fi putut face un program pentru timpul care ar mai rămâne din acest parcurs. Probabil câteva ore de noapte, în care, în principal, mă voi dedica odihnei... oricum chef de cele lumești nu voi mai avea,seînţelege.Voi petrece multe minute în gol. Cu pierderi. Randament aproape nul. Magazinele din colţul străzii nu vor mai fi aprovizionate. Un timp, marketurile vor fi devastate până la absolut. Nu va mai exista mâncare. Orice întreruperi de utilităţi vor avea rezolvare într-un timp îndelungat ori deloc. Asta va crea panică, nervozitate, disensiuni. Vom începesămi-șunăm din ușă în ușă. Ce mai știi, vecine, tot pe jos și săptămâna asta?! Vom intra într-o perioadă de somn nedormit. Vom avea feţe din ce în ce mai filozofice. Cine are bani la ciorap va da fuga să cumpere o bicicletă, ba chiar două. Una s-o dea la suprapreţ,evident.Emomentulcaunii săscoatăprofit. Mintenaș, patronul de magazin va aduce din depozit cele câteva bucăţi existente fericit că nu va mai ţine în loc investiţia și, spre uimirea lui totală, în câtevaorestoculsevafiepuizat.Dar,se va bucura degeaba fiindcănu știu la ce îi vor mai servi aceste finanţe dacă nu vaaveacu ce săaducă altă marfă. Ziua aceasta s-ar putea să marcheze declinul afacerii sale. Din păcate pentru localnici, în orașnu sunt prea multe locuri unde se comercializează biciclete. Va fi bătălie, un nou motiv ca oamenii să se privească tot maicuură,mai revoltaţi, mai înverșunaţi. Se vor alcătui două tabere. E clar. Cei care vor continua maratonul și cei care vor face ciclism. Ce bine de aceia care deja posedă un astfel de mijloc de deplasare, care au preferat să facă sport în felul acesta, de- sigur ei neputându-și permite o mașină. Nici măcar un abonament pe una dintre liniile de transport în comun. Nici pentru ei nu va fi comod mereu, închipuiţi-vă. Va veni iarna, gheţușul,gerul.Cândvaam avut și eu o bicicletă. O urcam zilnic la etajul al doilea. N-o lăsam pe coridor, că și aici îmi era frică să nu rămân fără ea. Așa căo ţineam în casăcu mine, pe hol. Am făcut prietenie multă vreme până să măpricopsesc cu o dacie. Am vândut-o pe nimica toată. Pe cea mai bună prietenă. Să mai spună cineva că prietenia nu este decât o noţiune teoretică! Marea face spume. Murmure. Din ce în ce mai înalte. Din ce în ce mai dese. Din ce în ce mai aproape. La un moment dat, mătrezesc pe la cinci. Este întuneric de octombrie. Aud un zgomot ușor de motor și o mașină, ca o fantomă, ieșind pe străduţă.Amunmo-ment de sufocare, nu știu dacă din teamă ori dintr-un motiv de speranţă. E clar, cineva s-a alimentat de undeva. Există o modalitate de a ieși din nebunie! În orașse pare căexistămai mulţi care, ca să nu fie văzuţi, pleacă de foarte devreme și se înapoiază foarte târziu. Uniiauluatcuei

Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4) 73

și pe așa-zișii oameni de încredere, care, chipurile, nu ar sufla o vorbă nimănui. Cu toate acestea, murmurele au ajuns și la ure- chile mele. Există o ţeavă de petrol de care au aflat câţiva cetăţenimaicuinteres,mai curajoși.Și, de aici, nu cred că mai trebuie spus ceva. Fiindcă nu trebuie să mai știe nimeni. Cu cât știu mai mulţi, cu atât sur- sa se va epuiza mai repede. Deja un sfert dintre localnici sunt în temă. Acum s-au format altfel de tabere. Una a celor care fură, cealaltă a celor care înjurăpeceicare fură.Hei,te-amvăzut plecând cu mașina. Păi de unde benzină? Ei, mai aveam eu câteva bidoane. Le ţineam în baie. Hai cănute cred. Mergi de o lună și văd că nu ai niciun stres. Doar nu ai și cada plină… La câteva zile, omul va apărea cu falca vânătă. Doamne ferește, nu e timp de moarte. Nici ambulanţe nu mai circulă. Nicidoctoriinu mai au cu ce să ajungă la spital. Merg repejor. Trec pe lângă sondele sfrijitepecareși-aufăcutlocde observaţie corbii. În faţa mea oameni, după mine oameni. Încă... Aproape că am ocupat drumul. Maratoniști cu antrenament. Oare cum ne vedem de pe lună? Ce vor scrie ziarele? Vor mai scrie?Desprecinesămai scrie?! Suntdejaîntr-oaltărealitate.Cât de mult îmi doresc acum o căruţă cu cai!

Taverna

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apăchi-oară.Seclatină.Seducelavale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi, șanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea și mă ciupește. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăpereadintr-orotaţiecompletă.Pare săfie în ordine. Îmi trag fâșul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broascăo dată, de douăori... Ropotele se aud în materialul chi- nezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul și aștept un pic să se risipească atmosfera de rece și picii ei aflaţi pe ban- chetă. Trebuie să ajung acasă traversând orașul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda ușor. Asemenea atlantidei, orașul meu va fi des-coperit dupăcine știe câte milenii: acesta a fost unul dintre orașele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni îno- tători, pescari, marinari destoinici și poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile lo- cuinţe, după cum indică cele câteva pietre parte din niște ziduri, materialele din care erau construite fiind... Urc podul cu apele vărsându-se ca trompeledeelefanţipebotulmașinii. Arfi nimeritenișteschiurideapă.Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste mașină. La sensul giratoriu, pe lângămine trece în viteză unnautilus4x4.Elarecuraj,eunu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbrizsăvădprintremilioanelede picuri de ploaie care lasădâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice. Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez ușor, mai mult din instinct, și las să treacă sfo- rile de apă ca niște pietoni înalţi și subţiri care merg ţanţoși unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă,