Românitate și Ortodoxie/ Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni by Biblioteci Valcene

Arhim. dr. VARTOLOMEU ANDRONI

ROMÂNITATE ȘI ORTODOXIE

Lucrare publicată cu sprijinul financiar al PRIMĂRIEI ORAȘULUI CĂLIMĂNEȘTI (Primar: dr. Florinel Constantinescu), care a onorat, astfel, demnitatea AUTORULUI de CETĂȚEAN DE ONOARE AL ORAȘULUI CĂLIMĂNEȘTI.

Prin această carte, editorii aduc un omagiu AUTORULUI, la împlinirea a 70 de ani de viață și a 50 de ani de veghe la MĂNĂSTIREA COZIA, vatră de românitate și ortodoxie. 2

Arhim. prof. dr. VARTOLOMEU ANDRONI

ROMÂNITATE ȘI ORTODOXIE Cuvânt de binecuvântare: Înaltpreasfințitul Părinte VARSANUFIE, Arhiepiscopul Râmnicului Prefață de Pr. prof. dr. Ion GAVRILĂ Antologie, introducere și documentar de Gheorghe DEACONU și Elena STOICA

Editura FÂNTÂNA LUI MANOLE Golești-Vâlcea, 2022

Editura PATRIMONIU Râmnicu-Vâlcea, 2022 3

Editor: Gheorghe DEACONU Consultant științific: Pr. prof. dr. Ion GAVRILĂ Redactori: Gheorghe DEACONU și Elena STOICA Culegerea și tehnoredactarea textelor: Gabriela MIHĂILESCU, Mariana BĂRBIERU, Gheorghe DEACONU Execuția imaginilor: Bogdan BOARI, Ligia Elena RIZEA Colecții foto: CJCPCT Vâlcea; Fenia DRIVA Selecția și procesarea imaginilor: Amalia BOARI, Ligia Elena RIZEA, Gheorghe DEACONU Coperta și ilustrația cărții cu ornamente coziene: Ligia Elena RIZEA Pregătirea pentru tipar: Dumitru CIOBANU, Valentin SMEDESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VARTOLOMEU ANDRONI, arhimandrit Românitate şi ortodoxie / arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni ; cuv. de binecuvântare: Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului ; pref. de pr. prof. dr. Ion Gavrilă ; antolog., introd. şi documentar de Gheorghe Deaconu şi Elena Stoica. - Goleşti : Fântâna lui Manole ; Râmnicu Vâlcea : Patrimoniu, 2022 Conţine bibliografie ISBN 978-606-8641-30-0 ISBN 978-606-8682-03-7 I. Varsanufie, arhiepiscop al Râmnicului (pref.) II. Gavrilă, Ion (pref.) III. Deaconu, Gheorghe (antolog. ; pref.) IV. Stoica, Elena (antolog. ; pref.) 2

Tiparul: PROȘCOALA RÂMNICU-VÂLCEA 4

Cuvânt de binecuvântare ARHIMANDRITUL DR. VARTOLOMEU ANDRONI, PĂRINTELE NOBIL ȘI MILOSTIV, RUGĂTOR CĂTRE HRISTOS, ÎMPĂRATUL SLAVEI Format în şcoala duhovnicească a evlaviei şi a sfinţeniei de la Mănăstirea Cozia, unde de la vârsta de 19 ani, s-a așezat sub ascultarea starețului Gamaliil Vaida, cel care se îngrijea ca ucenicii lui să agonisească folosul călugăriei, Părintele arhimandrit dr. Vartolomeu Androni este chip al starețului preocupat de filocalie, de iubirea de frumos, dar și de înnoirea duhovnicească a obștii și a fiilor săi duhovnicești, în inimile cărora a căutat să descopere prezența iubirii nesfârșite și negrăite a lui Dumnezeu. Mănăstirea Cozia, o istorie a modelelor de viață închinată lui Dumnezeu și în care sensul existenței umane este desăvârșirea, reprezintă refugiul său sufletesc și, de aceea, cu multă râvnă, împlinește nevoinţele ascultării și ale iubirii, după ce, peste o jumătate de veac, a privit cu luare aminte la virtuțile părinților cu viață îmbunătățită din obștea adunată la rugăciune în locașul sfânt unde candela sfințeniei nu a încetat să lumineze. Moștenirea spirituală a Mănăstirii Coziei o privește drept mărturie peste veacuri asupra spațiului duhovnicesc în care părinții din obște au săvârșit sfintele slujbe în bucuria, pacea și lumina Duhului Sfânt. Iar bucuria, pacea și lumina așezată în mod tainic în adâncul sufletului său a împărtășit-o și celorlalți, ca părinte duhovnicesc al obștii, stareț și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, director al Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, prin lucrarea virtuților și o amplă și jertfelnică lucrare, în care s-a adus jertfă bineplăcută Domnului. În slujirea ca exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, între anii 1989-2016, Arhimandritul Vartolomeu este cel care a redeschis și a înviat multe dintre mănăstirile din ținutul Olteniei de sub Munte. Părintele Vartolomeu a dat dovadă de multă hărnicie și râvnă duhovnicească, străduindu-se să recupereze și să restabilească viața monahală în mănăstirile Mamu și Sărăcinești, 5

care fuseseră transformate în spații de îngrijire a persoanelor cu afecțiuni neoropsihice. Mai mult decât atât, s-a implicat activ în recuperarea fondului funciar al unor mănăstiri din Eparhia Râmnicului. Nu doar de partea administrativă s-a îngrijit, ci a insuflat tuturor dorința sa de a transforma mănăstirile în lăcășuri din care izvorăște lumina și taina de adâncă duhovnicie, din care iradiază frumusețea cerească și sfințenia. Pentru aceasta, după anul 1990 a aprins noi candele de rugăciune și nevoință bineplăcute lui Dumnezeu, întețind, la tunderile în monahism, focul multor inimi arzând pentru viață îngerească, veghind cu grijă la înaintarea lor în viața duhovnicească către „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Dornic să-și aprofundeze cunoașterea despre Dumnezeu, prin rugăciune și lectura cărților sfinte, împlinid vârsta de 70 de ani, se îmbracă în mantia virtuților, evlavios și smerit, după ce ani în șir s-a făcut pildă monahilor și credincioşilor prin cuvânt şi prin purtare, prin blândețea părintelui nobil și milostiv, ca veșnic prieten și împreună rugător către Hristos, Împăratul slavei. Prin viața liturgică a mănăstirii trăiește cu adevărat ca realitate prezența Împărăției lui Dumnezeu, iar prin dragostea față de credință răspândește lumină și bunătate, prin faptele izvorâte din frumoasa viețuire întru Hristos Domnul. Ne rugăm Mântuitorului Hristos, „Păstorul Cel Bun” (Ioan X,10), să-i dăruiască mulți ani binecuvântați, aceeași râvnă sfântă și mult ajutor spre a continua toată lucrarea cea bună, ca un înțelept iconom al tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni IV, 1). † VARSANUFIE,

Arhiepiscopul Râmnicului

Prefață O OPERĂ UNICAT ÎN LITERATURA TEOLOGICĂ DE SPECIALITATE Am consultat cu bucurie deplină cartea izvodită cu multă prețuire în cinstea Părintelui Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni, cunoscutul monah cărturar de la Mănăstirea Cozia. Lucrarea, intitulată Românitate și Ortodoxie, e o antologie însoțită de un studiu introductiv și documentar alcătuite de profesorii Gheorghe Deaconu și Elena Stoica. Este lăudabilă inițiativa celor doi oameni de cultură vâlceni care s-au aplecat cu atenție deosebită și multă răbdare să alcătuiască o selecție a textelor din opera scrisă a vrednicului arhimandrit, precum și biografia și bogata activitate a acestuia, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. Pe Părintele Vartolomeu îl cunosc destul de bine de prin anul 1977, iar mai târziu am colaborat armonios, nemijlocit, la Centrul Eparhial al Episcopiei Râmnicului, apoi la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, unde a fost profesor și director cu rezultate de excepție. De aceea, consider că Preacuvioșia Sa, pe lângă „ascultările” deloc ușoare ca monah, ierodiacon, ieromonah, stareț al Mănăstirii Cozia și exarh al mănăstirilor vâlcene, profesor și director al Seminarului Teologic, a îndeplinit și pe aceea de cercetător, publicist și cărturar, aducându-și o contribuție deosebit de valoroasă la viața istorică și culturală a Coziei și a Eparhiei Râmnicului, precum și la teologia ortodoxă românească. Cred că nu e de prisos, pe lângă cele spuse mai sus, să menționez aici și faptul că Arhimandritul Vartolomeu Androni a organizat, la Cozia și în majoritatea mănăstirilor vâlcene, multe manifestări cultural-istorice, teologice și a susținut numeroase conferințe și comunicări. Personalitate polivalentă, autorul s-a format mai întâi în familia sa, apoi ca monah la Cozia, absolvent al renumitului Seminar Teologic „Sf. Grigorie Teologul” din Craiova și ca student al Facultății de Teologie din București. Bun cunoscător al teologiei dogmatice ortodoxe, a obținut o bursă de studii în Germania, după care și-a susținut doctoratul în Teologie în țară, în anul 1999, cu teza Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Lucrarea, având 336 pagini, a fost publicată abia în anul 2020, la Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă multe alte texte nepublicate (conferințe, comunicări, alocuțiuni, note, însemnări, interviuri etc.), Părintele Vartolomeu a scris 7

și publicat numeroase studii și articole foarte bine documentate care se regăsesc în lucrarea de față. Acestea cuprind următoarele tematici: teologie dogmatică ortodoxă, teologie dogmatică și simbolică, teologie morală ortodoxă, istoria religiilor, istorie culturală si monahism. Unele dintre acestea sunt studii de anvergură care confirmă pe deplin preocuparea constantă a autorului pentru cercetarea teologică în special. Trebuie să consemnăm aici pe cele mai de seamă: - Hristos arhiereul, teză de licență, 63 p., București, 1985, o lucrare de cercetare bine fundamentată scripturistic, dogmatic și patristic (nepublicată); - Păcatul originar și consecințele lui în concepția lui Origen, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), an. XVI, nr. 5, sept.-oct. 1989, p. 29-44; - Faptele bune și valoarea lor în gândirea Sfântului Isaac Sirul, în „Mitropoloa Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. I, nr. 6, nov.-dec. 1989, p. 36-49; - Lucrări și studii de teologie dogmatică și simbolică publicate în revistele teologice centrale ale Bisericii Ortodoxe Române: „Ortodoxia”, „Studii teologice”, „Biserica Ortodoxă Română”, între anii 1949-1988, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. XLII, nr. iulie-dec. 1990, p. 85-99; - Starea originară a protopărinților în cele trei confesiuni creștine, în „Ortodoxia” (București), an. XLVII, nr. 1-2, ian.-iun. 1996. p. 62-91; - Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în cercetarea teologică actuală, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. XLIX, ian.-iun.1997, p. 47-65. Întrucât toate acestea au fost publicate și sunt cunoscute în spațiul teologic și cultural vâlcean (și nu numai), ne vom referi, în cele ce urmează, îndeosebi la lucrarea sa de doctorat în Teologie, pe de o parte fiindcă e prima lucrare de acest gen în teologia românească, iar pe de altă parte, pentru faptul că aceasta are un conținut științific de necontestat, care merită pe deplin să fie cunoscut, în special, de către teologi și, de ce nu, și de alți cunoscători și doritori de teologie simbolică, adică teologie confesională comparată. Marele merit al autorului este acela că a reușit, în urma unei munci asidue, să găsească cele mai documentate surse bibliografice, să le cerceteze cu multă acribie și să le tălmăcească în limbajul învățăturii dogmatice ortodoxe pure. E adevărat că pentru lectura și înțelegerea acestei lucrări e nevoie de o pregătire biblică și de cultura teologică de bază. 8

Lucrarea în sine a fost structurată în șapte capitole fiindcă tematica a impus acest fapt, deoarece trebuia analizată și prezentată întreaga teologie apuseană despre întreita slujire a Mântuitorului, cu asemănări și deosebiri față de teologia ortodoxă, adică teologia Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Și asta pentru că, potrivit Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică – îndrumătorul tezei de doctorat −, această învățătură „Departe de a fi o schemă artificială, fabricată de teologi, ea este o învățătură de origine biblică și patristică, care s-a impus abia de prin sec. al XVI-lea și, definitiv, în epoca modernă.” (p. 5). Pe de altă parte, chiar autorul lucrării afirmă că această învățătură „exprimă unitatea între învățătura despre mântuire a Vechiului și Noului Testament, unitatea dintre opera și persoana Mântuitorului”, precum și unitatea dintre cele trei mari tematici ale dogmaticii creștine: hristologia (învățătura despre Hristos, Mântuitorul lumii), soteriologia (învățătura despre mântuire) și eclesiologia (învățătura despre Biserică). În capitolul I, care poartă titlul „Originile și dezvoltarea triadei profet-preot-împărat în învățătura Bisericii Creștine”, autorul vorbește despre elementele triadei în Noul Testament (ca sursă primară de a deschide o analiză teologică), precum și despre formula triadică în literatura patristică. Astfel, dacă în Sf. Scriptură, formula triadică nu se găsește ad litteram, totuși elementele ei se află întrucât cele trei slujiri ale lui Hristos, ca și slujirile ierarhiei bisericești și ale poporului creștin, sunt desemnate folosindu-se categoriile profeției, preoției și împărăției sau regalității. Pe această bază, unii dintre Sfinții Părinți ai Bisericii au dezvoltat triada profet-preot-împărat ca să poată explica integral demnitatea lui Hristos, dar și demnitatea creștinilor. Istoricul bisericesc și teologul Eusebiu de Cezareea a fost „părintele” formulei triadei, aceasta apărând în două din lucrările sale: Historia ecclesiastica I, 3 și Demonstrațio Evanghelica IV, 15, în care el demonstrează, cu datele din Vechiul Testament și cu cele ale unor scriitori iudaici de mai târziu (Iosif Flavius, Ionatan Hircan), că Iisus Hristos este împăratul, profetul și preotul mesianic. Formula triadei este apoi utilizată de Petru Hrisologul, părinte bisericesc latin din sec. V și episcop de Ravena, de Sf. Ioan Hrisostom, în Epistola 2 către Corinteni și de cel mai vechi părinte al Bisericii Persane, Afrate Sirianul, în Omilia 23. Capitolul al II-lea e intitulat „Temeiurile vechi-testamentare ale întreitei slujiri a Mântuitorului”. Aici găsim textele din Vechiul Testament care îl prezintă pe Iisus Hristos în cele trei slujiri distincte: promisiunea făcută lui David și opera de ridicare a Templului de către regele Solomon, textele psalmilor împărătești, textele profeților Isaia, 9

Ieremia, Zaharia, Iezechil, Miheea și Agheu, textele vechi-testamentare timpurii și târzii, texte scrise înainte și în timpul exilului babilonic, precum și așteptarea profetică iudaică târzie. De asemenea, foarte important e faptul că autorul explică implicațiile trilogiei funcțiilor mijlocitoare vechi-testamentare sub următoarele aspecte: soteriologic (privind mântuirea), al întrupării Domnului (numit hristologic), cel eclesiologic (privitor la Biserică) și cel universal (vezi p. 60-68). În capitolul al III-lea, „Întreita slujire a Mântuitorului și diferitele modele soteriologice neotestamentare”, autorul identifică numeroasele temeiuri (texte, citate) din Noul Testament care arată și explică cele trei slujiri. Totodată, prezintă cele trei modele soteriologice dominante: soteriologia vieții lui Iisus (în mod deosebit la evangheliștii sinoptici), ideologia Crucii (la Sf. Apostol Pavel) și „Schema revelației” (la Sf. Evanghelist Ioan). Acest capitol incită pe cititor la lectura Noului Testament. Capitolul al IV-lea este intitulat „Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului și evoluția istorică a soteriologiei în Apus”. Aici, mai întâi, se precizează că, potrivit teologiei romano-catolice, în învățătura Sfinților Părinți se află puține informații despre trilogia funcțiilor lui Hristos, dar, în același timp, aceste funcții apar continuu. Sunt citați Sf. Iustin Martirul (Dialogul 86, 21), istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (Historia ecclesiastica I, 3, 7-10) și Petru Hrisologul (Ser. 40). Apoi, începând cu Evul Mediu, trilogia se află la marii teologi Toma D`Aquino și Bonaventura („Lign. Vit. 39”), după care se continuă, în epoca modernă, cu alți autori, printre care E. Klupfel, F. Walter, M. J. Scheeben și J. Alfaro. Trebuie precizat, însă, faptul că, în teologia catolică, nici până astăzi nu există formulată o învățătură unitară privind cele trei slujiri ale lui Hristos în soteriologia acesteia. În teologia reformatorilor, îndeosebi la Jean Calvin, învățătura despre cele trei slujiri a fost utilizată ca schiță completă soteriologică. Cu toate acestea, la teologii Karl Barth și G. Ebeling și W. Pannenberg, tema aceasta se găsește în mod diferit, neunitar. Ca o contrapondere și după modelul patristic, ortodoxia a avut numeroși teologi care au tratat, chiar în manuale cu caracter scolastic, problema slujirilor lui Hristos: Andrutzos, Macarie, Silvestru, Panaghiotis Trembelas, Serghei Bulgakov și alții. Iar în teologia românească au tratat această invățătură foarte mulți teologi, printre care: N. Chițescu, Pr. prof. Ioan G. Coman, Pr. prof. Ică I. Ioan, Pr. prof. Constantin Galeriu, Pr. dr. Stelian Tofană etc. Dar contribuția cea mai importantă a adus-o Pr. prof. Dumitru Stăniloaie prin lucrarea Iisus 10

Hristos sau restaurarea omului (Sibiu, 1943), dar și prin multe alte studii publicate în revistele centrale ale Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, în acest capitol, găsim tipurile principale ale gândirii creștine despre împăcare, după Gustav Aulen – tipul clasic, tipul latin, cel umanist iluminist și compararea acestora – apoi, după teologul Gisbert Greshake, care vede și explică schimbarea reprezentărilor învățăturii despre mântuire conform unor tipuri: 1. Mântuirea ca educație prin Hristos, în cadrul gândirii antice grecești; 2. Mântuirea ca înzestrare internă a fiecărei persoane, sub condiția unei așezări drepte a ordinii dintre Dumnezeu și om; 3. Mântuirea ca moment intern al istoriei subiectivității contemporane. În capitolul V, „Întreita slujire a Mântuitorului în teologia romano-catolică”, aflăm tratate pe larg (în 94 p.) următoarele teme: Evoluția învățăturii întreitei slujiri în Apus; Fundamentarea scolastică a lui Toma D`Aquino; Reformularea învățăturii de către M. J. Scheeben; Întreita slujire în manualele de dogmatică catolică (autori: J. Pohle, Bernhard Bartmann, Ludwig Ott, Franz Diecamp, Michael Schamaus, Johan Auer și Otto Semmelroth) și Învățătura celor trei slujiri ca punct de plecare la Conciliul II Vatican. Capitolul VI, „Întreita slujire în teologia protestantă”. În acest capitol sunt prezentate foarte clar tezele protestante: în teologia reformatorilor J. Calvin, Osiander și Bucer; în hristologia ortodoxiei protestante; în hristologia de tip iluminist liberală (reprezentată de Schliermacher și A. Ritschl); în teologia dialectică a hristologiei „de sus” (la Karl Barth); în hristologia antropologică „de jos” (prin Paul Tillich și W. Pannenberg); și reafirmarea întreitei slujiri în dogmatica ecumenică a lui Edmund Schlink. Ultimul capitol, al VII-lea, „Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia ortodoxă” cuprinde: 1. Autori și manuale de școală din spațiul ortodox în care a fost tratată trilogia funcțiilor Mântuitorului; 2. Întreita slujire în opera marelui teolog Părintele Serghei Bulgakov și 3. Întreita slujire în viziunea și opera Părintelui Dumitru Stăniloaie. Întreita slujire în Biserică. E interesantă concluzia autorului asupra modului în care acest remarcabil teolog român a expus și explicat doctrina despre întreita slujire: „Față de ceilalți teologi ortodocși amintiți mai sus, părintele Dumitru Stăniloaie a păstrat linia tradițională ortodoxă a Sfinților Părinți, ferindu-se să folosească termeni reci, pe care teologii apuseni îi folosesc la interpretarea operei de răscumpărare. Părintele Stăniloaie este teologul care, ca nimeni altul, a expus doctrina ortodoxă despre întreita slujire, fără să exagereze sau să omită ceva, în duhul 11

spiritualității Bisericii răsăritene, mai ales prin evenimentul Învierii, când trupul lui Hristos se transfigurează, ceea ce ne dă și nouă nădejdea că și trupurile noastre vor fi transfigurate, pe de o parte, cât suntem în lume, spiritual, iar când vom trece la Domnul, chiar și trupul, la a doua venire, va fi transfigurat. Chiar dacă a folosit literatura occidentală, părintele Stăniloae a știut să prezinte mereu învățătura adevărată ortodoxă despre cele trei slujiri în cadrul iconomiei mântuirii, îndumnezeirii și transfigurării lumii prin energiile necreate” (p. 278). Intersante sunt și „Concluziile” lucrării (p. 279-281). Autorul reușește pe deplin să prezinte foarte clar asemănarile și deosebirile dintre Biserici privind mântuirea obiectivă, precum și implicațiile eclesiologice și ecumenice ale acestora. Fiindcă, în fond, cele trei slujiri ale Mântuitorului au avut și au ca unic scop mântuirea lumii. La final, lucrarea cuprinde un rezumat în limbile franceză, engleză, germană și italiană, precum și referatele științifice semnate de profesorii teologi români: Arhid. conf. dr. Ioan I. Ică jr. – de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeș- Bolyai”, Cluj-Napoca, Pr. prof. dr. Dumitru Popescu – de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București, și Arhid. prof. dr. Constantin Voicu − de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu. Bibliografia impresionantă, în limbile română, engleză, germană, franceză, latină, dar și cele 606 note bibliografice de subsol, care fundamentează expunerea și argumentația riguroasă, fac ca lucrarea Părintelui Vartolomeu Androni să fie o operă unicat în literatura teologică de specialitate, o carte absolut necesară în studiul și cercetarea teologică ortodoxă, pe care o recomandăm cu multă căldură tuturor celor doritori. Pr. prof. dr. Ion GAVRILĂ

Introducere OPERA ORALĂ ȘI SCRISĂ A ARHIMANDRITULUI VARTOLOMEU ANDRONI În „catedrala” lumii contemporane a Vâlcii, Părintele Vartolomeu de la Cozia se situează într-o strană distinctă și are o voce pregnantă, atât prin plămada spirituală și puterea înrâuritoare a personalității sale, cât și prin rodnicia conlucrării noastre pe multiple „fronturi” culturale. Cine este, pentru noi, arhimandritul Vartolomeu Androni? Vom încerca, în aceste pagini, să-i conturăm o „schiță de portret”, pornind de la câteva sintagme definitorii. Arhimandritul Vartolomeu Androni este, înainte de toate, un „ostaș” al gărzii voievodale din cetatea lui Mircea cel Mare/Bătrân, și avem în vedere − dincolo de realitatea atestată istoric și arhitectonic, că Mănăstirea Cozia a fost cu adevărat fortificată, cu rosturi de apărare −, valoarea ei simbolică de bastion al românității și ortodoxiei la hotarul de nord al Țării Românești, la una din porțile Transilvaniei, unde domnitorul muntean stăpânea câteva ținuturi. Era tocmai ce-și dorise Voievodul, ctitor de țară și luptător pentru neatârnarea ei, ctitor de biserică și protector al dreptei credințe, ctitor de cultură și promotor al primelor geneze spirituale românești. Apoi, Părintele Vartolomeu este păstor, într-o glorioasă succesiune, al obștii monahale de la Cozia, vrednic gospodar și aprig apărător al patrimoniului mănăstiresc – material și spiritual. Arhimandritul Androni este, totodată, un înțelept, părintesc exarh al mănăstirilor și schiturilor din istorica Eparhie a Râmnicului, greu încercată de vremuri și stăpâniri de tot felul, interne și externe. Părintele Vartolomeu este, de asemenea, pedagog și manager al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, investit cu această „ascultare” spre a reface, prin puterea eticii responsabile, demnitatea și credibilitatea uneia dintre entitățile consacrate și prestigioase ale Episcopiei Râmnicului. Arhimandritul Androni este, deopotrivă, un partener real, activ și loial al instituțiilor și organizațiilor culturale în domeniul conservării și promovării valorilor spirituale ale comunității, mai ales pe „frontul” dezvoltării creatoare a patrimoniului artistic. În fine, dar nu în ultimul rând, ca semnificație, Părintele Vartolomeu este un cărturar cu multiple înzestrări – teolog, istoric al monahismului, al bisericii și culturii, bibliograf și publicist −, autor al unei opere valoroase și profunde, în tradiția marilor săi înaintași în jilțul mănăstiresc de la Cozia, care a funcționat, de-a lungul veacurilor existenței sale, și drept școală cărturărească, tipografică, muzicală și artistică. Cu privire la această 13

ultimă „definiție”, esențială, facem aici o adnotare polemică. Părintele Vartolomeu avea potențial pentru a fi un cărturar mult mai productiv și mai performant, avantajat și de studiile sale doctorale în Germania, dacă aloca un procent mai mare cercetării și creației din bugetul său de timp, acaparat de grijile administrative, treburile gospodărești și obligațiile manageriale, adică, într-un cuvânt, dacă nu punea atâta râvnă și neodihnă în îndeplinirea multiplelor „ascultări” încredințate. (Era, oare, posibilă, în cazul lui, o astfel de conduită ?!). În loc să-și dedice maturitatea creatoare de după susținerea doctoratului (1990) operei sale teologice, Părintele Vartolomeu a trebuit să „lupte”, la începutul anilor 2000, pe cele trei „fronturi” angajate (stăreție, eparhie, seminar), în timp ce alți monahi s-au retras, strategic, din „prima linie” și s-au ocupat, preponderent, de opera și imaginea lor cărturărească. În rezumat, Arhimandritul Vartolomeu Androni este o personalitate puternică și polivalentă, singulară în lumea Bisericii vâlcene din ultima jumătate de veac. Performanțele sale, pe toate planurile – bisericesc, duhovnicesc, administrativ, gospodăresc, pedagogic, cultural, cărturăresc – îl recomandau pentru „ascultări” mai importante în cadrul Bisericii Ortodoxe Române din Vâlcea și din Oltenia, pe care le merita din plin. Drept este, însă, că nici protagonistul nostru nu și-a dorit asemenea funcții, considerându-le măriri deșarte. Părintele Vartolomeu a rămas atașat unei smerenii exemplare, excesive și exploatate – considerăm noi – fără măsură, ceea ce a adus prejudicii atât Coziei, cât și Eparhiei. Tot „răul” a fost, însă, potrivit unui principiu validat de realitate, spre „bine”: în ultimii ani, de când nu mai îndeplinește „demnități” publice, Părintele Vartolomeu a avut răgazul și răbdarea să se aplece asupra cărturăriei: în anul 2020, Editura Conphys, prin grija managerilor Rodica și Dumitru Șteflea, i-a publicat, în excelente condiții grafice, lucrarea Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană, pe care specialiștii o consideră o lucrare de referință în teologia contemporană, mai ales prin deschiderea ecumenică, dimensiune recunoscută de autorități în materie. Acum, iată, cărturarul, tânăr septuagenar, semnează o nouă carte de autor, „rotunjind” opera sa cărturărească. „Întâmpinăm” noua carte a Arhimandritului prin aceste pagini de prezentare (necesara exegeză și evaluare ar depăși competențele și puterile noastre) a operei sale orale și scrise, pe care o înnobilează aspirația (asumată) a monahului de a fi „un om pentru ceilalți”, spre deosebire de noi, care rămânem, mai mult, oameni „pentru sine”… G. D. 14

„ASCULTĂRILE” PĂRINTELUI Binecuvântate sunt cărările devenirii noastre, a celor care ne-am născut în familii de oameni cu credința în Dumnezeu. Noi, cei aflați la o vârstă mai înaintată, am beneficiat de această mare șansă. Deși nu am parcurs, în școală, cursuri de religie, am citit din cărțile fraților mai mari, Vechiul și Noul Testament, la îndemnul părinților. Cu cei șapte ani de acasă, când mergeam la biserică, mai ales de Sfintele Sărbători − de Crăciun și de Paște −, cu ceea ce am primit ca „legende” și cu lecturile despre Iisus Hristos, Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, Sf. Dumitru, Sf. Filofteia, Sf. Nicolae, cu rugăciunile din copilărie − Inger, îngerașul meu și Tatăl nostru –, toate acestea au constituit baza a tot ceea ce însemna cunoașterea mea, legată de credința creștină ortodoxă. Providențial, pașii m-au purtat, după parcursul pregătirii universitare, spre cetățile credinței noastre creștine ortodoxe, aflate chiar în Vâlcea natală, spre ctitoriile marilor domnitori români: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu − cetăți-pavăză ale credinței și ale istoriei neamului românesc: Arnota, Bistrița, Cozia, Dintr-un Lemn, Govora, Hurezi, Surpatele, Ostrov. Aflată în funcția de vicepreședinte al Comitetului Județean pentru Cultură Vâlcea, am făcut parte, prin anul 1976, din Comisia de inventariere a bunurilor de patrimoniu cultural imobil din lăcașurile de cult ale Episcopiei Râmnicului și Argeșului. Așa am avut marea șansă de a cunoaște, din aproape, istoria acestor cetăți ale credinței creștine ortodoxe, zidiri ale unor mari domnitori, dar și pe cei care au înscris o pagină memorabilă în istoria Eparhiei Râmnicului, în perioada de la cumpăna secolelor XX-XXI. O altă misiune am avut-o, tot în acei ani, aceea de a veghea, alături de PS Gherasim, Episcopul Râmnicului, ca întreaga cantitate de tablă de aramă să fie judicios folosită pentru acoperirea mănăstirilor: Cozia, Hurezi, Ostrov. Așa i-am cunoscut pe PS Gherasim și pe PC Arhimandrit Gamaliil Vaida, starețul Sfintei Mănăstiri Cozia, în anii în care numai aceste „misiuni” ne permiteau contactul cu Biserica. Și a fost suficient pentru tot ceea ce a urmat în anii de după 1989, când noi, mirenii aflați în conducerea unor instituții și organizații culturale (îi numesc aici pe profesorii Gheorghe Deaconu și Ioan St. Lazăr), am putut să reluăm firul istoriei spirituale, îngemănând armonios cultura scrisă cu tradiția populară. Am fost, la începutul anilor '90, printre primii oameni de cultură de cultură ai locului, care au venit în întâmpinarea aspirației (devenită, treptat, o adevărată strategie) Părintelui Episcop Gherasim de a arcui, în noul context social-istoric, punți de 15

comunicare, comuniune și conlucrare între Biserică și Cultură, durabile și în prezent. O fotografie inedită (pe care o reproducem mai jos) confirmă prezența, la o asemenea acțiune, împreună, a PS Gherasim și a PC Gamaliil Vaida, alături de monahia Irina, stareța Schitului Iezer (gazda noastră), Elena Mircescu, șefa Laboratorului de restaurare a Muzeului Județean, și semnatara textului de față (fotografia fiind realizată de regretatul istoric, Sergiu Purece, directorul Muzeului Județean Vâlcea).

Pe PC Arhimandrit Gamaliil Vaida îl vizitam, împreună cu profesorul Sergiu Purece, pentru a afla ce a mai scris, de fiecare dată găsindu-l în biroul din spațiul stăreției, la masa de lucru, plină cu documente privitoare la istoria domnitorului Mircea cel Bătrân și a 16

Mănăstirii Cozia. Nu știam atunci nimic despre călugării care-i erau alături în anii de dinainte de anul 1989. Am revenit, în anii '90, în „sistemul” culturii și am început colaborarea cu Episcopia Râmnicului, în cadrul manifestărilor prilejuite de prăznuirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ocrotitorul spiritual al Râmnicului, organizate începând din anul 1999, contribuind cu proiecte și inițiative proprii, derulate de Centrul Județean de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale Vâlcea (consemnate în lucrarea Cultura tradițională din Vâlcea,1968-2013, o istorie concentrată și ilustrată, de Gheorghe Deaconu și Elena Stoica, Edit. Patrimoniu, Râmnicu-Vâlcea, 2013). Materializarea acestor proiecte a fost posibilă grație încrederii și susținerii personale a PS Gherasim, Episcopul Râmnicului, și a Părintelui Arhimandrit Vartolomeui Androni, starețul Sfintei Mănăstiri Cozia și exarhul Eparhiei Râmnicului, al cărui parcurs pe drumul slujirii Bisericii creștine ortodoxe a fost vegheat de PC Gamaliil Vaida și promovat de PS Gherasim. Principala noastră contribuție la edițiile succesive ale sărbătorii „Zilele Sfântului Martir Antim Ivireanul, ocrotitorul spiritual al Râmnicului” l-a constituit proiectul „Monahism și Artă”, care s-a dovedit a fi nu doar o simplă expoziție cu lucrări de artă realizate în lăcașurile monahale, ci un adevărat program de revitalizare a „școlilor” de creație artistică din mănăstirile județelor Vâlcea și Olt (acesta din urmă făcând parte, atunci, din Eparhia Râmnicului). Primul popas, în demersurile mele organizatorice, l-am făcut, în vara anului 1999, la Sfânta Mănăstire Cozia, unde l-am cunoscut, pentru prima dată, pe Părintele Vartolomeu Androni, stareț al mănăstirii și exarh al Episcopiei Râmnicului. M-a primit, cu căldură, un părinte de statură înaltă, a cărui expresie „grăia” prin ochii mari, luminoși, albaștri, străjuiți de gene lungi, acoperiți de ochelari, cu o barbă îngrijită. Cuvintele au fost puține, întrucât știa despre proiect, ba mi-a replicat, eu neștiind că sintagma „monahism și artă” fusese comentată ca nefiind potrivită „cum adică să nu fie apreciată ca artă activitatea monahilor și monahiilor, Leonardo Da Vinci, a fost instruit când a lăsat opera sa?!” M-a condus în atelierul de tâmplărie și m-a încredințat că și Mănăstirea Cozia va participa. Nu știam atunci că, la primele ediții, 2000-2001, Cozia va fi reprezentată chiar de Părintele însuși, ca sculptor în lemn (iconostas). În toți anii care au urmat, 1999-2018, colaborarea instituțională a Centrului Județean de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale Vâlcea cu Sfânta Mănăstire Cozia a fost asigurată de Părintele Arhimandrit Vartolomeu Androni, cooperarea transformându-se într-un parteneriat 17

permanent și sistematic, nu numai în acest proiect, ci și în multe altele, derulate în țară și peste hotare, așa cum reiese din cap. DOCUMENTAR. Dar, cine este, de fapt, Părintele Arhimandrit Vartolomeu Androni? Care au fost pașii formării și devenirii sale? Despre toate acestea, aflăm din dialogul cu Preacuvioșia Sa, din interviurile acordate, de-a lungul anilor, unor publicații. Toate mărturiile și informațiile „vorbesc” despre un tânăr care, pornit din lumea satului, a avut o aplecare deosebită spre cunoaștere teologică și spre trăirea în credința creștină ortodoxă. Valeriu Androni s-a născut la 27 martie 1952, în comuna Latinu, județul Brăila, într-o familie de agricultori. Tatăl său, Tănase, era un „om al rațiunii”, apreciază Părintele, „nu a fost un fervent credincios, dar nu ne-a oprit să mergem la biserică, pe atunci comunismul era la putere”. Era un om cinstit, de aceea îi pedepsea aspru atunci când unul dintre frați, șase cu toții, ar fi încercat să jure strâmb, sau să mintă. Tănase Androni și-a educat copiii în spiritul normalității, seriozitatății, îndemnându-i spre lucrurile folositoare vieții. Mama sa, Teodora, casnică, era o bună creștină, de la care a învățat primele noțiuni despre Dumnezeu, credința în Iisus Hristos, creștinismul ortodox. Muncea la CAP, la grădinărit. Cu un oftat adânc, Părintele Arhimandrit înfățișează, retrospectiv, întreaga trudă a celei care ducea greul casei, cu „multă osteneală, a fost o mare eroină având grija familiei, munca în agricultură”. Această evocare exprimă iubirea fiului față de mamă, dar și recunoștința arhimandritului de azi, doctor în Teologie, față de ființa care l-a născut, l-a educat și prin exemplul de viață de familie și de mamă a celor șase copii. Am mai întâlnit, această trăire și recunoștință, la IPS Bartolomeu Anania, care o „sculptează” în versuri pe mama sa, în poezia Pietà (Valeriu Anania, Anamneze, Pietà, p. 48-49, București, Edit. Eminescu, 1984, p. 48-49). Valeriu Androni a urmat Școala Generală în comuna natală, Latinu (1959-1967), apoi a parcurs cursurile unei școli de specializare tehnică. Din luna august 1971, a venit la Mănăstirea Cozia, unde stareț, veghetor la păstrarea credinței creștine ortodoxe și administrarea ctitoriei lui Mircea cel Bătrân, era PC Arhimandrit Gamaliil Vaida. Despre această perioadă, sunt edificatoare mărturiile consemnate de însuși Părintele Vartolomeu Androni: „Către Mănăstirea Cozia, în anul 1971, mi-am îndreptat și eu pașii pentru a răspunde la chemarea Lui Dumnezeu, pentru că, se știe, fără chemarea lui Dumnezeu, nimeni dintre cei care vor să ajungă monahi nu poate urma această cale. Venind la Mănăstirea Cozia, în acel timp obștea acestei mănăstiri era formată din 18

câțiva viețuitori” (Părintele Gamaliil Vaida – un stareț cât o ctitorie. Carte apărută cu binecuvântarea IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Iași, Vasiliana '98, 2020, p. 178; din acest volum, reproducem mai jos portretul mentorului Părintelui Vartolomeu).

Cu recunoștință față de Arhimandritul Gamaliil Vaida, în același text, Părintele Vartolomeu consemnează: „Datorită bunăvoinței acestui măreț stareț, am reușit printre altele – pe lângă absolvirea cursurilor universitare de Teologie – să urmez cursurile de doctorat în Teologie, pe care le-am încheiat cu susținerea unei teze, în anul 1999, la Universitatea «Babeș-Bolyai», obținând și titlul de doctor în Teologie. Tot datorită Părintelui stareț, în timpul studiilor, am reușit să urmez cursurile de limbă germană de la Universitatea din Regensburg, unde am frecventat și cursuri de teologie protestantă și romano-catolică, în calitate de observator. Mi-au fost de folos toate aceste cursuri pentru că teza mea se referea la o temă interconfesională (Ibidem, p. 180-181). 19

Acești ani, cât s-a aflat sub protecția și îndrumarea PC Gamaliil Vaida, i-au fost de mare folos Părintelui Arhimandrit, în devenirea sa, prin tot ceea ce a învățat, alături de ceilalți monahi din Mănăstirea Cozia, așa cum recunoaște: „… exemplul personal ce se referă la respectarea programului de biserică, fiind primul la slujbe, prin înțelegerea fiecărui frate sau părinte, atunci când aceștia mergeau cu anumite situații, oferindu-le sfaturile pe care le-a dat atât personalului monahal, cât și fiilor duhovnicești care veneau din viața civilă, prin înțelepciunea de care a dat dovadă în dialogul cu autoritățile comuniste de dinainte de 1959, dar și de bunăvoința pe care a avut-o față de oamenii care se găseau în situații grele” (Ibidem, p. 181). În 1995, prin notificarea Cancelariei Sf. Sinod al BOR, Părintele Vartolomeu a primit rangul de arhimandrit. În decembrie 1998, a susținut examenul de admitere la doctorat, pe care l-a promovat cu succes, iar pe data de 16 iunie 1999, a prezentat public teza de doctorat, în specialitatea „Teologie fundamentală și Dogmatică”, devenind doctor în Teologie, cu tema: Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Atribuțiile administrative ale Părintelui Vartolomeu Androni sunt legate de numirea lui, de către Episcopia Râmnicului, în august 1989, ca exarh al mănăstirilor și schiturilor Eparhiei. Și în îndeplinirea acestei atribuții, PC Gamaliil Vaida i-a fost model, așa cum consemnează în aceeași evocare: „În calitatea de exarh, a îndrumat duhovnicește viețuitorii din schiturile și mănăstirile din Eparhia Râmnicului, încât și în ziua de astăzi numele Părintelui Gamaliil este pomenit cu smerenie și respect” (ibidem, p. 181). Prezentăm, în continuare, activitatea Părintelui Vartolomeu în cele trei „ascultări” încredințate de Episcopia Râmnicului: stareț al Sfintei Mănăstiri Cozia; exarh al mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Râmnicului; profesor și director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea (cf. Memoriul de activitate, înregistrat la secretariatul Mănăstirii Cozia, 17 iulie 2017). Stareț al Mănăstirii Cozia Încă de la începutul stăreției sale, Părintele Vartolomeu a urmărit ca „mănăstirea, sub aspect spiritual, să nu decadă, iar sub aspect călugăresc, să progreseze” și a acționat pentru a da mănăstirii o înfățișare agreabilă, atât în partea exterioară a imobilelor, cât și în partea interioară; a inițiat lucrări de amploare în ceea ce privește reparațiile exterioare ale cetății, în mod special la Olt, cu accent pe rezolvarea 20

problemelor provocate de infiltrația apei în zid. Lucrările de restaurare și reabilitare (partea exterioară a cetății Cozia) au schimbat, în final, fața acestor clădiri. În interioare (chilii, bucătărie, sală de oaspeți etc.), s-a intervenit, de asemenea, prin consolidarea structurilor, unde s-a impus, cu respectarea Legii monumentelor istorice. • Pentru folosirea apelor termale din zonă, în anul 2000, prin bunăvoința statului austriac, care a oferit o donație de 1 milion de EURO pentru Călimănești, în vederea încălzirii cu apă geotermală, a fost cuprinsă și Mănăstirea Cozia, care s-a îngrijit, în acel timp, de găzduirea tehnicienilor austrieci și a muncitorilor care au realizat proiectul. Această realizare a rezolvat radical problema conservării monumentului, lichidând efectul dăunător al gazelor emanate de centrala clasică pe combustibili lichizi. • S-a restaurat complet Pavilionul Bibescu, unde s-a fixat noua trapeză, pictată în anul 2003. • Între anii 2003-2004, s-a realizat, peste șosea, o gospodărie anexă, unde pot fi crescute vite și păsări; s-a achiziționat un utilaj pentru tăierea lemnelor de foc destinate spațiilor unde nu există încălzire centrală (Casa Bolniței, bucătăria de vară). S-a realizat împrejmuirea mănăstirii (vatra mănăstirii) printr-un gard cu soclu de beton, cu stâlpi din țeavă și plasă, foarte necesară pentru apărarea împotriva porcilor mistreți, care devastează împrejurimile. • Pentru nevoile mănăstirii, în vederea primirii de pelerini și oaspeți, în anul 2007, s-au bazele unei clădiri cuprinzând arhondaricul (jumătate din acea clădire) și chilii pentru monahi (cea de-a doua jumătate a clădirii). Clădirea a fost înzestrată cu apă curentă, instalații electrice, instalații de încălzire, instalații sanitare. Spațiul de cazare pentru pelerini se ridică la 100 de locuri. • În anul 2006, s-au amenajat apele unui pârâu care puneau în pericol viitoarea construcție a chiliilor și arhondaricul. Tot efortul economic din vara acelui an a fost învestit în realizarea acestui canal. • La solicitarea Școlii „Șerban Vodă Cantacuzino” din Călimănești, mănăstirea a sprijinit dotarea locuinței voluntarilor americani de la „Corpul Păcii”, organism al grupului american, în vederea predării limbii engleze. În anul 2006, s-a finalizat reabilitarea clădirii școlii. Ea s-a realizat cu ajutorul material al mănăstirii. În fiecare toamnă, la începutul anului școlar, mănăstirea a sprijinit financiar instituția pentru procurarea de cărți și manuale școlare și pentru ajutorarea copiilor defavorizați.

• Amenajarea platoului din fața mănăstirii (refacerea completă a aleilor); renovarea fundamentală a Muzeului mănăstirii; refacerea completă a Cimitirului Eroilor, crucile și obeliscul din marmură, executate în 2004 și gardul de fier la cele două cimitire. • S-au realizat ateliere de tâmplărie, necesare lucrărilor de întreținere; s-au achiziționat: un Ford Mondeo, un Ranger nou și un Ranger second hand; de asemenea, un microbuz Ford Transit și unul mai nou, Ford Combi, pentru transportul persoanelor; s-au achiziționat un tractor 650 CP și alte mașini agricole; în dreptul paraclisului de nord, la Olt, s-au amenajat trepte de coborâre și protejare cu balustradă, pentru siguranța pelerinilor − lucrare consonantă cu arhitectura Coziei.

Dârz luptător și apărător pentru proprietățile Coziei, ale Episcopiei și ale celorlalte mănăstiri și schituri din Eparhia Râmnicului 22

Exarh al mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Râmnicului În perioada 1989-2016, Arhimandritul Vartolomeu Androni a avut „ascultare” de exarh al mănăstirilor și schiturilor din cele trei județe care făceau parte, inițial, din Eparhia Râmnicului și Argeșului (Vâlcea, Argeș, Olt). În toate cele trei județe, și-a desfășurat activitatea de exarh, acolo unde a fost trimis spre cercetarea unor cazuri de disciplină monahală; ducerea la îndeplinire a unor slujbe și ierurgii de tundere în monahism; săvârșirea slujbelor cu ocazia hramurilor unor mănăstiri din eparhie. Totodată, a participat activ la refacerea unor mănăstiri aflate în stare de degradare (de ex., Mănăstirea Brâncoveni, jud. Olt, unde au fost trimiși preoți de la Mănăstirea Cozia). „În tot acest timp, din 1989 și până în 2016, m-am străduit să slujesc biserica strămoșească.” • În 1998 a fost delegat din partea Arhiepiscopiei Râmnicului să se deplaseze la primăriile din cuprinsul Eparhiei pentru recuperarea proprietăților mănăstirești, luate în mod abuziv de regimul comunist; a adus din teren copii de acte și documente, care au stat la baza recuperării multor proprietăți aparținând bisericii: „A fost o luptă complexă și grea care a necesitat multă răbdare, stăruință și efort. Această ascultare am îndeplinit-o cu toată puterea și convingerea că tot ceea ce a aparținut bisericii trebuie să rămână bisericii.” Multe mănăstiri și schituri și-au recuperat proprietățile grație eforturilor exarhului: Mănăstirea Cozia, Mănăstirea Mamu, Mănăstirea Ostrov (care a obținut titlul de proprietate asupra întregii insule Ostrov). Pentru pădurea Sfintei Episcopii a Râmnicului, a obținut titlul de proprietate pe suprafețele reconstituite conform documentelor. • În anii 2007-2009, a lucrat efectiv la recuperarea mănăstirilor Sărăcinești și Mamu, unde, și prin efortul Mănăstirii Cozia, s-a reaprins firul monastic întrerupt prin Decretul 410/1959 – „aceasta însemnând strădania, cu timp și fără timp, de a pune baza unei vieți monahale întrerupte complet prin acel decret”; a trimis la cele două mănăstiri maici care au contribuit la reabilitarea și revigorarea lor. • A contribuit la consolidarea bisericii Schitului Bradu, unde, o vară întreagă, muncitorii și călugării de la Mănăstirea Cozia au executat, în condiții grele (din cauza lipsei unui drum de acces), lucrări de subzidire la bisericuța aflată în pericol de a se rupe. A sprijinit Mănăstirea Arnota consolidarea zidului dinspre munte, construind și o magazie necesară. • La Mănăstirea Ostrov, a contribuit la ridicarea din temelii a corpului de chilii, la schimbarea conductei de apă care alimentează 23

mănăstirea și parcul. „Am convins autoritățile să închidă ștrandul, care era exact lângă mănăstire și unde oamenii veneau aproape dezbrăcați și intrau în mănăstire. Ne-am străduit ca în acea mănăstire să fie un program liturgic adecvat și, la ora actuală, viața monastică de pe această insulă se desfășoară normal.” • La Mănăstirea Mamu: a făcut mari eforturi ca biserica mănăstirii să nu se surpe; a introdus încălzirea termică; a amenajat mai multe chilii; a executat lucrări de reparații la beci; a reabilitat clădirea chiliilor prin lucrări de tencuire și văruire; a asigurat, cu sprijinul statului, mutarea bătrânilor și bolnavilor. Exarhul conchide: „Am ținut evidența monahilor, monahiilor și a tuturor viețuitorilor din cadrul acestei eparhii. M-am străduit, pe cât mi-a fost posibil să răspund la întrebările acestora și, pe cât am putut, le-am acordat tot ajutorul meu sincer. Chiar dacă au mai fost nemulțumiri și neajunsuri, am încercat, împreună cu acesți oameni, să le depășim și să menținem pacea între noi. Ne-am bucurat să fim împreună la multe ocazii din viața eparhiei, precum și a mănăstirilor, în mod special.” Profesor și director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea (în prezentarea acestei activități, am beneficiat de informațiile Pr. prof. dr. Ion Gavrilă, fost profesor la Seminar) Părintele Vartolomeu Androni a îndeplinit funcția de profesor pentru discipline teologice la Seminarul vâlcean, între anii 2000-2006. Având o pregătire teologică solidă, cu un doctorat în Teologie, și-a îndeplinit exemplar îndatoririle de profesor. Fire echilibrată, personalitate complexă cu multă experiență în cunoașterea firii umane, cercetător și autor de studii în domeniu, a predat de la catedră elevilor de la seminar și de la școala de cântăreți la un înalt nivel didactic, dar accesibil. Autoritatea sa venea din pregătirea de specialitate, din modul de lucru și din empatia cu elevii săi și cu părinții acestora. A fost un foarte bun coleg, un autentic trăitor al valorilor creștine și educative și a atras la seminar pe mulți dintre monahii și monahiile din Eparhia Râmnicului, pentru ca aceștia să poată urma cursurile facultăților de teologie. Fiind, în același timp, stareț al Coziei, în vacanța mare îi ajuta pe unii dintre elevii cu posibilități materiale modeste, oferindu-le activități plătite, cazare și masă gratis, sau îi trimitea la alte mănăstiri în aceleași condiții. Între anii 2003-2006, cu binecuvântarea PS Gherasim Cristea, Părintele Vartolomeu a fost și director al seminarului. În această nouă 24

funcție, a restaurat biserica Schitului Inătesti din incinta seminarului, a modernizat mobilierul în spațiile administrative și în sălile de cursuri, a îmbunătățit condițiile de internat și cele de la masa zilnică a elevilor. A reorganizat biblioteca școlii și a dotat-o cu mobilier corespunzător, facilitând achiziționarea de noi cărți și reviste teologice de specialitate de către donatori, care să fie puse la dispoziția elevilor și a profesorilor. De asemenea, a înfrumusețat incinta școlii cu arbuști ornamentali. S-a preocupat îndeaproape de programul școlar, de condițiile de studiu ale elevilor și profesorilor, venind în școală chiar seara târziu și foarte de dimineață pentru a supraveghea programul zilnic de rugăciune și cel de slujbă în capela școlii. A organizat foarte bine examenele de atestat profesional și cele de bacalaureat, astfel că elevii seminarului s-au clasat în fiecare an pe unul din locurile de frunte din județul Vâlcea. A fost un conducător destoinic, receptiv la solicitările colegilor profesori și nu a intervenit vreodată pe lângă profesori în procesul de notare, sau în demersurile diriginților privind măsurile disciplinare. Cu autoritatea sa arhicunoscută, disciplina elevilor s-a îmbunătățit fără a se recurge la măsuri extreme. Ca director, Părintele Vartolomeu s-a bucurat de apreciere și respect deosebit din partea comunității vâlcene, unde seminarul a contribuit la numeroase evenimente culturale și religioase. În perioada directoratului său, seminarul teologic vâlcean era căutat de mulți absolvenți de școală generală care doreau să urmeze cursurile pentru a deveni preoți. Totodată, la olimpiadele școlare, elevii seminariști vâlceni au obținut în fiecare an numeroase premii și mențiuni. Corul seminarului, apreciat de către specialiști drept unul dintre cele mai bune coruri de profil din țară, a fost, sub conducerea dirijorului Gelu Stratulat, omniprezent în programul manifestărilor de promovare a valorilor culturale vâlcene, organizate în țără și peste hotare. Promotor al tradițiilor și valorilor spirituale vâlcene pe plan național și în context european Prezentăm, selectiv, principalele proiecte și programe culturale derulate la nivel județean, în realizarea cărora Arhimandritul Vartolomeu Androni a fost partener sau colaborator: • Programul „Vâlcea 610” − Itinerarul cultural „Tinerețea unui județ bătrân” (Râmnicu-Vâlcea și alte localități din județ, 2002), prilejuit de prima atestare documentară a județului Vâlcea, a debutat la Cozia, printr-o slujbă de pomenire a domnitorului Mircea cel Bătrân, urmată de o sesiune științifică. Documentele și obiectele primite de delegația 25

culturală, în contextul itinerariului parcurs în teritoriu, au fost depuse, parțial, la Muzeul Mănăstirii Cozia. • Programul „Monahism și Artă” a avut ca prim moment de testare a sintezei arta populară – artă creștină ortodoxă, expoziția „Vâlcea – Creația populară contemporană la sfârșit de mileniu” (București, Palatul Parlamentului, București, 1999); expoziția propriu-zisă a cunoscut ediția inaugurală în anul 2000, în contextul sărbătorii dedicate Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul – ocrotitorul spiritual al Râmnicului. Programul s-a derulat consecvent în perioada 2006-2015, în Vâlcea, în țară și în Europa, cunoscând remarcabile momente de promovare a valorilor artei monahale din mănăstirile și schiturile Eparhiei Râmnicului: „Sacralitatea – asimilări și sinteze culturale în spațiul vâlcean” (Palatul Parlamentului, 2002); Anul jubiliar al Episcopiei Râmnicului (Râmnicu-Vâlcea și Craiova, 2003); „Pridvor Vâlcean – Zilele Culturii Populare Vâlcene în Capitală” (București, 2004); „Monahism și Artă” (București, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, 2004; „Floriile cu bucurii” (București, Muzeul Național al Satului „Dimitruie Gust”, 2005; „Monahism și Artă” (Budapesta, Institutul Cultural al României Budapesta, 2005); „Monahism și Artă” (Sibiu, Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal, 2006); „Monahism și Artă” (Sibiu, Biblioteca „Astra”, 2007, în contextul celei de-a treia Adunări Ecumenice a Bisericii Creștine Europene). • Festivalul de folclor „Cântecele Oltului” a beneficiat, la edițiile din anii 2001-2011, de parteneriatul Mănăstrii Cozia, în calitate de gazdă și sponsor al Colocviilor științifice și metodice integrate programului. Participarea și contribuția Părintelui Vartolomeu Androni la aceste programe culturale sunt detaliate în cap. DOCUMENTAR. E. S. SCRIERILE ARHIMANDRITULUI Trecând în revistă paginile anterioare, este un lucru de mirare când și cum a mai avut Părintele Vartolomeu, cu o „fișă a postului” supraîncărcată (trei „ascultări” plus o „misiune” asumată ca om de cultură), răgazul și răbdarea să se mai așeze la masa de scris. De obicei, mentalul nostru despre monahul cărturar este dominat de imaginea călugărului retras din realitatea imediată și închis în chilia sa, copleșit de maldărul de manuscrise, documente și cărți cu filele îngălbenite de

vreme, pe care care urmează să le studieze. O imagine care nu se potrivește deloc cu ipostaza cărturarului nostru. L-am cunoscut și am conlucrat cu Părintele Vartolomeu, mai ales în perioada în care, după PS Gherasim, ierarhul Râmnicului, Părintele Vartolomeu era prelatul vâlcean cel mai ocupat, cel mai asaltat de responsabilități: stareț al obștii monahale de la Cozia, exarh al mănăstirilor și schiturilor Eparhiei, director al Seminarului Teologic. Purta toate aceste poveri la puțină vreme după ce-și susținuse teza de doctorat, care ar fi trebuit să fie nu apogeul „carierei științifice” (dacă-mi este îngăduită această sintagmă în cazul de față), ci debutul unui nou drum pentru devenirea personalității sale. Arhimandritul n-a mai avut timp nici măcar să-și pună în valoare opera, publicarea tezei de doctorat, susținută în 1999, ca încununare a unor intense și multiple acumulări. În confruntarea cu problemele și provocările realității, teza putea să mai aștepte. Și a așteptat două decenii…

Paginile de față nu se vor o exegeză a operei a Arhimandritului (neavând competența trebuitoare, nu ne putem asuma o asemenea misiune), ci doar o „descriere” sumară, o expunere tematică și o explicitare a motivațiilor și destinațiilor demersului său creator: despre ce scrie, cum scrie și pentru cine scrie autorul. Așa cum reiese din configurația antologiei de texte (pentru a cărei structurare am beneficiat de consultanța de specialitate a Părintelui profesor Ion Gavrilă), ponderea operei lui Vartolomeu Androni o constituie, în continuarea tezei de doctorat, scrierile de teologie dogmatică și simbolică, urmate, într-o corelație firească, de lucrările de teologie morală. Tematica este completată cu studii și articole de istorie, reprezentând multiplele discipline ale acestei științe, aplicate la domeniul culturii religioase: istoria monahismului, istoria religiilor, istorie bisericească, istorie culturală. Așadar, pe de o parte, dogma, cu toate problemele ei, pe de alta, viața și cultura creștină, pe ambele planuri, cu predilecție pentru cea ortodoxă, dar și cu o largă deschidere ecumenică − iată cele două dominante tematice ale scrisului cărturarului, prin excelență teolog. Un teolog din stirpea gânditorilor umaniști, pentru care condiția umană, relația omului cu Dumnezeu este esențială. Ca editor al tezei de doctorat a Arhimandritului (Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană, 2020), eram familiarizat cu problematica, metodologia și scriitura autorului. Lectura textelor incluse în noul volum m-a apropiat de înțelegerea discursului său științific, care cunoaște două registre: primul, academic, pentru specialiști, celalălt, de popularizare, pentru publicul larg. S-ar putea ca intelectualii cu gusturi rafinate să considere că scrierile din a doua categorie l-ar putea coborî pe autor de pe piedestalul cărturăresc pe care-l așază opera teologică propriu-zisă. Nu împărtășesc această opinie. Dimpotrivă, pentru mine, cultivarea și a unor scrieri de popularizare face parte din strategia autorului nostru. De fapt, în toate scrierile sale, mai erudite, profunde, sau mai accesibile, Arhimandritul este preocupat să satisfacă dubla aspirație a cititorului: nu numai de a fi bine informat (așteptare pe care cărturarul nostru o împlinește cu brio), ci și să înțeleagă, să asimileze, să aprofundeze. De fapt, autorul nostru scrie nu pentru a-și etala erudiția, „știința”, spre a ne arăta cât de „savant” este, ci își subordonează discursul științific dezideratului de a învăța, mai întâi, de a învăța el însuși și, apoi, de a-i învăța și pe alții. Vartolomeu Androni este un învățat preocupat de învățătura celorlalți, un învățat pedagog. Scrisul său, chiar și în registrul cel mai elevat, este corolarul unui travaliu de „gramaticalizare” teologică. 28

Din această perspectivă, experiența intelectuală pe care am parcurs-o ca editor al operei teologice a Arhimandritului rămâne una dintre cele mai relevante pentru devenirea mea spirituală, chiar și la vârsta unei presupuse suficiențe de sine. (În treacăt fie spus, am citit Psalmii nu numai ca ritual, la „căpătâiul” unor decedați apropiați, ci și „cu creionul în mână”, spre a pătrunde substanța lor ideatică, dincolo de bucuria receptării estetice.) Am „învățat” de la teologul Vartolomeu Androni nu profunzimi și subtilități de doctrină, inaccesibile pregătirii mele, ci abilități de construire și argumentare a discursului științific în anevoiosul și complicatul travaliu de a ajunge la adevăr, indiferent ce domeniu spiritual explorăm. Arhimandritul este, înainte de toate, un „gestionar” eficient al informației, pentru că știința începe, nu-i așa, prin a pune în ordine ceea ce știm deja, ca să putem avansa către ceea ce nu știm. Bibliografia consultată de autorul nostru pentru elaborarea lucrării de doctorat și a celorlalte studii teologice este impresionantă, cantitativ, dar și calitativ. Apoi, Arhimandritul este un „regizor” inspirat, înzestrat cu arta de a pune în scenă fascinantul spectacol al ideilor vehiculate de autorii consultați, folosind un arsenal întreg de procedee, de la prezentarea, rezumarea și comentarea, cât mai obiectivă și economicoasă a unor teze, la compararea și punerea lor în paralelă, corelație sau confruntare și, mai departe, prin formularea unor interogații, ipoteze și interpretări. În fine, scrisul autorului nostru se remarcă printr-o construcție sistemică, o coerență logică și o acuratețe stilistică vrednice de un teolog format și prin studii în Germania. Toate acestea mă îndreptățesc să afirm, fără să pretind că am vreo autoritate în materie, ci doar în virtutea faptului că sunt un modest cititor de texte biblice, că Vartolomeu Androni este cel mai autentic teolog pe care îl are Vâlcea contemporană. Neîndoielnic, sunt teologi mai profunzi, mai spectaculoși, poate mai mult de dragul științei în sine, pentru lumea academică sau pentru propria lor imagine, dar prea puțin generoși ca ofertă de „învățătură” pentru noi, cititorii, credincioșii de rând, în aspirația noastră, depășiți de dogmă, de a armoniza trăirea cu înțelegerea credinței. Opera Arhimandritului, doctor în Teologie, este remarcabilă prin obiectivitate științifică, răspunzând astfel imperativului academic al neutralității. Totuși, ea nu poate face abstracție de realitatea faptului că Vartolomeu Androni este un teolog român și ortodox. Ceea ce este de înțeles. Este ca și cum i-ai refuza unui istoric dreptul de a fi, în marginile adevărului istoric, un istoric român, un istoric patriot, apărător al adevărului despre istoria poporului său. Tot așa, Vartolomeu Androni este un promotor al corelației structurale între românitate și ortodoxie, ca 29

amprentă a identității naționale: „Românitate, românism – afirma Arhimandritul într-o prelegere susținută la Cozia în 2007 − nu înseamnă altceva decât spiritul românesc, tot ceea ce ține de ființa poporului român, de sentimentul național. Ortodoxie – înseamnă dreapta credință, învățătura dreaptă în continuitatea directă și neîntreruptă a Tradiției apostolice, prin intermediul teologiei patristice și neopatristice, care formează credința comună a Bisericii neîmpărțite din primul mileniu creștin. Român și ortodox… Să ne amintim cele afirmate de Nichifor Crainic și preluate ulterior de Mircea Eliade: atunci când zici român, zici ortodox și când zici ortodox, zici român.” În final, conferențiarul rostea, cu putere modelatoare, această profesiune de credință: „Cea mai mare virtute este să mărturisești ceea ce ești: dacă ești român, să mărturisești demn că ești român; dacă ești ortodox, cu toată convingerea, să mărturisești acest lucru. Aceste două calități sunt aripile poporului român. Să rămânem români ortodocși!” Pentru înțelegerea corelației structurale între cele două mărci identitare ale spiritualității noastre, apelăm la un text fundamental, a cărui geneză aparține spațiului și climatului cultural vâlcean. În anul 1999, când a inaugurat programul cultural „Vâlcea în spațiul spiritual național”, prin conferința „Spiritul Vâlcei în cultura română”, acad Răzvan Theodorescu observa că lumea noastră monahală „își înarma credința ca să apere – odată cu românitatea – într-o vreme în care națiunea nu-și conturase încă foarte bine trăsăturile, ortodoxia. Pentru că ortodoxia era, în acea vreme, formula noastră de identitate. Cu timpul, am devenit ortodocșii români, care am rămas români, chiar și atunci când un patriarh pravoslavnic de la Moscova spunea că este bine să fim mai puțin români și mai mult pravoslavnici. Și atunci, a venit, de-aici din scaunul Râmnicului, apoi din București, glasul unor ierarhi care au spus: «Nu, noi suntem români!»” (Acad. Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcei în cultura română, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Almarom, 2001, p. 1819). Scrierile teologului completează „ascultările” încredințate monahului și „misiunile” asumate de cărturar, întregind opera Arhimandritului, corolar al unui travaliu profund și complex, a cărui rațiune este una singură, dar esențială: aspirația autorului de a contribui, prin gândul, cuvântul și lucrul său, la „folosul de obște”, în litera și spiritul marilor prelați cărturari ai secolului XVIII, veacul premodern al devenirii spiritului creator al Vâlcii. G. D. 30

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI Cartea de față a fost concepută și realizată ca o continuare a lucrării de doctorat a autorului (Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Cuvânt înainte de Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Conphys, 2020). Alcătuitorii și îngrijitorii ediției au selectat și au adunat, în acest nou volum, alte scrieri ale cărturarului, unele fiind inedite, altele – apărute în volume colective, reviste de specialitate și publicații culturale. Beneficiind de consultanța Părintelui profesor Ion Gavrilă, am grupat textele selectate în șapte secțiuni: Ctitorul și ctitoria sa; Teologie dogmatică și simbolică; Teologie morală; Monahism; Istoria religiilor; Istorie bisericească; Istorie culturală. La acestea am adăugat câteva interviuri acordate de cărturar unor publicații. Înăuntrul grupelor tematice, textele antologate au fost ordonate cronologic. Am întregit antologia cu un text introductiv despre opera orală și opera scrisă a Arhimandritului și cu un documentar , ambele fiind menite să contureze o imagine edificatoare asupra vieții, activității și personalității autorului. La propunerea clericilor și mirenilor care au participat, în ziua de 26 martie 2022, la sărbătorirea celor 70 de ani de viață și 50 de ani de slujire a Coziei, volumul a fost îmbogățit cu un set de aprecieri, mărturii și evocări. Am fost „acompaniați”, în demersul nostru, de: pr. prof. dr. Ion Gavrilă (prefață și consultanță științifică); prof. dr. Ioan St. Lazăr și arh. Cristiana Darie (care ne-au semnalat și oferit texte aparținând autorului); Ligia Elena Rizea (copertă și imagini); Amalia și Bogdan Boari (imagini); Gabriela Mihăilescu și Mariana Bărbieru (culegerea și tehnoredactarea textelor); Valentin Smedescu (pregătirea pentru tipar). Tuturor colaboratorilor noștri le adresăm vii mulțumiri. Mulțumim, de asemenea, publiciștilor Ioan Barbu, Ruxandra Constantinescu și Augustin Păunoiu pentru acceptul de a republica interviurile apărute în „Curierul de Vâlcea” (Râmnicu-Vâlcea), „Formula AS” și „Lumina” (București). Rămânem îndatorați, mai ales, editorului și tipografului Dumitru Ciobanu pentru convertirea în WORD a textelor publicate și pentru tipărirea promptă și optimă a cărții. G. D. și E. S. 31

Mănăstirea Cozia − ctitoria lui Mircea cel Bătrân − cetate de românitate și ortodoxie, pe care Arhimandritul Vartolomeu Androni o slujește de o jumătate de veac.

SCRIERI DE SPIRITUALITATE CREȘTINĂ ȘI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ Antologie

• • • • • • • •

CTITORUL ȘI CTITORIA SA TEOLOGIE DOGMATICĂ ȘI SIMBOLICĂ TEOLOGIE MORALĂ MONAHISM ISTORIA RELIGIILOR ISTORIE BISERICEASCĂ ISTORIE CULTURALĂ INTERVIURI

I. CTITORUL ȘI CTITORIA SA SFÂNTA MĂNĂSTIRE COZIA – VATRĂ DE ROMÂNITATE ȘI ORTODOXIE Românitate, românism – nu înseamnă altceva decât spiritul românesc, tot ceea ce ține de ființa poporului român, de sentimentul național. Ortodoxie – înseamnă dreapta credință, învățătura dreaptă în continuitatea directă și neîntreruptă a Tradiției apostolice, prin intermediul teologiei patristice și neopatristice, care formează credința comună a Bisericii neîmpărțite din primul mileniu creștin. Român și ortodox… Să ne amintim cele afirmate de Nichifor Crainic și preluate ulterior de Mircea Eliade: atunci când zici român, zici ortodox și când zici ortodox, zici român. Cele două însușiri se împletesc așa de strâns aici, la Cozia, încât tot ce vezi în cadrul acestei mănăstiri este expresia românității și a ortodoxiei creștine. Niciun element artistic sau cultural, niciun gest de trăire spirituală nu fac altceva decât să demonstreze, cu tărie, că, aici, la Cozia, cele două elemente fundamentale – ortodoxia și românitatea – sunt îngemănate. Sfânta Mănăstire Cozia a fost, de-a lungul celor peste șase veacuri de existență, o vatră de românitate și de ortodoxie – realități trăite și îmbinate armonios. Domnitorul Mircea cel Bătrân, ctitorul Mănăstirii Cozia, era un om inteligent, înțelept, el și-a ales artiștii care urmau să realizeze această capodoperă a Bisericii Ortodoxe, cerându-le ca, atât prin arta sculpturii în piatră, cât și prin pictură, să prezinte și să apere învățătura de credință ortodoxă împotriva Islamului. Dacă din punct de vedere geografic, Cozia reprezintă un nod gordian, în sensul că se află așezată la o răscruce de drumuri ce leagă Transilvania, Țara Românească, Oltenia, Banatul, așadar, leagă pe toți românii care trec fizic prin fața ei, cu atât mai mult Mănăstirea Cozia îi leagă spiritual pe toți ortodocșii români care îi calcă pragul. Analizând activitatea cărturărească a celor care au viețuit în cadrul acestei mănăstiri, începând cu Filos monahul și până în zilele noastre, constatăm o permanentă nevoie de a face totul pentru a exprima românitatea și pentru a apăra credința ortodoxă, atât prin gândire, cât și prin fapte. Mănăstirea Cozia este izvor de inspirație, încă de la începutul 35

ei, pentru cei care au vrut să-L laude pe Dumnezeu, să laude creația Lui, să laude frumusețea sufletească a poporului român. Mănăstirea Cozia nu a fost numai locaș de închinare, ci și cetate de apărare. Dacă în Vechiul Testament, auzim adesea despre cetăți de scăpare, unde cineva care era urmărit și ajungea în acestea, își salva viața, tot așa putem afirma și despre cetatea Coziei, care a scăpat pe mulți de la moarte. Frații români din Transilvania, care erau prigoniți, atât religios, cât și material, își găseau scăparea aici sub rolul de a apăra românitatea și ortodoxia. Cei 620 de ani de existență istorică, în care Sfânta Liturghie s-a slujit permanent, atestă că ortodoxia a fost apărată, propovăduită și însușită de toți cei care au fost botezați în numele Sfintei Treimi. În contextul actual, în care lumea se mișcă, trebuie să avem în vedere că, mai mult ca oricând, românitatea și ortodoxia trebuie apărate cu orice preț. Dacă Mănăstirea Cozia, ca și celelalte mănăstiri ortodoxe românești, alături de întreaga Biserică Ortodoxă Română, au fost exemple în acest sens, nouă celor de astăzi, ne rămâne misiunea expresă să ducem steagul ortodoxiei românești către generațiile de mâine, generații de care noi vom răspunde, mai întâi, în fața lui Dumnezeu și, apoi, în fața poporului român. Așa cum popoarele vecine își apără, cu toată puterea, credința și naționalitatea, tot așa și poporul nostru trebuie să fie responsabil de soarta sa. Nu trebuie să fugim atunci când trebuie să mărturisim că suntem credincioși ortodocși de dragul de a face cuiva pe plac sau de a dobândi câștiguri materiale, vânzându-ne credința. Cea mai mare virtute este să mărturisești ceea ce ești: dacă ești român, să mărturisești demn că ești român; dacă ești ortodox, cu toată convingerea, să mărturisești acest lucru. Aceste două calități sunt aripile poporului român. Să rămânem români ortodocși! (Rezumatul prelegerii Sfânta Mănăstire Cozia – vatră de românitate și ortodoxie, pe care autorul a susținut-o, în calitate de membru fondator al Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”, în cadrul reuniunii Cercului, Mănăstirea Cozia, 26 iunie 2007).

MIRCEA CEL BĂTRÂN – PRINCIPE EUROPEAN, BĂRBATUL, ÎNTRE CREŞTINI, CEL MAI VITEAZ ŞI MAI AGER Este de mare importanţă pentru viaţa cetăţii să se cunoască cât mai bine istoria ei. Fără istorie, un popor n-ar avea puncte de sprijin pentru un viitor demn, pentru un viitor care să-i asigure forţa de exprimare şi, în cele din urmă, să-i asigure dreptul la existenţă. Dar, istoria, la rândul ei, consemnează faptele importante săvârşite de oameni, de oamenii dintr-un anumit loc şi dintr-un anumit timp. Istoria orașului Călimăneşti, ca izvor de argumentare a existenţei acestei localităţi, invocă două hrisoave emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bătrân, la 20 mai 1388. Cu toate acestea, şi până la atestarea documentară prin cele două documente, localităţile Călimăneşti şi Râmnicu-Vâlcea existau cu mult înainte. În acest an, se împlinesc 620 de ani de când voievodul Mircea cel Bătrân, descendent direct din ramura Basarabilor1, urcă pe tronul Ţării Româneşti, data acreditată de istoricul Constantin C. Giurescu pentru acest eveniment fiind 23 septembrie 13862. Primul domnitor important, după Basarab I, Mircea cel Bătrân înscrie o glorioasă pagină în istoria românilor, desăvârşind actul întemeietor al înaintaşului său, impunându-se ca strateg abil, diplomat, şi vajnic apărător al creştinătăţii. A fost singurul domnitor român „care nu a încheiat nicio legătură de vasalitate, ci doar tratate la nivel de egalitate cu puterile vecine”, şi cel care „a oprit şi a deviat la Dunărea de Jos săgeata direcţiei de atac a turcilor otomani” într-o perioadă, „poate cea mai dificilă din istoria Ţării Româneşti sub aspectul confruntării cu turcii otomani”, am citat din lucrarea Cronologia domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova, a reputatului istoric Constantin Rezachevici3. Mircea cel Bătrân urcă pe tronul Ţării Româneşti la 28 de ani, urmând fratelui său, Dan I, şi domneşte 32 de ani. Viaţa şi faptele lui, 1

Predecesorii lui Mircea Voievod la tronul Ţării Româneşti au fost: Basarab I (13101352); Nicolae Alexandru (1352-1364); Vladislav I (Vlaicu) (1364- cca. 1377); Radu I, tatăl domnitorului (cca. 1377-1385); Dan I, fratele domnitorului (1385-1386). 2 Data urcării pe tron a lui Mircea cel Bătrân este 23 septembrie 1386 , cf. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, ed. a III-a, Bucureşti, 1938, p. 479-484. 3 Constantin Rezachevici, Cronologia domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova, 1324-1881, vol. I, sec. XIV-XVII, București, Edit. Enciclopedică, 2001, p. 79-80.

împletite adeseori cu legenda, au o semnificaţie majoră: lupta pentru neatârnarea neamului românesc şi apărarea valorilor creştinismului. Victoriile prestigioase obţinute împotriva puternicei armate otomane, având ca punct culminant bătălia de la Rovine, implicarea în cruciadele vremii îi aduc domnitorului român recunoaşterea europeană de cavaler şi principe al creştinătăţii, cu întreaga semnificaţie pe care aceste titluri o aveau în lumea occidentală medievală. Într-o epocă în care creştinismul era ameninţat de înaintarea impetuoasă a otomanilor în Europa, iar Imperiul Bizantin îşi trăia tragica agonie, căreia avea să-i pună capăt căderea Constantinopolului, din 29 mai 1453, prestigiul de care s-a bucurat marele domnitor în epoca sa este reflectat de succinta, dar expresiva caracterizare pe care i-o face, la o diferenţă de aproape două secole, analistul german Johannes Leunclavius: „Principe al cărui nume era Mircea (...) bărbatul, între creştini, cel mai viteaz şi mai ager”4. Ţara Românească, sub stăpânirea lui Mircea, se întindea de la Dunăre până dincolo de Carpaţi şi din Banat până la Marea Neagră. Mărturie stau documentele vremii: „Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voievod şi Domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi Domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.” Datorită documentelor emise de cancelaria domnitorului Mircea cel Bătrân, multe localităţi, printre care Râmnicul, „oraşul domniei mele”, Călimăneşti, Piteşti, dar şi altele situate la nord şi la sud de Carpaţi, îşi vor sărbători, peste doi ani, 620 de ani de istorie scrisă. Toate cele reamintite mai sus au în vedere faptul că, împlinirea unui număr rotund de ani de la începutul domniei sale ar fi trebuit să fie prilej de aniversare naţională, mai ales acum, când România se pregăteşte să intre în Comunitatea Europeană. Principe strălucit şi, totodată cavaler cruciat, voievodul Mircea cel Bătrân, a legat neamul românesc de Europa, prin fapte memorabile, săvârşite în plin Ev Mediu, în numele şi pentru apărarea credinţei creştine, piatra crucială şi fundamentul europenităţii. Orice mare personalitate a istoriei noastre, care a contribuit la propăşirea neamului românesc, merită recunoştinţa noastră şi se cuvine 4

Johannes Leunclavius, Historiae musulmane turcorum, Frankfurt, 1591, p. 418.

să fie omagiată. Cu atât mai mult i se cuvenea lui Mircea cel Bătrân o atenţie sporită. Modul în care s-a îngrijit de treburile ţării, pe parcursul celor 32 de ani de domnie, neclintirea, demnitatea, dar şi abilitatea, la care trebuie să recurgă un lider înţelept, au creat premisele coagulării naţiunii române de mai târziu. Istoria judeţului Vâlcea, vatră spirituală consacrată, înregistrează o schimbare semnificativă datorită atenţiei pe care Mircea cel Bătrân o acordă acestor ţinuturi, edificând la Călimăneşti Mănăstirea Cozia, pe care, dincolo de destinaţia de a-i fi necropolă, o orientează, de la bun început, sub influenţa Sfântului Nicodim de la Tismana, să fie focar de spiritualitate şi cultură ortodoxă. Însăşi atestarea documentară a judeţului se datorează tot marelui domnitor. (Fragment din textul publicat, sub titlul Anul „Mircea cel Bătrân”, 620 de ani de la urcarea pe tronul Țării Româneşti, în „Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 17, aprilie-iunie 2006, p. 12-13. Textul inițial include și cronica evenimentelor culturale organizate, în cadrul programului evidențiat în titlu, la Cozia și în Călimănești, valorificată în capitolul DOCUMENTAR. Titlul fragmentului selectat aparține redacției).

MIRCEA CEL BĂTRÂN – DOMN UNIFICATOR DE PĂMÂNT ROMÂNESC Dacă forța unui popor vine și din conștiința despre oamenii aleși pe care i-a avut, ca și din cultul acestora, Mircea cel Mare face parte din existența noastră actuală și dă putere mersului nostru înainte. Personalitate viguroasă, continuator, dar totodată și creator de tradiție politică, Mircea Voievod a reușit să simbolizeze unitatea românească, dar și ideea luptei pentru independența statului. Prin durata ei, de peste 30 de ani, prin largul orizont politic, ca și prin mărețele ei înfăptuiri, domnia lui Mircea I a intrat în istorie ca o epocă a aspirației spre bine, frumos și demn. Mircea cel Bătrân, suveran luminat, a manifestat o grijă constantă pentru dezvoltarea culturii, deschisă și ea marilor cuceriri culturale ale vremii. Un exemplu viu ni-1 dă, în acest sens, ctitoriile sale religioase, printre care se numără și Sfânta Mănăstire Cozia, sfințită de către Sfântul Nicodim de la Tismana, la data de 18 mai 1388, ctitorie amintită în mai multe documente − hrisoave domnești −, prin care se făceau acesteia danii, în mod deosebit, în hrisovul din 20 mai 1388 (…). Mircea cel Bătrân a fost un adevărat adunător de pământ românesc. Țara Românească a cunoscut, în vremea lui, cea mai mare întindere pe care a avut-o vreodată. Ea dovedește „o expansiune a vitalității muntenești, care se face pe teritorii locuite de români”, fiind o adunare de pământ românesc în toate direcțiile. Mircea cel Bătrân poate fi considerat, pe drept cuvânt, un domn unificator de pământ românesc, un precursor al lui Mihai Viteazul. Era „mare voievod și domn..., stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și către părțile tătărăști și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpănitor al cetății Dârstorului". Așadar, stăpânirea lui Mircea cel Bătrân se întindea din Banatul Severinului până în sudul Moldovei, cuprinzând și Dobrogea până la Marea Neagră. Stăpânirea lui cuprindea și regiunea orașului Caliacra, după cum reiese dintr-un document grecesc din anul 1412. Victoriile obținute de Mircea cel Bătrân împotriva otomanilor și-au găsit cea mai strălucită expresie în bătălia de la Rovine. Rolul pe care l-a avut domnul român în stabilirea forței de lovire a statului otoman, de zăgăzuire la Dunăre a înaintării otomane în Europa, a făcut ca el să intre în conștiința lumii drept „cel mai ager și cel mai viteaz dintre 40

principii creștini ai vremii lui”, iar în cea românească, drept „părinte al patriei”. Mircea cel Bătrân s-a născut în anul 1358, ajungând domnitor în 1386, când avea 28 de ani. După o domnie lungă de 32 de ani, încununată de succes pe toate planurile în istoria Munteniei (numai Basarab întemeietorul i se putea asemui din acest punct de vedere), s-a stins din viață în anul 6926 (1418) ianuarie 31 și a fost îngropat la Mănăstirea sa de la Cozia, când împlinise vârsta de 60 de ani. El a decedat în cetatea sa de scaun de la Curtea de Argeș, unde se afla de față și Mihail, fiul său, care-i succede la domnie. După ce s-au pregătit toate cele „de îngropare”, cortegiul funerar, alcătuit din clerici, dregători, oșteni și popor, a pornit peste dealuri, în miez de iarnă, cu săniile către „lăcuita Sfintei Troițe”, adică la Mănăstirea Cozia, după cum își rânduise dinainte. S-a ajuns la Cozia pe 4 februarie și a fost așezat, la locul de odihnă veșnică, în pronaosul bisericii celei mari a Mănăstirii Cozia, într-un mormânt ce avea „sarcofag de piatră”, tăiat în forma corpului omenesc pe care și-l pregătise mai dinainte. Peste mormânt s-a pus o lespede de piatră, cu inscripția: „Aici odihnesc rămășițele lui Mircea, Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418”. În viziunea scriitorilor români, Mircea cel Bătrân a devenit un simbol al demnității naționale. Marele voievod a fost înzestrat cu alese calități: înțelepciune, bărbăție, curaj, calm, luciditate în cele mai critice împrejurări, încrederea nestrămutată în dreptatea cauzei pentru care lupta, nestinsa dragoste de neam și de țară, spiritul jertfei supreme, preferând să moară eroic decât să poarte jugul umilinței și al robiei. Pentru toate aceste virtuți și pentru faptul că el este ctitorul Mănăstirii Cozia, monahii de aici și din toate timpurile au datoria să-l pomenească în orice moment și să țină trează în conștiința poporului român personalitatea și domnia lui, ca vrednice de amintire și de exemplu. (Text publicat, sub titlul 590 de ani de la trecerea la cele veșnice a domnitorului Mircea cel Bătrân, în „Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an 19, nr. 1, ianuarie-martie, 2008, p. 2. Titlul actual aparține redacției).

MOȘTENIREA ȘI MEMORIA CTITORULUI: PENTRU FERICITUL ÎNTRU POMENIRE DOMNITOR ȘI NEAMUL LUI… În fiecare an, obștea coziană, împreună cu toți românii creștini ortodocși care au respect pentru înaintașii lor, fac pomenire, la 31 ianuarie, lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Tării Românești, care s-a stins din viață în anul 1418. (…) Prin tot ceea ce a săvârșit și prin moștenirea pe care nouă, ca români, ne-a lăsat-o, amintirea lui a trecut, trece și încă va trece de la generație la generație, făcând ca el să trăiască neîncetat în sufletele și admirația tuturor celor ce i-au fost și îi sunt de un neam. Luptător pentru păstrarea și apărarea gliei străbune și chiar pentru creștinătate, neîntrecut chivernisitor al țării sale, viteaz în războaie, strălucit diplomat, sprijinitor al culturii, ctitor de lăcașe sfinte, Mircea cel Bătrân s-a bucurat nu numai de cinstirea și slăvirea noastră ci și „de un binemeritat prestigiu printre contemporani, impunându-se prin faptele sale atât prietenilor, cât și dușmanilor”5. Mircea cel Bătrân este un nume-simbol în istoria și cultura românească. Urmaș al Basarabilor, întemeietor de țară și „dătător de legi și datini”, Mircea cel Bătrân este domnul care a clădit o țară mândră și puternică. În decursul celor aproape șase secole scurse de la trecerea lui la cele veșnice, poporul nostru i-a cinstit memoria și prin câteva comemorări oficiale. Prima de acest fel a avut loc la 31 ianuarie / 13 februarie 1918, cu prilejul aniversării a cinci sute de ani de la moartea lui și a fost inițiată de Comisiunea Monumentelor Istorice. Ea s-a serbat în Catedrala Mitropoliei din București, unde, după săvârșirea Sfintei Liturghii de către un sobor de clerici, s-a oficiat „panahida pentru fericitul întru pomenire domnitor și neamul lui”6. La ceremonie a participat un „foarte numeros public din toate stratele societății românești a Capitalei: clerul ortodox din București, înalți demnitari, generali, magistrați, membri ai Academiei Române, profesori universitari și reprezentanți ai învățământului de toate gradele, funcționari ai Ministerului și de la alte autorități, prezidentul Comisiunii administratiuve a Capitalei cu reprezentanții Comunei, tinerime școlară 5

Pr. prof. dr. Niculae Serbănescu, Prof. dr. Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (13861418), București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1987, p. 379. 6 Pr. prof. dr. Niculae Șerbănescu, Prof. dr. Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 369.

și alți buni creștini și români credincioși”, care „au venit să ia parte la pioasa comemorare... și să depună omagiul lor de venerație față de gloriosul voievod și domn, Mircea cel Mare”7. După trecerea a peste douăzeci de ani de la această primă comemorare, în ziua de 15 mai 1938, când s-au împlinit 520 de ani de la înmormântarea lui Mircea la Cozia, s-a făcut, în chip solemn, în acest sfânt lăcaș, ctitorit de el, reînhumarea rămășițelor sale pământești.8 Șirul comemorărilor a continuat până în zilele noastre: 31 ian. / 4 febr. 1968; 1970 − la 575 de ani de la lupta de la Rovine etc. De altfel, parastasul anual din ziua de 31 ianuarie se face neîntrerupt. După Sfânta Liturghie, soborul mănăstirii împreună cu preoții din preajmă, cu autoritățile administrației publice județene și locale, cu invitați speciali din București sau din alte localități ale țării, care au un respect deosebit pentru marele voievod, săvârșesc slujba parastasului, după care, fie în biserica mare, fie în trapeza mănăstirii, se țin scurte alocuțiuni unde vorbitorii evidențiază personalitatea marelui domnitor. (Fragment din textul publicat, sub titlul Marele voievod Mircea cel Bătrân la 591 de ani de la trecerea la cele veșnice, în „Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 20, nr. 1, ianuarie-martie 2009, p.11-12. Textul inițial include și evocarea domnitorului în ziua de 31 ianuarie 2009, la Mănăstirea Cozia – cronică valorificată în cap. DOCUMENTAR. Titlul actual al fragmentului aparține redacției).

D. Onciul, Mircea cel Bătrân. Prefață, în Idem, Scrieri istorice, ed, critică îngrijită de Aurelian Sacerdoțeanu, vol. II, București, 1968, p. 241-242. 8 Pentru memorabila solemnitate din 1938, v. Pr. prof. dr. Niculae Șerbănescu, Prof. dr. Nicolae Stoicescu, op. cit.,p. 371-373 (nota red.). 7

Mircea cel Mare, ctitorul Mănăstirii Cozia Tablou votiv din biserica voievodală (Reproducere după: Arhim. Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare. 600 de ani de existență, Editura Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1986)

II. TEOLOGIE DOGMATICĂ ȘI SIMBOLICĂ PĂCATUL ORIGINAR ŞI CONSECINŢELE LUI IN CONCEPŢIA LUI ORIGEN În lucrarea de faţă vom căuta să scoatem în evidenţă importanţa pe care o prezintă pentru noi vasta operă a lui Origen, îndeosebi concepţia lui cu privire la păcatul originar şi consecinţele lui, concepţie cu profunde greşeli dogmatice, foarte păgubitoare de cele mai multe ori pentru cei neavizaţi. Dacă vom ţine seama de contextul în care Origen îşi expune cugetarea sa despre acest subiect, de mare importanţă pentru noi, vom constata că el a mers mult prea departe faţă de adevărul susţinut de Biserică. Acest lucru însă nu trebuie să ne determine la o imputare mai mare decât se cuvine, deoarece trebuie să ţinem seama că în timpul acela nu exista formulată precis învăţătura cu privire la tema anunţată mai sus. Origen a apărut ca un vifor teologic care a stârnit o uimire universală şi greu de definit. A fost acuzat de trădare a Bisericii, a creştinismului în favoarea platonismului, că a inventat arianismul şi este tatăl teologiei tritariene, subordinaţianiste, trădător al eticii biblice, pe scurt repudiat ca un eretic, de cea mai mare parte din adversarii săi.9 Gheorghe Scolarul, cunoscutul filosof şi teolog bizantin, comentează: „Scriitorii apuseni zic: Unde Origen a fost bun, nimeni nu e mai bun ca el; unde a fost rău nimeni nu e mai rău ca el”.10 Origen a fost condamnat ca eretic de Ieronim şi Justinian, iar Didim, Evagrius, Eriugena, Cusanus îl admirau fără reticenţe. Cercetătorii moderni, ca şi cei vechi, se impart, la rândul lor, în două grupe: unii consideră pe Origen un filosof elenist superficial îmbrăcat în haina creştină (E. de Pay, H. Coch), iar alţii, nu mai puţin hotărâţi, îl consideră un mare teolog creştin, care a făcut multe descoperiri definitive şi progrese esenţiale, decisive, pentru întreaga teologie de mai târziu (Voeiker, A. Lieste, Hans Urs von Balthasar, J. Danielou, H. de Lubac). Metoda lui (Origen) e nouă, dar şi periculoasă, e metoda ipotezei, a părerii personale, aşa cum se exprimă el încă din prefaţa tratatului Pr. prof. Sebastian Chilea, Despre ipotezele lui Origen, în Studii Teologice, XXX (1978), nr. 1-2, p. 63. 10 Ibidem, p. 64. 9

Despre principii. El rezervă Bisericii dreptul de a accepta sau nu punctul său de vedere, iar sieşi pe acela de a reveni şi de a modifica ipotezele făcute11. Origen se întreabă asemenea lui Kant: Ce pot şti? Ce trebuie să fac? Ce pot spera? Ce este omul? Omul şi Cerul, Omul şi Pământul? Prin Principii el înţelege articolele principale ale învăţăturii Bisericii cu privire la adevărurile primordiale deduse de speculaţia teologică din premisele revelate, acolo unde lipseşte o revelaţie formală12. Origen justifica în cartea a Il-a a Comentariului la Evanghelia după Ioan, motivul pentru care a fost nevoit sa explice şi să apere în scris şi cu grai viu integritatea adevărului creştin : „Sub cuvântul ca fac operă de ştiinţă, ereticii se ridică împotriva Sf. Biserici şi a lui Dumnezeu, născocesc nenumărate cărţi declarând că numai ei explică drept poruncile evanghelice şi apostolic. Dacă tăcem şi nu le deschidem ochii arătându-le care sunt de fapt învăţăturile cele mântuitoare şi adevărate, ei se vor face stăpâni pe sufletele celor flămânzi, după hrana cea mântuitoare şi care sunt gata să întindă mâna să înşface din bucatele oprite, cu adevărat stricate șipreimejdioase. Iată de ce cred că trebuie ca cel care poate lua apărarea învăţăturii bisericeşti fără să-i aducă vreo schimbare şi care poate să biruie pe cei care se laudă cu ştiinţa lor mincinoasă, aceia să se ridice şi să stea tari în faţa ereticilor şi a minciunilor lor, punîndu-le în faţă frumuseţea învăţăturii evanghelice, desăvârşirea armonioasă a acestei învăţături dumnezeieşti, care se desprinde atît din Vechiul cât şi din Noul Testament”.13 Şi pentru noi este important să ştim unde a greşit Origen ca, exact prin cuvintele expuse de el în citatul de mai sus: „Să nu întindem mâna şi să înşfăcăm din bucatele oprite, cu adevărat stricate şi primejdioase”. Pentru a nu face această greşeală, vom expune mai jos câteva aspecte din gândirea lui Origen despre raportul teologiei lui cu Sf. Scriptură, cu tradiţia bisericească şi cu filosofia antică, despre cum vede el: Creaţia, Căderea şi Restaurarea. Teologia lui Origen în relaţia ei cu Sfânta Scriptură, Tradiţia bisericească şi filosofía antică La începutul veacului al III-lea, adică pe vremea lui Origen, în 11

Pr. prof. loan Gh. Coman, Patrología, Editura Institutului Biblic, București, 1956, p. 101, 103, 104. 12 Pr. prof. Sebastian Chilea, op. cit., p 66 13 Origen, Peri Arhon, Scrieri alese, partea a III-a, trad, Pr. prof Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic, București, 1982, p 8.

cetatea Alexandriei neoplatonismul atinge apogeul. În centrul acestei filosofii erau problemele religios-morale. Filosofía, gnosticismul şi creştinismul alcătuiesc ambianţa spirituală în care se formează marele dascăl creştin. Origen a cunoscut şi gnosticismul. El aminteşte pe Vasilide, Valentin şi Murcian, exponenţii cei mai de seamă ai gnosticismului. Gândirea sa a fost influenţată de asemenea şi de filosofía lui Platon, Aristotel, Plotin. Dar mai înainte de toate, Origen a fost creştin. Tatăl său îl punea să citească Sf. Scriptură, şi apoi să rostească pe dinafară ceea ce a citit 14. Origen, prin formaţia sa şi prin legătura strânsă cu studiul Sf. Scripturi, a ajuns să tâlcuiască într-un mod superior tuturor celor de până la el, atât Vechiul cât şi Noul Testament. Rămâne ca un merit incontestabil al lui faptul de a fi ştiut fundamenta în mod convingător, raportul corect dintre cele două Testamente, fapt care stă la temelia tradiţiei comune a Bisericii creştine, într-un moment când aceasta a fost confruntată, mai tare decât oricând, de exegeza rabinică şi filoniană a iudaismului, dar mai ales de asaltul impetuos al diferitelor direcţii gnostice, cărora el a ştiut să le dea lovitura de graţie 15. Întreaga operă a lui Origen este un comentariu al Bibliei 16. A fost în mod esenţial un biblist, se pare că aceasta este ceea ce condiţionează toată cariera lui ştiinţifică. Biblia este punctul de plecare al gândirii sale; niciodată el nu a încetat a o studia şi de a o explica. A petrecut timp îndelungat în stabilirea textului, în a compara între ele diversele traduceri greceşti şi a nota raportul lor cu originalul ebraic. Atunci când a scris, cel mai adesea, el a comentat Biblia, numai două dintre marile sale opere: Contra lui Cels şi De principiis nu sunt altceva decât comentarii, totuşi este de ajuns de a deschide aceste cărţi, ca şi De oratione sau Îndemnul la martiriu pentru a vedea locul pe care îl ocupă aici textele scripturistice. Nu vrem să spunem prin aceasta că Origen nu a dat dovadă de originalitate, vom vedea dimpotrivă că el desfăşoară, în cadrul exegezei, toate resursele unui spirit extraordinar de prompt şi îndrăzneţ. Dar rămâne clar că gândirea lui a fost informată în aşa măsură de Sf. Scriptură încât aceasta este întotdeauna adaptată la ea, şi că, până şi în speculaţiile cele mai aventuroase, el a căutat să se sprijine pe autoritatea biblică. Se explică astfel caracterul raţionamentelor sale, care nu se dezvoltă cu bucurie, dacă nu sunt consacrate explicării unui text şi chiar 14

Dumitru Bellu, Păcatul originar la Origen, Revista Teologică Sibiu, 1935, p. 440. Ad. Harnak, Lehrbuchder Dogmengeschichte,I Darmstadt, 1980, p. 673. 16 J. Danielou, Ongenc, Paris, 1950, p. 304. 15

unele din afirmaţiile sale, care-şi găsesc punctul lor de plecare într-o citare tainică şi care nu se opreşte înainte de a propune un comentariu în legătură cu aceasta (Sf. Scriptură)17. Ceea ce respectă Origen, înainte de toate, în Scriptură, este inspiraţia divină. Întreaga Biblie, Vechiul şi Noul Testament vine de la Dumnezeu şi între toate cărţile sale izbucneşte o minunată armonie: „Cei care nu ştiu să recunoască armonia divină, uneori cred că există o distanţă între Vechiul şi Noul Testament, între Lege şi Drepţi, între Evanghelii, comparate unele cu altele, între Pavel şi colegii săi de apostolat. Dar nu am exersat în această muzică divină, înţelept în cuvinte şi fapte, un adevărat David, cu mâini abile, după etimologia acestui cuvânt, va şti să execute aceasta simfonie, întinzând la timp când corzile legii, când pe acelea ale Evangheliei care sună la unison, cînd pe cele ale profeţilor, sau pe cele ale apostolilor, care se acordă în mod egal. Căci întreaga Scriptură este un instrument perfect acordat ale cărui sunete diferite formează un acord minunat.” (Philocalie, VI, 2). Origen caută să demonstreze că între Vechiul şi Noul Testament există o deplină armonie. Că aceste cărţi sînt divine, iată un adevăr aproape evident pentru Origen, cel puţin demonstraţia acestui adevăr cu dovedirea dumnezeirii creştinismului. „Demonstrând în puţine cuvinte dumnezeirea lui Iisus prin profeţii care se referă la El, noi vom demonstra dintr-o lovitură inspiraţia Scripturilor cuprimzînd aceste profeţii, ca şi aceea a scrierilor în care viaţa lui pământească şi învăţătura lui sunt raportate cu atâta forţă şi autoritate, încât ele au operat convertirea păgânilor”18. Origen explică: există în Sf. Scriptură un triplu sens: cei simpli se vor edifica cu ceea ce am putea numi sensul direct − cu trupul. Cei mai avansaţi cu sufletul, cei desăvârşiţi, după cuvântul Apostolului... se vor bucura de legea duhovnicească, care conţine umbra bunătăţilor viitoare. Omul se compune din trei părţi: corpul, sufletul şi spiritul. La fel şi Sf. Scriptură acordată de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor (De principiis IV, IX). Sensul trupesc este în consecinţă cel literal sau istoric. Acesta este primul cel mai clar, cel mai uşor de descoperit. Este numit şi sensul trupesc. Sensul psihic, care se suprapune sensului trupesc este destul de dificil a-l defini. Se presupune că acest sens are adesea drept obiect corectarea moravurilor şi edificarea, că el se aplică la relaţiile sufletului individual şi particular cu Dumnezeu şi legea morală. În 17 18

Dictionnaire de Théologie Catholique,col 1505 Tom. X, Paiis, 1927. Idem, col. 1506.

realitate, rezultă foarte adesea că Origen se mulţumeşte să opună unul altuia duhul şi litera şi, după ce va fi fost marcat sensul literal al unui text, să se studieze, fără întârziere sensul alegoric. Folosirea metodei alegorice prezintă multe avantaje. Datorită ei, întreaga Sf. Scriptură poate și interpretată într-un mod demn de Duhul Sfânt, care este autorul principal al acestuia. Origen justifică alegoria printr-o raţiune de ordin general, pentru el, întreaga natură văzută nu este decât un simbol al lumii nevăzute şi fiecare individ are corespondentul sau, modelul său în ideal19. Se recunoaşte aici celebra doctrină a lui Platon, mai mult sau mai puţin remaniată. Urmează că toate lucrurile şi deci şi Scriptura are două aspecte: unul corporal, altul duhovnicesc, pe care-1 cunosc doar iniţiaţii şi cei desăvârşiţi. Sensul trupesc nu este fals, dar este incomplet, sensul duhovnicesc relevă adevărul deplin celor care sunt capabili să-l ajungă. Origen a urmărit tot timpul să fie în consens cu învăţăturile Bisericii, să fie în acord cu Tradiţia Bisericească. Prima sa regulă de credinţă şi de gândire este de a nu primi nimic, de a nu învăţa nimic care ar și în afara Kerigmei bisericeşti. Începutul lucrării De principiis este dintre cele mai clare: „Pentru că învăţătura bisericească transmisă de Apostoli după ordinea succesiunii legitime s-a păstrat pânâ astăzi în Biserică, nu trebuie primit ca articol de credinţă, decât ceea ce nu se îndepărtează intru nimic de tradiţia apostolică şi bisericească”20. Credinţa Bisericii este cuprinsă în rezumat în simbolul baptismal. Origen nu ne-a lăsat nicăieri textul simbolului pe care îl primise în timpul său Biserica din Alexandria, dar n-am putea să ne îndoim că el se sprijină adesea pe un text fix. Să cităm numai acest pasaj din Comentariul la Sf. Ioan: „Cred înainte de toate că nu există decât un singur Dumnezeu, care a creat totul şi care le-a întărit, care le-a chemat pe toate din nefiinţă la existenţă. Este necesar să credem de asemenea că Iisus Hristos este Domnul şi în tot adevărul privitor la divinitatea şi umanitatea Sa. Încă trebuie să crezi în Duhul Sfânt şi că, fiind liberi, noi am fost pedepsiţi pentru că am păcătuit, noi suntem recompensaţi prin aceea că am făcut binele. Dacă cineva pare a crede în Iisus şi nu crede că nu există decât un singur Dumnezeu al Legii şi al Evangheliei, ale cărui ceruri ca fiind, create de El, îi vestesc slava, a cărui tărie o anunţă facerea mâinilor Sale, ca fiind opera Lui, acela lasă deoparte un foarte important capitol al credinţei. La fel dacă cineva crede că cel care a fost răstignit sub Ponţiu Pliat este o fiinţă Sfântă şi Domn, dar care nu a luat 19 20

Idem, col. 1509. Origen, op. cit., p. 9.

naştere din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, ci din Iosif şi din Maria, aceluia de asemenea, îi lipsesc lucruri foarte necesare pentru a avea credinţă” (în Ioan XXXII, 9, edit. Preuschen, p. 451) 21. Cei pe care-i combate Origen cu cea mai mare înverşunare sunt aceia care, în mod particular, sunt periculoşi pentru credinţa celor simpli în lumea în care el trăieşte, n-ai mai termina dacă ai vrea să cifrezi toate pasajele în care el atacă pe Valentin, Basilide şi Marcion 22. Din cele arătate până aici, am văzut care este poziţia lui Origen faţă de Sfânta Scriptură, faţă de Biserică, faţă de Tradiţia Bisericii. Această poziţie este în cele mai multe puncte pe linia învăţăturii ortodoxe propovăduită de Biserică. Nu trebuie însă uitat şi trecut cu vederea faptul că Origen a săvârşit şi mari greşeli dogmatice în intenţia lui bună de a lămuri multele probleme care apăruseră în timpul lui în Biserică. Creaţia după concepţia lui Origen Cele mai multe erori dogmatice pe care Origen le-a comis şi le-a transmis se află în lucrarea De principiis (Despre principii). Cu privire la Creaţie, Origen scrie că nu există decât un singur Dumnezeu Creator şi ordonator a toate, Care a scos universul din neant — Dumnezeul tuturor drepţilor de la începutul lumii. Lumea aceasta a fost făcută şi a început la un moment dat şi ea se va descompune într-o zi în virtutea coruptibilităţii sale native. Dar nu se ştie limpede ce a existat înaintea acestei lumi, nici ce va exista după ea. Asupra acestui punct Biserica nu este evidentă. Origen susţine că Dumnezeu singur a putut fi perfect. Sigur el există prin El însuşi. Dar el nu rămâne singur, căci el creează lumea. La actul creaţiei, Origen este extrem de precis. El zice: „Cel ce compară pe Dumnezeu cu operele oamenilor, cade în această eroare de a crede că nu poate face lumea fără a avea sub mână o materie necreată, pentru că cel ce face statui nu poate umple opera sa fără bronz, nici dulgherul fără lemn, nici arhitectul fără piatră, el trebuie să se întrebe dacă Dumnezeu poate executa ceea ce-i place, ceea ce vrea să facă fără efort şi fără ca voia sa să întâmpine vreun obstacol, căci, din aceeaşi raţiune, în virtutea puterii sale şi înţelepciunii inefabile, el face cum vrea, pentru împodobirea universului, calităţile care n-aveau nici o existenţă mai înainte — şi ceea ce toţi admit, cei ce cred în providenţă — voinţa sa

21 22

Dictionnaire de Théologie Catholique,cal. 1510. Idem, col. 1511.

este capabilă de a aduce la existenţă fiinţele pe care le vrea”23. Creaţia lumii materiale nu este numai afirmată, ea este încă demonstrată prin argumentele de ordin raţional. Dumnezeu a făcut ceea ce nu era. Lumea nu este o emanaţie a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu e aşa ca în gândirea stoică — sufletul lumii. La obiecţiunea lui Cels, care vedea în Sfântul Duh un corp, un suflet pătrunzînd totul şi cuprinzînd totul în sine, Origen răspunde cu siguranţă: Dumnezeu şi lumea sînt distincte unul de altul, cum Creatorul şi creatura24. Totodată, această creaţie este eternă. Origen refuză să admită că Dumnezeu poate rămâne pasiv. Materia există sub atâtea forme şi în cantităţi atât de mari încât poate și suficientă pentru toate corpurile din lume, pe care Dumnezeu le-a chemat la viaţă, şi a stat la dispoziţia Creatorului sub toate mărimile şi formele dorite atunci când i s-au dat calităţile pe care voinţa Lui i le-a impus. În schimb, zice Origen, nu pricep cum atâţia oameni mari au fost în stare să creadă că materia ar fi necreată, adică n-ar fi fost lăsată de Dumnezeu, Creatorul a toate, ci au spus că existenţa şi acţiunea ei s-ar datora întâmplării (aici critică pe epicureii care tăgăduiau Pronia divină)... Şi cred că ceea ce e produsul întâmplării ar putea explica îndeajuns importanţa unei opere atât de mari şi a unei forţe atît de uriaşe şi că printr-o măiestrie a înţelepciunii lor ar fi în stare să închege şi să orânduiască singuri lumea întreagă. Aşa ceva îmi pare cu totul absurd25. Origen se întreabă dacă, înainte de lumea actual, a mai existat alta, şi în cazul acesta, dacă şi aceea a fost ca cea de faţă sau dacă a fost mai bună sau mai rea, iar dacă n-a existat alta, ci a existat doar o astfel de stare, cum ne închipuim că va și la acel sfârşit, care va avea loc la urma tuturor, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl. Oricum, starea aceasta va fi la sfârşitul unei alte lumi, adică a celei după care a încetat lumea de acum, când în diversitatea ei — căderea fiinţelor cugetătoare a îndemnat pe Dumnezeu să creeze lumea de acum, caracterizată şi ea prin varietate şi dezbinare. Aici Origen îşi exprimă concepţia greşită, care se învederează şi în afirmarea creaţiei unor lumi multiple − ceea ce nu are nicio bază în Scriptură sau în interpretarea ei ortodoxă. Mai departe se întreabă dacă, după ce se va sfârşi lumea actuală, va mai exista oare prilej de îndreptare şi de curăţire ? Ori dacă, îndată 23

Idem, col. 1527. Origen, Contra Cels, scrieri alese, partea a IV-a, trad. Pr. prof. T Bodogae, Bucureşti. 25 Idem, Peri Ar hon, p. 114. 24

după aceea, va urma sfârşitul tuturor lucrurilor ? Sau pentru pedepsirea şi îndreptarea celor care au nevoie de aşa ceva, va mai exista o lume, fie asemănătoare cu cea de faţă şi dacă aceasta va fi mai bună sau mai rea ? Apoi cum va fi lumea care va urma: cât timp va dura ea sau dacă peste tot va mai exista o astfel de lume ? Dacă se va întâmpla să nu mai existe o astfel de lume? Dacă au fost vreodată condiţii ca lumea să nu fi putut exista ? Dacă au existat ori vor exista mai multe lumi ? Dacă se poate întâmpla vreodată ca o lume să fie întru totul identică cu alta, fără de nicio deosebire26. La aceste întrebări, Origen dă răspuns dar nu cu formulări bazate pe credinţa Bisericii, ci cu filosofia sau influenţat de gnosticismul acelei epoci. Cu toate că Origen califică absurdă ipoteza unei materii prime, primordiale, independentă de Dumnezeu şi formând afară de el un al doilea principiu al lucrurilor, cu toate că el ţine strâns dogma credinţei, atât cât el o găseşte în Sf. Scriptură şi în tradiţia creştină, el admite în altă parte fără nicio mică ezitare că lumea prezentă, sau ordinea lucrurilor actuale, au avut un început. Dar la începutul actului creaţiei, el imaginează o serie infinită de lumi anterioare şi viitoare care vin, se alipesc, se reataşează precum un inel, o za unui lanţ neîntrerupt27. Motivul creaţiei, ne-a spus autorul Peri Arhonului, este bunătatea divină. Dumnezeu care este bun, vrea să producă existenţe capabile de simţire şi de înţelegere a binefacerilor sale. De aici rezultă că pentru Origen, naturile raţionale sau substanţele spirituale sunt începutul principal al creaţiei, lumea există pentru ea şi din cauza ei. Aceste inteligenţe au fost create ele toate eterne? Origen nu afirmă nimic expres, dar este consecvent logicii sistemului său, adică, după el, Dumnezeu n-a fost niciodată fără lume28. Origen susţine că, din eternitate, Dumnezeu s-a înconjurat de o lume de fiinţe spirituale sau de minţi, de o fiinţă cu fiinţa dumnezeiască, emanate din ea în mod necesar chiar dacă el le numeşte creat. Aceste spirite sunt la început pure, necorporale, lipsite de număr şi de nume, încât formează o unitate, datorită identităţii de fiinţă, de putere şi de lucrare a unirii lor prin cunoaştere cu Dumnezeu Logosul. Mai sus de aceste spirite este Fiul, care e, însă, mai jos decât Tatăl. Numai Tatăl este «necreat». El este «lumina». Fiul este în raport cu el numai «strălucirea luminii». Duhul Sfânt este faţă de Fiul în acelaşi raport în care este Fiul cu Tatăl. Fiul ca 26

Ibidem,p. 118. L'Abbé Freppel, Origene,Vol. I, Paris, 1868, p. 370. 28 Ibidem,p. 374. 27

strălucire a Tatălui luminează toate celelalte făpturi, dar este cu mult mai slab decât Tatăl. Care este lumina. Duhul care este din Fiul este şi mai mărginit decât Fiul în putere şi în lucrare. Amândouă ipostasurile ce provin din Tatăl sînt «creaturi» din veşnicie. Cu ele începe creaţia unor spirite inferioare, care de fapt nici ele nu sînt create, ci pornesc din fiinţa divină. Aici se creează o mare confuzie pe care Sf. Maxim. Mărturisitorul caută să o lămurească că «făpturile» nu sunt «parte» din Dumnezeu în sensul unităţii lor de fiinţă cu El29. De asemenea, când susţine că, deşi spiritele reprezintă în raport cu Dumnezeu o multiplicitate sunt totuşi o unitate lipsită de număr şi nume, creează o altă mare confuzie. După cum am văzut mai sus, prin susţinerea faptului că există mai multe lumi care implică repetarea întrupării Mântuitorului şi multe alte consecinţe, Origen săvârşeşte o mare greşeală dogmatică. El atribuie uneori crearea lumii nu lui Dumnezeu, ci sau automatismului cosmic, sau unei inteligenţe create. Preexistenţa stihiilor cosmice actului apariţiei Lumii inteligibile ca model al lumii materiale şi inteligenţa ca putere creatoare a lumii materiale sunt idei platonice. Cosmologia lui Origen are şi părţi ortodoxe când susţine că Dumnezeu a creat materia şi că a făcut fiinţele din nimic 30, dar aceasta pune şi mai mult în lumină erorile sale şi mai ales contradicţia sa. Vorbind, de exemplu, despre veşnica atotputernicie a lui Dumnezeu, el acordă aceeaşi veşnicie şi creaturilor, prin argumentul că lipsa veşniciei creaturilor atrage după sine lipsa veşniciei atotputerniciei lui Dumnezeu. De aici ajunge el la concluzia că toate genurile şi speciile sînt veşnice şi că „Dumnezeu n-ar fi început niciodată să creeze, dacă El ar fi fost o clipă inactive”31. Atmosfera panteistă a sistemului său l-a făcut pe Origen să includă astrele în henada fiinţelor raţionale şi să explice şi unele sisteme vechi de filozofie. Origen a putut susţine că soarele, luna, stelele şi apele, cele de deasupra cerurilor, sînt puteri însufleţite, materiale şi raţionale, că sufletul soarelui precede legătura sa cu corpul solar, aşa cum sufletul omului precede legătura sa cu corpul uman şi că, în general, natura corporală s-a constituit pe intervale graţie unor întâmplări din lumea fiinţelor raţionale, care aveau nevoie de corpuri. Uneori Origen e 29

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, VII, traducere de Pr prof. Dumitru Ştăniloae, Bucureşti 30 F. Prat, Origenè, Le théologien etl'exegete (La pensée chrétienne — textes et études), Paris, 1907, pp. 68-78 ; 31 Pr. prof. Ioan G. Coman, Problemele dogmatice ale SinoduluiV Ecumenic, în Studii Teologice, V (1953), nr. 5-6, p 321.

înclinat să creadă că în corpurile cereşti se află duhuri rele, dar Iisus Hristos cel răstignit le-a exterminat prin suferinţa Sa. Din cele prezentate pînă aici, putem trage concluzia că ceea ce păgubeşte enorm cosmologiei lui Origen ca şi întregului său sistem este abuzul de alegorism. Căderea în păcat după concepţia lui Origen a) Cauzele şi natura căderii. Am văzut. în capitalul precedent concepţia lui Origen cu privire la faptul că în lumea inteligibilă, modelul sau arhetipul lumii văzute, au fost create din vechi inteligenţe sau minţi care preexistau apariţiei omului propriu-zis. Ele erau nemateriale sau netrupeşti, n-aveau număr şi nume şi prin identitatea lor de esenţă, de putere şi de lucrare şi prin unitatea de cunoaştere faţă de Dumnezeu Logosul, alcătuiau o henadă, adică o unitate absolută. Aceste inteligenţe săturându-se de contemplarea dumnezeiască şi întorcîndu-se spre rău, potrivit înclinării fiecăreia s-au răcit, fenomen care le-a adus numele de suflete. Dar numai în oameni răcirea este aşa de mare că spiritele devin suflete. Această răcire în dragoste constituie căderea lor. Treapta la care cad corespunde răcirii Lor în dragoste. Unele spirite cad până la treapta de heruvimi, altele până la treapta celorlalţi îngeri, altele la treapta de suflete omeneşti, altele la treapta de demoni. Aceste trei planuri ale fiinţelor spirituale nu sunt închise unele altora, ci se poate ajunge din unul în altul, din îngeri şi arhangheli pot ieşi oameni, din oameni vor ieşi demoni dar şi îngeri şi cete cereşti pot și formate în întregime fie din cei de sus, fie din cei de jos, fie din elemente amestecate. O singură inteligenţă a rămas neclintită în dragostea şi contemplarea dumnezeiască: această inteligenţa a devenit Hristos, împărat, Dumnezeu şi om. Centrul acestei concepţii îl constituie la Origen − preexistenţa sufletelor. Origen urmând lui Aristotel, defineşte sufletul ca pe o substanţă sensibilă şi nobilă. Ca atare, el este comun vieţuitoarelor din apă, zburătoarelor şi îngerilor.32 Sufletul omului însă are calităţi care-1 disting esenţial de cel al animalelor. Sufletul are chiar o oarecare afinitate cu Dumnezeu. Pentru Origen nu există creatură raţională care să nu fie capabilă şi de bine şi de rău33. Prin urmare, nu există un principiu al răului alături de principiul binelui, ci una şi aceeaşi natură spirituală e subiect şi al binelui şi al răului. Cu alte cuvinte, din unul şi acelaşi suflet pot purcede acţiuni 32 33

Dumitru Bellu, op. cit., p. 442. Ibidem, p. 444.

conforme sau potrivnice divinităţii. Sufletul e spiritul însuşi în degradare, e fază morală a acestuia, un moment al dialecticii lui interioare, moment marcat prin simbioza sa spaţială în trup. Care e obârşia sufletului? Pentru Origen, sufletele sunt anterioare unirii lor cu corpurile materiale. Ele preexistau, deşi zice că e greu de dovedit lucrul acesta din Scriptură. Origen împrumută întreaga teorie a preexistenţialismului de la platonici. Doctrinei origeniste a preexistenţei sufletelor, a nemuririi lor naturale şi a întrupării lor datorită căderii, Justinian îi opune concepţia biblică a omului: „Dumnezeu, în acelaşi timp, a creat un corp şi a creat sufletul, în forma omului perfect căci un corp fără suflet nu înseamnă om, nici un suflet fără corp34. Ceea ce l-a determinat în chip deosebit pe Origen să susţină această teorie a fost gnosticismul, care la întrebările: De ce unul din cei ce se nasc din Rebeca e iubit de Dumnezeu înainte de a se naşte ? De ce unul vede lumina zilei printre evreii posesori ai legii divine, alţii printre grecii înţelepţi, răspund că unele suflete sunt rele, iar altele bune, prin natură. Şi dacă lucrul stă aşa, atunci nu mai poate fi vorba nici de un liber arbitru, nici de o creaţie a unui unic Dumnezeu, nici de Providenţă. Pentru Origen, toată diversitatea de situaţii, calităţi şi defecte ale creaturilor, îşi au obârşia în libertatea lor de creaturi mărginite35. Despre om el arată că ceea ce a creat Dumnezeu mai întîi n-a fost trupul, ci spiritul omului. De altfel, Origen spune lămurit că sufletul n-a fost de la început suflet şi că naturile pur raţionale sunt obiectul principal al creaţiei. La început şi îngerii şi demonii şi sufletele au fost una. La început, aceste entităţi spirituale n-aveau în firea lor nici binele, nici răul, ci aveau doar posibilitalea de a deveni bune ori rele, cum aveau să-şi exercite liber voinţa. Origen n-a susţinut ideea gnostică a emanaţiei, ci ideea creştină a creaţiei. El învaţă preexistenţa sufletelor, dar învaţă în acelaşi timp şi creaţia lor din veci. După cum am văzut, căderea sufletelor s-a produs deoarece acestea, la un moment dat, au încetat să se mai supună, dezgustîndu-se de iubirea şi contemplarea divină. O cauză externă a căderii, Origen nu cunoaşte. Deasupra spiritelor nu exista decât Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate influenţa în rău creaturile sale. Aşadar, vina căderii se află în însuşi spiritul, în voia lui liberă. Spiritele − zice Origen − tocmai pentru că au fost create, au avut posibilitatea să se depărteze de Dumnezeu, singurul care se bucură de veşnică 34 35

J. Meyendorff, Le Christ dans la théologie byzantine, Paris, pp, 74-75. Dumitru Bellu, op cit., p 446.

neschimbabilitate. În această dublă posibilitate, a binelui şi a răului, stă măreţia şi mizeria creaturii raţionale. La întrebarea de ce nu a făcut Dumnezeu creaturile fără posibilitatea căderii, Origen răspunde că, pentru el, posibilitatea răului în lumea creaturilor este o condiţie indispensabilă a binelui. Aşadar spiritele, refuzând să mai răspundă lui Dumnezeu cu iubire şi supunere, se schimbară în suflete. Origen însă nu o înţelege ca pe o transformare a substanţei spiritelor. Pentru el sufletul nu e nici o entitate nouă şi nici un adaos exterior a1 spiritului, ci este spiritul într-un moment al vieţii sale interioare, este o fază morală a acestuia. Spiritul are şi după cădere libertatea alegerii între bine şi rău, rămânând cu posibilitatea cunoaşterii legii morale. Spiritul căzut îşi păstrează şi conştiinţa morală, pe care Origen o numeşte, „pedagog, tovarăş şi îndrumător al sufletului pe care-1 îndeamnă la cele bune şi-1 opreşte de la cele rele”. Pentru Origen, situaţia spiritelor căzute nu e definitivă, ci numai provizorie. Origen crede că, de-a lungul spaţiilor şi veacurilor fără de sfârşit, îi va fi totdeauna posibil de a se coborî de la virtute la viciu, sau de a se ridica din răul extrem până la ultima limită a binelui, aşa încât demonii, pot deveni oameni, apoi oamenii pot deveni îngeri sau invers, îngerii pot deveni oameni sau oameni-demoni.36 O altă caracteristică a spiritelor căzute este şi trupul. Primordial, spiritele au fost acorporale. Căderea lor este aceea care determină oarecum materialitatea lor. Momentul căderii coincide cu momentul încorporării lor, încorporare nu în sensul intrării spiritului într-o materie gata, preexistentă, ci în sensul că spiritul îşi exteriorizează, în înveliş concret, materia cu care a fost creat de la început. Această concepţie este asemănătoare cu cea a lui Plotin. b) Consecinţele căderii. Pentru Origen, întreaga lume materială este refluxul spaţial al unei tragedii întâmplate în lumea spirituală. Mai întîi, încorporarea înseamnă pedeapsă. Pentru a le pedepsi − zice Origen − Dumnezeu a făcut lumea actuală şi a legat fiecare suflet de corp. Fără să fie cauză a păcatului, trupul material îl favorizează şi îl promovează, constituind astfel o mare piedică în calea aspiraţiilor înalte ale spiritului. Dar sunt şi spirite care se incorporează nu în scopul ispăşirii unor păcate săvârşite intr-o lume anterioară, ci pentru folosul altora. Încorporarea, lumea materială în genere, mai are şi rostul de a împiedica procesul de dezagregare a spiritului. Efortul spiritelor este îndrumat în sensul reîntoarcerii la starea lor primordială şi o dată ce îndreptarea căderii e împlinită, ele (corpurile) reintră în neant (De principiis IV, 33). 36

Ibidem,p. 453.

Cum a acordat Origen concepţia sa despre căderea spiritelor cu referatul biblic despre păcatul lui Adam, Origen socoteşte pe Adam ca pe un nume colectiv întrebuinţat în Scriptură cu sensul de (neamul omenesc). Adam însemnează om, zice Origen, şi când Moise cercetează cele ce se referă la Adam, el cercetează de fapt cele ce se referă la natura omenească. În Adam toţi au murit, cum zice Scriptura, şi au fost condamnaţi întru asemănarea căderii lui Adam. Iar izgonirea din rai a omului şi a femeii îmbrăcaţi în hainele de piele pe care Dumnezeu le-a făcut lor după ce au păcătuit, are un sens duhovnicesc − hainele de piele în care Dumnezeu îi îmbrăcă pe primii oameni, nu sunt altceva decât corpurile lor. Izgonirea din rai însemnează căderea spiritelor din comuniunea cu Dumnezeu. „Toţi oamenii erau în Adam cînd acesta era în paradis, şi toţi oamenii au fost goniţi împreună cu el şi, în el, când a fost dat afară de acolo”. „Toţi oamenii au fost puşi în acest loc de umilire, zice el, în această vale a lacrimilor, fie că toţi care s-au născut din Adam au fost în el şi daţi afară o dată cu el, fie că fiecare din noi a fost gonit personal şi şi-a primit condamnarea într-un chip de nedescris şi cunoscut numai de Dumnezeu.” Aşadar, la Origen nu se poate vorbi de un păcat originar în sensul teologiei oficiale, adică despre un păcat comis de Adam şi transmis apoi, ca vină şi urmări, tuturor oamenilor. Origen socoteşte că păcatul cuiva nu poate fi decât păcatul personal. Textul de la Romani V, 12 este interpretat de el în sens cauzal, nu relativ, adică: «deoarece toţi au păcătuit» nu «întru care... etc...», prin urmare nu o păcătuire personală. Moartea, zice Origen, a domnit asupra celor ce au păcătuit întru asemănarea căderii lui Adam. Ea (moartea) s-a transmis asupra tuturor oamenilor «pentru că toţi au păcătuit». Aşadar, nu pentru că s-ar moşteni o vină a protopărintelui sunt muritori urmaşii lui Adam, ci fiecare, pentru păcatul său personal moare37. Păcatul lui Adam e simbol şi exemplificare pe înţelesul tuturor a acelei tragedii metafizice întâmplate atunci când şi noi şi diavolii şi îngerii nu erau decât spirite. Când Origen a afirmat că păcatul este rezultatul libertăţii personale, nu putea să nu ezite în faţa concepţiei pauline în legătură cu transmiterea păcatului unei singure perechi de oameni. Restaurarea − mântuirea − apocatastaza Dumnezeu nu poate fi cauza răului. Cauza este, evident, păcatul, care a atras fatal căderea şi a unora dintre îngeri şi a omului. Pedeapsa

Ibidem.

pentru păcat se impune de la sine şi infernul este justificat38. Pentru Origen, diavolul nu este înrăutăţit fiinţial şi deci în chip iremediabil. Fiinţa diavolului este la fel cu a tuturor celorlalte creaturi raţionale. Şi întrucât şi el participă la existenţă se poate numi şi el creatură a lui Dumnezeu. Ca şi celelalte spirite, diavolul îşi păstrează şi el libertatea, declanşată metafizic de un motiv iraţional, tragedia căderii urmează să se reediteze, de-a lungul veacurilor indefinit. Nu însă la infinit. Căci va veni o vreme când diavolul va fi desfiinţat ca prinţ al răului, nu va fi desfiinţat în fiinţa lui, ci în sensul că nu va mai fi vrăjmaş şi moarte, toţi demonii vor fi reabilitaţi în starea lor primordială de spirite pure. Şi nu numai demonii, ci toate spiritele căzute se vor întoarce cândva în starea lor primordială (De principiis II, 8, 3). Vremea aceasta Dumnezeu singur o cunoaşte. „Dar noi socotim toate creaturile la un sfîrşit obştesc, după ce va învinge şi supune pe toţi duşmanii” (I Cor. XV, 25—26; Ps. CIX, 1). La înviere, trupurile oamenilor vor fi sferice şi nu cu ţinută dreaptă. La Judecata viitoare trupurile şi tot ce e material vor dispare, va exista numai natura nematerială, numai inteligenţa. Pedeapsa demonilor şi a oamenilor nelegiuiţi va fi trecătoare, ea va avea sfârșit după un anumit timp şi se va produce restaurarea (apocatastaza) atât a demonilor cât şi a oamenilor nelegiuiţi. în această stare de reintegrare, puterile cereşti, toţi oamenii, diavolul şi duhurile răului se unesc cu Logosul lui Dumnezeu aşa cum se uneşte inteligenţa numită Hristos, a cărui împărăţie va lua sfârşit. Hristos nu se va deosebi intru nimic de fiinţele raţionale, nici prin esenţă, nici prin cunoaştere, nici prin putere, nici prin lucrare, ci toţi vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu, cum erau în preexistenţă. Va și o monadă sau henadă a fiinţelor raţionale pentru că ipostasele şi numele dispar odată cu trupurile: această stare e provocată de cunoaşterea fiinţelor raionale, căreia îi urmează pieirea lumilor, lepădarea trupurilor şi suprimarea numelor. Va fi o identitate, de cunoaştere şi de ipostase. În apocatastază vor fi numai inteligenţe pure, cum era în preexistenţă. Viața acestor inteligenţe va și identică cu viaţa lor anterioară, când încă nu căzuseră. Sfârşitul e identic cu începutul şi sfârșitul e măsura începutului39. În aceasta concepţie − Iisus Hristos n-are niciun rol mântuitor, El fiind înglobat în situaţia comună a inteligenţelor purer iar mântuirea realizîndu-se automat prin parcurgerea unei evoluţii de formă circulară. Origen acordă, în alte texte, un rol mântuitor lui Hristos, dar acest 38 39

Sebastian Chilea, op. cit., p. 75. Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 75.

rol e mai mult de natură pedagogică decât religioasă.40 Mântuirea constă în revenirea la starea iniţială. Critica ortodoxă a concepţiei lui Origen despre creaţie, cădere, restaurare Sinodul al V-lea Ecumenic condamnă pe Origen şi pe origenişti înainte de constituirea lui oficială, la 5 mai 543, după ce fusese condamnat de un sinod local la Constantinopol în 54341. Condamnarea lui Origen şi a origeniştilor a fost necesară nu numai pentru a pune capăt tulburărilor origeniste din Palestina, ci şi pentru importanţa dogmatică a problemelor ridicate de origenism. Această importanţă a lost sesizată de însuşi împăratul Justinian, care a scris un tratat contra lui Origen şi origeniştilor. În acesta se anunţă întîi erorile origeniste − unele în corpul tratării, altele abia la sfîrşit − şi se combat apoi cu argumente raţionale şi cu citate din Sf. Scriptură şi din Sfinţii Părinţi42. În tratat este prezentată combaterea greşelilor lui Origen şi a origeniştilor cu privire la Sf. Treime. Cosmologie, antropologie hristologie şi eshatologie, într-un cuvânt aproape întreaga teologie. Acolo unde Origen afirma că puterea lui Dumnezeu este limitată, se răspunde că această idee e profund anti-creştină. Justinian anatemizează această greşeală zicînd : „Dacă cineva afirmă sau susţine că puterea lui Dumnezeu e mărginită şi limitată şi că el a făcut atîtea câte putea să cuprindă, anatemă să fie”43. Origen lasă impresia că Fiul este inferior Tatălui şi că Sf. Duh este inferior Fiului, deci într-un fel Origen a conceput grade în Sfnta Treime. Aici este vorba de un subordinaţianism tacit. El afirmă că lumea are un început din eternitate, ca va avea un sfârşit, dar după ea vor urma alte lumi şi aşa lumea eternă e alcătuită din lumi trecătoare 44. Pluralitatea lumilor contravine iconomiei mântuirii şi nu putea fi trecută cu vederea. Mai multe lumi implicau repetarea întrupării Mântuitorului. Origen atribuie crearea lumii nu lui Dumnezeu, ci sau automatismului cosmic sau unei inteligenţe create. Justinian, prin anatematisma a Vl-a, comentează în câteva cuvinte toată cosmologia confuză şi necreştină a lui Origen şi relevă cu dreptate caracterul ei 40

Eugene de Hpye, Origene. Sa vie, son oeuvre, sa pensee, Paris, 1228, t. III,p. 222. Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 527. 42 Prof. Teodor M. Popescu, Tratatul lui Justinian, contra lui Origen, «S.T.», JV (1933), nr. 2, p. 20. 43 Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 319. 44 Sebastian Chilea, op. cit., p. 75. 41

gnostic şi absurd. Origen afirmă veşnica atotputernicie a lui Dumnexeu, dar şi că toate genurile şi speciile sunt veşnice cu El. Dar dacă creaturile sunt coeterne cu Dumnezeu şi nu se poate concepe momentul cronologic al creaţiei lor, nu se confundă ele, care, cu Dumnezeu şi, prin eternitatea lor, nu sunt ele în situaţia de a căpăta atributul necreabilității? Deci, aici apare o altă contradicţie. Sf. Vasilie cel Mare observă că Origen a ajuns să atribuie corpurilor astrale suflet şi raţiune, datorită abuzului de alegorie. El respinge „ca pe nişte confuzii de vis şi mituri băbeşti” susţinerile lui Origen.45 În legătură cu antropologia şi cu preexistenţa sufletelor, se face afirmaţia : „Dacă sufletul preexista şi Dumnezeu n-a creat deodată trupul şi sufletul, adică omul deplin, aceasta înseamnă, observă Justinian, că numai trupul, fără suflet, a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu, în consecinţă este trup, întrucât a făcut trupul după chipul şi asemănarea Sa, trupul neputând fi chip al cuiva fără trup”.46 Teoria preexistenţei sufletelor contravine adevărurilor raţionale și datelor Revelaţiei. Ce făceau sufletele înainte de a veni în trupuri? Dacă preexistau, de ce au nevoie de învăţătură şi de progres spre desăvârşire ? Dacă ar preexista, ar fi necesar ca ele (sufletele) să îşi amintească după moarte, ca în cazul istoriei cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca XV, 19-20). Cum se poate aplica unor suflete preexistente binecuvântarea dumnezeiască: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”? (Gen. I, 28). Cum aveau să se înmulţească sufletele care păcătuiseră? Dacă sufletele preexistau, de ce Dumnezeu a creat doar pe Adam? Numai sufletul lui Adam greşise şi de aceea Dumnezeu a creat doar un singur trup? Dacă preexistau şi alte suflete, Dumnezeu trebuia să creeze şi alte trupuri.47 Sufletele nu preexistau în ceruri, ci după întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Domnului la ceruri, întreaga noastră fire, adică trupul şi sufletul s-au învrednicit de împărăţia cerurilor, cum arată Sf. Ioan Gură de Aur. Origen pune la baza creării omului păcatul, care are drept urmare pedeapsa trimiterii sufletelor în trupuri. Dacă trupul e dat ca pedeapsă, 45

Pr prof. Ioan G. Coman, op. cit, p. 321. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit, p. 32 47 Ibidem, p. 36. 46

cum colaborează el, totuşi, cu sufletul la păcat ? Continuarea păcatului în colaborare cu trupul arată că sufletul n-a fost trimis în acesta din urma pentru îndreptarea unor păcate anterioare. Apoi cum aşezase Dumnezeu în rai, sufletul care păcătuise şi fusese aruncat în trup ca pedeapsă ? Nu trebuia el, pentru aceasta, pus într-un loc de pedeapsă şi nu în rai?48. Justinian citează textul unei scrisori a Sf. Chiril al Alexandriei către monahii din Fua, în care marele Patriarh relevă că Biserica neştimd nimic de o preexistenţa a sufletelor, urmează că sufletele n-au preexistat şi dacă n-au preexistat, nici n-au păcătuit. Argumentul principal e textul din II Cor. V, 10, în care Sf. Pavel zice că «va trebui să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut cu trupul». Dacă suntem judecați numai pentru cele făcute cu trupul înseamnă că nu avem niciun păcat anterior trupului. Este condamnată, de asemenea, şi metempsihoza, adică coborârea sufletului în patimi, va continua din rău în mai rău, de la raţiune ajunge la iraţional, de la iraţional trece la nesimţirea păcatelor, iar de la aceasta, la nefiinţă.49 După doctrina ortodoxă, rezultă că trupul a fost creat înaintea sufletului, aşa cum toate celelalte făpturi sunt create înaintea omului. Sufletul a fost creat nu numai intelectual şi raţional, ci şi nemuritor. Dumnezeu a creat sufletul aproape odată cu trupul. Omul e din acestea amândouă: nici trup fără suflet, nici suflet fără trup. Hristologia e strâns legată de preexistenţa sufletelor. Origen afirma că Domnul va fi răstignit în veacul viitor pentru demoni (Peri Arhon IV, 3, 13|25). Învăţătura ortodoxă respinge de asemenea ideea de apocatastază, ca una dintre cele mai periculoase din câte au fost puse vreodată în circulaţie de gândirea creştină. Reintegrarea demonilor şi a oamenilor nelegiuiţi în starea de fericire de la început, după perioada de pedeapsă, era o idee funestă pe care Justinian nu găseşte cuvinte s-o condamne. O asemenea credinţă − zice el − face pe oameni nepăsători în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, contrazice cuvintele Mântuitorului, impune concluzia că dacă pedepsele au sfârşit, ar trebui să aibă sfârşit şi viaţa cerească făgăduită celor drepţi. Iar întruparea, Răstignirea, Moartea şi învierea Domnului sunt fără sens. Ce rost are lupta şi martiriul sfinţilor dacă nelegiuiţii şi demonii vor intra în rândul sfinţilor ? Se aduc texte din Sf. Grigorie de Nazianz care tratează despre lauda sau pedeapsa veşnică a oamenilor, apoi texte din Sfinţii Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur despre eternitatea pedepsei şi vieţii veşnice. Sf. Scriptură şi Sfinţii Părinţi 48 49

Pr. prof. Ioan G Coman, op. cit, p. 324. Prof. Teodor M. Popeseu, op. cit., p. 43.

ne învaţă limpede că pedeapsa oamenilor nelegiuiţi şi a demonilor este fără sfîrşit. Teoria apocatastazei, încununare a greşelilor origeniste, a cărei bază era preexistenţa sufletelor, a compromis iremediabil numele şi reputaţia lui Origen, ea atinge baza însăşi a credinţei creștine. De aceea şi Biserica a osândit-o fără rezerve.50 Concluzii cu privire la concepţia lui Origen despre creaţie, cădere, restauiare 1. Subordinaţianismul trinitar, ipoteza preexistenţei sufletelor, preexistenţa sufletului uman în fiinţa lui Hristos, apocatastaza sau restabilirea finală a tuturor, inclusiv «întoarcerea» diavolului, concepţia despre «însufleţirea» astrelor, respectiv despre dotarea lor cu raţiune şi interpretarea predominant alegorică a Sfinte Scripturi, sînt încercări de explicare, ipoteze în ceea ce priveşte existenţa atât a lui Dumnezeu cât şi a întregului univers. 2. Prin exprimările lui generale şi exegeza forţată a textelor sfinte, prezintă o primejdie faţă de care şi azi trebuie să fim cu mare grijă. 3. Sînt multe pasaje dubioase, multe exprimări neclare: nu prea vorbeşte despre relaţia sufletului omenesc cu un Dumnezeu personal. 4. Referitor la păcat reiese că: a) fiinţa păcatului constă în neascultarea de voinţa divină; b) subiectul păcatului este libertatea spiritului. c) spiritele, fiind create anterior apariţiei corpurilor, şi căzând mai înainte de a intra în corpuri, rezultă că păcatul originar este un păcat exclusiv al sufletului şi nu al trupului; d) trupul el însuşi e o consecinţă a păcatului originar; e) păcatul a fost săvârşit iniţial de fiecare spirit în parte, de unde rezultă că păcatul originar este în acelaşi timp un păcat personal, iar căderea lui Adam trebuie interpretată alegoric, prin Adam trebuind să se înţeleagă spiritele oamenilor care au căzut anterior îmbrăcării lor în trup. 5. Totuşi, nu trebuie uitat că Origen a afirmat categoric că nu merită să fie primită ca dogmă de credinţă decât aceea ce este conformă tradiţiei Bisericii. 6. Origen rămâne pentru Biserica noastră unul din marii gânditori ai adevărurilor revelate şi un mare iubitor al lor. („Mitropolia Olteniei”, Craiova, an. XLI, nr. 5, septembrie-octombrie 1989, p. 29-44). 50

Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 327.

STAREA ORIGINARĂ A PROTOPĂRINŢILOR ÎN CELE TREI MARI CONFESIUNI CREŞTINE Cu privire la starea de început a omului, marile religii se exprimă în mod diferit. Istoria religiilor arată în mare parte acest lucru. Şi în sânul creştinismului se constată că există moduri diferite de interpretare în ceea ce priveşte această problemă. Cele trei mari confesiuni au şi puncte comune prin care ele explică creaţia lui Dumnezeu, implicit starea originară a omului. Toate confesiunile creştine învaţă că omul a fost mai bun înainte de cădere, decât după cădere. Întrucât starea aceasta originară are legătură nemijlocită cu starea naturală a omului de după cădere şi cu răscumpărarea prin Iisus Hristos, care înseamnă şi ridicare şi restabilire a firii omeneşti căzute, este limpede că şi privitor la prima stare a omului, confesiunile creştine să se fi pronunţat în mod deosebit, din cauza învăţăturilor lor deosebite despre ceea ce se referă, nu atât la materia şi conţinutul perfecţiunii originare cu care este înzestrat omul paradisiac, cât la formă, adică la modul în care podoaba celor dăruite de Dumnezeu lui Adam este unită cu firea lui omenească.51 În Sfânta Scriptură este relatată hotărârea Sfatului Treimic de a crea pe om: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...» (Gen. 1, 26). Urmează împlinirea hotărârii: «Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie» (Gen. 1, 27; Gen. 2, 18). Omul a fost făcut din ţărână fiinţă vie prin suflare de viaţă (Gen. 2, 7). Omului i se dă dispoziţie să lucreze în raiul cel din Eden şi să-l păzească (Gen. 2, 15). Dumnezeu îi fixează legi afirmative şi prohibitive: «Din toţi pomii raiului să mănânci, numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci» (Gen. 2, 16-17). Adam dă nume tuturor vieţuitoarelor pământului, inclusiv femeii (Gen.2, 19-23). Am enumerat aceste câteva citate biblice, deoarece de la aceste locuri scripturistice pleacă şi majoritatea deosebirilor în interpretare ale celor trei mari confesiuni creştine. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm, în linii generale, învăţătura ortodoxă, catolică şi protestantă cu privire la starea originară a omului.

Hr. Andrutsos, Simbolica, traducere în românește de prof. Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p.136

A. ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ CU PRIVIRE LA STAREA ORIGINARĂ A OMULUI Mai întâi trebuie subliniat faptul că referatul mozaic despre creaţie are un caracter istoric. Istoric, omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10, 8, Luca 3, 8). Marele prooroc Moise observă că pe toate celelalte creaturi le-a adus la existenţă Dumnezeu prin cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale. După cugetarea Sf. Părinţi, omul a fost adus la existenţă în urma celorlalte creaturi, pentru că el reprezintă o cunună a creaţiei şi pentru că uneşte în sine lumea materială cu cea spirituală. Omul, ridicat prin natura şi prin demnitatea sa deasupra tuturor făpturilor pământeşti, a primit o menire sau o destinaţie potrivită cu locul pe care-1 ocupă. Această menire are un întreit aspect: în raport cu Dumnezeu, menirea omului se determină în legătură cu scopul creaţiei în general, în care se cuprinde şi omul. Mintea omului tinde spre adevăr, voinţa spre bine, sentimentul spre frumos şi fericire, iar acestea se găsesc real şi absolut în Dumnezeu. Omul se simte atras de Dumnezeu chiar dacă îi apare ca un bine şi ca un adevăr impersonal. Fără legătura cu Dumnezeu, omul nu poate și cugetat. Raportarea la absolut ţine de fiinţa lui. Omul este orientat şi ancorat în absolut52. Aşadar, unirea omului constă în a tinde conştient şi liber spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută, prin aceasta preamărind pe Dumnezeu şi totodată realizându-se la maximum pe sine53, În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în a se dezvolta şi perfecţiona neîncetat, năzuind la asemănarea cu Dumnezeu, prin practica virtuţii, după al cărui chip este creat. Adevărata mărire a lui Dumnezeu este inseparabilă de viaţa virtuoasă : „Suntem creaţi spre fapte bune − zice Sf. Grigore Teologul 54 − ca să Se laude, şi să Se mărească Creatorul şi, întrucât se poate, să imităm pe Dumnezeu”. Sf. Ioan Damaschin zice: „Căci nu ne-a plăsmuit să ne pedepsească, ci ca să participăm la bunătatea Lui, pentru că El este bun”55. In raport cu natura externă, menirea omului, după antropologia ortodoxă, constă în a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul lumii materiale. Omul trebuie să fie preotul care aduce jertfă de 52

Nicolae Chitescu, Dogmatica, vol. II, Buc., 1958, p. 686. Pr. Prof. Isidor Todoran, Starea paradisiacă a omului şi cea de după cădere, în concepţia orto-doxă, romano-catohcă şi protestantă, în Ortodoxia, VII (1955) nr. 1, p. 30. 54 Ibidem. 55 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 29, trad. rom. de pr.. Dumitru Fecioru în Izvoarele Ortodoxiei, nr. 1, București, 1938. 53

laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu, în numele tuturor făpturilor necuvântătoare. «Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale» (Inţ. Sol. 2, 23). Demnitatea omului se fondează pe aceea că el este chipul şi mărirea lui Dumezeu. Chipul lui Dumnezeu în om. După învăţătura ortodoxă, chipul este cel mai mare dar împărtăşit omului de către Creatorul său ca urmare a dragostei dumnezeieşti. Prin urmare prerogativele stării primordiale ale omului se întemeiază pe chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în el (om). Chipul lui Dumnezeu nu se raportează la trupul omului cum susţineau ereticii audieni (antropomorfiţii) pentru că Dumnezeu nu are trup. Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre Dumnezeu56. Prin suflarea Sa, Dumnezeu l-a predispus pe om să trăiască o viaţă după chipul vieţii Sale. În caracterul omului de chip al lui Dumnezeu e implicată ideea de participare la viaţa divină şi, fără această participare, chipul şi-ar pierde claritatea sa57. Sufletul − prin creaţie poartă în el adânc întipărită, ca şi organică − substanţială − pecetea chipului lui Dumnezeu şi menirea asemănării cu El58. Pentru că omul e o copie a lui Dumnezeu, este chemat de Creatorul său, să devină dumnezeu după har. Omul trebuie să aibă în sine tot ce are şi Dumnezeu : „Chipul nu e adevărat chip, decât în măsura în care posedă toate atributele modelului său”59. Chipul lui Dumnezeu în om e tot aşa de antinomic, de paradoxal, ca şi modelul divin, ca şi Dumnezeu însuşi: în fiinţa lui este incognoscibil, dar în manifestările lui multiple, cognoscibil. Precum la Dumnezeu deosebim fiinţa şi energiile ce izvorăsc din ea şi precum Persoanele divine poartă şi fiinţa şi energiile, dar noi nu cunoaştem persoanele după fiinţa lor, ci numai după energiile în care se manifestă, aşa este şi la om. Noi cunoaştem persoana umană numai în manifestările ei, dar ce e ea însăşi, sau ce e fiinţa pe care o poartă, nu o putem cunoaşte. Chipul lui Dumnezeu în om constă în caracterul de persoană, sau de fiinţă personală, prin care imită pe Dumnezeu. Prin afirmaţia că Chipul dumnezeiesc în fiecare om e în funcţie de comuniunea dintre el şi semeni, nu contrazice afirmaţia de mai înainte că chipul se referă la caracterul de persoană al omului, pentru că persoană deplină e cineva Hr. Andrutsos, Dogmatica Bisericii răsăritene, trad rom de pr plrof. D Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 150. 57 J. Danielou, Platonisme et theologie mystique, p. 52. 58 Pr. drd. Constantin Galeriu, Pronie, har şi libertate după Teofan, fostul episcop de Vladimir,în Ortodoxia, XI (1959), nr. 3, iulie-septembrie, București, ,p. 401. 59 Pr. prof. Dumitru Stäniloaie, Starea paradisiacă a omului în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII (1956), nr. 3, p. 325. 56

numai în măsura în care se menţine în comuniune, sau măcar în intenţia după ea 60. Chip şi asemănare. Chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică a omului făcută să tindă spre comuniunea supremă, cea a Persoanelor divine care sunt izvor al oricărei comuniuni şi cu persoanele umane, iar asemănarea constă în activitatea acestei structuri.61 Mulţi dintre Sf. Părinţi fac deosebire între chip şi asemănare, după care a fost creat omul, deşi Sf. Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime (Fac. 1, 26) − unde se vorbeşte despre chip şi asemănare (Fac. 1, 27 ; 5, 1 ; 9, 6) − unde se vorbeşte despre chip; (Iacob 3, 9) − unde se vorbeşte de asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală şi morală a omului, la raţiune şi libertate în înclinaţia lor spre Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi desăvârşirea sa morală62. Asemănarea cu Dumnezeu se actualizează prin practicarea virtuţii, ea este starea de deplină sfinţenie şi dreptate, este conformitatea morală cu Creatorul. După Sf. Ioan Damaschinul, cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele «după asemănare», arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât e posibil63. Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare ajungem printr-un proces sinergie. Sf. Părinţi spun că nu numai sufletul ci şi trupul omenesc participă la chip, e creat după chipul lui Dumnezeu. Trebuie să se evite orice concepţie substanţialistă despre chip. Un teolog ortodox atrage atenţia că chipul lui Dumnezeu „nu e aşezat în noi ca o parte a fiinţei noastre, ci totalitatea fiinţei umane e creată, sculptată după chipul lui Dumnezeu”64. Participând la acest chip, oamenii puteau concepe ideea de Tată şi să trăiască o viaţă de adevărată fericire. Prin chip şi asemănare, omul a devenit capabil să contemple pe Dumnezeu, să cunoască fiinţele şi să-şi improprieze ideea de cunoaştere a eternităţii lui Dumnezeu spre a nu se îndepărta niciodată de gândirea Acestuia şi de comunitatea Sfinţilor, trăind o viaţă liniştită şi fără de moarte 65. Sf. Atanasie spune că „Omul fiind alcătuit din trup şi suflet primeşte chipul 60

Berdiaev, Das Problem des Menschen (Ein Beitrag zu einer christlichen Antropoligie), în vol. Kirche, Staat und Mensch, p. 201. 61 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, voi. I, Buc., 1978, p. 410. 62 Pr. prof. Dumitru Radu, îndrumări Misionare, Buc., 1986, p. 205. 63 Prof. Nicolae Chitescu, Teologia Dogmatică şi simbolică, voi. I, Buc., 1958, p. 520. 64 Pr. asist. Vasile Mihoc, Omul chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deşi poartă ranele păcatelor, M.A. XVI (1981), nr. 7-8, p. 556. 65 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Ideea de creaţie şi antropologie în scrierile Sf. Atanasie, M.B. XXIV (1974), nr. 10-12, p. 617

în acesta din urmă”66. Vorbind despre «chip şi asemănare», Sf. Grigore de Nyssa scrie că : «prin termenul de chip se arată ce este omul în sine de la creaţie, iar prin asemănare se sugerează ceea ce este omul în potenţă, sau ceea ce trebuie să devină»67. Chipul este totalitatea însuşirilor care caracterizează Dumnezeirea, în primul rând inteligenţa şi raţiunea şi voinţa şi libertatea. Pentru Sf. Grigore, asemănarea omului cu Dumnezeu nu se realizează prin intermediul asemănării sale cu cosmosul aşa cum considera Philo, ci crearea sa ca chip al lui Dumnezeu îl deosebeşte şi îl transcende creaţiei. «Chipul lui Dumnezeu în om, constă în prezenţa tuturor bunurilor în fiinţa omului»68. Sf. Epifanie arată că „omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dar în ce parte se află ceea ce este după «chipul», aceasta nu determină”69. Sf. Vasile cel Mare ţine să menţioneze că «după chipul lui Dumnezeu» înseamnă originea şi rădăcina binelui pe care am avut-o împlântată în firea mea încă de la origine70. Sf. Grigore Palama include în aceeaşi noţiune nu numai sufletul, ci şi trupul: „Noi nu dăm numele de om separat de suflet sau de trup, ci amândouă împreună, căci omul întreg a fost creat după chipul lui Dumnezeu»71. Origen spune că „Trebuie deosebit între demnitatea chipului și desăvârșirea asemănării. Demnitatea îi este dată, dar asemănarea cu Dumnezeu rămâne o misiune etică pentru om”72. După Sf. Vasile cel Mare, „Chipul e asemănarea ca potență”73, asemănarea fiind în curs de actualizare. După Sf. Grigore Palama, asemănarea există și în satre primordială, iar chipul dumnezeiesc era complet numai până ce nu s-a pierdut asemănarea. Având în vedere acest lucru se poate spune că Adam, înainte de cădere, avea chipul dumnezeiesc în normalitatea tendințelor și intențiilor sale, dar nu în stare consolidată. Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc, al omului stă în libertatea lui.74 Dumnezeu respectă libertatea umană. Desigur, omul a fost creat numai prin voința lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit, numai prin ea. 66

Ibidem, p. 618. Pr. Lector Ioan Mihălţan, Învăţătura despre chipul lui Dumnezeu în om privită inter confesional, M.A. XXVII (1987), nr. 2, p. 24. 68 Drd. Gheorghe Săndulescu, Învăţătura Sf. Grigore de Nvssa despre căderea omului şi păcatul originar, S. T., XXXIX (1987), nr 1, p 68. 69 Prof. Iosif Olariu, Dogmatica, Caransebeş, 1907, p. 295. 70 Hr. Andrutsos, op. cit., p. 139. 71 Vl. Losski, A L´image et à la ressemblance de Dieu, Paris, 1967, p. 59 72 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.337 73 Idem, p. 340; 74 Idem, op. cit., p. 413 67

A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul, iar a doua pentru a face chipul asemănare. „Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul poate să cadă”75. Tertulian arată: „Nimic nu exprimă mai bine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu decât faptul că omul este zidit liber cu privire la decizia şi la puterea sa”76, iar Sf. Grigore de Nyssa, afirmând spiritualitatea chipului originar al omului, arată că Dumnezeu nu a putut să-l facă pe om decât „o liberă şi nobilă inteligenţă”. Mai mult el arată că se poate vorbi, cu privire la «duh» de o «participare», căci, spune el, „chipul este o participare la toate bunurile dumnezeieşti”77. Sf. Macarie Egipteanul zice că nici soarele, nici luna, nici pământul n-au voinţă liberă, ci numai omul care este creat după chipul lui Dumnezeu şi după asemănarea Lui78. La baza învăţăturii morale şi ascetice a Sf. Efrem Sirul stă concepţia că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, prin libertate, prin stăpânirea pe care o are asupra creației văzute, prin puterea de a primi darurile lui Dumnezeu, și prin ușurința cu care sufletul său poate să se păstreze și să se dăruiască total.79 Chipul omului nu era desăvârșit până la asemănarea cu Dumnezeu.80 Aşadar, putem spune: omul a primit de la Dumnezeu chipul în dar, iar asemănarea trebuie să o dobândească. Acesta este sensul dinamic, sensul de devenire a chipului, să tindă a se asemăna tot mai mult cu modelul.81 Starea fizico-spirituală a primilor oameni (Adam şi Eva). Care era de fapt, din acest punct de vedere, starea lor originară? Omul era într-o stare de nevinovăţie şi avea tendinţa spre binele comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu întărit în această curăţie şi în acest bine. El era conştient şi liber, iar în conştiinţă şi în libertate avea tendinţa spre cele bune. Trupul omului nu era străin de perfecţiunea originară. Era perfect sănătos, fără neajunsuri, lipsit de dureri, suferinţe şi boli, care sunt consecinţe ale păcatului. Omul era perfectibil cu privire la puterea 75

VI. Losski, Théologie Dogmatique,în Messager de l´Exarhat du Patriarche tusse en Europe Occidentale, 1964. 76 Drd. Ëmanuel Banu, ST., XXXII. (1980), nr. 1-2, p. 129, Adversus Marcionem. 77 Ibidem. 78 Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Migne, P.G , XXIII, col. 591 A ; 79 F. Gayré, Precis de patrologie, voi I, cartea I şi II, Paris-Tournai-Rome, p. 373 80 W. Zenkowsky, Das Böse im Menschen,în vol. Kirche, Staat und Mensch, p. 370. 81 Drd. N. Streza, Chipul şi asemănarea lui Dumnezea în Teologia Ortodoxă, M.A. XXII (1977), nr. 7-9, p. 559.

de cunoaştere. Raţiunea lui era luminată şi clară. El era perfectibil cu privire la puterea morală, aceasta în sensul că voinţa lui era curată şi dreaptă dar neîntărită în împlinirea poruncii divine şi era întru totul supusă raţiunii şi prin aceasta lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune că Dumnezeu fiind Sfânt, fără de păcat şi nestricăcios, aşa l-a creat pe om. Dar, omul nu a fost făcut neschimbabil, căci această însuşire e proprie numai lui Dumnezeu, ci schimbabil. Sf. loan Damaschin spune că Dumnezeu l-a făcut pe om „fără de păcat în fire şi liber prin voinţă, dar fără de păcat, nu ca inaccesibil păcatului, ca unul ce nu avea în fire putinţa de păcătuire, ci în libera alegere, adică având libertatea să stăruie şi să progreseze în bine ajutat de harul dumnezeiesc, dar tot aşa să se abată de la bine şi să fie în rău. Dumnezeu a îngăduit aceasta de dragul libertăţii, căci ce se face cu sila nu e virtute. Nu este virtute ceea se se face prin forţă.82 Considerând calităţile cu care a fost înzestrat protopărintele, comuniunea lui morală cu Dumnezeu şi împrejurările lui de viaţă, starea primordială se caracterizează printr-o armonie a omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura externă. Cu toate acestea, perfecţiunea primului om era numai relativă. Perfecţiunea absolută revine exclusiv lui Dumnezeu. Adam nu poseda o perfecţiune intelectuală şi morală absolută, nu era încă o personalitate morală definitiv cristalizată. Aceasta presupune efort susţinut şi îndelungat. Nu cunoştea totul, că nu cunoştea binele şi răul, iar curăţenia lui nu era sfinţenie şi dreptate deplină, desăvârşită, deoarece acestea, fiind virtuţi, implică formare şi întărire prin exerciţiu şi încercare. Nu era păcătos, dar nici împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate, consolidate, avea nevinovăţia celui ce n-a gustat păcatul, dar nu cea câştigată prin respingerea ispitelor. Era o fiinţă cu spiritul nerănit şi neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prin exercitare în faptele de supunere a trupului şi a lumii. Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de a rămâne imun faţă de o astfel de stare. Lumea nu impunea trupului şi spiritului său procesele ei ca nişte lanţuri din care nu se poate ieşi. Naturalul şi supranaturalul nu formau două nivele distincte, al vieţii şi al realităţii, ci erau înbinate într-o singură ordine de viaţă clară şi bună în acelaşi timp. În starea de început, omul vedea în toate lucrurile, cum vede şi sfântul, darurile mereu oferite ale lui Dumnezeu şi cuvintele mereu adresate prin împrejurări variate produse de El. Natura însăşi era un mediu prielnic al 82

Hr. Andrutsos, op. cit., p. 153.

lucrării şi al vorbirii actuale al lui Dumnezeu. Ispitele şi pasiunile nu se aflau în el ca nişte rădăcini gata să odrăslească cu o necesitate imperioasă, dar posibilitatea lor era dată în sensibilitatea trupului lui83. Bucurându-se de o libertate, el totuşi nu se bucura de o libertate întărită în bine, în aşa fel încât să rămână cu totul ferm în faţa ispitelor. Omul de la început putea oricând să cadă, deoarece era neîntărit prin exercitarea virtuţilor, nu era statornic în săvârşirea binelui. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să perfecţioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bună voie și să-şi arate prin aceasta conformitatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El. Numai fiind deasupra automatismului naturii, omul putea să iubească cu adevărat pe Dumnezeu, sau putea să fie cu adevărat virtuos. Despre sufletul omului se poate spune conform Sf. Scripturi că Dumnezeu însuşi care, cu mâinile Sale, i-a format trupul său din ţărână, tot El i-a şi suflat în nări suflet de viaţă. Sufletul omului nu e o fărâmă din fiinţa lui Dumnezeu, cum susţine Sergiu Bulgakov. Sufletul omului e după chipul vieţii divine şi capabil de a fi în unire cu ea, «amestecat» cu ea, cum zice Sf. Grigore de Nazianz 84. Losski zice că „suflarea divină indică un mod de creaţie în virtutea căreia spiritul uman este intim legat de har, e o participare la energia divină proprie sufletului”85. Sf. Grigore Palama zice că prin „suflarea Sa, Dumnezeu i-a dat omului suflet viu, iar sufletul viu înseamnă atât sufletul raţional, cât şi zestrea lui de har.” Omul de dinainte de cădere era în starea de incoruptibilitate (nestricăciune) şi de nemurire şi de strălucire în lumina lui Dumnezeu, căci nu se cerea altceva de la el decât să persiste prin voinţă în acea stare de nepăcătuire, ca, întărindu-se spiritual, incoruptibilitatea şi nemurirea neasimilate încă deplin persoanei sale prin virtute să devină nişte însuşiri definitiv asimilate. La întrebarea: se poate spune că Adam, în condiţia sa paradisiacă, era cu adevărat muritor? Lossky răspunde: „Dumnezeu n-a creat moartea”86, spune înţelepciunea. Sf. Irineu spune că Adam nu era nici muritor, nici nemuritor, acestea în chip necesar; natura sa, bogată în posibilităţi, putea fi hrănită constant de har şi transformată de el până la a 83

Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 411. Idem, op. cit., p. 323. 85 VI. Losski, Essai sur la théologie mystiquecfe l'Eglise orientale, p. 113. 86 Idem, op. cit., p. 229. 84

putea depăşi toate riscurile îmbătrânirii şi morţii. Posibilităţile morţii existau, dar existau pentru a fi făcute imposibile. Pomul vieţii în centrul raiului şi hrana nemuririi oferită de acesta ofereau posibilitatea nemuririi. Aceasta era încercarea impusă lui Adam. Trebuie să te hrăneşti din Dumnezeu pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Şi Adam n-a făcut-o. Din pricina Cuvântului care le era prezent, chiar corupţia după natură nu s-ar fi apropiat de ei87. Prin spiritul părtaş la Dumnezeu, naturii umane i se deschidea perspectiva nestricăciunii, a nemuririi, a noutăţii conţinui, a libertăţii. Sf. Atanasie zice că: „Astfel, Dumnezeu a făcut pe om şi a voit ca el să rămână în nestricăciune...”88. Nemurirea ţinea de unirea cu Dumnezeu, de orientarea spre Dumnezeu chiar prin simţuri. De-ar fi persistat în legătura cu Dumnezeu, omul şi-ar fi consolidat starea de nemurire. Dar, fără ajutorul lui Dumnezeu, omul n-ar fi putut vieţui în pietate nici chiar în rai, zice Fericitul Augustin. Sf. Părinţi fundamentează necesitatea harului chiar în starea paradisiacă, pentru firea mărginită a omului, după care acesta este capabil atât de cele bune, cât şi de cele rele. Har şi natură. Sf. Ioan Damaschin, care rezumă învăţătura dogmatică a Părinţilor, zice: „Adam avea puterea să progreseze în bine ajutat de harul dumnezeiesc”89. Omul se defineşte, paradoxal, ca o natură liberă. În aceasta se cuprinde învăţătura creştină că e chip (natură) îndatorat să ajungă la asemănare (deci liberă). Vorbind de natură Sf. Ioan Damaschin o defineşte ca „legea dată de Creator de la început fiecărei specii şi puterea după care se mişcă şi se odihneşte”90. Prin structura sa spirituală, natura, ca chip al lui Dumnezeu, are ca scop cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Adevărul şi Binele suprem, care formează desăvârşirea sa naturală şi este accesibilă exclusiv prin puterile sale active, „încât această desăvârşire trebuie considerată ca dezvoltare plenară şi continuă a acestor puteri sau «germeni care existau între ele»”91. Desigur, pentru dezvoltarea normală a puterilor sale naturale, natura are nevoie de un ajutor sau o înrâurire specială din partea lui Dumnezeu, dar aceasta nu trebuie înţeleasă ca un har supranatural, ci numai ca un «har al ordinei naturale», în scopul întăririi acestor puteri în 87

Idem, Sur Vincarnation du Verbe, ed. Sources Chrétiennes, nr. 199, 1973, p. 279. Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt etic, XII, în Traités théologiques et etiques, vol. II, ed. Sources Chrétiennes, nr. 129, p. 404. 89 Hr. Andrutsos, op. cit., p. 165. 90 Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 346. 91 Scheeben, Dogmatik, p 237 la drd. Ică I. Ioan, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre natură şi har,Ortodoxia, (1960), nr. 4, p. 527. 88

dezvoltarea lor normală92. Noi suntem supuşi prin fire lui Dumnezeu. Nu există poziţie neutră a unei naturi pure (sau a unei libertăţi pure), o realizare a ei în limitele ei cu puterile exclusive ale ei (ca în catolicism). După Sf. Damaschin, supranatura nu înseamnă starea de virtute ce se poate avea în viata pământească, ori starea de nestricăciune şi de îndumnezeire din viaţa viitoare. Ajutorul, harul dumnezeiesc care i se dă omului, îi serveşte tocmai spre menţinerea şi dezvoltarea în starea sa de natură şi nu constituie etajul supranaturii (catolicism), «căci legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele» (Ps. 118, 105). Nu se poate face separaţie între natură şi ajutorul lui Dumnezeu, fără ca omul să nu cadă sub natură. Starea de funcţiune sănătoasă, de tendinţă neimpiedicată spre adevăr şi bine, nedezvoltată într-o cunoaştere amănunţită a adevărului şi într-o deprindere statornică a săvârşirii binelui, poate fi numită pe de o parte numai chipul dumnezeiesc în om, pe de alta însă şi începutul asemănării. Dreptatea originară. Curăţia, nestricăriunea, stăpânirea minţii şi a voinţei peste simţire şi lumea înconjurătoare, contemplarea, nemijlocită a lui Dumnezeu, nu este esenţa chipului dumnezeiesc în om, ci dreptatea originară (justiţia originalis). Prin dreptatea originară se înţelege ansamblul de însuşiri prin care protopărinţii se deosebeau de omul de după cădere. Dreptatea originară redă tocmai această nealterare a chipului, acest început al asemănării. că nu era un «donum superadditum», ceva suprapus naturii umane sau chipului dumnezeiesc în om, cum spune doctrina catolică nu era ceva dat omului de Dumnezeu printr-o a doua creaţie. că era emanaţia naturii sale, care se datora legăturii cu Dumnezeu în care se aflau protopărinţii înainte de cădere, prin har 93. Într-un fel, harul ţine de natura omului, e necesar funcţionării ei sănătoase, dar în alt fel el e deosebit de natură. Starea primordială a omului era o stare de dreptate originară, dar care nu era identică cu chipul lui Dumnezeu. La această stare omul trebuia să ajungă prin contribuţia proprie a eforturilor sale voluntare. Dintre cele trei stări posibile în care se puteau găsi Adam si Eva: a bunătăţii, a răutăţii şi a indiferenţei, numai în prima se putea afla omul. Omul a fost făcut prin fire să stea în relaţie cu Dumnezeu. Că starea de dreptate originară a protopărinţilor nu era un dar supra-adăugat la fire, se vede şi din opinia Sf. Părinţi care spun: înainte de cădere primii oameni trăiau o viaţă după fire. Viaţa după fire este posibilă numai cu ajutorul harului. Viaţa aceasta se deosebeşte totuşi 92 93

Ibidem,p. 528. Jean Danielou, op. cit., p 54.

de viaţa mai presus de fire, prin aceea că ultima începe abia după ce firea, cu ajutorul harului, a depăşit toate posibilităţile ei, după ce omul a intrat în faza îndumnezeirii după har. Raportul dintre Dumnezeu şi om era un raport de armonie. De asemenea, exista armonie între om şi natură. Blândeţea omului nu alunga animalele din preajma sa. Orgoliul nu întina şi nu înjosea natura. Un mare simţ al solidarităţii îi dădea o pace cu întreaga creaţie. Dreptul de stăpânire al omului asupra naturii este pus în legătură cu creşterea morală continuă a acestuia, cu dezvoltarea şi îmbogăţirea lui spirituală94. Observarea şi numirea animalelor are rostul şi de a se evidenţia stăpânirea omului asupra lor, şi prilej de exerciţiu pentru inteligenţă şi de formare a limbajului, în care să se exprime gândirea şi, peste tot, viaţa sufletească95. Demnitatea de stăpân − interpretată intr-un sens înalt, duhovnicesc, iar nu despotic − cu care omul a fost investit asupra firii înconjurătoare (Fac. 1, 26, 28), alcătuieşte nota specifică a raportării sale faţă de aceasta. Supunerea naturii faţă de om trebuie privită în aceeaşi măsură, ca o expresie a ordinii şi a armoniei primordiale din cosmos, deci şi ca o consecinţă a armoniei existente în fiinţa omului paradisiac, dar şi ca o cale rânduită de Dumnezeu în planul său de transfigurare a întregii lumi sensibile 96 Porunca. Porunca dată omului în rai, fiind unică, ea cuprinde întreaga lege morală, adica voinţa exprimată a lui Dumnezeu. Rostul poruncii pentru om constă în a-l fi aşezat pe acesta intr-o ordine morală care să-i îngăduie urcuşul spre desăvârşirea morală, pusă lui ca ţintă cu putinţă de atins, prin har şi proprie activitate susţinută pe calea binelui. Căci puterea morală nu se dezvoltă şi nu se întăreşte decât prin exerciţiu şi după o normă morală determinată, presupunându-se fireşte şi prezenţa harului. De aceea, darea poruncii în paradis nu este un semn de voinţă tiranică din partea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă manifestarea bunătăţii şi înţelepciunii dumnezeieşti, întrucât s-a dat pentru a-l înălța şi desăvârşi pe om, nu pentru a-1 coborî şi robi. Sf. Damaschin observă cu adâncă pătrundere că „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului” (I Tim 3, 6 ) 97.Şi această încercare vine prin porunca ca omul 94

Pr. prof. Isidor Todoran, Ampla revelaţie primordială, „Ortodoxia”, VII (1956), nr. 1, p. 47. 95 Ibidem, p. 48. 96 Mgrd. Nicolae V. Stănescu, Consideraţii asupra armonici primordiale şi asupra rolului sfinţeniei în restabilirea ei, S.T., X (1958), nr. 9-10, p 535 97 Sf. Ioan Damaschin, Dogmdica, II, 30, (trad. rom de D. Fecioru, Buc., 1943, p. 168).

să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, peimiţându-li-se în schimb să mănânce din toţi ceilalţi pomi din paradis (Gen. 2, 16-17 , 3, 16). Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce înseamnă pomul cunoştinţei binelui şi răului? Sf. Maxim Mărturisitorul spune că referatul biblic din: Gen.2, 16-17 ; 3, 1-6, cuprinde mari taine şi de aceea dascălii Bisericii au socotit mai biie „să cinstească locul cu tăcerea neavând să spună nimic mai adânc din pricina neputinţei celor mulţi de a se ridica la înţelegerea celor scrise”98. Totuşi el spune că, după părerea lui, pomul vieţii reprezintă „mintea sufletului în care îşi are sediul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului în care e vădit ca se află mişcarea neraţională”99. Amândoi pomii, sau atât mintea, cât şi simţirea, au puterea de a deosebi între anumite realităţi. Mintea deosebeşte între cele spirituale şi cele sensibile, sau între cele veşnice şi cele trecătoare, îndemnând pe om să le preţuiască pe cele dintâi ca pe cele bune şi să dispreţuiască pe cele de-al doilea, ca pe cele rele. Simţirea deosebeşte între plăcere şi durere, găsind-o pe cea dintâi ca bună şi pe cea de-a doua ca rea şi îndemnând pe om să caute pe cea dintâi, ea inversează binele şi răul. Sf. Ilarie de Poitier spune : „Astfel, pomul acela, n-a avut gustul fructului său, puterea de a împărtăşi binele şi răul, ci pentru că diavolul, voind să ducă la gustare pe Eva şi, prin ea, pe Adam, ca să poată îndemna la aceasta cât mai uşor. a minţit că în fructul arborelui acela ar și binele şi răul, sau că dacă ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut pentru aceea, pentru că socotea că în fructul acelui arbore se cuprinde cunoaşterea binelui şi răului”100. Deci, pomul acela n-a fost un pom mitologic, ci un pom real fără nicio putere spirituală intrinsecă. Ca şi Sf. Maxim Mărturisitorul, aşa şi Sf. Grigore de Nyssa interpretează pomul cunoştinţei binelui şi răului, în sensul că el ar exprima, pe de o parte, caracterul simţual al răului, pe de altă parte echivocitatea păcatului, necesitatea lui de a-şi da o aparenţă a binelui. Sf. Vasile cel Mare socoteşte totuşi că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost un pom particular, dar nu era rău prin el însuşi, ci ispititor prin frumuseţea şi dulceaţa fructelor lui, deci ca reprezentant al frumuseţii şi dulceţii 98

Pr. prof. D. Stăniloaie, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, „Ortodoxia”, IX (1957) nr. 1, p. 4, nota 3. 99 Idem, p. 5. 100 Coment. în Genesim, la I Patra, Spncilegium Sanctomm Patrum, tom I, Paris, 1842, p. 162, la pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 7.

sensibile a creaţiei101. Nichita Stithatul declară că pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea aplicată lumii sensibile şi trupului. Omul putea contempla lucrurile sensibile fără pericol, printr-o simţire călăuzită de minte102. Sf. Grigore Palama zice: „Le-ar fi fost de folos protopărinţilor să nu uite nicidecum de Dumnezeu şi să rămână ca nişte copii, la cele simple şi cu adevărat bune şi să nu păşească la o încercare câtă vreme erau încă nedesăvârşiţi, aflându-se într-o stare de mijloc şi puteau fi duşi de forţa celor întrebuinţate cu uşurinţă, fie spre bine fie spre rău”103. După toate cele prezentate mai sus, am putea deduce că starea originară (primordială) a durat foarte puţin, căci în această stare aflată la mijloc între ascultare şi neascultare, protopărinţii au trebuit să se manifeste de la început, fie ascultând, fie neascultând. Dacă s-ar fi manifestat o vreme ascultând, ar fi început să se obişnuiască în bine şi căderea ar fi devenit mai grea. Deci, se pare că omul paradisiac îndată s-a lăsat ispitit de neascultare. Starea primordială ar indica mai mult starea cu care protopărinţii au venit la existenţă prin actul creator al lui Dumnezeu şi în care erau chemaţi să persiste şi să înainteze ca în starea lor normală. Sf. Vasile cel Mare ne dă să înţelegem că starea primordială însemna propriu-zis că omul n-a ieşit rău din actul creaţiei, ci că răul a fost ales de om. Dumnezeu voia să-l crească pe om în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spirituale nu e numai un dar, ci şi un rezultat al efortului. Omul însă, a refuzat acest efort, iar consecinţa a dus la cădere. Dumnezeu i-a insuflat omului spiritul, dar spiritul insuflat era în mare parte o potenţă, care trebuia actualizată de către om. Deci starea originară a omului primordial, după concepţia ortodoxă, a fost o stare de mijloc, între desăvârşire şi nedesăvârşire. B. ÎNVĂȚĂTURA CATOLICĂ CU PRIVIRE LA STAREA ORIGINARA A OMULUI În teologia romano-catolică, prin noţiunea de stare originară se exprimă ideea stării haric-mântuitoare a omului, care i-a fost destinată de Creator, înainte de păcat. Catolicii învaţă că, în literatura precritică a istoriei originare, autorii Vechiului şi Noului Testament acceptă că prin păcatul care a intrat în lume la un moment dat al istoriei, starea primei 101

Idem, op. cit., p. 469, nota 134. Nichita Stithatul, Vederea raiului, Filocalia românească, VI, p. 362-363 trad. de pr. prof. D. Stăniloaie, București, 1977. 103 Idem, op. cit., p. 466. 102

perechi omeneşti, respectiv a spiţei umane, s-ar fi schimbat radical. Ei nu fac cu aceasta însă o afirmaţie istorică, ci una etiologică. Legat de aceasta este de observat că accentul diferă dintre raportul celor două creaţii. În timp ce Pentateuhul explică foade clar ruptura dintre starea originară şi starea de păcat a primei perechi omeneşti (Gen. 3, 7-24), conştiinţa goliciunii, teama faţă de Dumnezeu, antagonismul bărbat-femeie, munca obositoare, naştere în dureri; nu spune însă niciun cuvânt despre pierderea nemuririi şi încheie simplu relatarea creaţiei pe parcursul celor şase zile cu explicaţia: «Acestea au fost foarte bune» (Gen. 1, 31) şi tabloul odihnei dumnezeieşti (Gen 2, 1-4). Contrastul dintre o creaţie «foarte bună» şi o lume «plină de violenţă» este abordat în istoria lui Noe (Gen. 6, 18), însă, tot aşa, acolo ca preludiu la lucrarea harului de a fi în comuniune (Gen. 6, 11). Aici este arătată indirect, în modul cel mai înalt starea originară pierdută. Teologia despre starea originară în lumea catolică a fost dezvoltată de către scolastică. Aici, deosebirea dintre intenţia teologică şi reprezentarea istorică, referitor la interpretarea textelor biblice de-abia a fost demonstrată, îndeosebi starea originară a darurilor (cf. Toma de Aquino, S. Th. I, 90—102). Pentru paradis s-a întrebuinţat reprezentarea mitică. Învăţământul catolic vorbeşte, în legătură cu păcatul strămoşesc, despre starea originară.104 Ea apare ca stare de sfinţenie şi dreptate (DS = H. Denzinger − A. Schönnetzer-Hrsg-Enchiridion Symbolorum definitiorumm et declarationum de rebus fidei et morum, Barcelona u.a. 1976; 1512; 3514); integritate (DS 1921-1926); libertate de voinţă neslăbită (DS 1521: cf. 239, 241, 242, 383) şi nemurire (DS 1511). La aceasta se constată mereu că starea originară este, aşadar, o ridicare harică supranaturală (DS, cf. 1901-1909 ; 1923, 1926, 1978) În disputa cu protestantismul, teologii catolici deosebesc între darurile stării originare a stării de har «supranatural şi a stării originare de dar a stării de har «în afară de natură» (De ex. Ştiinţa muncii fără osteneală). Dogmatica de astăzi nu consideră numai rezultatele exegezei ştiinţifice, ci de asemeni accentuarea hristologie-soteriologică a vorbirii neo-testamentare despre Adam. În afară de aceasta se lămureşte starea originară ca o expresie despre destinul omului de a fi împreună cu Dumnezeu, socotit dumnezeu. Cu aceasta apare de asemeni, responsabilitatea sa, să aleagă sau să refuze pe Dumnezeu, în toată 104

Alexandre Ganoczy, Urstand, în Lexicon der katholischen Dogmatik, edit. de Wolfgang Bemert, St. Benno-Yerlag Gmbh, Leipzig, 987, p. 531.

claritatea. Nemurirea omului originar n-ar fi însemnat sub acest aspect, oare, că starea originară de har să fi schimbat sfârşitul vieţii pământeşti însă acest sfârşit n-ar fi avut caracterul morţii păcătoase, plină de suferinţă, ci ar fi urmat că omul s-ar fi lăsat în seama harului dumnezeiesc105. După concepţia romano-catolică, omul îşi datoreşte întreaga fiinţă a existenţei sale faptei liber-creatoare a lui Dumnezeu care l-a ales pentru aceasta şi l-a creat, ca el să fie partenerul Său liber. Acest partener de dialog al lui Dumnezeu, voit de Creatorul însuşi bisexual, îşi are originea, aşadar, precum şi celelalte fiinţe vii din materia acestui pământ, însă el se deosebeşte radical de animale prin aceasta, că el singur este declarat apt să răspundă la chemarea lui Dumnezeu prin cuvânt şi faptă, şi ca el, aşa singur, să stea într-o relaţie nemijlocită cu Domnul absolut al lumii. Această legătură cu Dumnezeu este în modul în care se fundamentează pe existenţa umană, că omul nu poate s-o evite nicodată în întreaga sa istorie, el o poate confirma sau nega pentru ca el este voit de Dumnezeu ca partener liber, însă că rămâne înăuntrul existenţei sale106. Învăţătura romano-catolică despre starea originara a omului a fost stabilită prin hotărârile sinoadelor din Cartagina (418), Orange (529), Trident (435-442) şi Decretul Comisiei Biblice din 1909, care numesc această stare ca: libertate faţă de păcat (inocentia) şi fără de moarte (immortalitas), integritate, libertate deplină a voinţei, dreptate, har, sfinţenie. Împotriva lui Baius, Quesnel şi Pistoia se accentuează în special că aceste daruri n-ar fi ca urmare a creaţiei, ci că sunt înţelese ca dar al Dumnezeului Celui fără de păcat107. În legătură cu teologia Fericitului Augustin şi cea a lui Baius, Henri de Lubac scrie în lucrarea sa Surnaturel108, că ar trebui să se facă deosebire categorică între ereziile lui Baius, ale cărui învăţături fuseseră condamnate de papa Pius al V-lea, şi învăţătura «dascălului harului», Fericitul Augustin, deşi nu totul poate fi «canonizat» în opera acestuia. După Fericitul Augustin, nimic nu scapă harului, iar Adam era «dependent de Dumnezeu înainte de cădere», pe când după Baius, Dumnezeu n-are niciun rol în viaţa omului nevinovat. Augustin zice că 105

Idem, p. 532. Iohannes Feiner, Der Ursprung des Menschen, în «Mysterium Salutis», vol. II, Benziger Verlag, Einsideln-Zürich Köln, 1967, p. 564. 107 Lexicon für Theologie und Kirche, vol. X, edit. de Josef Höfer, Rom und Karl Rahner, München, 1965, p. 574. 108 Henri de Lubac, Surnaturel-etudes histonques, în Ortodoxia, IX (1957)nr. 1 București, p. 147, după prof. N. Chițescu 106

Harul ne înalţă în chip gratuit până la o stare pe care n-o merităm sub nicio formă : «o, felix culpa Adami!» zicea el, pe când după Baius, Harul e mijlocul prin care omul dobândeşte merite. De Lubac face mereu paralela Augustin − Baius, dorind prin aceasta să afirme că osândirea lui Baius nu este osândirea lui Augustin, pentru că se ştie că, atunci când învăţătura lui Baius a fost condamnată, în acelaşi timp şi învăţătura Fericitului Augustin a fost puternic zdruncinată. Un alt teolog, care se face vinovat de neînţelegerea marelui magistru este Janseniu. După el, primului om i s-a dat «adjutorium sine qua non», iar nouă ni se dă «adjutorium quo». Ca şi Arnauld, el vede în «adjutorium sine qua non» un echivalent al Harului «suficient», iar în celălalt, sinonimul «delectării victorioase a Harului, eficace»109. Problema supranaturalului la Baianişti și la Jansenişti se numea mai ales cu deosebire în legătura dintre harul îngerilor şi acela al lui Adam. Fericitul Augustin nu-i atribuie lui Adam nici fapte bune, nici iniţiativă, nici liber arbitru independent de Dumnezeu. Aceasta numeşte el «starea naturii pure». După Janseniu, înainte de cădere omul n-avea nevoie decât de un Har «suficient» în slujba liberului său arbitru, iar meritele sale sunt omeneşti. Arnauld, Janseniu şi Baius interpretează o serie de texte augustiniene, în sensul că omul, înainte de cădere, putea câştiga merite proprii, de care se putea mândri. Henri de Lubac, citând o serie de texte din De natura et gratia din Contra Julianum şi din Ennaratio în Psalmum 29, arată că Adam nu putea să-şi atribuie nicio faptă bună ca fiind a lui şi nu a lui Dumnezeu; deci el trebuia să se mărească în Domnul într-o atitudine de smerenie totală 110. El arată că Biserica este în favoarea afirmaţiei că Adam în rai avea nevoie de har şi se ruga cu credinţă − cum afirma Toma de Aquino. Fericitul Augustin pare a afirma contrariul, din pricină că ştie că Adam n-avea nevoie de ajutor şi nici de credinţă în felul nostru, obscură. În lucrarea sa, De genesi contra Manicheos (388-389), el vine cu argumente, folosindu-se de exegeza alegorică, pentru a combate cosmologia mistic-dualistă a maniheilor. În această lucrare foloseşte el termenii de «omul spiritual», căruia i s-a dat Paradisul şi Harul ca daruri deosebite ale lui Dumnezeu. Referitor la suflet şi Dumnezeu, Augustin explică textul referitor la Gen. 2, 7: „Noi nu trebuie să înţelegem prin aceasta pe omul spiritual, aici el a devenit numai o fiinţă vie (prin insuflarea sufletului), noi gândim mai mult la omul animalic. Spiritual a devenit el atunci mai întâi, când era în 109 110

Ibidem, p. 148. Ibidem, p. 149.

Paradis, aceasta înseamnă că a fost aşezat în viaţa fericită, a primit legea desăvârşirii, pentru ca să devină desăvârşit prin cuvântul lui Dumnezeu”111. După părintele din Hypo, interpretarea paradisului este că starea originară trebuie înţeleasă spiritual − în sine însăşi (spiritualis homo) cu un trup cu o claritate transparentă. Aceasta se bazează pe folosirea metodei alegorice. În De civitate Dei (413-426), el a arătat, în legătură cu aceasta, că modul de explicare spirituală a grădinii Paradisului n-ar fi de respins, „dacă se crede numai în adevărul spiritual după cum el este aşezat aproape prin descrierea evenimentelor” (XIII, 21). Aşa rămâne aceasta să conţină realitatea locului şi a evenimentului, fără ca să se aşeze pe acest moment greutatea propriu-zisă112. Consemnând până aici câteva aspecte din gândirea Fericitului Augustim în legătură cu starea originară a omului, vom trece acum la gândirea scolastică pe care am amintit-o doar în treacăt. Scolastica pleacă de la acceptarea tradiţională a unei stări originare istorice şi se ocupă de unele daruri ale acestei stări, la care se arată în diferite puncte principale influenţa puternică de la Gen. 2-3, a concepţiei vechi despre lume (descrierea paradisului, cunoaşterea extraordinară a lui Adam şi altele). Gratuitatea darurilor din starea originară este scoasă în evidenţă. De o deosebită importanţă este că Toma de Aquino nu socoteşte simplu darurile diferite aşezate unele lângă altele, ci consideră darurile care sfinţesc ca rădăcini de bază a tuturor celorlalte daruri rămase, din care ele cresc ca dezvoltare conaturală. În controversa cu protestantismul, baianismul şi jansenismul, se formează deosebirea obişnuită de astăzi, adică, darurile supranaturale şi nenaturale (justiţia originalis), în sensul cel mai restrâns. La reflexia despre starea originară nu se pleacă de la Vechiul Testament, ci de la Noul Testament. Vorbind despre harul din starea originară, se afirmă că aceasta nu înseamnă încântarea lumii înainte de căderea ei în păcat şi ridicarea legilor fizice ale ei, ci capacitatea dată omului cu dinamica scopului gândit al darului supranatural spre o legătură neîntreruptă cu natura sa proprie şi cu mediul său înconjurător, şi cu aceasta, cu biruirea voinţei dumnezeieşti a vieţii pământeşti. Învăţătura catolică despre înzestrarea supranaturală a omului originar nu implică afirmaţia despre o treaptă deosebită a existenţei natural-biologice a primului om, ci conchide necesitatea unei dezvoltări 111

Leo Scheffczyk, Urständ, Fall und Erbsindevon der Schriit bis Augustinus, în „Handbuch der Dogmengeschichte”, 1981, Herier-Freiburg-Basel Wien, p. 204. 112 Ibidem, p. 205.

istorice, biologice şi spirituale a omului ca a unuia care este în devenire113 între Dumnezeu şi om se menţine o legătură spirituală în har.114 O învăţătură a dezvoltării, a transformismului, este legată, după părerea celor mai mulţi teologi ai prezentului, cu mărturia Scripturii despre crearea omului. Prezentarea omului este exprimată cu un accent deosebit acolo unde este arătat începutul istoriei umane în legătura sa vie cu primul om. Despre începutul ei stă textul: «Atunci când Dumnezeu a creat pe om, l-a creat ca chip al Lui. Atunci când El i-a creat bărbat şi femeie, i-a binecuvântat şi le-a dat numele om, atunci au fost ei creaţi» (Gen. 5, 1)115. Un neam dă altuia mai departe chipul lui Dumnezeu (Gen. 5, 3). Chipul este cea mai însemnată moştenire a Tatălui, care trebuie înainte de toate pusă în evidenţă. Chipul lui Dumnezeu dă omului demnitatea şi integritatea. Omul este ca urmare a chipului său dumnezeiesc, apariţia lui Dumnezeu în lume, el participă la maiestatea nerănită a lui Dumnezeu. Cine răneşte pe om, răneşte pe Dumnezeu. Omul este pământ şi ţărână, el trebuie să înainteze spre sfinţenia lui Dumnezeu. El este văzut ca chip al lui Dumnezeu. Aici este văzută împreună demnitatea şi lipsa demnităţii, mărirea şi graniţa, superioritatea şi inferioritatea, înălţimea şi minciuna omului, fără ca aceasta să fie sustrasă. Taina omului este participarea la taina lui Dumnezeu (Is. Sirah 17, 1-10 ; cf. 2, 23), este privită împreună sfinţenia de origine dumnezeiască şi imperfecţiunea ce ţine de pământ (de praf) a omului. Dumnezeu a creat omul din pământ şi îl lasă să se întoarcă din nou în el. «El i-a dăruit aceasta ca... el să preamărească sublimitatea Operei Sale şi să laude voia Sa cea sfântă»116. Chipul lui Dumnezeu în om nu se pierde. Atât bărbatului cât şi femeii, chipul lui Dumnezeu le este imprimat la fel. Când Sf. Pavel (I Cor. 11, 7-12) zice că bărbatul este chipul şi strălucirea (slabă) a lui Dumnezeu, femeia este strălucirea bărbatului, aceasta înseamnă că şi femeia este chipul lui Dumnezeu, pentru că ea este chipul bărbatului, care a fost creat mai întâi ca chip al lui Dumnezeu. Catolicii spun că cea mai înaltă realizare a chipului dumnezeiesc al omului este Iisus Hristos. În El este chipul originar veşnic. Despre Hristos se poate spune în sensul deplin, că prin El, Dumnezeu a apărut în lume. Cine îl vede pe El, vede pe Dumnezeu. În fiecare om este reprezentat chipul originar în alt mod şi cu altă 113

Lexikon für Theologie und Kirche, col. cit.,574. H. Renckens, Urgeschichte und Heilsgeschichte, p. 142. 115 Michael Schmaus, Gott der Schöpfer, în «Katholische Dogmatik», vol. II, Max Hueber Verlag, München, 1982, p. 364 116 Ibidem, p. 366. 114

intensitate. Păcătoşii pot, prin dăruirea de sine lui Hristos, să câştige din nou chipul lui Dumnezeu în şi prin Hristos117. O urmare ontologică a chipului lui Dumnezeu în om este, conform referatului biblic despre creaţie, investirea acestuia cu prerogativa de a domni în lume. Pentru că el este chipul lui Dumnezeu, el este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Textul de la Geneza 1, 24-28 (comp. 2, 1519 ; I Cor. 11, 3 ; F. Ap. 17, 26 ; Iacob 3, 7) conchide că Dumnezeu nu i-a dat lumii forma definitivă. El îl implică pe om în lucrarea Sa ca împreună să o desăvârşească. Dumnezeu îi acordă omului o mare încredere, atunci când El îi dă sarcina desăvârşirii. Fireşte, primii oameni n-au existat într-o stare naturală simplă, ci intr-una supranaturală, în mod spiritual. În această stare comună supranaturală, unită, se deosebesc următoarele: primii oameni au participat la viaţa dumnezeiască (încrederea cu Dumnezeu şi harul care sfinţeşte − considerat în sens strâns ca daruri supranaturale). Sensul acestei afirmaţii poate fi explicat mai întâi prin textul care vorbeşte despre viaţa dumnezeiască în noi. Sensul originar al creaţiei ţinteşte modul existenţei supranaturale şi înseamnă că oamenii vieţii supranaturale n-au devenit participanţi la aceasta după un examen. Ei au fost creaţi în starea harului care sfinţeşte. Aceasta a fost părerea lui Anselm de Canterbury (1109), a magistrului Gandulfus, a lui Huguccio, a lui Roland de Cremona (toţi din secolul al XII-lea) şi, înainte de toate, a lui Toma de Aquino şi apoi a celor mai mulţi teologi. O existenţă naturală curată, aceasta înseamnă o viaţă spirituală alimentată din puterile naturale ale trupului şi sufletului omenesc, o natură pură n-a existat niciodată în istorie118. Posibilitatea metafizică a naturii pure trebuie aşadar să fie dată. După un alt exemplu al lui Petru Lombardul, Ştefan Langton, Wilhelm din Auxerre şi al teologilor franciscani, sunt de părere că Adam şi Eva, înainte de ridicarea lor în starea supranaturală, au trebuit să dea un examen. Ei n-ar avea nevoie să trăiască într-o stare curat naturală, ci într-una care să conţină darurile prenaturale şi să se pregătească cu ajutorul harului actual pentru harul sfinţitor. Când se deosebeşte ordinea naturală şi supranaturală, atunci se poate primi în gând o anume desfacere a supranaturalului de natural119. Romano-catolicii amintesc printre darurile nenaturale: nemurirea trupească − care le-a fost promisă primilor oameni; libertatea faţă de 117 118 119

Ibidem, p. 368, Ibidem, p. 444. Ibidem, p. 445.

moarte − oamenii erau liberi, de asemenea, de semnele morţii şi ale suferinţei; libertatea faţă de concupiscenţă − oamenii au fost liberi faţă de slăbiciune, infirmitate, imperfecţiune; darul cunoştinţei. Toate aceste daruri n-au fost părţi existenţiale ale naturii umane. Ele au fost adăugate din libera dăruire, din graţie, naturii omeneşti, de către Dumnezeu, ele pătrunzând în interior, transformând, înălţând şi desăvârşind (constatarea Bisericii Catolice faţă de învăţăturile lui Baius, Jansenius şi Quesnel). Primii oameni au primit darurile supranaturale şi naturale ca moştenire. Dumnezeu a împrumutat umanităţii ceea ce exista simplu în Adam şi Eva. Ele ar trebui să fie date mai departe prin procreere. Procreerea n-ar trebui să fie simplu izvorul plin de mister al vieţii naturale, ci de asemenea al vieţii supranaturale, al întregii fiinţe pătrunse de har. Prin procreere ar trebui să fie transmise mai departe, după cum prin sacramente, din neam în neam, modurile existenţei supranaturale120. În ceea ce priveşte problema Paradisului, ca istorie, loc, eveniment, teologia catolică afirmă prin teologii ei că aceasta este în primul rând o întrebare dogmatică, care are greutatea ei; mai întâi cercetările exegetice prezentate nu se arată într-o unanimitate completă121. Despre istoria raiului, exegeza n-a răspuns lămurit la această întrebare. Paradisul, în contrast cu lămurirea lui Iezechiel, este înţeles ca grădină pământească şi este localizat pe pământ (deşi sunt prezente încă dovezi despre un rai ceresc), după cum împrejurarea că omul este văzut în starea sa de creatură având sentimentul nimicniciei şi în starea sa de muritor (Gen. 2, 7)122. Efectuarea evenimentului comun de la aşezarea omului în grădină până la izgonirea lui din ea, este istoria originară, aceasta însemnând fenomenul de dincolo de istoria noastră.123 Conform acestei idei nu este voie să se facă nicio tăietură între «starea originară» şi «căderea în păcat», ci ar trebui admis fenomenul întreg reprezentat ca aspect al realităţii modului istoric originar, aşa îndemnând să fie înţeles ca «existenţă devenită preistorie» a omului şi a existenţei sale124. Totul are existenţa sa şi adevărul său istoric, de asemenea când lumea materială a răului, pe care haghiograful o arată la ceilalţi cu o fantezie deosebită, nu trebuie să se înţeleagă ca mărime istorică şi geografică după categoriile istorice de astăzi. Ca înţeles la Gen. 120

Ibidem, p. 472. CI. Westermann, Genesium, p. 282 ş.u. 122 Leo Sclieffczyk, op. cit., 15. 123 CI. Westermann, Schopiung, p. 376. 124 Leo Scheffczyk, op. cit., p. 16. 121

2, 19, trebuie să se ia numai sensul că omul a fost gândit ca existenţă raţională în comparaţie cu animalele şi domnia sa s-a manifestat spiritual asupra creaţiei125. Cât priveşte goliciunea paradisiacă (Gen. 2, 25) şi cu aceasta libertatea legată de ruşine, trebuie luate în considerare celelalte afirmaţii ale gândirii vechi-testamentare. În goliciune trebuie văzută înainte de toate o pierdere a demnităţii umane personale, după cum şi demnitatea socială. Goliciunea a servit ca motiv de ceartă care a adus cu sine pierderea autorităţii (Noe − Gen. 2, 91) ; (Saul 1 Samuil 19, 24) ; (David 2, Samulil 6, 20)126. După această expunere mai detaliată a învăţăturii catolice despre starea originară a omului, vom încerca să concentrăm acum principalele aspecte doctrinare ale acestei învăţături în comparaţie cu doctrina ortodoxă. Astfel, după romano-oatolici, starea originară a omului, a fost perfectă în toate privinţele, dreptatea originară (justiţia originalis), expresie introdusă, după cum am văzut mai sus, de Anselm de Canterbury, era în Adam în forma desăvârşită. Primul om era alcătuit, după învăţătura Bisericii Apusene, din două părţi: din elementele constitutive naturale şi darurile supranaturale ale graţiei. Elementele naturale sunt: trupul, care, în sine, nu era nici nemuritor, nici nepătimitor şi sufletul raţional şi liber, care reprezintă chipul lui Dumnezeu în om. Darurile supranaturale sunt aşa-numita justiţia originalis. Acestea sunt: nemurirea trupului şi libertatea de patimi şi boli, armonia impulsurilor şi poftelor sufletului, care se supuneau raţiunii, stăpânirea omului peste natură, dar mai ales, şi prin excelenţă, un grad cu totul superior de desăvârşire intelectuală şi morală127 În Catehismul roman se spune: «La sfârşit a făcut Dumnezeu pe om, al cărui trup a fost făcut din ţărână, astfel că nu prin firea lui, ei prin graţia dumnezeiască să fie nemuritor şi nepătimitor». Despre suflet ei spun că Dumnezeu l-a făcut pe acesta după chipul şi asemănarea Sa, dându-i voie liberă. Afară de aceasta, toate mişcările şi poftele sufletului aşa le-a temperat, ca totdeauna să se supună poruncii raţiunii. Apoi a adaus şi darul admirabil al dreptăţii originare şi a voit pe urmă să stăpânească peste celelalte vieţuitoare. Deci, Adam, prin harul dat lui de Dumnezeu, avea peste firea sa adăugate următoarele: a) nemurirea şi lipsa de boli a trupului ; b) supunerea părţilor inferioare ale

125

G.v. Rad, Das erste Buch Mose,p 67. Leo Scheffczyk, op. cit., p. 17. 127 Hr. Andrutsos, op. cit., p. 168. 126

trupului, raţiunii; c) o stare morală ideală, adică o dreptate şi o sfinţenie care-1 făceau pe om «cu totul plăcut lui Dumnezeu»128. Sfinţenia atât de înaltă a lui Adam, dinainte de cădere, nu consta, zice Möhler, numai în aceea că el nu era tulburat în orientarea sa naturală către Dumnezeu de tendinţe contrare, opuse lui Dumnezeu, ci în ceva cu mult mai mult, în comuniunea cea mai lăuntrică şi mai intimă cu Dumnezeu. Dar şi astfel de relaţii cu Dumnezeu nu puteau fi obţinute şi menţinute prin niciun fel de puteri naturale, deci era necesară pentru aceasta o condescendenţă din partea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nicio fiinţă nu putea intra cu Dumnezeu în relaţie vie decât prin Duhul Sfânt. Această relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, ca ridicare peste natura umană şi ca strămutare la împărtăşirea cea dumnezeiască, e numită un dar supranatural, adăugat de graţia dumnezeiască la darurile naturii129. Papa Pius al V-lea şi Grigore al XIII-lea, condamnând, după cum am văzut mai sus, unele învăţături ale lui Baius, evidenţiază cu pregnanţă teza că integritatea naturii primordiale n-a fost o condiţie naturală a ei, ci o înălţare neprovenită din ea. Prin aceasta, naturii umane a lui Adam dinainte de păcat, i se contestă orice deosebire în bine faţa de natura de după cădere. Ceea ce el a avut deosebit de oamenii de după cădere, ţinea exclusiv de darul adaus130. Tot darul supraadus, care lega pe Adam de Dumnezeu, ţinea şi partea simţuală şi cea spirituală a lui în armonie netulburată, făcând pe cea dintâi să se supună celei din urmă. Bellarmin expune ideea aceasta astfel: Omul fiind compus, zice el, din spirit şi materie, spiritul e purtat spre binele spiritual şi intelectual, iar materia spre cel trupesc şi sensibil; dar această opoziţie între cele două porniri ale omului întreţin în el o luptă ce-1 împiedică de la înfăptuirea cea dreaptă şi ridică nenumărate greutăţi în săvârşirea binelui. Dar, Dumnezeu i-a dat omului darul supranatural sau justiţia originară ca pe un leac împotriva acestei boli şi ca pe un frâu, prin care numai partea inferioară a omului e ţinută cu uşurinţă în legătură cu Făcătorul ei, cu Dumnezeu. Deci, corectitudinea părţii inferioare a omului e un dar supranatural, neprovenind şi neputând proveni din puterile firii. Unde acest dar supranatural se retrage şi omul e lăsat cu fiinţa lui naturală, încetează şi armonia părţii spirituale şi materiale ale omului şi se stârneşte lupta celor două elemente ale lui131. Această luptă este împiedicată de darul dreptăţii 128

Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 30. I. A. Möhler, Symbolik,ed II, Mainz, 1943, p. 30. 130 Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 350. 131 Hr. Andrutsos, op. cit., p. 169. 129

dat pe deasupra de Dumnezeu. De aci urmează că Adam a primit, chiar în momentul creaţiei, dar printr-un act deosebit şi dreptatea supranaturală − Aceasta este teza tomistă. Status naturae integrae a îmbrăcat starea naturală a omului sau status naturae purae, din prima clipă a creaţiei lui. Dacă în Răsărit întreaga cugetare patristică afirma şi susţinea cu toată tăria că natura umană participa la har, în Apus întreaga cugetare scolastică ducea o luptă tocmai în sens invers pentru autonomia şi independenţa naturii umane pure lipsită de har pentru separaţia definitivă a naturii de har, deci tocmai pentru naturalizarea lui. În acest scop dogmatiştii catolici ţin cu tot dinadinsul nu numai să distingă, dar şi să separe net natura de supranatură, naturalul de supranatural, ca fiind două planuri de existenţă ontologic deosebite, cu finalităţi şi mijloace diferite132. Natura umană naturală e (deci) identică cu status naturae purae, din definiţia căreia este exclus orice har supranatural, o natură care are un scop natural, ce corespunde puterilor şi activităţilor sale naturale şi poate fi ajuns exclusiv prin ele. În status naturae purae, natura prin definiţie este lipsită de har, iar harul nu este necesar pentru dezvoltarea sa, deci, nu poate fi vorba de niciun raport. În status naturae integrae, natura este corectată de lipsurile şi nedesăvârşirile ei naturale prin darurile prenaturale nedatorate şi supraadăugate şi ele, care suprimă antagonismul materiei faţă de spirit şi oferă astfel continuitatea netulburată a întregii naturi. În status naturae elevatae, natura umană este dotată cu scopul şi harul supranatural corespunzător care o înalţă dincolo de graniţele şi exigenţele ei, către vederea lui Dumnezeu. Status justitiae originalis, starea primordială a naturii, care cuprinde pe celelalte este, aşadar, o stare de desăvârşire exclusiv supranaturală şi supraadăugată. De aceea status naturae lapsae, care este antagonism absolut faţă de dreptatea originară din punct de vedere material şi al stării calitative a naturii, nu este altceva decât o întoarcere la status naturae purae 133. Alta este opinia aderenţilor lui Dums Scotus. Aceştia spun că Adam a primit la creaţie numai o natură sănătoasă. Darul supranatural al Sfintei şi fericitei comuniuni i s-a dat omului mai târziu, adică după ce omul s-a pregătit pentru primirea lui prin eforturi libere. Aceasta scoate în evidenţă faptul că natura spirituală a omului are în sine o înclinaţie şi o 132

M. Scheeben, Natur und Gnade. Versuch einer systematischen wissenschaftlichen Darstellung der natürlichen und übernatürlichen Lebensordnungr München, p. 38, la mgrd. Ică I. Ioan, op. cit., p. 527. 133 Ibidem, p. 533.

capacitate de a cunoaşte şi iubi într-o anumită măsură pe Dumnezeu, o trebuinţă naturală după deplina unire cu El. Prin aceasta sunt frumos dezvoltate punctele naturale şi premisele necesare pentru împărtăşirile superioare ale graţiei. Tot ea deosebeşte dreptatea originară de sfinţenia lăuntrică − a lui Adam şi concepe pe prima ca însuşire a naturii pure ieşită din mâna lui Dumnezeu, iar pe ultima ca un dar al graţiei supranaturale134. Conciliul din Trident, deşi a evitat să aleagă una din cele două teze, folosind un termen echivoc (constitutus), preferă totuşi teza tomistă care este teza oficială a Bisericii apusene. Critica ortodoxă. Antropologia ortodoxă nu cunoaşte şi nu recunoaşte diviziunea stării primordiale a omului în o parte naturală, dată prin creaţie, şi alta supranaturală, suprapusă celei dintâi prin har, ca o hlamidă strălucitoare peste neajunsurile firii umane. Aserţiunea duce la o anumită împărţire a omului în două părţi, una naturală şi alta supranaturală, în care nu mai există o legătură organică între natură şi har. Diviziunea aparţine influenţei scolasticii medievale, dar este străină atât Sf. Scripturi, cât şi Sf. Tradiţii. După opinia exprimată de Lot Borodine, influenţa coboară până la Fericitul Augustin, influenţat şi el de neoplatonism 135. Dar „omul în starea primordială nu era constituit din parterul şi din etajul supranatural, ci era un întreg în tot ce avea”136. Exagerările concepţiei antropologice romano-catolioe provin în mare parte din neconsiderarea, în întregimea lui, a raportului lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul, cu omul, punându-se tot accentul pe acţiunea supranaturală proniatoare şi lăsându-se în umbră creaţia137. Doctrina romano-catolică, presupunând starea primordială umană ca perfectă dintru început şi totodată despărţind constituţia naturală a protopărintelui de dreptatea lui originară, dar exclusiv pierdut apoi prin cădere, pe lângă neconformitatea ei cu Scriptura şi cu Tradiţia, implică o serie de consecinţe dogmatice inadmisibile138. Atunci când, în virtutea dreptăţii originare, protopărintele era întrutotul sfânt şi drept, căderea lui devine inexplicabilă şi imposibilă.

134

Pr. prof. D. Stäniloaie, op. cit., jp. 351. L. Borodine, La deiiication de l'homme, Paris, 1970, p. 525 136 Pr. prof. D. Stăniloaie, Antropologia ortodoxă, comentam asupra stării primordiale a omului, Anuarul XIV al Academiei, Sibiu, 1940, p 9 137 Ep. Silvestru de Canev, Teologie dogmatică ortodoxă-, voi. III, trad rom. de ep Silvestru, Buc., p. 420, 1902. 138 Pr. prof. Isidor Todoran, op. cit., p. 39. 135

Dacă dreptatea originară nu cuprinde decât daruri supranaturale, atunci omul, independent de darurile revărsate din afară asupra lui, este redus la o stare strict naturală, nedeosebindu-se cu nimic de omul căzut, iar păcatul devine simplă privaţiune de darurile adăugate, ceea ce duce la pelagianism. De asemenea, atunci când dreptatea originară se adaugă omului ca o cunună pe cap, ca se leagă numai extern şi mecanic de fiinţa lud, nemaiformând împreună o unitate armonică şi organic, consecinţa este tot pelagianism. Dacă starea paradisiacă a omului era perfectă datorată harului, atunci nu se înţelege care mai era funcţiunea puterilor spirituale naturale ale omului. Etajarea omului în sens catolic aduce atingere şi înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, care sau n-a avut de la început un plan complet cu privire la om, sau nu l-a putut realiza decât în răstimpuri139. Când dreptatea originară nu este decât un dar adăugat, ea nu mai aparţine propriu-zis omului şi atunci pierderea ei nu mai poate fi considerată drept cădere, întrucât omul e lipsit numai de ceea ce nu-i aparţinuse naturii sale. Din cele de mai sus putem conchide că numai concepţia ortodoxă a perfecţiunii relative primordiale permite protopărinţilor să-şi cunoască înălţimea, dar şi marginea puterilor sale intelectuale şi morale, ca şi valoarea darurilor dumnezeieşti ale harului. Numai aşa căderea devine explicabilă. C. ÎNVĂŢĂTURA PROTESTANTĂCU PRIVIRE LA STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI Contrar învăţăturii Bisericii Apusene, cu privire la starea originară a omului, este învăţătura Bisericii Protestante care, desigur, se deosebeşte mult şi de învăţătura ortodoxă. Mai întâi, să arătăm aici câteva opinii ale unor mari teologi protestanţi în legătură cu această problemă. Helmut Thielicke, vorbind despre creaţie − ca urmare a afirmaţiilor lui Portmann făcute în «biologische Fragmente». − zice că, relatarea biblică despre creaţia omului adevereşte în modul său, că omul trebuie să fie înţeles nu în sens genetic şi evolutiv, nici după provenienţa sa biologică, ci după scopul său determinat şi, cu aceasta, după ceea ce-1 transcende pe el. Relatarea biblică nu cunoaşte, cum s-ar zice, nicio intenţie cauzală, ci numai o intenţie finală, exprimată. Omul nu întreabă «de unde vine mâna» ci «de ce ar fi ea aici»140. Aceasta este dată tocmai 139 140

Ibidem, p. 40. Helmut Thielicke, Mensch sein-Mensch werden, Munchen-Zundi, 1976, p. 425.

spre lămurirea informaţiei, care descrie în modul cel mai pregnant poziţia specială a omului în cosmos şi privilegiul său faţă de animale − această informaţie este tocmai aceea despre chipul lui Dumnezeu. În această informaţie se concentrează toate întrebările antropologice de bază. De aici au apărut multe controverse, care au fost sau nu soluţionate şi care au frământat denominaţiunile creştine şi şcolile teologice. Aşa s-a ajuns la mari diferenţieri de opinii. Părerea lui Thielicke despre trăsătura comună a chipului lui Dumnezeu în om este exprimată astfel: „Chipul lui Dumnezeu există în caracterul său final şi se manifestă în două moduri caracteristice: primul − Dumnezeu suflă omului, după relatarea Jahwistului141, suflul dumnezeiesc de viaţă şi-i dă prin aceasta participarea la El însuşi. El îl aruncă pe om spre Sine însuşi” (I Moise 2, 7). Al doilea − Omul, prin aceasta este privilegiat − el consideră totdeauna relaţia sa cu Dumnezeu şi prin aceasta cu scopul său determinat − că el (omul) atât după Jahwist 2, 16, cât şi după scrierile preoţeşti, este conţinut în porunca lui Dumnezeu şi prin aceasta este însemnat cu un «Tu». Spre deosebire de celelalte creaturi el este mai mult şi altfel decât un simplu obiect al cuvântului creaţiei «Să devină». Omul este legitimat, după părerea lui Thielicke, să preia domnia, ca reprezentant al lui Dumnezeu, asupra pământului şi asupra celorlalte vieţuitoare (Gen. 1, 28 ; 2, 19-20). Omul deţine această legitimă domnie, pentru că el este văzut în analogie cu domnia lui Dumnezeu asupra lumii şi aşa este înţeles în relaţia sa la «cele de sus». Omul deţine privilegiul faţă de animale prin poziţia sa deosebită în cosmos, nu prin faptul că el stă într-un mod unic în felul lui «sub Dumnezeu». Chipul lui Dumnezeu în om n-a fost înţeles niciodată ca simplă zestre a creaţiei în sensul unui «dar», ci totdeauna ca «misiune», ca indicativ al scopului şi ca apel la realizarea de sine. Indicativul darului «tu eşti chip» (du tet Ebenbdid), «tu eşti o nouă, creatură» (Du bist einie neue Kreatur), este unit tocmai în teologia paulină totdeauna cu un imperativ, aşadar o «misiune». «Eu trebuie acum să devin, ceea ce eu aproape sunt şi ceea ce mi s-a spus. Eu trebuie să realizez din partea mea de asemeni existenţa mea»142. În teologia ortodoxă această «misiune» despre care vorbeşte Thielicke nu înseamnă «chip» sau, cum îl numeşte el, «dar», ci este tocmai asemănarea cu Dumnezeu. După cum am văzut în opinia 141

Jahwist und Priesterkodex sunt cele două izvoare scrise ale referatului biblic despre creaţie. 142

Helmut Thielicke, op. cit., p. 429.

ortodoxă, asemănarea cu Dumnezeu a omului i s-a arătat ca «sarcină», ca «misiune», ca «scop. pe când chipul i s-a dat prin creaţie». Dar, după cum vom vedea mai departe, acest lucru este posibil, deoarece teologia protestantă, în general, nu face distincţie între chip şi asemănare. Pannenberg prezintă poziţia lui I. G. Herder cu privire la chipul lui Dumnezeu în om. După Herder, Dumnezeu a dat omului o direcţie pentru desăvârşirea de sine stătătoare, în inimă şi tocmai aceasta este chipul lui Dumnezeu în om143. Punctul de plecare al lui Herder în Antropologia modernă filosofică despre chipul lui Dumnezeu în om constă în: 1) După cum instinctul conduce comportarea animalelor, aşa chipul lui Dumnezeu conduce pe om. Atât instinctul cât şi chipul au funcţia de a da creaturii vii o direcţie. 2) Chipul lui Dumnezeu care este dat omului «în suflet» îndeplineşte scopul şi etalonul de măsuri pentru conduita sa. Această funcţie trebuie exersată pentru că, potrivit convingerii lui Herder, «noi propriu-zis nu suntem oameni, ci devenim zilnic»144. 3) Herder spune că omul nu s-ar putea forma singur, de aceea este necesară educarea neamului omenesc. 4) La procesul educării neamului omenesc au luat parte treifactori: a) tradiţia şi învăţătura; b) mintea şi experienţa, care sunt puteri organice şi c) providenţa dumnezeiască. Pannenberg spune despre gândirea lui Herder că acesta nu vorbeşte de o stare originară desăvârşită a omului. Cu aceasta el se desprinde de dogmatica tradiţională creştină. Din punct de vedere al învăţăturii teologice despre creaţie, starea originară şi căderea omului, el ar fi fost creat desăvârşit la început după chipul lui Dumnezeu şi ar fi pierdut desăvârşirea sa originară apoi prin căderea în păcat. In definiţia dogmatică exactă se tratează la aceasta despre dreptatea originară, comunitatea actuală cu Dumnezeu (justiţia originalis)145. Pannenberg spune despre teologia scolastică latină că ea deosebeşte dreptatea originară, aşadar, legătura actuală cu Dumnezeu a primului om, de chipul lui Dumnezeu în om. La imago Dei ca trăsătură caracteristică corespunzătoare naturii umane în starea originară s-ar fi adăugat justiţia originalis ca legătură actuală cu Dumnezeu ca har originar. Acest har, corespunzător dreptăţii originare s-ar fi pierdut – după interpretarea 143

Wolfhart Pannenberg, Anthropologie în theologischer Perspective, Gotingen, 1983, p. 41. 144 I. G. Herder, Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit, 1784, VIII, 4, 3, Ed. H. Stolpe, Berlin und Weimar, 1965, 1. ip. 340. 145 Wolfhart Pannenbeirg, op. cit., p. 44.

scolastică a Evului Mediu – prin căderea în păcat, în timp ce chipul lui Dumnezeu în om, ca proprietate a naturii omeneşti, a rămas să existe ca atare. El aparţine fiinţei umane şi de asemenea prin cădere, omul nu a încetat de a fi om. Deosebirea între dreptatea originară şi chipul lui Dumnezeu în om coboară până la Irineu de Lyon, care, către sfârşitul sec. al II-lea, a găsit exprimat în formularea vechi testamentară despre creaţie, Gen. 1, 26, o deosebire între chipul lui Dumnezeu în om şi asemănarea omului cu Dumnezeu. În acest sens, scolastica a continuat cu deosebirea ei dintre chip şi asemănare de la exegeza de la Geneză a lui Irineu. De la această învăţătură despre chipul lui Dumnezeu în om se desprinde interpretarea reformatoare. Interpretării reformatoare nu-i este suficient chipul lui Dumnezeu ca bază a unei comunităţi actuale cu Dumnezeu care să se deosebească de El, a dreptăţii originare a primului om (justiţia originalis) ci ca identic cu această legătură actuală cu Dumnezeu 146. Teologul protestant Fritz Heidler147 spune că afirmaţiile relatării biblice despre creaţie din capitolele 1 şi 2 din prima carte a Pentateuhului lui Moise nu vor să transmită rezultatele cercetării pe care omul poate singur le-a obţinut, ci precizând că ele sunt informaţii despre istoria originară148 sau «trecutul originar»149 Primele capitole ale Bibliei conţin afirmaţii de bază sub formă de istorisire despre ce este necesar de ştiut. Aşa este prezentată creaţia omului ca «fenomen originar; care nu e accesibil înţelegerii noastre tocmai ca creaţie»150. Aşadar, în cadrul acestei forme de istorisire a timpurilor trecute pot fi recunoscute de către înţelegerea noastră afirmaţiile de bază despre lume şi om. Deci, în aceste texte se găsesc afirmaţiile clare despre originea întregii vieţi, originea întregii existenţe care nu este o oarecare putere neutrală sau idee, de asemenea nici materia însăşi, ci Dumnezeul personal şi Domnul, care este Duh (Gen. 1, 2) ca Creator. El aduce la existenţă materia infuzându-i legi proprii, şi dintre toate creaturile, El creează pe om ca pe o fiinţă deosebită, căruia îi descoperă ce are de îndeplinit în existenţa sa, creatura de la care El aşteaptă răspuns ascultător «pentru că el corespunde 146

Ibidem,p. 45. Fritz Heidler, Die biblische Lehre von der Unsterblichkeit der Seele-Ster- ben, Tod eiwges Leben im Aspekt lutherischer Anthropologie,Gottingen, 1983, p. 27. 148 Clans Westennann, Genesis,Neukirchen-Vluyn, 1976, p. 214. 149 Peter Brunner, Adam,werbist du ?înKergmaundDogma, 4, Quartalheft, 1966, p. 280 150 Claus Westermann, op. cit., p. 280. 147

destinaţiei sale spre legătura cu Dumnezeu» 151. Omul este destinat să fie aşezat în creaţie «tocmai acolo unde are loc reflectarea iubirii dumnezeieşti, răspunsul la ea» 152. Prin aceasta, caracterul responsoric al existenţei umane este desemnat la aşa mare cinste. Referitor la răspunsurile pe care noi le primim − zice Heidler − la întrebarea «în ce constă chipul lui Dumnezeu în om» (şi cu aceasta deosebirea de animale) acestea conţin o întreagă gamă de indicii. Ele ar fi date prin aceasta că omul are mers vertical, vorbeşte, are minte, cunoştinţă, conştiinţă şi prin aceasta poate să preia răspunderea, în relaţie cu el însuşi şi de asemenea să stea în relaţie cu celelalte creaturi, este o fiinţă socială, are viitorul deschis şi aşteaptă viitorul, este deschis lumii, capabil să cerceteze natura şi să domnească pe pământ. Aceste răspunsuri sunt toate corecte însă insuficiente153. După Sf. Scriptură − zice Heidler − animalul este suflet viu (lebendige Seele) − ca trup şi suflet. Omul însă este suflet viu cu trup, suflet şi duh. Acest Tertium alcătuieşte existenţa sa umană, omenitatea sa în deosebirea faţă de animale. Elementul constituţional al duhului îl ridică faţă de toate celelalte creaturi şi este baza propriu-zisă a chipului dumnezeiesc. Sau invers: pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, El i-a anexat fiinţa existenţială a duhului din Duhul Său în actul creaţiei154. Heidler spune mai departe că la un răspuns biblic trebuie să observăm diferenţierea, pe care o face însăşi Biblia, şi de care se leagă Irineu, el fiind primul care, în discuţia antropologică teologică, face deosebirea dintre chip şi asemănare. Heidler spune că amândouă prezentările descriu chipul lui Dumnezeu în om, după cum Dumnezeu l-a vrut şi l-a creat (Gen. 1, 26-27). Omul, ca chip al lui Dumnezeu, are în starea originară chiar libertatea să nu împlinească voia lui Dumnezeu, însă ar fi trebuit − şi aceasta înseamnă asemănarea − să trăiască în ascultare faţă de Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu155. Luther zice, în legătură cu aceasta, că o monedă pe care se află chipul lui Brutus sau al lui Cezar, implicit se vede atât chipul şi asemănarea cu persoanele respective. Însă, această imagine − comentează Heildler − (nu dă deodată) nu dă în acelaşi timp asemănarea din nou şi nu arată toate trăsăturile. Luther nu desparte 151

Karl Rarth, Die biblische Dogmatik, III/2, p 247. Helmut Gollwitzer, Krummes Holz-Auiiechter Gang, München, 1970, Kaiser, p. 227. 153 Britz Heidler, op. cit.,p. 85. 154 Ibidem, p. 86. ' 155 Ibidem, p. 87. 152

în niciun caz chipul de asemănare, însă apreciază deosebirea biblică. Aşa este Duhul care înclude chipul în miezul său, care determină întreg omul, să vadă sub acest aspect dublu pe de o parte ca substanţă a formei (după natură − der Natur nach) după modul existenţei divine, persoana, Eu − Chip, imagine (aici trebuie amintită constatarea lui Viktor Maag, că la omul făcut din pământ se asociază ca elemnt divin − după istorisirea biblică despre Paradis − insuflarea «sufletului de viaţă dumnezeiesc»156 şi pe de altă parte ca aşezare interioară, mod de existenţă (după însuşire − der Eigenschaft nach): să gândească, să vrea, să facă ca Dumnezeu = similitudo (asemănare). «Haec est imago mea, qua vivitis sicut Deus vivit» (similitudo) şi Luther afirmă despre Dumnezeu în continuare: „Pentru că Moise zice aşadar că omul ar fi fost creat de asemenea spre aceeaşi dumnezeire (spre asemănarea cu Dumnezeu), el arată de fapt că omul nu este prin aceasta numai o reflexie a lui Dumnezeu, că el are inteligenţa, intelect şi voinţă (este persoană), ci de asemenea, că el are cu aceasta aceeaşi dumnezeire, asta înseamnă că voinţa şi intelectul său sunt aşa create că el recunoaşte, cu aceasta, ceea ce Dumnezeu vrea (…). Nu numai spre chip, ci spre asemănarea cu Dumnezeu este omul perfect157. Justiţia originalis este dată de asemănarea chipului şi a stării fiinţei voite de Dumnezeu care există originar, prin aceasta înţelegânduse aşadar nu cu chipul privit în sine ca facultăţi intelectuale, substanţă divină − Maag − cu voinţă, intelect, raţiune, memorie), ci întâi chipul care este înzestrat de la Dumnezeu, care ascultă de Dumnezeu, chipul ca asemănare a stării originale date. Starea originară este însemnată aşadar prin aceasta, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu prin comunicarea Duhului lui Dumnezeu, a fost în relaţia sa (coram) cu Dumnezeu în ascultare, în înţelegerea voinţei şi vieţii sale cu voinţa lui Dumnezeu. Legătura originară a omului a fost în ordine, el a trăit în comunitatea lui Dumnezeu, în ascultarea de Dumnezeu. Această stare primordială din dreptatea originară a fost descrisă de Luther în culori deosebite158. Aceasta ar fi însemnat pentru om, dacă el n-ar fi căzut, să trăiască «fericit în veşnicie şi plin de bucurie», să aibă «voie veselă şi liberă spre ascultarea de Dumnezeu», cunoaştere 156

Viktor Maag, Kultur, Kulturkontakt und Religion, Gesamelte Studien, Götingen, 1980, Vandenhoe, p. 61. 157 Martin Luther, Kritische Gesamtausgabe, 42, p. 248, Weimer, 1911 (WA =• Martin. Luther). 158 Idem, WA, 42, 46, al. 16 s.u.

adevărată şi desăvârşită a lui Dumnezeu, iubirea cea mai înaltă spre Dumnezeu. Critica lui Paul Tillich la această interpretare biblică este plină de erori după aprecierea noastră, atunci când el afirmă că starea de integritate ar fi ca «starea nevinovăţiei» care visează numai ca «starea de nehotărâre». Ea nu este în niciun caz desăvârşită. Teologii ortodocşi − spune el − au atribuit lui Adam înainte de cădere desăvârşire absolută şi l-au aşezat pe el pe aceeaşi treaptă cu Hristos. O asemenea învăţătură nu numai că este absurdă, dar, ea face căderea de neînţeles159. Potrivit învăţăturii ortodoxe, care afirmă că starea de desăvârşire a omului în starea originară era o stare de mijloc şi nicidecum o stare de desăvârşire absolută, cum afirma Tillich. De altfel şi Heidler spune că niciun ortodox n-a aşezat pe Adam pe aceeaşi treaptă cu Hristos. Tillich nu recunoaşte situaţia din principiu. Judecata lui Tillich reflecta numai filosofia sa în general despre existenţă şi esenţă. Textelor de la Gen. 1, 2 şi 3 el le dă o interpretare falsă pentru că pleacă de la psihologia omului şi nu iniţial de la Dumnezeu şi de la fapta Sa − cum găsim, în principiu, în toate exegezele despre cădere. Luther spune că această stare a însemnat pentru om: «creaţia spre viaţa nemuritoare şi spirituală» că el nu va muri niciodată160. „Chipul lui Dumnezeu, al creaţiei lui Dumnezeu este promisiunea vieţii cu Dumnezeu, este ceva ca lipsa morţii”161. El afirmă mai departe că „omul spre viaţa veşnică ar fi fost răpit şi dus dincolo fără de moarte” (raptus et transtatus Adam sine morte), după care el ar fi trăit în Eden şi în alte locuri o viaţă plină, însă fără osteneală162. Asta înseamnă că, fără căderea în păcat, moartea n-ar fi fost o «îngrădire harică» a vieţii pământeşti, ci o transformare, o schimbare. „Atunci dacă Dumnezeu zice: Adam şi Eva, voi trăiţi aici sigur, voi nu veţi experia moartea, nici nu o veţi vedea. Acesta este chipul meu în care voi trăiţi, cum trăieşte Dumnezeu. Dacă voi veţi păcătui, insă, veţi pierde acest chip şi veţi muri”163. Luther zice mai departe „Similitudo et imago dei est... aeterna vita, aeterna laectica, aeterna. Securitas”164. După Luther, asemănarea şi chipul lui Dumnezeu este viaţa veşnică, bucuria veşnică, siguranţă veşnică, şi aşa este chipul 159

Paul Tililich, Systematische Theologie, voL II, Stuttgart, 1958, p. 41. WA, 39, I, 175, s.u. 161 Helmut Thielicke, Leben mit dem Tod,.Tubingen, 1980, p. 211 162 WA, 42, 79, 23. 163 WA, 42, 47, 14 s.u. 164 WA,42, 46, obs. 1. 160

adevărat al lui Dumnezeu şi egalitatea cu Dumnezeu, siguranţă şi bucurie veşnică. Philip Melanchton are, în mare, aceeaşi gândire ca şi Luther cu privire la starea originară şi păcatul strămoşesc, insă mult mai sintetizată. El zice: Protopărinţii au ieşit din mâna lui Dumnezeu fără păcate şi înzestraţi cu Sf. Duh, care i-ar fi împins spre cei drepţi. Această împrumutare a Sf. Duh lui Adam este totuna cu dreptatea originară. În aceasta se unesc un element obiectiv − primirea omului de către Dumnezeu şi un element subiectiv în însuşi omul − o cunoştinţă a lui Dumnezeu şi o ascultare din inimă a omului înnăscută spre cuvântul şi legea lui Dumnezeu. Sf. Scriptură − zice el − când însemnează pe om (Gen. 1, 27) ca imagine şi asemănare a lui Dumnezeu descrie cu aceasta dreptatea şi sfinţenia adevărată după cum afirmă şi Sf. Ap. Pavel (Efes. 4, 24)165. Dreptatea ar fi moştenită. Ulrich Zwingli descrie starea originară paradisiacă fără detaliul multiplu discutat în scolastică, arătând starea originară după Biblie, ca pace cu Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, ca domnie asupra pământului şi libertate de păcate şi suferinţă. Jean Calvin dezvoltă învăţătura despre starea originară a omului. După el, conform Gen. 1, 27, omul este creat ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu166. Chip şi asemănare la Calvin înseamnă acelaşi lucru. Dacă se admite relatarea sacră a Scripturii privitoare la duhul și inima omului, ca o îndoită realitate, omul este de asemenea gândit în întregime − aceasta însemnează integritatea originară. Asemănarea cu Dumnezeu a cuprins dreptatea şi sfinţenia. Calitatea de a fi rege al creaţiei nu este oportună să se articuleze chipului lui Dumnezeu. El este exterior omului. Din amândouă stările sufletului, intelectul trebuia să decidă binele sau răul, iar voia să aleagă, aceasta ca bun recunoscut. Omul s-ar fi bucurat de voie liberă, el ar și putut să stea şi nu avea voie să cadă167. Făcând această incursiune prin teologia diverşilor teologi protestanţi cu privire la starea originară a omului, trebuie să vedem acum care este doctrina ortodoxă. în această privinţă, Critica ortodoxă. După protestanţi, nu trebuie să se facă nicio distincţie între chip şi dreptatea originară. După cum am văzut, în aproape toate opiniile teologilor protestanţi, prezentate mai sus, dreptatea 240

Heinrich Köster, Urständ, fall und Erbsünde von der Reformation bis zur Gegenwart,1982, Freiburg-Basel-Wien. 166 W. Niesei, Die Theologie Calvins, München, 1957, p. 63-68. 167 Heinrich Köster, op. cit.,p. lfl

originară este însuşi chipul lui Dumnezeu în om, mai bine-zis, ea este cea mai importantă şi mai substanţială parte a lui. Protestanţii ca şi catolicii exagerează cu privire la învăţătura despre starea originară a omului, atât din punct de vedere trupesc, cât şi sufletesc, considerându-1 de fapt ca mişcându-şi voinţa spre bine168. Nemurirea trupului, mai bine-zis posse non mori, se deduce din faptul că protestanţii susţin ca moartea este plata păcatului şi armonia impulsurilor trupeşti presupune nemurirea trupului169. Această stare, în doctrina protestantă, nu e un dar al lui Dumnezeu ce încununează firea omenească, ci e sădită în firea omului. Fără ea, omul nu încetează de a fi om, dar e lipsit de cel mai principal element constitutiv care desăvârşeşte firea omenească. După cum am văzut, Luther nu face nicio deosebire între chip şi asemănare, afirmând că acestea exprimă acelaşi lucru. El a negat prin aceasta, pe de-o parte, deosebirea catolică dintre natură şi harul supranatural, iar pe de altă parte, pe cea ortodoxă, între starea ei potenţială primordială şi desfăşurarea ei viitoare cu ajutorul harului. Înlăturând teoria catolică a celor două realităţi în starea primordială a omului, Luther a procedat just când a unit strâns dreptatea originară cu chipul sau natura omului, evitând împărţirea artificială a stării primordiale în status naturae purae şi status naturae integrae şi socotind că puterile morale şi spirituale ale protopărintelui tindeau cu tărie spre Dumnezeu şi se temea de El. Luther a vrut să restabilească pe om ca un întreg. Dar a mers prea departe când a considerat dreptatea originară ca parte esenţială a naturii sau a identificat-o cu chipul dumnezeiesc. Teologia protestantă (luterană şi reformată) confundă dreptatea originară sau asemănarea cu însăşi natura sau chipul lui Dumnezeu, fără să-l distingă, arătând că dreptatea originară («justiţia originalis») este acelaşi lucru cu chipul lui Dumnezeu, («imago Dei»), deci cu totul naturală 170. Dreptatea originară în acest sens este identică cu chipul divin al cărui cuprins este (die Imago Dei ist dasselbe wie die Justiţia originalis)171. Respingând distincţia între chip şi asemănare, teologia protestantă susţine că natura, în starea originară, a fost creată într-o stare de perfectă integritate şi desăvârşire în toate privinţele, atât în ce priveşte structura sa, cât şi în raporturile sale faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de lume. Starea sa de desăvârşire era însăşi fiinţa şi 168

Hr. Andrutos, op. cit., p. 39. Pr. prof. D. Staniloae, op. cit., p. 553. 170 Mgrd. Ică I. loan, op. cit., p. 536. 171 Idem, op. cit., p. 536, nota 33. 169

existenţa sa creată, nu ca o stare potenţială incipientă, ci ca o stare de desăvârşire naturală şi actuală. Aşadar, natura originară era într-o stare de desăvârşire naturală fără să aibă nevoie de un har special distinct, deşi neseparat de ea, pentru realizarea, dezvoltarea şi conservarea ei, o natură deci suficientă sieşi şi lipsită de har. Prin aceasta, teologia protestantă ajunge la un naturalism tot atât de extrem ca şi teologia catolică172. Dar, dacă învăţătura protestanţilor despre starea originară este greu de explicat, din cauza nedistingerii chipului de dreptatea originară, aspectul cu totul naturalist, sub care protestanţii privesc pe primul om e inadmisibil. De fapt, aici se deosebesc ei cel mai mult de ortodocşi. Latura pozitivă a concepţiei protestante, care constă în aceea că stabileşte dreptatea originară în firea omului, nu ca ceva suprapus lui, este anulată prin latura negativă a acestei concepţii care exclude harul divin din componenţa dreptăţii originare, omul fiind drept şi sfânt prin creaţie şi nemaiavând nevoie de har în starea paradisiacă. Se pierde cu totul, astfel, din vedere, mărginirea firii omului care nu poate ajunge singur, fără ajutorul harului, la dreptate şi sfinţenie deplină. Apoi, dacă înainte de păcat, omul era întru totul drept şi sfânt, Dumnezeu săvârşea o lucrare inutilă şi fără niciun rost, atunci când purta o grijă particulară omului în rai, despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură. Prin confuzia dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om − între care Sf. Scriptură face distincţie, accentuând-o chiar (Gen, 1, 27) şi prin înălţarea la maximum a stării naturale a primului om, făcând din aceasta o făptură desăvârşită, protestantismul nu mai este în stare să distingă ceea ce este firesc de ceea ce este suprafiresc în Adam şi nici să explice chipul în care a fost posibilă căderea omului aflat în stare de perfecţiune 173. Astfel că, din motive diferite, căderea rămâne inexplicabilă atât în concepţia protestantă, cât şi în cea romano-catolică. Teologia protestantă începe azi să privească starea originară a omului din alt punct de vedere care-i permite să se apropie de cea ortodoxă. De la negaţia radicală a chipului lui Dumnezeu în om şi a predispoziţiei religioase în acesta, susţinută de Karl Barth, care, fiind influenţat de teologia lui Soren Kierkegaard şi preluându-i dialectica după care gândirea teologică trebuie să penduleze între teză şi antiteză, făcându-1 pe acesta să constate că Dumnezeu este teza, iar omul antiteza şi că între aceştia este o eternă prăpastie, ce nu poate fi trecută decât dinspre Dumnezeu, căci Dumnezeu este tot ceea ce nu e omul, iar 172

Idem, p. 537. Prof. N. Chitescu, Ortodoxie şi Protestantism, în «Ortodoxia», 1950, nr. 3, p. 400. 173

omul este tot ceea ce nu este Dumnezeu 174 şi, ca atare, Dumnezeu n-are nicio comuniune cu omul şi din cauza prăpastiei care-i desparte. Dacă Dumnezeu ar încerca să vorbească omului, acesta nu L-ar înţelege, din pricină că tot ce vorbeşte Dumnezeu este împotriva raţiunii şi a înţelegerii umane 175. Teologia protestantă, reprezentată prin Emil Brunner, vede chipul omului aflându-se în caracterul lui de subiect personal. Omul, ca chip al lui Dumnezeu, nu poate și ca o substanţă spiritual-trupească de sine stătătoare, ce se conduce de sine, însuşindu-şi legile raţiunii divine. Omul, ca chip al lui Dumnezeu e o oglindă a Lui, adică o fiinţă ce nu poate fi cugetată decât în relaţia cu El. Brunner identifică şi el natura cu harul. Pentru vechii reformaţi, totul era natură, pentru Brunner totul în om e supranatural. Brunner lăsa nerezolvată şi problema dacă a existat o stare istorică primordială în care omul să fi fost fără de păcat. Pentru el, starea primordială înseamnă simplu că omul simte mai adânc decât păcatul, obligaţia unei misiuni morale şi răspunderea în faţa lui Dumnezeu. Despre opiniile teologilor protestanţi cu referire la chipul lui Dumnezeu în om, V. Losski notează : „Raţiunile invocate de oarecare teologi protestanţi, care ar dori să excludă teologia chipului din esenţa creştinismului, încercând să se bazeze pe anumite texte biblice, sunt neîntemeiate”. Astfel Barth,, în manualul său de Dogmatică, declară că învăţătura Bisericii asupra chipului lui Dumnezeu în om a fost formulată fără niciun fundament biblic. Emil Brunner, mai puţin categoric, susţine totuşi că doctrina «Imago Dei» nu are o definiţie clară şi nu ocupă un loc principal în Biblie. Anders Nigren trece cu vederea învăţătura despre chip. Lehman se opune creării «chipului lui Dumnezeu», susţinând că nu are temei în Vechiul Testament. Lehman şi Nigren afirmă că tema chipului lui Dumnezeu ar fi o influenţă elenistică platonică. Dar învăţătura Sf. Grigore de Nyssa despre «chip» este singura care poate răspunde unei antropologii creştine şi anume că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, că este persoană capabilă de a se asemăna cu Dumnezeu.176 174

Diac. prof. N. Balca, Învăţătura despre chipul lui Dumnezeu în om în teologia contemporană: confruntare Karl Barth şi Emil Brunner, «Ortodoxia», XX (1968), nr. 4, p. 524. 175 Ibidem,p. 525. 176 V. Losski, op. cit., p. 59.

În general, toţi protestanţii resping caracterul supranatural al dreptăţii originare şi o socotesc o însuşire exclusivă a naturii umane. În forma aceasta a doctrinei protestante despre starea originară transpare o concepţie naturalistă care e străină de învăţătura creştină. Învăţătura ortodoxă despre starea originară prezentată mai sus se deosebeşte de doctrina catolică şi de concepţiile protestante. Pentru doctrina catolică, dreptatea originară era în Adam în forma perfectă, ca un dar supranatural, iar prin concepţiile protestante era sădită în însăşi firea omului natural, excluzând deci existenţa şi lucrarea harului dumnezeiesc în omul paradisiac. Or, expunerea învăţăturii ortodoxe ne-a arătat că numai legătura cu Dumnezeu menţine şi promovează în viaţă natura umană. Însuşi chipul lui Dumnezeu implică cu necesitate prezenţa şi lucrarea harului lui Dumnezeu în om, chiar în starea paradisiacă, pentru a-1 susţine în existenţa şi dezvoltarea lui ca asemănare a lui Dumnezeu. Dacă, după învăţătura catolică şi cea protestantă cu privire la starea originară, căderea nu poate și explicată, după învăţătura ortodoxă acest lucru poate și explicat tocmai prin faptul că desăvârişrea omului după concepţia ortodoxă nu era o desăvârşire absolută, ci una relativă, de mijloc, unde omul paradisiac, prin libertatea sa, putea să stea sau să cadă. („Ortodoxia”, București, an. XLVIII, nr. 1-2, ianuarie-iunie 1996, p. 62-91).

ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN CERCETAREA TEOLOGICĂ ACTUALĂ Deoarece în cercetările sistematice ale teologiei ortodoxe ale prezentului tema despre «Întreita slujire a Mântuitorului», este rar pomenită şi aceasta marginal, considerăm că este necesar să expunem în mod sintetic câteva caracteristici de bază ale acestei învăţături ce face obiectul lucrării noastre. Din cercetarea teologică de până acum reiese că învăţătura despre cele trei slujiri atinge mai multe domenii ale dogmaticii şi se întinde în mod deosebit în Hristologie, Soteriologie şi Eclesiologie. Din această cauză încadrarea acestei învăţături este încă greu de precizat. Pentru a ne face o idee cât mai completă despre învăţătura întreitei slujiri a Mântuitorului, trebuie să vedem mai întâi cum a apărut aeeastă învăţătură, când a apărut în istoria teologiei creştine, care au fost iniţiatorii acesteia şi dacă are ea o însemnătate specială în vederea mântuirii omului. Iisus Hristos n-a venit de fapt în lume numai ca să ne ofere o metodă oarecare, prin care să ne căutăm singuri mântuirea. El este Mântuitor prin Persoana Sa. Opera Sa (a lui Hristos) este inseparabilă de Persoana Lui. Opera e în genere manifestarea externă a unei persoane. în mod firesc persoana Lui se manifestă în fapte mântuitoare, iar faptele mântuitoare sunt nedespărţite de persoana Sa.177 Persoana şi opera lui Hristos nu sunt tratate despărţit în Noul Testament. Toate scrierile lui vestesc kerygma de bază: «Prin Iisus Hristos, Dumnezu a lucrat mântuirea pentru toţi oamenii»178. Funcţia mântuitoare a lui Hristos s-a făcut cunoscută prin titlurile hristologice. Astfel avem titlurile referitoare la : opera pământească a lui Hristos ca cele de «Profet», «Robul lui Dumnezeu», «Mare preot»; cele care definesc opera viitoare — «Hristos», «Fiul omului»; cele care anunţă lucrarea prezentă — «Domn», «Mântuitor»; cele care denumesc preexistenţa lui Hristos — «Cuvânt», «Fiul Omului» şi «Dumnezeu»179. 177

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hrisios sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 187. 178 O. Kuss, Die Schrift und die Einheit der Christen, München, Theologische Zeitschrift, Jg 18, 1967, p. 298. 179 Horst Görg Pöhlmann, Abriss der Dogmatik. Ein Kompendium, Gütersloch, (1973), (1990), p. 216.

De altfel, Noul Testament dă lui Iisus circa 55 de titluri diferite. Aceste nume diferite ale lui Iisus fundamentează o Hristologie diferită. Comunitatea primară iudeo-creştină unea, înainte de toate, lucrarea lui Iisus cu titlul lui Hristos, respectiv cu Mesia şi cu titlul de «Fiul Omului», iar creştinismul elenistic înţelegea prin Hristos, înainte de toate, pe «Domnul» (Kyrios) şi «Fiul lui Dumnezeu»180. 1. Cele trei demnităţi ale Lui Iisus Hristos. Cum şi când a apărut această învăţătură? Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, deşi indisolubil legată de persoana Sa, atât în efectuarea cât şi în rezultatul ei de care ne împărtăşim, poate fi contemplată în ea însăşi, dat fiind că era necesară pentru mântuirea oamenilor, având o însemnătate fundamentală. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se reflectă în funcţiile, demnităţile, slujirile pe care El le-a îndeplinit pentru împăcarea omului cu Dumnezeu181. Aceste funcţii sau titluri date Mântuitorului în Noul Testament, care după cum am văzut, se ridicau la 55, în decursul istoriei creştine au fost reduse numai la trei: slujirea de Profet, slujirea de Preot şi slujirea de împărat. Prin întreita slujire a Mântuitorului se înţelege împuternicirea, mandatul şi modul întreit de realizare a realităţii mântuitor-mijlocitoare a lui Iisus Hristos ca Profet (învăţător, Revelator), Preot şi Păstor (împărat, Domn) în Sfântul Duh. Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloaie spune că „numai prin cele trei activităţi şi calităţi de învăţător, de Arhiereu şi de împărat putea Iisus să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Şi numai prin toate trei la un loc, exercitate într-un mod pur şi eminent, cum nu le pot exercita oamenii. Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare − refacerea legăturii cu Dumnezeu, luminarea minţii omului şi susţinerea omului de a merge pe drumul cel drept − precum şi cele trei forme de slujire pentru efectuarea ei decurg în chip firesc din persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat asumând rol de Mântuitor al lumii».182 În Noul Testament se văd funcţiile lui Hristos ca împlinire a promisiunii Vechiului Testament; aceasta lasă să se constate o înţelegere reciprocă a funcţiilor lui Iisus Hristos şi stabilirea centrului de greutate pe o funcţie de moment la autorii nou-testamentari. Aşteptarea vechi180

Ibidem. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Op. cit., p. 192. 182 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. II, București, 1978, pp. 114-115. 181

100

testamentară a Mijlocitorului mântuirii, prezis ca profet, se arată înainte de toate în proieţiile mozaice: Deut. 18, 15-18, robul suferind al lui Dumnezeu (Is. 52, 13-53). În timpul vechi-testamentar târziu iudaic se aşteaptă o nouă pornire a profetismului (Ioil 2, 28) respectiv «profeţii timpului din urmă» (cf. 1 Mac. 4, 46 ;14, 41), concentrat în Ilie cel care se va întoarce din nou înaintea judecăţii viitoare (Sirah 48, 10). Tabloul aşteptării se intersectează în măsura în care acesta vine spre legăturile cu Marele Preot al timpului mesianic şi a lui Mesia ca împărat. Sinopticii, înaintea tuturor Luca 7, 16; 7, 39; 24, 19 şi Fapte 3, 22 ; 7, 37, reprezintă o «hristologie a profeţilor». Învăţătura lui Iisus este plină de putere şi lucrătoare (Mc. 1, 21; 1, 27) şi provoacă pe adepţi (Mc. 10, 17 ; Ml. 8, 1 cf. In. 13, 13). La Pavel (şi la urmaşii lui) se arată această eficacitate mântuitoare revelată în învierea celui răstignit (I Cor. 4, 4 ; cf. Rom. 5, 811; Filip.2,6-11; Col. 1,15; Ef. 1, 3-23). După Epistola către Evrei 1, 1-3, Fiul este evidenţiat în mod accentuat de către profeţii Vechiului Testament ca purtătorul revelaţiei eshatologice şi leagă mijlocirea Creaţiei cu mijlocirea mântuirii prin Fiul care este desăvârşită deplin în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos (Evrei 4, 14-10, 18). Evanghelia după Ioan arată aproape în întregime pe Fiul lui Dumnezeu ca revelator eshatologic şi purtător de viaţă − în Fiul ca jertfă însăşi este toată mărirea pentru că Tatăl care trimite pe Fiul şi Fiul care este trimis, una sunt (In. 1, 18 ; 2, 11; 10, 30; 14, 9, ; 17,5, 24) de aceea este legată viaţa (veşnică) de credinţa în Fiul lui Dumnezeu (In. 20, 31; I In. 1, 1-4). Numai în Duhul «carnea şi cuvintele lui Hristos» (In. 6, 63) sunt lucrătoare. Acest «Duh al Adevărului» ţine prezentă revelaţia mijlocitor-mântuitoare a Fiului şi introduce în întreg Adevărul (In. 16, 13 ; In. 14, 16, 26). Mijlocitorul mântuirii ca preot n-are o formă bine conturată în V. Testament, apoi o preoţie ca instituţie n-a cunoscut Israel mult timp. Hotărârea lui Levi (Deut. 38, 8-11) după care preoţiei i se cuvine ca funcţie mijlocirea voinţei lui Dumnezeu şi slujba jertfei, există lămurit în timpul mesianic precreştin. De asemenea, ideologia împărătească davidică, teologia şi aşteptarea Sionului sunt legate în multe texte vechi-testamentare unele cu altele (II Sam. 6 ; Is. 2, 1-5 ; Mih. 4, 1-3 ; Ps. 110, 4). În timpul postexilic Marele Preot devine pur şi simplu instanţa mijlocitoare şi odată cu aceasta apare şi ideea de ispăşire (Lev. 16). Aşteptarea celor doi Mesia, a celui împărătesc şi a celui preoţesc începe cu Vechiul Testament (Zah. 4, 1-6, 10-14 ; Ier. 33, 14-26). Ea se conturează şi mai mult în perioada vechi-testamentară îndeosebi prin testamentul celor 12 profeţi şi Qumram. Pe lângă aceasta este lanţul 101

criticii profetice la jertfa cultică (Am. 5, 2-25 ; Osea 6, 6 ; Mih., 1, 10-17 ; Ier. 7) şi la profeţi (Am. 7, 1, Osea 6, 9 ; Is. 28, 7; Ier.; Maleahi 1, 10) care în mod deosebit îndrumă sensul legăturii şi dreptăţii, spre un cult superficial (Ps. 51). Preluarea acestei aşteptări în gândirea noutestamentară este diferită şi consideră tradiţia vechi-testamentară culticpreoţească şi profetică. Epistola către Evrei 4, 10-10, 18 dezvoltă o teologie despre Iisus Hristos ca unicul Mare Preot şi Jertfitor al Noii Legături având ca bază Ier. 31, 31-34 (Noua Legătură), Ex. 24, 1-11 (legătura liturgică) şi Lev. 16, 1-34 (Liturghia zilei de împăcare); în Hristos este împlinită şi ridicată fiinţa preotului şi jertfei vechitestamentare şi de asemenea este îndeplinită şi critica jertfei profetice : Preot şi jertfă sunt identice (Evr. 7, 27 ; 9, 26, 28 ; 13, 12), miezul jertfei lui Hristos este ascultarea Sa (Evr. 10, 5-17) ; devotamentul său cuprinde întreaga sa viaţă (Evr. 4, 15 ; 5, 7-10), de la intrarea ;în lume (Evr. 10, 510) până la moarte (Evr. 9, 14); aceasta s-a întâmplat odată pentru totdeauna (Evr. 7, 27 ; 9, 12) şi eternizează cu toate acestea prin intervenţia Sa preoţească în cer de-a dreapta lui Dumnezeu (Evr. 8) − aşa este El mijlocitorul unei noi legături (mai bune) (Evr. 8, 6 ; 9, 15 ; 12, 24). Miezul soteriologiei pauline este «cuvântul despre Cruce» (I Cor. 1, 18) − «Cuvânt al împăcării (ispăşirii)» (II Cor. 5, 19) şi «dreptatea lui Dumnzeu» (Rom. 1, 16), înlesneşte îndreptarea noastră în Iisus Hristos (Rom. 3, 21-28 ; 4, 24 ; I Cor. 1, 30). Sâmburele acestui mesaj este acest «pentru noi Iisus Hristos» (I Cor. 15, 3 ; Rom. 4, 25 ; II Cor. 5, 14, 21 ; Gal. 2, 20 ; I Cor. 11, 24), la care este adăugată terminologia jertfei (Rom. 3, 25 ; 4, 25 ; I Cor. 5, 7 ; Efeseni 1, 7 ; 2, 13 ; Col. 1, 20) şi este legată cu «dăruirea» lui Iisus (Rom. 8, 32 ; Gal. 2, 20 ; Efes. 5, 2). După Ioan, moartea lui Iisus este desăvârşirea revelaţiei lui Dumnezeu, dovada iubirii Sale (In. 13, 1 ; 19, 30), după cum ea devine clară în simbol (In. 13, 1-20). Indicaţii pentru însemnătatea morţii lui Iisus sunt: bobul de grâu (In. 19, 34), mielul lui Dumnezeu (In. 19, 36) şi multiplul mesaj «pentru (a da viaţa Sa pentru)» (In. 10, 11—15, 17 ş.u. ; In. 17, 6, 51 ; 1 In. 2, 2 ; 4, 10). În tradiţia euharistică sinoptică şi paulină este transmisă moartea lui Iisus ca dăruire de sine suplinitoare, lucrătoare şi mântuitoare prin care se înţelege sângele lui Iisus (şi cu aceasta moartea Sa) ca nouă legătură liturgică (Mc. 14. 24 ; Mt. 26, 20), respectiv dăruirea trupului şi sângelui ca împlinire a promisiunii profetice testamentare (I Cor. 11, 2325 ; Lc. 22, 19; In. 6, 51). Toate relatările împreună sunt de dimensiuni eshatologice (Mc. 14,25 ; Mt. 26, 29;Lc. 22, 15—18 ; I Cor. 11, 26) şi prezentarea morţii de împăcare (ispăşire) a unui martir, respectiv a 102

servitorului lui Dumnezeu, care au avut voie să fie ancorate (relatările) «în înţelegerea specifică morţii lui lisus» (Mc. 10, 45 ; Mt. 20, 28 ; Lc. 22, 27). După Vechiul Testament, Dumnezeu însuşi este păstorul poporului său (Ps. 23 ; 95, 7 ; Is. 40, 11), de asemenea când împărăţia pământească a acestuia (păstorului) îi este refuzată (Ier. 23 ; Ez. 34). În această relaţie stă tabloul speranţei lui David, care are dreptul să conducă poporul (Ier. 23, 5, Zah. 23, 1-6 ; Ez. 34, 23 ; 37, 24). În mod deosebit, promisiunea davidică din aşa numita sentinţă a lui Natan (II Sam. 7, 1-14, 16) devine supliment al aşteptării unei domnii ideale la sfârşitul timpului, ca mijlocitor al mântuirii împărăteşti (Mesia). Această promisiune este de multe ori reactualizată şi nou interpretată (Ps. 2 ; 45 ; 72 ; 89 ; 110 ; 132; ciclul Emanuel : Is. 7, 10 ; 9; 1—6 şi Zah. 9, 9) ; El se numeşte «robul lui Dumnezeu» (Ez. 34, 23 , Zah. 3, 8), «Unsul lui Dumnezeu» (Ps. 2, 2 ; 89, 39, 52), «Fiul lui Dumnezeu» (II Sam. 7, 14 ; Ps. 2, 7 ; 110, 3 ; Is. 9, 5). În timpul nou-testamentar, titlul «Fiul lui Dumnezeu», un mesianism creştinizat, este condus spre cunoaşterea adevăratei filiaţii a dumnezeirii lui Iisus (Rom. 1, 3) — titlul de suveranitate (hristologic, unirea ipostatică), în timp ce tabloul păstorului (împreună cu echivalentele sale) lasă mai curând să cuprindă mai adânc fapta mijlocitoare, mântuitoare. În aceasta se concentrează grija mântuitoare pământească a lui Iisus pentru cei pierduţi (Lc. 15, 4-7 ; Mc. 6, 34 ; Mt. 10, 6 ; I Petru 2, 25), lucrarea Sa mântuitoare în moarte şi înviere (Mc. 25, 32 ; I Petru 5, 4). Titulatura de pe Cruce − «Rege al iudeilor» (Mc. 15, 26 ; In. 18, 18) şi scena cu Pilat (Mc. 15, 2 ; In. 18, 33—37) arată alt gen, altă natură a domniei împărăteşti a lui Iisus: pe Mesia cel răstignit, care, prin înviere, este înălţat la Domnul şi la Hristos (Fapte 2, 32-36 ; 5, 31 ; Rom. 1, 3 ; Filip. 2, 5, 11). El este, după Ioan «Bunul Păstor» (In. 10, 1-21) care merge înainte (In. 10, 4) şi-Şi pune viaţa Sa pentru oi (In. 10, 11). În tabloul păstorului, vorbele lui Iisus cel pământesc sunt scoase în evidenţă (Mt. 8, 21 ; Lc. 9, 57-62 ; Mt. 10, 21) şi se găseşte denumirea lui Iisus de «conducător» (Fapte 3, 15 ; 5, 31 ; Evr. 2, 10; 12, 2). Cu ea poate să stea în legătură schiţa teologică despre mântuire a «drumului lucanic», o soteriologie a vieţii lui Iisus inclusiv moartea şi învierea (Fapte 9, 33-43 ; Lc. 24, 26). Tabloul păstorului are punctul central istoric al său în vestirea împărăţiei lui Iisus şi preţul vieţii Sale, care-L arată ca Mijlocitorul mântuirii eshatologice. 2. Evoluţia învăţăturii despre cele trei slujiri în decursul istoriei teologiei creştine Teologia catolică afirmă că, în învăţătura Părinţilor, se găsesc puţine indicaţii despre trilogia funcţiilor lui Hristos, în timp ce, individual 103

slujirile sunt atestate continuu. Iustin formulează mai întâi trilogia (Dial. 86, 21), apoi Eusebiu din Cezareea (Istoria Ecclesiastică I, 3, 5-10); Ieronim (Com. la Ev. II, 3) şi Petru Chrisologul (Ser. 40). În Evul Mediu trilogia se găseşte la Toma de Aquino (Super ad Hebr. I, 1, 4 ; Ps. 44, 5 ; Sth. III, 22, 1) şi Bonaventura (Lign. vit. 39). Cu câteva excepţii (în Comentariu la Sumima Theologica), trilogia nu joacă faptic până la sfârşitul sec. al XlX-lea niciun rol. După o primă încercare (D. Schramm, 1789), învăţătura despre cele trei slujiri câştigă teren din ce în ce mai mult (E. Kliipfel, B. Galura, F. Walter, G. Philips)183 şi găseşte de la M. J. Scheeben intrarea în dogmatica de şcoală (neoscolastica) ca principiu de împărţire a soteriologiei în noile reprezentări, ea este recepţionată în întregime (de ex. J. Alfaro) sau cu restricţie (de ex. B. W. Kasper). Mărturiile despre funcţia învăţătorească la slujirile lui Hristos se găsesc până în sec. al XX-lea numai izolat: despre preoţie (Ds 261 802 1740-1743)184, despre Păstor, respectiv demnitatea împărătească în măsura în care Hristos este denumit în Simbol ca Salvatorul lumii, cel care vine din nou «al viilor şi al morţilor» (Ds. 30, 125, 150 ş.u.), a cărui împărăţie nu are sfârşit (Ds 150 ; cf. 41 42 44 ş.u.) ; Conciliul din Trident îl numeşte «Mântuitorul căruia trebuie să se creadă» şi «Legiuitorul căruia să i se supună, să i se dea ascultare» (Ds. 1571). În sec. al XX-lea, învăţătura despre cele trei demnităţi este recepţionată în enciclicile papale (DS 3675 ş.a.; 3847 ş.u. 3916; «Mystici corporis» şi la Vatican II, îndeosebi Lumen Gentium). Învăţătura despre cele trei slujiri a fost folosită întâi de teologia reformatorilor (îndeosebi Calvin) ca schiţă soteriologică completă şi, de aici, bun public creştin. Astăzi ea se găseşte în mod diferit la Karl Barth, care aşază demnitatea profetică după celelalte şi G. Ebeling, care tratează cu legătura la împuternicirea şi lipsa de putere a lui Iisus istoric şi nelămurirea (neclaritatea) funcţiei preoţeşti a lui Iisus − Cuvânt al lui Dumnezeu, fratele oamenilor şi Domnul lumii. W. Pannenberg vede slujirea lui Iisus în aceasta : „pe oameni să-i cheme deja cu El la domnia dumnezeiască arătată” şi vorbeşte despre schema tipologică a demnităţii întreite a lui Iisus în măsura în care El a tras spre Sine tradiţiile lui Israel prin apariţia şi destinul său 185.

183

Lothar Ulrich, Ämter Jesu Christi, în Lexikon der katholischen Dogmatik editat de Wolfgang Beinert, 1989, Herder, Freiburg în Breisgau, p. 7. 184 DS = H. Denzinger-A. Schönmetzer (Hrsg), Enchiridion simbolorum, deiinitionum et declarationem de rebus Udei et morum, Barcelona, 1976. 185 Lothar Ulrich, op. cit.

104

Până astăzi nu există (în ciuda Vatican II) o învăţătură unitară despre slujirea lui Hristos în soteriologia catolică, dacă, de asemenea, pilonii de bază ai fiecărei învăţături despre slujiri sunt ancoraţi strâns în credinţa în Mântuitorul: întruparea şi Misterul pascal sunt rezultatele centrale ale mântuirii. În dogmatica tradiţională a stat demnitatea preoţească (cel mai mult s-a raportat izolat la moartea mântuitoare a lui Iisus), în prim-plan. În contextul unei noi fundamentări a Soteriologiei, învăţătura despre cele trei slujiri trebuie să vină de la mărturiile complete ale Sf. Scripturi, inclusiv o «soteriologie a vieţii lui Iisus» şi să fie concepută soarta mântuirii186. După cum am arătat mai sus, în teologia dogmatică ortodoxă contemporană au scris puţini teologi ortodocşi despre învăţătura întreitei slujiri ale lui Hristos. S-a scris în diferite manuale scolastice, avându-i ca autori pe : Andrutsos, Rossis, Macarie, Silvestru, Panaghiotis Trembelas, Serghie Bulgakov etc. Şi în teologia românească au fost teologi care au abordat tema despre întreita slujire. Aceştia au atins tangenţial sau unilateral subiectul celor trei slujiri (Autorii au vorbit fie numai în treacăt despre cele trei slujiri sau au abordat numai câte una pe rând dar niciodată să dezvolte o învăţătură despre toate cele trei la un loc. Cel care a tratat în mod deosebit învăţătura celor trei slujiri ale lui Hristos a fost Părintele profesor Dr. Dumitru Stăniloaie, marele teolog român, marele dogmatist şi filosof ortodox. În lucrarea sa, Iisus Hristos sau restaurarea omului (Sibiu, 1943), Părintele Stăniloaie expune pe larg, în partea a doua a acestei cărţi intitulată Opera lui Iisus Hristos. învăţătura despre cele trei slujiri. După un plan bine gândit, el îşi expune învăţătura. Mai întâi Părintele tratează, în cap. al Vll-lea al acestei cărţi despre: întreita demnitate a Mântuitorului cu subramurile: 1) Raportul între persoana şi opera lui Hristos şi 2) Cele trei demnităţi ale Mântuitorului în general. În cap. al VIII-lea tratează despre demnitatea profetică având două subcapitole: 1) Iisus Hristos cel mai mare Profet; 2) Puterea revelatoare a cuvântului omenesc. Mergând mai departe, în cap. al IX-lea, abordează demnitatea arhierească cu patru subcapitole: 1) Jertfa desăvârşită, care dizolvă păcatul din oameni; 2) Jertfa lui Iisus Hristos, plinirea dreptăţii divine; 3) Iisus Hristos, Mielul care poartă păcatele lumii; 4) Moartea pe Cruce. Referitor la demnitatea arhierească trebuie menţionat că majoritatea teologilor ortodocşi care au scris ceva despre demnitatea întreită a lui Hristos, au tratat cu predilecţie despre arhieria lui Hristos. Aici putem aminti teza de doctorat a Pr. lect. Ioan 186

Ibidem, p. 8.

105

Mihălţan (Sibiu), cu titlul: Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, unde tratează pe larg despre implicaţiile preoţiei lui Hristos în preoţia bisericească, de fapt preoţia lui Hristos fiind izvorul preoţiei din Biserică. Cei mai mulţi teologi au scris studii, articole în care au tratat numai această demnitate. Celelalte două au fost amintite numai în treacăt. De aici rezultă accentul deosebit pus pe demnitatea preoţească. Continuând acum cu prezentarea cărţii părintelui Stăniloaie, vedem că în cap. al X-lea el prezintă în cinci subcapitole învăţătura despre demnitatea împărătească a lui Iisus Hristos: 1) Coborârea la iad; 2) Învierea Domnului; 3) Înălţarea la cer; 4) Legătura lui Iisus cel înălţat cu omenirea istorică şi 5) Conducerea operei de mântuire. În aceste patru mari capitol, Părintele Stăniloaie expune învăţătura ortodoxă despre opera sau lucrarea lui Hristos desfăşurată prin cele trei slujiri în vedera restaurării, a împăcării omului cu Dumnezeu. Aceste trei demnităţi nu sunt simple închipuiri de-ale noastre, simple cuvinte goale. Iisus a exercitat în sensul cel mai propriu misiunea arhierească, a realizat cu adevărat împăcarea între oameni şi Dumnezeu, aducând jertfă şi rugăciune, jertfa cea mai grea şi rugându-se ca nimeni altul. A săvârşit şi săvârşeşte cea mai înaltă lucrare de învăţător, de profet. Toată opera Lui este sau slujbă arhierească sau slujbă învăţătorească sau slujbă împărătească.187 Aceste trei calităţi sunt atât slujiri cât şi demnităţi ale Lui. Iar ele sunt de asemenea nedespărţite. El învaţă slujind, se jertfeşte, biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un miel înjunghiat (Apoc. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două. Totuşi, în fiecare din cele trei activităţi iese în relief mai mult una sau alta din cele trei slujiri, celelalte două fiind mai mult implicate în ea.188 3. Însemnătatea şi rolul învăţăturii despre întreita slujire a lui Hristos Din cele expuse până aici, s-a văzut în mare importanţa şi rostul acestei învăţături. Acum, luându-le pe rând, vom spune câteva cuvinte despre fiecare demnitate în parte : a) Iisus Hristos ca Învăţător şi Prooroc. Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin însăşi Persoana Sa. El nu e un învăţător ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie. În acelaşi timp, El depăşeşte orice prooroc dinainte de El, 187 188

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 193. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 113.

106

înscriindu-se pe un alt plan. Întrucât El este unic, învăţătura Lui este şi ea unică. Învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El, care este unic189. Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. Este învăţătorul prin excelenţă (In. 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă, pentru că din însăşi Persoana Sa curge învăţătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existenţei. El e ca atare «Învăţătorul» şi «Învăţătura” în persoană, Dacă este «lumina în persoană», El este «Învăţătorul» şi «Proorocul», culminant prin însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în El şi iradiază din El nu numai învăţătura adevărată despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, așa cum este el realizat în Hristos şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi. Învăţătura Lui este revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât El însuşi este, ca persoană, această revelaţie. În El se încheie toată revelaţia şi proorocia. Este revelaţia culminantă şi proorocia culminantă pentru că El cuprinde tot conţinutul despre Dumnezeu şi despre om, accesibil acestuia în viaţa pământească, pentru că-1 comunică direct Cel ce e Dumnezeu însuşi şi omul deplin realizat. Hristos anunţă împărăţia lui Dumnezeu pe cale să înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în El şi intră şi înaintează în comuniune cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, din momentul apariţiei lui Hristos în mijlocul. oamenilor. Împărăţia aceasta va începe în deplinătatea ei odată cu învierea Sa. Predica lui Iisus este şi chemarea adresată oamenilor, ca să primească această împărăţie ca unica şansă a vieţii lor adevărate, veşnice şi depline. Adevărul mântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, deja prin implicaţiile unirii ipostatiece, făcând-o pe aceasta deplină după modelul ei dumnezeiesc. Învăţătura lui Hristos e una din formele prin care se comunică şi celorlalţi oameni Persoana lui Hristos prin natura Sa umană în vederea mântuirii lor. Prin cuvintele Persoanei luminează Duhul Persoanei. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de care sunt pline cuvintele Lui, noi suntem făcuţi tot mai mult după chipul lui Hristos. Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine în care Persoana lui Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin cuvinte. Cuvintele sunt şi ele neapărat necesare pentru explicarea lucrării care ne vine din Hristos. Toate cuvintele Lui au acoperire deplină în Persoana Lui. 189

Ibidem, p. 115.

107

Prin toate lucrurile şi împrejurările ne vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-ne răspunsul. Iisus Hristos ne vorbeşte întrupat ca om, prin cuvintele Sale directe ca Dumnezeu în forma umană, acentuând responsabilitatea în noi prin modelul de om pus de El în faţa noastră, întrucât Hristos ne vorbeşte nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om realizat. El ne comunică nu numai cuvântul lui Dumnezeu către noi, ci şi răspunsul Lui ca model de om către Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ni se comunică nu numai prin cuvinte propriuzise, ci şi prin fapte de iubire, de jertfă, de putere, care sunt şi ele cuvinte. Cine vede pe Hristos sau cine îl vede prin credinţă, vede peste tot Persoana Lui ca fiind Cuvânt ipostatic izvorâtor de cuvinte şi de fapte, amândouă însoţite de o supremă putere şi lumină. Aşa îşi exercită eficacitatea Lui deplină190. În slujirea de Învăţător-Prooroc, Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi, dar şi spre Dumnezeu. În Iisus Hristos, Adevărul sau Cuvântul Divin a intervenit în lumea noastră pentru a o restabili şi a o pune pe drumul drept al realizării. Dar a lăsat totuşi şi la voia noastră, a cuvântului nostru, să colaborăm la desăvârşirea realităţii spirituale create191. b) Demnitatea sau funcţia arhierească. Jertfa arhierească supremă. Pe cât de înaltă este chemarea profetică, tot atât de înaltă este misiunea de Preot care slujeşte aceluiaşi scop − împăcarea omului cu Dumnezeu. Slujirea de Arhiereu prin care se aduce ca jertfă pe sine însuşi e îndreptată în mod direct spre Tatăl. Totuşi implică în ea o direcţie îndreptată spre oameni pentru că vrea să încadreze şi pe aceştia în ea. Dar slujirea aceasta are şi o direcţie şi un efect îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu neputinţă să fie separate; orice înlăturare a vreuneia din aceste direcţii în slujirea lui arhierească sărăceşte înţelesul şi eficacitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos. Sfinţii Părinţi au accentuat atât de mult efectul jertfei îndreptat spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos şi, prin ea, în toţi cei ce cred în El, încât uneori câte un teolog ortodox s-a simţit ispitit să vadă în jertfă mai puţin o slujire îndreptată spre Dumnezeu, spre slăvirea Lui, accentuând mai mult pe cea îndreptată spre restaurarea firii omeneşti în Hristos şi, prin ea, în ceilalţi oameni. Aceasta s-a făcut din opoziţie faţă de teologia catolicilor, care afirmă că păcatul n-a slăbit şi n-a strâmbat firea omenească, ci L-a jignit pe Dumnezeu, 190 191

Ibidem,p . 128. Idem, op. cit., p. 227.

108

deci jertfa nu are ce să îndrepte în firea noastră, ci doar să înlăture supărarea lui Dumnezeu cel jignit192. Înţelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcţia ei îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească, asumată de Hristos şi, prin ea, spre ceilalţi oameni. Această concepţie cuprinzătoare este proprie Sfinţilor Părinţi, fiind în acord şi cu cea a Sfintei Scripturi. Jertfa serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om. Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului. Jertfa omului e necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi. Conţinutul morţii lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu şi cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui. Iar motivaţia suferinţei implicate în ea din cauza legăturii Lui cu oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu este adâncă şi totală compătimire a Lui pentru oameni. Dacă noi ne mântuim întrucât ne însuşim starea de jertfă şi viaţa nouă la care a ajuns prin ca trupul lui Hristos, acest trup jertfit şi înviat capătă o importanţă centrală permanentă în mântuirea noastră, înţeleasă ca fiind curăţie de păcate şi ca ieşire din păcat. Trupul lui Hristos are această importanţă centrală, întrucât n-a fost jertfit de altcineva adică fără voia Lui, ci prin însuşi subiectul Lui, adică din însăşi pornirea Lui, Cel care avea în sine dumnezeirea purtată de Ipostasul Cuvântului. Hristos este astfel nu numai învăţătorul şi învăţătura ipostaziată prin Sine, ci şi Arhiereul şi Jertfa prin Sine. Arhiereul e una cu Jertfa 193. Dacă omul e făcut în general să fie jertfă vie adusă lui Dumnezeu, Ipostasul întrupat al Cuvântului realizează prin excelenţă această calitate, fiind Jertfa supremă şi arhieria supremă prin excelenţă. Primind să se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se facă Arhiereul suprem al nostru şi Jertfa supremă pentru noi. Dar nu e Arhiereul suprem decât pentru că e şi Dumnezeu, pentru că poate fi astfel Mijlocitorul deplin eficient între oameni şi Dumnezeu, pentru că face pe Dumnezeu pricinuitor al Invierii din moartea cea acceptată ca jertfă. Sfinţirea de care se împărtăşeşte Hristos se referă la firea Lui omenească. Această sfinţire a trupului înseamnă sau pregătirea Jertfitorului pentru a se jertfi lui 192 193

Idem, op. cit., p. 129. Ibidem, p. 133.

109

Dumnezeu, sau e un efect al actului de jertfă. Aceasta implică direcţia jertfei spre Dumnezeu şi spre însuşi Cel ce se jertfeşte. Intrarea lui Hristos ca om la Tatăl, condiţionată de starea de jertfă curată poate fi interpretată ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatălui, este restabilirea comuniunii între Hristos ca om şi Dumnezeu. Hristos este înfăptuitorul comuniunii noastre cu Dumnezeu şi între noi înşine. Eficacitatea mântuitoare a lui Hristos ca Arhiereu o vede Leonţiu de Byzanţ în faptul că El e nu numai om ci şi Dumnezeu. Ca om aduce trupul său jertfă, dar ca Dumnezeu îl aşază de-a dreapta Tatălui. Prin aceasta, trupul jertfei e preamărit şi poate iradia din El puterea îndumnezeitoare peste toţi194. Prin faptul că Hristos e sfinţit ca preot de Dumnezeu prin Duhul Sfânt se arată nu numai iniţiativa Fiului de a Se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni (deci, cele trei direcţii), ci şi iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl. Iniţiativa Fiului e mai degrabă un răspuns al Lui la iniţiativa Tatălui, simultan cu ea, constituind împreună «sfatul cel veşnic» al Tatălui şi al Fiului, în Duhul Sfânt. În baza acestei iniţiative, Tatăl trimite pe Fiul Său în lume pentru a Se aduce jertfă ca om. În cazul lui Hristos, la iniţiativa Tatălui şi la iniţiativa Fiului, ca răspuns, de a Se întrupa şi de a Se face Ahiereu deplin, se adaugă asocierea firii Sale umane, care face răspunsul Fiului să fie şi un răspuns uman ce vine în întâmpinarea iniţiativei Tatălui. Sfinţirea menită să pregătească pentru jertfă şi sfinţirea jertfei sau a celui jertfit apar ca iniţiativă a lui Dumnezeu şi ca răspuns al omului pentru primirea şi intrarea acestuia în comuniune cu Dumnezeu. Hristos este sfinţit şi se sfinţeşte pentru a Se aduce jertfă de când se face om. Dar e sfinţit şi ca jertfă adusă, căci prin ea a intrat în deplina comuniune cu Tatăl195. Sfinţirea Celui ce vrea să Se jertfească şi a jertfei Lui odată aduse nu-şi are înţeles demn de Dumnezeu decât înţeleasă ca manifestare a voinţei de comunime din partea Tatălui şi ca acceptare din partea lui Hristos-omul, sau ca început de realizare a comuniunii şi ca realizare a ei. Teologia apuseană, catolică şi protestantă, n-a cunoscut altă modalitate a scoaterii omului din păcat decât suportarea pedepsei pentru el, sau amnistia în baza unei satisfacţii oferite Lui. În amândouă cazurile, Dumnezeu rămâne exterior, pedepsind, sau pune pe om, din exterior, în mişcare de satisfacere şi nu ca o comuniune Dumnezeu-om. Dumnezeu acceptă pe om nu pentru că suportă o pedeapsă pentru păcatul lui, ci 194 195

Ibidem, p. 137. Ibidem, p. 140.

110

pentru că face efortul de a nu mai păcătui, pentru că a luat durerile ce le suportă caracterul de pedeapsă pentru păcat, făcându-le simple urmări ale păcatului şi mijloace de luptă împotriva lui şi de intrare în comuniunea oferită de Dumnezeu. În Hristos durerea şi moartea şi-au schinbat pentru prima dată în mod deplin rostul de pedeapsă pentru păcat, deşi, pe de altă parte, El le-a asumat ca urmări ale păcatului, sau ca «blestem» venit asupra întregii omeniri de pe urma păcatului. Numai în El moartea a fost învinsă, pentru că numai în El ea a devenit jertfa sfântă sau mijloc de sfințire a firii umane şi numai în El durerile au devenit şi ele mijloace de biruire deplină a lor şi a morţii, pentru că ele au devenit mijloace de sfinţire a firii şi de «leac» al ei. Hristos acceptă moartea ca om din încrederea totală în Dumnezeu, că El îl va învia prin unirea deplină cu El, pe care o va realiza renunţând total la Sine la întemeierea în Sine însuşi. Moartea astfel acceptată, fiind urmată de înviere, este totodată o definitivare în această stare de renunţare la Sine, de sfinţire şi de comuniune cu Tatăl. Aşa se conciliază, în credinţa Bisericii, starea de Jertfă şi de Arhiereu permanent şi de victorie eternă asupra morţii, de şedere de-a dreapta Tatălui, după ce a intrat cu sângele Său în Sfânta Sfintelor cea din ceruri196. În moarte şi înviere este astfel o continuitate. Intrând cu jertfa Sa în Sfânta Sfintelor de sus, rămâne acolo în veci, făcându-ne parte de slava Lui (Evr. I, 3 ; 10, 12). Noi nu trebuie să murim ca Hristos în mod real, pentru că aceasta ar însemna că moartea noastră nu s-a desfiinţat în moartea Lui. Noi murim unindu-ne cu Hristos într-o «asemănare a morţii Lui» (Rom. 6, 5j). Noi murim omului vechi, adică păcatului, rămânând să suportăm, ca şi Hristos, durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu păcatul, deci, nu ca pedepse pentru păcat, ci ca mijloace de depăşire a morţii şi ca dureri ale efortului de renunţare la egoismul nostru plăcut şi păcătos. Persoana dumnezeiască şi omenească a lui Hristos se foloseşte de moarte pentru desăvârşirea relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dar restabilind prin aceasta comuniunea desăvârşită, ea biruieşte în Sine moartea suferită pentru celelalte persoane. Sf. Chiril al Alexandriei consideră moartea Domnului ca un fel de somn de scurtă durată, ceea ce face ca şi moartea celor ce se unesc cu El să fie tot un fel de somn197.

196 197

Ibidem, p. 145. Ibidem, p. 149.

111

Considerând că mântuirea noastră se realizează prin suferinţa acestei «pedepse» (moartea) până la capăt, ca satisfacere juridică a onoarei lui Dumnezeu, teologia catolică a formulat teoria că Biserica s-a întemeiat deplin sub cruce. Dar Biserica nu se întemeiază juridic, ci decurge ontologic din trupul lui Hristos, care deşi e sfinţit pe Cruce, nu e încă umplut de toată puterea dumnezeiască decât prin înviere şi înălţare. Biserica se actualizează prin toate aceste acte, deşi e dată virtual odată cu întruparea. Unii teologi catolici depăşesc astăzi soteriologia catolică prea «strâmtă» din trecut. Teologul catolic Thüssing declară: „Soteriologia suferă, după părerea mea, de o îngustare, care fixează evenimentul trecut al Crucii de pe Golgata. O asemenea îngustare nu se află în Noul Testament, cu tot accentul pus acolo pe Cruce”198. În general, acest teolog găseşte că însăşi Hristologia şi Soteriologia lui Rahner, care se consideră el însuşi şi contează ca teologul care vrea să facă accesibilă hristologia veche pentru omul de azi, rămân închise în hristologia şi soteriologia scolastică, faţă de care hristologia şi soteriologia Noului Testament sunt mult mai largi şi mai profunde199. Soteriologia Noului Testament, singura care poate fi baza unei Soteriologii accesibile omului de azi, este tocmai aceea care vede în mântuire o restabilire a comuniunii cu Dumnezeu prin lucrarea prezentă a lui Hristos, Care, fiind om, e în acelaşi timp la dreapta Tatălui. Comuniunea cu Iisus care primeşte moartea şi care prin ca e primit întru slavă, este hotărâtoare. c) Demnitatea împărătească a lui Iius Hristos. Demnitatea împărătească nu e numai cea pe care o are Hristos ca Dumnezeu de la crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe care a primit-o şi ca om. Propriu-zis, ea nu e despărţită de slujirea de Învăţător şi de aceea de Arhiereu. Puterea Lui s-a exercitat şi în suportarea durerii şi în înfrângerea duhurilor rele care-L ispiteau prin afectele1 de plăcere şi durere. Ea s-a exercitat chiar şi în primirea morţii200, şi de aceea e un fel de continuitate între Jertfă şi Înviere. Dacă a putut săvârşi acte de putere asupra naturii şi bolilor din trup, aceasta se datoreşte şi curăţiei trupului Său. Puterea Lui se manifestă deci şi prin actele de învăţător şi Arhiereu. Chiar moartea, deşi W. Thüssing, Neutestamentliche Zagangswege zu einer transzedental-dialogischen Christologie, în vol. Karl Rahner-Wilhelm Thüssing, Christologie systematischexegetische, Herder, 1972, p. 130. 199 Ibidem. 200 Sf. Chiril din Alexandria, Glaphyr., P. G. col. cit., 585 B. 198

112

este un act al Arhieriei Sale, prin modul cum a suportat-o şi a învins-o, ţine şi de puterea lui împărătească. Dar la puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea să se manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, în venirea întru slavă şi la judecata de obşte. După înviere, Iisus spune: «Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ» (Matei 28, 18). Dar şi slava la care e ridicat nu o ţine numai pentru El, ci o răspândeşte peste noi, căci pentru noi a primit-o. Puterea pe care o dă celorlalţi constă în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ţine în frâu afectele ireproşabile, ca să nu devină păcate, fapt pe care l-a făcut și prin primirea morţii. Învierea Domnului ţine mult de demnitatea împărătească. Învierea a fost contestată de critica teologiei liberale. Astăzi, însă, aproape toţi teologii protestanţi acceptă învierea lui Hristos, chiar dacă se îndoiesc de unele locuri care vorbesc despre ea în Noul Testament. Învierea lui Hristos ca un act unic şi creator al lui Dumnezeu, al intervenţiei Lui în lumea noastră, lume a morţii fără întoarcere, depăşind imanența existenţei pământeşti sau cauzalitatea ei care nu duce niciodată la biruirea morţii, nu poate fi înţeleasă cu metodele cu care se cunosc fenomenele istorice în care persoanele umane, legate de trupul coruptibil, se încheie totdeauna cu moartea definitivă a lor, ca persoane individuale. E ceea ce spun Sf. Părinţi că stricăciunea creaţiunii nu se putea învinge din ea însăşi − numai Hristos ca Dumnezeu întrupat, a putut-o învinge. Klappert, Campenhausen, Grass admit că învierea lui Hristos are, totuşi, o atingere cu istoria. Grass zice: „Învierea lui Iisus, deşi e un eveniment metaistoric, ce depăşeşte istoria obişnuită, are şi o latură ce se deschide spre istorie”201. Campenhausen arată că, deşi evenimentul învierii însuşi nu este accesibil mijloacelor cercetării critice, cercetarea istorică e în stare să ajungă până la apariţiile pascale şi la mormântul gol202. W. Pannenberg afirmă că faptul învierii nu este accesibil numai credinţei, ci «oricui care are ochi să vadă». După el, este un fapt istoric, care poate fi stabilit de orice istoric profan, dacă nu se apropie de el cu prejudecata necredinţei203. 201

H. Grass, Ostergeschehen und Osterberichte, p. 12. H. v. Campenhausen, Der Ablaui der Osterereignisse und das leere Grab, Heidelberg. 1961, p. 7. 203 W, Pannenberg, Dogmatische Thesen zur Lehre von der Offenbarung, în „Offenbarung als Geschichte”, Edit. Pann., Göttingen, 1961 p. 98. 202

113

Învierea e singurul eveniment care dovedeşte nu numai că istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict «imanente», ci şi că istoria, în generalitatea ei, e destinată să fie ridicată într-un plan superior ei, în planul vieţii incoruptibile şi fără de moarte, în planul pnevmatizat, unde domnesc nu procesele uniforme ale naturii, ci libertatea spiritului uman, prin care Duhul Sfânt pnevmatizează şi face transparent şi trupul. Din alt punct de vedere, învierea lui Hristos are o adâncă legătură cu istoria şi ca trebuie să arate istoriei această importanţă a ei pentru istorie, sau începutul eficienţei ei ca forţă de pnevmatizare, de îndreptare a istoriei spre planul supraistoric deschis de ea, mai bine-zis spre planul spiritual care o transcende204. Protestantismul a redus foarte mult conţinutul eficienţei lui Hristos cel înviat asupra istoriei. Pentru Karl Barth, învierea ca «sculare» a lui Hristos din morţi prin Dumnezeu este sentinţa Tatălui prin care Dumnezeu „dă Celui răstignit dreptate şi pune împăcarea în aplicare” 205. „Învierea lui Iisus Hristos este marea sentinţă a Tatălui, executarea şi proclamarea hotărârii lui Dumnezeu asupra evenimentului Crucii. Ea este aprobarea Lui”206. Teologul catolic Hans Urs von Balthasar zice: „Prin actul său (de înviere a lui Hristos), Dumnezeu (Creatorul şi Tatăl) furnizează în acelaşi timp justificarea supremă a adevărului Cuvântului Său şi adevărul vieţii Fiului Său ascultător”207. Concepţia teologiei occidentale este că învierea lui Hristos nu e şi un act de putere a lui Hristos însuşi, ci numai a Tatălui asupra lui Hristos cel mort. Conform concepţiei lui Hans Urs von Balthasar, concepţie asemănătoare celei a lui Karl Barth, învierea nu înseamnă decât o «ridicare» a lui Hristos din moarte ca act al Tatălui. Dar Hristos n-a fost numai obiect al învierii, ci de asemeni dimpreună subiect al ei, împreună cu Tatăl. De aici urmează că El însuşi a biruit sau a participat la biruirea morţii, exercitând puterea Sa de împărat în acest act şi anume nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om. Conform învăţăturii Sfinților Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-1 de putere şi prin eforturile Lui de a se menţine curat.

204

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, op. cit., p. 164. Berthold Klappert, Diskussion um Kreuz und Auferstehung, Wupertal, 1971, p. 25. 206 Karl Barth, Kirchliche Dogmatik, IV, p. 340. 207 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, op. cit., p. 168. 205

114

Trupul înviat al lui Hristos este, pe lângă garanţia dată nouă de Tatăl, că şi noi vom învia, un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. Sf. Chiril din Alexandria spune: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi”208. Încă în momentul când intră în iad, Hristos este întrucâtva la începutul învierii şi prin aceasta, al puterii Sale împărăteşti. Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său a predării lui totale lui Dumnezeu. Propriu-zis Hristos biruieşte întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat moarte până la capăt pentru Dumnezeu şi pentru oameni, intrând în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu şi făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază şi sufletul celor ce au nădăjduit în El, din iad, puterea care scapă de stăpânirea iadului. Hristos cel înviat răspândeşte din El lumina şi puterea Duhului umplându-i pe cei încredinţaţi de dumnezeirea Lui de acest Duh. Puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor cât şi tuturor celor ce cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii209. Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui care a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ea conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi la transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi oameni. Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea, lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat, susţinându-ne pe această cale. Potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive − coborârea la iad, învierea cu trup, înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui. Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său 208 209

Ibidem, p. 170. Ibidem, p. 175.

115

omenesc. Înălţarea lui Hristos cu trupul la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. În aceasta stă puterea şi slava supremă la care S-a urcat Hristos prin înălţarea la cer. «Trupul domnesc», ridicat nu numai la cer, ci la «cerul cerului», mai presus de toată autoritatea şi stăpânirea şi de tot numele şi demnitatea, care e numit de Isaia «muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu aşezată pe vârful tuturor munţilor», sălăşluieşte în acelaşi timp în intimitatea cea mai profundă a celor ce cred şi se face vădit în intimitatea celor ce s-au curăţit de patimi, ca «loc» prin care şi din care izvorăşte toată puterea de sfinţire şi de îndumnezeire a noastră. Această paradoxală coincidenţă între tronul dumnezeiesc şi intimitatea noastră se datoreşte faptului că însuşi trupul omenesc al Domnului șade pe tronul dumnezeiesc.210 Tronul dumnezeiesc e suprema treaptă a existenţei, treapta de supremă transcendenţă, sau izvorul şi fundamentul ultim şi nesfârşit unde toate îşi au începutul şi cauza. Dar acolo e şi starea de supremă pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comunicarea deplină a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Aşadar, prin cele arătate mai sus putem afirma că, prin Iisus Hristos, care întrunea întru Sine cele trei slujiri de învăţător, preot şi conducător, s-a ajuns la o reală sfinţire a oamenilor în cel mai înalt grad, dar în acelaşi timp, prin preoţia Mântuitorului, s-a realizat restabilirea naturii, care şi ea s-a deteriorat în urma păcatului. Cele trei slujiri ale Mântuitorului Hristos se săvârşesc, după înălţarea Lui la cer, şi şederea de-a dreapta Tatălui, în mod plenar prin Biserică. 4. Exercitarea celor trei slujiri ale Mântuitorului prin Biserică, Trupul Său tainic Cele trei slujiri ale lui Hristos se prelungesc în Biserică până la sfârşitul veacurilor. Hristos, care este Capul Bisericii, după ce a exercitat întreita slujire, înainte de a fi dat fiinţă Bisericii, exercită aceste funcţii şi în Biserica Sa. El nu e capul Bisericii numai întrucât e ipostasul divin devenit ipostasul umanităţii şi întrucât se menţine în ea cu trupul jertfit, înviat şi înălţat, ci şi întrucât continuă să exercite şi să susțină în ea cele trei slujiri ale Lui.211 În exercitarea slujirii Lui de învăţător, ne pune în 210

Ibidem, p. 190. Pr. lector loan Mihăltan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, teză de doctorat, MA XXIX, nr. 11—V2, nov.-dec., p. 852. 211

116

relief continuu şi calitatea ei profetică, căci ea ne duce prin propovăduirea Bisericii, la o treaptă tot mai apropiată de omul model care este Hristos. El e împărat, dar şi noi suntem chemaţi să ne împărtăşim din puterea lui împărătească. Scopul acestor slujiri este restabilirea unei mai strânse comuniuni a noastră cu Prea Sfânta Treime și în dinamismul energiilor dumnezeieşti. Teologic, Mântuitorul este soarele dumnezeiesc, din care energiile divine necreate se revarsă prin preoţia sacramentală şi umplu toată Biserica de lumina şi de căldura darurilor Sale.212 Biserica este instituţia care-şi are originea de la Dumnezeu şi care este totalitatea tuturor elementelor pe care Hristos le-a aşezat, pentru a forma trupul său din omenire. Aceste elemente sunt: credinţa esenţială (adevărurile descoperite) şi sacramentale (tainele); apoi puterile apostolice, care se trag de la Hristos, împăratul, preotul şi profetul şi se leagă de credinţă şi taine.213 Biserica poate fi, în al doilea rând, principiul material. În acest sens sunt înţeleşi prin Biserică, oamenii. Intr-o a treia însemnătate, cuvântul Biserică desemnează ierarhia, fiecare grup de credincioşi care sunt chemaţi şi sfinţiţi pentru a exersa, a practica slujirile bisericeşti. Foarte adesea se vorbeşte în acest sens despre Biserică. Această însemnătate întreită rezultă dintr-o intersectare a primei cu celelalte două. Multe greşeli, de care se scandalizează − precum Congar − aparţin acestui domeniu, acestei sfere. Pentru a se putea răspunde la întrebare, dacă greşelile reprezentanţilor ierarhiei în practicarea funcţiei (Bisericii) nu sunt greşeli ale Bisericii, Congar recurge la învăţătura celor trei funcţii ale lui Hristos214. La taina care lucrează «ex opere operato», elementul dumnezeiesc este maximal, întrucât lucrarea tainei nu este dependentă de cel ce o oferă. Intr-un al patrulea şi ultim sens, Biserica este înţeleasă ca realitate concretă dumnezeiesc-omenească în totalitatea ei. Biserica înseamnă aici legătura principiului dumnezeiesc formal cu principiul omenese-material. Care sunt elementele propriu-zise, care acţionează ca Biserica să existe, care structurează Biserica: Congar cuprinde următoarele elemente: Hristos a încheiat cu poporul lui Dumnezeu o nouă legătură. Elementele acestei noi legături, care sunt esenţiale Bisericii şi se raportează la întreita 212

Ibidem, p. 853. Cornelis van Vliet, Das Kirchenverstandnis von Y. Congar, O. P. Genetisch und systematisch betrachtet, Rottenburg 11, p. 144. 214 Ibidem,p. 147. 213

117

misiune a lui Hristos de profet, preot şi împărat sunt: 1) Revelaţia şi moştenirea credinţei evanghelice, care este esenţială credinţei trinitare. 2) Instituirea tainelor, în primul rând, a Botezului şi Euharistia, însă de asemenea a fiecăreia pe care noi o vedem practicată de Apostoli îndeosebi punerea mâinilor pentru funcţia slujirii. 3) Instituirea slujirii apostolice, este învestită atât cu «depositum fidei», cât şi cu săvârşirea tainelor. Acestea sunt cele trei elemente esenţiale care, atunci când ele sunt prezente şi lucrătoare, alătură pe oameni la adevăratul popor al lui Dumnezeu şi la Biserică 215. Structura Bisericii are următoarele trei semne caracteristice: ea este învăţătoare, sacramentală şi oficială. A doua caracteristică, la Congar, nu este evidenţiată în mod deosebit. Celelalte două caracteristici, le explică şi le adânceşte astfel: structura Bisericii este doctrinară. Aceasta înseamnă că Biserica poartă în sine credinţa pe care a primit-o de la Hristos şi pe care ea o cunoaşte ca şi credinţă a Bisericii şi nu numai ca părere teologică sau ca anunţare profetică. În Hristos este dat deja sâmburele credinţei. Congar se raportează la Toma de Aquino şi citează comentariul acestuia la Matei: Profeţii din vechime au fost trimişi să fundamenteze credinţa şi să îndrepte obiceiurile (comportarea morală). Astăzi credinţa e deja fundamental stabilită. A treia caracteristică − structura Bisericii este oficială. Ea se bazează, după Congar, în apostolicitatea Bisericii. Există o continuitate a misiunii Bisericii prezente cu a apostolilor. În cartea sa, Jalons pour une théologie du laïcat, Congar cercetează într-un mod interesant şi convingător (cap. 3, 4 şi 5)216 partea pe care o au laicii la preoţie, demnitatea împărătească şi la cea profetică a Bisericii. Pentru că nu se pot ordona toate faptele laicilor fără a folosi puterea, în schema celor trei funcţii, Congar a scris un capitol special despre laici în viaţa Bisericii ca societate şi despre laici având în vedere misiunea apostolică a Bisericii. Ca plan mai larg pentru înţelegerea lui Congar a principiului ierarhic şi comunitar se arată în învăţătura celor trei demnităţi. Această învăţătură se leagă de noţiunea planului lui Dumnezeu. Ea spune: în Hrstos mântuirea poate fi considerată una prezentă şi lucrată de către El într-un mod întreit217. Hristos se poate considera drept cel ce revelează, Preotul cel mare şi Domn. În şi prin Hristos a descoperit Dumneaeu taina hotărârii Sale, a 215

Ibidem,p. 156. Y. Congar, Jalons pour une théologie du laïcat, Paris, 1954. 217 W. Kasper, Jesus der Christus, Mainz, 1974, p. 301-322. 216

118

lucrat împăcarea omului cu Dumnezeu şi l-a făcut pe acesta părtaş slavei dumnezeieşti. Teologia protestantă a sec. al XVI-lea şi al XVII-lea a sistematizat această gândire în învăţătura celor trei funcţii − Profet, Preot şi împărat − o învăţătură ale cărei formulări sunt disponibile deja în Sf. Scriptură şi în liturghiile vechi. Congar preia această învăţătură despre cele trei demnităţi şi − după cum se vede aceasta de ex. în enciclica «Mistici Corporis» şi «Mediator Dei»218, ea se foloseşte la Biserică. Biserica continuă opera lui Hristos de Profet, Preot şi Împărat. Congar se exprimă decisiv referitor la aceste funcţii prin teza că cele trei demnităţi ale lui Hristos există mai departe în două moduri diferite în Biserică. Cele trei slujiri ale lui Hristos există mai departe în Biserică ca putere sau misiune şi formă de viaţă. În măsura în care Biserica este instituţia mântuirii sau mijlocitoarea harului, vin cele trei demnităţi ale lui Hristos la anumiţi membri şi le împrumută o obligaţie sau o slujbă mântuitoare în favoarea tuturor celorlalţi, ei sunt împuterniciţi. Aceasta înseamnă mijlocul activ care să trezească sau să favorizeze viaţa «Trupului». În măsura în care Biserica este societatea curată a vieţii, se evidenţiază demnitatea împărătească, preoţească şi profetică ca atare, ca formă şi demnitate a vieţii membrilor. În cartea sa (amintită mai sus), Congar dezvoltă, în trei capitole cuprinzătoare, teologia sa despre participarea laicilor la cele trei demnităţi ale Bisericii de: preot, rege şi profet (cf. Lumen Gentium 34, 35, 36). Conciliul II Vatican vorbeşte, de asemenea, despre partea laicilor la cele trei demnităţi ale lui Hristos (L. G. 25, 26, 27). Misiunea episcopilor este explicată, de asemenea, cu ajutorul schemei celor trei slujiri. Prin episcopi, de partea cărora stau preoţii, este aşadar prezent în mijlocul credincioşilor, Domnul Iisus Hristos, Preotul cel Mare 219. Analizând mai în profunzime cele trei funcţii ale Mântuitorului, vom vedea că, şi în Biserica Catolică, funcţia preoţească a lui Hristos va fi mult mai accentuată decât celelalte două. În teologia catolică, precum şi în cea protestantă, mântuirea adusă de Hristos se axează exclusiv pe jertfa de pe Cruce. Preoţia este privită ca o concepţie juridică a satisfacţiei. Dar, mântuirea adusă de preoţia lui Hristos nu înseamnă

218

Mystici Corporis şi Mediator Dei, în AAS (Arta Apostolici Sedis), 1943, 200, 204, 214 ; 39 (1947) 528. 219 Heinrich Denzinger, Kompendium der Glubensbekentnisse und kirchlichen Lehrenentscheidungen, 37 Auflage, 1991, Herder, Freiburg im Breisgau, col. 41-45, p. 1198.

119

«jus», ci comuniunea cu Dumnezeu, care capătă alt sens decât înţelesul juridic care deformează înţelesul de comuniune. Cele trei slujiri ale lui Hristos se prelungesc de la înălţarea Sa la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui în veci. Referitor la cele trei funcţii ale Mântuitorului, se observă că se merge pe un drum al separării între lucrările mântuitoare ale Fiului şi cele ale Duhului. De obicei, se pune un accent deosebit pe demnitatea preoţească a Mântuitorului, dar s-a văzut că nicio demnitate nu poate fi lucrătoare de una singură, ci mereu există o interdependență între cele două funcţii. În lumea catolică, funcţia preoţească ocupă primul loc între cele trei funcţii ale lui Hristos. Prin formularea în catolicism a teoriei satisfacţiei, căutându-i-se justificarea prin texte scripturistice şi patristice, s-a ajuns la accentuarea slujirii împărăteşti a preoţiei lui Hristos. Concepţia catolică despre cele trei slujiri are asemănare cu cea ortodoxă, dar, peste tot se poate observa aspectul justificativ, rece al legăturii dintre om şi Dumnezeu şi nu al comuniunii dintre Dumnezeu şi om în iubire. Hristos este în întreaga Sa viaţă de la început (întrupare) până la moarte (şi după aceasta) Revelatorul (Profet, învăţăbr), Preotul (Susţinătorul) şi Domnul (Păstor, rege) pentru oameni; de aceea niciodată nu poate să coordoneze exclusiv o slujire, o fază a vieții lui Iisus. După cum nu pot fi despărţite ca timp cele trei slujiri ale lui Hristos, tot aşa ele nu pot fi izolate unele de altele real, obiectiv. Ele se întrepătrund reciproc şi sunt aspecte complementare ale unuia, misterul mântuirii lui Hristos, care îşi are baza în întrupare, în viaţa lui Iisus şi se realizează pe cruce şi este eternizat în Înviere, Înălţare, Ridicare. Cele trei funcţii ale Mântuitorului vizează cele trei compartimente ale teologiei creştine despre mântuire — Hristologie, Soteriologie, Ecclesiologie. O învăţătură despre cele trei slujiri din istoria mântuirii. astfel pusă, reflectă accesul spre Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, în prezentul corespunzător şi este deschis pentru desăvârşirea mântuirii în împărăţia lui Dumnezeu, aceasta însemnând în veşnicie. Mai nou se observă o vădită apropiere a unor teologi catolici de teologia ortodoxă în privinţa mântuirii prin Hristos și anume înţelesul de comuniune ca un rod al înaintării în Sfinţenie, îscât jertfa nu are înţeles demn de Dumnezeu, decât înţeleasă ca manifestare de comuniune din partea Tatălui şi ca o acceptare din partea lui Hristos. („Mitropolia Olteniei”, serie nouă, Craiova, an. XLIX, nr.1-3, ianuarie-iunie 1997, p. 47-65).

120

III. TEOLOGIE MORALĂ FAPTELE BUNE ȘI VALOAREA LOR ÎN GÂNDIREA SFÂNTULUI ISAAC SIRUL 1. Câteva date despre viaţa şi opera Sfintului Isaac Sirul Problema identităţii Sfintului Isaac Sirul, a calităţii (demnităţii) sale de episcop ortodox nestorian, nu e încă rezolvată, Nichifor Teotoche, întemeindu-se pe epistola Sfintului Isaac Sirul trimisă lui Simeon și socotind că acest Simeon, e Simeon Stâlpnicul cel Tânăr (care a trăit între anii 531-596), socoteşte că Isaac a trăit în acest secol, sfârşindu-şi viaţa înainte de anul 600.220 O. Bardhenhewer declară că, pe baza cercetărilor mai noi, acest Isaac ar fi trăit, către sfîrşitul secolului al Vl-lea (Geschichte der altkirchlichen Literatur, V, Band 1032, p. 74).221 Identificarea Sfintului Isaac Sirul cu un episcop nestorian ai Ninivei ridică unele întrebări, greu de rezolvat, în cadrul acestei ipoteze.222 În textul operei Sfintului Isaac, sunt mai multe propoziţii, care se opun direct nestorianismului, cum sunt: «Hristos a înfăptuit înnoirea firii noastre prin ipostasul Lui» (Epist. IV), ori se ştie că nestorianismul vorbea de două ipostasuri în Hristos, apoi altă frază: «Iar ca sfârşit al acestora, L-a dat Dumnezeu şi Domnul, pentru dragostea Lui, pe Fiul Său, prin Cruce, spre moarte» (Cuvântul LXXXI). Dar, după Nestorie, nu Fiul lui Dumnezeu a murit în firea sa omenească, ci omul Iisus.223 In alt loc, se spune că Isaac de Ninive a fost un autor ascetic sirian, care a trăit în secolul al V-lea. Publicînd Cartea castităţii Jesusdenach, episcop de Basra, din secolul al VIII-lea, J. B. Chabot, completînd această lucrare cu noi date, pe care le poseda, a făcut posibilă aşezarea şi fixarea cu exactitate a carierei acestui scriitor.224 Aici, se spune că Isaac de Ninive era originar din Beiţh Qataraye sau Qatar, Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevomţe, trad. de Pr. prof Dumitru Stăniloaie, Filoc. X, Buc, 1981, p 6 (introducerea traducătorului). 221 Ibidem. 222 Ibidem. 223 Ibidem 224 Dictionnaire de theologie catholique, tom VIII, première partie, Paris, 1924, col. 10. 220

121

—

regiune din Arabia pe coasta occidentală a Golfului Persic, în faţa insulei Bahrain. El a îmbrăţişat de tânăr viaţa monastică la Mănăstirea Mar Mattai, din regiunea Makloub, la 30 km distanţă de Mosul. Este urcat în scaun ca episcop de Ninive, după moartea episcopului Moses sau Moise, de către patriarhul nestorian, George (660-680). El nu s-a putut menţine în scaun (fără îndoială din cauza invidiei unui cleric local, care opta pentru un prelat străin din Mesopotamia), abdică, după cinci luni, pentru a se retrage în munţii din Beith Houzaye sau Kuzistan, în nordul Golfului Persic.225 Urmărind, însă, autorii pe care Sfântul Isaac Sirul îi citează, cum sunt: cei din secolele IV-V, ultimul fiind Dionisie Areopagitul, a cărui operă este socotită că datează de pe la sfârşitul secolului al V-lea, reiese că autorul Cuvintelor despre Sfintele nevoinţe aparţine unei epoci apropiate de sfîrşitul acestui secol. Se presupune că Sfântul Ioan Scărarul s-a folosit de opera lui Isaac Sirul, organizînd temele ei şi concentrând expunerea lor.226 După ieromonahul Nichifor Teotoche,227 Sfântul Isaac Sirul s-a născut în Răsărit, era sirian după nume, iar patria lui era Ninive. Părinţii lui nu ne sînt cunoscuţi. Din fragedă tinereţe, împreună cu un frate de sânge, intră în Mănăstirea Mar Mattai, unde a îmbrăţişat viaţa singuratică. După un timp de osteneli şi nevoinţe, a plecat din mănăstire şi s-a stabilit într-o chilie din pustie. Fratele său, ajuns stareţ la această mănăstire, îl îndeamnă, prin nenumărate scrisori, să revină, dar nu izbuteşte. În urma unei descoperiri dumnezeieşti, părăseşte pustia şi primeşte hirotonia de episcop al Ninivei. Ca episcop a stat foarte puţină vreme, deoarece viaţa lui, obişnuită cu liniştea nefrământată şi netulburată, urma să fie împrăştiată şi tulburată de griji. Se retrage din scaun şi revine din nou la chilia lui iubită din pustie, unde a rămas până la moarte.228 Aceasta s-a întâmplat probabil, înainte de anul 600 d. Hr. Aproape toată opera Sfântului Isaac Sirul este un poem spiritual de negrăită frumuseţe, a cărui rezumare satisfăcătoare este greu de înfăptuit. Cuvintele ascetice sau despre nevoinţi au fost foarte mult folosite în viaţa monahismului răsăritean. Ele au fost traduse din limba siriacă, în cea greacă, de doi călugări: Avramie şi Patrichie din

225

Ibidem. Isaac Sirul, op. cit., p 7 227 Ibidem, p. 12. 228 Ibidem, p 16. 226

122

Mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Betleem.229 Opera Sfntului Isaac Sirul, care cuprinde 85 până la 99 Cuvinte şi 4 Epistole care se află şi în multe manuscrise româneşti, ceea ce dovedeşte citirea ei sârguincioasă în trecutul nostru 230. Traduceri mai importante avem pe cele ale ieromonahului Terapon de la Sihăstria Secu, apoi, textul tipărit la Neamţ, tot fără introducerea lui Nichifor Theofoche, în 1819 231. Cea mai recentă traducere a operei Sfântului Isaac Sirul este cea a Părintelui profesor Dumitru Stăniloaie, cuprinsă în Filocalia românească, vol. X, 1981, Bucureşti, în care se găsesc 86 Cuvinte şi 4 Epistole. Traducerea se remarcă prin mai multă fidelitate faţă de text şi este mai inteligibilă. 2. Virtuţile. Cum se nasc virtuţile ? Cuvântul virtute nu exprimă o noţiune cu un înţeles sau conţinut moral. Uneori, prin virtute se înţelege o însuşire esenţială a unei persoane, în care intră ideea de putere, tărie, forţă. Alteori, prin virtute se înţelege o însuşire sau o calitate superioară psihică, ori chiar fizică a unei persoane. În mod obişnuit însă, prin virtute se înţelege o anumită conduită a omului, corespunzător unor principii morale. În creştinism, conţinutul noţiunii «virtute» este lămurit în mod deplin, cu toate că, învăţătura despre virtute primeşte nuanţe diferite, după cum e vorba de o confesiune sau alta. Virtutea, considerată sub aspect moral ca o năzuinţă continuă a credinciosului ajutată de harul divin spre împlinirea faptelor bune, are multe temeiuri biblice. Aici, se cuvine să arătăm deosebirea între virtute şi faptele bune, deoarece Mărturisirea Ortodoxă232, în partea a III-a, unde se ocupă de virtute, la întrebarea a 3-a: «Ce socotinţă trebuie să avem despre virtuţile creştine, adică despre faptele bune», rămânem cu impresia că virtutea creştină e una cu fapta bună. Virtutea este o stare, pe când fapta bună e act, acţiune. Prin faptele bune, ajungem la virtute, ajutaţi de Duhul Sfânt, iar din virtute izvorăsc faptele bune. Faptele bune pot fi: bune din fire şi bune prin har, când ele izvorăsc din conlucrarea voinţei umane cu harul divin. Primele aparţin şi celor căzuţi din har, iar cele din urma aparţin numai

Ibidem, p. 5, Ibîdem, p. 11. 231 Ibidem, p. 12. 232 Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Buc., 1952, p. 368. 229 230

123

creştinilor233. Comparativ cu faptele, care sunt bune din fire, pe planul acţiunii avem deprinderile morale pe planul moralităţii. Deprinderile morale nu pot fi identificate cu virtuţile, chiar în cazul când acestea s-au format numai în direcţia săvârşirii binelui. Deprinderile au un rol însemnat în ceea ce priveşte virtutea, întrucât dau naştere la dispoziţia de a acţiona în aceleaşi împrejurări totdeauna la fel, aceste deprinderi fiind condiţionate de dispoziţia interioară a voinţei, care poate fi îndreptată fie spre bine, fie spre rău. Virtutea, ca manifestare statornică a creştinului spre bine, purcede din harul divin (I Cor. XV, 10). «Dar, prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, şi harul Lui care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei, toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine». Clement Alexandrinul zice: «Virtutea nu este altceva decât o dispoziţie (o stare sufletească) a sufletului în concordanţă cu raţiunea, referitoare la viaţa întreagă»234. Sfântul Grigore o defineşte ca pe o dispoziţie spre sâvârşirea lucrurilor bune. Virtutea presupune libertatea voinţei − pentru a fi preţuită − libertatea pe care nu o ridică nici cunoaşterea voii lui Dumnezeu, din partea omului, nici harul divin235. «Nu este nici raţional, nici virtute ceea ce se face cu forţa». Subiectiv, virtutea este o atitudine constantă faţă de bine, o năzuinţă activă, puternică şi statornică de a ne conforma toate simţurile şi faptele noastre, cu legea morală, cu voinţa lui Dumnezeu, iar obiectiv, o acţiune ce rezultă din această trăire interioară. Virtutea e o adevărată forţă spirituală, ce ne îndeamnă să săvârşim, cu plăcere, binele. De aceea, calea virtuţii e aşa de lungă şi de spinoasă. Virtutea nu ajunge niciodată în această viaţă la ultima ei limită şi nici nu este un bun care, o dată dobândit, să constituie posedarea altor bunuri. Virtutea trebuie să dureze atît cât durează viaţa noastră pământească. Virtutea iubirii ne însoţeşte şi în veşnicie. ea trebuie să câştige progresiv ca şi toate celelalte virtuţi, «începând cu ceea ce este mai uşor, până la scara ce ne duce la cer», cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omil. 12, la Sfântul Evanghelist Matei VIII)236. Prin împlinirea faptelor bune, se face posibilă orice desăvârşire, orice virtute. Dar pentru aceasta, pentru împlinirea faptelor 233

Mitropolitul Nicolae Mladin, Prof. diac. dr. Orest Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Prof. diac. dr Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, pentru institutele teologice, Buc., 1979, p. 333. 234 Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 13, colecţia Izvoarele Ortodoxiei, trad. de N. I. Ştefănescu, Bucureşti, 1939, trad. D. Fecioru, vol. IV, partea I, Bucureşti, 1982. 235 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Buc., 1938, p. 136. 236 Mitropolitul dr. Nicolae Mladin…, op. cit., p. 352.

124

bune, este necesar harul divin: «Că toată darea cea bună şi tot harul, de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor.» (Iacob I, 17). Nimeni nu poate aduce de la sine puterea noastră, pentru a ajunge la desăvârşire, ci această putere îi este dată prin har. Deci, originea virtuţii creştine trebuie căutată mai întîi în harul divin, însă harul, fără strădania omului, nu este virtute. Deci, este necesar şi harul, dar trebuie şi strădania omului, strădanie care urmează să se traducă prin fapte bune pentru dobândirea de virtuţi. Pentru a săvârşi fapte bune, este nevoie, însă, de credinţă. Sfântul Isaac Siru1 în Cuvântul XVIII237 zice că există o cunoştinţă ce premerge credinţei şi o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cunoştinţa ce premerge credinţei este cunoştinţa naturală, iar cunoştinţa ce se naşte din credinţă este o cunoştinţă duhovnicească. Există o cunoştinţă naturală, care deosebeşte binele de rău. Aceasta se numeşte discernământ natural. Prin ea, deosebim binele de rău în chip natural, fără învăţătură. Pe aceasta, a aşezat-o Dumnezeu în firea raţională. Dar primeşte creştere şi adaos, prin învăţătură. Nu este cineva care să n-o aibă pe aceasta. Această putere de cunoaştere naturală a sufletului raţional face pe cei ce o posedă să urmeze starea dreaptă, firească a sufletului şi nu pierd nimic din cele date de Dumnezeu firii, spre cinstirea fiinţelor raţionale ale Lui. Iar pe cei ce au pierdut această cunoaştere, prin care deosebesc binele de rău, îi osândeşte proorocul zicînd: «Omul n-a priceput cinstea în care a fost» (Ps. XLVIII, 13). Prin puterea discernământulai natural, noi suntem în stare sa aflăm calea spre Dumnezeu. Aceasta este cunoştinţa naturală şi ea premerge credinţei şi prin ea primim credinţa. Însăşi puterea firii dă mărturie că se cuvine omului să creadă în Cel ce a adus toate la fiinţă şi să creadă în cuvintele poruncilor Lui şi să le împlinească. Din credinţă, se naşte frica de Dumnezeu şi, când aceasta va fi urmată de fapte, se va urca puţin prin lucrare, se iveşte cunoştinţa duhovnicească, care se naşte din credinţă. Credinţa produce în noi frica, şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune şi, prin aceasta, se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte credinţa din vedere (contemplaţia) adevărată. Deci, nu din credinţa singură şi simplă se naşte cunoştinţa duhovnicească, ci credinţa naşte frica şi din frica de Damnezeu, când ne învrednicim să lucrăm prin ea, adică din lucrarea fricii de Dumnezeu, în noi se naşte cunoştinţa duhovnicească. Nu frica de Dumnezeu naşte, însă, această cunoştinţă duhovnicească (căci ceea ce nu se află ascuns în fire, nu se poate naşte), 237

Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p, 92.

125

ci, cunoştinţa aceasta se dă, ca un dar, lucrării din frica lui Dumnezeu. Cunoştinţa duhovnicească, e arvuna primită, în Botez şi darul acesta l-am primit prin pocăinţă238. Deci, această cunoştinţă, este o cunoştinţă baptismală, o cunoştinţă căpătată prin Sfintele Taine. Din cunoştinţa duhovnicească se naşte o altă credinţă, care nu e potrivnică celei dintîi, ci întăreşte credinţa aceea. Aceasta se numeşte credinţa din vedere (din contemplaţie). Pînă la aceasta, a fost auzirea, iar de aici vederea, care este mai sigură decât auzirea. Cunoştinţa naturală e sămânţa cea bună a virtuţii. Ei îi urmează o împunsătură continuă a cunoştinţei, o aducere aminte neîncetată de moarte, o grijă care ne chinuieşte până la ieşirea din această viaţă. După aceasta vine: mântuirea, întristarea, frica de Dumnezeu, ruşinea cea din fire, părerea de rău pentru păcatele cele mai dinainte, străduinţa pentru faptele cuvenite, aducerea aminte de drumul cel de obşte şi grija pentru merindea de drum şi cererea îndreptată spre Dumnezeu, cu plâns, ca să intrăm prin poarta aceasta, care este trecerea peste toata firea, dispreţuirea lumii şi multă luptă pentru virtute239. Învăţătura aceasta, despre unirea între om şi lume, prin patimi si virtuţi, este una, din multele învăţaturi, în care Sfântul Isaac Sirul îşi aduce o importantă contribuţie240. Din cele arătate mai sus, reiese că, la dobândirea de virtuţi, se ajunge mai întîi prin cunoştinţa naturală, care premerge credinţei, prin cunoştinţa duhovnicească, care se naşte din credinţă, credinţă obţinută, prin harul de la Botez şi care dă o nouă credinţă, credinţa din vedere (din contemplaţie). Şi lumea înconjurătoare este un prilej de însuşire de virtuţi, de practicare a lor. 3. Felurile virtuţilor şi valoarea lor În Cuvântul al XVII-lea241, Sfântul Isaac Sirul, vorbeşte de trei feluri de vieţuiri (de virtuţi) după Dumnezeu cu trupul, cu cugetarea sau cu sufletul şi cea cu duhul, sau duhovnicească. Prin virtutea trupească, trupul se curăţeşte de poftele din el, în starea liniştii. Virtutea minţii smereşte sufletul şi-l curăţeşte de gândurile pieritoare şi îl determină să se mişte către contemplarea, care îi este proprie. Această contemplare (aici înţelegere) apropie sufletul de golirea minţii (de orice fel de gând), care 238

Ibidem, p. 93. Ibidem, p. 94. 240 Ibidem, p. 170. 241 Ibidem, p. 87. 239

126

se numeşte vederea nematerială. Aceasta este virtutea duhovnicească, căci ea ridică mintea de la cele pământeşti şi o apropie de contemplarea cea dintâi a duhului şi o îndreaptă spre Dumnezeu şi spre contemplarea (vederea) slavei celei necuprinse, care este mişcarea gândurilor, spre mărirea firii Lui. Aceasta este încredinţarea despre care a vorbit Sfântul Apostol Pavel sau adeverirea de care se bucură mintea, în chip înţelegător, prin nădejdea făgăduită nouă (Gal. V, 8). Mai întâi, despre vieţuirea după Dumnezeu, cea cu trupul se referă la faptele trupeşti, ce se săvârşesc pentru curăţia trupului, prin lucrarea virtuţii. La Sfântul Maxim Mărturisitorul, prima fază sau primul fel de vieţuire, după Dumnezeu, este curăţirea de patimi şi dobândirea de virtuţi242. El spune că, în această fază nu se suprimă simţirea, ci ea redevine pură lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin care omul foloseşte acum lumea, în cadrul strict al necesităţii naturale. Vieţuirea prin cugetare este lucrarea inimii, făcută neîncetat cu grija la judecata sau la dreapta lui Dumnezeu şi la judecăţile ce le va da El, şi rugăciunea neîncetată a inimii şi gândul la pronia şi la grija lui Dumnezeu, care se arată în lumea aceasta, pentru fiecare în parte şi pentru toate la un loc. În această lucrare a vieţuirii prin cugetare, care se numeşte şi făptuire sufletească, se subţiază inima şi se desparte de părtaşi cu viaţa fără rânduială, cea potrivnică firii. Pornind de aici, ea înţelege şi deosebeşte în contemplarea celor create, pe cele zidite spre trebuinţa şi creşterea trupului243. La sfântul Maxim Mărturisitorul, omul virtuos, ce vieţuieşte în acord cu firea sa, (cu firea întărită, dat fiind că virtutea e tărie spiritual), ca deprindere neclintită în bine. Dar, întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o avem de la Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului este restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa cum e cerută de «raţiunea firii, aşa cum e necesară pentru ca firea, să existe în normalitatea ei»244. În faza aceasta, un mare rol îl are raţiunea, ca factor de judecată obiectivă245. De pe această treaptă, care e o primă ridicare a omului spre Hristos prin raţiune, omul se înalţă pe a doua treaptă, care este cea a 242

Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care caută cum se poate curaţi lumina şi desăvirşi, trad Pr. prof. Dumitru Stăniloaie, Filoc. rom., vol., III, Sibiu, 1948, p. XII. 243 Sf. Isaac Sirul, op. cit., p. 25. 244 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 134 245 Ibidem, p. 301

127

vederii raţiunilor divine în lume. Acum, Raţiunea divină nu mai lucrează numai ascunsă sub virtuţi, ci se arată prin străveziul naturii şi al Scripturii246. Vederea aceasta se numeşte contemplaţie naturală, pentru că, pe de o parte, se îndreaptă spre natură, pe de alta, ea presupune, o natură umană restabilită. Cunoaşterea aceasta e o înţelegere simplă, reprezentând o nouă ridicare a omului de la raţiunea discursivă, care e proprie ei mai mult fazei virtuoase, la cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii247. În sfârşit, cel de-al treilea fel de virtute sau vieţuire, este virtutea duhovnicească; aceasta este o făptură, fără simţuri. Când aceasta e primită de minţile sfinţilor, se înlătură vederea, în substanţă a lucrurilor şi grosimea trupului248. De atunci, vederea se face înţelegătoare. Ajungând la această treaptă firea omenească nu încetează acolo să se minuneze pururea de Dumnezeu, nemaicugetând la ceva din cele create. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi pus un hotar vieţii acesteia (duhovniceşti), cât de mult n-ar întârzia mintea în ele? Şi dacă i-ar îngădui-o omului în cursul întregii vieţi, n-ar ieşi niciodată din privirea acestora. Cu cât mai mult nu va ieşi însă acolo, unde acestea nu mai sunt şi unde virtutea este fără hotar? 249. La Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul e ridicat de pe treapta a doua, de la cunoaşterea simplă, intuitivă, a minţii la starea de deasupra sa însuşi, umplându-se, exclusiv, de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind adică Dumnezeu după har. Aceasta are loc după ce încetează toată lucrarea creată a naturii sale, chiar şi înţelegerea simplă a minţii, într-o moarte duhovnicească sau într-un sabat deplin, dat fiind că mintea, nu se mai mişcă spre lucrurile create, mărginite, ci s-a întîlnit cu Dumnezeu, Cel infinit, în faţa căruia trebuie să renunţe la orice încercare de a-L cuprinde. Acum, omul s-a ridicat la o viaţă mai presus de fire 250. Pe tot acest urcuş, omul a fost susţinut de forţa invizibilă a Cuvântului întrupat. Din Hristos, ca om îndumnezeit, se revarsă în omul, care a crescut în El, prin credinţă, virtute şi contemplaţie, conţinutul îndumnezeitor, al energiei necreate. Valoarea virtuţilor se manifestă prin fapte şi reiese numai atunci când le raportăm la scopul pe care-1 urmărim prin săvârşirea lor, precum 246

Ibidem, p. XIII; Ibidem, p 332. 248 Sf. Isaac Sirul, op. cit., p 89. 249 Ibidem, p. 90. 250 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit, p. 316. 247

128

şi în numele cui le săvârşim. În virtute, nu stă însuşi scopul vieţii spirituale, ea fiind numai mijlocul prin care cineva poate ajunge la comuniune cu Dumnezeu. Valoarea ei constă, îndeosebi, în ceea ce omul poate dobândi, prin ea, de la Dumnezeu, care, de altfel, este şi izvorul ei. Dacă, prin săvârşirea de fapte, ajungem la virtute, atunci virtutea nu are nicio valoare, când faptele săvârşite în numele ei, nu au legătură cu Hristos. Faptele bune naturale nu mântuiesc, spune Sfântul Serafim de Sarov, ci numai cele făcute pentru Hristos (Pilda celor zece fecioare, Matei XXV). Virtutea fecioriei, deci, nu a avut valoare mântuitoare. De fapt, întreaga noastră viață, care este o infinitate de acţiuni, deci de fapte, trebuie să se desfăşoare în numele lui Hristos şi pentru Hristos. Din cele relatate mai sus, când am vorbit de felurile virtuţilor, am văzut atât la Sfântul Isaac Sirul, cât şi la Sfântul Maxim Mărturisitorul, că ţinta spre care trebuie să tindem, prin virtuţi, rămâne Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel afirmă că «Hristos trăieşte în noi» şi, dacă trăieşte în noi, atunci faptele noastre nu trebuie să fie decât o colaborare cu Hristos, care e aievea în noi. Virtuţile capătă valoare când sunt puse în raport cu Sfintele Taine. Virtutea poate fi privită drept capacitatea creştinului de a transforma credinţa într-un stil de viaţă nou, prin actualizarea harului, prin Sfintele Taine. Ele (Sfintele Taine) sunt cele mai vii expresii ale prezenţei lui Hristos. Unde nu sunt Taine, nu există legătură cu Hristos251, şi unde nu este Hristos, nu sunt virtuţi. Energia oricărei virtuţi, constă în puterea de înnoire, pe care o dobândeşte cineva din actul sacramental. Marcu Ascetul şi Sfântul Simeon Noul Teolog spun: procesul în virtute este analog cu procesul conferit în taine «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat» (Gal. III, 27) 252. Hristos stă chenotic ascuns. Se dezvăluie în funcţie de împărtăşirea poruncilor. Prin dobândirea şi practicarea de virtuţi, noi nu trebuie să ne aşteptăm la o răsplată, aici, pe pământ. Sensul «Fericirilor», din predica de pe munte (Matei V, 2, 12), este, între altele, tocmai acela de a arăta că, pentru cei ce urmează calea virtuţii, răsplata nu e de natură pământească, ci în împărăţia lui Dumnezeu. În această privinţă, virtutea înseamnă o depăşire, o înălţare, o spiritualizare a vieţii, dusă uneori, până la jertfă, valoarea ei stă în strânsă legătură cu scopul ultim, pe care-1 urmăreşte omul, care este Dumnezeu.253. 251

Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Curs de Teologie Morală, anul III, Sibiu, 1989. Ibidem 253 Mitropolitul dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 380. 252

129

Sfântul Apostoi Pavel pune, ca început al tuturor virtuţilor, dragostea, care depăşeşte în valoare, pe toate celelalte virtuţi. «De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcu-tu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător, şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt... şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea, este dragostea (I Cor. XIII, 1-13). 4. Raportul faptelor bune cu alte elemente ale vieţii duhovniceşti: a) iubirea; b) cunoaşterea, c) contemplaţia; d) rugăciunea. a) Iubirea. Oişnuinţa noastră de a săvârşi fapte bune ţine de mai mulţi factori. Ele sunt determinate de experienţa noastră, pe care am câştigat-o printr-o viaţă virtuoasă, de situaţia noastră, în care ne desfăşurăm viaţa, precum şi de treapta pe care ne aflăm fiecare, în practicarea faptelor bune, conforme cu legea Evangheliei, cu învăţătura ei, în care este prezent Hristos, autorul ei. Mântuitorul vorbeşte despre necesitatea faptelor bune. «Ca văzând oamenii faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, cel din ceruri» (Matei V, 16). Faptele nu se socotesc mântuitoare în ele însele, nu se socotesc ca atare, cele ce au numai chip exterior, ca fiind mântuitoare254. Pot fi fapte săvârşite în exterior, şi totuşi, sufletul să ramână lipsit de iubire, rigid, în mândria lui pentru faptele săvârşite. Numai faptele care izvorăsc din iubire ne pot scoate din această răceală a sufletului. Iar iubirea, din care izvorăsc faptele şi pe care ele o sporesc, nu poate atinge niciodată un nivel, de la care să nu mai poată creşte, pentru că iubirea lui Hristos nu are limită şi pentru că persoana noastră nu atinge niciodată o limită a creşterii. Numai în relaţia cu Dumnezeu, ca persoană supremă, se realizează cu adevărat, mântuirea omului, pentru că numai din iubirea lui Dumnezeu, manifestată în faptele sale, el se poate umple cu adevărat de o iubire netrecătoare, manifestată în fapte interminabile255. «Venim la existenţă şi la viaţă prin iubire. Legea, condiţia mea de existenţă autentică este iubirea. Eu nu pot trăi atunci în adevărul existenţei mele, decât în iubire», spune Părintele profesor Constantin Galeriu 256. Iubirea, 254

Pr. prof . Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, vol II., Bucureşti, 1978, p. 368. 255 Ibidem. 256 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1984, p. 220.

130

izvorâtă din iubirea lui Hristos, are cea mai mare importanţă în săvârşirea faptelor bune. De fapt, iubirea este izvorul faptelor bune. b) Cunoaşterea. Cunoaşterea este un alt element care ajută la săvârşirea faptelor bune. Sfântul Isaac deosebeşte trei feluri de cunoaşteri: trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti. Acestea sunt practic trei planuri de cunoaştere, trei metode sau trepte de cunoaştere. Sfântul Isaac, după ce arată puterea limitată a cunoaşterii, precizează că nu defaimă totuşi cunoştinţa, când ea rămâne în domeniul ei propriu, în cercetarea şi stabilirea legilor naturii. O defaimă numai când iese din cunoaşterea naturală şi se lansează în concluzii neconfirmate de ceea ce cunoaşte obiectiv din natură. O cunoaştere a naturii e chiar necesară credinţei, ca treapta pregătitoare spre ea257. Cunoştinţa cu metodele ei, când rămâne la scopul ei adevărat de cunoaştere a naturii, nu numai că se face premergătoare credinţei, ci urcă pe treptele ei mai înalte, împreună cu credinţa. Pe aceste trepte superioare, credinţa e şi cunoştinţă, sau cunoştinţa e şi credinţă 258. De cunoştinţă au nevoie faptele dreptăţii: postul, milostenia, privegherea. Sfinţenia şi celelalte ce se lucrează prin trup, dragostea de aproapele, smerita cugetare a inimii, iertarea greşelilor, pomenirea bunătăţilor, cercetarea tainelor ce sunt acoperite în Sfintele Scripturi, îndeletnicirea cugetării cu lucrurile mai înalte, păzirea hotarelor patimilor sufletului şi celelalte virtuţi care se săvârşesc în suflet. Toate acestea, au nevoie de cunoştinţă, deoarece aceasta le păzeşte pe ele şi ne învaţă rânduiala lor Aceasta e cunoştinţa premergătoare credinţei. E o ştiinţă a regulilor virtuţilor. Cunoştinţa adevărată e şi din puterea omului şi de la Dumnezeu. Când cunoştinţa s-a ridicat la cele nevăzute, a devenit credinţă, pentru că acelea nu mai smt cunoscute prin simţuri. Propriu-zis, credinţa aceea naşte adevărata cunoştinţă, cunoştinţa de la început, a firii noastre. Atunci omul s-a umplut cu totul de Duhul. Căci a intrat în planul Duhului, unde e libertate, unde suflă iubirea nesfârşită, unde se aleg liber şi pe rând manifestările fără sfârşit ale iubirii şi ale comuniunii.259 Întâia treaptă a cunoaşterii răceşte sufletul de faptele alergării pe urmele lui Dumnezeu, pentru că urmează poftele trupeşti, a doua îl încălzeşte, prin alergarea grăbită pe calea celor ce ţin de credinţă, când omul lucrează bunătăţile mai înalte, descrise atât cu cugetarea sufletului, cât şi cu simţurile trupului, prin lumina firii sale. Iar a treia, e cea a 257 Sf.

Isaac Sirul, op. cit., p. 326.

258 Ibidem. 259

Ibidem, p. 334.

131

odihnei şi ea e chipul viitorului, bucurându-se numai prin îndeletnicirea cugetării, de tainele viitoare.260 c) Contemplaţia. Urcând pe treptele cele mai înalte, împreună cu credinţa, cunoştinţa devine simţire sau contact cu cele mai presus de cunoaşterea metodică, de orice simţire, adică de orice contact al simţurilor noastre cu lucrurile, dar şi de simţire sufletească, prin care trăim dimensiunea unor realităţi nevăzute. Transcendenţa lui Dumnezeu se conciliază cu certitudinea unei legături a noastre cu El. La această legătură se ajunge prin lucrarea silită care naşte căldura nemăsurată, care arde în inimă din amintirile fierbinţi ce se ivesc din nou în minte. Iar lucrarea aceasta, împreună cu paza, subţiază mintea în căldura lor şi-i dăruiesc vederea. Această vedere naşte gândurile fierbinţi, în adâncul vederii sufletului, care se numeşte contemplaţie. Iar această contemplaţie, naşte, la rândul ei, căldura, şi din căldura aceasta, venită din harul contemplaţiei, se naşte curgerea lacrimilor.261 Numai la Isaac Sirul vedem această împreunare a contemplaţiei cu căldura şi cu lacrimile. Şi numai el o socoteşte născută din har. Fără îndoială, la el, această contemplaţie se referă la Dumnezeu, nu la raţiunile lucrurilor, ca la alţi scriitori duhovniceşti. Mai departe, Sfântul Isaac spune că, la început, câştigul e mic, adică într-o zi îi vin omului de mai multe ori lacrimile şi iarăşi e lipsit de ele. Pe urmă, însă, îi vin lacrimile neîncetat. Iar din lacrimile neîncetate, sufletul primeşte pacea gândurilor. De la pacea gândurilor, sufletul se înalţă la curăţia minţii, iar de la curăţia minţii, omul ajunge la vederea tainelor lui Dumnezeu. Curăţia este ascunsă în pace. După acestea, mintea ajunge să vadă descoperiri şi semne, cum a văzut Iezechiel proorocul. Acestea închipuiesc cele trei trepte, prin care sufletul se apropie de Dumnezeu. Prima este lucrarea silită, a doua este contemplaţia, iar a treia este caldura din care vin lacrimile neîncetate. Semnele văzute de Iezechil au fost: vântul ce venea dela miazănoapte; lumina din jurul lui; şi chihlimbarul în mijlocul focului (Iez. I, 4). Interpretarea este aceasta: vântul închipuieşte lucrarea, căci vine cu silă puternică ; vântul se ridică şi iese de la miazănoapte, ca şi lucrarea silită, care se săvârşeşte prin silirea trupului şi ne ridică cu silă, din patimile trupului: «împărăţia cerurilor, se ia cu sila şi cei ce se silesc, o răpesc pe ea» (Matei XI, 12). Iar lumina e contemplaţia. Căci, ce altceva ar contempla cineva, dacă nu pe Dumnezeu ? Iar Dumnezeu este lumină (Avem aici, cu mult înainte de secolul al XlV-lea, afirmarea vederii lui 260 261

Ibidem, p. 336. Ibidem, p 69.

132

Dumnezeu, ca lumină, de către cei curăţiţi de patimi): «Eu, sunt iumina lumii.» (Ioan VIII, 12). Şi celor ce-L contemplă pe El, le răsare lumina, căci zice: «Lumina i-a răsărit dreptului» (Ps. XCVI, 11). Iar chihlimbarul este căldura cerească a harului, care se iveşte în chip mai presus de fire, în inimă şi umple tot sufletul de iubirea dumnezească 262. Referitor la lumină, Sfântul Simeon Noul Teolog afirma că, prin «vedere», omul care a înaintat prin virtuţi ajunge la cunoaşterea prin care sesizează o lumină, ce iradiază din cel cunoscut, o lumină materială, dacă e un obiect sensibil, o lummă spirituală, dacă e un focar spiritual263. Sfântul Grigorie Palama spune: Din Dumnezeu nu iradiază decât lumina, decât conştiinţa de sine, subiectelor destinate să dureze în veci şi să sporească fără sfârşit, în lumină, în cunoaşterea de ele înseşi, de Dumnezeu şi de toate celelalte subiecte și obiecte 264. d) Rugăciunea. Sfântul Isaac spune: «Rugăciunea este cerere, grijă şi dorinţă de ceva, sau de izbăvite de lucrurile de aici, sau de cele viitoare, sau dorinţa de a avea soarta părinţilor, este cererea omului de a fi ajutat de către Dumnezeu. Sfinţii Părinţi aveau obiceiul să numească toate mişcările şi faptele duhovniceşti rugăciune. Dar nu numai ei, ci şi toţi cei luminaţi prin cunoştinţă obişnuiau să socotească înseşi faptele bune, rugăciune» 265. Totuşi, altceva este rugăciunea şi altceva sunt faptele bune săvârşite. Unii zic uneori că faptele acestei rugăciuni, zise duhovniceşti, sunt «cale», alţii «cunoştinţă» şi alţii, «vedere înţelegătoare». Aceste numiri se potrivesc, întocmai, numai lucrurilor de aici. Cînd mintea are putere să deosebească mişcările ei, până la locul rugăciunii curate şi nu se întoarce la cele dinapoi sau nu părăseşte rugăciunea, rugăciunea se face ca un fel de mijlocire între viaţa sufletească şi cea duhovnicească. Cînd se mişcă e în ţara sufletească, iar când intră în ţara cealaltă, încetează să fie rugăciune. Sfinţii, în veacul viitor, nu se roagă cu rugăciunea, mintea lor fiind înecată de Duhul, ci se sălăşluiesc prin răpire, în slava care-i veseleşte. Toată virtutea ce se săvârşeşte şi toată rânduiala rugăciunii, fie în trup, fie în minte, e condusă şi mişcată de libertatea voii şi însăşi mintea, care e împărăteasă peste patimi, e condusă de libertate prin 262

Ibidem, p. 70. Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, wl. VI, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloaie, Bucureşti, 1977, p 13 264 Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. VII, trad Pr. prof. Dumitru Stăniloaie, Bucureşti, 1977, p. 478. 265 Sf. Isaac Sirul, op. cit., p. 175. 263

133

simţuri. Dar când conducerea o ia Duhul şi peste minte domneşte iconomia lui Dumnezeu, Care se face iconomul simţurilor şi al gândurilor, libertatea e luată firii şi atunci e condusă de cârmuirea Lui şi nu mai conduce ea. Astfel de rugăciune însă e rugăciunea duhovnicească. În vremea rugăciunii, privirea minţii ia aminte numai la Dumnezeu şi spre El îşi întinde toate mişcările ei şi Lui îi aduce cererile din inimă, cu străduinţă şi cu căldură continuă. De aceea, în această vreme, în care sufletul nu are decât această singură grijă, se cuvine să izvorască din Dumnezeu bunăvoinţa dumnezeiască. În vremea rugăciunii, mintea se dezbracă de omul vechi şi-l îmbracă pe cel nou, al harului. Acest dar al harului nu trebuie numit rugăciune duhovnicească, ci rodul rugăciunii curate, trimis prin Duhul Sfânt.266 Atunci mintea ajunge deasupra rugăciunii şi, prin aflarea a ceva mai înalt, rugăciunea încetează. Şi atunci nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor, şi în neştiinţa ei, tace, despre toate cele de aici. Aceasta e neştiinţa, mai presus de cunoştinţă. Aceasta este despre care s-a spus că «fericit este cel ce a primit neştiinţa nedespărţită de rugăciune»267. Prin rugăciune, vedem că Duhul Sfânt − spune Sfântul Isaac − se coboară peste pîinea şi vinul puse peste altar, în clipele când preotul e pregătit şi cere îndurare lui Dumnezeu şi işi adună mintea în această cerere. De altfel, toată Sfânta Liturghie nu este decât o rugăciune permanentă. Toate marile minuni s-au realizat în timpul rugăciunii. Rugăciunea însoţeşte pe omul credincios în toate acţiunile lui. Cel ce se roagă va realiza binele, va înfăptui pacea duhovnicească. Faptele lui, sunt fapte ce duc la mântuire, pentru că le săvârşeşte în numele lui Hristos, Căruia i se roagă. 5. Căile de progres şi de păstrare a virtuţilor. Prin toate mijloacele, despre care am amintit mai sus, se poate înainta spre sporirea în virtute. Prin rugăciune, contemplaţie, cunoaştere şi, mai ales, prin iubire, care este prin excelenţă atribut dumnezeiesc: Dumnezeu este iubire (In. IV, 8), omul, poate realiza binele. De asemenea, în aceste căi de progres, intră toate virtuţile şi toate faptele, care se fac pentru Hristos. La acestea, Sfântul Isaac Şirul adaugă privegherea de toată noaptea: «Cu adevărat frate, zice el, ea este mai 266

267

Ibidem, p. 1-79. Ibidem, p. 180

134

mare şi cea mai de trebuinţă celui ce ne înfrânează. Dacă cel ce se nevoieşte, nu se risipeşte şi nu e tulburat de lucrurile trupeşti şi de grija celor trecătoare, ci se păzeşte de lume şi se străjuieşte pe sine cu privegherea, cugetarea lui zboară în scurtă vreme, de parcă ar avea aripi şi se înalţă spre frumuseţea lui Dumnezeu şi ajunge repede la slava Lui şi pluteşte întru cunoştinţa cea mai presus de înţelegerea omenească, prin sprinteneala şi uşurinţa ei. Pe cel ce stăruie în priveghere cu dreapta socoteală a minţii (a discernământului), să nu-1 socoteşti purtător de trup. Lucrul acesta ţine cu adevărat de treapta îngerească. Căci, e cu neputinţă ca cei ce petrec totdeauna în această vieţuire, să fie lăsaţi de Dumnezeu, fără daruri (harisme) mari, pentru vegherea inimii şi pentru gândirea fără grijă la Dumnezeu. Sufletul, care se osteneşte vieţuind în această priveghere şi, împodobindu-se cu ea, are ochi de heruvim, ca să se aţintească şi să caute pururea, la priveliştea cerească»268. El zice mai departe că este cu neputinţă ca cel ce şi-a ales cu cunoştinţă şi cu dreaptă socoteală această osteneală mare şi dumnezeiască şi a hotărât să poarte povara ei, să nu se nevoiască în acest lucru slăvit, pe care şi l-a ales şi să nu se păzească pe sine şi ziua de tulburarea întâlnirilor şi de grija lucrurilor, ca să nu se golească de rodul minunat şi de marea desfătare, care aşteaptă să fie culeasă din ea. Cel ce s-a învrednicit să fie învăţat de har, prin priveghere şi silește firea, şi-şi înalţă rugăciunile lui în fiecare noapte, prin privegherea trupurilor şi a gândurilor sale, acela cunoaşte puterea ce se naşte din paza de zi şi ce ajutor dă ea minţii în liniştea de noapte şi ce stăpânire primeşte aceasta asupra gândurilor şi ce curăţie dobândeşte şi cum i se hărăzeşte în chip nesilit şi fără luptă raiul virtuţilor și cum îl face să înţeleagă întru libertate noianul cel bun al gândurilor. Tot el afirmă că, chiar dacă trupul slăbeşte pentru lipsa lui de vigoare şi nu va putea să postească, mintea poate să dobândească, chiar şi numai prin priveghere, starea cuvenită a sufletului şi să-i dea inimii înţelegere ca să cunoască puterea duhovnicească, numai să nu se piardă prin împrăştiere, în grijile zilei269. De aceea, el recomandă, pentru cel ce doreşte să dobândească o minte trează pentru Dumnezeu şi cunoştinţa vieţii celei noi, să nu nesocotească nicicând, în viaţa sa, rânduiala privegherii. Prin ea, se deschid ochii, ca să vezi toată slava acestei vieţuiri şi puterea căii dreptăţii. O altă cale de progres şi de păstrare în domeniul virtuţilor este 268 269

Ibidem. Ibidem, p 157.

135

smerenia. Tainele lui Dumnezeu se descoperă celor smeriţi. Ca să devină în întregime om, Dumnezeu, n-a îmbrăcat firea omenească «numai pe dinafară, ci şi-a făcut-o interioară, s-a făcut om şi înlăuntrul Său, cum se face trupul, inferior, sufletului şi invers»270. Nu îndreptează cineva lucrul lui fără smerenie şi nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare, nu cunoaşte smerenia. De aceea, aduce Domnul, peste sfinţi, pricini de smerenie şi de zdrobire a inimii şi de rugăciune îndurerată, ca cei ce-L iubesc să se apropie de El. «Nu este om înţelept care e lipsit de smerenie şi cel ce nu are smerenie, nu se va înţelepţi. Desăvîrşirea este adâncul smereniei». Smerenia este «să fii ca şi cum nu eşti, să nu fii cunoscut nici de tine însuţi. Să fii conştient de Dumnezeu, dar nu de tine. Să nu faci caz de tine». Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice. În toată vremea, se află într-o odihnă lipsită de încordare. Cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta. Toată bucuria şi veselia lui cea adevărată este în cele ale Domnului său271. Smerenia, este haina omenească, a lui Hristos. Prin ea, omul îşi sporeşte, dar în acelaşi timp, îşi păstrează, tot ceea ce a dobândit. Sunt încă multe alte mijloace şi căi de sporire în virtute. În general, toate se cuprind în virtutea iubirii şi a smereniei. Printr-una se nasc virtuţile, se dezvoltă, se desăvârşesc, iar prin cealaltă, se păstrează, se maturizează, se statornicesc. Toată opera Sfântului Isaac Sirul este un îndemn şi o învăţătură din trăirea personală, ce duce la desăvârşire, prin practicarea faptelor bune. Prin faptele bune izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu, firea noastră înaintează pe calea virtuţilor, la asemănarea cu Dumnezeu. Cu cât înaintăm în virtute, ne dăm seama că efortul nostru spre Dumnezeu n-a fost deplin astăzi, efort care ni s-a părut nouă deplin, pentru că mâine, vom vedea că putem face mai mult. Iubirea este cea mai deplină virtute. Cel ce o posedă împlineşte toată legea şi proorocii. În ea îşi au început majoritatea celorlalte, pentru că Dumnezeu este iubire şi începutul a toate. Pentru toate virtuţile, e nevoie de smerenie, acea stare sufletească de aşteptare, din partea omului şi a ajutorului divin. („Mitropolia Olteniei”, serie nouă, Craiova, an. I, nr. 6, noiembrie-decembrie 1989, p. 36-49)

Ibidem. Pr. prof. Sebastian Chilea, Însemnări despre cărţi şi reviste, Filocalia, X, Ortodoxia XXXIV (1982), nr 3, p 471. 270 271

136

DUHOVNICUL ȘI DUHOVNICIA I În timpul modern, ca şi în timpul premodern şi cel al antichităţii creştine, Biserica şi-a avut rolul de Permanenţă orientativă şi cale sigură spre lumea de dincolo, spre mântuire. Lumea de dincolo e spaţiul şi timpul spiritual al echivalenţelor cu lumea de aici. Dincolo, e ceea ce facem aici. Acolo se ia act definitiv ca într-o încheiere de bilanţ, de ceea ce s-a petrecut aici şi se fixează, drept consecinţe, o stare pe care tu însuţi nu poţi să ţi-o mai schimbi. Aşadar, tot ceea ce putem face pentru viitorul nostru veşnic, trebuie să facem aici, pe pământ. Nu putem face abstracţie, de felul în care, în acest caz, Biserica şi fiecare creştin îşi organizează viaţa pe pământ.272 Mai întâi, Mântuitorul a avut grijă să-şi organizeze şi să-şi conducă Biserica Sa. El a fost modelul cel mai desăvârşit, pentru ucenicii săi şi pentru toţi oamenii şi care trebuia urmat, pentru ca aceştia să-şi atingă ţinta finală − mântuirea. Apoi, Mântuitorul a dat darul şi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Mt XVIII, 18). Din acea vreme, dumnezeieştii ucenici, folosind în chip practic această putere, au organizat şi condus Biserica lui Hristos. Dar, întrucât din Biserică nu făceau parte numai oameni cu viaţă îmbunătăţită deosebită, era necesar ca cei neputincioşi în cele spirituale să fie ajutaţi. Ucenicii Mântuitorului, precum şi urmaşii lor, duhovnicii, având în vedere sfatul lui Hristos, cel dat lor spre îndreptarea celui greşit, îl foloseau întocmai. Adică, de greşea cineva, căutau cu duhul blândeţii să-l îndrepte: «Chiar de ar cădea cineva în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela, cu duhul blândeţelor» (Gal +VI, 6). Şi pe Timotei, Marele Pavel îl învaţă să povăţuiască cu blândeţe pe cei potrivnici, poate le va da lor Dumnezeu pocăinţă, să cunoască adevărul (II Tim. II, 25). Cu toate acestea, au fost şi momente când dumnezeieştii Apostoli au sfătuit şi au îndreptat pe cineva nu numai cu duhul blândeţii. Ei au folosit mijloace ca îndemnul, mustrarea, certarea etc. şi, orientându-se după practicile, învăţăturile şi canoanele Sfinților Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au folosit, pentru îndreptarea şi mântuirea celor păstoriţi, mai 272

Mitrop. Antonie Plămădeală, Biserica în mers , vol. II, Sibiu, 1999, p. 52.

137

multe feluri de mijloace şi canoane. Toate aceste mijloace şi canoane au avut şi trebuie să aibă şi astăzi un caracter duhovnicesc. La început, așadar, de conducerea spirituală a credincioşilor s-au ocupat Apostolii, apoi, prin succesiunea episcopiei, şi preoţii. Preotul, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sf. Apostoli, are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi lerurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal şi de a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. Preotul este duhovnic. Mare este taina duhovniciei. Sigur, toate lucrările preotului sunt mari, dar ca duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şî să nască din nou. Naşterea din nou este naşterea spirituală prin iertarea păcatelor. Devii realmente om nou prin aceea că ţi s-a şters trecutul. Acest lucru se face prin duhovnic. Duhovnicul are această putere teribilă de a lega şi dezlega. Noi toţi credem în această misiune iertătoare, extraordinară, înnoitoare a preotului prin oficiul lui de duhovnic.273 Portretul duhovnicului nu se poate face în cuvinte puţine. Şi nici în multe nu se poate definitiva. Căci el nu e numai simplu ascultător şi dezlegător de păcate, din accepţiunea preotului de parohie şi nici în această accepţiune nu e tocmai uşor de prezentat, pentru că şi ca duhovnic de parohie trebuie să aibă calităţi de mare duhovnic, dacă vrea să-şi ţină păstoriţii pe drumul cel bun. Portretul lui e şi mai greu de conturat când îl avem în vedere mai ales ca îndrumător spre desăvârşire, spre sfinţenie, fie a unor inşi singuratici cu o viaţă de taină în lume, fie a unor obşti călugăreşti sau pustnici nevoitori. Căci spre starea cea mai înaltă de pătrundere prin contemplaţie în tainele lumii de dincolo, la care poate ajunge cel ce porneşte pe drumul marilor îndrăzneli duhovniceşti prin asceză, prin lupta cu ispitele de tot felul, cu gândurile, cu nerăbdarea, cu teama, cu mândria, luptă pe care nevoitorul a dus-o prin post şi rugăciune neîncetată, nu se ajunge fără duhovnic. El ştie să le dea acestora ochi de văzut înspre cele nevăzute. El trebuie să-i înveţe să-şi disciplineze îndrăzneala spre cele de sus, prin smerenie, ca nu cumva înălţându-se să cadă, din neştiinţă şi nepricepere alunecând în mândrie.274 273 274

Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, p. 359. Idem, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 161.

138

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Dacă nu cu ştiinţa şi cu cultura, în orice caz cu acea ştiinţă şi cultură duhovnicească dobândită prin har, care să-l facă să poată pătrunde prin pojghiţa celui din faţa lui ca printr-o pânză transparentă. Dacă ne gândim că cel care porneşte pe un asemenea drum şi vine în faţa unui duhovnic e un om diferit de ceilalţi, cu caracterul lui, cu educaţia lui, cu posibilităţile minţii lui, cu măsura lui de răbdare şi nerăbdare, cu capacitatea sau incapacitatea lui de iubire şi altele asemenea, atunci înţelegem şi mai bine ce fel de duhovnic trebuie să fie acel duhovnic la care vin toţi aceşti oameni diferiţi, ca să-i ceară sfat şi îndrumare. Şi trebuie să mai avem în vedere şi faptul că nu numai oamenii sunt diferiţi între ei, ci fiecare om în parte nu-şi seamănă întru totul lui însuşi. Oamenii sunt contradictorii, inconsecvenţi, inegali cu ei înşişi. Cu toate acestea, duhovnicul trebuie să-i cunoască şi pe aceşti mulţi oameni din fiecare om şi să-i aducă în unitate. Duhovnicul trebuie să fie omul în faţa căruia poţi plânge fără să te simţi umilit, în faţa căruia poţi plânge de mila ta, te poţi răzvrăti împotriva ta, te poţi acuza fără teama de urmări, te poţi pedepsi numai spre îndreptare, te poţi smeri cu adevărat, fără teamă că vei fi dispreţuit, te poţi simţi iubit, îţi poţi reface încrederea în bine, în adevăr şi dreptate, şi în puterea şi în iubirea lui Dumnezeu. Cu siguranţă, dacă l-ai găsit pe acela care e un adevărat duhovnic, un conducător de suflete, un îndrumător de oameni înseamnă că poţi spera la mântuire. Duhovnicul îndrumător trebuie să înceapă prin a fi duhovnic spoveditor. Duhovnicia, în orice accepţiune, pe orice treaptă, e confesiune urmată de sfat, e conlucrare, comuniune între duhovnic şi penitent. Duhovnicul ascultă mărturisirea, judecă şi iartă. Judecând, stabileşte greşeala şi gravitatea ei, îl aduce pe penitent la recunoaşterea ei şi îl convinge să accepte penitenţa cu căinţă şi aşa îl dezleagă de legăturile păcatului. El are la îndemână, pentru a-şi alcătui judecăţile, normele moralei creştine şi o tradiţie veche cât creştinismul, iar normele corecte le are, în scris, în Molitfelnic şi în canoane. El ştie să le aplice cu discernământ şi, prin ele, ţine în mână, pe drumul mântuirii, sufletele ce i-au fost încredinţate în parohie sau, dacă este monah, pe ale celor ce l-au ales ca duhovnic şi vin din vreme în vreme să se spovedească la mănăstire. Tradiţia duhovnicească ortodoxă ne arată, însă, că pentru o astfel de îndrumare e nevoie de duhovnici dăruiţi cu har special. Aceştia cunosc drumul spre trecerea pragului de la zbuciumul lumesc, la „odihna” cea 139

dătătoare de „linişte”. Amândoi termenii − „odihnă” şi „linişte” − descriu stări de devenire pe scara vieţii duhovniceşti.275 Pe duhovnicul autentic îl validează ucenicii, îl simt, îl proclamă încetul cu încetul. Nu se autoproclamă. Autoproclamat, nu ajunge nicăieri, nu realizează nimic, nu face niciun ucenic, nu naşte nici un fiu duhovnicesc. Duhovnicul cel mare este un înţelept. E clarvăzător. Are un ochi în plus şi un simţ în plus. Te poţi da pe mâna lui fără teamă. Şi toţi cei care au şansă să întâlnească un asemenea duhovnic, se dau pe mâna lui imediat, îl ascultă, îl acceptă ca Părinte, mai mult decât pe părintele lor trupesc. Duhovnicul cel mare are cuvânt potrivit pentru ucenicul care cere. Duhovnicul, în Teologia ascetică şi mistică, în Teologia ortodoxă a desăvârşirii, e o realitate caracteristică şi definitorie a Ortodoxiei. Omul se ajută de om. De omul duhovnicesc. Creşte prin om, omul care îl înţelege, care îl iubeşte, care îl cunoaşte, care îl îndrumează, care îi dă din experienţa lui, din puterile lui, făcându-l să fie apt pentru primirea harului dumnezeiesc şi îndumnezeitor. Cine îşi caută duhovnicul, îl va găsi. Mai sus, legat de duhovnic, am amintit de duhovnicie. Dar ce este duhovnicia? Duhovnicia este judecătoria internă a sufletului creştin, care are împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său (Lc. XVII, 21) având ca judecător conştiinţa sa, adică ştiinţa de sine în raport cu legile Domnului, cu ajutorul căruia el poate face deosebire între bine şi rău. Întrucât creştinul nu se poate cunoaşte exact, şi nici legea Domnului n-o ştie pe deplin, pentru a-şi completa această judecată internă, apelează la un judecător extern, asemenea lui, dar superior lui prin situaţie bisericească şi har, pe care-l consultă şi de la care cere ce-i lipseşte: lumină şi adevăr. Acesta este duhovnicul a cărui misiune este să examineze, să îndrumeze, să judece şi să dea sentinţa dezlegării necondiţionate sau condiţionate, sau nedezlegării, toate împlinite numai în cadrul legilor lui Dumnezeu date lui în Sfânta Scriptură şi SfântaTradiţie a sfintelor canoane, în afara cărora nu poate fi legare sau dezlegare, lumină şi adevăr duhovnicesc .276

275

Ibidem, p 164. Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a lll-a. Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p 168. 276

140

II Duhovnicia este centrul vieții bisericești, iar viața bisericească nu este altceva deosebit, fiindcă omul este prin fire bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieșit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheamă pe om dintru această existență întru ființa cea veșnică, care e Dumnezeu Însuși. Biserica este pântecele maicii în care noi ne dezvoltăm duhovnicește. Viața noastră bisericească nu este ceva aparte, deși alte miliarde de oameni nici nu intră în Biserică. Totuși, aceste miliarde sunt oameni ieșiți din fire. Și noi suntem oameni ieșiți din fire, dar în Biserică ne revenim în fire. Duhovnicia este centrul vieții noastre. De la duhovnicie pornesc toate și în duh se săvârșesc toate. Duhovnicia este locul central unde omul trebuie să săvârșească zidirea lui. În mâinile duhovnicilor se află cheia puterii de a săvârși această mântuire pornind de la însuși centrul, însuși nucleul vieții noaste.277 Prin hirotonia și hirotesia preotului se primește puterea de a da viață, însă nu preotul direct, ci ,,Hristos care este în noi”. Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh și adevăr. Precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor, că acesta este duh de viață dătător, tot așa și cuvântul dat de duhovnic trebuie să tindă sprea acest deziderat. Dar acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, să-l dăm și în rugăciune, să fie primit și căutat de ucenici. Tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face prin pregătirea ucenicilor de a veni la spovedanie cu rugăciune. Rugăciunea nu înseamnă nimic special decât că dialogul nostru este cu Dumnezeu și nu cu omul. Apostolul Pavel, atunci când L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie să se pocăiască și s-a întors în puterea duhului, oarecum ca și Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să devină Apostolul neamurilor. Și Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om n-a fost dată, ci de Hristos. Ceea ce facem noi ca duhovnici nu este de la om și nu este primit de la om, în esență, ci este lucru dumnezeiesc, chiar dacă primim de la om și îmbogățim lucrurile acestea și pe noi înșine și pe cei 277

Ierom. Rafail Noica, Duhomici români în dialog cu tinerii, Editura bizantină, Buc., 1997, p. 121.

141

care vin la noi. Așadar, ucenicul să vină în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu.278 Şi conversaţia ucenicului nu este cu un om, ci cu Dumnezeu. În schimb, duhovnicul trebuie să aibă, în general, şi o rugăciune zilnică, să ajungă la o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să-i dea cuvânt. Duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inimă cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea aceasta, Dumnezeu va face lucruri uimitoare, atât cu duhovnicul, cât şi cu ucenicul. Dar nu trebuie să se uite un lucru pe care Biserica, de la început şi până astăzi îl spune: „Nu pentru vrednicia preotului lucrează Dumnezeu, ci pentru credinţa ta”, pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu. Un tânăr îl întreabă pe Sf. Siluan: „De ce sunt aşa de puţini duhovnici astăzi? la care Sf. Siluan răspunde, probabil neînţeles de tânăr în momentul acela: „Fiindcă nu sunt ucenici buni.” Sfântul Siluan, dacă se pleacă de la etimologia cuvântului ucenic, care mai înseamnă şi ascultător, se referea la faptul că, mai ales într-o mănăstire, dacă nu sunt ascultători buni atunci cu siguranţă nu vor fi nici duhovnici „stareţi” buni. Dacă ascultătorul (ucenicul) vine cu inimă nefăţarnică şi rugăciune la duhovnic, chiar dacă duhovnicul ar fi ca Iuda, atunci când el s-a prezentat în faţa acestuia, s-a prezentat ca în faţa duhovnicului. Aşadar, duhovnicii trebuie să-şi pregătească ucenicii în permanenţă cu îndemnul: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciunea către Dumnezeu.” Ucenicul trebuie să fie pregătit în aşa fel, încât să ştie că nu cu duhovnicul vorbeşte, ci cu Dumnezeu. Duhovnicul nu face decât să-l aducă pe ucenic la Dumnezeu. Duhovnicul cere de la Dumnezeu, în rugăciunile de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-i dea cuvânt pentru ucenic, ca Dumnezeu să nu-l lase pe el ca duhovnic să dea cuvânt nefolositor sau dăunător mântuirii ucenicului. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată. Sigur, despre duhovnic şi duhovnicie subiectul este inepuizabil, însă pentru noi, după opinia noastră, ar fi să ascultăm, în loc de concluzii, câteva îndemnuri duhovniceşti practice, adresate clerului, laicilor şi monahilor, date de Părinţi, teologi, monahi reprezentativi ai Bisericii noastre străbune. 278

Ibidem, p. 127.

142

Părintele Ioanichie Bălan îl întreabă pe părintele Pr, prof. dr. Dumitru Stăniloaie: „Care este nivelul trăirii duhovniceşti astăzi în Biserica Ortodoxă Română? Mă refer atât la monahi şi clerici, cât şi la masa credincioşilor.” Răspuns: „Unii vor urca spiritual, mai mult decât înainte, ajutaţi de o teologie care a început să fie preocupată de viaţa spirituală, iar alţii vor coborî, influenţaţi de rezultatele unei ştiinţe rău înţelese. Unii dintre oameni, urcaţi pe treptele unei umanizări mai spiritualizate, se vor apropia de Hristos, de trăirea comuniunii cu El, în duhul de jertfă pentru semenii lor şi de iubire faţă de ei. Alţii se vor depărta de El prin tot mai marea închidere în mândria omenească.” Unii dintre monahii şi clericii noştri au urcat la un nivel mai înalt de spiritualitate şi de comuniune cu Hristos. Ba chiar unii credincioşi au urcat la o înţelegere şi sete de înţelegere mai accentuată a lui Hristos şi la o viaţă spirituală mai bogată în conţinut. Sunt însetaţi de lecturi care le descoperă această viaţă. Nu mai merg la biserică şi nu mai participă la Tainele şi ierurgiile bisericeşti numai din obişnuinţa unei tradiţii. Ei caută prin ele şi un Hristos lucrător în ele, un sens al vieţii, care a devenit foarte obscur printr-o ştiinţă şi printr-o tehnică orientată exclusiv spre lumea materială şi spre satisfacţiile trecătoare ale trupului. Îşi dau seama că numai continuarea veşnică a persoanei, dincolo de trecătoarea viaţă pământească, dă un sens acesteia, iar această continuare e garantată de învierea lui Hristos.279 Întrebare: „Ce aşteaptă astăzi lumea credincioşilor de la Biserică, de la ierarhi, de la preoţi şi de la monahi?” Răspuns: „Lumea aşteaptă astăzi de la Biserică iubirea lui Hristos trăită de toţi slujitorii ei. Aşteaptă fapta de generozitate, înfrângerea egoismului, entuziasmul cuvântului, promptitudinea comuniunii − lipsită de mândrie − cu orice om. Întrucât ierarhii, preoţii şi monahii s-au pregătit pentru această misiune şi s-au hotărât să-şi închine viaţa în mod exclusiv lui Hristos, ei trebuie să pornească cei dintâi la aceasta, să lucreze și să stăruie neîncetat şi cu toată râvna în ea.” Ca sfat duhovnicesc către ucenicii săi, marele teolog ortodox român, Părintele Dumitru Stăniloae, îl oferă pe acesta: „Să vă simţiţi mai alipiţi − dacă se poate − printr-o amintire continuă de Iisus Hristos Care ne este Mântuitor şi ajutor şi model de înnobilare a umanităţii noastre. Ea ne va face să iubim semenii noştri, să părăsim orice egoism şi să nu ne descurajăm niciodată în greutăţile vieţii. La aceasta ne-ar 279

Protos Ioanichie Bălan. Convorbiri duhovniceşti, Vol. II, Episcopia Romanului şiHuşilor, 1988, p. 92.

143

ajuta cât mai deasa pomenire a lui Hristos în scurta rugăciune, cunoscută în tradiţia noastră ca Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii. Putem să pomenim pe Hristos fără să ne întrerupem de la împlinirea datoriilor noastre faţă de viaţă, ci, dimpotrivă, ajutându-ne să le împlinim cu cea mai mare responsabilitate.” Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, citând pe călugărul francez Pierre Teilhard de Chardin, atenţionează că a sosit deja timpul ca „în toate domeniile Ştiinţei Sacre să se intre, prin studiu şi rugăciune, în regiunea în care Dumnezeu şi Cosmosul se ating.” El recomandă credincioşilor şi fiilor duhovniceşti să aibă credinţă dreaptă, smerenie multă, milă de aproapele, rugăciune din inimă şi lăsare în voia lui Dumnezeu. Toate acestea ne conduc sigur în împărăţia cerurilor. P. S. Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, îndeamnă pe credincioşi să se împace unii cu alţii şi arată că iubirea creştină este o virtute, îndeamnă apoi spre rugăciune multă, să vină regulat la biserică, să se mărturisească şi să primească Prea Curatele taine. Îi mai îndeamnă să nu-şi ucidă pruncii şi să le dea o bună educaţie cetăţenească şi creştinească. P. Cuv. Arhim. Gamaliil Vaida, de la Sf. Mănăstirea Cozia, recomandă călugărilor din mănăstire: întâi să fie oameni de rugăciune şi ascultare, să iubească biserica şi sfintele slujbe, să citească zilnic cărţi sfinte, să facă totul cu binecuvântare, să fugă de prietenia cu femei şi să trăiască în smerenie şi în pace cu toţi. Iar când au vreo ispită să postească trei zile, să se roage mult şi să se mărturisească la un duhovnic, căci în mod sigur scapă de ispită. („Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 12, 2001: I – aprilie-iunie, p. 3-4; II – iulieseptembrie, p. 11-12).

144

POSTUL LA SFINȚII PĂRINȚI În vorbirea teologică, în cuvântările şi predicile ţinute de ierarhi şi de preoţi, de la amvonul bisericii, auzim adesea expresiile: Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Pentru credincioşii noştri, care n-au luat cunoştinţă încă, până acum, despre aceste noţiuni, vom aminti pe scurt câte ceva despre ele. Sfinţii Părinţi sunt declaraţi acei Părinţi ai Bisericii, care, prin eforturi duhovniceşti susţinute, au dus o viaţă spirituală exemplară pentru comunităţile creştine unde au activat, unii dintre ei ajungând chiar martiri. Învăţătura lor orală sau scrisă a fost mereu conformă cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Tradiţie a Bisericii creştine. De obicei, acest apelativ l-au primit acei părinţi care au fost declaraţi sfinţi în primele opt veacuri creştine, până la Sfântul Ioan Damaschin inclusiv. Scriitorii bisericeşti sunt acei părinţi nehirotoniţi (laici), care au activat în sânul Bisericii creştine, au apărat învăţătura ei, unii chiar cu preţul vieţii, dar care, în viaţa lor personală sau în opera scrisă, au avut anumite abateri, anumite greşeli ce nu puteau fi aprobate sau acceptate de biserică. Mare parte din opera lor a rămas valabilă în Biserică până în zilele noastre (de ex., Origen, Tertulian şi alţii). Unii Sfinţi Părinţi au suferit moarte martirică, pentru apărarea adevăratei învăţături creştine (Sf. Policarp, Sf. Ignatie Teofanul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Sf. Ciprian, Sf. Maxim Mărturisitorul etc.), pecetluind cu moartea lor viaţa şi misiunea Bisericii, după pilda marelui martir, Iisus Hristos. Alţi Sfinţi Părinţi se evidenţiază prin calitatea de organizatori de instituţii pentru asistenţă socială, de viaţă monahală, de educaţie şi cultură, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sf. loan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Niceta de Remesiana etc. Alţii au strălucit prin bogata lor învăţătură şi cultură şi au fost creatori de ştiinţă teologică, dând Bisericii temelia doctrinară şi prestigiu. Ei au ştiut să îmbine o uriaşă muncă intelectuală cu una organizatorică şi administrativă, cimentate prin râvna sfântă după desăvârşire. Alţii au fost misionari de înaltă clasă, convertind la creştinism diferite neamuri sau părţi din diverse popoare, punându-le în circuitul civilizaţiei greco-romane şi creştine-universale, ca de exemplu, Sf. Grigore Taumaturgul în Pont, Sf. Vasile cel Mare în Capadocia, Sf. Ilarie în Galia, Sf. Grigore cel Mare în Anglia, Isidor de Sevilla în Spania etc. Alţii au apărat şi promovat credincioşii lor, au fost sfetnici mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi ai împăraţilor şi au luptat 145

împotriva sclavagismului, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, pentru dreptate şi ajutorare socială şi pentru progresul moral şi duhovnicesc al tuturor. Mulţi s-au mistuit de datul desăvârşirii în propriul lor mediu, în comunităţi monahale sau în singurătatea pustiurilor.280 Pentru că am amintit de desăvârşire, în cele ce urmează, ne vom ocupa în mod deosebit de posibilitatea progresului în această direcție. Postul este un factor important al acestui progres. Ce este postul? Postul este înfrânarea benevolă dela mâncare şi băutură din motive religios-morale. Ce aduce postul? În primul rând, postul aduce potolirea poftelor trupeşti, înfrângând puterea lor asupra trupului şi asupra sufletului. În al doilea rând, el este un exerciţiu al voinţei care-şi arată dominaţia asupra instinctului de hrană şi asupra poftei şi plăcerilor legate de acest instinct. În al treilea rând, postul este expresia pocăinţei pentru păcate. În al patrulea rând, el se aduce ca o jertfa bineprimită lui Dumnezeu. În sfârşit, postul sprijină rugăciunea; el face ca sufletul, eliberat de tulburarea poftelor trupeşti, să se înalţe cu uşurinţă la Dumnezeu.281 Biserica a rânduit ca zile de post în afară de ajunări: miercurile şi vinerile de peste an, afară de săptămânile de harţi; cele patru posturi de peste an: al Paştelui, al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, al Adormirii Maicii Domnului, al Naşterii Domnului. Acestea sunt perioade nu numai de înfrânare de la mâncare şi băutură, ci şi de pocăinţă, de luptă împotriva patimilor, de exercitarea virtuţilor (în special a milosteniei) şi de intensificare a rugăciunilor. De când a apărat postul? Dumnezeu a aşezat Postul chiar de la început, chiar de când Adam se afla în rai (Fac. 2,17). Încă de la început, Dumnezeu a cerut omului să se abţină de la anumite lucruri pentru binele şi fericirea sa. Proorocii Vechiului Testament, poporul evreu, Sf. Ioan Botezătorul, Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, Părinţii Bisericii, martirii, cuvioşii şi toţi creştinii au practicat postul. Biserica este lăcaşul fidel unde practicarea postului este păstrată de către toţi credincioşii într-o atitudine de deschidere totală faţă de harul Domnului, în aşteptarea reîntoarcerii Sale. Perioada de după învierea Mântuitorului nu este una de bucurie totală, ci încă de penitentă, căci apărându-i în fața fariseilor pe ucenicii 280

Pr. Pavel Grosu, Rostul Postului, în „Studii teologice”, XI (1957), nr. 3-4. 1 Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1984, p. 12-13. 281

146

Săi, care nu posteau, Iisus zice: Pot, oare, fiii nunții să postească cât timp este Mirele cu ei ? Câtă vreme mă au pe mine cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile (Mc. 2, 19-20). Aşteptând ca Mirele să revină, postul penitenţial (adică de pedepsire de bună voie) pentru ispăşirea păcatelor, îşi are locul său în practica Bisericii în vederea înduhovnicirii, fiecare dintre noi fiind conştient de necesitatea mântuirii.282 Vorbind mai sus despre Sfinţii Părinţi, este important să vedem ce viziune au unii dintre aceştia despre post, moment în care ne aflăm acum. În cea de-a cincea carte a sa, la începutul ei, Sfântul Ioan Casian arată că există opt păcate fundamentale împotriva cărora trebuie să luptăm şi anume: cel al lăcomiei, al curviei, al iubirii de arginţi, al mâniei, al tristeţii, al descurajării adică al neliniştii, al slavei deşarte şi al trufiei. Împotriva acestor păcate trebuie dusă o luptă continuă şi susţinută. Astfel, precum spune profetul (Ps. 65, 11), „trecând nevătămaţi prin focul patimilor, care ard cumplit sufletele noastre, vom putea trece îndată prin apa virtuţilor, care stinge aceste patimi şi stropiţi de roua leacurilor duhovniceşti, ne vom învrednici, prin curăţia inimii, să fim scoşi la mângâierea desăvârşirii” (Cap. 1-2).283 Acest lucru l-au experimentat anahoreţii egipteni, cu minunata lor lucrare duhovnicească, cu bogata lor experienţă a stăpânirii de sine şi o desăvârşită cumpănire în judecata lor. Împotriva primului păcat, cel al lăcomiei, se luptă prin post. Înfrânarea de la mâncare se bazează şi pe taina sufletului şi pe taina trupurilor, ambele fiind diferite la oameni. De aceea, atât felul, cât şi cantitatea hranei tocesc ascuţimea minţii şi, îngreunând şi duhul odată cu trupul, aţâţă focul primejdios al patimilor. Sfântul Casian afirmă că principala greşeală rămâne, însă, îmbuibarea fără măsură cu carne şi vin după pofta trupească, citând în acest sens pe Sfântul Apostol Pavel: . „Grija de trup să n-o faceţi spre pofte” (Rom 13, 14). Aceasta, însă, fără ca trupul, istovit de lipsa hranei să nu mai poată face față sarcinilor duhovniceşti. Rânduiala cea mai bună a hranei zilnice, modeste și nu a 282

Sf. Teodor Zăvorâtul, Calea spre mântuire (Scurtă încercare ascetică), traducere: Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Bucureşti, 1999, nota 140, p. 269. 283 Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, Colecţia. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 57Aşezămintele monahale şi convorbiri duhovniceşti, trad. de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. Bucureşti, 1990, p. 80.

147

postului greu la intervale de timp, flămânzirea nemăsurată ducând nu numai la slăbirea trupului, ci şi a puterii rugăciunii.284 Tot Sfântul Casian mai spune că, pentru păstrarea curăţeniei duhului şi trupului, nu e deajuns înfrânarea de la mâncare, ci trebuie adăugate şi celelalte virtuţi sufleteşti. Căci acestea sunt mai greu de cucerit şi cine nu biruieşte lăcomia pântecelui, nu le va putea dobândi. La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare în Omilia I Despre Post zice: „Am cunoscut harul posturilor prin proorocul Isaia. Isaia a lepădat postul iudaic şi ne-a arătat adevăratul post, spunând: Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, ci dezlegaţi toată legătura nedreptăţii.”(Is. 58, 46); iar Domnul a zis: „Nu fiţi trişti, ci spălaţi-vă feţele voastre şi ungeţi-vă capul vostru (Mt. 6, 16-17). „Unge capul tău cu ungere sfântă, ca să ajungi părtaş al lui Hristos şi aşa apropie-te de post”285. Postul e mai vechi decât Legea. Adam a primit întâia oară porunca de a posti. Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mâncat din pom, n-am mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că „n-au trebuinţă de doctori cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăința fără post este neputincioasă. Să ne îndreptăm înaintea lui Dumnezeu prin post. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Chipul în care au trăit primii oameni în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor raiului toate cele născocite de om de după cădere: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate câte tulbură mintea omenească.” Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „N-am postit, şi am fost alungaţi din rai. Să postim, dar, ca să nu ne întoarcem în iad. Nu vezi că Lazăr a intrat prin post în paradis? Nu imita neascultarea Evei. Nu lua din nou sfătuitor pe şarpe, care ne sfătuieşte să mâncăm, ca să ne cruţăm trupul. Nu-ţi găsi scuza în boala trupului sau în slăbiciune”286. Toţi sfinţii l-au primit ca pe o moştenire strămoşească şi l-au păzit transmiţându-1 din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns, din neam în neam, până la noi.

284

Ibidem, p. 81. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări. Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 17, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1986, p. 347. 286 Ibidem, p. 349. 285

148

În mod treptat, Sfântul Vasile face referire la etapele postului în curgerea timpului, zicând că, înainte de potop, nu se cunoştea vinul: dovadă Noe, care nu ştia ce-i vinul, a sădit vie, a băut din rodul ei şi s-a îmbătat (Fac. 9,20-21). S-a îmbătat nu că era beţiv, ci pentru că nu ştia cât trebuia să bea. Descoperirea băutului de vin este mai nouă decât paradisul, aşa că postul este foarte vechi. Moise, prin post s-a urcat în munte (Ieş. 24, 18). El n-ar fi îndrăznit să se apropie de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor, dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de la Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar jos la poalele lui, lăcomia la mâncare a înnebunit pe oameni să se închine idolilor. O singură îmbătare cu vin a zădărnicit cele patruzeci de zile de post şi de rugăciune ale lui Moise. Plăcile scrise de Dumnezeu, pe care le primise postul, pe acelea le-a sfărâmat beţia, că profetul n-a socotit cu cale ca un popor beat să primească legile lui Dumnezeu (Ieş. 32, 19). Şi astfel, poporul, care învăţase să cunoască pe Dumnezeu prin minuni nespus de mari a alunecat într-o clipită, prin lăcomie, la mâncare, la închinarea la idoli.287 Lăcomia l-a pângărit pe Isav şi l-a făcut rob fratelui său. O singură mâncare i-a luat dreptul de întâi născut. Samuel este rodul rugăciunii împletite cu post, săvârşite de mama sa. Samson, prin postul ţinut de mama sa, atât la zămislirea acestuia, cât şi după, capătă puteri fizice de nebiruit (Jud. 13, 4). Postul l-a născut, postul l-a alăptat, postul l-a făcut bărbat, postul a poruncit mamei sale de înger: „Tot ce iese din viţa de vie să nu mănânce şi vin şi băuturi ameţitoare să nu bea” (Jud. 13,14). Postul naşte pe profeți, întărește pe cei puternici, înțelepțește pe legiuitori, îndepărtează ispitele şi îndeamnă spre evlavie, este tovarăş al înfrânării şi creator al castităţii. În timp de război, face eroi, iar în timp de pace propovăduieşte liniştea. Pe credincios îl sfinţeşte, iar pe preoţi îi desăvârşeşte, că nu-i cu putinţă să îndrăznească cineva a săvârşi sfintele slujbe fără să postească; aceasta nu numai în slujba noastră de acum, tainică şi adevărată, ci şi în cea prenchipuitoare, care se aducea în legea cea veche.288 Postul l-a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină. După ce, timp de patruzeci de zile, şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să 287 288

Ibidem, p. 350. Ibidem, p. 35.

149

vadă pe Domnul în peştera din muntele Horeb, atât cât e cu putinţă unui om să-L vadă (3 Regi, 19, 8-13). Prin post, proorocul înviază pe fiul vîduvei din sarepta Sidonului. Elisei ospăta pe profeţi cu ierburi sălbatice şi cu puţină făină (4 Regi 4,8). Postul i-a ajutat pe toţi sfinţii să vieţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Cei trei tineri din Babilon (Daniil 1, 8-16) aruncaţi în cuptorul cel cu foc, n-au fost vătămaţi. Daniil n-a mâncat pâine şi n-a băut apă trei săptămâni, când a fost aruncat în groapa cu lei. În felul acesta, el n-a fost mâncat de lei. Prin post a devenit biruitor, a stins puterea focului şi a închis gurile leilor. Postul este creşterea caselor, mama sănătăţii, pedagogul tinereţii, podoaba bătrânilor, tovarăş bun de drum celor ce călătoresc, tovarăş credincios al soţilor. Bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie când bărbatul său sfinţeşte postul. Cine şi-a împuţinat bunurile casei când a postit?289 Postul nu ştie ce-i camăta. După cum, setea face plăcută băutura, iar foamea, când se iveşte, face ca masa să fie dorită, tot aşa şi postul înveseleşte pe cel ce mănâncă, pentru că, aşezându-se la mijloc şi întrerupând necontenita desfătare cu mâncăruri, face să ţi se pară mâncarea nespus de plăcută, drept ceva nou şi necunoscut. El nu-i folositor numai pentru viaţa de dincolo, ci-i folositor chiar pentru trupul nostru, aici, pe pământ. Nimeni nu s-a îmbătat cu apă. Pe nimeni nu l-a durut capul vreodată din pricină că a băut apă. Faţa celui ce posteşte îţi inspiră respect. Ochiul este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvânt şi curat la inimă. Viața Sfântului Ioan Botezătorul a fost un post (Mt. 3, 4). N-a avut pat, masă, pământ de arat, n-a avut bani de arătură, grâu şi nici brutar, n-a avut nimic din cele ce sunt de trebuinţă pentru întreţinerea vieţii. Pentru aceasta, „nici nu s-a ridicat cineva mai mare decât Ioan Botezătorul din cei născuţi din femeie” (Mt. 11, 11). Pe Apostolul Pavel postul l-a ridicat la al treilea cer pe lângă alte virtuţi, iar Domnul nostru Iisus Hristos, prin post, a întărit trupul luat pentm noi (Matei 4, 1-11). Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţesc sufletul cu post. Cu mult mai folositor este postul acum, când predicarea lui s-a 289

Ibidem, p.352.

150

vestit în toată lumea. Soldaţi, călători, corăbieri, negustori, cu toţii au auzit de această poruncă a postului şi o primesc cu bucurie.290 El pune rânduială între credincioşi; alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile. Ca un judecător aspru, goneşte râsetele, cântecele şi dansurile deşuchiate. Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nicio piedică să domnească pacea adâncă în toată lumea. Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci nici viaţa n-ar mai fi plină de plâns şi de tristeţe. Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu numai de la mâncare, ci și de la izgonirea şi iubirea de arginţi, lăcomia, precum şi de la orice viciu. Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la post, zice foarte frumos: „Săracilor, primiţi postul, tovarăşul nostru de casă şi de masă. Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli. Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaseţi din obişnuinţa cu ele. Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre Postul este, dar, folositor tuturor oamenilor şi tuturor trupurilor; este potrivit pretutindeni: în case, în pieţe, noaptea, ziua, în localităţi şi în pustie. Postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb.291 De ce trebuie să postim? Pentru că Mântuitorul răspunde ucenicilor Săi, care n-au putut să vindece pe lunatec astfel: „Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe cei lunateci. Hristos le pune înainte temeiul învăţăturii despre post. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest text zice: „Să nu-mi spui mie de cazurile rare când unii au scos demonii şi fără post. Chiar dacă poţi spune un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, îţi spun că e cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om cu o astfel de boală, este mai cu seamă nevoie de post împreună cu credinţa. Împreună cu credinţa, postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om

290

291

Ibidem. op. cit., Omilia a Il-a . Despre Post, p. 359. Ibidem, p. 364.

151

un înger, doboară puterile cele netrupeşti; da, postul singur, împreună cu rugăciunea este vindecător.292 Tot Sfântul Ioan Gură de Aur zice mai departe: „Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul. Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea și apostolii posteau aproape întotdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor ca vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai întâi iute ca focul şi este mai presus de pământ. De aceea, mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin acest lucru şi nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului.”293 Sfântul Teodor Studitul adresându-se, l a începutul Postului Mare, le zice, în aceeaşi idee cu Sf. Vasile cel Mare, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, şi cu Sfinţi Părinţii, următoarele: „De aceea şi noi să primim darul postului cu cinste şi cu bucurie, să nu ne întristăm de reaua pătimire şi de slăbiciunea trupului nostru, ci să se bucurăm că-i pentru sănătatea şi mântuirea sufletului nostru.”294 Aşadar, zice el mai departe: „Să petrecem aceste sfinte zile cu blândeţea inimii, fără răutate, fără osândă, fără mânie, fără vicleşug, fără pismă, împăcaţi unul cu altul, în dragoste, blânzi, ascultători. Când este vremea să ne odihnim cu grijă, când va fi nevoie de vorbă, să răspundem cu smerenie şi cu evlavie. Să fugim de vorba multă şi de tulburarea mulţimilor pentru ca să plinim slujbele în linişte şi cu pace, ca nişte slugi ale lui Hristos, căci tulburarea aduce multă stricăciune în obşte şi-n soborul fraţilor.” În această vreme a postului, Sfântul Teodor Studitul îndeamnă pe fraţii săi să nu deschidă uşa gândurilor rele; să pună osteneala şi silinţa în vederea păzirii sufletului neîntinat cu gânduri 292

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri , Partea întâi, Omilia la Matei, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 23, Editura Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 667. 293 Ibidem. 294 Sfântul Teodor Studitul, Cuvintele Sf. Teodor Studitul. Colecţia „Izvoare duhovniceşti”, vol. V, Editura Episcopia Ortodoxă Alba-Iulia, 1944, p. 153.

152

spurcate, să fugă de mâncarea multă şi de beţie din care se nasc toate păcatele; să nu cânte cântece lumeşti, să bea şi să mănânce cu măsură, ca nişte fii ai lui Dumnezeu; şi să dea milostenie săracilor. Vremea postului, pentru orice neam şi pentru orice vârstă, e folositoare şi mântuitoare. După cele expuse mai sus, putem adăuga şi acestea: Să păzim toate posturile mari şi posturile mici şi să petrecem vremea lor în postire desăvârşită, adică mai mult decât în înfrânare, pentru ca însuşi trupul să simtă o lipsă, un neajuns; o îndurerare. Pentru pregătire trebuie fixat un anumit număr de zile de post mai aspru, când se lasă treburile şi se îndreaptă toate spre curăţirea conştiinţei; iar în postirea obişnuită când treburile casnice îşi reiau cursul, asprimea postului se micșorează și, în limita posibilităților, preocupărilor duhovniceşti li se pot adăuga altele noi. Postul trebuie să fie o priveghere necontenită asupra poftelor trupeşti, ca trupul să fie moderat şi cuviincios, în toate. Adevăratul post presupune o nevoinţă continuă, care să-l ducă pe om la mântuire. Creştinismul, în mod deosebit, a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi un semn de omagiu adus lui Dumnezeu. („Renașterea”, serie nouă, Râmnicu Vâlcea, an. XVII, ianuarie-martie 2007, p. 5-8

153

IV. MONAHISM MONAHISMUL CREȘTIN I. PRIVIRE GENERALĂ 1. Noțiunea. Noțiunea de „monah” vine din grecescul monachos latinizat: monachus. Prin acest cuvânt se înțelege, originar, acela care-și duce viața de unul singur și care nu se căsătorește și-și petrece această singurătate în asceză. Practica locală, adică viața solitară, își are începutul în secolul al III-lea. Noțiunea este folosită pentru cel care-și petrece viața în pustie, singur, ca ascet și, de asemenea, pentru asceții care se adună spre comuniune și comunitate. 2. Istorie. Monahismul creștin, trăit în același mod, atât de femei cât și de bărbați, poate să aibă o istorie mișcătoare, lungă. Rădăcinile sunt găsite în Noul Testament, odată cu vestirea împărăției lui Dumnezeu care vine. El este dirijat înainte de toate de urmarea lui lisus. Ținuta ascetică nu este cerută neapărat. Deși chemarea la urmarea lui lisus: «Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Mc. 8, 34 ș.u.; Mt. 19,21) ar presupune acest lucru, totuși asceza a fost observată la început de unii nevoitori mai îmbunătățiți. Sfântul Apostol Pavel, prin sfaturile sale date comunității creștine din Corint, vine cu argumente pentru sprijinirea vieții monahale (1 Cor. 25350. Tot de aici reiese și necesitatea și folosul monahismului atât pentru persoana care îmbrățișează această formă de viață, cât și pentru comunitatea creștină care ar avea și are nevoie permanentă de modele de trăire duhovnicească. − Necesitatea monahismului este o evidență internă a Bisericii − Trupul lui Hristos. Monahismul este plămânul Bisericii, unde toate lucrurile trebuie să renască și să fie transfigurate, tot atât de indispensabilă organic precum plămânul este pentru corpul omenesc.295 − Viața monahală este consacrată unei experiențe personale a Duhului Sfânt, prin ascultare, sărăcie și curăție, cele trei „voturi” pe care monahul le face față de îndrumătorul său spiritual. Spiritualitatea monastică deși pare un mod „străin” de viață, nu se deosebește de 295

Mihai Vlasie, Drumuri spre mănăstiri, Editura Schitul Crasna-Prahova, 1995, p. 3

154

pietatea credincioșilor decât prin acest efort intens de actualizare a harului botezului prin continuă pocăință.296 − Monahismul este în sine, mai înalt decât starea comună a credincioșilor, nu pentru vreun ideal de viață diferit, căci este același pentru tot creștinul: „Să iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele ca pe tine însuți”, ci pentru că, în monahism, calea care duce către acest ideal este mai înaltă. − Atât viața creștinului din lume, cum și viața creștinului din monahism, răspund unei chemări divine, sau unei dispoziții a Providenței. Deși monahismul este un fel de viață, mai înaltă, totuși, „nu toți pot cuprinde cuvântul acesta, ci numai celor ce li s-a dat”. Dumnezeu este stăpânul... Sfaturile evanghelice nu sunt obligatorii pentru nimeni, însă oricine este îndemnat în a le urma, fiindcă ele constituie cel mai bun mijloc de a ajunge la perfecțiunea creștină, cerută tuturor.297 Atât vocația monahală, cât și vocația de a trăi în lume, vin la fel de la Dumnezeu, și una și cealaltă sunt conforme cu voința Sa și Lui îi sunt plăcute. În decursul istoriei, monahismul s-a realizat sub două forme principale: a) eremitică (de la lat. eremus = deșert) sau anahoretică (de la grec. ana + chorein = a merge departe), adică retragerea totală, solitară de lume, în chilii individuale numite schituri sau ermitaje, pentru practicarea ascezei și pocăinței. b) chinovială sau cenobitică (grec, koinos + bios, lat. coenobium), adică viața comunitară organizată într-o mănăstire. De altfel, după modelul Bisericii din Ierusalim, koinonia este definiția comunității monastice. Ca fondatori ai monahismului creștin puteam aminti pe Sfântul Antonie cel Mare (250-356), considerat întemeitorul monahismului de formă eremitică și care a trăit ca eremit în Tebaida (Egiptul Superior), formând, prin exemplul său, numeroase colonii de eremiți, precum și cea din Scete, lângă Alexandria. Sfântul Atanasie (259-373) scrie pe la 360 Viața Sfântului Antonie;

Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, București, 1981, p. 268. Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului ortodox, Tipografia „Cozia” a Sf. Episcopii a Râmnicului, 1933, p. 20. 296

297

155

Sfântul Pahomie (290-340), întemeietorul monahismului de forma chinovială, fondează pe la 325 o mănăstire de tip familial, în care starețul este părintele spiritual la Tabenese, în deșertul Nilului superior, iar regulile lui au fost traduse, din coptă în latină, de către Sfântul Ieronim (347-420). Aceste reguli stau la baza Regulii Sfântului Benedict de Hursia (480-547), care a înființat, în 529, celebra Mănăstire Monte Cassino; Sfântul Vasile cel Mare (329-379), episcop de Cezareea Capadociei, este autorul Regulilor Mici și Mari, reguli care au stat la baza principalelor centre ale monahismului bizantin, printre care celebra mănăstire Studion din Constantinopol, mănăstire în care se distinge Sfântul Teodor Studitul (+ 826), reformator al vieții monastice și apărător al ortodoxiei în lupta împotriva iconoclasmului; Sfântul Ioan Casian (365-435) a scris Instituțiile cenobitice sub influența Sfântului Pahomie, este cel ce a transferat la Marsilia (cca. 416) tradiția monastică din Scete și influența dascălului său, Ioan Hrisostom. A fost influențat de scrierile despre spiritualitatea și rugăciunea monastică ale lui Evagrie Ponticu (346-399). În secolul al X-lea, începe monahismul atonit, monahismul harismatic, de tip contemplativ isihast, care practică invocarea continuă a „rugăciunii lui lisus «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul»”.298 Întruparea Logosului a făcut posibilă îndumnezeirea omului (theosis), săvârșită însă de harul divin. De aici importanța rugăciunii interioare, devenită mai târziu „rugăciunea neîntreruptă”, a contemplației și a vieții monastice în Biserica răsăriteană. La sfinții din pustie, extazul se însoțea de fenomene luminoase. Călugării „iradiau lumina harului”. Când un pustnic era cufundat în rugăciune, chilia sa era plină de lumină. Toate aceste învățături și practici pornesc de la Sf. Maxim Mărturisitorul și continuă secole de-a rândul. Aceste practici vor fi întâlnite la sihaștrii de la Muntele Athos. Polemica iscată de afirmația lor − anume că ei ajung să se bucure de lumina increată − a dat prilej marelui gânditor Grigore Palama (secolul al XIV-lea) să elaboreze o teologie mistică a luminii taborice.299 Începând din secolul al VI-lea, isihasmul se răspândește de la Muntele Sinai în lumea bizantină. Ioan Scărarul (sec. VI-VII), teologul sinait cel mai

298 299

Pr. prof. dr. Bria, op. cit, p. 269. Mircea Eliade, "Istoria credințelor și Ideilor religioase", vol. III, p. 64

156

însemnat, insista deja asupra isihiei.300 Dar, mai ales, cu Nichifor din Singurătate (secolul al XlII-lea), acest curent mistic se înrădăcinează pe Muntele Athos și în alte centre mănăstirești. O personalitate și mai importantă pentru avântul isihasmului la muntele Athos a fost Grigore Sinaitul (1255-1346). El insistă asupra rolului central al amintirii de Dumnezeu: „Să-ți aduci aminte de Domnul Dumnezeul tău în toată vremea” (Deut. 8,18). Triumful isihasmului și teologia palamită au suscitat o înnoire a vieții sacramentale și au determinat regenerarea unor instituții bisericești. Isihasmul se răspândește rapid în Europa de Răsărit, în Țările Române și pătrunde în Rusia până la Novgorod. 3. Necesitatea monahismului După toate cele prezentate mai sus din perspectiva istorică, se pune acum întrebarea: prin ce poate astăzi un călugăr să fie de folos unei umanități care are nevoie de oameni care să vorbească în rândul maselor? Ce poate aștepta lumea de la un călugăr în veacul nostru social, care cere înainte de toate vocații active? La acestea se va răspunde: Nu numai legitimitatea existenței călugărului în zilele noastre nu pune absolut nicio problemă, dar prezența sa apare chiar esențială într-o epocă în care acțiunea socială e mai intensă ca oricând și pentru ca această acțiune să nu se sufoce, ci să aducă roadele unei reînnoiri totale a umanității. Este sigur că atunci când lumea își pierde credința, trebuie să existe oameni capabili de a reanima prin cuvânt această credință în inimi și că a predica Evanghelia în mijlocul oamenilor este o necesitate de urgență, dar o astfel de acțiune în lume va fi eficace și cu adevărat în acord cu Evanghelia decât dacă ea va fi susținută, alimentată și puternic animată de rugăciune − funcție a călugărului. Forma de viață monastică este un scandal pentru cei care pierd din vedere finalitatea întregii existențe terestre, care este de a ajunge să supună corpul, materia, spiritului, de a realiza această metanoia, această întoarcere a minții, care restabilește toate lucrurile la justa lor valoare, la adevăratul lor loc. Ceea ce are de obicei cea mai mare importanță în ochii lumii este adesea pentru călugăr la treapta cea mai de jos a scării valorilor, pe când acele lucruri pe care acesta le disprețuiește sunt, din contră, pentru călugăr în vârful scării și conduc totul. De exemplu: rugăciunea, care, 300

Cf. Kallistos Ware, Introd. la John Climaous, The Ladder of divine ascent, p. 48.

157

pentru oamenii din lume, pare a fi o pierdere de timp, pare inutilă, este, din contră, pentru călugăr, valoarea supremă, principiul tuturor acțiunilor, ocupația întregii sale zile: el lucrează, mănâncă, doarme, trăiește cu rugăciunea, în rugăciune.301 Rolul monahismului, departe de a se fi micșorat astăzi, pare a fi, dimpotrivă, de o importanță cu atât mai mare cu cât Biserica, în efortul ei actual de a ieși din adormirea istorică, are nevoie de un organ respirator de mare sănătate pentru a susține un angajament total în lucrarea sa în lume și în întregul cosmos, unde vocația sa supremă este de a face să renască, de a învia în Dumnezeu toate lucrurile rămase în starea de cădere, în starea a-naturală de păcat și de a risipi, printr-o strălucitoare teofanie, tenebrele exterioare.302 Pecetea vieții monahale va rămâne pusă peste acei călugări care, chiar în mijlocul lumii, în focul acțiunii, vor păstra smerenia și sărăcia cu duhul care sunt cele mai puternice facilități ale inimii. În continuare, vom aborda încă două subiecte legate de monahism și anume: începuturile și dezvoltarea monahismului în cele trei Țări Române; monahismul din Eparhia Râmnicului. II. ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA MONAHISMULUI ÎN CELE TREI ȚĂRI ROMÂNE 1. Creștinismul pe pământ românesc. Învățătura Mântuitorului Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre și Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. Răspândirea creștinismului în Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia, Illyricum) s-a făcut prin Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi. Potrivit unei tradiții consemnate de Sfântul Ipolit (170-236), Sfântul Apostol Andrei „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor.”303 Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265339), cel mai de seamă istoric din veacurile primare, în Istoria bisericească scria că Sfântul Andrei a propăvăduit și în Dacia Pontică, viitoarea Scytia Minor (Dobrogea de azi). În ceea ce privește răspândirea creștinismului în nordul Dunării, în secolele II-III, nu există mărturii literar-istorice sau arheologice sigure. După cucerirea Daciei de către romani, învățătura creștină s-a putut 301

302 303

Mihai Vlasie, op. cit., p. 7.

Ibidem. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 63.

158

răspândi în nordul Dunării pe mai multe căi: a) prin coloniști (din Dalmația, Moesia inferior și Moesia Superior, Pannonia, Tracia, Grecia, Asia Mică, Siria, Egipt, Gallia etc); b) prin ostașii din armata romană (Legiunea XIII Gemina, la Apulum și Legiunea V Macedonia, la Potaissa precum și numeroase trupe auxiliare304); c) prin sclavi; d) prin negustori; c) prin captivi aduși de goți în Dacia. Învățătura creștină a putut fi cunoscută în Dacia încă din secolele 1I-I1I, iar în Dobrogea de azi, din a doua jumătate a secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creștini − inclusiv preoți − care au sădit-o în sufletele semenilor, nu numai prin puterea cuvântului, ci mai ales prin exemplul vieții lor și uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea. Arheologul Radu Vulpe scria: „Poporul nostru s-a născut creștin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanității sale, la a cărei desăvârșire creștinismul popular și-a adus contribuția cea mai de seamă. Noi suntem români fiindcă suntem creștini și suntem creștini fiindcă suntem români”. 2. Viața monahală în spațiul românesc − originea, apariția și dezvoltarea ei Referitor la viata monahală creștină din Țările Române, s-a susținut mult timp, în istoriografia noastră bisericească și profană, că ea ar fi început la noi numai din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, prin mijlocirea slavilor sud-dunăreni și că adevăratul ei întemeietor pe pământ românesc ar fi fost Sf. Nicodim de la Tismana. Cercetările mai noi au contrazis însă cu totul această ipoteză, dovedind că la noi a existat o viață monahală cu mult înainte de ridicarea Mănăstirii Vodița de către Nicodim.305 Monahismul a pătruns, pe tărâmul românesc venind, fie din Bizanț, fie din Capadocia, Siria sau Palestina. Monahismul românesc este mult mai vechi decât al vecinilor noștri slavi. Prin secolele IV-VI, s-a constatat existența unor „călugări sciți” (din provincia Scytia Minor − Dobrogea de azi). După anul 1000, voievodul Ahtum a ridicat o mănăstire cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul în cetatea Morisena, în care au fost aduși călugări greci (adică ortodocși). O altă mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Gheorghe” a fost ridicată la 1030 de Cianadinus. În 1204, papa Inocentiu III cerea episcopului catolic din Oradea să cerceteze mănăstirile „călugărilor greci” din regatul Ungariei, aflate în ruină. 304 305

Ibidem, p. 65. Ibidem, p. 302.

159

Cu siguranță că, în afară de aceste așezări monahale atestate istoric, au existat și altele: bisericuțele de la Basarabi, peștera zisă a Sfântului Nicodim de la Tismana, chilia lui Daniil Sihastru de la Putna, peșterile de la Ialomicioara, Bistrița-Vâlcea, bisericuțele rupestre din părțile Sălajului, Buzăului, de la Cib, jud. Alba, de la Vărădia în Banat, altele în părțile Orheiului etc. Multe nume de sate și de locuri confirmă existența unei vieți monahale la noi din timpuri străvechi: Călugăreni (peste 15), Călugăru, Călugări, Valea Călugărească, Călugăreasa, Chilia, Chilii, mănăstirea, Mănăstioara, Schitu și numeroase altele.306 3. Monahismul românesc după întemeierea mitropoliilor de Moldova și Ungrovlahia În 1359, în hotărârea sinodală de transferare a mitropolitului Iachint de la Vicina se prevedea ca toți „clericii din acea țară și toți sfințirii călugări și laici să-l asculte și să i se supună lui”. Acest text dovedește existența, în acel timp, a unui număr însemnat de călugări.. În 1369, într-un hrisov ctitoricesc a lui Vlaicu Vodă se amintea și de rugămintea adresată „protosului” Hariton de a înlocui viața de obște cu cea idioritmică pentru monahii români de la Cutlumuș. Dovezile arheologice din munții Buzăului atestă existența unor așezăminte monahale de prin secolele XII-XIII. De asemeni, la Argeș, în Râmnic, Ilfov etc. au fost așezări monahale foarte vechi. Sfântul Nicodim de la Tismana numai reorganizează viața monahală existentă deja în Țara Românească. Cea mai veche mențiune despre prezența lui Nicodim în Țara Românească se face în hrisovul prin care Vladislav (Vlaicu) Vodă a înzestrat Mănăstirea Vodița, zidită și zugrăvită din inițiativa lui (Nicodim), aceasta însemnând prin vara anului 1372. Tot Sfântul Nicodim inițiază construirea mănăstirilor Tismana, Cozia, Topolnița, Gura-Motrului, Vișina, Coșuștea-Crivelnic etc. El rămâne ca un mare reorganizator al vieții monahale la noi, după rânduielile isihaste de la Athos. Se crede că primele mănăstiri din Moldova − între care și Neamț − ar fi ctitorite de ucenici ai săi. În Moldova apar, pe lângă Mănăstirea Neamț, și mănăstirile: „Sfântul Nicolae” din Poiana pe Siret (numită azi Probota), Moldovița (1402), Bistrița, lângă Piatra Neamț (1407), Humor (1415) etc.

306

Ibidem, p. 303.

160

Se poate afirma că, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea și în prima jumătate a celui următor, în Țara Românească și în Moldova exista o viață călugărească intensă. În Transilvania, prima mănăstire cunoscută din izvoare istorice, este cea de la Morisena (Cenadul de azi) cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” (1002). Numărul mănăstirilor ortodoxe din Ungaria și Transilvania a sporit mereu, încât în anul 1204, papa Inocențiu III (11981216) delega pe episcopul de la Oradea să le cerceteze și să constate dacă nu este posibilă înființarea unui episcopat dependent de Roma. Astfel se poate afirma că și în Transilvania viața monahală a luat amploare. În următoarele secole, atât în Țara Românească, cât și în Moldova și Transilvania, viața monahală se dezvoltă într-un ritm deosebit. Chiar dacă știrile sunt lacunare, mai ales pentru secolul al XV-lea în Țara Românească, în Moldova, organizarea bisericească, datorită mai ales lui Alexandru cel Bun, a fost în continuă creștere îndeosebi prin obținerea și recunoașterea unei ierarhii națonale. Monahii sunt cei ce inițiază și dezvoltă arta bisericească precum și literatura bisericească în Țările Române. Viața monahală din secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o intensă viață de rugăciune și de muncă, continuându-se astfel tradițiile specifice monahismului românesc. Între părinții acestei perioade amintim pe cuvioșii Eufrosin și Serghie de la Agapia veche, Pahomie Sihastrul, Dosoftei Dascălul, mitropolitul de mai târziu al Moldovei. Cu toate vicisitudinile vremurilor care au trecut peste mănăstirile românești, s-au copiat totuși și acum felurite manuscrise ori s-au lucrat obiecte de artă bisericească la Neamț, Putna, Humor, Voroneț, Slatina, Schitul Zosin în Moldova, la Bistrița, Dealu, Argeș, Plumbuita, în Tara Românească. La Putna a funcționat, în ultimele decenii ale secolului al XV-lea și în tot cursul celui de-al XVI-lea, o școală elementară și una medie. În această perioadă începe să se contureze tot mai mult opera de asistență socială organizată de mănăstirile românești. La Putna s-a făcut chiar o copie de pe un tratat de medicină. Câteva bolnite întâlnim în Tara Românească. O bolniță la Simidreni, o alta la Bistrița. Între 1542-1543, s-a ridicat bolnița din fața Mănăstirii Cozia. Bolnițele aveau drept scop îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi, a unor credincioși suferinzi și găzduirea, pe timp limitat, de regulă trei zile, a unor călători străini. Numărul călugărilor trebuie să fi fost destul de ridicat. Numeroși boieri și preoți de mir, spre sfârșitul vieții lor, după ce rămâneau văduvi, 161

se călugăreau (mama lui Mihai Viteazul, Teodora, călugăriță la Cozia, deși era mănăstire de călugări, unde a primit numele de Teofana). În Țara Românească s-a respectat mult timp rânduiala „samovlastiei” în conducerea mănăstirilor, pe care am întâlnit-o încă din secolul al XIV-lea. Cu timpul, însă, acest drept a fost încălcat, încât egumenii nu mai erau aleși direct de sobor, ci numiți de autoritatea bisericească sau politică. Toate mănăstirile mari dețineau o serie de proprietăți: terenuri arabile, vii, poduri, fânețe, bălți cu pești, mori, prisăci, case etc. Adeseori mănăsirile erau pustiite de oștile străine care invadau țara. În 1509, Mihnea cel Rău nimicise cu tunurile mănăstirea Bistrița, ctitoria Craioveștilor, dușmanii săi, iar mai târziu Mircea Ciobanul a pustiit mănăstirea Mislea, ctitoria înaintașului său, Radu Paisie. Spre sfârșitul secolului, în amândouă țările, întâlnim primele „închinări” de mănăstiri și schituri românești unor așezăminte bisericești ortodoxe din Răsărit, prin închinare înțelegându-se că mănăstirea respectivă era scoasă de sub ascultarea ierarhului locului și pusă sub autoritatea unei mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, de la Meteora în Grecia sau la Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Timp de trei secole, domnii Țării Românești și ai Moldovei au închinat „Locurilor Sfinte” nenumărate mănăstiri, schituri și biserici românești, cu toate proprietățile lor. În Transilvania, Banat și Maramureș, mănăstirile și schiturile nu dispuneau de posibilitățile materiale ale celor din Tara Românească și Moldova și nici de sprijinul conducerii de stat. În această perioadă (sec. XVI), numărul mănăstirilor din Țara Românească si Moldova a fost în continuă creștere. În secolele XVII-XVIII, viața monahală se dezvoltă mai departe, prin ridicarea din temelie a noi mănăstiri și schituri. Alături de domnii țării, ctitoreau mănăstiri și marii dregători, unii vlădici, unii călugări, preoți credincioși din popor. În această perioadă, se remarcă mari ctitori de mănăstiri și biserici, precum: Matei Basarab, Preda Brâncoveanu, Constantin Cantacuzino, Gheorghe Ghica, Radu Leon, Șerban Cantacuzino, mitropoliții Ștefan, Varlaam, Teodosie etc. De asemenea, Constantin Brâncoveanu a ridicat din temelie câteva biserici și mănăstiri (Hurezi, Mamul, Brâncoveni etc.). În Moldova se ridică Mănăstirea Dragomirna, ctitor fiind mitropolitul Atanasie Grimca. Domnitorul Vasile Lupu ridică Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi (1635) și reface Mănăstirea Golia din Iași. 162

În Transilvania apare Mănăstirea Moglănești (Toplița), ctitorită de doamna Safta, soția lui Gheorghe Ștefan al Moldovei, iar în Banat Mănăstirea de la Partos capătă o însemnătate deosebită. Ca și în secolele precedente, au trăit o seamă de călugări cu viață „îmbunătățită”, care au conținut străvechile tradiții ale spiritualității monahale românești: în Moldova, amintim pe Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voroneț, Chiriac de la Tazlău, Chiriac de la Bisericani etc.; în Țara Românească, s-au nevoit: Ioanichie Schimonahul (în Valea Chiliilor), Daniil duhovnicul și Misail, trăitori în peșterile din Munții Stânișoarei, schimonahul Antonie de la Iezer (Vâlcea). De asemenea, vrednice de pomenire sunt numele cuvioaselor maici: Casiana de pe valea pârâului Buhalnița, Sofia și Melaniade la Ceahlău, Teodora de la Sihla etc. Dar creșterea numărului de călugări a avut și urmări negative, ducând la scăderea prestigiului vieții monahale. Prin 1627, se interzicea călugărilor să mai dețină bunuri personale, să facă negoț sau să împrumute bani cu dobândă. Toți călugării erau îndatorați să ducă viață „de obște”, luând masa la trapeză cu aceleași bucate, în frunte cu egumenul și starețul. Era interzisă consumarea băuturilor, dându-se dezlegare numai în zilele de praznic. Călugării străini puteau fi găzduiți numai trei zile. Mănăstirile mari, îndeosebi cele ctitorite de domni și de marii boieri, dețineau o puternică bază economică, stăpânind sate întregi cu pământ arabil, păduri, vii, iazuri cu pește, prisăci etc. Activitatea culturală se desfășura cu mare putere în cele mai multe mănăstiri. Mănăstirile au fost supuse în permanență jafurilor săvârșite de către ostașii străini. Abuzurile egumenilor și călugărilor din mănăstirile închinate l-au determinat pe Matei Basarab să decidă, în 1639, împreună cu ierarhii și membrii sfatului domnesc, ca 22 de mănăstiri să-și redobândească vechea autonomie, adică să nu mai țină de administrația bisericească străină, ci direct de episcopul locului unde existau ele. Această măsură n-a fost, însă, respectată întru totul de urmașii săi, care au făcut și alte închinări. În secolul al XVIII-lea, deși țările noastre se aflau sub cârmuire fanariotă − epocă de regres în multe laturi ale vieții politice, economice, sociale, culturale și bisericești − se observă, totuși, o înviorare a vieții duhovnicești în anumite mănăstiri românești. Aceasta s-a datorat în parte influenței vieții ascetice din anumite mănăstiri rusești. Amintim aici pe episcopul Pahomie al Romanului, ctitorul schitului Pocrov, unul dintre ucenicii Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului; ascetul Vasile, 163

starețul de la Poiana Mărului; starețul Paisie Velicicovski din orașul Poltava, Ucraina, care întocmește, în afară de multe traduceri, o lucrare despre Rugăciunea minții. După 1775, atât activitatea călugărească, precum și viața duhovnicească a luat sfârșit pentru că Bucovina este ocupată de austrieci, iar în 1791 Moldova era ocupată de trupe țariste. În Țara Românească, un alt mare stareț și părinte a fost Prea Cuviosul Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, ucenic al Sfântului Paisie, pe când acesta se afla la Muntele Athos. Dintre cei mai de seamă colaboratori și ucenici ai starețului Gheorghe, trebuie să-l amintim pe ieromonahul Macarie, mare cărturar al secolului al XVIII-lea. Dintre călugării cu viață îmbunătățită, care au trăit la Cernica și Căldărușani, trebuie menționat și starețul Calinic de la Cernica (18181850), trecut în 1955 în rândul sfinților. Domnia lui Alexandru loan Cuza, caracterizată prin marea secularizare a averilor mănăstirești, precum și a întregii vieți bisericești, nu este decât o mare pată înscrisă în șirul de suferințe la care a fost supusă Biserica noastră și, în mod deosebit, monahismul. În secolul al XX-lea, viața monahală continuă pe tot cuprinsul României. Apar noi mănăstiri și schituri. Se observă, însă, o creștere a cantității în dauna calității: numărul monahilor și monahiilor este în creștere, însă viața spirituală lasă uneori de dorit. Cu toate acestea, și în acest secol pot fi amintiți duhovnici de renume: starețul Ioanichie Moroi de la Sihăstria; părintele Paisie de la Sihla; părintele Cleopa de la Sihăstrie − care poate fi considerat părintele monahismului românesc din ultimii patruzeci de ani; părintele Benedict Ghiuș de la Cernica; părintele Sofian, starețul Mănăstirii Antim din București etc. Trebuie consemnat și faptul că monahii români au stat întotdeauna alături de popor, deschiși nevoilor lui, fie că ele erau spirituale sau materiale. Monahismul românesc, după ce a fost lovit dureros prin reformele care au urmat secularizării bunurilor mănăstirești și și-a revenit, încetul cu încetul, în special în perioada dintre cele două războaie mondiale, a cunoscut o adevărată renaștere în anii cincizeci. Dar spre sfârșitul acestora (1959-1960), un Decret de Stat scotea afară din mănăstiri peste cinci mii de călugări și limita drastic intrarea în monahism. Dar încet, încet, el se va reface, nu atăt ca număr, cât prin adâncirea vieții duhovnicești. Actualmente, este unul dintre cele mai puternice din lumea ortodoxă. Misiunea care îi revine, în condițiile în care sursele sale patristice în limba română (Filocalia) este și rămâne, conform propriului 164

său har, aceea a unei „lucrări mistice de transfigurare a naturii și de deificare” (Patriarhul Iustinian, cf. Isihasmul, mitrop. Serafim Joantă). Considerăm că este de mare valoare caracterizarea făcută părintelui Paisie de la Sihla: „Ce are părintele Paisie în mod deosebit? Are har. Are darul de a te atrage, de a-ți inspira încredere și de a găsi întotdeauna cele mai nimerite răspunsuri la cele mai dificile probleme sau întrebări. Are căldură și iubire pentru oameni. Ușa lui e deschisă tuturor. Și dacă cineva îi aduce ceva în dar, el îl va oferi următorului vizitator. Tot timpul oftează după isihie și singurătate, dar nimeni nu l-a auzit plângându-se din cauza zgomotului atâtor turiști. Doctoria vieții sale este să fie un om pentru ceilalți.” („Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 10: I – nr. 2, aprilie-iunie 1999, p. 11-13; II – nr. 3, iulieseptembrie, 1999, p. 11-14; vezi și III – Monahismul în Eparhia Râmnicului, nr. 4, octombrie-decembrie 1999. Pentru istoria monahismului local, vezi Începuturile monahismului vâlcean până în sec. al XVI-lea, în „Studii vâlcene”, serie nouă, vol. II (IX)/2006, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fântâna lui Manole, 2006, p. 295-303).

165

MONAHISMUL VÂLCEAN ÎN SECOLUL XX − JERTFELNICIE ȘI SFINȚENIE Monahismul secolului al XX-lea a trecut prin mari încercări din cauza evenimentelor prin care a trecut întreaga omenire: cele două războaie mondiale, precum și căderea comunismului. În cursul celor două războaie mondiale, monahismul a fost foarte slăbit, încetând cu totul în multe din mănăstiri și menținându-se cu greu în altele. În perioada Primului Război Mondial, una din mănăstirile istorice importante, Cozia, a fost transformată în lagăr de prizonieri, ulterior în Azilul de Fete „Elena Doamna” din București, precum și alte destinații care nu aveau legătură cu viața monastică. Prin deosebita strădanie a Superiorului Arhimandrit Efrem Enăchescu, în anul 1922 scoate Azilul „Elena Doamna” și aduce aici Școala de cântăreți bisericești de la Râmnicu-Vâlcea, fiindu-i director până în anul 1928. Perioada postbelică a monahismului vâlcean a reprezentat o etapă bogată în evenimente, realizări, dar mai ales în ceea ce privește viața duhovnicească, intensă și aleasă. Cu pași înceți, monahismul se revigorează în Eparhia Râmnicului. În această perioadă, personalul și numărul mănăstirilor au crescut, iar majoritatea călugărilor au urmat școli monahale, apoi o pregătire profesională. Pentru a-și asigura traiul, dar fiind și păstrătoare ale unor rostuiri gospodărești de multă vreme statornicite în viața monahală, mănăstirile au continuat să producă, pentru sine și pentru semeni, valori materiale și spirituale deosebite. În 1952, la mănăstirile Dintr-un Lemn, Mamu, Bistrița, Surpatele erau prezente secții de covoare, țesături și cusături. La începutul deceniului 6 al veacului XX, în mănăstirile Cozia, Turnu, Frăsinei și Brâncoveni funcționau, de asemenea, importante ateliere mănăstirești de sculptură, tâmplărie, fierărie, dogărie, cojocărie, ceramică, producând pentru folosința mănăstirilor, dar și pentru comercializare. Cu toate acestea, în anul 1959, monahismul din Eparhia Râmnicului primește lovitura de grație, pe care a primit-o de altfel întreg monahismul românesc. Începând din 1948 și până în vara anului 1964, au fost aruncați în închisorile comuniste mii de preoți, călugări, indiferent de confesiunea căreia îi aparțineau. Prin Decretul 410, privind completarea Decretului nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religiose, din 19 noiembrie 1959, Biserica era marginalizată social și cultural, dar practica ei liturgică nu a fost obstrucționată. Se spune că niciodată religia marii majorități a populației țării noastre, ca și a 166

celorlalte culte religiose, nu s-a aflat într-un mai grav pericol ca după instalarea comunismului ateu la putere. Biserica trebuia eliminată cu tot ce avea ea specific, pentru că între comunism și Biserică exista o incompatibilitate fundamentală. Declanșarea represaliilor împotriva Bisericii Ortodoxe Române a început în 1945, iar punerea ei în practică s-a făcut prin Decretul 410/1959, la baza acestuia stând ministrul de Interne Alexandru Drăghici, considerat persoana atotputernică a regimului comunist. În urma acestui decret, numeroși monahi și monahii au fost nevoiți să părăsească mănăstirile și schiturile, fiind îndrumați spre lumea civilă. Astfel, în Eparhia Râmnicului, mănăstiri ca Hurezi, Bistrita, Mamu, Sărăcinești, Cozia, Trunu, Stânișoara au rămas pustii, neavând cu cine să-și împlinească menirea pentru care fuseseră ctitorite. Cu toate acestea, din rândul celor alungați din mănăstirile lor, mulți monahi au refuzat să se depărteze de vetrele lor spirituale și au suportat rigorile acestor vremuri dramatice, rămânând în apropierea lor. Prin înțelepciunea de care a dat dovadă unul dintre marii ierarhi ai acelor timpuri − Patriarhul Iustinian − în relația sa cu sistemul ateu, unii dintre monahii alungați au putut reveni la mănăstirile lor. O lungă perioadă de timp a trebuit monahismului românesc să-și revină de pe urma acestor măsuri represive fără precedent, inițiate de regimul comunist. Cu toate constrângerile ideologice impuse de sistemul din acea vreme, monahismul românesc, ca și cel de pe Valea Oltului, a rezistat cu stoicism în cadrul mănăstirilor noastre ortodoxe. Ca o consecință a acestui decret, unele mănăstiri de călugari au fost transformate în mănăstiri de călugărițe, deoarece acei călugări alungați nu au mai putut reveni în mănăstirile de metanie din diverse pricini. Astfel avem cazul mănăstirilor Govora − 1959, Arnota − 1999. În tot acest timp de prigoană, monahii și monahiile din mănăstirile noastre și-au respectat și au urmat rânduielile călugărești stabilite de Biserică. Majoritatea acestora nu primeau salariu sau alte beneficii de la stat, dar, cu toate acestea, ei au rezistat și au continuat să dea vigoare atât vieții spirituale a mănăstirilor și rezistență fizică așezămintelor. În această perioadă grea, prin care a trecut Biserica Ortodoxă, implicit monahismul din Eparhia Râmnicului, multe locașuri și așezăminte monahale au căzut în ruină, deoarece au fost fie transformate în azile de bătrâni – Sărăcinești, Mamu, fie din cauza lipsei de mijloace materiale și financiare pentru conservarea lor – Berislăvești, Bradu, Șerbănești-Morunglavu. 167

După 1989, odată cu prăbușirea comunismului, viața monastică se reînviorează datorită libertății religioase pe care o dobândește Biserica. Apar noi așezaminte monahale, mulți tineri îmbrățișând viața călugărească și întărind în acest fel monahismul românesc din Eparhia Râmnicului. În niciunul din așezămintele de cult ale acestei eparhii nu a rămas ceva nelucrat. Încă înainte de anul 2000, la mănăstirile și schiturile declarate monumente istorice, s-au făcut lucrări de conservare conform legislației, respectându-se în același timp și cadrul lor spiritual. La mănăstirile mari − Hurezi, Cozia, Dintr-un Lemn, Arnota, Govora, Iezeru, Ostrov, Bistrița, Turnu −, alături de lucrările de conservare, au fost adăugate cele necesare desfășurării vieții monahale, sau cultului în genere: arhondarice, clopotnițe, infirmerii, anexe gospodărești etc. Paralel cu aceste lucrări administrative, viața spirituală nu a fost dată la o parte, în acest secol al XX-lea fiind monahi și monahii care s-au ostenit duhovnicește, spre a-și desăvârși viața duhovnicească. La mănăstirile Frăsinei, Turnu, Cozia, Dintr-un Lemn, Hurezu și altele, au fost monahi care au rămas exemple grăitoare pentru generațiile care vin. Un exemplu viu de slujire și sfințenie în mănăstirile din Eparhia Râmnicului ale secolului XX îl avem în persoana Părintelui arhimandrit Gamaliil Vaida, stareț al Sfintei Mănăstiri Cozia până în anul 2000 și exarh pentru această eparhie până în anul 1989. Părintele a fost un deosebit îndrumător duhovnicesc pentru mulți tineri și tinere, dând dovadă de multă înțelepciune în perioada decretului (1959), când de la Mănăstirea Cozia a trebuit să plece tot personalul monahal. A rămas în mare descumpănire despre cum avea să reziste singur în această mare lavră monahicească, însă prin înțelegerea de care a dat dovadă Episcopul Iosif Gafton, încă alți 3 monahi au rămas la mănăstire să-1 ajute pe Părintele Gamaliil. Prin bunătatea de care a dat dovadă, prin suportarea tuturor batjocurilor venite din partea sistemului acelui timp, prin viața morală deosebită, părintele a devenit duhovnicul multor credincioși, atât în Eparhia Râmnicului, dar și din alte eparhii. Alături de Părintele Gamaliil, menționăm pe părinții: Daniil Băicuș, duhovnic cozian, Lavrentie Popescu, duhovnic la Mănăstirea Frăsinei, Gherontie Bălan, duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn. În secolul XX, la un moment dat, existau în Eparhia Râmnicului 25 de mănăstiri și schituri de călugari și maici, cu aproximativ 400 de nevoitori. Toate mănăstirile din Eparhie duceau o viață de obște și erau conduse de stareți buni, iubitori de Hristos și de osteneala monahală. („Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, anul 24 (XXIV), nr. 3, iulie-septembrie 2013, p. 29-31).

168

MARTIRIUL MĂNĂSTIRILOR VÂLCENE, CA URMARE A APLICĂRII DECRETULUI NR. 410/1959 Istoria Bisericii Ortodoxe Române cuprinde în paginile ei evenimente ce arată zbuciulmul poporului nostru binecredincios. Înainte de anul 1959, a trebuit să înfrunte și să apere credința ortodoxă în fața unor confesiuni mari, care au reușit, în mare parte, să dezbine poporul român ortodox prin acțiuni de represiune politică și religioasă. În acest sens, ne gândim la la momentul Uniației din Transilvania, când Biserica Ortodoxă din această zonă a suferit o dramă spirituală ce va duce la diminuarea trăirii ortodoxe. Ce s-a întâmplat la anii 1700, cu consecințe dezastruoase, în special pentru mănăstirile ortodoxe – mai ales prin acțiunile generalului Bukow, ce va pune la pământ mulțime de mănăstiri și schituri −, va rămâne ca o linie de demarcație ce va duce spre măsurile represive din regimul comunist. Ideea că, în mănăstirile ortodoxe, s-ar dezvolta curente potrivnice ideologiei comuniste, legionare și de alte orientări ostile regimului comunist și că gândirea creștină este de orientare retrogradă față de socialismul științific, a determinat clasa politică ateo-comunistă să ia o atitudine radical-ostilă față de Biserica creștin-ortodoxă. Toate acestea au dus la emiterea Decretului 410/1959, care conține, printre altele, măsuri represive la adresa Bisericii și, ceea ce ne preocupă aici, articolul 7, care prevedea următoarele : „Monahismul poate funcționa numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile, dacă renunță la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe unele funcții bisericești și să primească salariul cuvenit.” (Ziarul „Lumina”, 28 oct. 2009). Datorită acestor cerințe, Biserica trebuia să dispară, mai ales că mănăstirile și schiturile erau considerate ca adevărate bastioane de rezistență împotriva implementării ideologiei comuniste și atee asupra poporului român, care – se știe bine – este un popor profund credincios. 169

I. URMĂRI ALE APLICĂRII DECRETULUI 410/1959 ÎN MĂNĂSTIRILE VÂLCENE Spre edificare, vom susține afirmațiile noastre cu relatarea unor evenimente reale, contemporane aplicării Decretului în mănăstările vâlcene, referindu-ne la următoarele așezăminte monahale: Cozia, Bistrița, Stânișoara, Govora, Dintr-un Lemn, Sărăcinești, Mamu, Iezer, Hurezi (în special cu privire la școala monahală și la seminar). Sfânta Mănăstire Cozia La 23 martie 1960, s-a înregistrat în corespondența mănăstirii documentul nr. 52 (adresa nr. 2949/ 22 martie 1960 din partea Episcopiei), în care se specifică următoarele : „Vă aducem la cunoștință dispozițiunile date de P.S. Episcop la propunerea Permanenței Consiliului Eparhial, cu privire la monahii și frații sub vârsta de 55 de ani și monahiile și surorile sub vârsta de 50 de ani care urmează să se conformeze prevederilor decretului nr. 410/959. La data părăsării mănăstirii, suszișii monahi și monahii, în afară de bagajul personal, vor mai lua cu sine, primind din inventarul pe care fiecare l-a avut în folosința sa, din partea mănăstirii, următoarele: 1 pat, o plapomă, o saltea, o pătură sau cuvertură, 2 cearceafuri de pat și 2 de plapomă, una perină, 2 prosoape, un lighean, un scaun și veselă pentru o persoană. Deosebit, din partea Sf. Episcopii, vor primi: costul drumului, suma de lei 300 ajutor și 3 m dubli doc. Nu se va preda nimănui nimic din inventarul stăreției sau arhondăritului.” Trebuie menţionat că această adresă episcopală era valabilă pentru toate mănăstirile și schiturile din Eparhie. Este știut faptul că dispozițiile ce vor veni prin Decretul nr. 410 / 1959, deja erau popularizate în mănăstirile oltene, deci și la Cozia. De aceea, Preacuviosul Părinte stareț arhim. Gamaliil Vaida a trimis o adresă către Sfânta Episcopie (pe atunci) prin care aducea la cunoștință faptul că, în urma aplicării prevederilor Decretului, va rămâne singur, fără ajutorul consiliilor mănăstirești, fără personal, în fața unor cerințe administrative și gospodărești de importanță capitală. În acest context, Preacuviosul a considerat că este de absolută necesitate demisia sa (documentul nr. 42/10 martie 1960 din corespondența Sfintei Mănăstiri Cozia). Episcopia, însă, îi trimite Părintelui stareț arhim. Gamaliil Vaida dovada că nu i s-a aprobat demisia și recomandarea de a se supune dispozițiilor Permanenței Consiliului Eparhial, care, de fapt, nu făcea 170

altceva decât să se conformeze la prevederile Decretului. Așa se face că din Sfânta Mănăstire Cozia au plecat 7 viețuitori, conform adresei nr. 50 / 23 martie 1960, înregistrată la Sfânta Episcopie cu nr. 342 din aceeași zi. După acest eveniment, lucrurile au luat o turnură mai blândă pentru Sfânta Mănăstire Cozia. În acest fel, Preacuviosul părinte stareț va reînvia cu răbdare și în timp viața călugărească din Cozia. Cu voie sau fără voie, Preacuviosul părinte stareț, cu mult risc, a început să primească frați, pe care, prin multe insistențe a reușit să-i trimită la școli teologice, i-a făcut călugări, i-a recomandat pentru hirotonii în diaconi și preoți, iar în felul acesta a întărit obștea Sfintei Mănăstiri Cozia, spiritual și administrativ, obște care era foarte slăbită și aproape inexistentă datorită măsurilor represive ale Decretului. Sfânta Mănăstire Bistrița În anul 1959, Mănăstirea Bistrița, atât ca obște, dar și ca administrație, începe să fie dispersată. Inventarul Mănăstirii, parțial, va fi preluat de Mănăstirea Govora, conform procesului-verbal din 28 iulie 1959. Multe încăperi din cadrul acestei mănăstiri în care funcționau atelierele de tâmplărie, strungărie, ceramică și, pe lângă ateliere, alte dependințe – ceea ce presupune că mănăstirea era înzestrată cu posibilități de întreținere și gospodărire de sine − au fost predate Sfatului Popular al Raionului Horezu, pe bază de proces-verbal, conform adresei nr. 1089/30.07. 1959. Începând cu data de 14 martie 1960, maicile Olga și Teodosia Gologanu, dar și maica Epiharia Rădulescu, au părăsit mănăstirea și s-au stabilit în, pe atunci, satul Bistrița, actualmente în raza localității Costești (conform adresei nr. 30/15 martie 1960). La data de 19 matie 1960, în Mănăstirea Bistrița se mai aflau doar 7 monahii. Nemaiavând cine să lureze grădinile, s-a găsit oportun ca acestea să fie predate Sfatului Popular Costești (conform adresei nr. 38/ 19 martie 1960 și procesului verbal din aceeași zi). Prin adresa nr. 39 / 19 martie 1960, Stareța cere Episcopului ajutor bănesc pentru 4 maici ce trebuiau să părăsească mănăstirea datorită aplicării Decretului. La 24 martie 1960, mănăstirea primește o circulară de la Episcopia Râmnicului care menționa condițiile părăsirii Mănăstirii de către maicile care nu îndeplineau condițiile Decretului (adresa nr. 2949/22 martie 1960, amintită mai sus). Prin adresa nr. 52/ 29 martie 1959, trimisă Episcopului, se comunica faptul că maicile Epifania Miron, Petronia Făgărășanu și Macrina Biscăneanul nu renunță la pensie, dar ultimele două nu renunță nici la monahism. Adresa 171

este însoțită și de o comunicare (nr. 51/1960) privind situația personalului mănăstirii. Atunci când maicile au fost obligate să părăsească mănăstirea, au primit obiecte de uz casnic, după cum reiese din dovezile semnate de fiecare dintre ele, operate în registrul de invenatar al mănăstirii, la data de 16 mai 1960. La sfârșitul lunii mai 1960, Spitalul Unificat Horezu intră abuziv peste terenurile Mănăstirii Bistrița, în suprafață de 4 ha, motiv pentru care se întocmește proces-verbal al Consiliului Economic (31 mai 1960) și adresă către Episcop privind acest abuz. Prin adresa nr. 135/15 septembrie 1960, către Sfatul Popular al Raionului Horezu se comunică situația de fapt a mănăstirii, astfel: Mănăstirea Bistrița a fost preluată de Ministerul Sănătății (clădire și teren) la 28 iulie 1960, iar terenul arabil a fost cultivat de Spitalul Horezu. În felul acesta, Mănăstirea Bistrița este desființată aproape în totalitate, și ca obște, dar și ca administrație. La circulara Episcopiei din 28 septembrie 1960, prin care se cerea situația terenurilor agricole și se dispunea ca acestea să fie cedate Sfaturilor Populare – deoarece nu mai era persoanal care să le lucreze −, la această circulară, Mănăstirea Bistrița răspunde cu adresa nr. 154/9 decembrie 1960, în care specifică în mod clar că nu mai deține niciun fel de teren agricol, deoarece a trecut în totalitate în posesia Ministerului Sănătății. La data de 16 decembrie 1960, s-a încheiat un proces-verbal de constatare între stareță și Protoieria Horezu, prin reprezentanții ei, în care se specifica că s-a verificat gestiunea contabilă la 8 iunie 1960 și că, de la acea dată, nu s-au mai făcut alte operațiuni de gestiune și contabile, arhiva și actele de gestiune predându-se ca atare. Astfel, acest lăcaș istoric și sfânt își încheia, pentru o perioadă de timp, prodigioasa activitate religioasă și culturală, activitate ce a însemnat un model de trăire spirituală, dar și de creație artistică. Sfânta Mănăstire Stânișoara La această mănăstire, Decretul 410/1959, din datele pe care le deținem, a avut un efect dezastruos, pentru că toți călugării de acolo au trebuit să meargă la Mănăstirea Frăsinei. Astfel, Mănăstirea Stânișoara a rămas fără obște, ca mai târziu să fie transformată în casă de odihnă, de care răspundea Episcopia Râmnicului, iar mai târziu, în anii 1970, de ea va răspunde Mănăstirea Cozia. În momentul de față, mănăstirea ține de Arhiepiscopia Râmnicului și își poartă de grijă, spiritual și duhovnicește.

172

Sfânta Mănăstire Govora Înainte de Decret, Mănăstirea Govora a avut obște de călugări. Însă, cu câțiva ani înainte, ea va deveni mănăstire de maici. În felul acesta se explică transferul de personal monahal (16 viețuitoare) de la Mănăstirea Bistrița la Mănăstirea Govora (conform procesului-verbal nr. 99/3 august 1959). În ceea ce îi privește pe monahii de la Govora, aceștia au fost nevoiți să vină la Mănăstirea Cozia (conform procesului-verbal nr. 102/23 iulie 1959, din corespondența Mănăstirii Cozia, și adresei episcopale nr. 10.812/1 august 1959). În decembrie 1959, se cere Mănăstirii Govora un tabel nominal din care să reiasă situația studiilor la o parte din personalul mănăstirii. Avem cunoștință că, de la Govora, au plecat 6 sau 7 monahi către Cozia, în această perioadă. La 8 decembrie 1959, avem deja dovada că, la Govora, funcționa mănăstire de maici, deoarece acestea menționau pe ieromonahul Emilian Scânteie (viitor protosinghel), fostul stareț al obștii de călugări de aici, înțelegându-se că se dorea rămânerea lui ca preot slujitor la Mănăstirea Govora. Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn De la Mănăstirea Dintr-un Lemn, 2 surori și o maică au trebuit să părăsească mănăstirea, datorită Decretului, situație specificată în adresa vicarului administrativ, Arhim. Ghermano Dineață, din 2 decembrie 1961 către Împuternicitul Regional pentru Culte – Pitești. După mai mulți ani de demersuri birocratice, acestea au fost reintegrate ca monahii în obștea mănăstirii. Sfânta Mănăstire Sărăcinești Fostul schit Sărăcineşti, atestat din timpul domniei lui Vlad Dracul (1437), a fost început ca zidire de Atanasie Sărăcinescu împreună cu familia şi încheiat de episcopul Ștefan la 1688, în timpul egumenului Zosima ieromonahul. Despre episcopul Ștefan trebuie spus că, la retragerea din scaunul arhieresc, s-a călugărit la Sărăcinești sub numele de Sava, fiind îngropat aici la 1693. În 1717, episcopul Damaschin al Râmnicului, împreună cu arhimandritul Ioan și ieromonahii Dosoftei și Paisie de la Hurezi, binecuvântau pictarea bisericii prin osteneala zugravilor Teodosie, Gheorghe și Preda. Turnul clopotință și zidurile de incintă au fost adăugate în secolul XVIII. În 1860, din schit de călugări, Sărăcinești a devenit schit de maici, prima stareță fiind sora lui I. C. Brătianu, monahia Maximilia. Mai menționăm că, din cauza administrației grecești de la sfârșitul secolului XVIII și a cutremurului de la 1838, la 1850, schitul Sărăcinești se afla într-o ruină 173

completă. Din inițiativa episcopului de Râmnic, s-au reparat clădirile mănăstirești (1855-1857). Între 1873-1913, mănăstirea a funcționat ca parohie, această măsură ducând la deteriorararea majoră a clădirilor. După o serie de arendări în plan local ale proprietăților mănăstirii, acestea au fost preluate de C. Disescu, ministru al Cultelor, care s-a evidențiat ca un nou ctitor: a reparat biserica și casele stăreției și a reînființat obștea de maici (1913). La 1941, obștea mănăstirii număra 33 de monahii. După aplicarea Decretului de la 1959, biserica mănăstirii Sărăcinești a devenit parohie de enorie pentru credincioșii din Valea Cheii, Cheia, Păușești-Măglași și alte localități învecinate, iar clădirile au fost preluate abuziv de Administrația Publică de Stat, cu destinația de cămin de vârstnici – ceea ce a dus la grava lor deteriorare. În ceea ce privește obștea numeroasă a Mănăstirii Sărăcinești, aplicarea Decretului s-a făcut în mai multe etape, ducând, în cele din urmă, la golirea ei de personal monahal. Astfel, încă din decembrie 1959, se solicita din partea Miliției de atunci, prin liste săptămânale, părăsirea mănăstirii de câte 5 maici în termen de 24 de ore, respectând condițiile Decretului. Au părăsit mănăstirea, din totalul de 45 de maici și surori, în jur de 25 de viețuitoare tinere, multe cu vârsta sub 25 de ani. În anul 1960, ultimele maici cu vârstă înaintată au fost mutate, chiar fără voia lor, la Mănăstirea Hurezi. În același an, odată cu golirea Mănăstirii Sărăcinești, aceasta a fost preluată de Sfatul Popular Păușești-Măglași, fiind folosită drept colectiv pentru cultivarea pământului. În cele din urmă, după cum s-a menționat mai sus, a fost transformată în cămin de bătrâni, iar, prin intervenția Departamentului Cultelor, va deveni azil de bătrâni, până în anul 2008, când își va recăpăta statutul de mănăstire. Sfânta Mănăstire Turnu La Mănăstirea Turnu nu este pentru prima dată când viața duhovnicească și administrativă suferă în urma aplicării unor măsuri anticlericale. Anul 1870 este unul de grea încercare pentru această lavră de la poalele Muntelui Cozia. Prin adresa cu nr. 2834/ 3 aprilie 1870, Diviziunea Culte a Ministerului de resort face cunoscut locțiitorului de episcop al Argeșului că desființează schiturile Turnu și Robaia, transformându-le în biserici de mir. Urmează o corespondență între Episcop și Minister, comunicându-se plângerile monahilor și argumente pentru păstrarea schiturilor. Văzând că din partea Ministerului nu se oferă soluții, Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei intervine personal, prin adresa nr. 631/15 mai 1870, în urma cărei decizii schiturile Turnu, Robaia, dar și 174

Ostrov rămân obști monahale, mai mult, alocându-se anual din partea Statutului o sumă de bani pentru întreținerea lor. La 90 de ani diferență, în urma Decretului 410/1959, Mănăstirea Turnu cunoaște o nouă mare suferință. Deși aparent izolată, Mănăstirea Turnu era frecventată de oameni simpli, dar chiar și de personalități ale vremii. Momentul emiterii și aplicării fatidicului Decret comunist l-a prins ca stareț pe ieromonahul Gherasim Diaconu, ce urmase la conducerea schitului ieromonahului Valerian Oțoi (trecut la Domnul în 1954). Starețul Gherasim s-a implicat în lucrările majore de realizare a căii ferate de pe Valea Oltului, oferind cazare și mâncare muncitorilor ce serveau amintitele lucrări. În acest context, în 1958 s-a amenajat gospodăria Schitului Turnu și s-a achiziționat un nou clopot pentru chemarea credincioșilor la slujbă. Până la emiterea Decretului, ca un preambul, din terenul schitului s-au confiscat 12 ha de teren arabil pentru CAP Călimănești și s-au rechiziționat de către Stat casele deținute în Brăila și București. Fără a se ține cont de implicarea efectivă a schitului în realizările mari ale momentului, ca o directă aplicare a Decretului, la începutul anului 1961, Schitul Turnu este oficial desființat, clădirile lui devenind case de odihnă pentru personalul Episcopiei (ca și în cazul Mănăstirii Stânișoara). În 1960, din cei 8 călugări existenți, 5 au fost scoși din mănăstire, ajungând în lume, iar 3 viețuitori au rămas să țină aprinsă candela rugăciunii în schit. Un caz aparte îl reprezintă ieromonahul Pimen Niculescu, în vârstă, pe atunci, de doar 45 de ani. Acesta nu a vrut să părăsească schitul, fiind adăpostit în condiții grele de muncitorii căilor ferate. După un an de supraviețuire, s-a retras la Schitul Pătrunsa, unde a clădit vechea casă a străreției (arsă din temelie în anul 2005) și clopotnița din fața vechii biserici. A revenit mai târziu la Mănăstirea Turnu, unde este înmormântat. Cei 3 călugări rămași la Turnu în urma Decretului, starețul ieromonah Gherasim Diaconu, ieromonahul Ilarie Cojocaru și monahul Juvenalie Moldoveanu, după cum am amintit, au păstrat flacăra rugăciunii și au întreținut sumar gospodăria vetrei monahale de aici. Sfânta Mănăstire Hurezi Ca în cazul multor mănăstiri, după al Doilea Război Mondial, marea ctitorie brâncovenească a cunoscut o revigorare, în sensul că, la sfârșitul anilor 1950, Mănăstirea Hurezi era stavropighie patriarhală și număra o obște de peste 70 de maici și surori sub oblăduirea energicei starețe Agapia Florescu. Printre activitățile principale ale mănăstirii se numărau: servirea orfelinatului cu cei 26 de copii, lucrul la atelierele de 175

țesătorie, covoare, tricotaje și pictură. Din dispoziția vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, în mănăstire funcționa o școală monahală cu două cicluri pentru monahiile ce nu urmaseră clasele primare: gimnaziu și școală profesională. De asemenea, era și un seminar monahal pentru maicile din Mitropolia Olteniei, ce a trimis un număr important de absolvente pe băncile Institutului Teologic din București. Astfel că, la începutul anilor 1950, Mănăstirea Hurezi era un reper pentru monahismul românesc. Autoritățile comuniste au aplicat Decretul 410/1959 și în cazul mănăstirii, în mod abuziv și, chiar, brutal. Mai întâi, au închis ambele școli din mănăstire, interzicând maicilor să mai urmeze cursurile teologice la București. Mai apoi, au trecut în posesia instituțiilor statale toate proprietățile și atelierele mănăstirii. În cele din urmă, au exclus din așezământ marea majoritate a obștii, în așa fel încât au rămas doar 10 viețuitoare. Deși Patriarhul le-a încurajat pe maici să rămână în mănăstire, din cauza grelelor încercări provocate de trimiși ai Guvernului comunist, o mare parte din acestea au fost nevoite să părăsească Mănăstirea. Sfânta Mănăstire Iezer Ctitoria domnitorilor Radu I și Mircea cel Bătrân, a suferit o serie de păgubiri, ajungând la ruină la începutul secolului al XVI-lea. Domnitorul Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna au refăcut schitul în anii 1558 și 1567-1568. În urma refacerii, viața monahală a înflorit, numărându-se peste 300 de monahi, parte cu viață chinovială, iar altă parte cu viață pustnicească. Conform tradițiilor locale, după decapitarea voievodului Mihai Viteazul, năvălitorii străini au ajuns și la acest schit, în căutarea presupusei averi ascunse a voievodului, ucigând pe cei trei sute de călugări ce au apărat cu prețul vieții lor integritatea așezământului monahal, în memoria lor păstrându-se trei cruci săpate în stânca din vecinătatea mănăstirii și o troiță comemorativă. Strâns legat de viața schitului este prezența, la sfârșitul secolului al XVII-lea, a Sfântului Antonie, ce a donat toate economiile sale și a rezidit din temelie chiliile dinspre apus ale schitului, păstrate și astăzi. În aceeași perioadă, episcopul Ilarion al Râmnicului a refăcut întreg așezământul, încheind lucrările de renovare în anul 1705. Începând cu anul 1948, s-a înființat o obște de maici – schitul fiind părăsit la acea vreme. În anul 1959 se osteneau în viața călugărească 30 de monahii. În urma aplicării prevederilor Decretului, au rămas să se nevoiască în condiții de subzistență: monahia Irina Călugăru – stareță, monahia Natalia și 2 maici 176

îngrijitoare (Paisia și Marina). După îmblânzirea regimului comunist cu privire la viața Bisericii Ortodoxe Române, prin strădania Episcopiei Râmnicului și a starețelor ce s-au succedat, obștea a cunoscut o oarecare înflorire, reușind să treacă pragul Revoluției decembriste și să-și deschidă porțile pentru o nouă etapă de revigorare a vieții monahale sub păstorirea regretatului arhiepiscop Gherasim. II. ACŢIUNI CONCRETE DE REABILITARE EDILITARĂ ȘI DE RELUARE A VIEŢII MONASTICE ÎN MĂNĂSTIRILE VÂLCENE, AFECTATE, ÎN MOD DEOSEBIT, DE DECRETUL 410/1959, ÎN AMBELE SENSURI Prin strădania Episcopiei Râmnicului, sub păstorirea Înaltpreasfinţitului Gherasim, s-a reușit, în parte desigur și modest, reabilitarea unor mănăstiri și schituri ce au ajuns în situații jalnice din punct de vedere edilitar, dar și ca personal monahal. Din această perspectivă, ne vom referi concret la următoarele mănăstiri: Sărăcinești, care a fost transformată, după cum s-a văzut, în azil de bătrâni; Mamu, transformată și ea în azil de bătrâni; Ostrov, rămasă fără personal; Surpatele și Bradu, cu personal redus și foarte sărace; Arnota, aflată în paragină până în anul 2000; Cornet, servită mult timp doar de un singur călugăr; Berislăvești, devenită parohie până la preluarea ei de către Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea Preacuviosului părinte stareț arhim. Vartolomeu Androni (menționăm că în această mănăstire a funcționat o școală de cântăreți, desființată odată cu Decretul). Sfânta Mănăstire Mamu. Prin aprobarea și dispoziția Înaltpreasfințitului Gherasim (pe atunci episcop), s-a trecut la reabilitarea Mănăstirii Mamu, după ce azilul de bătrâni a fost mutat într-o nouă locație (în satul Lungești). Aflându-se într-o reală ruină, determinată de condițiile precare datorate locuirii așezământului de către oameni vârstnici, ce nu puteau să mențină curățenia și ordinea spațiului, dar nici administrația răspunzătoare de azil neavând niciun interes să reabiliteze instalații utile funcționării ansamblului (de apă, electrice), nereparând pereții și alte zidării, în felul acesta, Mănăstirea Mamu a ajuns într-o stare deplorabilă. Ruinarea s-a datorat și faptului că maicile care îi purtau de grijă au trebuit să părăsească mănăstirea, iar în felul acesta, ca orice casă părăsită de locatarii ei, este supusă deteriorării și degradării. Apelând la bunăvoința Preacuviosului părinte stareț arhim. Gamaliil Vaida de la Mănăstirea Cozia, la Mamu, o echipă de muncitori, 177

condusă de Preacuviosul părinte exarh arhim. Varolomeu Androni, a putut să înceapă lucrările de reabilitare ce se impuneau. Prin efortul Mănăstirii Cozia, s-au derulat lucrări de reparații capitale: structură, tencuială și zugrăveală. S-au schimbat pardoselile în chiliile care urmau să fie locuite de personalul monahal, ce va reînnoda firul vieții călugărești de aici. S-au amenajat, la etajul clădirii destinate locuirii, bucătărie, sală de mese, cameră pentru preotul slujitor și grup sanitar de serviciu. La parterul aceleiași clădiri, s-au reabilitat 3 camere, unde locuiesc maicile care servesc mănăstirea. S-a realizat, de asemenea, o centrală termică ce funcționează până în momentul de față, centrală ce încălzește și biserica-monument istoric, ridicată de voievodul Brâncoveanu în 1695. În biserică s-a realizat mobilierul necesar desfășurării cultului: strănile pentru credincioși de jur-împrejurul naosului și pronaosului, precum și în altar. S-a intervenit la pardoseala putrezită, fiind înlocuită cu una nouă din lemn de esență tare. Așadar, la Mamu, această reabilitare a construcției vechi, în interior, s-a făcut doar în jumătatea ansamblului, cealaltă jumătate rămânând să fie reabilitată la o altă fază de reparații. O altă lucrare de greutate a fost consolidarea malului pârâului ce trece pe sub zidul mănăstirii. Chiar dacă a fost de moment, acea consolidare a preîntâmpinat o alunecare masivă de teren ce ar fi pus în pericol chiar edificiul ctitoriei brâncovenești. S-a luptat, de asemenea, pentru recuperarea pădurii – această luptă s-a concretizat prin punerea în posesia mănăstirii, de către Ocolul Silvic, a întregului teren forestier ce era demonstrat prin acte de proprietate valide. Acum, Mănăstirea Mamu deține titlu de proprietate asupra a cca. 100 ha. de pădure, din care își recoltează lemnul de foc pentru încălzirea întregului ansamblu. De la Mănăstirea Cozia, Mamu a primit sprijin material și duhovnicesc, mai ales că din obștea coziană au fost trimiși preoți pentru slujbele călugărești ce trebuie săvârșite într-o mănăstire. Mănăstirea Mamu, aflându-se într-o zonă săracă, de câmpie, n-a avut un sprijin considerabil din partea Statului. A fost nevoie ca, în acest context, Sfânta Episcopie a Râmnicului să sprijine lucrările de restaurare la biserica – monument, iar Mănăstirea Cozia să ajute la toate lucrările amintite. Astăzi, slujbele liturgice se desfășoară în condiții mai anevoioase, pentru că s-a început un șantier cu lucrări de fond, ce vor fi susținute din fonduri europene, sperându-se ca, la sfârșitul acestor lucrări, Mănăstirea Mamu să-și recăpete frumusețea de odinioară. 178

Sfânta Mănăstire Sărăcinești Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 25-26 ianuarie 1991, a hotărât reînființarea Mănăstirii Sărăcinești cu destinația pentru călugărițe, după rânduielile tradiționale ortodoxe. Cu toate acestea, abia în anul 2008, prin Decizia nr. 1843 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a fost posibilă revenirea imobilelor – construcții în patrimoniul mănăstirii. Din inițiativa Înaltpreasfințitului Gherasim și prin osteneala Preacuviosului părinte arhim. Vartolomeu Androni, s-a trecut la restaurarea ansamblului, iar din august 2008 s-a dispus înființarea unei tinere obști monahale pentru punerea în valoare a complexului mănăstiresc și integrarea sa în circuitul turistic al monumentelor istorice, de artă și religioase ale județului Vâlcea. Odată cu reînființarea mănăstirii, s-a început un mare șantier de reabilitare a ansamblului, întreținut financiar și edilitar de Mănăstirea Cozia. Astfel, în clădirea dinspre apus, la etaj, după lucrări de tencuială, zugrăvire, electrificare și schimbare a pardoselii, s-au amenajat stăreția, două camere pentru monahii și grup sanitar. La parter s-au amenajat camerele pentru magazinul de obiecte bisericești. În aceeași clădire s-a amenajat camera preotului și o centrală termică ce funcționează pe lemne. Tot aici s-a reamenajat beciul pentru alimente. În partea de sudest s-au reamenajat 3 camere de locuit la primul etaj, alături de bucătărie și sală de mese. La parter s-au amenajat chilii. În partea de nord este un zid care închide curtea mănăstirii. În partea de răsărit, sunt camere încă nereabilitate, unde au funcționat războiele de țesut. În afara curții interioare, acolo unde a fost gospodăria anexă, încă nu s-au realizat lucrările de demolare a cotețelor pentru porci. S-au mai amenjat solarii de mare importanță pentru mănăstire, ridicate și întreținute cu efortul maicilor viețuitoare. Mănăstirea Cozia a făcut evacuarea mobilierului de la etajele superioare, ce țineau de azilul de bătrâni cu dependițele lui. Tot Mănăstirea Cozia s-a ocupat de demolarea unor clădiri pe latura de vest, lipite de actuala stăreție, clădiri neconforme cu posibilitatea de a se păstra curățenia așezământului și de locuirea lui corepunzătoare. Pe aceeași latură de vest, în spate, unde a fost vechea trapeză, s-a prelungit construcția cu un spațiu care să permită amenajarea unei bucătării corespunzătoare și a unei trapeze. Acestea urmau să fie echipate cu mobilerul, aparatura și tehnica necesare unui ansamblu modern. Adăugăm faptul că, prin efortul Mănăstirii Cozia, s-a săpat o fântână pentru apa potabilă, fiind de mare folos și astăzi. Tot Sfânta Mănăstire Cozia s-a străduit ca tot gunoiul menajer ce s-a strâns de-a lungul anilor, 179

cât a funcționat azilul, să fie transportat la locul amenjat de primăria locală în acest scop. În felul acesta s-a putut face salubrizare și în afara clădirilor mănăstirii, dar și în interior. Cât privește slujirea preoțească, ea a fost asigurată de preoți de la Mănăstirea Cozia prin rotație periodică, până ce s-a găsit o soluție din partea centrului eparhial. La această mănăstire au fost rânduite maici starețe care s-au evidențiat prin activitatea lor, printre acestea amintind și pe monahia Anastasia Conciu, actualmente stavroforă și stareță la Mănăstirea Bistrița. La Sărăcinești, stareța de astăzi, monahia Serafima Samoilescu, care vine de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, se străduiește să continue viața monastică de aici, greu încercată de timpurile ce au trecut peste ea. Astăzi, obștea de călugărițe se confruntă cu inerentele greutăți privind întreținerea și demersurile legate de restaurarea ansamblului de clădiri. Se încearcă, deci, și sperăm că se va realiza, o reabilitare completă a clădirilor prin obținerea de fonduri europene, iar astfel Arhiepiscopia Râmnicului, prin Înaltpreasfințitul părinte dr. Varsanufie să ducă la îndeplinirea acestui deziderat. Sfânta Mănăstire Ostrov La Mănăstirea Ostrov, primul așezământ de maici din Arhiepiscopia Râmnicului, dar și din Biserica Ortodoxă Română, s-au realizat lucrări fundamentale, atât din punct de vedere edilitar, cât și din perspectivă artisitică – mai concret, prin lucrări de spălare și curățare a vechii picturi din biserică. Se știe că în biserica Mănăstirii Ostrov, după ce a zidit-o voievodul Neagoe Basarab (1518-1522), nu s-a realizat și pictura interioară, ci a fost înzestrată de domnitor cu icoane de o frumusețe desăvârșită (refăcute, în 1791, de Ioan Zugravul și aflate la Muzeul de Artă al României). Trebuie spus că aici, se pare, a fost călugărită soția voievodului, Despina Doamna, sub numele de Platonida, fiind pomenită printre ctitorii mănăstirii. Abia după 200 de ani de la întemeiere s-a executat și pictura interioară (1752-1760). Ca și în cazul multor mănăstiri, Ostrov a funcționat ca schit, dar mai ales aici și-au desfășurat activitatea numeroaese maici, dând un puternic suflu duhovnicesc vieții monahale. Datorită vitregiilor vremii, și Mănăstirea Ostrov a suferit foarte mult, ajungându-se ca această mănăstire cu o istorie seculară (datând probabil odată cu Mănăstirea Cozia, până să intervină domnitorul Neagoe Basarab), să fie în impas și să rămână fără obște, mai ales în timpul comunismului, când a funcționat ca parohie. După ce prigoana atee îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe a încetat, 180

Schitul Ostrov a putut să-și reia firul vieții călugărești, prin grija Înaltpreasfințitului Gherasim și prin implicarea Preacuviosului părinte arhim. Gamaliil Vaida. În timpul stăreției Sfinției Sale, tot terenul de cca. 6 ha., unde se găsește mănăstirea, a fost înălțat cu 6 metri (la sfârșitul anilor 1970, când s-a amenajat hidrocentrala de la Călimănești). Această lucrare de mare anvergură s-a realizat de către Stat și cu purtarea de grijă directă a Mănăstirii Cozia, care va fi tot timpul prezentă la procedurile în premieră de ridicare a nivelului bisericii (lucru costisitor, cu o tehnică aparte – pe vincluri imense, ca apele Oltului înălțate cu 5,5 metri să nu inunde frumosul monument). Se înțelege că asemenea lucrări salvează edificiile mai importante, dar, în alte cazuri, duc la distrugerea lor iremediabilă. Ne gândim la flora seculară de fagi, stejari și brazi pe care a deținut-o insula de pe Olt, distrusă complet de lucrările amintite, pentru că, în locul ei, a rămas balastul de umplutură ce nu mai putea alimenta regenerarea florei distruse. Cu toate replantările făcute, existând 47 de specii de arbori și trandafiri, farmecul secular al vechii vegetații a dispărut în mod regretabil. Putem să adăugăm că, în mintea celor de atunci, se inoculase ideea că această insulă, precum la Ada Kaleh, trebuia să fie inundată și în locul ei să apară un uriaș lac de acumulare pentru hidrocentrala de la Călimănești. Dar, și în acel timp, totuși, au fost oameni care s-au ridicat cu toată puterea de convingere și l-au determinat pe Nicolae Ceaușescu să renunțe la acest plan megaloman. Chiar dacă Valea Oltului a suferit prin amenajările hidrotehnice, totuși stricăciunea nu a fost capitală. Continuând firul istoriei schitului, pe insulă a rămas numai bisericuța cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, fără alte construcții în care să se desfășoare viața de mănăstire. Odată cu redeschiderea schitului, Mănăstirea Cozia a suportat majoritatea cheltuielilor pentru ridicarea unei noi stăreții și a câtorva chilii pentru călugărițe, dar și pentru amenajarea unui muzeu. Încet – încet, viața monastică începe să se înfiripe, astăzi obștea mănăstirii numărând 12 maici, care își desfășoară viața monastică în liniște și pace. Înaltpreasfinţitul dr. Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului veghează ca viața de aici să fie trăită conștient și, în mod deosebit, dându-și concursul personal, mai ales că în ultimul timp, împreună cu soborul de aici, s-au pus bazele unei noi biserici, mai mare decât biserica-monument din timpul lui Neagoe Basarab, ca în felul acesta credincioșii ce vin acolo să nu mai rămână în timpul slujbelor duminicale sau a sărbătorilor afară, unde vremea capricioasă le îngreunează participarea la aceste slujbe. 181

De asemenea, s-a avut în vedere ca, în apărarea vieții călugărești de la această mănăstire, să fie îndepărtate ștrandurile construite pe proprietatea așezământului, să fie mutate în altă locație, pentru că impietau grav evlavia credincioșilor și pudoarea firească unei mănăstiri, cu atât mai mult a unei mănăstiri de maici. Acțiunea de mutare a locației ștrandurilor s-a realizat prin implicarea directă a Mănăstirii Cozia, dar și cu aprobarea și bunăvoința primarilor de atunci ai localității Călimănești, economist Tudor Neamțu și matematician Gheorghe Dulcea, ca și a prefectului de Vâlcea de la acea dată, Nicolae Curcăneanu. A fost un lucru salutar, care evidențiază că factorii de decizie din acel timp au conștientizat exact ce înseamnă un monument de cultură, de religiozitate, dar și de respect față de viețuitoarele mănăstirii. Aici, an de an, de asemenea, s-a desfășurat Festivalul „Cântecele Oltului”, ce se serba în postul Adormirii Maicii Domnului, în acest fel încălcându-se grav rigorile postului creștin-ortodox. Prin discuții benefice cu Primăria Orașului Călimănești și cu instituțiile culturale din acea vreme, organizatoare ale evenimentului, s-a putut muta organizarea acestuia după praznicul Adormirii Maicii Domnului. În momentul de față, cei care doresc să participe la slujbele religioase ce se săvârșesc la Mănăstirea Ostrov pot să o facă începând de dimineață de la orele 7,00, dar și seara, la orele 20,00, deoarece zilnic se oficiază cele 7 Laude, iar Duminica și în sărbători, Sfânta Liturghie. În felul acesta Mănăstirea Ostrov a fost recuperată pentru cultul și patrimoniul religios, dar și pentru viața călugărească. Mai menționăm faptul că efortul pentru retrocedarea proprietăților mănăstirii s-a realizat tot cu implicarea directă a Mănăstirii Cozia – în calitate de stareț și exarh fiind Preacuviosul părinte arhim. Vartolomeu Androni – și cu concursul autorităților de Stat, județene și locale. Sfânta Mănăstire Surpatele Aflată la 3 km. distanță de Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu hramul „Sfânta Treime”, Mănăstirea Surpatele a fost ctitorită în sec. al XVI-lea de logofătul Tudor Drăgoescu, fratele său, Stanciu, și preotul Dimitrie Bălașa. Între 1703-1706, Doamna Marica Brâncoveanu a ridicat biserica de zid existentă și astăzi și pictată la momentul sfințirii. După martiriul soțului și al fiilor ei, s-a retras la ctitoria sa. În 1815, a fost repictată de zugravul Gheorghe Gheronitie de la Hurezi. Vizitată de personalități ale vremii (Alexandru Odobescu și pictorul Lancelot în 1860 – ultimul realizând mai multe gravuri cu biserica și maicile viețuitoare), fiind înzestrată cu ateliere bisericești și adăpostind, un timp, activitatea 182

muzicală a lui Anton Pann, totuși, din cauza cutremurelor și intemperiilor, dar și deselor alunecări de teren, biserica a ajuns într-un stadiu de degradare avansată, astfel că, în 1872, mănăstirea a fost închisă, călugărițele de aici fiind mutate la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Încă din 1926, cinci maici s-au desprins din soborul de la Dintr-un Lemn, întorcându-se la Surpatele, unde au degajat locul de dărâmături, îndurând mari lipsuri. Între 1927-1935, Comisia Monumetelor Istorice a restaurat biserica și a amenjat chilii pentru 17 viețuitoare. Totuși, odată cu aplicarea Decretului 410/1959, Mănăstirea Surpatele a fost aproape golită de personal, confruntându-se cu lipsuri materiale, care, împreună cu cutremurele ce s-au abătut asupra locașului, au dus la daune grave asupra bisericii-monument: se creaseră trei crăpături mari în zidărie, care aproape că răzbăteau din interior spre exterior. În urma Decretului din 1959, dintre cele 30 de viețuitoare, 26 au părăsit mănăstirea, 2 s-au mutat la Mănăstirea Viforâta, o maică s-a mutat la Mănăstirea Brâncoveni, rămânând la Surpatele doar o maică. Cele 2-3 maici care s-au adăugat celei rămase au făcut față cu greu cerințelor mănăstirii. Firul vieții monahale a fost reînnodat sub monahia Tecla Bădescu, începând cu anii 1982-1983. Lucrarea principală pe care a făcut-o Înaltpreasfințitul Gherasim Cristea a fost aceea de restaurare integrală a bisericii. Lucrarea de restaurare a fost complexă. Mai întâi, a trebuit să fie refăcută structura bisericii, apoi s-a adăugat stratul de frescă unde se degradase major. În final, biserica a fost repictată (ne referim și la pictura originală realizată de zugravul Pârvu Mutu la 1706, recondiționată acolo unde s-a păstrat). Actualmente, la această mănăstire, începând cu anul 2008, s-a ridicat un arhondaric care este încă în construcție, iar atunci când va fi finalizat va acoperi din nevoile multiple ce le presupune o mănăstire veche și de referință. De mare importanță a fost intervenția Înaltpreasfințitului Gherasim Cristea, care și-a pus tot sufletul în reabilitarea bisericii, în prim-plan, și a întregului ansamblu călugăresc, în general. În momentul de față, se ostenesc 18 maici sub povățuirea Maicii starețe stavr. Eftimia Constantin, slujbele religioase (cele 7 Laude) fiind oficiate de părintele ieromonah Arsenie, aflat la o vârstă înaintată, fapt pentru care Sfintele Liturghii duminicale și din sărbători sunt săvârșite de preoți din cadrul mănăstirilor Cozia și Turnu, prin rotație periodică. Sfânta Mănăstire Bradu Fostul Schit Bradu a fost ctitorit de ieromonahul Sava – fost egumen la Schitul Iezer −, jupânul Zamfir, ieromonahul Clement și 183

Grigorie preotul, vreme de 16 ani, cu mari osteneli, biserica din piatră fiind încheiată la 1784. Aceasta fost zugrăvită între 1783-1784 de preotul Dimitrie, pictura originală păstrându-se în cea mai mare parte și astăzi. Clopotnița, mai mare decât biserica, a fost construită pe două nivele, în interiorul ei fiind amenajate câteva chilii smerite; clopotele vechi încă se păstrează. Această ctitorie s-a realizat pe temelia unui schit mai vechi denumit „Schitul de sub Râpa Bradului”, existent încă din 1737 și menționat într-un document al vremii la 15 iulie, același an. Acesta a funcționat ca schit de călugări, cu personal redus, până în 1850, când monahii mai tineri s-au întors la Schitul Iezer, Bradu trecând în grija obștii monahale de la Mănăstirea Sărăcinești, între 1854-1855. Deoarece viața monahală se desfășura în condiții grele, iar condițiile politice nu permiteau înflorirea ei, ambele așezăminte − Bradu și Sărăcinești − au fost părăsite, ajungând în paragină. În 1861, chiliile nu mai aveau acoperiș, iar tencuiala clopotniței căzuse în totalitate; în 1863 s-a prăbușit acoperișul clopotniței, iar ornamentele exterioare s-au desprins din cauza căderilor masive de zăpadă. În 1904, schitul era complet părăsit de călugări. În perioada interbelică, s-a reîncercat înființarea unei obști cu câțiva monahi, dar în 1960, datorită aplicării Decretului 410/1959, așezământul a fost din nou părăsit, fiind complet uitat în perioada regimului comunist. Datorită lipsei de personal schitul sa ruinat complet. În 1994 a sosit un călugăr, care s-a instalat în chiliile degradate. În 1996, zece maici s-au stabilit la Schitul Bradu, mare parte din ele provenind din obștea Mănăstirii Iezer. Lucrările de reabilitare ale edificiului s-au făcut încă din 1994, cu intervenția Mănăstirii Cozia. Aceasta a efectuat lucrări de subzidire, deoarece zidurile bisericii nu erau așezate pe un soclu solid, ci direct pe pământ. Din cauza cutremurelor abătute asupra zidirii, au apărut fisuri periculoase, care amenințau construcția cu prăbușirea. Cu acordul Sfintei Episcopii a Râmnicului, s-a încercat să se intervină și cu un șantier de restaurare a picturii originale – de o mare frumusețe −, dar acest șantier stagnează. În cadrul Mănăstirii Bradu s-a ridicat, în continuarea vechii clopotnițe, o anexă ce conține spații de cazare (chilii) pentru maicile ce asigură funcționarea ansamblului. În vechea clădire s-au amenajat stăreția și bucătăria. Clopotnița, însă, are nevoie, și în acest moment, de intervenție pentru consolidarea ei. Viața de aici tinde spre o renaștere mult dorită a acestui loc de rugăciune; actualmente, pe lângă Maica stareță activează cca. 10 maici și surori. 184

Sfânta Mănăstire Arnota Ctitoria voievodului Matei Basarab (1633-1636), Arnota a fost inițial mănăstire de călugări. Pe lângă biserica ce s-a construit pe temelia alteia mai vechi, mănăstirea deținea clădiri pentru călugări și clopotnița de la intrarea în incintă, încadrată de câteva clădiri auxiliare. Imaginea mănăstirii apare într-o copie din 1830 a unui tablou votiv, de la 1520, cu retragerea la Mănăstirea Bistrița a banului Barbu Craiovescu, ctitorul ei. Între 1705-1706, domnitorul Constantin Brâncoveanu a restaurat biserica Mănăstirii Arnota și i-a adugat pridvorul cu turlă, pictat în același timp. A înlocuit ușile și catapeteasma cu altele frumos scupltate (tâmpla brâncovenească se află la Muzeul de Artă din București). Odată cu trecerea timpului și ca urmare a cutremurului din 1838, edificiul ajunge în ruină. Barbu Știrbei dispune refacerea chiliilor în stil neogotic, toate acestea între 1852-1856. S-au mai făcut reparații în 1907 și 1935. În 1934 au fost adăugate chilii noi, existente și astăzi, într-una fiind organizată un mic muzeu de odoare mănăstirești. Între 1954-1958, s-a consolidat întreg așezământul și s-au introdus instalațiile de apă și încălzire, cu efortul Episcopiei Râmnicului. În 1979, s-a încheiat consolidarea bisericii, fiind acoperită cu tablă de plumb. La această mănăstire s-au perindat stareți și monahi erudiți sau cu o trăire duhovnicească aparte: egumenul Ștefan (1712-1715), cărturar; egumenul Ilarion (1737); egumenul Paisie (1804), cunoscut ca un râvnitor pentru viața duhovnicească; egumenul Chesarie (1851-1858), care a înzestrat mănăstirea cu veșminte alese și care a adus de la Biserica Domnița Bălașa moaște pentru mănăstire. Prin anii 1990, întâlnim pe Arhim. Paulin Lecca, fost viețuitor la Mănăstirea Frăsinei, exarh al Arhiepiscopiei Bucureștilor, în cele din urmă stareț la Mănăstirea Arnota, până în 1998, anul trecerii sale la Domnul. Mănăstirea, în timpul stăreției Arhim. Paulin Lecca, nu avea în obște decât un frate. Putem afirma că Arhim. Paulin a fost un om de cultură pentru că de la el ne-au rămas câteva lucrări de importanță teologică și duhovnicească, dar și o lucrare autobiografică. Pentru că viața de la Mănăstirea Arnota, din punct de vedere al personalului, a fost mereu în suferință, s-a hotărât ca mănăstirea voievodală să fie transformată în obște de maici. Acest lucru s-a petrecut în anii 1999-2000, când aproximativ 12 maici de la Mănăstirea Bistrița au venit și au preluat administrația mănăstirii, precum și continuarea vieții liturgice și duhovnicești. Cea dintâi stareță a fost monahia Mihaela Tamaș, iar din 2006, stareță este stavrofora Ambrozia Rucăreanu, care povățuiește aproximativ 18 viețuitoare. 185

Episcopia, mai apoi Arhiepiscopia Râmnicului s-a implicat foarte mult în reabilitarea Mănăstirii Arnota. Timp de 8 ani, Înaltpreasfințitul Gherasim (2006-2014) a supravegheat personal lucrările de restaurare și construcție de aici. În incita mănăstirii s-a amenajat Paraclisul cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie și Sfântul Gherasim de la Iordan”. De asemenea, latura dinspre sud se află în restaurare majoră. Pe laturile dinspre vest și nord s-au amenjat noi chilii, iar în partea de est se restaurează zidul din timpul lui Matei Basarab. Actualmente, întregul ansamblu monastic este un șantier de restaurare, susținut din fonduri europene. Și Mănăstirea Cozia a avut o contribuție la lucrările de conservare ale clădirilor Mănăstirii Arnota. În partea de vest, exterior cetății, s-a realizat un zid de sprijin, precum și o magazie realizată din piatră, care servește și astăzi la înmagazinarea materialului lemnos și a altor materiale necesare mănăstirii. Sfânta Mănăstire Cornet Mănăstirea a fost ctitorită de boierul Mareș Băjescu la 1666, cu obște de călugări, și a avut un rol important pe Valea Oltului – mai ales că, la momentul construcției, poziția sa a fost aleasă din motive strategice, fiind un loc de unde se putea organiza cu ușurință retragerea în Ardeal în vremuri de restriște. La 1761, un oarecare Alexe căpitanul pune să se refacă pictura din altar de către zugravii Mihai, Radu și Iordache. La 1808, un mare incendiu distruge aproape integral biserica și chiliile, mănăstirea fiind părăsită până în 1835, când starețul Irinarh dispune să se refacă clădirile și pictura murală. După ce această mănăstire a ajuns proprietate pentru Eforia Spitalelor Civile (1864-1959), aproape că ea va fi la dispoziția conducătorilor acestei instituții statale. Acestei instituții i se datorează următoarele relizări: s-a construit iconostasul din lemn de stejar (1885); s-a refăcut cupola turlei și altarul dărâmate în luptele de pe Valea Oltului din 1916 − refaceri realizate între 1923-1925. În 1898, odată cu săparea tunelului pentru calea ferată, a fost dărâmat vechiul zid de incintă și chiliile anexe, construindu-se un zid nou, existent și astăzi. Deși înzestrată cu păduri și proprietăți, datorită ambiguității și pentru că nu era în administrația Bisericii, Mănăstirea Cornet a avut mult de pătimit. Totuși, a avut un rol important pentru credincioșii care o căutau, mai ales pentru cei din Țara Loviștei. N-a fost un timp când această mănăstire să exceleze printr-un număr mare de călugări. Cei rânduiți ca egumeni sau stareți au cunoscut, din acest punct de vedere, multe lipsuri. Ultimele renovări majore făcute mănăstirii s-au realizat în 1960, când s-a restaurat pictura murală din biserică. 186

În anul 1980, Mănăstirea Cornet a fost preluată de un nou stareț, Arhim. Mina Stan. Fiind dat în grija Mănăstirii Cozia, sub povățuirea Arhim. Gamaliil Vaida, fostul schit Cornet suferea din lipsă de stareț și personal. Ca atare, Părintele arhim. Gamaliil l-a ales pe protos. Mina Stan din cadrul obștii coziene să răspundă de Cornet, care va căpăta, în timp, statutul de mănăstire. Arhim. Mina Stan suferise măsurile represive ale Decretului pentru că s-a opus să părăsească mănăstirea de metanie (a făcut chiar și închisoare) și, ca atare, a apelat la înțelegerea Arhim. Gamaliil, stareț și exarh, să fie reprimit în mănăstire. Dând dovadă de înțelegere, bunăvoință și înțelepciune duhovnicească, trecând peste toate interdicțiile, Părintele Gamaliil l-a primit în obștea coziană, unde va ajunge din monah, preot și protosinghel, iar din acel moment, pentru că nevoile de stareți și egumeni erau mari în Eparhie, a fost trimis și numit ca stareț la Cornet. Așa se face că Părintele arhim. Gamaliil Vaida îl menționează, în 1986, ca stareț la, pe atunci, Schitul Cornet. Părintele Mina nu a avut monahi în jurul său, pentru că atât presiunea politică, dar și lipsa de aplecare spre viața monahală, au făcut ca schitul să sufere din cauza lipsei de monahi. Cu toate acestea, Părintele Mina a fost un bun gospodar și, cu mijloace minime, dar și cu obolul credincioșilor, a realizat lucrări de întreținere strict necesare așezământului. Fiind un părinte duhovnicesc, era foarte căutat de credincioși. Părintele Mina s-a străduit, de unul singur, să împlinească slujirea preoțească. La încetarea din viață a Arhim. Mina Stan (noiembrie 2009), răspunderea față de Mănăstirea Cornet a revenit Mănăstirii Cozia, care, de altfel, și pe vremea Părintelui arhim. Gamaliil Vaida se afla, după cum s-a arătat, în purtarea sa de grijă. Imediat după trecerea la cele veșnice a Părintelui Mina, Mănăstirea Cozia, sub coordonarea Părintelui arhim. Vartolomeu Androni a abordat cu toată răspunderea lucrări de reabilitare − a fațadelor, a casei de oaspeți din spatele bisericii. În biserică s-a schimbat toată dușumeaua. S-au înnoit podelele, s-au realizat paturi și mese pentru înzestrarea casei de oaspeți; s-a adus aici mobilier în stil baroc, cu care s-a înzestrat biroul stăreției și o cameră de primit oaspeți. La etajul clădirii, s-au mobilat cele două camere existente. S-au zugrăvit interioarele acestora, s-a realizat o sală de mese vecină cu bucătăria, lăsându-se un ghișeu prin care se servește mâncarea în sala de mese. De asemenea s-a realizat o centrală termică pe lemne, care funcționează și astăzi. Tot în acest timp s-a continuat procesul de recuperare a pădurii ce se cuvenea de drept mănăstirii. Pentru nevoile obștii, s-a realizat o instalație de irigație ce putea fi folosită pentru toată suprafața cultivabilă 187

a mănăstirii. Brazii din curte, care amenințau monumentul și zidurile împrejmuitoare, au fost extrași și depozitați într-o grădină alăturată. S-a desțelenit terenul retrocedat și s-au realizat și alte lucrări de reabilitare, consolidare și întrținere a clădirilor existente, ce se impuneau. Răspunderea Coziei și a Arhim. Vartolomeu Androni, în special, a fost până în anul 2015, când un alt părinte, Protos. Macarie Șotârcă, a preluat grija duhovnicească și administrativă a acestui așezământ. Sfânta Mănăstire Berislăvești Această mănăstire închinată Sfinților Trei Ierarhi, pe drumul ce duce spre Curtea de Argeș, este ctitoria marelui paharnic Alexandru Bucșănescu și a soției lui, Maria, la 1753, fiind finalizată de ieromonahul Nicodim Beligrădeanu (cei dintâi ctitori sunt înmormântați în pronaosul bisericii). Ansamblul se compunea dintr-o biserică asemănătoare Bisericii „Toți Sfinții” din Râmnicu-Vâlcea și o incintă pătrată cu chilii pe laturile de est și nord, cu o clopotniță frumos realizată spre vest și o stăreție cu pivniță boltită spre nord. La 1788, când un mare incendiu a afectat Mănăstirea Cozia, același incendiu a distrus Mănăstirea Berislăvești. Cutremurul din 1838 a adus daune grave și acestei mănăstiri. Pentru o perioadă scurtă de timp, la 1864, mănăstirea a fost transformată în biserică parohială. Rămasă fără călugări, după ce se refondase ca mănăstire, la 1948 a căpătat statut de parohie. În mod cu totul surprinzător, autoritățile comuniste s-au implicat în refacerea incintei prin reparațiile din anii 1949, 1966 și 1972. În 1992, ansamblul de la Berislăvești a fost preluat de Oficiul Național al Monumentelor Istorice și trecut în Planul Național de Restaurare, fără a se intreprinde acțiuni concrete în sensul reabilitării edificiului. La 26 ianuarie 2009, Mănăstirea Berislăvești trece sub oblăduirea Mănăstirii Cozia. Arhimandritul Vartolomeu Androni, starețul ctitoriei coziene, va răspunde de funcționarea acestei mănăstiri ce funcționa ca parohie. Pentru că Berislăvești nu avea personal, parohul ce slujea în edificiu nu a reușit să facă lucrările de întreținere ce se impuneau. Mănăstirea Cozia, pe lângă multele lucrări de reabilitare necesare pentru sine și pentru alte mănăstiri aflate în nevoie, a trebuit să facă un efort pentru stoparea procesului de degradare ce măcina biserica-monument de la Berislăvești, cât și zidurile împrejmuitoare de aici. Sigur că Mănăstirea Cozia nu a reușit să facă lucrări de fond în ceea ce privește restaurarea edificiului, dar măcar a oprit procesul de degradare a clădirilor. Această acțiune s-a putut realiza cu pași mărunți, dar siguri și eficienți. Multă zbatere a fost și pentru stabilirea dreptului de proprietate al Mănăstirii 188

Berislăvești, care nici acum nu a fost definitivat în justiție. Tot la Berislăvești, Mănăstirea Cozia a asigurat introducerea apei potabile, a curentului electric și realizarea unui spațiu de locuit improvizat pentru cei care aveau să lucreze aici. Pentru că lucrările de reabilitare la Mănăstirea Berislăvești sunt de mare complexitate, prin strădania noului Părinte stareț protos. Efrem Gavrilă (din 2015), precum și datorită înaltei aprobări și binecuvântări venite din partea Înaltpreasfințitului dr. Varsanufie, aici s-a constituit un nou șantier de restaurare din fonduri europene, cu speranța că se va reda strălucirea de altădată a mănăstirii. Alternativ, prin eforturi proprii, s-a ridicat o clădire în care să funcționeze stăreția, chilii, bucătărie, sală de mese, cameră de protocol și dependințe. Din punct de vedere al zidirii, ea este terminată, urmând a se executa lucrări de tencuială și zugrăveală interioară și exterioară și alte finisaje necesare funcționării acestor spații. Menționăm că, la 6 decembrie 1760, ctitorul Bucșănescu își exprima opțiunea ca în chiliile așezământului să funcționeze o școală pentru copiii săraci (funcţionând multă vreme din 1762). Astfel, Mănăstirea Berislăvești a funcționat ca loc de rugăciune, dar și ca vatră de cultură. Putem, așadar, nădăjdui că acest loc frumos, unde este plasat așezământul, va deveni un punct luminos de spiritualitate și cultură, dar și un loc de chemare a credincioșilor la rugăciune, când aceștia vor auzi clopotul și se vor închina la altarul bisericii Mănăstirii din Berislăvești. CONCLUZII Din cele arătate mai sus, rezultă că Biserica Ortodoxă Română, în acele vremuri politice grele, a avut de înfruntat nenumărate greutăți sub toate aspectele: spirituale, sociale, materiale și ideologice. În acel timp de prigoană, mănăstirile și schiturile din Vâlcea, majoritatea dintre ele, au fost socotite ca ținte pentru sistemul comunist din acea vreme, care a dus o luptă neîncetată pentru suprimarea acestora, mai ales prin Decretul 410/1959. Urmările lui au fost nefaste pentru călugări și călugărițe, dar și pentru preoțimea noastră. În încercări de felul acesta, Biserica a strălucit, totuși, apărându-și credința, consolidându-se în urma acestor măsuri represive, ieșind mai întărită ca înainte de emiterea și aplicarea acestui Decret, iar prin exemplele de reînființare a vieții monahale și refacere a ansamblurilor monahale, pe care le oblăduiește, Biserica a demonstrat că poate să renască chiar și după cele mai grele încercări. (Text inedit, aflat în arhiva autorului).

189

V. ISTORIA RELIGIILOR MIRCEA ELIADE ȘI CREȘTINISMUL ORTODOX Mulți oameni de cultură au încercat sa pătrundă cât mai exact modul de gândire, să înţeleagă cât mai profund ceea ce marele filozof şi istoric a vrut să afirme prin ideile formulate în cărţile sale Personalitate enciclopedică de tip renascentist, Mircea Eliade face parte din familia spirituală a lui Dimitrie Cantemir, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga. Istoric al religiilor, orientalist, etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist − iată câteva dintre multiplele laturi ale activităţii sale. Autor al unei opere de excepţie, aşa cum istoria şi analitica fenomenului religios nu au mai cunoscut de mult timp încoace, Eliade a devenit un punct de referinţă în umanistica zilelor noastre. Mircea Eliade nu se ocupă numai de fenomenul religios, de mitologie, de etnologie etc. pentru a emite judecăţi de valoare repartizabile fiecărui sector în parte (şi integrabil într-o filosofie a religiei, o filosofie a culturii, o politologie), ci caută totodată sensul care le penetrează şi le unifică. Faptul religios, folcloric, mitic sau cultural sunt vehicule care transmit idei mult mai înalte decât s-ar părea la prima vedere. Fireşte, Mircea Eliade este un istoric al religiilor, după cât se pare, cel mai autorizat, la ora actuală, pe plan mondial. Asupra acestui aspect vom zăbovi mai mult, deoarece în lucrarea de faţă ne-am propus să analizăm care a fost atitudinea, concepţia, gândirea lui Eliade, ca istoric al religiilor, faţă de creştinism în general şi faţă de ortodoxia creştină în special. Pentru a realiza însă acest obiectiv este necesar, mai întâi, să ştim care a fost concepţia marelui gânditor faţă de toate religiile cercetate şi studiate cu minuţiozitate de către el şi care a fost metoda de lucru în expunerea rezultatului cercetărilor sale în acest domeniu. Pentru elucidare, vom da curs unui citat din prefaţa la primul volum al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, Buc. 1987, p.788: „Socotesc că orice istoric, începând de la un anumit moment al activităţii sale, este obligat să-şi situeze cercetările de specialitate în perspectiva istoriei universale. Cartea de faţă este scrisă din această perspectivă. Este, deci, înainte de toate o Istorie, nu o interpretare personală a diferitelor religii pe care le prezintă. Concepţiile sau interpretările mele personale în legătură cu 190

structurile sacrului le-am expus în alte lucrăm: Sacrul şi profanul; Tratat de istoria religiilor; Nostalgia originilor; etc. Evident, aceste concepţii au orientat înţelegerea diferitelor sisteme religioase pe care le-am cercetat.” Ducând, însă, la extrem această cercetare, în perspectiva Istoriei Universale, se pare că Mircea Eliade şi-a pierdut identitatea, apartenenţa la un popor din care îşi trage originea, popor care a fost şi este creştin ortodox prin excelenţă. Aşadar, el s-a îndepărtat de creştinism, la care nu s-a mai întors − după cât se pare − niciodată. Câtă deosebire între concepţia lui Eliade, când acesta avea doar 20 de ani, şi aceea când el deja cercetase aproape toate marile religii ale pământului, în special pe cele ale Indiei. Dar să nu anticipăm! Pentru noi este important să ştim ce gândea Mircea Eliade, prin anii 1927, despre creştinism, despre ortodoxia creştină. Entuziasmul său faţă de ortodoxie este exprimat încă de pe timpul când se afla în străinătate (la Geneva). În acel timp, Mircea Eliade şi-a propus să scrie o serie de foiletoane, lucru pe care l-a şi făcut, de altfel, pentru ziarul „Cuvântul”, intitulat Itinerariu spiritual, în care dorea să examineze toate crizele şi ispitele prin care trecea,. Intr-unul din foiletoanele acestui Itinerar, Eliade afirma că apusenii se nasc în catolicism, iar răsăritenii ajung ortodocşi. Pentru a ajunge la acea stare de spirit care e ortodoxia, e nevoie de o serie întreagă de experienţe sufleteşti − zice el. Conştiinţa, funcţionând pe toate planurile şi cu toate ramificaţiile, îşi găseşte firesc echilibrul în ortodoxie. Ortodoxia − spune Eliade – este, pentru noi, creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine. Acele conştiinţe, care trăiesc efectiv o viaţă sufletească, nu pot îndepărta astfel sentimentul tragic al existenţei decât prin creştinism. Eliade afirmă mai departe că cel care iubeşte pe Hristos e un om cu măduva spinală întreagă. Creştinismul înţelege viaţa − fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile ştiinţei şi ale filozofiei. Creştinismul stăpâneşte sensul vieţii, care nu e un sens tragic. Tragicul creştin, după Eliade, e neputinţa de a rămâne întotdeauna creştin. Numai un creştin poate avea personalitate, care, pentru Eliade, însemna echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendinţe potrivnice – carne-duh. Viaţa creştină înseamnă siguranţa valorii 191

sufleteşti şi a permanenţei acestei valori. Aşadar, creştinismul înseamnă optimism, încredere, drum drept, rodnicie. Despre posibilitatea de a ajunge orthodox, el spune că sunt cauze multe care împiedică, barează cunoaşterea imediată şi intimă a faptului creştin. Ca istoric, el arată că una dintre aceste cauze este, de fapt, însăşi Istoria. Au trecut, între noi şi primele secole de după Iisus, formaţii spirituale care au barat drumul scurt către ortodoxie. El afirmă că aceia dintre ortodocşi care au dus o viaţă lipsită de nelinişti şi experienţe lăuntrice nu sunt adevăraţii ortodocşi. Aceştia cred, poate, dar nu ştiu ce să creadă şi nu cunosc preţuirea credinţei, când sufletul se întoarce de pe pustiile învăţăturilor lumeşti. În legătură cu generaţia tânără − din care făcea şi el parte – Eliade spune că aceasta va ajunge, nu interesează când, creştin-ortodoxă. Nu va lipsi niciunul, dintre aceia care au gustat sensul metafizic al vieţii. Aproape, cu exaltare, el vrea să convingă generaţia sa, cât şi pe cele viitoare, prin expresii încărcate de sens, despre ce se poate realiza prin creştinism: „Noi voim un creştinism efectiv − adică rezultatul unei experienţe −, proaspăt, greu de sensuri, cald de viaţă, strălucitor de daruri, care să ne prefacă, să ne facă din oameni − oameni de-ai lui Dumnezeu, adică suflete în trupuri, suflete ce caută să asimileze şi să răspândească valori dumnezeeşti în lumea valorilor bestiale sau, rareori, a valorilor omeneşti.” Eliade pune întrebarea: „Ortodoxia ne sileşte cumva să renunţăm la o parte din viaţă ?” Răspunsul ni-l dă tot el: „Ortodoxia nu ne sileşte nimic. Faptele pe care le facem sub înrâurirea ei sunt fapte fireşti, care nu ne mutilează viaţa, pentru că viziunea acestei vieţi e schimbată. Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Hristos rămâne aceeaşi.” Aproape ca o idee fixă, apare la Eliade, în acest timp, necesitatea de a se ajunge la creştinismul ortodox. Orice drum ar apuca o conştiinţă contemporană, aceasta ajunge implicit la creştinismul ortodox. Ca o proorocie, apare afirmaţia referitoare la ortodoxie: „Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârşit de viaţă tristă. Dar se va împlini şi el va fi luminarea de pe urmă.” Ce idei frumoase, ce exclamaţii pline de entuziasm la adresa ortodoxiei! Dar, cum singur mărturiseşte: „Abia când am stat de vorbă cu Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, am înţeles cât eram de ignorant în ceea ce priveşte creştinismul răsăritean şi tradiţiile religioase româneşti, ca să nu mai vorbesc de experiența ortodoxă pe care nu o aveam deloc.” Eliade, amintindu-şi, spune: „Ortodoxia mi se părea preţioasă pentru 192

români pentru că era acolo, şi era acolo de mult, făcând parte din istoria şi cultura românească. Personal, deşi mă simţeam atras de această tradiţie, nu o trăiam. Atunci, la 20 de ani, abia mă descătuşasem de consecinţele scientismului şi agnosticismului din adolescenţă.” Eliade îşi dă seama despre distanţa mare la care se află faţă de concepţia ortodoxă pe care o împărtăşeau Nae lonescu, Mircea Vulcănescu sau Paul Sterian − profesorii. După ce Paul Sterian a luat cunoştinţă de cele afirmate de Eliade în Itinerarul spiritual, profesorul îi răspunde: „Cred că te înşeli. D-ta (Eliade) spui că te naşti catolic sau protestant şi devii ortodox. Eu cred, tocmai dimpotrivă, că pot deveni catolic sau protestant, dar că, dacă eşti român, te naşti orthodox. Ortodoxia e un mod firesc de a fi în lume, pe care anevoie ţi-l poţi construi.” Profesorul, în răspunsul său la întrebarea lui Eliade: Ce crede despre finalul Itinerarului, spune mai departe: „Nu prea văd cum, născându-te român, te-ai putea converti la ortodoxie, deşi înţeleg perfect procesul prin care te converteşti la catolicism.” Referitor la zbaterile filozofico-religioase ale lui Eliade, referitor la ortodoxie, Sterian îi spune mai depaite: „La D-ta cred că e vorba de altceva. D-ta consideri Ortodoxia ca un liman la care speri să te întorci după o serie de aventuri pe mare. Dar la liman nu te întorci de bună voie, ci numai când scapi. dintr-un naufragiu, sau chiar să eviţi un naufragiu. Pentru D-ta, existenţa înseamnă, în primul rând, o serie de aventuri spirituale. Cred că te înşeli, dar asta n-are importanţă. Important e numai ce vei face D-ta, ce vei crea D-ta înainte şi după ce vei înţelege că te înşeli.” Aici, profesorul Sterian a avut multă dreptate. Eliade a creat mult, a ajuns un mare savant, dar ce păcat, nicăieri nu apare esenţialul care ne interesează − ce s-a ales din crezul lui religios, cărei religii mai aparţine, dacă mai aparţine vreuneia? A mai rămas el ortodox cât de cât în sufletul său sau cel puţin creştin? Iată semne de întrebare la care nu se poate răspunde uşor. Adâncindu-se în studiul şi cercetarea marilor religii ale lumii şi în mod deosebit ale religiilor Indiei, Eliade, aproape pe nesimţite, îşi va schimba complet modul de gândire în ceea ce priveşte creştinismul, care nu va rămâne pentru istoricul religiilor decât o religie ca oricare alta, despre care el tratează în Traité d’Histoire des Religions (1949). Dar, pentru moment, vom rămâne încă în contextul de mai sus, unde am văzut ce gândea Eliade despre creştinism şi despre ortodoxie când era mai tânăr. După el, sensul cel mai rodnic, cel mai satisfăcător, mai alinător de însetări metafizice, e cel mai luminat în suflete de experienţa creştină. Deoarece preţuirea vieţii nu o face traiul mai bun, 193

nici ştiinţa omenească, ci valoarea pe care omul şi-o dă sieşi, lumii şi existenţei − siguranţa şi seninătatea creştinului, absenţa disperării sunt comori după care sufletele jinduiesc. Şi nu se poate ca un suflet de elită să nu ajungă la creştinism, când va fi încercat de experienţe. Această ajungere nu este socotită ca o refugiere într-un port pe vreme de furtună, sau ca o renunţare la luptă. Această ajungere este ca o iluminare lăuntrică, împlinită necesar de funcţionarea conştiinţei pe toate planurile. Creştinismul ortodox rămâne, după Mircea Eliade, încă o ţintă, la care vom ajunge, dar care nu ne angajează definitiv, nu barează drumurile paralele, nu ne „mutilează”. Cât de plin, de integral este creştinismul nu se poate afla decât prin directa experienţă. Cei care nu cunosc încă creştinismul, ca şi cei care-1 cunosc, sunt liberi să se lase răpuşi de toate ispitele, să guste din toate roadele, sa rătăcească pe toate drumurile − zice Eliade. Personalitatea fiecăruia nu-i va lăsa să se năruie, să se risipească. De altfel, conflictul dintre creştinismul şi păgânismul actualizat zi de zi e încă izvorul personalităţii noastre. La această anchetă pozitivă la adresa creştinismului, Şerban Cioculescu îi răspunde tot prin intermediul Itinerarului: „Partea cea mai vulnerabilă a anchetei, cea mai nedovedită, este superioritatea morală a ortodoxiei (cunoaştem argumentele d-lui Nae lonescu, probabil decisive pentru d-ul Eliade). Ridicăm îndoieli asupra excelenţei valorii intelectuale şi sensului moral al ortodoxiei. Ortodoxia d-lui Nae lonescu figurează o ortodoxie pe tipul catolicismului, în luptă cu un fel de individualism protestant, în preoţimea noastră! Semnalăm incompatibilitatea dintre ortodoxie (şi în genere orice credinţă dogmatică) şi misticism, prin definiţie individualist şi insuficienţa unei mistici, redusă la căutarea şi găsirea credinţei.” Eliade răspunde acuzelor formulate de Şerban Cioculescu, mai ales când acesta din urmă afirmă că Eliade se sprijină pe elemente străine din alte religii pentru revigorarea otodoxiei, astfel: „Nu cred că folosesc stupefiante şi excitante european-asiatice pentru înviorarea ortodoxiei. Am înţeles ortodoxia ca unul din sensurile la care va ajunge − prin necesităţi organic-spirituale − o parte din conştiinţele, tinerei generaţii Nu l-am socotit singurul.” Acest răspuns l-a dat Eliade lui Cioculescu pentru că acesta afirma: „În sfârşit, viitorul apropiat va dovedi dacă va fi în adevăr un marş concentric al tineretului român către ortodoxie, va confirma sau infirma − cum credem − prestigioasele profeţii ale d-lui Mircea Eliade.” Tot în acest dialog polemic cu Cioculescu, Eliade spune că Ortodoxia este acel sens sublim al omului şi al vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţa individuală), fie pe cale etică (experienţa − 194

delimitare a individului); fie prin contact cu Dumnezeu, fie prin contact cu umanitatea. El crede că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon-Dyonysos, pentru că sensul creştinismului e cel mai perfect spiritual, aşadar cel mai real fecund. Şerban Cioculescu critică gândirea lui Eliade, care susţine identitatea decretată şi postulată arbitrar între ortodoxie şi spiritualitate. Referitor la cultura românească, Cioculescu zice că „există un filon cărturăresc de modestă ortodoxie, cu aplicaţie devotată masei rurale Conservatorismul dăscălesc român de la Eliade (Ion) până astăzi s-a rezemat pe o ortodoxie ignorantă şi naivă. Făclia pascală a credinţei româneşti trecea de la o generaţie la alta de dascăli rurali rătăciţi pe catedre şi în redacţii metropolitan, gălbuie şi vânătă, ca o lumânare de seu, dar totuşi, nestinsă Situaţia era şi este următoarea: la sate, o credinţă minoră şi obscurantistă − adică lipsită de conştiinţa de sine şi cu totul nedogmatică. La oraşe, practica religioasă fără rigoare şi credinţa transmisă prin acte civile şi uz, dar iarăşi fără caz de conştiinţă individuală. Stratul popular credincios înseamnă la noi o turmă dezorientată, foarte imperfect păstorită de o preoţime în inactivitate, fermă doar în rutină.” Cioculescu afirmă că problema ortodoxiei româneşti nu se pune încă decât în mod artificial şi fără nicio posibilitate de eficacitate, câtă vreme, pe de o parte, masele amorfe dar neplastice, rurale şi urbane, vor prezenta acelaşi indiferentism moral care le caracterizează şi, pe de altă parte, cât timp preoţimea se va confunda steril în masele asupra cărora nu are nicio priză. După Şerban Cioculescu, Ortodoxia dogmatică e lovită de nulitate, din motive reductibile, prin simplificare, la două: Întâi, izvoarele erudiției sale, prin originea dispersată, îi dau caracterul unui mozaic în contradicţie principală cu etnicul sau naţionalul pe care pretinde a-1 reprezenta eminent. Toate filosofiile şi ereziile momentului, asiatico-europene sunt elemente chemate aici la soluţionarea problemelor localnice, care cer, însă, contactul opincii cu bătătura românească. Continuând, zice că această ortodoxie se adresează intelectualităţii urbane sau literaţilor într-un fel de apostolat esoteric. Şerban Cioculescu îl învinovăţeşte pe Eliade că acesta confundă planul vieţii dionisiace, „superba şi zadarnica navigaţie romantică” cu planul vieţii creştine, pe care Scriptura o figurează printr-o navă certă trasă la un ţărm tare, de stâncă. El se întreabă retoric: „Ce bine poate aştepta biata ortodoxie indigenă de Ia impenitentul romantism şi exasperantul individualism al d-lui Mircea Eliade, a cărui idealitate 195

maschează o dureroasă refulare de instincte, invertite în spasme de mistică!” La aceste critici, de data aceasta, răspunde într-un mod elegant Alexandru Elian, care arată că unele afirmaţii din articolul lui Şerban Cioculescu sunt gratuite cum ar fi expresiile: misticismul, distincţia dintre civilizaţie şi experienţa subiectivă − socotite de acesta (Cioculescu) ca ultime coloniale. O altă afirmaţie gratuită, precum şi comparaţiile graţioase apar atunci când vorbeşte despre ortodoxismul care trebuie înviorat. Elian relevă doar că nici ortodoxismul, nici Eliade, pentru acest ortodoxism, n-au apelat − după cât se ştie − la stupefiante asiatice pentru o eventuală întinerire sau modernizare, de care nu se simte nevoia. Din acest dialog, uneori contradictoriu, dintre Eliade şi Cioculescu, purtat prin intermediul Itinerariului spiritual, se poate vedea mai exact care a fost poziţia lui Eliade faţă de creştinismul ortodox din aeea vreme. Păstrând linia subiectului propus în titlul lucrării, vom parcurge în acest sens, încă un număr de 16 ani, mai exact în 1943, când apare lucrarea Comentarii la Legenda Meşterului Manole, pentru a vedea care mai era concepţia lui Eliade referitor la creştinism. Constatăm că Mircea Eliade gândeşte încă pozitiv la adresa creştinismului, la ceea ce înseamnă acesta pentru poporul român. El se întreabă: „Cum să explici acest miracol istoric al supravieţuirii unui popor cu cultura şi limba latină de-a lungul nenumăratelor invazii şi atacat de diverse naţiuni şi rase (fino-ugrice ca ungurii, tătarii şi turcii; slave ca bulgarii, sârbii, polonezii şi ruşii)? Mai multe motive explică această vitalitate incomparabilă. Primul dintre ele este dragostea poporului român pentru pământul său: înaintaşii lui n-au fost nomazi. Un popor care are rădăcini atât de adânci în pământul pe care-l locuieşte preferă să piară decât să-l abandoneze. Al doilea motiv se află în credinţa creştină a poporului român. Atacat fără încetare de barbari şi necredincioşi, forţele românilor n-au slăbit pentru că luptau şi pentru religia lor. În limba română, «creştin» înseamnă «român». (op. cit. p. 41). Primele sale instituţii politice şi administrative s-au născut în biserică. Credinţa creştină a constituit întotdeauna pentru români punctul de sprijin al existenţei lor morale şi fizice. Caracteristicile dominante ale sufletului românesc sunt bunătatea, toleranţa şi ospitalitatea. Nici sufletul românesc, nici istoria poporului român nu pot fi înţelese fără a cunoaşte creştinismul său. Logosul este unul şi indivizibil, dar condiţia umană îl interpretează potrivit cu 196

mijloacele sale, care sunt şi variabile. Corpul mistic al lui Hristos este Biserica sa; dar şi Biserica aparţine Istoriei, care este mereu în trecere, care-și schimbă fără încetare formele. Creştinismul sec. al IV-lea sau al XX-lea. Creştinismul românilor nu poate și identic cu al suedezilor sau cu al ruşilor. În afară de diferenţele dogmatice, dacă există, intervine moştenirea unei tradiţii şi experienţa unei istorii. Dacoromanii − zice Eliade − au fost primii dintre popoarele din nordul Dunării care s-au convertit la creştinism. S-au convertit − nu au fost botezaţi în virtutea unui ordin, nici forţaţi ca barbarii − după sec. al VII-lea. În creştinismul său se observă o dublă moştenire rasială şi culturală. Au păstrat de la geto-daci dispreţul faţă de moarte, credinţa în nemurirea sufletului, seninătatea în faţa suferinţei; de la romani au asimilat simţul ordinii şi ierarhiei, echilibrul spiritual şi lipsa de fanatism. Este uşor să identifici toate aceste trăsături în creştinismul românilor, care nu sunt fanatici, nici nu se lasă târâţi de curentele întunecate ale unui misticism nebulos. Fiind ortodocşi, ca grecii şi ruşii, n-au cunoscut niciodată disputele teologice ale bizantinilor, nici sectele mistice derivate din haosul spasmodic al sufletului slav. Credinţa lor creştină s-a ferit deopotrivă de excesele cazuisticii abstracte şi de valul monstruos al ereziei prea concrete. care prezintă adesea forme net rasputiene. Mircea Eliade arată că ceea ce se evidenţiază, studiind de aproape viaţa religioasă a românilor, este naturaleţea credinţei lor creştine. Aceasta este o credinţă care transfigurează Cosmosul fără a-l distruge, nici repudia. O viziune globală a Universului care nu este pesimistă, pentru că binele va reuşi, în final, să triumfe asupra răului. Tot ceea ce trăieşte în cosmos face parte din drama Mântuirii prin suferinţele lui Hristos. În virtutea acestei jertfe, pomii rodesc, animalele-şi hrănesc puii, mama-şi leagănă copilul etc. Lumea întreagă ascultă de un singur principiu conducător: acela al ordinii şi armoniei (rânduiala). Datorită acestui principiu cosmologic şi moral în acelaşi timp − zice Eliade − Universul întreg se menţine în conexiune, tot ceea ce există demonstrează solidaritatea dintre toate nivelele realităţii. Acest principiu de ordine şi armonie nu este inerent lucrurilor, aparţine lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este o manifestare externă a logosului divin. Datorita credinţei lor în prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în viaţă și în Istorie, românii nu au căzut niciodată în păcatul disperării de-a lungul tragicului lor destin. Mereu au avut speranţa ca, în cele din urmă, Binele va triumfa. Din cele expuse până aici constatăm că Mircea EIiade are cuvinte de apreciere la adresa creştinismului ortodox în general şi îndeosebi pentru creştinismul ortodox român (conform celor afirmate de Eliade mai sus). 197

Dar, cu timpul, aproape pe neobservate, Eliade începe să gândească creştinismul numai ca pe oricare altă religie, nemairămânându-i partea sensibilă cu care să-l perceapă. Inima i s-a închis la chemarea lui Hristos. Cu atâta răceală este supus creştinismul cercetării sale critice în cartea sa de referinţă, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, încât crezi că cel care (vorbeşte) scrie n-ar fi avut niciodată nimic de-a face cu el. Eliade vorbeşte frumos, dar fără implicare personală despre evenimentele centrale ale creştinismului El spune că elementul fundamental în creştinism îl constituie credinţa în Învierea lui Hristos, mai ales în creştinismul Sf. Pavel, care are mare importanţă, deoarece Epistolele sale constituie primele documente relatând istoria comunităţii creştine. Eliade afirmă că nu cunoaşte motivul pentru care s-a botezat Iisus, însă este sigur faptul că botezul i-a revelat măreţia mesianică. În Evanghelii, misterul acestei revelaţii e tradus prin imaginea Spiritului coborând în chip de porumbel şi un glas venind din cer şi zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…” (Mt. 3,16; Mc. 1,11; Lc. 3,22). Îndată după botez, Iisus s-a retras în pustiu. Evangheliile precizează: „Duhul l-a mânat în pustie” spre a fi ispitit de Satan (Mc. 1, 12; Mt. 4, 1-10; Lc. 4, 1-13). Din aceste evenimente descrise în Evanghelii, Mircea Eliade conchide: „Caracterul mitologic al acestor ispitiri este evident, dar simbolismul lor relevă structura specifică eshatologiei creştine. Morfologic, scenariul este constituit dintr-o serie de înfruntări iniţiatice analoage cu acelea ale lui Gautama Buddha (op. cit., p. 322) Această analogie se întinde, la Eliade, aproape la toate evenimentele importante din viaţa lui Iisus. Printre altele, Eliade spune ca Iisus, ca atâţia alţi oameni-divini ai epocii elenistice, era medic şi taumaturg, vindecând tot felul de boli şi alinându-i pe cei posedaţi. Deci, Iisus, nu face excepţie de la regulă în cercetarea lui Eliade. El este pus alături de Buddha, alături de alţi reprezentanţi ai celorlalte mari religii. Referindu-se la rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, aceasta nu este altceva decât o încercare de „veghe iniţiatică” pentru cei trei Apostoli, care, după Ghilgameş, însemna cea mai dură confruntare iniţiatică de a înfrânge somnul, de a rămâne „treaz”, urmărindu-se prin aceasta transmutarea condiţiei profane, obţinerea „imortalităţii”. La Ghetsimani, veghea iniţiatică” − deşi limitată la numai câteva ore − s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti. Acest eşec va deveni şi el model exemplar pentru majoritatea creştinilor. Cu siguranţă că propăvâduirea lui Iisus şi chiar numele său s-ar fi adâncit în uitare în absenţa unui episod singular şi de neînţeles în afara credinţei: învierea celui răstignit. Deci, oricum, creştinismul în afară de câteva lucruri originale, are cele mai multe elemente împrumutate din alte religii după afirmaţiile lui Eliade. În acest sens, Eliade chiar se pronunţă: „Oricare ar 198

fi natura acestor experienţe a mormântului gol şi numeroaselor apariţii ale lui Iisus înviat, ele constituie sursa şi temelia creştinismului.” Câtă „consideraţie” are Eliade despre primii creştini reiese din afirmaţia că „aceştia, ca evrei ce erau din Ierusalim, constituiau o sectă apocaliptică înăuntrul iudaismului palestinian.” Ei erau într-o aşteptare iminentă a celei de-a doua veniri a lui Hristos, parousia; pe ei îi preocupa sfârşitul istoriei şi nu istoriografia aşteptării eshatologice. În plus − zice Eliade − după cum era de aşteptat, în jurul învăţătorului înviat, s-a cristalizai destul de devreme o mitologie care ne aminteşte de aceea a zeilor mântuitori şi a omului inspirat de divinitate. Această mitologie, este deosebit de importantă, ea ne ajută să înţelegem dimensiunea religioasă specifică creştinismului, precum şi istoria lui ulterioară, miturile care l-au proiectat pe Iisus intr-un univers de arhetipuri şi de figuri transcendentale sunt tot atât de „adevărate” − zice Eliade − ca gesturile şi cuvintele sale: aceste mituri confirmă, într-adevăr, puterea şi creativitatea mesajului său originar. Graţie, de altfel, acestei mitologii și simbolici universale, limbajul religios al creştinismului a devenit ecumenic şi accesibil dincolo de focarul său originar. Chiar dacă ar fi vrut şi n-ar fi fost atât de identice afirmaţiile lui Ovidiu Drimba din lucrarea sa, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 3, Buc. 1990, p. 17-19, cu cele ale lui Eliade, prezentate puţin mai sus, referitoare la constituţia creştinismului. Aproape exact ca Eliade, Drimba afirmă: „Creştinismul fiind un fenomen cultural şi un exemplu de sincretism prin excelenţă, doctrinele sale fundamentale şi multe dintre rituri sunt comune multor religii (adoraţia, magia, sacrificiul, rituri funerare, de iniţiere, de purificare etc). După Drimba, creştinismul a preluat de la iudaism − cosmologia, cosmogonia şi cronologia; de la greci − doctrina stoică a austerităţii şi elemente de neoplatonism, iar o parte din ritualul creştin îşi are originea în misterele greceşti; de la persani − credinţa într-o lume de dincolo, ideea creştină de nemurire a sufletului este, prin urmare, originară din Persia; de la romani a preluat spiritul de organizare şi de administrare. Aşadar, succesul imediat şi rapida răspândire a creştinismului s-au datorat acestui sincretism, la care se adaugă desigur şi alte cauze. Revenind la Eliade, putem conchide astfel după concepţia acestuia: creştinismul nu-i altceva (dacă lăsăm la o parte cele câteva elemente proprii) − decât o mitologie importantă, încărcată de mituri, care l-a făcut accesibil pretutindeni. (Aici identitatea cu Drimba este absolută). 199

Acum, luând pe. rând câteva elemente principale din creştinism cum ar fi: botezul, crucea, arborele vieţii, euharistia, vom vedea că Eliade face mereu analogie cu elementele care par a fi denumite la fel, din alte religii sau credinţe religioase primare. El spune, printre altele, că trebuie remarcat faptul că se pot distinge două tendinţe paralele şi complementare de a integra moştenirea religioasă precreştină: prima credinţă şi cea mai veche se manifestă în asimilarea şi revalorizarea simbolismelor şi scenariilor mitologice de origine biblică, orientală sau păgână. A doua tendinţă, ilustrată mai ales de speculaţiile teologice ce încep din sec. al III-lea, se străduieşte să universalizeze creştinismul cu ajutorul filosofiei greceşti, mai ales al filosofiei neoplatoniciene. Eliade afirmă ca elementele componente ale botezului ca: goliciunea baptismală, lepădarea veşmântului cel vechi al corupţiei şi păcatului cu care Adam, după cădere, se îmbrăcase sunt de altfel teme binecunoscute: „Apele morții” sunt un laitmotiv al mitologiilor paleoorientale asiatice şi oceanice. Eliade spune că, „desigur, pentru creștini, botezul este un sacrament, pentru că a fost instaurat de către Hristos.” Dar nu e mai puţin adevărat că el reia ritualul iniţiatic al înfruntării (= lupta împotriva monstrului), al morţii şi învierii simbolice (naşterea omului nou) (cf. M. Eliade, Traité d'Histoire des Religions, § 64, 65; Images et Symboles, p.199-212). La rândul ei, Crucea, făcută din lemnul Arborelui binelui şi răului, este identificată (sau îl substituie) Arborelui Cosmic. Desigur, imaginea Crucii ca Arbore al binelui şi răului şi Arbore Cosmic îşi are originea în tradiţiile biblice. Dar prin Cruce (= Centru) se operează comunicarea cu cerul şi, în acelaşi timp, întregul univers este „salvat”. Or, noţiunea mântuirii nu face decât să reia şi să completeze noţiunile de înnoire perpetuă şi de regenerare cosmică, de fecunditate universală şi de sacralitate, de realitate absolută şi, în cele din urmă, de nemurire, toate fiind noţiuni care coexistă în simbolismul Arborelui Lumii (cf. Traité d'Histoire des Religions, § 99 sq; Images et Symboles, p. 213). Deoarece Iisus Hristos a fost răstignit în Centrul Lumii, acolo unde a fost creat şi înmormântat Adam, sângele lui curgând pe creştetul lui Adam, l-a botezat şi l-a răscumpărat de păcat. Şi întrucât sângele Mântuitorului a răscumpărat păcatul originar, Crucea (= Arborele Vieţii), devine izvorul tainelor (simbolizate prin uleiul de măslin, grâul, viţa de vie, cărora li se asociază plantele de leac). Aceste teme mitologice − tot timpul Eliade nu se fereşte să denumească elementele creştine folosite în cult decât ca făcând parte din mitologie − elaborate mai ales de autorii creştini din sec. al lII-ea încoace, au o preistorie îndelungată şi complex: din sângele şi 200

din trupul unui zeu sau al unei fiinţe primordiale torturate, cresc plante miraculoase. Eliade zice că e important să subliniem de pe acum că aceste scenarii şi imagini arhaice, reluate de autorii creştini, au cunoscut un succes fără egal în folclorul religios al Europei. Pe scurt − zice el – imaginaţia mitologică creştină împrumută şi dezvoltă motive şi scenarii specifice religiozităţii cosmice, dar care au suferit deja o reinterpretare în contextul biblic. Adăugând propria lor valorizare, teologia şi imaginaţia mitologică creştină n-au făcut decât să prelungească un proces care începuse cu cucerirea Canaanului. În limbaj teologic − zice Eliade – s-ar putea spune că, integrate într-un scenariu creştin, numeroase tradiţii arhaice îşi dobândeau propria lor răscumpărare. Este vorba, în fond, de un fenomen de omologare a unor universuri religioase diverse, multiforme. Se .cunoaşte un proces analog − de la sfârşitul antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu timpuriu − în transformarea anumitor zei sau eroi mitologici în sfinţi creştini, In felul acesta ne-m putea întinde la infinit cu analogiile pe care Eliade le face între elementele de bază creştine şi celelalte religii, căutând prin aceasta să arate care este de fapt originea creştinismului. . Despre ortodoxie Eliade afirmă că, în esenţă, aceasta, la început, constă în fidelitatea faţă de teologia vechi-testamentară. Nu te puteai numi creştin dacă nu împărtăşeai doctrinele Vechiului Testament privind geneza lumii şi natura omului. Creştinismul este o religie istorică, avându-și rădăcinile implantate adânc în cealaltă religie istorică, a evreilor. Ca atare, pentru a explica sau pentru a înţelege mai bine anumite taine sau anumite simbolisme, nu avem decât să le căutăm prefigurările. în Vechiul Testament. Omul a fost creat cu virtualitaţile unui zeu. Ţelul Creaţiei este o omenire sanctificată. Aceasta explică importanţa temporalităţii şi a istoriei şi rolul hotărâtor al libertăţii umane: căci omul nu poate fi făcut zeu împotriva voinţei lui. Creştinismul nu este o doctrină a reîntoarcerii (conform interpretării lui Claude Tresmontant, La Metaphysique du christianisme, p.71), ca gnosa sau neoplatonismul, ci o doctrină a creaţiei. Teologia elaborată împotriva gnosticilor glorifică Creaţia, binecuvântează Viaţa, accepta istoria, chiar când aceasta se reduce la spaimă. Ca şi asigurarea continuităţii iudaismului, Biserica privea viitorul cu nădejde şi încredere, deşi existau anumite atitudini care traduc refuzul vieţii (ascetism, monahism, elogiul fecioriei etc.) − atitudini care totuşi erau acceptate şi exaltate în unele Biserici. 201

Pentru Părinţi − zice Eliade − ortodoxia era strâns legată de succesiunea apostolică: Apostolii primiseră învăţătura direct de la Hristos şi o transmiseseră episcopilor şi succesorilor lor. Eliade, citându-l pe A. Benoit, spune că Ortodoxia apare ca sistem de gândire coerent şi coordonat, în timp ce erezia, îndepărtându-se treptat de temeiurile doctrinare primitive şi introducând factori de diluţie, de mutilare, de distorsiune şi de arhaicitate, apare ca un ansamblu de teorii fragmentare, nedesăvârşite şi, în cele din urmă, incoerente. Din punct de vedere al istoriei gândirii creştine, „victoria ortodoxiei” este aceea a coerenţei asupra incoerenţei, aceea a unei anumite logici asupra elucubraţiilor fanteziste, aceea a unei teologii elaborate ştiinţific asupra doctrinelor neorganizate. Ortodoxia apare ca fiind legată de o instituţie juridică, de o societate care îşi are istoria şi politica ei. Ea apare, de asemenea, ca fiind legată de un sistem de gândire, de o doctrină. Ea ţine atât de instanţa juridică, cât şi de teologie. In concluzie, Eliade susține că ortodoxia se defineşte prin: 1) Fidelitatea faţa de Vechiul Testament şi de o tradiţie apostolică atestată de documente; 2) Rezistenţa împotriva exceselor imaginaţiei mitologizante; 3) Reverenţa faţă de gândirea sistematică (deci de filosofia grecească); 4) Importanţa acordată instituţiilor sociale şi politice, pe scurt, gândirii juridice, categorie specifică geniului roman. Fiecare dintre aceste elemente a provocat creaţii teologice semnificative şi a contribuit, într-o mai mare sau mai mică măsură, la triumful Marii Biserici, Totuşi, fiecare dintre aceste elemente a stârnit, la un moment dat, în istoria creştinismului, crize, adeseori grave şi a contribuit la sărăcirea tradiţiei primitive. Din toate cele arătate mai sus, putem conchide: 1) Mircea Eliade rămâne pentru domeniul Istoriei Religiilor, intr-adevăr, unul dintre cei mai mari cercetători. 2) Din păcate, neexperimentând în faptă creştinismul, îndeosebi creştinismul ortodox, Eliade, la vârsta adolescenţei, vorbeşte entuziast despre acesta, însă fără niciun suport lăuntric, ci numai teoretic, din cele auzite şi citite şi mai ales influenţat de Nae lonescu. . 3) Aventura religioasă pe care Paul Sterian i-o prevăzuse încă de la început că o s-o experieze, îl va schimba aproape complet pe „entuziastul creştin” Mircea Eliade. În urma acestei aventuri, în special după experierea religiilor indiene (Yoga), din creştinism nu va mai rămâne în sufletul lui Eliade decât umbra unei religii revelate de 202

Dumnezeu nemijlocit, religie în care de fapt s-a născut şi a crezut la început. 4) Chiar dacă se fereşte să afirme direct că religia creştină nu se deosebeşte prea mult de celelalte mari religii ale lumii (mai ales prin aşa zisele împrumuturi de rituri, ritualuri, mitologii, este mai bine-zis datorită sincretismului de care este acuzată), acest lucru iese la iveală cu prisosinţă din lucrările sale de specialitate. Pentru el, creştinismul rămâne, în cele din urmă, ca oricare altă religie şi nimic mai mult. Nu mai este nici măcar „limanul” de care amintea Paul Sterian, deoarece nicăieri nu mai apare vreo mărturie, cel puţin în ultima parte a vieţii, că Eliade ar fi rămas creştin sau ar fi murit creştineşte. 5) Studiul şi cercetarea aprofundată a celorlalte religii, a istoriei lor, pot provoca un mare dezastru spiritual pentru sufletele neavizate, pentru cei care n-au o bază solidă în viaţa creştină obţinută prin experienţa proprie. Nimeni nu este împotriva studiului Istoriei Religiilor, dar fiecare să ia aminte la sine ca să nu cadă în ispită şi astfel să rătăcească în întunericul unei căutări fără sfârşit 6) Pentru unii dintre cei care frecventează cursurile Facultăţii de Teologie, studiul Istoriei Religiilor este uneori piatra de poticnire. Datorită comparării, analogiei, împrumutului, asemănărilor extraordinare între unele religii, apar în mintea acestor studenţi multiple semne de întrebare, care creează mari confuzii şi astfel se ajunge aproape la o egalizare între acestea, respectiv se ajunge la un relativism absolut şi, prin aceasta, la pierderea credinţei. 7) Studiul acestei discipline foloseşte în general celor care au o credinţă creştină fermă şi care, prin acest studio, nu fac decât să-şi întărească şi mai mult convingerea că creştinismul este religia care are, intr-adevăr, toate elementele necesare dobândirii Vieţii Veşnice, dobândirii MÂNTUIRII. (Mircea Eliade și creștinismul ortodox, București, Edit. Ramida (Seria „Fiul Omului”, 9), 1996).

203

VI. ISTORIE BISERICEASCĂ MITROPOLITUL TEODOSIE Arhipăstorirea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei se înscrie printre cele mai rodnice, în special sub aspect cărturăresc, culminând cu tipărirea Bibliei de la Bucureşti, iar pe linie religioasă, cu activitatea legată de apărarea ortodoxiei în Transilvania, în faţa încercărilor catolice de înstrăinare a românilor ortodocşi de credinţa strămoşească. Dacă mitropolitul Teodosie a însemnat şi înseamnă aşa de mult pentru destinele Ţării Româneşti, cu atât mai mare este bucuria monahilor de la Mănăstirea Cozia din mijlocul cărora a fost ales la această înaltă demnitate bisericească. El face parte din şirul celor 83 de stareţi care au păstorit obştea de la Cozia. Pentru întâia dată, este întâlnit ca egumen la Cozia în 5 februarie 1659.307 Teodosie s-a născut în jurul anului 1620, într-o localitate din Vâlcea sau Argeş. În privinţa originii mitropolitului Teodosie s-au purtat multe discuţii. S-a crezut mult timp, că era originar din satul Veştem, de lângă Sibiu, de unde i s-a atribuit şi apelativul de „Veştemeanu”. Acest apelativ îl întâlnim şi în lucrarea Constantin Brâncoveanu. (București, Edit. Academiei RSR, 1989, p. 64), unde se arată că domnitorul de la Sud de Carpaţi a apărat cu insistenţă interesele ortodoxiei din Transilvania, mai ales prin importante realizări ale mediului cărturăresc din secolul al XVII-lea şi la începutul secolului următor, impregnat de idei ale iluminismului târziu, dar şi ale preiluminismului (Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Teodosie Veştemeanul, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce). În urma unor cercetări mai noi, preotul Niculae Şerbănescu a susţinut că Teodosie s-a născut în jurul anului 1620, într-un sat de prin părţile de sub munte ale judeţelor Argeş sau Vâlcea.. Anumite fapte însă din viaţa sa duc la constatarea că era născut în oraşul Râmnic. Astfel a fost posibil ca el să ridice între anii 1677-1680 un lăcaş de închinare în Râmnic, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mâail şi Gavril. cunoscut cu numele de Schitul „Cetățuia”, închinat Mitropoliei, pe seama căruia a cumpărat mai multe imobile, iar domnii ţării, Gheorghe Duca, 307

Arhim. Gamaliil Vaida, Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare , Editura Episcopiei Râmnicului.

204

Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveam, i-au hărăzit felurite scutiri şi privilegii.308 În același oraş, mitropolitul Teodosie a refăcut biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, în 1681. Un alt nepot al măropolitului, Mihail, cumpăra pe la sfârşitul secolului al XVII-lea mai multe locuri, tot în Râmnic. Alte rude ale sale apar, de asemenea, în acte de proprietate la Râmnic. Toate aceste date referitoare la mitropolitul Teaăosie, la nepoţii şi rudele sale nu fac decât să întărească ideea că acesta s-a născut în Vâlcea. Părintele profesor Păcurariu, citându-1 pe profesorul Toma Bulat, aminteşte de părerea acestuia prin care socotea că Teodosie se trăgea dintr-o familie de români transilvăneni, stabilită însă în RâmnicuVâlcea, în colonia străveche de „ungureni”.309 Alte informaţii legate de mitropolitul Teodosie ne vin din data de 11 octombrie 1697, când el, mitropolitul Teodosie, face ştire la 6 boieri scrişi în carte domnească, despre multele gâlcevi ce le-a avut Grigore, egumenul de la Mănăstirea Cozia, cu Paisie, egumenul de la Mănăstirea Govora, pentru nişte hotare ale moşiei Bucuraţi. Arhiepiscopul le dă carte de afurisanie şi blestem la cei şase boieri, ca să adevereze hotarele dintre cele două moşii, fără făţărie sau viclenie.310 La 2 februarie 1698, Dositei, patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, dă carte la mâna fiului lor sufletesc, vătaful Barbu Brătăchianul, după tocmeala ce o avusese cu Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei şi Ilarion, episcopul Râmnicului pentru doi preoţi şi un diacon ce au fost iertaţi de birul preoţesc, de haraci, de ploconul Episcopiei şi de celelalte dăjdii câte sunt peste an.311 La 31 ianuarie 1701, Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Cozia şi egumenului Vasile stăpânirea asupra lui Nan ţiganul şi a urmaşilor săi de parte bărbătească, care au fost daţi de mitropolitul Teodosie lui Stoica mare paharnic, pentru nişte bani şi răscumpăraţi de la urmaşii acestuia de către egumenul mănăstirii.312 La 10 aprilie 1702, Teodosie arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei se adresează cu carte de blestem şi afurisanie orăşenilor din Floci şi altora scrişi în cartea lui Constantin Brâncoveanu să se strângă la 308

Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol. II, București, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1992, p. 126. 309 Idem, Ibidem. 310 Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Catalogul Documentelor de la Arhivele Statului din Rm. Vâlcea (1388-I715), voi. I, Bucureşti, 1983, p. 317. 311 Idem, Ibidem, p. 317-318. 312 Ibidem, p. 326-327.

205

un loc şi să cerceteze dacă Dima − feciorul lui Apostu, Nedelco − fratele Petricăi şi Anghel − fratele lui Nedelco, toţi din Cărăreni, sunt rumâni ai Mănăstirii Cozia sau nu.313 La 24 iulie 1705, mitropolitul Teodosie întăreşte Mănăstirii Arnota muntele Neteda, fost al moşnenilor din Dobriceni, care s-au vândut ca rumâni lui Matei Basarab împreună cu muntele şi cu plaiurile.314 La 13 iunie 1706, în urma jalbei egumenului Varlaam al Mănăstirii Arnota şi al sătenilor din Dobriceni, s-a poruncit ca sătenii din Costeşti să lase în pace muntele. Mitropolitul Teodosie a judecat la faţa locului şi a hotărât că muntele aparţine Mănăstirii Arnota, sătenii din Costeşti şi Mănăstirea Bistriţa să nu mai aibă nicio treabă cu el.315 La 5 noiembrie 1707, Teodosie, arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei, porunceşte sătenilor de la Vama de la Câineni să lase şi mănăstirilor Cozia şi Arnota să ţină răvaşe şi să dea şi ei, pe rând, cu săptămâna, precum a fost obiceiul, să lase pe popa Paisie (egumenul Coziei) să pună vii să se vândă în pivniţa Mănăstirii Cozia, cum au vândut şi în alte dăţi.316 Teodosie este egumen la Mănăstirea Cozia între anii 1659-1666. Teodosie a fost înlocuit din egumenia voievodală de la Cozia de cel puţin cinci ori: de trei ori înainte de a fi mitropolit şi de două ori ca mitropolit retras la Cozia unde a reluat egumenia.317 Teodosie Cozianul este identic cu mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti (1668-1672). Documentele vremii atestă că, în acest timp, Teodosie a fost mitropolit astfel: la 2 mai 1677, Gheorghe Duca voievod întăreşte „schitului de la Cetate în sus de Râmnic, care din temelie l-a început de a-l face prea sfinţitul părinte chir Teodosie proin mitropolit întru numele sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca să fie sfântului schit via de la Cetate în pace de vinărici şi dajdia de stupi..”318; un alt document, provenit de la Voicu, fiul monahului Ştefan, la 28 noiembrie 1677, arată că acesta a vândut „părintelui chir Teodosie mitropolit un loc care este sub cetate...”319. La 26 martie 1679, Şerban Cantacuzino voievod întăreşte Schitului de la

313

Ibidem, p. 330. Ibidem, p. 333. 315 Ibidem, p. 336. 316 Ibidem, p. 338. 317 Arhim. Gamaliil Vaida, op. cit., p. 186. 318 Dr. Corneliu Tamaş, Schitul Cetăţuia şi proprietăţile sale în sec. al XVII- lea, în: Episcopia Râmnicului - 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Râmnicu-Vâlcea, Edit. Adrianso, Râmnicu-Vâlcea, 2005, p. 299. 319 Idem, Ibidem. 314

206

Cetate din sus de Râmnic, carele l-au făcut mitropolitul chir Teodosie, ca să fie viile şi bucatele... în pace de vinărici...320 La 8 august 1681, episcopul Râmnicului, Ştefan, scrie mitropolitului Teodosie, domn fiind Şerban Cantacuzino, despre o moară ridicată pe râul Râmnicului, lângă Biserica „Sf. Gheorghe”, în jos, lângă Olt.321 La 18 septembrie 1684, are loc un schimb de proprietăţi între episcopul Ştefan al Râmnicului şi mitropolitul Teodosie şi Schitul Cetăţuia. Documentele amintesc de mitropolitul Teodosie la 25 mai 1686, la 21 iunie 1687, în martie 1688, în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, la 23 iunie 1689, la l2 mai 1700.322 Teodosie s-a călugărit la Mănăstirea Cozia. A petrecut câţiva ani într-o mănăstire din muntele Athos. La 12 ianuarie 1661, apare într-un act ca Teodosie proegumemi ot Cozia, iar la 7 aprilie 1662, era amintit ca egumen al Mănăstirii Argeş.323 De la Argeş va fi ridicat în treapta de mitropolit, lucru ce se va întâmpla la 20 mai 1668. Hirotonit şi înscăunat ca mitropolit în ziua următoare. Teodosie n-a avut parte de o păstorire liniştită din cauza frământărilor şi a luptelor politice dintre cele două mari partide boiereşti, Cantacuzini şi Băleni, care voiau să aibă puterea în mână. Amestecul său în aceste frământări, ca adapt al familiei Cantacuzino − deşi se arătase cu dragoste de popor şi dornic să biruiască adevărul − i-a adus multe necazuri. Mitropolitul Teodosie va fi scos din scaun înainte de 24 ianuarie 1672, când va fi trimis în surghiun la Tismana.324 La 26 aprilie 1679, Teodosie este readus în scaunul metropolitan, conducând destinele Bisericii până la 27 iaraarie 1708, când moare fiind îngropat lângă fereastra altarului Catedralei mitropolitane din București. Avea 87 de ani când a trecut la Domnul.325 Când Teodosie a fost ales mitropolit, scaund mitropolitan se afla la Târgovişte. La câteva zile după alegerea şi hirotonirea sa, printr-un hrisov dat de Radu Leon la 8 iunie 1688, s-a hotărât, oficial, mutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti. Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab (1654-1658), a fost declarată atunci catedrală mitropolitană.326 320

Ibidem. Ibidem, p. 303. 322 Idem, Ibidem, p. 304, 305, 306, 307, 308. 323 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 126. 324 Arhim. Gamaliil Vaida, op. cit., p. 186. 325 Idem, Ibidem. 326 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 125. 321

207

Ca mitropolit, Teodosie a fost un arhipăstor bun şi chibzuit, apreciat de voievozii Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). A fost ctitor, după cum am spus şi mai sus, al Bisericii „Cetăţuia” din Râmnicu-Vâlcea, al Bisericii „Sfântul Gheorghe” tot din acest oraş, precum şi al Schitului „Sf. Ioan de la Piatra”, numit Cozia Veche. La Cozia Veche, mitropolitul Teodosie reface biserica, ruinată complet, şi o resfinţeşte la 24 iunie 1670.327 Din activitatea pe care a desfăşurat-o în această perioadă, de aproape trei decenii, de reţinut sunt două lucruri importante: activitatea culturală şi contribuţia sa la apărarea Ortodoxiei româneşti din Transilvania. Ca mitropolit, Teodosie a avut norocul să activeze sub cei doi mari domni, iubitori şi sprijinitori ai artei si culturii, Șerban Cantacuzino si, mai ales, Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora au activat cărturari de prestigiu: episcopii Mitrofan şi Damaschin de la Buzău, Antim Ivireanul, tipograf, Constantin Cantacuzino Stolnicul, fraţii Radu şi Serban Greceanu şi alţii. În timpul arhipăstoriei mitropolitului Teodosie, s-au ridicat marile ctitorii brâncoveneşti: Potlogi, Mogoşoaia, Hurezi, Mamul, Brâncoveni, Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti etc., fără să mai pomenim pe cele refăcute, multe fiind sfinţite chiar de el însuşi. În această perioadă au văzut lumina tiparului zeci de lucrări, fie de slujbă bisericească, fie de zidire sufletească sau de apărare a Ortodoxiei, în limba română, slavonă, greacă şi arabă.328 Prima carte tipărită de Teodosie a fost un Liturghier în 1680, în care se menţionează că aceasta a fost plătită de el însuşi. Liturghierul avea numai tipicul în româneşte, slujba în slavoneşte iar la sfârşitul cărţii câteva rugăciuni în româneşte. În 1682 s-a tipărit o Evanghelie, în româneşte. În 1683 a apărut un Apostol în româneşte (reeditat de episcopul Damaschin, la Buzău, în 1704). Prin Evanghelia din 1682 şi Apostolul din 1683 s-a făcut un nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică. Traducerea cărţilor Sfintei Scripturi în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de Bucureşti din 1688, numită şi Biblia lui Șerban Cantacuzino. La realizarea ei şi-au adus contribuţia cea mai de seamă fraţii Radu si Șerban Greceanu. La traducerea acestei prime ediţii integrale a Sfintei Scripturi în româneşte şi-au adus 327 328

Arhim. Gamaliil Vaida, op. cit., p. 118. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 131.

208

contribuţia mulți alţi cărturari din secolul al XVII-lea, din toate cele trei ţări româneşti. Biblia de la Bucureşti este socotită şi ca o expresie a unităţii românilor de pretutindeni. Vechiul Testament a fost tradus şi revizuit de cărturari moldoveni, Noul Testament era opera cărturarilor transilvăneni (Alba Iulia, 1648), ultima revizuire aparţinând cărturarilor munteni, iar cheltuielile de tipar au fost suportate de Șerban Cantacuzino.329 Alte cărţi româneşti tipărite în cursul păstoririi lui Teodosie: Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, 1681; Evanghelia greco-română, 1693;. Psaltirea, 1694; Noul Testament, 1703. În timpul păstoririi lui Teodosie s-au înfiinţat trei tipografii noi la: Buzău, 1691, Snagov, 1696 şi Râmnic, 1705. Aşadar, în timpul păstoririi lui s-a desfăşurat o intensă activitate editorială, culminând cu tipărirea Bibliei de la Bucureşti din 1688. Mitropolitul Teodosie a avut un aport important la apărarea credinţei ortodoxe şi la sprijinirea credincioşilor ortodocşi din Transilvania, atât prin tipărirea de cărţi apologetic, dar şi sub aspect material. În timpul lui apare marea dramă provocată de Biserica Catolică, prin iezuiţii săi, în sânul Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Dacă la 1948 această rană − Uniaţia − se mai vindecase, după 1989 s-a redeschis şi tinde să devină cancer care omoară. Uniaţia, făcută numai din interese materiale şi politice, nu le-a satisfăcut nici măcar pe acestea (pentru cei ce s-au lăsat amăgiţi de falsul iezuiţilor catolici). Exceptând îmbunătăţirea situaţiei clerului unit, înfiinţarea unor şcoli pentru români şi, de la un timp, primirea lor în funcţii ca şi câteva fărâmături căzute de la masa domnilor, uniaţia a fost o crudă deziluzie şi o mare pagubă sufletească pentru poporul român. Ea a stricat unitatea lui sufletească, a împărţit şi a învrăjbit neamul românesc din Transilvania în două tabere, i-a slăbit puterea de rezistenţă la presiunea politică ce suferea şi mai ales a agravat situaţia clerului şi poporului rămas ortodox. Unirea a creat două mari categorii de români: unii relativ privilegiaţi, de fapt mai mult prin clerul lor, alţii tot mai mult oropsiţi şi apăsaţi, persecutaţi de acum crunt pentru stăruinţa lor în schismă.330 Ortodocşii rămâneau fără mitropolit şi episcopi, trebuind, cu timpul şi nu fără greutăţi şi pericol, să se adreseze ierarhilor sârbi din 329 330

Idem, Ibidem, p. 137. Teodor M. Popescu, op. cit.

209

Banat. Legăturile bisericeşti cu Ţara Românească, atât de însemnate pentru unitatea sufletească a neamului, li se interzic. Reacţia puternică ce se produce împotriva unirii la glasul preotului Ioan Tirca şi al călugărului Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, protestele şi fierberea credincioşilor care voiau să-şi păstreze neschimbată legea, au umplut închisorile până la Kuftein (Austria) cu români ortodocşi, preoţi şi mireni, închişi unii pe viaţă. Cei mai de seamă sunt torturaţi groaznic, traşi în ţeapă sau pe roată, bunurile lor confiscate. Generalul Bukow incendia şi distrugea cu tunurile biserici şi mănăstiri ortodoxe. Biserica Ortodoxă din Transilvania intra în regim de grea persecuţie, care întrecea cu mult în tiranie şi crime pe cele de mai înainte, când poporul român avea întreg o singură credinţă.331 Oamenii care s-au pus în serviciul Uniaţiei au fost cardinalul Kollonics, arhiepiscop de Strigoniu, primat al Ungariei, ajutat de iezuiţi, îndeosebi de preotul Paul Barany din Alba Iulia, iar din partea românilor de mitropoliţii Teofil (1692-1697) şi Atanasie (1698-1713), ambii hirotoniţi la Bucureşti şi obligaţi prin promisiuni solemne să nu trădeze cauza ortodoxă română. Actul religios al nevrednicilor şi nefericiţilor mitropoliţi Teofil şi Atanasie, care căuta să fie liberă adeziune, se impunea românilor cu armele generalilor străini, catolici fanatici, francezul Rabutin şi generalul german Bukow, precum şi răutăciosul episcop numit Petru Paul Aron (1752-1754), urmaşul lui Ioan Inochentie Klein.332 În faţa încercărilor catolice de înstrăinare a românilor ortodocşi de credinţă strămoşească, în calitatea sa de exarh al Plaiurilor, mitropolitul Teodosie a hirotonit, în catedrala sa din Bucureşti, şase mitropoliţi ai Transilvaniei: Iosif Budai, Ioasaf, Sava din Veştem, Varlaam, Teofil şi Atanasie Anghel.333 Teodosie împreună cu patriarhul Dositei al Ierusalimului, cu ocazia hirotonirii lui Atanasie Anghel (22 ianuarie 1698), l-au pus pe acesta să semneze o mărturisire de credinţă foarte amănunţită, în 22 de puncte, prin care se urmărea întărirea lui în credinţă, atrăgându-i atenţia, îndeosebi asupra învăţăturilor atacate de calvini şi de catolici. Atanasie a uitat în scurt timp făgăduinţele făcute la Bucureşti şi a părăsit Biserica Ortodoxă, îmbrăţişând Uniaţia. 331

Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor ardeleni. , vol. II, Sibiu, 1930, p. 115. 332 Teodor M. Popescu, op. cit., p. 157. 333 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 138.

210

Mitropolitul Teodosie îi scria, prin 1702, mustrându-1 pentru greşeala săvârşită şi îndemnându-1 „să-şi deschidă ochii şi să părăsească ceea ce a început”. După trecerea la Uniaţie a lui Atanasie Anghel, mitropolitul Teodosie va avea jurisdicţie canonică şi asupra bisericilor ortodoxe din Braşov şi Ţara Românească, hirotonind preoţi pe seama acestora şi întărindu-i în dreapta credinţă prin mai multe scrisori adresate preoţilor şi credincioşilor din Scheii Braşovului.334 Mitropolitul Teodosie − în calitatea sa de „exarh al Plaiurilor” − a făcut cunoscut Patriarhiei Ecumenice căderea lui Atanasie. Patriarhul Calinic II, împreună cu Sinodul său, l-au anatematizat în şedinţa sinodală din 5 august 1701. Teodosie, căruia i s-a comunicat sentinţa, nu i-a trimis-o îndată lui Atanasie, nădăjduind într-o întoarcere a acestuia la ortodoxie, dar fără folos încât se vede nevoit, împreună cu patriarhul Dositei al Ierusalimului, la 3 iulie 1792, să-l anatematizeze . pe „mincinosul mitropolit şi vânzător de credinţă şi noul Iuda, Atanasie”, îndemnându-i pe românii ortodocşi din Braşov, Sibiu şi din alte părţi ale Ardealului să rupă orice legături cu el şi să caute să întoarcă la dreapta credinţă pe toţi cei amăgiţi de iezuiţi şi de Atanasie.335 Mitropolitul Teodosie, care-şi începe ucenicia călugărească la Cozia, unde a fost şi stareţ, a jucat un rol deosebit în viaţa religioasă, politică şi socială a poporului român ortodox. Cu toate schimbările politice care veneau cu toate urmările lor nefaste, mitropolitul Teodosie a avut înţelepciunea şi răbdarea de a le depăşi, reuşind în felul acesta să fie de mare folos, în primul rând pentru Biserica Română Ortodoxă, pentru popor, dar şi în ceea ce priveşte relaţia cu celelalte Biserici şi state ortodoxe. (Text publicat, concomitent, în „Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 17, iulie-septembrie 2006, p. 3-6, și în „Studii vâlcene”, serie nouă, vol. II (IX) / 2006, Râmnicu-Vâlcea, p. 335-343).

334 335

Idem, Ibidem, p. 139. Ibidem, p. 305

211

PĂRINTELE STAREȚ ARHIMANDRIT GAMALIIL VAIDA − ÎN AMINTIREA CELUI CARE A URMAT LA STĂREȚIE Sfânta Mănăstire Cozia a însemnat și pentru cei care au vrut să devină monahi un loc deosebit prin tot ceea ce înseamnă ea: așezare, vizitatori, credincioși, legături cu alte mănăstiri, cu alte biserici și cu multitudine de oameni de cultură, care i-au dat dimensiuni grandioase. Către Mănăstirea Cozia, în anul 1971, mi-am îndreptat și eu pașii pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu, pentru că, se știe, fără chemarea lui Dumnezeu, nimeni dintre cei care vor să ajungă monahi nu poate urma această cale. Venind la Mănăstirea Cozia, în acel timp, obștea acestei Mănăstiri era formată din câțiva viețuitori. Părintele stareț Gamaliil m-a primit cu multă dragoste. Acel timp venea după ce monahismul ortodox trecuse printr-o mare încercare prin aplicarea Decretului 410 din anul 1959, când monahii și monahiile până la vârstele de 50 de ani (monahiile) și 55 de ani (monahii), ca și cei fără studii, au trebuit să părăsească mănăstirile și să meargă în lume, de unde au venit. Vreau să amintesc acest lucru, deoarece, și la Mănăstirea Cozia, a fost ca un adevărat tăvălug ce a împrăștiat obștea formată, în acel moment, din cel puțin 30 de monahi. Acest vrednic de pomenire, Părintele stareț Arhim. Gamaliil Vaida, cu multă greutate și cu multă răbdare, a reușit să treacă peste această încercare. A rămas în acel context istoric, mai întâi singur, pentru că aceasta a fost dispoziția Departamentului Cultelor de atunci, dar prin curajul acestui stareț, Episcopia a trebuit să-i mai lase ca ajutoare încă 3 monahi. Cei care cunosc Mănăstirea Cozia, își dau seama că acest mare centru de spiritualitate ortodoxă și, în același timp, de cultură, era peste puterile acestor oameni să-i poarte destinul. Prin credința Părintelui stareț, prin iscusința Sfinției sale, Cozia nu va dispărea ca viață liturgică, ci, încet-încet, firul vieții monahale se va înnoda și, la un moment dat, s-a ajuns ca, la această mănăstire, să viețuiască peste 40 de monahi. Vorbesc din perspectiva acestui Decret, pentru că se urmărea atât distrugerea vieții monahale, cât și a vieții bisericești în general. Prin atitudinea pe care a avut-o Părintele stareț față de cei care doreau să îmbrățișeze viața monahală la Cozia, dar și pentru cei care fuseseră, prin Decretul 410, dați afară din mănăstiri și care apelau la înțelegerea acestui mare Părinte, de a fi reprimiți în mănăstire, Sfinția sa, cu tot curajul, i-a primit pe cei mai mulți în obștea de la Cozia. În felul acesta, Cozia a devenit din nou un 212

centru de cultură, un centru de instruire religioasă, un centru de formare pentru cei tineri, care voiau să devină călugări. Amintind acest aspect, trebuie să evidențiem că Părintele arhim. Gamaliil Vaida a fost un mare credincios ortodox, prin tot ceea ce a făcut, dar mai ales prin viața exemplară de stareț la Cozia, știut fiind faptul că se trăgea dintr-o familie credincioasă, dintr-o familie care număra 10 frați, din care 3 au devenit clerici în sânul Bisericii Ortodoxe. După valul de oprimare din 1959, la Cozia lucrurile au început să se reașeze, iar activitatea Părintelui a căpătat semnificații de reînființare. Prin acest program, de a trimite pe cei tineri să studieze la școlile teologice din acea vreme, nivelul de cultură al slujitorilor a dobândit conotații de actualitate, atât ca știință teologică, cât și ca nivel cultural. În timpul lungii sale stăreții (41 de ani, 1959-2000), s-au făcut lucrări majore precum: consolidarea zidurilor exterioare ale mănăstirii și clădirilor, refacerea instalațiilor sanitare și electrice, amenajările spre râul Olt, repararea paraclisului lui Amfilohie, suprabetonarea calotei și repararea șarpantei și a acoperișului cu scânduri de stejar, restaurarea paraclisului de nord, a bucătăriei brâncovenești și a colțului de nord al chiliilor. În anul 1970, lucru foarte important, s-a introdus încălzirea cu centrală termică proprie, pe bază de combustibil fosil. În 1977 s-a înlocuit cu tablă de aramă acoperișul de șindrilă la chiliile din incinta mănăstirii. În 1983 s-a elaborat proiectul de amenajare a muzeului, care a fost dat în folosință în același an. Între anii 1983-1986 s-au făcut mari lucrări de restaurare a picturii din pridvor, pronaos, naos și altar la Biserica mare. Tot prin efortul Părintelui arhim. Gamaliil Vaida, s-a repictat paraclisul de nord. Între 1996-1998, împreună cu inginerul Ioan Mihăilă, a reclădit biserica Mănăstirii Cozia Veche. Părintele Arhim. Gamaliil Vaida a fost și un mare cărturar. A publicat numeroase articole și studii în revistele teologice de specialitate. Lucrarea de căpetenie rămâne monografia Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare (1986). A mai publicat și alte lucrări: Mănăstirea Cozia – teza de licență – în două ediții (1977, 1983), Oltul, Cozia și Mircea în versurile poeților noștri (1994), Învățătura sfântă, adică a sfintei și dumnezeieștii Liturghii. Tălmăcire de pe limba grecească pe limba românească, de Ieremia Cacavela, dascăl (1998), pliante cu istoricul mănăstirilor Cozia, Turnu și Ostrov. În manuscris i-a rămas, de la Ghenadie arhimandrit (1747), Ihtia sau Ieropolitica (o traducere din rusă, după un manuscris din 1712), pe care intenționa să o transpună cu alfabet latin. Pentru bogata activitate, pe multe planuri, a fost răsplătit cu hirotonii și ranguri onorifice: monah (1949), ierodiacon 213

(1957), ieromonah (septembrie 1959), protosinghel (1964), arhimandrit (1973). La 17 septembrie 1964, a primit „Crucea Patriarhală” de la vrednicul de pomenire Patriarh Iustinian Marina. Datorită bunăvoinței acestui mare stareț, am reușit, printre altele, pe lângă absolvirea Facultății de Teologie, să urmez cursurile de doctorat în Teologie, pe care le-am încheiat cu susținerea tezei în anul 1999, la Universitatea „Babeș Bolyai”, obținând titlul de doctor în Teologie. Tot datorită Părintelui stareț, în timpul studiilor, am reușit să urmez cursurile de limbă germană de la Universitatea din Regensburg, unde am frecventat și cursuri de teologie protestantă și catolică, în calitate de observator. Mi-au fost de folos toate aceste cursuri pentru că teza mea se referea la o temă interconfesională. Părintelui stareț, atât eu, cât și ceilalți monahi din Cozia, îi datorăm recunoștință pentru exemplul personal în ceea ce privește respectarea programului de biserică, fiind primul la slujbe, prin înțelegerea fiecărui frate sau părinte atunci când aceștia treceau prin anumite situații, prin sfaturile date atât personalului monahal, cât și fiilor duhovnicești care veneau din viața civilă, prin înțelepciunea de care a dat dovadă în dialogul cu autoritățile comuniste de dinainte de 1959 și de bunăvoința pe care a avut-o față de oamenii aflați în situații grele. În calitatea de exarh, a îndrumat duhovnicește viețuitorii din schiturile și mănăstirile din Eparhia Râmnicului, astfel încât, și în ziua de astăzi, numele Părintelui este pomenit cu smerenie și respect. Pentru mine rămâne Părintele care m-a primit în mănăstire, Părintele care mi-a dat posibilitatea să studiez Teologia, să ajung preot, să cunosc lumea − atât cea ortodoxă, cât și cea occidentală − și să rămân, cu toate încercările, pe mai departe, slujitor al Bisericii Ortodoxe. (Text preluat din arhiva autorului; publicat, sub titlul În amintirile celui care a urmat la stăreție, în vol. Părintele Gamaliil Vaida – un stareț cât o ctitorie. Carte apărută cu binecuvântarea IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Iași, Vasiliana '98, 2020, p. 178181. Vezi, de același autor, și: In memoriam – Arhimandrit Gamaliil Vaida, starețul Sfintei Mănăstiri Cozia, în: „Renașterea”, serie nouă, Râmnicu-Vâlcea, an. 11, iulie-septembrie 2000, p. 24).

214

„S-A FĂCUT TUTUROR TOATE…” În anul 1971, am sosit la Sfânta Mănăstire Cozia. Venirea mea se datorează în cea mai mare parte unchiului meu, regretatul protosinghel Teoctist Dobrin, fost stareț la Mănăstirea Turnu. Până în anul 1984, când vrednicul de pomenire Arhiepiscop Gherasim Cristea a venit ca întâistătător în Arhiepiscopia Râmnicului (pe atunci Episcopie), eu am trecut prin treptele de frate, rasofor (1976), monah (1978), ierodiacon (1980), ieromonah (1986), sub oblăduirea Preacuviosului Părinte Stareț Arhim. Gamaliil Vaida. În anul 1988 am fost numit ca exarh de către Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Gherasim, iar în anul 2000, prin trecerea la cele veșnice a Preacuviosului Părinte Stareț Arhim. Gamaliil, am fost numit și stareț al Sfintei Mănăstiri Cozia. Începând din anul 1988, ca exarh, am învățat multe de la Înaltpreasfințitul Părinte Gherasim, care a venit în Eparhia noastră în anul 1975, ca arhiereu vicar, iar din 1984 a fost Episcop de scaun, după trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Episcop Iosif Gafton. L-am cunoscut pe Preasfințitul Gherasim ca pe omul care a experiat, a trăit personal viața călugărească începând cu Mănăstirea Cernica. Fără să ne dăm seama, noi cei ce am fost în preajmă-i, ne-am lăsat cunoscuți aproape în toate manifestările de Înaltpreasfinția Sa, în așa fel încât ne-a rânduit ascultări pe care să le putem îndeplini administrativ și duhovnicește. Au fost situații când unii dintre noi, fără să ne dăm seama, am săvârșit abateri fără urmări grave și, totuși, erau abateri. Înaltpreasfinția Sa, care era un duhovnic venit din mănăstire, fără să accentueze greșeala prin a insista să reproșeze monahului care o săvârșise, căuta prin pilde, fie din pateric, fie din viețile sfinților, fie din viața personală, să ne atragă atenția pentru a ne îndrepta. Cât am lucrat ca exarh și stareț, Înaltpreasfinția Sa m-a încurajat și, când a fost nevoie, m-a sfătuit ca pe un fiu duhovnicesc, pricepând prin aceasta că a început să aibă încredere în posibilitatea mea de a face ceva folositor în Eparhie (dându-mi binecuvântarea să îndeplinesc funcția de profesor și de director la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea). A fost nevoie, de asemenea, să se intervină în recuperarea și în reabilitarea unor așezăminte monahale, care, prin Decretul 410/1959, au fost părăsite de personalul monahal și, astfel, toate aceste imobile și gospodării au intrat în stare de degradare continuă, 215

degradare ce a sfâșiat sufletul și mintea oamenilor credincioși, românilor care le cunoșteau situația dinainte de Decret. Aici pot să adaug un lucru foarte important pentru viața Eparhiei Râmnicului. Locașurile și așezămintele monahale din Eparhie erau în suferință, iar Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Gherasim, prin felul său plăcut de a se purta cu oamenii ce-l înconjurau, fie mireni, fie oameni din Biserică, fie oameni cu diferite funcții de conducere, a reușit să reabiliteze și să restaureze multe dintre acestea. Așa se face că, prin insistențe motivate, a reușit să convingă atât autorități de Stat, precum și autorități din Biserică, să-i acorde sprijinul, ca sfat și material, în realizarea gândurilor lui bune de restaurare și reînnoire edilitară și spirituală din Eparhie. Îi plăcea, dacă putem să parafrazăm cuvântul Sfântului Apostol Pavel, să se facă tuturor toate ca pe mulți să dobândească. Prin stăruința Înaltpreasfinției Sale, s-au restaurat parțial sau în întregime mănăstiri pe care, în acel moment, nu avea cine să le sprijine: Surpatele, Govora, Hurezi, Arnota, Bistrița, Cornet, Bradu, Mamu, Dintr-un Lemn, Brâncoveni; de asemenea, a ridicat și edificii noi, din temelie, în cuprinsul Centrului Eparhial. În ceea ce mă privește, am acționat, cu multă dragoste, cu multă credință, pentru reabilitarea acestor vetre de credință, de cultură și de ființă românească. Mult m-am bucurat când, în desfășurarea acestor lucrări de reabilitare modeste, pe care le încercam, Înaltpreasfințitul venea cu încurajare materială, dar și spirituală. În timpul păstoririi sale, mulți viețuitori din mănăstirile noastre au urmat cursurile unor școli teologice, fie seminar, fie facultate, devenind astfel călugări cu pregătire teologică de care era mare nevoie în Eparhie. Dintre acești monahi și monahii, mulți au ajuns stareți și starețe, printre aceștia numărându-mă și eu, care au avut grijă de destinele așezămintelor unde au fost rânduiți. În acest context, repet că am fost hirotonit ierodiacon în anul 1980, iar ieromonah în anul 1986. Tot Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Gherasim m-a hirotesit duhovnic și protosinghel în anul 1987, iar arhimandrit am fost hirotesit în anul 1995. În purtarea de grijă pe care a avut-o pentru noi, împreună cu un grup de monahi, am mers pentru cursuri de limbă germană chiar în Germania, în două rânduri: în 1987, respectiv din 1990 până în 1994. În acest timp, pe care l-am petrecut în Germania, am avut posibilitatea, pe lângă învățarea limbii germane, să-mi pregătesc și teza de doctorat în Teologie, pe care am susținut-o în anul 1999 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, unde am fost promovat ca doctor în Teologie. 216

Cu multă bucurie, așteptam sosirea Înaltpreasfinției Sale la sărbătorirea hramului istoric de la Cozia, de Sfintele Paști, de Crăciun și cu alte ocazii. Cu acest prilej, Înaltpreasfinția Sa ne adresa cuvinte de apreciere atât pentru biserica-monument și mănăstire în general, dar și pentru faptul că existau monahi ce-și împlineau ascultările cu conștiinciozitate în mănăstire. Foarte mulți dintre părinți, fie clerici mireni, precum și clerici monahi, s-au bucurat de înțelegerea părintească pe care le-o acorda când aveau nevoie. Aceasta nu înseamnă că nu-și impunea autoritatea de ierarh acolo unde disciplina o cerea. Tot datorită bunăvoinței Înaltpreasfinției Sale, am avut ocazia să particip la lucrările unui sinod organizat la Roma, care a avut ca temă „Viața consacrată”. Prin această participare, am avut posibilitatea să-mi îmbogățesc experiența în ceea ce privește dialogul nostru cu Bisericile Occidentale. Într-un cuvânt, pot afirma că prin înțelegerea pe care Înaltpreasfințitul Părintele nostru Gherasim a avut-o față de mine, n-a făcut altceva decât să mă încurajeze să merg pe acest drum al Ortodoxiei, să nu judec cu ușurință pe ceilalți de alte confesiuni sau credințe, să nu înjosesc pe alți frați ai mei întru credință, ci să am mereu, în mersul meu spiritual, smerenia, nădejdea, dragostea față de aproapele, respectul față de mai-marii mei și să nu uit niciodată că, mai întâi, sunt monah, iar celelalte sunt apanaje care îmi pot ușura de multe ori înțelegerea mea în acest urcuș duhovnicesc. Îi mulțumesc Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Gherasim pentru înțelegere, pentru bunătate, pentru ajutor și pentru încrederea pe care mia dat-o în propriile mele puteri sufletești. Dumnezeu să-l odihnească și să-l numere cu ceata drepților pe Înaltpreasfințitul Părintele nostru Arhiepiscopul Gherasim Cristea! (Text publicat în: Arhiepiscopul Gherasim, vrednic păstor al Râmnicului. Volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2019, p. 112-114).

217

ISTORIE CULTURALĂ CULTUL SFINȚILOR BRÂNCOVENI După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, așa a existat și una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebește însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Domnia lui Constantin Brâncoveanu va însemna timpul când se încheie ciclul voievozilor războinici. Constantin Brâncoveanu a fost ales domn în anul 1688, după moartea neașteptată a lui Șerban Cantacuzino. Vremurile în care a luat Brâncoveanu domnia, erau într-adevăr vitrege: turcii stăpâneau, după cum spune Grigore Ureche „două părți de pământ”, adică Asia, Africa și o bună parte din Europa. Spre răsărit, tătarii abia așteptau porunca să se reverse în țară după jaf. Dar Brâncoveanu s-a dovedit un domn înțelept și cu bun cumpăt. Dându-și seama de primejdiile care pândeau atunci țara între cele două tabere uriașe, el a dus o politică înțeleaptă, păstrând legăturile îndătinate cu Poarta, dar străduindu-se să întrețină legături de prietenie și cu țările creștine336. Pe lângă tipar, la Constantin Brâncoveanu se mai adaugă nesfârșita pomană pe care a făcut-o el timp de douăzeci de ani și mai bine pentru menținerea rosturilor ortodoxiei întregi: patriarhiile toate erau în legătură, cei patru patriarhi fiind deprinși să se uite la dânsul în toate nevoile lor și să-i ceară ajutorul. Numirea însăși era totdeauna determinată de voința Brâncoveanului, precum înainte fără voia lui Vasile Lupu și a lui Șerban Cantacuzino nu se putea așeza niciun grec pe un scaun patriarhal337. Antonio Maria del Chiaro, care vizitează (Țara Românească, n. red.), se pare, pe la 1709, are toată simpatia pentru Brâncoveanu, ca pentru un domn foarte bogat și foarte darnic, deși nu tocmai milos față de țară. Vorbind de intrigile țesute contra lui (Brâncoveanu), scriitorul italian ia apărarea domnului, găsind pentru dânsul termeni mișcători. 336

Istoria Bisericii Române, Manual pentru Institutele Teologice, București, 1958, p. 139. 337 N. Iorga. Istoria românilor prin călători străini, Editura Eminescu, București, 1981, p. 301, 302.

218

Vorbește mai puțin bine despre Ștefan Cantacuzino, vinovat de căderea lui Brâncoveanu, nu și pentru catastrofa familiei lui338. Domnia lui Brâncoveanu a fost dominată de Cantacuzini. Constantin Cantacuzino conducea politica externă. Mihai Cantacuzino conducea armata, alți frați și nepoți ai lor ocupau numeroase dregătorii în această domnie339. Tocmai unul din neamul Cantacuzinilor îl va trăda la Albești și acesta era Toma Cantacuzino, comandantul armatei sale, care, în războiul ruso-turc, trece de partea rușilor. De acum, Brâncoveanu se teme de mânia turcilor. Fuga lui Toma Cantacuzino și mai ales înfrângerea armatelor ruso-moldove au slăbit poziția lui Constantin Brâncoveanu și au deschis perspectivele dramaticului său sfârșit. Ciocnirea directă a celor două mari state, Rusia și Turcia, pe teritoriul Țărilor Române, a creat un climat nou în politica Țării Românești. Criza raporturilor cu Cantacuzinii avea să fie unul din factorii hotărâtori ai vieții și domniei lui, care îl va copleși în cele din urmă în „Săptămâna Patimilor” din 1714. Constantin Brâncoveanu, pe care Nicolae Iorga îl caracterizează ca „domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al Cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului”340, este denunțat mincinos la Poartă de către cei doi frați, Mihai și Constantin Cantacuzino, că avea relații secrete nu numai cu împăratul de la Viena și țarul rușilor, ci și cu polonezii și venețienii și multe alte acuzații nefondate. Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor și-și vedea de treburile domniei, fiind convins că poziția sa era consolidată. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”341. Cu toate acestea Mustafa Aga este trimis de Poartă, în urma acestor uneltiri, să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii și pe ginerii lui sub escortă, apoi să-i predea imbrohorului cel mare care aștepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri; iar în caz de nesupunere, țara va fi trecută prin foc și sabie de 12.000 de turci care așteaptă la hotarele ei. 338

Idem, Ibidem, p. 315. Istoria României, vol. III, București, Edit. Academiei RPR, 1964, p. 206. 340 N. Iorga. Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii-de-Munte, 1914, p. 51-52. 341 Anton Maria Del Chiaro. Descrierea Țării Românești în Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București, 1983, p. 388. 339

219

În locul lui Brâncoveanu este ales domn trădătorul Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului. Brâncoveanu, fără nicio împotrivire, împreună cu toată familia sunt luați ostateci de către turci și duși spre Constantinopol. Brâncovenii au fost deposedați de toate bunurile lor. Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărțire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ținut să-i spună vărului său, noul domn, și celor din preajma sa: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar (ei) păzească-se de mânia teribilă și răzbunătoare a judecății divine”342. În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: „... iar pe Constantin vodă cu toată casa lui și cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paștilor, l-au luat Mustafa Aga cu tare urgie împărătească și l-au adus la Țarigrad și l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc de urgie, și toată avuția ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii ...”343 Brâncoveanu și ai lui au fost jefuiți de tot ce aveau asupra lor și aruncați în întunecatele subterane de la Fornetta din Cele șapte turnuri (Edicule), și în „Groapa sângelui” de la 15 mai 1714, Brâncoveanu și fiul său mai mare ca să mărturisească toate averile344. Această temniță-fortăreață se află pe țărmul Bosforului nu departe de Sfânta Sofia. Zidurile ei puternice, precum și turnurile ei în număr de șapte, se pot vedea și astăzi, parcă vrând să ne trezească nouă românilor, suferința și supliciul la care au fost supuși Brâncoveanu, copiii săi, rudele sale și tot șirul nenumărat de alți români sau robi care și-au sfârșit viața în acest iad terestru ce s-a numit cândva „Edicule”. Condamnați la moarte la 15 august 1714, Brâncoveanu cu toți fiii, ginerii, nepoțelul Constantin și cu bătrânul sfetnic Ianache Văcărescu sunt duși la locul de execuție numit Ialy-Kioșc din apropierea marelui Serai. Scena s-a petrecut pe malul Bosforului unde, pe lângă mulțimea îngrozită, asistă și sultanul Ahmed al III-lea, însoțit de oamenii săi și de ambasadorii marilor puteri europene, Franța, Anglia, Rusia etc. Del Chiaro, secretarul florentin păstrează următoarele cuvinte de 342

Pr. Prof. Ion Ionescu. Sfinții români și apărători ai Legii strămoșești, București, 1987, p. 631. 343 Istoria Țării Românești, Cronică anonimă, p. 275. 344 N. Iorga. Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, la domnia și la sfârșitul lui, București, p. 57-133.

220

îmbărbătare ale lui Brâncoveanu către copiii săi: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”345. Acest îndemn este, împreună cu jertfa în sine, actul mărturisirii de credință. Domnul Brâncoveanu, dimpreună cu fiii săi și sfetnicul Ianache Văcărescu trec în ceata sfinților mărturisitori. Cultul sfinților Brâncoveni a avut un început timid prin fostul Patriarh Miron Cristea, în 1934, când, cu prilejul Sfinților Împărați Constantin și Elena, la hramul Catedralei patriarhale din București afirmă: „Biserica a crezut a fi o creștinească datorie să reașeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe și procesiuni festive, ca toți credincioșii să aibă putința a le da cuvenita cinste”346. Astfel, în seara zilei de 20 mai osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost purtate din biserica Sfântul Gheorghe Nou la Palatul Patriarhal unde s-a săvârșit Priveghere de toată noaptea. A doua zi, la Sf. Liturghie, în catedrala patriarhală s-a oficiat solemn parastasul pentru pomenirea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Patriarhul Miron a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. De abia în zilele noastre, Sfinții martiri Brâncoveni au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română. Acest act de cinstire și de comemorare a avut loc la 16 august 1992 la Sfânta Mănăstire Hurezi, ctitoria de bază a lui Brâncoveanu. La marea sărbătoare au participat din partea BOR: P.F. Patriarh Teoctist, I.P.S. Mitropolit Nestor, P.S. Gherasim, P.S. Calinic, P.S. Irineu, preoți și credincioși. Alături de prelați și credincioși au luat parte și autoritățile statului. Așadar, ziua de 16 august devine al II-lea mare Praznic pentru Sfânta Mănăstire Hurezu. S-a alcătuit un imn acatist închinat sfinților Brâncoveni, realizat de P.C. Gheorghe Iordan de la Mănăstirea Căldărușani, precum și slujba propriu-zisă concepută de P.C. Ioanichie Bălan. Atât acatistul, cât și slujba au în cuprinsul lor faptele săvârșite de acești sfinți martiri. Pentru curajul mărturisirii dreptei credințe, pentru toate faptele deosebite săvârșite de Sfinții Brâncoveni, acestora li se cuvine din partea tuturor dreptmăritorilor creștini o neîncetată cinstire. („Lumina lumii”, Râmnicu-Vâlcea, an. XII, 2003, nr. 12, p. 52-55). 345 346

Anton Maria Del Chiaro, op. cit., p. 125. Pr. Prof. Ion Ionescu. op. cit., p. 638.

221

VIII. INTERVIURI CU ARHIMANDRITUL VARTOLOMEU ANDRONI, EXARHUL MĂNĂSTIRILOR DIN EPARHIA RÂMNICULUI, DESPRE SEMNIFICAȚIA CRĂCIUNULUI: „Prăpastia dintre Dumnezeu și om este abolită” Cu toții așteptăm să vină Crăciunul, dar pentru ca bucuria Nașterii Domnului să fie deplină, e important să trăim acest moment nu numai prin mâncare, băutură și petrecere, ci și prin bunăstare sufletească. Fiecare dintre noi ne punem tot felul de întrebări: cât a fost de real acest eveniment al nașterii lui Iisus, ce importanță are pentru omul secolului XXI, e bine sau e rău să sărbătorim Crăciunul, cum îl sărbătorim – încearcă să răspundă, pentru ziarul nostru, Arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia și exarh al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului, doctor în teologie. Peste câteva zile sărbătorim Sfintele Sărbători ale Crăciunului. Ce semnificație are aceasta, Părinte Arhimandrit, pentru noi, oamenii? Crăciunul are o semnificație unică pentru noi, oamenii. Importanța unică a Nașterii Domnului pentru umanitate constă în faptul că, făcându-se Om, Fiul lui Dumnezeu afirmă, în modul cel mai desăvârșit cu putință, valoarea omului. Dumnezeu nu se mai adresează omului numai în mod indirect. Se face El însuși Om, fără a înceta să fie Dumnezeu. Prăpastia dintre Dumnezeu și om este astfel abolită. Eul dumnezeiesc se face și Eu uman. Dumnezeu afirmă astfel cinstea nebănuită a umanității șl destinul ei unic. Nașterea Domnului înseamnă intrarea în istorie a lui Dumnezeu cel supranatural. Nașterea sau întruparea Mântuitorului constituie centrul istoriei; ea marchează sfârșitul unei epoci (Evrei 11, 26): „sfârșitul veacurilor” și începutul unei alte epoci. Pentru Sfântul Apostol Pavel, ca și pentru concepția creștină autentică, în general, momentul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu este centrul temporal al tuturor celorlalte evenimente istorice. Trecutul și viitorul primesc sens numai în lumina acestui eveniment unic și irepetabil. Evenimentul întrupării lui Dumnezeu în istorie este cel mai mare eveniment al tuturor timpurilor. Nașterea Domnului este desăvârșită prin învierea Lui.

222

Aș vrea să ne lămuriți puțin de ce a fost aleasă data de 25 decembrie, întrucât Biblia nu amintește nimic despre această dată. Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea cronologică a vieții Mântuitorului, numită în popor și Crăciunul. Ea este prăznuită la 25 decembrie și se pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătura cu sărbătorile iudaice corespunzătoare. Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit în ceea ce privește data acestei sărbători. În Apus, în sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie. În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Această dublă sărbătoare era numită, în general, sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul s-ar fi botezat în aceeași zi în care s-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că atunci când a venit la Iordan să se boteze, Mântuitorul avea 30 de ani. Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie. în biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol, în anul 379. Din sec. IV, acest praznic s-a sărbătorit în tot Răsăritul creștin la 25 decembrie. Numai armenii serbează până azi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului, ca în vechime. Motivul serbării Nașterii Domnului pe 25 decembrie a fost acela că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători ce erau împreunate cu orgii și petreceri deșănțate și pe care Crăciunul trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care, prin sec. III, făcea o serioasă concurență creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea pe 22-23 decembrie, ea fiind privită ca zi de naștere a Zeului Soare. Că ziua de 25 decembrie nu este menționată în Sfânta Scriptură nu este lucru de mirare. Biserica Creștină, pe lângă Sfânta Scriptură, mai are ca al doilea izvor al Revelației divine − Sfânta Tradiție, care a fixat atât în timp, cât și cultic, evenimentele de bază cuprinse în Sfânta Scriptură. În Biblie, Mântuitorul instituie Sfintele Taine, ierurgiile de sfințire a vieții omului, dar fără detalii. Despre data, modul, ritualul, timpul, cum și când trebuie săvârșite, acestea au fost fixate de Biserică pe baza tradițîei și în virtutea practicii și nevoilor Bisericii. 223

Din rândul ortodocșilor sunt creștini care sărbătoresc Nașterea Domnului pe 6 ianuarie. Datorită calendarului pe care îl întrebuințează, lumea creștină se află astăzi împărțită. Așadar, Bisericile ortodoxe care întrebuințează încă stilul vechi sau calendarul iulian neîndreptat, eronat, rămas cu 13 zile în urmă, cum sunt: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei și Patriarhia Belgradului, sărbătoresc Nașterea Domnului la 6 ianuarie, după calendarul civil îndreptat care a fost acceptat de statele unde se află aceste patriarhii − cu două săptămânii mai târziu decât celelalte biserici ortodoxe (Constantinopol, Arhiepiscopia Ciprului, Bisericile din Grecia și Albania, Biserica Ortodoxă din Polonia, Patriarhia Antiohiei, Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia Alexandriei), care au acceptat calendarul îndreptat (Calendarul bisericesc corespunde cu cel civil). Sunt confesiuni creștine care nu sărbătoresc Crăciunul? Religia creștină are trei mari confesiuni: catolică, protestantă și ortodoxă. Atât catolicii, cât și ortodocșii sărbătoresc cu toată pregnanța Sărbătoarea Nașterii Domnului. În lumea protestantă, care, prin excelență respinge cultul Maicii Domnului, mai ales la cultele neoprotestante, Praznicul Nașterii Domnului are mai puțină însemnătate, mai mult are un caracter tradițional, decât de importanță religioasă. În general, aproape toți creștinii sărbătoresc Nașterea Domnului. E bine sau e rău modul în care se sărbătorește azi, Crăciunul? Prin faptul că nu toți creștinii sărbătorim Crăciunul la aceeași dată, ne întristează mai ales că Cel Unul Născut pentru mântuirea noastră S-a rugat ca toți să fie una. Puterea unității în Hristos suferă în acest sens. Chiar dacă, pe rând, creștinii sărbătoresc totuși Crăciunul, nu are aceeași plenitudine ca și atunci când toți am fi cântat împreună, la 25 decembrie, această veste unică: „Hristos se naște, măriți-L, / Hristos din ceruri, întâmpinați-L!...” Concluzionând, bucuria nu este deplină, așadar, este un lucru rău. Faptul că frumoasele colinde românești s-au păstrat neschimbate de milenii este considerat de specialiști un fenomen unicat în lumea creștină, care reflectă nu numai acest moment al Nașterii Domnului, ci întreaga Sa viață și chiar și ce a fost înainte de creștinism. Cum se colindă la mănăstire? Cum sărbătoresc Crăciunul, călugării de la Mănăstirea Cozia? Caracterul religios actual al Crăciunului implică o gamă variată și bogată în poezie, în lirism, în tradiție și datină. La noi, Crăciunul este plin de lumină, de fast, de frumusețe, de morală, cum rar întâlnim la alte popoare, în ciuda faptului că, aflați la această răscruce a lumii, am fost 224

vitregiți de vicisitudinile popoarelor migratoare, popoare care însă (și o dovedește și bogăția folclorului autentic, inedit și specific poporului român) nu ne-au înghițit, nu au reușit să facă să dispară ființa noastră națională, cu un fel propriu de a fi, cu vorbă unică, cu portul specific și cu toate câte-s ale noastre în rost și cu folos. De la Sfântul Apostol Andrei și până azi, colindele care cântă Crăciunul dovedesc, încă o dată, că au fost Biblia nescrisă a românilor de pretutindeni. Ele s-au păstrat nealterate în conștiința generațiilor. Ele dau măreție imperială nopților de Crăciun, ducând din casă în casă vestea cea mare a Nașterii Domnului. Ele sintetizează întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Tot poporul român creștin-ortodox cântă cu mare bucurie colindele de Crăciun. În toate mănăstirile noastre, în Ajunul Crăciunului răsună colindele creștine. Atât călugării, cât și călugărițele din toate timpurile au învățat și au cântat colinde de Crăciun. Se obișnuiește ca, în fiecare mănăstire ortodoxă, în seara Ajunului, obștea să meargă la stăreție și să cânte colinde, iar starețul sau stareța să împartă daruri de Crăciun colindătorilor și să le adreseze un cuvânt de preamărire a lui Dumnezeu, Cel întrupat, motivul bucuriei adevărate din seara de Crăciun. Și la Sfânta Mănăstire Cozia, acest obicei din seara de Crăciun nu lipsește. În seara de Ajun, după slujba Utreniei, în jurul orelor 22.00, soborul mănăstirii urcă la stăreție și colindă din toată inima, lăudând și cântând Praznicul luminos al lui Mesia-Hristos. Există obiceiul ca mănăstirile vecine să-și trimită reciproc, colindătorii. De 617 ani, la Cozia, începând de la Filotei monahul, creatorul de Pripeale în limba română și până azi, se cântă nemuritoarele colinde. Aici, la Cozia, prin excelență, a funcționat o școală muzicală, ea a dat muzicii bisericești autori de renume, care ne-au lăsat lucrări de mare frumsețe. S-a denaturat cumva această sărbătoare? Nu ne pregătim numai cu daruri pentru trup, iar sufletului nu-i facem niciun dar ? Ne pregătim s-avem de toate pe masă, dar în suflet bate vântul… Pentru creștinul autentic, Sărbătoarea Nașterii Domnului este trăită și astăzi cu aceeași intensitate și bucurie ca acum 1500 de ani în urmă. Se pare, însă, că pentru mulți dintre creștini numai cu numele, Crăciunul este numai un prilej de mâncare și băutură și nimic mai mult. Pentru adevăratul creștin, pentru a întâmpina cum se cuvine Marele Praznic, se cuvine mai întâi o curățire trupească prin post, spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Sigur, ca bucuria să fie deplină este bine ca în ziua de Crăciun masa să fie bogată, însă mai întâi masa duhovnicească să fie plină cu fapte bune. 225

Sunteți exarhul mănăstirilor din Eparhia Râmnicului... Aș vrea, în finalul interviului, să adresați un mesaj tuturor călugărilor din aceste mănăstiri, dar și credincioșilor din Vâlcea. Tuturor monahilor sau monahiilor din mănăstirile noastre, precum și tuturor credincioșilor din Vâlcea le adresez îndemnul să mediteze și să transpună în viața de toate zilele mesajul îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, mesaj adresat păstorilor din jurul Betleemului. Acest imn să ne dea tuturor speranța că suntem sub ocrotirea lui Dumnezeu, care vrea ca omenirea să trăiască în dragoste, între oameni să fie bunăvoire, adică oamenii să-și facă unii altora numai bine și să gândească unii despre alții numai de bine. Ramona NUȚ, „Curierul de Vâlcea”, 20 dec. 2005. PREOTUL VARTOLOMEU ANDRONI, STAREȚUL MĂNĂSTIRII COZIA: „Astăzi, oamenii nu mai sunt dispuși să dea sufletului nici a treia parte din cât dau trupului” Pe malul Oltului, în defileul abrupt săpat între munți, 600 de ani de credință ortodoxă sunt zidiți sub un nume ce a trecut de mult hotarele României. Mai ales vara, în anotimpul vacanței, locul atrage o mulțime de pelerini, nerăbdători să admire neasemuita frumusețe a bisericii, împodobită cu zugrăveli și icoane neprețuite, însetați să asculte murmurul rugăciinilor rostite neîntrerupt de călugări, dornici să se reculeagă în fața celor dvuă morminte regești, în care așteaptă eternitatea Mircea cel Bătrân, marele domn muntean, ctitor al mănăstirii, și Maica Teofana, mama cernită a lui Mihai Viteazul… Dar pelerinii însetați de pace sufletească și de credință sunt supuși unei aspre dezamăgiri. Anotimpul vacanței este și anotimpul turismului. Nesfârșite cohorte de călători gălăgioși spulberă tihna mult dorită a locului, luând cu asalt mănăstirea, asemenea unui roi de lăcuste bezmetice. Nimeni și nimic nu-i oprește. Veseli nevoie mare, trec prin porțile larg deschise, înarmați cu aparate de fotografiat și casetofoane, îmbrăcați mai degrabă de plajă decât de biserică, în bermude și șlapi, in minijupuri și maieuri golașe… Excedați de mulțimea dezlănțuită care bântuie peste tot, călugării par să-și împlinească greu rostul zilnic al rugăciunii, transformați mai degrabă în ghizi, bucătari și vânzători de suveniruri religioase. Abia spre seară hărmălaia se stinge, lăsând loc rugăciunilor și cântărilor monahale, murmurate în biserică, la ceasul de catifea al vecerniei. E clipa 226

răscumpărării. Bucuroși de pacea întoarsă pe aleile pline de trandafiri, călugării părăsesc ascunzișul chiliilor, grăbind spre biserică, în veșmintele lor negre și plutitoare... După o zi de-așteptare în forfota Coziei și sub soarele nemilos, grăbesc și eu către treptele stăreției, la capătul cărora mă așteaptă arhimandritul Vartolomeu Androni, mai-marele Coziei și exarhul tuturor mănăstirilor din Episcopia Râmnicului. Deși scopul interviului meu este altul, îl întreb, la început, cu oarecare obidă, despre... turismul mănăstiresc care începe să facă ravagii în România, abătând monahismul de la menirea sa. Părinte stareț, mai este loc într-o mănăstire deschisă, în care vin zilnic sute și mii de turiști, pentru rostul monahal? Adevărat, statutul de mănăstire deschisă are și inconveniente pentru călugărul care se retrage la ea, tocmai pentru a se reculege și a se ruga, departe de lume și mai aproape de Dumnezeu. Totul este ca treburile administrative să nu ne împiedice să ne punem în lucrare menirea noastră de călugări. Dar la Cozia este o regulă strictă, pentru participarea la toate slujbele, inclusiv pentru pelerinii și turiștii care rămân peste noapte. La icoanele noastre, vechi de patru, cinci secole, vin credincioși de peste tot să se roage, cu mare evlavie. Iar călugării trebuie să-și împartă timpul de muncă și cel de rugăciune astfel încât să dea sufletului hrana dumnezeiască pe care o râvnește. Starețul este sacrificat, deoarece grijile pentru ca pelerinii să aibă unde să doarmă și ce să mănânce, pentru ca obștea să aibă o viață potrivită canoanelor mănăstirești lasă mai puțin timp pentru slujitul în biserică și pentru treburile duhovnicești. Văd că ați deschis și câteva șantiere care vă consumă energia și timpul... Am făcut-o tot pentru liniștea călugărilor noștri. Mai ales vara, dar și în restul anului, sunt foarte mulți pelerini, turiști, copii veniți în excursie care vor să înnopteze la Mănăstirea Cozia. Mi-au cerut de multe ori să-i culc și pe jos, numai să le dau un acoperiș deasupra capului, căci nu mai puteau continua drumul. Așa că trebuie să ridicăm un arhondaric, o casă de oaspeți mai mare. (…) „Vocația călugărului este să-l cunoască pe Dumnezeu” Cozia este una dintre cele mai renumite mănăstiri românești. Cei ce vin să o vadă sunt interesați de monumentul istoric, sau majoritatea o reprezintă credincioșii insetați de atmosfera duhovniceasca a unei mari lavre ortodoxe? 227

Cei mai mulți dintre cei care calcă pragul mănăstirii Cozia nu o fac doar din curiozitate, ci mai ales pentru a se ruga. Sigur că se bucură că văd aici o biserică veche, că se pot închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul mănăstirii. Însă, înainte de toate, credinciosul intră aici în comuniune cu duhul strămoșilor săi. Când se așază în genunchi și se roagă, primește puterea de la strămoșii care se roagă împreună cu el și mijlocesc la Dumnezeu. Sunteți unul dintre monahii cu studii în străinătate și cu titlul de doctor în teologie. În ce fel vă ajută această formație intelectuală, pe de o parte în viața călugărească, pe de alta ca stareț? Studiul în străinătate mi-a dat un termen de comparație. Poți valoriza mai mult ortodoxia dacă o vezi în paralel cu alte confesiuni, chiar la ele acasă, Experiența occidentală mi-a folosit și ca să mă mai smeresc. Știți, românul are impresia că e buricul lumii, iar românul ortodox se crede de două ori buricul lumii. Ca noi nu sunt alții… Ne credem superiori prin credință. Eu am văzut că și apusenii, catolici sau protestanți, au smerenie, credință, fapte bune, și atunci i-am privit altfel. Cum am și prețuit mai mult, tot prin comparație cu ce am văzut în Occident, anumite caracteristici ale poporului român: românul este sufletist, ospitalier și, uneori, exagerat de prietenos. Faptul că am studiat în Germania m-a ajutat să-mi însușesc mai bine ordinea și responsabilitatea, pe care, ulterior, le-am impus și în mănăstire. Evident, din această experiență, cea mai importantă rămâne apropierea de Dumnezeu prin cunoaștere. Am înțeles mai bine teologia ortodoxă, tot prin comparație. Am cercetat, de pildă, cum apare dogma hristologică sau cea mariologică ori treimică, în învățătura ortodoxă și în cea catolică. Înțelegi mai bine viziunea ortodoxă asupra lumii și a vieții dintr-o perspectivă interconfesională. Până la urmă, și ortodocșii, și catolicii, și protestanții se raportează la același Hristos. M-a preocupat cunoașterea, pentru că aceasta este vocația călugărului: să-L cunoască pe Dumnezeu. Iar cunoașterea se obține pe cale livrescă, dimpreună cu rugăciunea, care este comunicarea cu Dumnezeu. Cred că numai prin cunoașterea aceasta îmbinată îți poți lucra cu folos mântuirea. „Ispitele s-au înmulțit, războiul trupului este mai greu de purtat” Dacă tot vorbiți de paralelismul Răsărit – Apus, vă întreb: există riscul ca mănăstirile noastre să devină, cum s-a întâmplat cu multe din Occident, un soi de muzee, de obiective turistice, în care viața monahală să scadă până la dispariție? 228

Da, categoric. Mai ales mănăstirile de călugări sunt amenințate. Băieții nu prea mai vin în mănăstire. Lumea s-a secularizat, ispitele s-au înmulțit, războiul trupului este mai greu acum, pentru că există mai multe căi de a stârni poftele carnale. Lupta omului cu sine pentru a crește duhovnicește în mănăstire este una nefirească, e împotriva firii omenești. Omul care intră în mănăstire trebuie să se mortifice, să devină insensibil la toate pornirile lui naturale, să se înfrâneze intr-un fel de neînțeles pentru lumea din afară, căci numai așa îi lasă loc omului duhovnicesc din sine să se nască. Călugărul care își urmează drumul ascetic se crucifică. Or, așa ceva este din ce în ce mai greu de acceptat de către tineret. Obiceiurile, tentațiile și apucăturile venite la noi din Occident îl îndepărtează pe tânăr de trăirea credinței. Pe de altă parte, Biserica nu mai exercită aceeași forță de atracție ca altădată, și din pricina ofensivei puternice a sectelor, și din cauza boicotului și a atacurilor declanșate de presă, și din cauza disoluției vieții tradiționale. Nu e deloc un tablou optimist... Când ne vom alinia la nivelul de trai occidental, atracția pentru mănăstiri va scădea și mai mult. Plăcerile trupului vor ține în lume mai multi tineri, În acest veac, avem primatul materiei, nu al spiritului. Astăzi, oamenii nu mai sunt dispuși să dea sufletului nici a treia parte din cât dau trupului. Nu avem ce aștepta bun de la acest duh mondial. Cercetați documentele Europei unite și nu veți găsi numele lui Hristos. Și atunci e clar că lupta pentru apărarea Adevărului devine extrem de complicată. (…) Ca duhovnic, ați sesizat, în ultimii ani, la credincioși, suferințe sufletești speciale față de înainte de '89? Lumea devine mai rea, mai invidioasă și urăște mai mult din cauza sărăciei și nedreptății. Uneori, oamenii mi s-au plans de comportamentul unor slujitori ai Bisericii – fapt pe care înainte nu l-am întâlnit. Cred însă că cea mai grea suferință este cea legată de distrugerea familiei. Părinții nu-i mai înțeleg pe copii, copiii au dorințe pe care nu și le pot satisface, de aici izvorăsc frustrări și înstrăinări, tinerii nu mai vor să dea naștere la prunci și au comis milioane de avorturi; divorțurile s-au înmulțit îngrijorător, tinerii preferă să trăiască în cuplu, fără să se căsătorească. Dacă valorile legate de familie sunt spulberate, toată societatea decade. Relativizarea conceptului de familie este, de fapt, o consecință a lipsei de dragoste. În majoritatea lor, oamenii nu mai sunt înflăcărați nici de dragostea pentru Dumnezeu, nici de iubirea de oameni și nici de dragostea frumoasă dintre bărbat și femeie. De aceea, lipsa iubirii mi se pare cea mai gravă amenințare a lumii de azi. 229

Ce pot face preoții pentru ca oamenii să-și păstreze dragostea? Noi putem să-i mângâiem prin rugăciune și prin sfat duhovnicesc. Le explicăm că viața aceasta materială e în planul doi, că primează viața sufletească și că scopul vieții nu este acela de a-ți satisface toate poftele, ci de a-ți câștiga mântuirea. Sunt convins că preotul este cheia pentru rezolvarea crizei pe care o traversează românii. Dacă preotul este model, împreună cu familia lui, satul, parohia îi urmează exemplul. Dacă preotul, preoteasa sau copiii lor se dau răului, atunci ei nu pot fi modele, și credința enoriașilor se împuținează, oamenii se deznădăjduiesc. Vorbesc de preotul de mir, dar să știți că o datorie la fel de mare o are și preotul monah. Și călugării trebuie să fie modele, pentru că omul care vine la mănăstire caută aici credincioși îmbunătățiți, creștini care au urcat o treaptă pe scara cerească. Părinte stareț, vi s-a întâmplat să recunoașteți în vreun om obișnuit, o putere a credinței la fel de mare ca aceea a unui monah? Nu în unul, ci în mai mulți. Oameni care aproape m-au făcut să mă rușinez cu viața mea în fața vieții lor. I-am mulțumit lui Dumnezeu că există astfel de oameni. Harul Domnului lucrează în tot creștinul care ține posturile, care se mărturisește și se împărtășește la timpul cuvenit, care merge la toate sfintele liturghii, care face milostenie. Dar în unii care au viață îmbunătățită ascunsă de ochii lumii, se vede o lumină care nu este de aici, o forță a duhului mai mare decât a multor călugări îmbătrâniți în nevoință. Am primit această lumină prin ochii câtorva credincioși și m-am văzut vecin cu raiul. Claudiu TÂRZIU, „Formula AS”, an. XVII, nr. 778, iulie 2007, p. 18-19 „HRISTOS ESTE CUNUNA ÎNTREGII VIEȚI PĂMÂNTEȘTI A FIECĂRUIA DINTRE NOI“ In această perioadă specială, în care fiecare creștin este mai adâncit asupra trăirii lui duhovnicești, în care fiecare se gândește să aibă mai multă rugăciune în suflet, câteva lămuriri pe temaa aceasta sunt binevenite. Întrebările i le-am adresat Părintelui profesor doctor VARTOLOMEU ANDRONI, starețul Mănăstirii Cozia și exarh al mănăstirilor din Episcopia Râmnicului De ce a rânduit Biserica în această perioadă a Postului Paștilor ca slujbele să conțină foarte mulți psalmi? 230

Biserica recomandă citirea Psaltirii în timpul Postului Mare. Acești psalmi au un conținut deosebit pentru starea sufletească a fiecărui credincios în parte. Ei se referă la omul care dorește înțelepciunea, la omul care caută virtutea, la cel credincios care este încununat de lauda lui Dumnezeu. Dar se referă și la condiția omului căzut. „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...”, spune Psalmul 50. Cred că mulți ne putem încadra în această condiție. Acest psalm se potrivește ca o mănușă pentru fiecare. Psalmii lui David se referă mereu la experiența aceasta, spirituală, a căderii și a ridicării din păcat, prin care a trecut omul. De multe ori rostim rugăciunea mecanic. Cum poate ea să ne miște sufletul? Există o rutină în rugăciune? (…) Rutina intervine atunci când te dezlipești de credința în Dumnezeu. Înclin să cred că majoritatea creștinilor ortodocși care merg la biserică au rămas credincioși. Pentru că de aceea merg la biserică. Nu s-au dus doar de rutină. S-au dus ca oameni rugători. Aici, la Cozia, vin oameni mulți și am această experiență a lor. Nu sunt excepționali. Nu sunt văzători cu duhul, dar sunt trăitori în Hristos. Mulți vin și întreabă: „Părinte, aveți pe aici vreun sfânt, vreun luminător, vreun sfânt arzător?” Pentru că au existat și din aceștia, sfinți care iluminau în jurul lor cum strălucea Moise, când a coborât de pe Sinai. Încă nu am văzut, dar oameni care se roagă, oameni real legați și de cotidian, dar și de transcendent am văzut destui. „Hristos este calea, adevărul și viața” Cum ne putem da seama că suntem pe calea cea bună, că suntem pe drumul lui Dumnezeu, că ne aflăm în Duhul Lui și că nu suntem în înșelare? Un lucru trebuie bine clarificat de la început. Drumul spre Dumnezeu nu îl stabilește fiecare creștin în parte. Drumul spre Dumnezeu îl stabilește Biserica, prin Sfintele Taine, prin învățături, prin reguli. Deci, nu creștinul, de capul lui, are libertatea să aprecieze dacă învățătura Bisericii e bună sau nu. Învățătura Bisericii este bună, pentru că Cel care este capul Bisericii este Hristos. Iar Hristos este calea, adevărul și viața. Acesta este drumul spre Hristos și la Hristos ajungem prin Biserică. Acesta este criteriul. În Biserică ne botezăm, primim pecetea Sfântului Mir, darul Duhului Sfânt, aici ne pocăim de păcatele noastre și îl primim pe Hristos. Atâta timp cât avem legătură cu Biserica, înseamnă că n-am pierdut drumul spre Hristos. Acum, dacă noi ținem cont de ce ne spune duhovnicul la spovedanie, pentru că noi mergem cu păcatele noastre, cu piedicile noastre, cu căderile noastre, dacă noi luăm 231

aminte la ceea ce ne învață preotul. „Măi, vezi ce-ai făcut, ești în mare prăpastie, scoală-te“, suntem pe drumul cel drept. Dacă acel om nu mai vine la spovedanie, dacă el respinge învățătura clară, duhovnicească și dogmatică a Bisericii, atunci putem spune că rătăcește. Noi ne ferim de multe ori să folosim cuvântul „dogmatic”. Dar acest termen nu înseamnă ceva conservator, ceva de care te izbești cu capul, ca de un perete. O dogmă este un lucru peste care nu poți să treci. Atunci când ai spus despre Sfânta Treime că înseamnă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acolo nu mai încape Maica Domnului. Sunt doar cele trei Persoane. Maica Domnului vine cu altă dogmă: ea este pururea Fecioară, este Născătoare de Dumnezeu, dar nu este a patra persoană în Sfânta Treime. Deci, atâta timp cât suntem în legătură cu Biserica, cu învățătura ei și cu povățuirea ei pentru a ieși din starea de păcat în care ne aflăm, consider că mergem pe drumul cel bun. „Între mândrie și neascultare este o mare legătură” Cum să facem să fim smeriți? Uneori, ne vin în minte gânduri că am fi nu știu cum. Trebuie să ne socotim nimic pentru a scăpa de duhul acesta, al slavei deșarte? Eu socot că demnitatea omului nu poate fi știrbită. Omul trebuie să se considere om. El este împărat, este rege. Așa a fost creat. Dacă el așa lucrează, ca rege spiritual, care răspunde de creația lui Dumnezeu, el trebuie să se bucure, nu să se mândrească. Aici este deosebirea. Mândria vine de la satana. Lucifer ce a zis: de ce să nu-mi așez eu scaunul mai presus de Dumnezeu? Și a căzut. Celălalt care vine după căderea lui Lucifer este Adam, care n-a ascultat. Între mândrie și neascultare este o mare legătură. De ce trebuie să ajungem la smerenie? Prin smerenie, noi reparăm greșeala lui Adam. Dar această smerenie vine tot din rugăciune, din legătura continuă cu Dumnezeu, care te învață să-ți vezi măsura. (…) Nu e bine să cădem nici în cealaltă extremă, să mergem numai cu capul în pământ, bătându-ne în piept și spunând că, după tot ceea ce am făcut aici, pe pământ, nu mai suntem vrednici să ne mai numim oameni. Demnitatea creștinului este după demnitatea lui Hristos. Hristos n-a mințit, a fost fără de păcat și a spus mereu adevărul. Un creștin atunci e smerit, când spune întotdeauna adevărul. (…) Ce sfaturi ați da tinerilor creștini de astăzi? Dacă plecăm de acasă, din familie, părinții să aibă grijă să-i învețe pe copii legătura cu Dumnezeu. Credința adevărată se formează în familie până la șapte ani. De la această vârstă, el intră în contact cu lumea, care poate fi mai mult sau mai puțin credincioasă. Ar trebui să fim 232

foarte atenți la această perioadă din viața copilului. Nu cred în spusele celor ce afirmă că atunci copilul nu știe ce face, nu e conștient. Copilul trebuie să știe în primul rând de Dumnezeu, pentru că pe celelalte le află el pe urmă. Dacă părinții nu-1 învață pe copil despre cele sfinte, acel copil va fi unul fără repere mai târziu în viață. Ceilalți, care merg la școală, iau aminte că mai mare mulțumire, mai înalt adevăr decât în învățătura aceasta, ortodoxă, decât în Hristos, nu există. Pot merge oriunde, să aibă toate bunurile, toate bucuriile acestea materiale, dar o bucurie nu este niciodată deplină fără Hristos. Hristos este cununa întregii vieți pământești a fiecăruia dintre noi care am primit botezul creștin. Care sunt lucrurile cele mai importante pe care nu trebuie să le uite creștinul? Lucrurile axiomatice ale vieții unui om. Să nu uite că este botezat în numele lui Hristos, să nu uite că face parte din Biserica vie a Lui. Chestiunea de răspundere socială, în raport cu ceilalți, cu aproapele nostru trebuie să fie de maximă responsabilitate. Iar aproapele trece de această graniță confesională, de rasă, de convingeri politice. „Ai Domnului suntem...“ Gândul la moarte este începutul înțelepciunii, spunea Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta ar însemna să nu ne mai pese de nimic că oricum murim? Sfântul Vasile cel Mare folosește aceste cuvinte în contextul vieții pe care o vedem și noi astăzi la orice pas. Pentru că omul aproape a uitat de Dumnezeu și păcătuiește, și păcătuiește de parcă viața lui nu se mai sfârșește. La aceasta se referă Sfântul Vasile cel Mare. Dar omul care săvârșește binele se bucură de viață. El nu se gândește neapărat la moarte, el se gândește la viața veșnică în Hristos. Pentru că dacă ne gândim la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Și de murim, și de trăim, ai Domnului suntem” , nu ne mai gândim deloc la moarte, ci la viață. Pentru că, venind la viață pe lumea aceasta, noi nu mai avem cum să murim. (…) Augustin PĂUNOIU, „Lumina”, 21 aprilie 2008

233

Arhimandritul Vartolomeu Androni („învățătură” pentru tineri): „O mai mare mulțumire, mai înalt adevăr decât în învățătura aceasta, ortodoxă, decât în Hristos, nu există. Pot merge oriunde, să aibă toate bunurile, toate bucuriile acestea materiale, dar o bucurie nu este niciodată deplină fără Hristos. Fără Hristos nu au succes, nu au valoare, nu au putere de convingere. Convingerea e de scurtă durată, pentru că se referă la o chestiune materială, care apune repede. Hristos este cununa întregii vieți pământești a fiecăruia dintre noi care am primit botezul creștin.”

234

EVLAVIE, ERUDIȚIE, SMERENIE Aprecieri, mărturii, evocări

Dr. Florinel CONSTANTINESCU, primarul orașului Călimănești UN TEOLOG DĂRUIT CUVÂNTULUI DĂTĂTOR DE SENS În încercarea de a așterne pe foaie câteva modeste gânduri cu ocazia acestui binecuvântat prilej, sunt cuprins de emoție, respect și recunoștință, întrucât a-l îmbrăca pe Părintele Vartolomeu Androni în cuvinte e un exercițiu greu, căci oricât de mari ar fi ele, sunt prea puține pentru a-i cuprinde taina inimii. Părintele Arhimandrit Vartolomeu Androni se conturează, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin trăsături şi calităţi deosebite, un teolog dăruit Cuvântului dătător de sens, ale cărui realizări mari rămân oamenii, deși a investit mai bine de jumătate de veac în proiecte sociale, filantropice și culturale. A intrat la vârsta de 19 ani în obștea monahală a Sfintei Mănăstiri Cozia, a acestei vetre de spiritualitate trecută prin anotimpurile multor vremuri, deseori deloc ușoare, dar binecuvântată de Dumnezeu cu ocârmuitori destoinici și obști de călugări care au trăit în chip tainic idealurile vieții monahale. Conștient de misiunea sa, Părintele se dăruiește cu bucurie monahismului prin cuvânt și faptă atât ca monah, ierodiacon, ieromonah, arhimandrit sau stareț al Sfintei Mănăstiri, păstrându-și, cu fiecare treaptă spirituală urcată, modestia, blândețea și disponibilitatea față de creștini. Prezența și nevoința sa marchează istoria acestui loc, unde Părintele împlinește o slujire frumoasă, în acord cu unicitatea și specificitățile acestui loc deosebit, atât din punct de vedere spiritual, dar și al deschiderii culturale și sociale, existența sa fiind privilegiul nostru. Prin argumentele biografice, dar și prin eforturile constante de a conserva și promova patrimoniul cultural al orașului nostru, Părintele Vartolomeu Androni intră, începând cu anul 2012, în rândul personalităților care au contribuit la creșterea prestigiului orașului Călimănești, înnobilând, prin prezența Domniei Sale, corpul de elită al cetățenilor de onoare ai acestuia. Nefiind cetățean al orașului prin naștere, dar devenind unul de onoare prin râvna deosebită pe care a depus-o spre binele comunității locale, Părintele s-a constituit într-un exemplu pentru comunitate, responsabilizându-ne, prin atitudinea Domniei Sale, și pe noi, cei aleși vremelnic să reprezentăm

235

comunitatea, făcându-ne conștienți de faptul că păstorirea este o cruce, o chemare, nu la domnie și stăpânire, ci la slujire și răstignire. Suntem binecuvântați a fi locuitori ai acestui oraș, construit în jurul acestei vetre monahale, datorită căreia Călimăneștiul a dobândit o importanță deosebită pe harta spirituală a țării și care sporește importanța acestei comunități. Pentru toate acestea și pentru multe altele, pe care poate doar Dumnezeu le cunoaște, ne rugăm Lui să-l binecuvânteze pe Părintele Vartolomeu cu sănătate, viață îndelungată și toate cele de folos sufletului și trupului. La mulți ani!

Arhidiacon prof. dr. Ioan CARAZA, București VECHIMEA MĂNĂSTIRII COZIA PRIN PĂRINTELE STAREȚ VARTOLOMEU „Rugul Aprins” (Ieșire 3, 2), comoară a Adevărului s-a arătat pe pământul sfânt al Duhului veșnic viu. „Pământul sfânt” era semnul trupului lui Adam în starea lui primordială, dar Rugul se arată acum ca o chemare a lui Adam la sfințire. Glasul din Rugul Aprins cerea lui Moise dezlegarea încălțămintei pentru smerenia aprinderii făcliei care alungă întunericul (Psalm 17, 31). Prin Sfânta Întrupare, „Rugul Aprins” (cu inițialele pe aureolă „O ON” „Eu sunt cel ce sunt” (Ieșire 3, 14) urma să spele picioarele ucenicilor Săi pentru ca ei să devină părtași ai untdlemnului bucuriei prin botezul cu Duhul Sfânt Mângâietorul. Lui Moise nu i se puteau spăla picioarele, ci i s-a cerut numai dezlegarea încălțămintei. Dar cât de mult dorea Mântuitorul atunci ca „Rug Aprins”, reiese din răspunsul dat de Mântuitorul Sfântului Petru, care se jenase să i se spele picioarele de către Mântuitorul : „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (Ioan, 13, 8). Intrând în pământul sfânt de sub picioarele ucenicilor, Hristos a deschis la Înviere fântâna cu apă vie făgăduită prin profeți: „Veți scoate apa cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3). În același sens, Mântuitorul i S-a descoperit în dar femeii samarinence, pentru inima ei curată și bună și pentru credința ei. Ucenicilor Săi, deveniți părtași la Învierea Sa, li s-a arătat cu Adevărul Care deschide ochii orbi prin naștere de la Adam și auzul pentru „Glasul Fiului lui Dumnezeu” (Ioan, 5, 25), Care aduce învierea duhului stins și cheamă să aibă mereu „mijloacele cugetelor lor încinse” (Luca, 12, 35) cu acest Adevăr, ca o ridicare din nou a „zidurilor Ierusalimului”, simblol al minții lor împrăștiate, prin semnul aureolei păcii lui Dumnezeu, care stăpânește în inimi și covârșește toată mintea prin untdelemnul smereniei din fire a candelei inimii.

236

Chemarea la încingerea mijloacelor cugetului cu Adevărul, pentru untdelemnul candelei aprinse a inimii, este darul păcii Sale sfinte. Pentru darul acestui botez al învierii cu duhul și al fântânii cu apă vie, cei ce căutau untdelemnul păcii și bucuriei prin botez, s-au adunat în mănăstiri, pentru a se ruga și a lucra : „Ora et labora”, și acest lucru pentru a ține candelele inimilor aprinse cu untedelemnul bucuriei și al păcii de sus. Voievozii au știut că mănăstirile sunt fântâni cu apă vie prin Sfânta Tradiție a învierii cu duhul. Voievodul Mircea cel Mare a ridicat locașul Coziei pentru această tradiție a fântânii cu apă vie. Părintele Vartolomeu a lucrat cu neobosită râvnă pentru această tradiție vie a Mănăstirii Cozia. Teologia sa a fost închinată celor trei slujiri ale Mântuitorului: Preot, Profet și Împărat, pentru a pune în lumină rădăcinile acestei tradiții a Învierii, care ține duhul mereu viu, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel : „Duhul să nu-l stingeți !” (1 Tesaloniceni, 5, 19). Rugăciunea neîncetată (1 Tesaloniceni, 5, 17) este ca o intrare în Templu a Maicii Domnului, de care întunericul nu se poate apropia: „Să fie mijloacele cugetului vostru încinse și făcliile aprinse !” (Luca, 12, 35). Încingerea are sensul păstrării untdelemnului bucuriei fecioarelor înțelepte, căci numai vederea Luminii alungă întunericul și, cu cât omul se coboară, cu atât Dumnezeu îl ridică: „Cel ce se smerește pe sine prin venirea în sine, va fi înălțat de către Duumnezeu” (Luca, 18, 14). Râvna teologică a Părintelui Stareț Vartolomeu a fost concentrată îndeosebi asupra slujirii preoțești și arhiererști a Mântuitorului pentru duhovnicia duhului său ceresc, prin Lumina care ajută pe fiecare suflet să-și vină în sine și să caute pe Hristos pentru iertarea păcatelor, arătând că acestă Lumină lină a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, este în tăria ei, sub cruce și în iubirea de dușmani, scoțând din piept inimile de piatră (Iezechiil, 36, 26) pentru deschiderea lucrării Duhului Sfânt în inimi, așa cum a fost inima lui Adam celui dintâi, templu al seminței celei bune a Duhului Sfânt, Care rodește din sine cele ale Tatălui. Pentru teologia celor trei slujiri ale Mântuitorului este atât de relevantă icoana Pantocratorului de la Cozia, de pe coperta cărții Părintelui duhovnic Vartolomeu, cu Sfânta Scriptură în dreptul inimii Sale, și tocmai de aceea, deschisă, după titlul hristologic al Mântuitorului de „Alfa și Omega” (Apocalipsă 1, 8). Însemnătatea unică a lucrării doctorale a Părintelui Duhovnic Vartolomeu este nu numai pentru teologia românească, ci mai ales pentru teologia celorlalte biserici: catolică și protestantă din Apus. Este vorba de aflarea unei căi comune de căutare a Mirelui răpit, simbolizat prin steaua celor trei magi îndrumul lor către Betleem, acolo unde numai Sfânta Fecioară nu-L caută, pentru că Îl ține în brațele sale. În spiritualitatea colindelor, dar și în basmele românești cu valori morale, acest lucru reiese intuitiv. Mari teologi ai altor confesiuni, mai ales Edmond Schlink (vezi p. 354355) sunt convinși de însemnătatea celor trei slujiri ale Mântuitorului pentru apropierea nu numai dintre ele, ci mai ales de Betleemul celor trei magi pentru

237

aflarea adâncului din cer în Pruncul Sfintei Fecioare, ca Imanuel, Dumnezeu cu noi, Care fusese răpit în secolul al patrulea (Matei, 9, 15). Părintele profesor coordonator Ioan I. Ică, un erudit atât de sobru cu laudele, i-a recunoscut Părintelui duhovnic Vartolomeu, puterea de expunere în abordarea unei teme atât de extinse, dar și agerimea analizelor, care toate converg înspre concluzii pertinente. Părintele stareț avea răspunsuri duhovnicești și atunci când i se lua ceva pe nedrept, cugetând ca și Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov, 1, 21). Vremurile grele prin care a trecut i-au pus la încercare tăria virtuților, în sensul dictonului clasic: „Adversa fortuna, magnos viros probat !”.

Pr. prof. dr. Ilie I. IVAN LUCRĂTOR DESTOINIC ÎN VIA DOMNULUI Ne cunoaştem de peste 45 de ani. Am fost colegi la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Craiova. Şi, după câţiva ani de la absolvirea Seminarului, ne-am reîntâlnit la Râmnicu-Vâlcea. Părintele a ales viaţa monahală, „poarta strâmtă” şi „calea îngustă”, care duce la viaţa adevărată, pe care puţini o aleg. Presărată cu multe încercări, nevoinţe, „căderi” şi „ridicări”, şi-a asumat această „cale” cu deplină răspundere, ajungând la maturitatea spirituală, care-ţi conferă starea de linişti şi pace interioară, atât de folositoare pentru înnoirea lăuntrică şi pentru sporirea duhovnicească, desăvârşirea sau mântuirea sufletului, care este ţinta monahului, dar şi a tuturor creştinilor. Or această ţintă nu poate fi atinsă fără împlinirea scopului vieţii creştineşti, care este curăţirea sufletului de patimi, desprinderea lui de lume. „Monah – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi, prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu” (Filocalia, vol.II, p. 91). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4, 11-13). Încredinţat fiind de adevărul celor rostite de Apostolul Pavel că „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor 4, 8) şi că nimic nu e mai de preţ decât sufletul, Părintele Vartolomeu a lucrat cu răbdare şi migală, cu fermitate şi consecvenţă la zidirea sa sufletească. Talanţii pe care i-a primit de la Dumnezeu, nu au fost îngropaţi, ci, cu osârdie şi stăruinţă, au fost înmulţiţi. Aceste „daruri” n-au fost păstrate pentru sine. Din ele s-au împărtăşit mulţi fraţi, călugări şi mireni, după modelul pământului care nu păstrează rodul pentru sine.

238

Fidel onestităţii, echilibrului, bunului simţ şi lucrului bine făcut, a desfăşurat o prodigioasă activitate pastoral-misionară, administrativă şi caritativă. S-a afirmat atât ca stareţ al Mănăstirii Cozia, ca exarh al Arhiepiscopiei Râmnicului, cât şi ca director al Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Cu discernământ şi înţelepciune, s-a ocupat de restaurarea monumentelor istorice, dar nu în detrimentul purtării de grijă faţă de sufletele credincioşilor. A ştiut care este hotarul între grija faţă de sufletele oamenilor şi grija faţă de lăcaşurile de cult. S-a remarcat ca teolog, liturgist, orator, dascăl, pedagog, iscusit duhovnic, bun organizator şi gospodar, întotdeauna binevoitor şi primitor de străini, bun chivernisitor al treburilor mănăstireşti. De asemenea, s-a evidenţiat şi în plan social, manifestându-şi dragostea faţă de toţi oamenii care călcau pragul mănăstirii şi, în mod special, faţă de cei nevoiaşi, pe care îi ajuta cu bani, alimente, haine şi un sfat bun. Pe Părintele arhim. dr. Vartolomeu Androni l-a înzestrat Dumnezeu cu multe „daruri”: bunătate, generozitate, altruism, onestitate, inteligenţă, sensibilitate, pe care le-a pus în slujba semenilor săi. „La mulţi ani”, Părinte Vartolomeu!

Pr. prof. Petre Mateiescu UN OM PE DOUĂ MILENII – PĂRINTELE VARTOLOMEU ANDRONI Într-o zi de august destul de călduroasă a anului 1971, intra pe poarta Coziei − ctitoria Marelui Voievod Mircea – un tânăr înalt, cu trupul subțirel, dar totuși bine legat. Purta un mic bagaj, iar privirea căutătoare ajutată de doi ochi scrutători vedea pentru prima oară cadrul natural al locului. Nu puteai ști ce l-a impresionat mai mult: veșnicia locului, cadențată doar de valul înspumat al Oltului, sau măreția ctitoriei bătrânului voievod care se odihnește aici. Văzând atăta frumusețe și armonie în jur, starea interioară s-a liniștit. Sigur, acesta era locul căutat. Tânărul de atunci purta numele latin Valeriu (de la valeo, valere – „a fi puternic, sănătos”) și era născut în localitatea Latinu din jud. Brăila, un ținut cu câmpuri deschise atât spre sudul Moldovei, cât și spre Câmpia Bărăganului. Spre seară, tânărul l-a cunoscut pe cârmuitorul sfântului locaș, starețul Gamaliil Vaida, un ardelean cu vorba domoală, care nu se înșela la oameni. Se vedea la acest stareț trăirea de călugăr autentic, de vocație, și asta i-a plăcut mult tânărului de nici 20 de ani. Au convenit ca noul venit să rămână la Cozia, mai ales că aici erau puțini viețuitori.

239

Au urmat ascultările pe care le îndeplinesc frații de mănăstire, ascultări atent supravegheate de încercatul stareț, aflat în jurul vârstei de 50 de ani. Acesta a observat la tânărul novice buna înțelegere cu părinții și frații mănăstirii, ușurința în mânuirea dălților sculpturii, curiozitatea, setea de cunoaștere. S-a convins că bunul Dumnezeu i-a îndrumat acestui tânăr pașii spre mănăstire și l-a chemat aici. Se putea baza pe el, iar răsplata a fost trimiterea acestuia la studii. Pe la mijlocul anilor '80, l-am cunoscut personal ca elev la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Teologul” din Craiova. Era prietenos, bun coleg și priceput în ale tehnicii. Aproape tot timpul îl vedeam îmbrăcat într-un halat albastru cu cotiere negre și mai mereu meșterea ceva, fie la centrala termică, fie la alte reparații care trebuiau făcute pe loc. Doar barba și culionul, purtate cu demnitate, îl trădau că este frate de mănăstire și elev de seminar teologic. Noi, colegii, ne întrebam când mai învață, dar ne-am convins repede că nu scăpa nimic, fiind întotdeauna premiant. Înteligența nativă și voința neclintită își spuneau cuvântul. Din această perioadă s-a legat între noi o prietenie sinceră și am simțit amândoi că suntem pe aceeași linie sufletească. În „fratele” Valeriu de atunci am văzut un om a cărui verticalitate morală se baza pe cuvintele Mântuitorului: „Cuvântul vostru să fie da, da și nu, nu” (Matei 5, 37). După trecerea noviciatului, fratele Valeriu a primit la călugărie numele Vartolomeu, adică numele unuia dintre cei 12 apostoli, care se mai numea și Natanael, adică „darul lui Dumnezeu” (vezi: Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creștin, Editura Minerva, București, 2003, p. 598-599). Într-adevăr, părintele Vartolomeu s-a dovedit a fi omul în care nu este vicleșug. Cu trecerea timpului, prietenia noastră a crescut și ne-am apropiat și mai mult. Pe lângă verticalitatea morală, am descoperit-o și pe cea intelectuală, iar după susținerea tezei de doctorat am constatat cu bucurie că a rămas același om modest și smerit monah. Apoi am descoperit la el alți talanți: bun gospodar, atent la tot ce se întâmpla în jur, miluitor al tuturor celor care îi cereau ajutorul, trimiterea fraților din mănăstire la studii, orânduitor al celor pe care îi avea sub ascultatre, bun chivernisitor al mănăstirilor din postura de exarh. A binevoit Bunul Dumnezeu ca, o perioadă de timp, să fim profesori colegi de cancelarie la seminarul teologic vâlcean. În anul 2003, Părintele Vartolomeu a fost promovat în funcția de director. Despre activitatea sa adminstrativgospodărească, ne-ar trebui multe pagini. Mă limitez a spune că dacă arhimandritul Ioan de la Hurezi și-a lăsat amprenta la Cozia prin paraclisul său, restaurat apoi de starețul Vartolomeu, Părintele director și exarh al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului a lăsat urme peste tot. Toate mănăstirile restaurate și seminarul teologic cu dotările lui spun un singur lucru: pe aici a trecut ochiul vigilent și mâna harnică a lui Vartolomeu. Vorba lui Al. Vlahuță: „Ce rămâne după noi e un bun nume”. Despre Sfinții Trei Ierarhi se spunea, în sec. al IV-lea, că Sf. Vasile a fost „mâna care lucrează”, Sf. Grigorie − „mintea care cugetă”, iar Sf. Ioan Gură

240

de Aur − „gura care vorbește”. Tot astfel, arhimandritul Vartolomeu, ca „dar al lui Dumnezeu”, a lucrat, a cugetat și a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu între două secole incomparabile cu secolul Sfinților Ierahi și, desigur, la o altă anvergură. Prin strădania Părintelui Vartolomeu, am reușit să aducem de la Ministerul Învățământului, el ca director și eu ca inspector școlar, aprobarea pentru înființarea unei clase de patrimoniu la seminarul teologic. A meritat tot efortul, iar astăzi absolovenții sunt pictori și restauratori de picutră bisricească pentru numeroasele biserici și mănăstiri, adevarate bijuterii medievale. La sărbătorirea celor 70 de ani de viață, mă tot întreb câte nopți au putut fi lipsite de frământările și grijile acestui om al rugăciunii, al cărții, al scrisului, al bunei chivernisiri în toate. Căci în toate s-a dovedit a fi profesor. Părinte arhimandrit Vartolomeu! La ceas aniversar, Dumnezeu să-ți dăruiască viață lungă cu liniște și pace sufletească... Întru mulți ani!

Prof. Gelu STRATULAT, dirijor al Corului Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea PĂRINTELE ARHIMANDRIT VARTOLOMEU ANDRONI – UN OM, UN MARE CARACTER Eu așa l-am cunoscut, ca stareț de Cozia și exarh al mănăstirilor vâlcene și, pentru mine, așa va rămâne. Recunosc, că atunci când Părintele stareț a apărut ca director interimar al Seminarului din Râmnic, am avut o oarecare strângere de inimă, nevăzând în acel moment, că, de fapt, părintele Arhimandrit era chemat să relege o tradiție a învățământului teologic, care deținea o legătură istorică și de suflet cu așezămintele mănăstirești. Foarte curând am înțeles că, de fapt, prin poziția pe care o deținea, era persoana cea mai adecvată, și de ce nu, prin calitățile umane deosebite, prin profilul său individual cald, înțelegător, prin sufletul marcat de dragoste pentru semeni, era și persoana cea mai îndreptățită să vină la cârma unei „corăbii” care începea să fie bătută de vânturi neprielnice. Mănăstirea Cozia, ctitorie a bătrânului și înțeleptului Mircea, pentru mine însemna un sanctuar greu accesibil și care ridica responsabilități sporite unui muzician autentic ce ar fi vrut să-i treacă pragul cu acțiuni liturgice. Părintele Vartolomeu a făcut ca acest prag să fie ușor de trecut, când venea la dirijorul său și-i spunea cu un zâmbet ușor încurcat, ușor șugubăț în colțul gurii sale frumos desenate: „Când mai facem o liturghie-concert, domnule profesor...” Părintele ni se adresa cu o vorbă ușor grăbită, de moldovean trecut prin multiple fapte și încercări până la aceste îndatoriri înalte, pe care le îndeplinea

241

cu aceeași seninătate și surâs cu care-mi vorbea mie. Cu blândețea care-l caracterizează, a făcut ca perioada interimatului să nu fie o corvoadă pentru nimeni, mai ales pentru mine, ci o muncă creativă care depășea atât perimetrul strict didactic, cât și suficiența și barierele de vârstă ale tinerilor muzicieni. Și au fost câteva acțiuni ce au surmontat problemele, permițând acestei școli să lege firul marii tradiții a muzicii ortodoxe românești. Numai astfel au fost posibile prezențele noastre la Budapesta, Sibiu sau București, ca să amintesc doar câteva din punctele nodale ale acțiunilor integrate manifestării „Monahism și Artă”. Vă mulțumim părinte stareț, pentru zâmbetul cu care ne-ați întâmpinat întotdeauna și pentru lumina binecuvântată pe care ați risipit-o cu dăruire asupra sufletelor noastre, coriști și dirijor.

Conf. univ. dr. Ioan St. LAZĂR, președintele Fundației Culturale „Sf. Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea O COMOARĂ DE OM, DE MONAH, DE TEOLOG Istoria recentă a Sfintei Mănăstiri Cozia, marcată mai întâi de activitatea rodnică a vestiților și vrednicilor de pomenire egumeni Ghermano Dineață și Gamaliil Vaida, înscrie în perioada păstoririi de către Părintele arhimandrit Vartolomeu Androni, o pagină însemnată, cu realizări de referință. Fiu de țărani din părțile Buzăului, al unui tată ca i-a inspirat cultul muncii, în cinste și corectitudine, în demnitate și al unei mame evlavioase, care, în pofida restricțiilor regimului ateist, își ducea copiii la biserică și le cultiva virtuți creștine (încă un exemplu privind rolul mamelor în păstrarea credinței strămoșești!), tânărul Valeriu a cunoscut de timpuriu greutățile vieții și s-a deprins să răzbată prin ele, însușindu-și practic îndeplinirile gospodărești, chiar diversele meșteșuguri – care mai apoi l-au ajutat în multiplele îndatoriri de gospodărire a așezământului monahal de metanie, Cozia, ca și a altor așezăminte vâlcene de cult, pe care le-a coordonat în calitate de exarh. La 19 ani (în 1971), urmând îndemnul tatălui către lucrurile importante și dragostea mamei pentru valorile creștine (într-o vreme de atacare a lor oficială), a intrat în monahism la Mănăstirea Cozia. Aici, cu hărnicie, seriozitate și devoțiune, a urcat rând pe rând treptele monahale (frate, rasofor, monah, ierodiacon, ieromonah, duhovnic, protosinghel, arhimandrit − în 1995 și stareț − din 2000, fiind, în multe privințe, „mâna dreaptă” a starețului Gamaliil Vaida, care l-a și propus drept urmaș; de aici și-a făcut, în răstimp, și toate studiile teologice (seminar, facultate și doctorat – acesta din urmă, susținut în 1999, după studii cu burse doctorale în Germania și Franța). Dotat cu un fizic impresionant – înalt, robust, cu umeri puternici, parcă

242

anume făcuți să poarte poverile tuturor încercărilor vieții și ale străduințelor egumenești –, Părintele Vartolomeu Androni, pentru toți cei care l-au cunoscut, și-a configurat o respectabilă statură morală, aceea a unui om al dialogului, cu deschideri spre toate orizonturile și hățișurile vieții, cu o judecată limpede, în spiritul adevărului și dreptății, al valorilor creștine, pe care le promovează cu tărie în vremea post-modernă, relativistă; vizionar, dedicat trup și suflet obiectivelor majore pe care și le propune și le împlinește calitativ și până la capăt. (Un exemplu dintre cele mai importante din perioada stăreției sale este lupta îndârjită și tenace, cu corupția și birocrația, pentru redobândirea averilor mănăstirești, prin retrocedare de la statul comunist acaparator). Și, încă mai mult, în profilul său moral pilduitor, se relevă omenia, spiritul de înțelegere și ajutorare a celor nevoiași, preocuparea psiho-pedagogică de a-i aduce pe calea cea bună – a Domnului Hristos – pe cei răzniți de la normalitatea în familie sau în societate, ca și grija pentru stimularea tinerilor dotați și harnici, dar cu posibilități materiale modeste – fiind într-adevăr un părinte spiritual, care din preaplinul său dăruiește celor ce sunt în lipsă. Am remarcat, vrând-nevrând, asemenea fapte în diferitele ocazii când i-am fost în preajmă, dar niciodată nu l-am auzit lăudându-se cu realizările sale (dovadă de smerenie și noblețe!), ci totdeauna frământându-se să mai facă ceva în mănăstire, pentru mănăstire, pentru alte așezăminte de cult (a fost și „mâna dreaptă” a regretatului episcop / arhiepiscop al Râmnicului, Gherasim, pentru restaurarea și intrarea în circuitul turismului religios a multor mănăstiri și schituri din eparhie); era dispus – în mod exemplar! – să facă tot ce putea pentru a sprijini și ajuta în activitatea lor instituții și ONG-uri culturale sau persoane cu preocupări în profil; un exemplu, printre multele altele, îl constituie găzduirea taberei studențești de cercetare a cărții vechi, în intervalul 2000-2007, sub conducerea regretatului profesor și academician Dan Horia Mazilu, tabără ce s-a înscris în istoria culturală drept „Școala de la Cozia” și din care s-au ridicat personalități din tânăra elită culturală a țării. A fost, în aceste multiple preocupări – prin care, în fond, sporea aderența la spiritul Bisericii – și mult spirit de sacrificiu. Între jertfelniciile sale, trebuie subliniat faptul că, dăruindu-se întru totul preocupărilor gospodărești și pastorale, Părintele Vartolomeu Androni a sacrificat, în genere, potențialul său intelectual remarcabil, căruia, după obținerea doctoratului, nu i-a mai destinat timp de valorificare și potențare. Adăugat profilului fizic și celui moral, profilul său intelectual, perceput de noi în diferitele articole și puținele cărți, vădește aceeași înclinație spre lucrurile / temele importante, aceeași seriozitate a demersului ales, rațiunea limpede care discerne ferm prin arcanele nuanțelor, reliefând totodată consecvența în a promova și a apăra ideea creștină în spiritul ortodoxiei, probitatea în a-i demonstra adevărul, calea și viața in aeternum. Stă mărturie în acest sens, între celelalte, studiul său despre Mircea Eliade și creștinismul ortodox (București, Editura Ramada, 1996) – în fond, o pledoarie pentru sedimentarea sentimentului creștin încă din copilărie, ceea ce

243

Mircea Eliade nu trăise, încât, în studiile sale de istorie a religiilor, a optat pentru o neutralitate față de creștinism, înseriindu-l cu celelalte religii împănate cu elemente mitologice arhetipale (ceea ce promova, în interbelic, școala germană de Religionsgeschichte, combătută puternic, în 1948, de un tânăr teolog, nu altul decât Vartolomeu Valeriu Anania, în lucrarea sa de licență „Misterele orientale și creștinismul”, apărută postum.) Aceasta (ne îngăduim să glosăm), în pofida faptului că, în sinea lui, Mircea Eliade (s-a mărturisit părintelui Calciu-Dumitreasa) și-a „construit o credință simplă, cât mai simplă, ca a unui țăran român, și că această temelie a rămas nezdruncinată în el”. O forță intelectuală deosebită a vădit Părintele Vartolomeu Androni și în teza sa de doctorat Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană (Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2020) – întreita slujire ca Împărat, Preot și Profet –, cu un cuvânt înainte de Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică și beneficiind de referate științifice semnate de autorități ale teologiei universitare românești, respectiv: Ioan I. Ică jr., Dumitru Popescu și Constantin Voicu; toți aceștia subliniază la unison unicitatea la noi a lucrării, acribia documentară și interpretativă, sistematizarea materialului și claritatea expunerii, autorul inaugurând chiar, „un stil nou în dogmatica românească, asimilând achizițiile valoroase ale științei occidentale, integrând și interpretând învățătura ortodoxă pe fondul unei panorame ecumenice a întregii istorii a telogiei creștine, în curentele și direcțiile ei principale” (Arhid. prof. univ. dr. Ioan I. Ică jr.). Regretăm că asemenea preocupări n-au mai putut fi continuate (și pe fondul unei sănătăți tot mai diminuate). Pe de altă parte, sunt de menționat și valoroasele articole răspândite prin diferite reviste și adunate acum sub genericul Românitate și Ortodoxie, pilonii tematici ai creației sale științifice. În anul împlinirii a șapte decenii de viață, Părintele arhim. dr. Vartolomeu Androni ne apare reprezentat de realizări pe toate planurile („sfințind” cu truda sa tot ce a făcut), onorând tradiția prestigiului spiritual și moral al Sfintei Mănăstiri Cozia și îndreptățind respectul și cinstea din partea tuturor celor care-l cunosc (și al celor ce vor dori să-l cunoască) drept o comoară de om, de monah și de teolog. La mulți ani de bine, în paza Domnului Hristos și a Prea Curatei Sale Maici!...

Prof. Costea MARINOIU, istoric cultural „PÂINEA LUI DUMNEZEU” Vartolomeu Androni este un teolog deosebit, „pâinea lui Dumnezeu”, cum spun cei care l-au cunoscut, au colaborat sau au lucrat cu dânsul. Este un pasionat cercetător al trecutului religios al Vâlcii și al Mănăstirii Cozia.

244

Acum, la sărbătorirea a 620 de ani de la târnosirea Mănăstirii Cozia, privindu-I activitatea și faptele, putem spune cu mândrie că arhimandritul Vartolomeu Androni duce mai departe tradițiile frumoase și valoroase ale obștii ctitoriei lui Mircea cel Bătrân. (Fragment din fișa biobibliografică Vartolomeu Androni, în: Costea Marinoiu, Vartolomeu Androni, Cozia. Istorie și continuitate, Râmnicu-Vâlcea, Editura Offsetcolor, 2008, p. 62-63).

Prof. Nicolae CIUREA-GENUNENI, Râmnicu-Vâlcea AM ÎNTÂLNIT UN OM AL LUI DUMNEZEU ÎNTR-UN COLȚ DE RAI O dimineață luminoasă de iulie, încărcată de un farmec aparte… Mă aflam la Mănăstirea Cozia în așteptarea Sfinției Sale Arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, strălucit îndrumător al vieții spiritual-duhovnicești și administrative din acest complex monahal, unde Lumina Crucii, spre binele și satisfacția creștinilor-ortodocși nu numai din țară, dar și de pe alte meridiane ale lumii, este întreținută și păzită doar de o mână de călugări (26 la număr) cu multă evlavie, cu multe slujbe și rugăciuni, cu gânduri bune și speranță, cu dăruire totală, spre fericirea neamului nostru… Cum noianul de obligații gospodărești l-au reținut pe interlocutorul meu să nu sosească îndată, am avut posibilitatea de a medita mai profund asupra a tot ce-mi încânta privirea și sufletul. În sfertul de oră de așteptare, m-am simțit cu întreaga mea ființă într-un colț de rai cu cer albasatru, sărutând coroana pădurii muntoase din apropiere, cu stolurile de rândunici ce dansau prin aer a bucurie, împreună cu puii lor care părăsiseră, se pare, nu demult cuiburile, cu șoapta continuă a Oltului, dorind parcă și el să spună că este martorul permanent al scurgerii timpului, cu o grădină plină cu flori alese, așezate pe covorul verde de iarbă crudă, cu galeriile palatului mănăstiresc, inundate de roșul-aprins al mușcatelor agățătoare, dând senzația privirilor că acolo un mare pictor și-ar fi expus capodoperele florale, cu izvorul cristalin din grădină, răcorind buzele pelerinilor și, alături de toate aceste frumuseți, cu clădirea maiestuoasă și zveltă a mănăstirii, scăldată în soare, dar păzită cu strășnicie de cele două cruci de pe turle, ce deschid fiecărui credincios porțile să călătorească cu gândul, cu simțirea sa mai departe … și mai departe… Dar iată că pe una din alei se îndreaptă spre mine Sfinția Sa, starețul mănăstirii, un om înalt, de vreo 60 de ani, cu o privire ageră și pătrunzătoare, cu o barbă complet albă, ce sporește și mai mult farmecul imaginii sale fizice,

245

alături de straile monahale de un negru imaculat, dar și cu o voce blândă, însoțită de cuvinte alese, pline de dulceața sufletului unui înțelept… La scurt timp după ce ne-am dat binețe, m-a invitat în bibliotecă, unde am întreținut cu Sfinția Sa un dialog plin de acuratețe sufletească, dar și de multe învățăminte, simțindu-mă la plecare cuprins de bucuria de a fi întâlnit cu adevărat un om al lui Dumnezeu, trăind, cugetând și muncind pentru binele semenilor săi. (…) Întrebându-l cum a reușit, totuși, să îmbine noianul de nevoi stringente de actualizare a vieții administrativ-gospodărești cu studiul și cercetarea teologică, în urma unui oftat adânc, Sfinția Sa mi-a dat un răspuns cât se poate de înțelept: „În viața mea, am pus pe primul loc faptele, nu vorbele. Și în preceptele creștine se analizează faptele omului, ce reușește să facă el minunat pentru cei din jurul său, pentru urmașii săi. E drept că funcția de stareț al Mănăstirii Cozia și ascultarea de exarh pentru Eparhia Râmnicului mi-au redus la minimum timpul necesar studiului și cercetării teologice, însă a trebuit să dau curs priorităților… Și, în definitiv, toate își au timpul lor… Cum mi-ar fi stat în ochii și sufletul credincioșilor cu multe cărți publicate, dar cu un complex monahal învechit, cu pereți coșcoviți, neprimitor? Setea pentru studii este mare și sper ca, în curând, să mă aplec asupra nenumăratelor tomuri de teologie, dogmatică, morală, apologetică și de alte discipline cotangente sau tangente teologiei.” (…) … Cu fiecare zi de muncă, Sfinția Sa sporește zestrea sa: Lumina curată a Credinței în Dumnezeu. „Nu sunt un om bogat… Sunt un om fericit că pot să-i văd fericiți pe cei din jurul meu și datorită muncii mele” – ne mărturisește la despărțire Preacuviosul stareț. (Fragment din Mănăstirea Cozia – un colț de rai românesc, în „Povestea vorbei” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. III (IX), nr. 11 (35), august 2009, p. 2. Titlul textului decupat aparține redacției).

Prof. Mihai MUSTĂȚEA, Râmnicu-Vâlcea SUNT MULȚI CARE VOR SĂ DĂRÂME… PĂRINTELE VARTOLOMEU VREA SĂ FACĂ LA LOC Aniversările scot din colțul uitării pe cei vrednici de neuitare și ne aduc în lumina făcliilor pe aceia care au lăsat în memoria semenilor urme ale trecerii lor în rândul nostru de oameni! La ceas aniversar, să ne aducem aminte că, pe lângă cei care vor să dărâme, au fost și aceia care izbutesc să facă la loc. Părintele Stareț a izbutit să facă multe la loc. Dacă cineva ar fi întrebat, câțiva

246

ani în urmă, cine este cel mai bun om din Mănăstirea Cozia, el ar fi auzit pe toți din obștea mănăstirii, rostind într-un singur glas: Părintele stareț Vartolomeu. Dacă ai fi cercetat, printre aceiași oameni cerniți, cine este cel mai harnic om din sălașul mănăstiresc, acela care nu lăsa nicio clipă fără o întrebuințare folositoare obștii, ți s-ar fi arătat un ins înalt, atletic, veșnic grăbit: Părintele stareț. Dar personajul nostru este și un distins om de cultură. Știm cu toții că ea, cultura noastră, s-a născut în chiliile mănăstirești. Studiile de-acasă le-a sporit cu cele de la Regensburg, unde a lăsat o amintire neștearsă colegilor și directorului de studii. Acestea, făcute cu trudă, cu o strictă și aspră metodă, cu o răbdare puțin obișnuită în lumea noastră grăbită, au folosit la elaborarea unei teze de doctorat, de o noutate evidentă, cu argumente izvorâte din lectura unei bibliografii vaste, în mai multe limbi. O teză originală, cu o exprimare limpede și bine scrisă, într-o vreme când a plagia era la ordinea zilei și provoca o epidemie de falși doctori. Pentru noi, este Părintele stareț al Coziei, exarh al Arhiescopiei Râmnicului, director, o vreme, al Seminarului Teologic din Râmnicu-Vâlcea. O ființă liniștită, în aparență, dar bântuit de o neliniște binefăcătoare pentru Mănăstirea Cozia, pentru Seminar și pentru mănăstirile din ascultare, un patriarh cu barbă albă, cu grai așezat și vorba cumpănită, ochi de părinte opriți cu iubire asupra copiilor elevi și a novicilor, cu o grijă exemplară pentru lecțiile și purtările sale, ca să aibă de la cine învăța tinerii, o demnitate firească, fără morgă și fără pretenții în legătură cu viața publică. Dincolo de nedreptățile lumii, Părintele stareț rămâne egal cu sine însuși, dincolo de bine și de rău. La paisprezece lustri de viață, Părintele stareț poate rosti: ,,Tot ce mi-a stat prin putință am făcut, și cu sfatul, și cu fapta, ca să sporesc, și sufletește, și materialicește, inflorirea Sfintei Biserici și a Patriei!” Ani buni și sănătate, Părinte stareț, Vartolomeu! Vă spune un prieten, Mihai Mustățea.

Prof. dr. Ion PREDESCU, Râmnicu-Vâlcea GAMALIIL VAIDA ȘI VARTOLOMEU ANDRONI – DOI ZIDITORI ÎN PIATRĂ ȘI ÎN SPIRIT Volumul Gamaliil Vaida − un stareț cât o ctitorie, coordonat de Pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita și apărut cu binecuvantarea Înaltpreasfințitului Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, celebrează, după cum spune și titlul, existența și activitatea unui simbol în viața monahală, Arhim. Gamaiil Vaida. Cartea este inițiată de Pr. dr. Vasile Vaida, care semnează și prefața. Volumul, apărut la Editura Vasiliana '98, în anul 2020, ne aduce în atenție personalitatea Părintelui Gamaliil Vaida, acum, la împlinirea a două decenii de la strămutarea lui la cele veșnice, unul dintre reprezentanții autentici ai monahismului românesc.

247

În evoluția spirituală a Părintelui Gamaliil Vaida, ar trebui să ne referim și la personalități precum Ghermano Dineață, dar și marele ierarh al timpului, care a fost Episcopul Iosif Gafton al Râmnicului și Argeșului. Aceștia i-au călăuzit pașii în formarea sa. Studiul esențial despre starețul Gamaliil îl semnează Arhim. Vartolomeu Androni, succesorul Arhim. Gamaliil Vaida la stăreție: În amintirile celui care a urmat la stăreție. Părintele Vartolomeu cartografiază activitatea Părintelui Gamaliil, consemnând realizările arhitecturale din vremea stăreției sale: „În timpul lungii sale stăreții (41 de ani, 1959-2000), s-au făcut lucrări majore precum: consolidarea zidurilor exterioare ale mănăstirii și clădirilor, refacerea instalațiilor sanitare și electrice, amenajările spre râul Olt, repararea paraclisului lui Amfilohie, suprabetonarea calotei și repararea șarpantei și a acoperișului cu scânduri de stejar, restaurarea paraclisului de nord, a bucătăriei brâncovenești și a colțului de nord al chiliilor. În anul 1970, lucru foarte important, s-a introdus încălzirea cu centrală termică proprie, pe bază de combustibil fosil. În 1977 s-a înlocuit cu tablă de aramă acoperișul de șindrilă la chiliile din incinta mănăstirii. În 1983 s-a elaborat proiectul de amenajare a muzeului, care a fost dat în folosință în același an. Între anii 1983-1986 s-au făcut mari lucrări de restaurare a picturii din pridvor, pronaos, naos și altar la Biserica mare.” Vartolomeu Androni relevă și opera de cărturar a lui Gamaliil Vaida: „Părintele Arhim. Gamaliil Vaida a fost și un mare cărturar. A publicat numeroase articole și studii în revistele teologice de specialitate. Lucrarea de căpetenie rămâne monografia Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare (1986). A mai publicat și alte lucrări: Mănăstirea Cozia – teza de licență – în două ediții (1977, 1983); Oltul, Cozia și Mircea în versurile poeților noștri (1994); Învățătura sfântă, adică a sfintei și dumnezeieștii Liturghii. Tălmăcire de pe limba grecească pe limba românească, de Ieremia Cacavela, dascăl (1998). Dacă ar fi să discutăm complinirea dintre cei doi stareți ai Coziei, Gamaliil Vaida si Vartolomeu Androni, de fapt, un dialog în interiorul teologiei și al monahismului, ar trebui să spunem următoarele: mai întâi, amândoi au realizat arhitectural opere de substanță, s-au zidit la propriu în construcții și în viața monahală; apoi, în plan teologic, ar trebui să vedem opera de informație a starețului Gamaliil, prin monografia Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare. 600 de ani de existență, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Gherasim, episcopul Râmnicului și Argeșului (Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1986); în fine, Părintele Vaida este cel care l-a trimis pe ucenicul său, Vartolomeu, la studii în Germania. Părintele Androni va scrie o teză de doctorat cu titlul Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană, lucrare girată științific de Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică și apreciată de teologi precum: Ioan Caraza, Ioan I. Ică jr., Dumitru Popescu, Constantin Voicu.

248

Aserțiunile Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică, îndrumătorul tezei și prefațatorul cărții (O lucrare de larg orizont științific, interdisciplinar și ecumenic), sunt convingătoare: „Lucrarea Părintelui arhim. Vartolomeu (Valeriu) Androni prezintă un interes deosebit atât pentru teologia dogmatică și simbolică contemporană, cât și pentru istoria dogmelor și este de actualitate, umplând un gol în literatura teologică românească de specialitate. Ea este rodul unei munci de cercetare, susținută de mulți ani, în țară și în străinătate, candidatul consultând o bogată literatură în domeniu, îndeosebi în limba germană, dovedind o bună informare și orientare în bibliografia temei la zi, precum și în problemele complexe pe care le ridică subiectul. (…) Privită în ansamblu, lucrarea Părintelui arhim. Vartolomeu Valeriu Androni reprezintă o contribuție meritorie în domeniu, prin cercetarea și sistematizarea unui bogat material, în parte inedit, ca și prin orizontul larg, interdisciplinar și ecumenic în care abordează tema. Meritul incontestabil al autorului este de a fi încercat, în spirit ecumenic, recuperarea rezultatelor valoroase ale cercetărilor teologiei occidentale într-o învățătură dogmatică fundamentală.” Divinația faber-ului din viața monahului pe calea spre sfințenie este împlinită deopotrivă în monografia lui Gamaliil Vaida și prin teza de doctorat a lui Vartolomeu Androni.

Fenia DRIVA, monograf al orașului Călimănești ARHIMANDRIUTUL VARTOLOMEU ANDRONI − CETĂȚEAN DE ONOARE ȘI CETĂȚEAN ACTIV AL ORAȘULUI CĂLIMĂNEȘTI Arhim. dr. Vartolomeu Androni este un cleric ortodox, cu o largă deschidere ecumenică, un talentat cercetător și, în egală măsură, un mare gospodar și un bun organizator al vieții monahale coziene. Părinții săi, tatăl − Tănase Androne, muncitor, iar mama − Tudora (n. Dobrin), casnică, au avut șase băieți. Urmează Școala primară și gimnazială în satul natal, Latinu (1975); Seminarul Teologic „Sf. Grigore de Nazians”, Craiova (1980); Institutul Teologic București (1985) ; studii în Germania, la Universitatea din Regensburg; cursuri de germană și franceză la Institutul de Limbă Aplicată din Besançon (Franța). În Germania, Părintele Vartolomeu Androni și-a pregătit teza de doctorat, Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană, pe care a susținut-o la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la 16 iunie 1999, devenind doctor în teologie, specializarea „Teologie fundamentală și dogmatică”.

249

Părintele Vartrolomeu a intrat în călugărie la Mănăstirea Cozia în anul 1971, a făcut armata, iar din 1973, este viețuitor la Mănăstirea Cozia : călugăr (1978), ierodiacon (1980), ieromonah (1986), arhimandrit (1989), stareț al Mănăstirii Cozia din anul 2000, după moartea starețului Gamaliil Vaida, la 18 iunie 2000 (2000-2019); exarh al mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Râmnicului (1989-2016); director al Seminarului „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea (2003-2006); exarh onorific (din 2019). ( …) 20 mai 2012. 624 de ani de la atestarea documentară a localității Călimănești. La Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Călimănești, a avut loc un eveniment deosebit: acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Orașului Călimănești” Părintelui arhim. dr. Vartolomeu Androni „pentru înfăptuirea cu osârdie pentru obște și vizitatori a lucrărilor la Mănăstirea Cozia, iar ca exarh, în implicarea sa în bunul mers al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului”. În septembrie 2018, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vizitat Biserica „Sfânta Treime” și ansamblul Mănăstirii Cozia. După întâmpinarea în pridvorul lăcașului de cult, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie a prezentat succint rolul acestei vechi lavre monahale de pe malul Oltului. În cuvântul de răspuns, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre rolul ctitoriilor voievodale în păstrarea credinței și unității poporului român. La final, Preafericirea Sa a felicitat obștea mănăstirii pentru lucrarea misionară și păstrarea candelei aprinse a credinței și evlaviei față de domnitorul ctitor, dăruind o cruce de binecuvântare, cutii cu tămâie din Oman și mai multe cărți liturgice și istorice despre rolul Bisericii Ortodoxe Române în Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918. În semn de recunoștință, Arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia, a dăruit Patriarhului României o icoană a Maicii Domnului, mulțumindu-i pentru prezență și binecuvântarea obștii monahale. După consemnarea acestui moment istoric pe filele Sfintei Evanghelii, Părintele Patriarh a depus, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, o candelă și o coroană cu flori la mormântul voievodului Mircea cel Bătrân, la împlinirea a 600 de ani de la trecerea lui în împărăția cea veșnică. Arhim. dr. Vartolomeu Androni participă constant manifestările culturale organizate de Biblioteca orășenească „A. E. Baconsky” Călimănești și Forumul Cultural al Orașului. Încă din 2005, de când se sărbătorește, la 20 mai, „Ziua Orașului Călimănești”, la Mănăstirea Cozia se desfășoară un Te Deum, urmat de alocuțiuni rostite de primarul orașului, istorici, oameni de cultură. Din 2008, sub egida Forumului Cultural s-a inițiat Simpozionul „Sfântul Neagoe Basarab − izvor de spiritualitate românească”, unde sunt invitați istorici, oameni de cultură, care aduc în atenția contemporanilor personalitatea voievodului, ctitor al Schitului Ostrov, împreună cu Despina Doamna. Comunicări susținute de Arhim. dr. Vartolomeu Androni: Neagoe Basarab − ctitor al Schitului Ostrov și restaurator, în parte, al Mănăstirii Cozia (ed. I, 2008); Ctitorul Schitului Ostrov și Mănăstirea Cozia (ed. a II-a, 2009). Arhim. dr. Vartolomeu Androni a

250

avut o prezență activă și la celelalte sesiuni desfășurate la Schitul Ostrov sau la Biblioteca Orășenească, precum și la Primăria Orașului Călimănești, unde s-a desfășurat Simpozionul „90 de ani de la Marea Unire” (28 noiembrie 2008), în cadrul căruia a prezentat comunicarea: „1 Decembrie 1918 − Marea Unire”. (Text decupat de autoare − și revăzut de editor, care i-a acordat noul titlu − din volumul: Fenia Driva, Călimănești și oameni ai săi. Vieți și destine. Iași, Editura Rotipo, 2019, p. 255-259).

Prof. Aurelian Cârstea UN „DAR DE LA DUMNEZEU” PENTRU „PĂMÂNTUL FĂGĂDUIT” Ne-am cunoscut în diverse împrejurări, dat fiind locul Călimănești – Căciulata – Cozia, în care trăim de mulți ani. Mi-am dat seama că poziția socială pe care o avea, de stareț al Sfintei Mănăstiri Cozia, de director și profesor la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, de exarh al Sfintei Episcopii a Râmnicului, se datora multitudinii de calități umane și profesionale , adunate în persoana unui singur om: simplitatea, bunătatea, modestia... Un om instruit și cu mult bun simț, cu o cultură vastă, capabil să abordeze teme cu o paletă largă, de la cele religioase, la literatură, muzică bisericească, poezie. Pentru modul cum a sprijinit și s-a implicat în organizarea și desfășurarea activităților și evenimentelor cultural-artistice ale comunității: Festivalul Național de Folclor ”Cântecele Oltului”, 1 Decembrie − Ziua Națională, 20 Mai − Ziua Orașului Călimănești, pentru participarea activă la diverse simpozioane și sesiuni științifice în cadrul Bibliotecii Orășenești „A. E. Baconski”, a primit numeroase diplome de excelență și onoare din partea Episcopiei Râmnicului, a Forumului Cultural, a Primăriei Orașului Călimănești , a Bibliotecii Orășenești, a Școlii Gimnaziale „Șerban Vodă Cantacuzino”. În calitate de stareț al mănăstirii, a dovedit, prin tot ce a făcut, că este un bun gospodar: s-au executat lucrări de reparații capitale la zidurile interioare și exterioare, s-au refăcut aleile, s-a introdus încălzirea cu apă geotermală, s-au renovat muzeul și trapez, s-au refăcut complet Cimitirul Eroilor, crucile și obeliscul din marmură, s-a construit un loc de adăpost și masă pentru pelerini. Pentru învățământul din Călimănești, a pus umărul ori de câte ori a fost solicitat, fie material, atunci cand era nevoie urgent de o reparație, fie financiar, pentru a asigura o masă caldă elevilor nevoiași din oraș. A oferit gratuit, timp de o săptămână, masă și cazare pentru un grup de elevi, veniți de la Chișinău, „Liceul Prometeu”, să participe la Olimpiada Națională de Limba Română, desfășurată în orașul Călimănești, 2014. Atât profesorii însoțitori, cât și elevii au

251

plecat încântați că au avut ocazia unică să fie cazați și să servească masa la Sfânta Mănăstire Cozia, de care auziseră numai la orele de istorie. Am fost alături de Părintele Vartolomeu la multe evenimente. De fiecare dată, se adresa celor prezenți cu frumoase cuvinte de învățătură, pentru că avea ce spune și o făcea din tot sufletul. Toți oamenii de cultură, cu care am colaborat o perioadă de timp, aveau numai cuvinte de apreciere la adresa personalității și activității Părintelui Vartolomeu Androni. Totul a culminat cu atribuirea, de către Consiliul Local, a titlului de Cetățean de Onoare al Orașului Călimăneești, cinstind astfel o personalitate a culturii vâlcene, prețuind ceea ce a înfăptuit la ctitoria Voievodului Mircea cel Bătrân și recunoscând prezența lui în viața culturală a cetății. Părintele Vartolomeu este un „dar de la Dumnezeu” pentru acest loc, pe care, la 1517, Gavril, protul de la Athos, îl numea „pământul făgăduit”.

Protos. Veniamin LUCA, starețul Sfintei Mănăstiri Cozia CĂLUGĂR. STAREȚ. PĂRINTE AL MONAHILOR ȘI AL CREDINCIOȘILOR Lumea monahală este o lume a credinței, a rugăciunii și a luptei pentru Dumnezeu, în care lumina lui Hristos descoperă chipuri aparte de oameni dedicați unei trăiri speciale: trăirea în, cu și pentru Dumnezeu cel treimic. Momentul memorabil al împlinirii frumoasei vârste de 70 de primăveri, care încununează viața Preacuviosului Părinte arhim. dr. Vartolomeu Androni este unul din acele momente care, pe de o parte, impresionează până la a nu găsi cuvintele potrivite spre a-ți putea exprima respectul, considerația și atașamentul față de persoana și personalitatea Sfinției sale; iar pe de altă parte, acest moment dă curs unui râu de cuvinte, amintiri și evocări ce nu pot fi adunate în rândurile câtorva fraze. Totuși, fiind unul dintre monahii și clericii povățuiți de Preacuviosul Părinte stareț Vartolomeu, încerc să încheg acele rânduri care se cer pentru a exprima nu numai respectul dăruit din datorie, ci și admirația profundă pentru omul care a reușit să traverseze peste o jumătate de veac de viață monahală, parte deosebit de importantă din viața duhovnicească, administrativă și culturală a existenței monahale și bisericești. Preacuviosul Părinte face parte din acea categorie de oameni care și-au pus în valoare vocația religioasă urmând calea monahismului – recunoscută drept o cale anevoioasă pentru a ajunge la despătimire, înțelepțire și desăvârșire creștină. Alegându-și viețuirea în cetatea monahală a Coziei, a ales să nu se rupă de tradiția patristică a chinoviei și comuniunii pentru îndeplinirea cunoscutelor voturi monahale (ascultare, sărăcie, feciorie), pe care le trăiește, ca un monah

252

îmbunătățit, cu smerenie, echilibru și bun-simț. Astăzi, nu numai pentru monahi și monahii, dar și pentru multe dintre oamenii care l-au cunoscut – proveniți din cele mai diverse medii – Preacuviosul Părinte este, în mod covârșitor, un călugăr. Aici vreau să arăt rolul important pe care Preacuviosul Părinte Vartolomeu l-a avut în viața mea aici, în obștea coziană. L-am cunoscut în calitate de preot slujitor și exarh, mai apoi ca stareț. Astfel, mi-a predat, prin exemplul său, valorile monahismului, m-a inițiat în chestiunile administrative și gospodărești ale Sfintei Mănăstiri Cozia și a celorlalte mănăstiri vâlcene. Dar, în plus, mi-a insuflat dragostea pentru slujirea liturgică, precum și puterea de a găsi un echilibru în rezolvarea problemelor spirituale și materiale ce apar în viața monahală în general și, în particular, mi-a predat o lecție necesară în prezent, ca stareț și viețuitor al Sfintei Mănăstiri Cozia. Mărturisesc că primesc cu cea mai mare bucurie, ca de la Părintele ce mi-a fost duhovnic și stareț, sfaturile Sfinției Sale, izvorâte din experiență și dragoste de Biserică și viața călugărească, purtându-l în conștiință ca pe unul dintre Părinții care mă cresc pe calea monahismului. Sfinția Sa a dovedit calitatea de slujitor al Bisericii din trei amvoane pline de sacralitate, responsabilitate și dăruire: amvonul slujirii la altar (atât în țară, cât și în Occident), amvonul slujirii ca exarh al Episcopiei (mai apoi Arhiepiscopiei) Râmnicului; amvonul slujirii ca stareț al uneia dintre cele mai vechi obști monahale din cuprinsul Olteniei. Slujirea Preacuvioșiei Sale se poate concretiza, după umila mea părere, în aceste cuvinte : Este preotul slujitor plin de responsabilitate față de toate aspectele tipiconale ale slujirii liturgice, atât la strană, cât și în Sfântul Altar. Este acel predicator care îmbină căldura limbajului colocvial cu prufunzimea cunoașterii ortodoxe a dogmelor și învățăturilor teologice. A rămas în conștiința obștilor monahale vâlcene ca Părintele exarh care a rezolvat nu numai chestiuni administrative bisericești, ci a adus, cu înțelegere și apropiere personală, acel suflu nou atât de necesar vieții monahale de după 1989: viață ordonată, condiții decente de existență și educație religioasă și teologică. Este încă acel chip de stareț al obștii coziene de care nu te poți detașa, întrucât împărtășește nu numai din experiența administrativă și gospodărească a aproape două decenii de stăreție, dar și din experiența a peste cinci decenii de luptă duhovnicească, rugăciune, slujire, devotament și dăruire monahală pentru Biserică și lume. Mulțumindu-i de buna povățuire părintească și de colaborarea asiduă, rog, împreună cu obștea coziană, pe Bunul Dumnezeu să-i dăruiască sănătate și lungime de zile, sporire în dreapta credință și mântuire. Binecuvântați, Preacuvioase Părinte stareț arhimandrit dr. Vartolomeu Androni! Întru mulți și binecuvântați ani!

253

Protos. Efrem Gavrilă, starețul Sfintei Mănăstiri Berislăvești UN CARACTER BAZAT PE VALORI ORTODOXE BINE DEFINITE În urmă cu 27 de ani, l-am cunoscut pe Părintele stareț arhimandrit dr. Vartolomeu Androni când am intrat în obștea Sfintei Mănăstiri Cozia, unde Sfinția Sa era exarh al Episcopiei Râmnicului și viețuitor al mănăstirii. I-am admirat din prima zi puterea de muncă și stăruința în rezolvarea problemelor mănăstirilor din Eparhie, ca monah și preot, acribia în a păstra rânduiala monahală și slujirea nealterată de la Sfântul Altar. Pe lângă faptul că avea profunde și temeinice cunoștințe teologice, i-am observat stăruința în a păstra și transmite credința în forma ei autentică, sacră. De multe ori, în discuțiile noastre particulare și, mai târziu, la scaunul de spovedanie, am primit sfaturi și îndemnuri de încurajare de a studia și a căuta mereu Cuvântul lui Dumnezeu, de a avea nădejde în Dumnezeu, de a fi smerit − îndrumări care mi-au fost de folos în formarea mea ca monah. Am mai remarcat la Sfinția Sa a fost puterea de deschidere și de acceptare a lucrării lui Dumnezeu în lume, sub toate formele Lui de manifestare. Personalitatea studioasă a Părintelui stareț Vartolomeu Androni s-a răsfrânt asupra obștii Mănăstirii Cozia, inspirându-ne prin exemplul Său și totodată îndemnându-ne și pe noi monahii de a căuta Cuvântul lui Dumnezeu și prin studiu. Mărturisesc, că uneori, l-am perceput pe Părintele Stareț Vartolomeu ca având o atitudine mai severă, dar în timp, am constatat că structura temeinică a caracterului său se baza pe valori ortodoxe bine definite, având o blândețe părintească și iertătoare. M-a inspirat mult prin experiența Sa internațională și prin vocația Sfinției Sale de a forma slujitori ai Bisericii Ortodoxe pentru continuitatea vieții spirituale. Apreciez că poate ceea ce l-a motivat pe Părintele stareț Vartolomeu de a fi un sârguincios teolog al Bisericii a fost și locul de tradiție și cultură de la Mănăstirea Cozia, unde, încă de la începuturile acesteia, domnitorul Mircea cel Bătrân consemnează scrierile monahului Filotei, vestitele Pripeale pentru ortodoxia mondială. Îi mulțumesc mult pentru îngăduința de a-i fi ucenic și totodată îi adresez sincere felicitări pentru acest tratat de dogmatică folositor în a înțelege bine Învățătura despre Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană, o temă atât de complexă și sensibilă.

Protos. Ghenadie, preotul și duhovnicul Sfintei Mănăstiri Dintr-un Lemn PĂRINTELE MONAHISMULUI VÂLCEAN „Învățăm că valoarea vieții nu ține de durata ei, ci de felul cum este folosită.” (Seneca)

254

Ne aflăm astăzi într-un moment memorabil, de sărbătoare, în care îndrăznesc să scriu câteva rânduri despre Părintele meu duhovnic, ceea ce ar putea însemna o măgulire, o onoare, deși știu că nu i-ar fi plăcut niciodată acest lucru. Și spun asta, întrucât îl cunosc de douăzeci și șapte de ani, probabil de puțin timp, dar aș spune că am ajuns să-l cunosc destul de bine. Părintele stareț, exarh și duhovnic este un Om și un Monah în adevăratul sens al cuvântului. Numai când îl vezi, îți dai seama ce este, de fapt, monahismul sau ce înseamnă să fii monah. A respectat și respectă întru totul voturile depuse la călugărie. Face parte din pleiada sacră a monahilor care dăinuie parcă din trecut, din vechime, iar Mănăstirea Cozia și-a pus întru totul amprenta asupra Sfinției Sale. Vorbind despre Mănăstirea Cozia, nu ai cum să nu-l incluzi și pe Părintele Vartolomeu, care este aici din anul 1971. Numai să scrii anul, darămite să faci socoteala până în prezent, 2022, ceea ce spune totul despre longevitatea vieții monahale a Sfinției Sale, fiind vorba de peste o jumătate de secol. De aceea, pentru mine, este Părintele monahismului vâlcean. Ca monah, era și este un om smerit, totdeauna purtând rasa pe Sfinția Sa. Și acum, oriunde merge, este nelipsită rasa pe Sfinția Sa, spunând că este ca o ultimă haină pe care o porți pe tine, iar peste ea nu ai voie să mai porți nimic, asemănând-o cu haina militară care are solemnitatea sa. Tocmai de aceea, pentru Părintele duhovnic, ținuta este cartea de vizită a unui om, care îl reprezintă din cap până în picioare. Părintele este negreșit un ocean de bunătate, de dragoste și înțelegere. Nu se supără niciodată pe cineva, iar dacă se întâmplă să mustre pe cineva, în următoarele clipe merge și se împacă blând cu persoana respectivă: „Niciodată nu pot ține supărarea sau mânia pe cineva”, spune Părintele, și așa este. Trup și minte este rugăciune, prezent la slujbe și chiar anticipează prezența la slujbele ce se oficiază în cadrul Mănăstirii Cozia. Predicile, cuvintele de învățătură sunt ca ale unui bun cunoscător al tuturor problemelor vieții, cu răspuns de întărire pentru a merge mai ușor mai departe. Strana, tipicul și rânduiala fac parte din Sfinția Sa, chiar dacă, din motive de sănătate, nu le mai poate face față, însă le cunoaște în profunzime și este prezent prin rugăciunea trainică. Dintotdeauna, a iubit omul și iubește omul necontenit, fără a face vreo diferență, căci este un mare dar această virtute pe care o are Părintele. Și oricine îi cere ajutorul ori sfatul sau orice altceva, Părintele face tot ce îi stă în putință spre folosul celui în nevoie spre a merge înainte. Despre capacitatea și puterea sa imensă de muncă ar putea da mărturie toate pietrele din Mănăstirea Cozia, precum și toate obiectele de cult, și nu numai cele care au trecut prin mâinile Părintelui, care a redat acestei mănăstiri măreția de odinioară, refăcând și îmbunătățind complexul monahal, din respect pentru înaintași, învățând astfel obștea cum să îmbine armonios rugăciunea cu munca, fără ca una să o lipsească pe cealaltă. Așadar, frumusețea a lăcașului i se datorează Sfinției Sale în mare parte, „grăind” despre omul harnic care este

255

Părintele stareț, exarh și duhovnic – așa cum l-am cunoscut, cum l-am considerat și cum va rămâne, pentru mine, în veci. Părintele iubește cu sfințenie Crucea și, bineînțeles, și-o poartă cu râvnă, dar și cu conștiința trează. Părintele are harul să te ducă aproape de Dumnezeu, iradiază iubire și fericire prin tot ceea ce este el acum. Bucuria mea cea mare este că l-am cunoscut și pe Părintele stareț Gamaliil, după care și pe Părintele stareț Vartolomeu, întrebându-mă totuși care ar fi legătura pe care și-au transmis-o unul celuilalt. Da, cred că legătura o constituie, în primul rând, ascultarea, statornicia, dragostea pentru primirea lui Hristos și pentru aproapele, rugăciunea care ne unește. Dar privindu-i mai bine pe amândoi, în ei îl văd pe Mircea cel Bătrân, ctitorul Mănăstirii Cozia. Nu în ultimul rând, aș dori să amintesc și despre sensibilitatea din cuvânt, cu putere, dar și sensibilitate în cuvânt și foarte mult respect pentru ceea ce Da este Da și Nu este Nu. Deși Părintele încă îmi este duhovnic și din încredințarea Sfinției Sale sunt trimis cu ascultare aici la Mănăstirea Dintr-un Lemn, încă din anul 2004, îl port pe Părintele stareț, exarh și duhovnic, atât în rugăciunile personale, dar, în special, în cele pe care le oficiez în biserică, Părintele Vartolomeu fiind trecut în pomelnicul obștii sfintei noastre mănăstiri. Mă bucur că am întâlnit, în această viață, un astfel de Om – Părinte, care mi-a coordonat viața. Îi mulțumesc de împreună rugăciune, mă rog pentru sănătatea și mântuirea Sfinției Sale. Binecuvântați Părinte stareț, exarh și duhovnic!

Monahia Domnina AGAPIE, Sfânta Mănăstire Arnota PĂRINTELE ARHIMANDRIT VARTOLOMEU ANDRONI − FIU DUHOVNICESC AL ÎNALTPREASFINȚITULUI GHERASIM Trăiesc o stare de mare bucurie pentru posibilitate de a-mi exprima atașamentul frățesc față de Preacuviosul arhimandrit Vartolomeu Androni, pe care Înaltpreasfințitul Gherasim l-a susținut încă din anii când, monah fiind la Mănăstirea Cozia, apoi prin grija Preacuviosului stareț Gamaliil Vaida a urcat pe scara ierarhică, l-a numit exarh al Episcopiei Râmnicului și Argeșului. Cu puterea de a citi în sufletul apropiaților săi, Înaltpreasfințitul Gherasim l-a încurajat și i-a înlesnit participarea la studiile în țară și peste hotare, în vederea aprofundării cunoașterii teologice comparative între credincioșii ortodocși, catolici și greco-catolici, toți fiind fii ai Lui Hristos. Așa a obținut și doctoratul în anul 1999. De asemenea, l-a recomandat pentru a reprezenta Episcopia și Biserica ortodoxă la întruniri ecumenice în Europa.

256

Pentru pregătirea părintelui, pentru implicarea sa în gospodărirea Mănăstirii Cozia, încă din timpul vieții Părintelui stareț Gamaliil Vaida, i-a încredințat, după plecarea Preacuviosului Gamaliil la cer, ascultarea de a fi stareț, în anul 2000. Multe realizări în cadrul Episcopiei s-au făcut prin neodihna Înaltului Gherasim, avându-l alături pe Părintele arhimandrit Vartolomeu Androni, toate fiind de natură să sporească patrimoniul mănăstiresc prin restaurarea lăcașurilor existente, cât și prin readucerea la destinația inițială, aceea de a sluji credincioșilor creștini ortodocși, pe cele care primiseră alte întrebuințări. Atunci când a fost nevoie de o nouă conducere la Seminarul Teologic Liceal „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, Părintele arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, fiind și profesor la această instituție, Înaltpreasfințitul Gherasim i-a încredințat această nouă ascultare. Și s-a dovedit a fi mai mult decât benefică. Seminarul a cunoscut o adevărată renaștere, atât din punct de vedere administrativ, cât și ca instituție de învățământ teologic și cultural. Părintele Vartolomeu l-a însoțit pe Înaltul Gherasim și peste granițele țării, un exemplu grăitor fiind prezența la Budapesta, Institutul Cultural Român, în 2005, unde expoziția „Monahism și Artă” a fost vernisată și urmată apoi de un concert al Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic Liceal „Sf. Nicolae”, dirijor prof. Gelu Stratulat. Înaltul Gherasim a venit foarte bucuros de această reușită a Arhiepiscopiei Râmnicului și a Seminarului. Anii s-au adunat, iar Înaltpreasfințitul Gherasim simțea totuși povara lor. La ultimul Crăciun 2013, a slujit la Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae” în prima zi. A doua zi a Crăiunului, a slujit la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Râmnic, iar în a treia zi la Schitul Ostrov din Călimănești. Cine l-a secondat? Părintele Vartolomeu Androni i-a fost alături, dovedind, încă o dată, că este fiu duhovnicesc, așa cum s-a manifestat pe tot timpul vieții Înaltului. Prin ceea ce a scris și a înfăptuit, Părintele arhimandrit Vartolomeu Androni este unul dintre slujitorii cei mai devotați ai Episcopiei, acum Arhiepiscopiaei Râmnicului, un adevărat român, cultivând atât iubirea de țară, cât și față de Hristos. Rog pe Bunul Dumnezeu, pe Maica Sa, ocrotitoarea monahilor, să-i ocrotească sănătatea pentru ca noi, frații și surorile din mănăstirile vâlcene, cât și credincioșii, să beneficiem de înțelepciunea Cuvioșiei Sale.

Monahia Heruvima COVACI, stareța Sfintei Mănăstiri Govora PĂRINTELE VARTOLOMEU ANDRONIE – CHIP AL BUNĂTĂȚII Sfânta Mănăstire Cozia, cu o rezonanță deosebită în țară și peste hotare, atât de importantă din punct de vedere religios, cultural și social, făcând parte

257

din primele așezăminte monahale din Țara Românească din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a avut parte, în decursul existenței sale, de părinți stareți de înaltă ținută duhovnicească, printre care și Părintele Vartolomeu Androni. Cu binecuvântarea Preacuvioșiei Sale, am să împărtășesc o parte din gândurile și simțirile mele de suflet legate de Sfinția Sa, având în vedere că suntem de vârste apropiate și avem aproximativ același număr de ani ca viețuitori în mănăstire. Preacuviosul Părinte Gamaliil Vaida, predecesorul Părintelui Vartolomeu Androni, care, la rândul său, a fost cunoscut de multă lume, având multe calități duhovnicești, încă din primii ani de noviciat ai Părintelui Vartolomeu, vorbea frumos despre acesta, zicând că făcea parte din frații de jertfă a Sfintei Mănăstiri Cozia. Acest lucru îmi aduce aminte de următoarea întâmplare: am participat, alături de Maica stareță Emanuela Călin la o întâlnire a stareților la Mănăstirea Cozia; când ieșeam de la agapa care a avut loc după întâlnire, un frate de lângă ușă zicea fiecărei persoane care ieșea „Blagosloviți și mă iertați!”. Uimită, am întrebat-o pe Maica stareță „cu ce a greșit sau pe cine a supărat?”. Maica mi-a răspuns că este bucătarul și poate nu a mulțumit pe toată lumea. Mirată, am zis că acest frate, după ce s-a ostenit mult, a trebuit să ceară și iertare tuturor, însă Maica stareță mi-a răspuns: „Aceasta este călugăria!”, ascultarea era sfântă și era în duhul smereniei și dădea o stare de pace și de bucurie, știind că ascultătorul nu moare, ci trăiește in veșnicie. În zilele noastre, dobândesc aceste virtuți sfinte doar cei care le doresc și se nevoiesc. Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Gherasim Cristea, în anul 1998, am fost trimiși mai mulți reprezentanți ai mănăstirilor istorice la Institutul Ostkirchliches din Regensburg, printre care: Maica Domina de la Arhiepiscopia Râmnicului, Părintele Vartolomeu de la Sfânta Mănăstirea Cozia, Maica stareță Emanuela de la Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn, iar de la Sfânta Mănăstire Govora, semnatara acestor rânduri. La acest Institut, aparținând Bisericii Catolice, ne-am cunoscut unii pe alții și am învățat multe lucruri frumoase sub îndrumarea responsabilului nostru, Mons. Dr. Albert Rauch, un părinte care iubea Ortodoxia și oamenii, era bun, înțelept, și poliglot, cunoscând și limba română. Am cunoscut acolo minunate doamne, precum Frau Singrid Scheer Maria, care ne-a predat germana, Frau Hedi Wagner, secretara Institutului, precum și colegele dânselor, Ide Schwinghammer și Grația Maria, toate făcând parte din Mișcarea Focularinelor (Mișcare spirituală a Bisericii Catolice), precum și pe Her Humber, Frau Rosemarie, Her Franz și Frau Elisabeta. Părintele Vartolomeu a fost cel mai bun cursant dintre noi. M-a impresionat starea firească a Sfinției Sale, prin care ne ajuta pe fiecare, ne învăța cât mai multe lucruri pentru că avea bunătatea de a ajuta pe aproapele, ne certa când era cazul, de obicei pentru că aveam prea mult roșu pe tema corectată, dar ne și împăca pe loc pentru a putea merge mai departe; și pot spune că această bunătate a continuat pentru tot omul ce i-a deschis chilia și spun: „ce bine este când o ușă se deschide din iubire pentru semeni!”

258

Mai vreau să amintesc un aspect care îmi vine în minte în legătură cu Preacuvioșia Sa. În anul 2015, Mons. Dr. Albert Rauch a trecut în veșnicie, iar cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Varsanufie am fost la înmormântarea dânsului. La întoarcere, Părintele Vartolomeu, ne-a făcut o bucurie: ne-a dus să vizităm mănăstirile din secolele XIV-XV, din Iugoslavia, de pe Valea Moravei − capodopere ale artei mondiale, printre care: Kalenik, Lazarica, Ljubostinja, Ravanica, Studenica, precum și Catedrala „Sfântul Sava al Serbiei” din Belgrad. Am aflat, astfel, că meșterii care au construit Sfânta Mănăstire Cozia au făcut parte din aceeași Școală Moravă, ca și cei care au construit mănăstirile vizitate. Îi mulțumesc Părintelui Vartolomeu pentru oportunitatea unică de a mă inchina la aceste Sfinte Mănăstiri. Doresc Părintelui Vartolomeu sănătate, bucurii și spor în cele spirituale, precum și rodnică întâlnire cu Hristos.

Stavrofora Emanuela OPREA, stareța Mănăstirii Dintr-un Lemn PĂRINTELE ARHIMANDRIT VARTOLOMEU ANDRONI − EXARH, DUHOVNIC ȘI ÎNVĂȚĂTOR În Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn, Părintele Vartolomeu Androni era cunoscut înainte de a primi importante ascultări: stareț al Sfintei Mănăstiri Cozia, director al Seminarului din Râmnicu-Vâlcea și exarh al sfintelor mănăstiri din Eparhia Râmnicului. Se cunoșteau frumoasele realizări de înnoire a Mănăstirii Cozia prin lucrările de restaurare și reabilitare. A reușit să cuprindă mănăstirea într-un proiect european și a rezolvat încălzirea cu apă geotermală. A ridicat o frumoasă gospodărie pentru obștea mănăstirii. A îndeplinit timp de 17 ani (1989-2016) ascultarea de exarh al Eparhiei Râmnicului. În această calitate, a devenit portdrapelul Arhiepiscopiei Râmnicului, negociind, cu tenacitate, cu primarii comunelor retrocedarea pădurilor mănăstirilor. A ajutat, în acest sens, și mănăstirea noastră. Venea cu drag în sfânta noastră mănăstire, unde a fost și duhovnic al maicilor; a slujit la hramuri, la diverse praznice. Aplecat spre studiu continuu, Părintele Vartolomeu a pregătit o teză de doctorat cu tema Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Lucrarea este rezultatul unei documentări extinse, care i-a permis realizarea unui discurs teologic de valoare deosebită. Reiese din opera sa că este un patriot cu inimă curată pentru care românitatea, românismul și ortodoxia sunt pilonii existenței milenare a poporului român. În studiile și articolele sale, Părintele Vartolomeu Androni este preocupat de variate întrebări la care a căutat răspuns: Faptele bune și valoarea lor în gândirea Sfântului Isaac Sirul, Duhovnicul și duhovnicia, Postul la Sfinții

259

Părinți. A dat răspunsuri la întrebări privind monahismul creștin, monahismul vâlcean în secolul XX. Studiul despre Martiriul mănăstirilor vâlcene, ca urmare a aplicării Decretului nr. 410/1959 rămâne reper pentru înțelegerea loviturilor primite de mănăstirile vâlcene în perioada regimului comunist. De Crăciun, Părintele ne aștepta cu drag la colindat. Se bucura și ne bucura, dar ne surprindea cu întrebări pe teme teologice, legate, desigur, de praznicul Nașterii Domnului. Chiar dacă răspunsurile noastre nu erau întotdeauna foarte documentate, Părintele completa și clarifica subiectul, iar la plecare ne dăruia câte ceva și ne binecuvânta. Nici după încheierea ascultării de duhovnic nu a uitat să cerceteze sfânta noastră mănăstire. Fiind informat despre trecerea la cele veșnice ale monahiei Rafaela Gavrilescu, fostă fiică duhovnicească, de îndată a venit la înmormântarea ei, i-a citit dezlegări și stâlpii pentru sufletul său. În cuvântarea sa, a subliniat că maica Rafaela se va mântui, cunocându-i sufletul, iubirea de Maica Domnului și de Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn. Ne gândim întotdeauna cu mult respect și recunoștință la Părintele Vartolomeu și ne rugăm la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din mănăstirea noastră, să-i dăruiască sănătate, zile îndelungate și mântuire.

Maica Marina COMANICIU, Sfânta Mănăstire Hurezi „DUMNEZEU DĂ OMULUI ATÂT CÂT POATE DUCE” Biografia, cariera şi cartea de vizită ale Părintelui Vartolomeu, impresionante, ne fac să ne gândim că viaţa şi activitatea ar merita, cu siguranţă, cel puţin o amplă lucrare, o monografie cuprinzătoare, complexă şi completă, spre folosul duhovnicesc al credincioşilor şi servind ca exemplu, pildă şi reper pentru oamenii şi vremurile ce vor veni. Personalitate complexă, om cult și erudit, Părintele Vartolomeu a metamorfozat, cu o măiestrie inconfundabilă, fie elitismul, fie simplismul interlocutorilor în bucurie. Și cum orice spirit imperial e nelipsit de umor, ironia subtilă și zâmbetul i-au fost mereu aproape, considerându-le o distincţie sufletească, o „înseninare ce apropie chipul omului de cel al îngerilor”. A păstorit Mănăstirea Cozia mai bine de două decenii, rămânând fidel locului şi oamenilor, dar mai ales propriilor principii şi simţăminte. Printr-o muncă asiduă și continuă, a reușit să redea lăcașului de cult demnitatea de ctitorie voievodală, cu care o înzestrase Mircea Voievod cel Mare. Lucrarea sa duhovnicească, împletită cu cea culturală şi gospodărească, a împlinit-o cu toată conştiinciozitatea, spre slava lui Dumnezeu şi continua înălţare a obștii. Părintele Vartolomeu a avut curaj şi demnitate, în momentele grele ale vieţii sale, căci era condus de virtuţile libertăţii, demnităţii şi iubirii în fiecare

260

dintre înfăptuirile sale. Este un luptător, convins fiind că „Dumnezeu dă omului atât cât poate duce”. A înțeles rolul educativ și desăvârșitor al necazurilor și al încercărilor. A stăruit prin a cere semenilor să aibă curajul de-a fi, deopotrivă, încrezători în ei înșiși și în incomensurabila dragoste a lui Dumnezeu. Și nu a fost nicio clipă „terorizat” de mulțimea amintirilor și nici obosit de mărturisirea lor. Dimpotrivă, le-a depănat, totdeauna, cu farmec, eleganță și sinceritate. A folosit memorialul ca suport pentru devenire și împlinire, pentru desăvârșirea de sine și a altora. În cei aproape treizeci de ani ca exarh, nu a fost niciodată indiferent față de greutățile și problemele mănăstirilor, ci a găsit de fiecare dată o cale de ajutor. Multă odihnă sufletească oferă un exarh chiriarhului. Atunci când chiriarhul ştie că rânduiala este respectată şi lucrurile merg cum trebuie în eparhia sa, se odihneşte în sufletul său, ştiind că este cineva care veghează.

Stavrofora Mihaela POPA, Mănăstirea Iezer PĂRINTELE ARHIMANDRIT VARTOLOMEU ANDRONI − UN MARE CĂRTURAR, UN ADEVĂRAT PĂRINTE ȘI CĂLUGĂR L-am cunoscut pe Preacuviosul Părinte Vartolomeu Androni în 1996, de când am fost numită în ascultarea de stareță la Mănăstirea Iezer. În cei 20 de ani, cât am fost stareță la această mănăstire, am avut multe ocazii pentru a-l cunoaște și a fi în preajma Sfinției Sale. L-am simțit un om cu suflet mare, un adevărat părinte care-și ocrotește copiii săi și îi ajută pentru a deveni oameni demni de urmat în societate. Ne întâlneam mereu la sinaxele cu stareții și starețele mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului și, uneori, și cu cei din Mitropolia Olteniei. Ne întâlneam mereu la hramuri și la activități culturale. Iubea mult arta, tradițiile, cultura și studiul. Dorea să mergem cât mai mulți călugări la studii. Zicea că noi, călugării, trebuie să fim „Lumina lumii”… În primul rând, a fost un bun călugăr, ținea la tipicul bisericesc, la rânduiala Sfintelor Slujbe și la rânduiala monahală după Sfinții Părinți. A fost un bun preot slujitor și trăitor la Sf. Altar. A fost un exemplu de călugăr și un bun stareț la Mănăstirea Cozia. Se cunosc frumoasele realizări de reînnoire a Mănăstirii, prin lucrările de restaurare pe care le-a făcut la Biserică, prin renovarea și consolidarea chiliilor și construirea unui corp nou de chili. Pe lângă toate acestea, făcea și multe milostenii. De câte ori mergeau maicile la Sfinția Sa, le dădea bani, ne trimitea la mănăstire coșuri cu zarzavaturi și fructe. Ne purta de grijă dacă avem lemne de foc și cele necesare pentru hrană. Cât a fost exarh al Arhiepiscopiei Râmnicului, se îngrijea de bunul mers al mănăstirilor. A obținut retrocedarea pădurilor mănăstirilor, a renovat bisericile, chiliile și incinta mănăstirilor la Ostrov, Bistrița, Arnota, Surpatele, Govora, Mamu,

261

Sărăcinești, Bradu, la mănăstirea noastră, la Cozia Veche și la alte mănăstiri, pe care le-a ajutat și coordonat, cu ajutorul și binecuvântarea ÎPS Gherasim. Era un bun organizator, iubitor de frumos și un mare conservator al tradițiilor românești. Îi plăceau ordinea, disciplina și armonia. Ne iubea pe toți călugării și călugărițele, parcă eram copiii Sfinției Sale, ne purta de grijă ca un adevărat părinte. Venea cu drag, în sfânta noastră mănăstire și ne aducea multă alinare, încurajare și bucurie. Ne adunam la trapeză și ne povățuia cu sfaturi duhovnicești de mare folos, lăsând multă pace sufletească în cugetele noastre. Venea la hramurile mănăstirii, împreună cu ÎPS Gherasim, slujeau împreună, țineau predici, dădeau binecuvântări, și tare mult ne bucuram și noi, și oamenii care veneau la hram. Preacuvioșia Sa a călugărit un grup de măicuțe în mănăstirea noastră. A fost un moment deosebit și însemnat pentru noi. Părintele Vartolomeu este și animatorul unor manifestări artistice, derulate prin Proiectul „Monahism și Artă”, coordonat de către profesoara Elena Stoica, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, cu participarea maicilor și monahilor din mănăstiri, care împletesc rugăciunea cu munca artistică. A fost un mare cărturar și iubitor de studii. În perioada cât a fost director și profesor la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea a sădit în sufletul elevilor săi, reperele slujirii și a trăirii duhovnicești la Sf. Altar, în calitate de preot. Cu tact de pedagogie, cu inimă de părinte și cu puterea cuvântului, a luminat inimile lor și le-a transmis evlavia pentru slujirea celor sfinte, fiindu-le model prin cuvânt și faptă. A rămas în amintirea și-n sufletele noastre, a maicilor și a călugărițelor, în perioada Crăciunului, când părintele ne aștepta cu mare drag să-l colindăm. Se bucura mult și ne bucura și pe noi, când mergeam la colindat la Mănăstirea Cozia. După ce colindam și ne bucuram împreună, ne conducea la masă, apoi ne dădea daruri, bani și binecuvântare. Mare bucurie era și pentru noi și pentru Sfinția Sa și pentru ÎPS Gherasim și pe toți călugării și maicile care mergeam la Hramul Sfântului Nicolae la slujbă, la Arhiepiscopie, apoi ne adunam cu toții la masă și corurile din fiecare mănăstire colindau, grupuri, grupuri. Era o atmosferă de familie. La fel se întâmpla și de Crăciun. Și după încheierea ascultării, ca părinte exarh, din cauza problemelor de sănătate, Părintele Vartolomeu nu a încetat să viziteze mănăstirea noastră, datorită legăturii spirituale și sufletești cu noi și cu Sf. Antonie de la Iezer. La înmormântarea maicii Irina Scrob, a venit, a binecuvântat-o și a ținut un cuvânt de rămas bun. Nu-l vom uita niciodată și ne vom aduce aminte mereu de Sfinția Sa, cu multă dragoste întru Hristos, cu recunoștință. Îl vom pomeni mereu în rugăciunile noastre și acum și după ce va pleca în veșnicie, la racla cu moaștele Sf. Antonie și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

262

Documentar

PĂRINTELE VARTOLOMEU ANDRONI – DE VEGHE LA MĂNĂSTIREA COZIA, VATRĂ DE ROMÂNITATE ȘI ORTODOXIE I. FIȘIER BIOBIBLIOGRAFIC (SELECTIV)347 A. DATE BIOGRAFICE ESENȚIALE • 1952, 27 martie, com. Latinu, jud. Brăila: se naște Valeriu Androni, într-o familie de agricultori: Tănase și Teodora Androni. • 1959-1967: Valeriu urmează Școala Generală din comuna natală, apoi cursurile unei școli profesionale electrotehnice din Suceava (1967-1970). • 1971: Valeriu (19 ani) vine la Mănăstirea Cozia, trecând prin toate treptele vieții monahale și primind numele de Vartolomeu, conform rânduielii monahale; rasofor (1976), monah (1978); ierodiacon (1980); ieromonah (1986); duhovnic și protosinghel (1987); arhimandrit (1995). • 1975-1980: V. A. urmează și absolvă cursurile Seminarului Teologic „Sf. Grigore de Nazianz” din Craiova.

347

Surse consultate: Memoriul de activitate al PC Arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia (1989-2017) – text înregistrat la secretariatul Mănăstirii Cozia, 17 iulie 2017; Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Valeriu / Vartolomeu Androni – fișă lexicografică în: Vâlcea. Oameni de știință, cultură și artă. Dicționar, vol. II, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Conphys, 2004, p. 405-406; Arhim. dr. Valeriu / Vartolomeu Androni − fișă biobibliografică în: Fondatorii Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”. Documentar realizat de Gheorghe Deaconu, Ion Gavrilă, Ilie Udrea și editat de Episcopia Râmnicului, Complexul Religios-Cultural „Sf. Antim Ivireanul”, Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic”, Râmnicu-Vâlcea, aprilie 2007; Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni, membru fondator al Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”. Un apărător și promotor al valorilor românității și ortodoxiei. Medalion bibliografic realizat de Gheorghe Deaconu, produs de Episcopia Râmnicului, Complexul ReligiosCultural „Sf. Antim Ivireanul”, Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic” și editat de Ateneul Meșterul Manole, Râmnicu-Vâlcea, iunie 2007; Costea Marinoiu, Vartolomeu Androni – fișă biobibliografică în: Cozia – istorie și continuitate (în colaborare cu Vartolomeu Androni), Râmnicu-Vâlcea, Edit. Offsetcolor, 2008, p. 62-63); Forumul Cultural Călimănești, Raport de specialitate privind propunerea acordării titlului de „Cetățean de Onoare” Arhimandritului dr. Vartolomeu Androni, stareț al Mănăstirii Cozia, semnat de Fenia Driva (președinte) și Mihaela Dobrescu (secretar), 10 mai 2012; Fenia Driva, Vartolomeu Androni, doctor în teologie, publicist – fișă lexicografică ilustrată în: Călimănești și oameni ai săi. Vieți și destine, Iași, Edit. Rotipo, 2019, p. 255-259; Colecția revistei „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea) – publicație de spiritualitate creștină a Episcopiei / Arhiepiscopiei Râmnicului, consultată, prin bunăvoința Pr. prof. dr. Ion Gavrilă, dar numai pentru anii 1999-2014 (și nu toate numerele).

263

• 1981-1985: V. A. urmează și absolvă cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din București, obținând licența în teologie, în sesiunea 1985, cu teza Hristos Arhiereul. • 1989-1992: V. A. urmează (cu intermitență) cursuri de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Sibiu, secția Sistematică, specialitatea Teologie dogmatică și simbolică; de la Institutul Teologic din Sibiu se transferă cu doctoratul la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. • 1989-2016: V. A. îndeplinește „ascultarea” de exarh al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului și, temporar, președinte al Consistoriului Monahal. • 1989-1992: V. A. urmează cursuri de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Sibiu, secția Sistematică, specialitatea Teologie dogmatică și simbolică. • 1990-1994: V. A. beneficiază de o bursă de studii în Germania, la Facultatea de Teologie a Universității din Regensburg, având ca profesori pe: Dr. Wolfgang Beinert și Dr. Siegfried Adam (Teologie sistematică), Dr. Schokenhoff Eberhard (Morală). • 1992: V. A. obține o bursă la Besançon (Franța). • 1994, 2-29 noiembrie, Vatican, Roma: V. T. ia parte, ca auditor al Bisericii Ortodoxe Române, la cea de a IX-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor Bisericii Catolice. • 1995: Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române notifică lui V. T. acordarea rangului de arhimandrit. • 1999-2014: V. A. este membru al Colectivului de redacție al revistei „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea) – publicație de spiritualitate creștină a Episcopiei / Arhiepiscopiei Râmnicului (avem în vedere colecția consultată, vezi nota 347). • 1999, 16 iunie, Cluj-Napoca: V. T. susține public teza de doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai”, la specialitatea Teologie fundamentală și dogmatică, sub conducerea științifică a Pr. prof. dr. Ică Ioan, cu teza Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare îi acordă titlul de „Doctor în Teologie”. • 2000-2018: Arhimandritului V. A. îndeplinește „ascultarea” de stareț al Mănăstirii Cozia. • 2000, 1 septembrie: Dr. V. A. este numit profesor la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea; între anii 2000-2006: predă discipline teologice; între anii 2003-2006, îndeplinește funcția de director al Seminarului. • 2012, 20 mai: În contextul celei de a 624-a aniversări a atestării documentare a localității Călimănești, Primăria și Consiliul Local Călimănești a conferit Arhimandritului Vartolomeu Androni titlul de „Cetățean de Onoare al

264

Orașului Călimănești”, pentru „înfăptuirea cu osârdie pentru obște și vizitatori a lucrărilor la Mănăstirea Cozia, iar ca exarh în implicarea sa în bunul mers al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului.” Raportul de specialitate privind propunerea acordării titlului, întocmit de Fenia Driva și Mihaela Dobrescu, președintele, respectiv secretarul Forumului Cultural Călimănești, și înregistrat pe 10 mai 2012 la Primăria Călimănești, este reprodus, fragmentar, în secțiunea Referințe a prezentului Documentar. Festivitatea de decernare a titlului a avut loc la Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Călimănești, în prezența primarului orașului, ing. Ilie Amuzan, a consilierilor locali, a oamenilor de cultură din Călimănești. • 2022, 26 martie, Mănăstirea Cozia, Călimănești: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea – Editura Patrimoniu și Ateneul Meșterul Manole – Editura Fântâna lui Manole au mediat o întâlnire a Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni cu prieteni și parteneri din lumea bisericii, a culturii și a administrației, prilejuită de împlinirea a 70 de ani de viețuire și a 50 de ani de slujire a Coziei, În acest context, a fost prezentat exemplarul-semnal al prezentei cărți. Sărbătoritul a fost „acompaniat” de: dr. Florinel Constantinescu, primarul orașului Călimănești; ec. Constantin Necșoiu, city manager; prof. dr. Gheorghe Deaconu și prof. Elena Stoica, realizatorii ediției; pr. prof. dr. Ion Gavrilă, prefațatorul cărții; arhidiacon prof. dr. Ioan Caraza (București); pr. Prof. Petre Mateiescu (Râmnicu-Vâlcea); protos. Veniamin Luca, starețul Mănăstirii Cozia ; protos. Efrem Gavrilă, starețul Mănăstirii Berislăvești ; soc. Elena Ligia Rizea și prof. Aurelian Cârstea (Călimănești); profesorii Ioan St. Lazăr și Mihai Mustățea (Râmnicu-Vâlcea). În acest context, primarul Florinel Constantinescu, a oferit sărbătoritului o plachetă cu următorul mesaj: „În semn de prețuire pentru activitatea dăruită slujirii credinței creștine, culturii și spiritualității românești, pentru înțelepciunea cu care ne-a întâmpinat și pentru bunătatea cu care ne-a înconjurat, pe noi, cei veniți să ne închinăm la Sfânta Mănăstire Cozia. La mulți ani!” • 2022, 27 martie 2022, Mănăstirea Cozia, Călimănești: cu același prilej aniversar, în contextul Sfintei Liturgii duminicale, IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului i-a conferit Arhimandritului Vartolomeu Androni, prin Gramata arhiepiscopală nr. 41/2022, Ordinul „Crucea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul”, „îndemnându-l ca și de-acum înainte să sporească în tot lucrul bun spre slava lui Dumnezeu și slujirea aproapelui.”

265

B. SCRIERI Lucrări inedite (până la apariția prezentei cărți)

• Hristos arhiereul. Teză de licență − susținută la Catedra de Teologie Fundamentală și Simbolică, sub cond. științifică a Pr. prof. dr. Dumitru Radu, de absolventul Androni Valeriu-Vartolomeu, Institutul Teologic de Grad Universitar, București, 1985 (dactilogramă în arhiva autorului). • Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană – rezumatul (in extenso) tezei de doctorat în teologie. Cond. științific: Pr. prof. dr. Ioan Ică. Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca, 1999 (dactilogramă în arhiva autorului). • Sfânta Mănăstire Cozia – vatră de românitate și ortodoxie – rezumatul prelegerii susținute în reuniunea Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”, Mănăstirea Cozia, 26 sept. 2007 (dactilogramă în arhiva Gheorghe Deaconu). • Martiriul mănăstirilor vâlcene ca urmare a aplicării Decretului nr. 410/1959 – text existent în arhiva autorului. Volume de autor • Mircea Eliade și creștinismul ortodox (Seria „Fiul Omului” – 9), București, Edit. Ramida, 1996. • Cozia – istorie și continuitate, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Offsetcolor, 2008 (în colaborare cu Costea Marinoiu). • Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană. Lucrare prezentată ca teză de doctorat în teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca (1999). Cond. științific: Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică. Referenți științifici: Arhid. conf. dr. Ioan I. Ică jr., Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Arhid. prof. dr. Constantin Voicu. Referatul conducătorului științific a devenit, sub titlul O lucrare de larg orizont științific interdisciplinar și ecumenic, Cuvânt înainte (p. 5-9). Cele trei referate științifice sunt publicate în secțiunea finală a cărții (p. 301-309). Consultant pentru versiunea editorială: Arhid. prof. univ. dr. Ioan Caraza. Redactor de carte: Prof. dr. Gheorghe Deaconu. Indice de autori: Antim Scîntei. Rezumate: Prof. Ruxandra Deaconu (engleză), Prof. dr. Dumitru Lazăr (franceză), Arhid. prof. univ. dr. Ioan Caraza (germană), Pr. dr. Linu Dragu Cătălin Popian (italiană). Râmnicu-Vâlcea, Edit. Conphys, 2020. Volum retipărit (în alt format) de Master Print Super Offset, f. loc, f. edit., în 2021, cu același Cuvânt înainte de Pr. prof. univ. dr. Ioan Ică (p. 7-12); au fost eliminate referatele științifice și rezumatele. Studii, articole și însemnări apărute în volume colective, reviste de specialitate și publicații culturale • Revista revistelor, în „Învierea”, an. VI, nr. 1-3, 1978 (recenzie).

266

• Păcatul originar și consecințele lui în concepția lui Origen, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), an. XVI, nr. 5, sept.-oct. 1989, p. 29-44 • Faptele bune și valoarea lor în gândirea Sf. Isaac Sirul, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. I, nr. 6, nov.-dec. 1989, p. 36-49. • Lucrări și studii de teologie dogmatică și simbolică publicate în revistele teologice centrale ale BOR: „Ortodoxia”, „Studii teologice”, „Biserica Ortodoxă Română”, între anii 1949-1988, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. XLII, nr. 4-6, iulie-dec. 1990, p. 85-99. • Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, motivație a Crăciunului creștin, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), an. VI, 1995. • Prefață la: Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheze către monahi (Col. „Comorile pustiei”), Fundația Anastasia, Editura Metropol, 1995. • Rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii, în Păstorul Tutovei” – revista Protopopiatului Bârlad, Eparhia Hușilor, serie nouă: I – an. II, nr. 3, 1995; II – an. III, nr. 4, 1996. • Starea originară a protopărinților în cele trei confesiuni creștine, în „Ortodoxia” (București), an. XLVII, nr. 1-2, ian.-iunie 1996, p. 62-91. • Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în cercetarea teologică actuală, în „Mitropolia Olteniei” (Craiova), serie nouă, an. XLIX, nr. 1-3, ian.iunie 1997, p. 47-65. • Postul. Armă duhovnicească ce duce la biruința împotriva demonilor, în „Credința ortodoxă” – revista Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” (RâmnicuVâlcea), nr. 2-3, aprilie-septembrie, 1998. • Monahismul creștin, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 10: I – nr. 2, apr.-iunie 1999, p. 11-13; II – nr. 3, iulie-sept. 1999, p. 11-14; III – nr. 4, oct.-dec. 1999. • In memoriam Arhim. Gamaliil Vaida, starețul Mănăstirii Cozia, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 11, iulie-sept. 2000, p. 24. • Duhovnicul și duhovnicia, în „Renașterea”, serie nouă, an. 12: I – aprilie-iunie 2001, p. 3-4; II – iulie-sept. 2001, p. 11-12. • Sfârșitul omului, sfârșitul lumii după Sfinții Părinți, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an.13, nr. 2, apr.-iunie 2002, p. 9-12. • Scurtă exegeză la unele texte vechi-testamentare privind profețiile mesianice, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 13, oct.-dec. 2002, p. 5-6. • Preasfințitul Gherasim la vârsta de nouăzeci de ani, în Preasfințitul Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, la 90 de ani. Volum îngrijit de Prof. dr. Ioan St. Lazăr și Pr. Constantin Cîrstea. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Adrianso, 2004, p. 373-377. • Valoarea cultural-artistică a mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Râmnicului, în Episcopia Râmnicului – 500 de ani de la înființare (1503-2003). Cu o Întâmpinare în prag de PS Gherasim Cristea și PS Irineu Slătineanul.

267

Volum îngrijit de Prof. dr. Ioan St. Lazăr și Pr. Constantin Cîrstea. RâmnicuVâlcea, Edit. Adrianso, 2005, p. 427-434. • Vâlcea a creat o seară românească de excepție la Budapesta, în „Curierul de Vâlcea”, 17-18 dec. 2005. • Anul aniversar Mircea cel Bătrân: 620 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, în „Renașterea”, serie nouă, an. 17, apr.-iunie 2006, p. 12-13. • Mitropolitul Teodosie, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 17, iulie-sept. 2006, p. 3-6.; republicat în „Studii vâlcene”, serie nouă, vol. II (IX) / 2006, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fântâna lui Manole, p. 335-343. • Începuturile monahismului vâlcean până în sec. al XVI-lea, în „Studii vâlcene”, serie nouă, vol. II (IX)/2006, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fântâna lui Manole, 2006, p. 295-303. • Postul la Sfinții Părinți, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 18, ian.-martie 2007, p. 5-8. • 590 de ani de la trecerea la cele veșnice a domnitorului Mircea cel Bătrân, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 19, nr. 1, ian.-martie 2008, p. 2. • Conservarea și valorificarea tradiției și creației populare, în: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea – 40 de ani, de evenimente, de mărturii. Ediție îngrijită de Gheorghe Deaconu și Elena Stoica. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, 2008. • Învățătura despre întreita slujire la Părintele Serghie Bulgakov, în Renașterea (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 19, nr. 4, oct.-dec. 2008, p. 4-7. • Marele voievod Mircea cel Bătrân la 591 de ani de la trecerea la cele veșnice, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 20, nr. 1, ian.-martie 2009, p. 11-12. • Taina Sfintei Treimi, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 22 (XXII), nr. 2, apr.-iunie 2011, p. 5-6. • Sinaxa stareților și starețelor din Mitropolia Olteniei, în „Renașterea” Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 22 (XXII), nr. 4, oct.-dec. 2011, p. 8-9. • Monahismul vâlcean în secolul XX. Jertfelnicie și sfințenie, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 24 (XXIV), nr. 3, iulie-sept. 2013, p. 29-31. • „S-au făcut tuturor toate…”, în: Arhiepiscopul Gherasim, vrednic păstor al Râmnicului. Volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2019, p. 112-114 • Părintele stareț Arhim. Gamaliil Vaida în memoria celui care a urmat la stăreție – text nedatat, existent în arhiva autorului, publicat, sub titlul În amintirile celui care a urmat la stăreție, în vol. Părintele Gamaliil Vaida – un stareț cât o ctitorie. Carte apărută cu binecuvântarea IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Iași, Vasiliana '98, 2020, p. 178-181.

268

Interviuri • Cu Arhim. dr. Vartolomeu Androni, exarhul mănăstirilor din Eparhia Râmnicului, despre semnificația Crăciunului: „Prăpastia dintre Dumnezeu și om este abolită!” – interviu realizat de Ramona Nuț, în „Curierul de Vâlcea”, 20 dec. 2005, p. 6. • Preotul Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia: „Astăzi, oamenii nu mai sunt dispuși să dea sufletului nici a treia parte din cât dau trupului” – interviu realizat de Claudiu Târziu, în „Formula AS”, an. XVII, nr. 778, iulie 2007, p. 18-19. • „Hristos este cununa întregii vieți pământești a fiecăruia dintre noi” – interviu cu Părintele profesor doctor Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia și exarh al mănăstirilor din Episcopia Râmnicului, realizat de Augustin Păunoiu, în „Lumina” (București), 21 aprilie 2008. • „… Am primit ajutorul Sfintei Treimi mai întâi în minte și apoi în fapte, în lucrările pe care le-am realizat atât în obștea mănăstirii, cât și în carieră…” – interviu cu Arhim. dr. Vartolomeu Androni, exarhul mănăstirilor vâlcene și egumenul Mănăstirii Cozia, consemnat de Arhid. Ioan Liviu Găman, în „Școala din biserică” (Râmnicu-Vâlcea), an. I, nr. 2, oct.-dec. 2009. • Nicolae Ciurea-Genuneni, Mănăstirea Cozia – un colț de rai românesc, în „Povestea vorbei” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. III (IX), nr. 11 (35), august 2009, p. 2. • Vartolomeu Androni, starețul de la Cozia: „Cel mai greu este războiul împotriva trupului”, în: Gheorghe Smeoreanu, Tiberiu Pârnău, Călătorind cu întrebarea: interviuri cu stareții și starețele mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului. Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2016, p. 99-109. C. REFERINȚE • Revista „Renașterea” (serie nouă, an. 10, nr. 4, oct.-dec. 1999, p. 45) informează că arhim. V. A., exarhul mănăstirilor din Eparhia Râmnicului, și-a susținut cu succes doctoratul în teologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca; anunțul este însoțit de un CV al noului doctor. Redacția îl felicită și-i urează „mult spor în cercetarea teologică”. • Referate asupra tezei de doctorat (1999) − texte existente în arhiva autorului, publicate în: Arhim. dr. Vartolomeu Androni, Învățătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană (vezi SCRIERI): Pr. prof. dr. Ioan Ică (p. 5-9); Arhid. conf. dr. Ioan I. Ică jr. (p. 301-303); Pr. prof. dr. Dumitru Popescu (p. 303-306); Arhid. prof. dr. Constantin Voicu (p. 306-309). • Vâlcea culturală. Patrimoniu și creativitate – sinteză a activității pe care Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea a desfășurat-o, sub patronajul și cu sprijinul Ministerului Culturii și

269

Cultelor, al Prefecturii și Consiliului Județean Vâlcea, în perioada 2001-2004. Sunt evidențiate și proiectele culturale derulate în parteneriat cu Episcopia Râmnicului, Mănăstirea Cozia și Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”, cu aportul Arhim. V. A.: „Cozia – monument UNESCO”, proiect pentru înscrierea Mănăstirii Cozia în Lista Patrimoniului Mondial; manifestări consacrate marilor ctitori de țară în Vâlcea (Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu; „Cozia salută Putna” (la comemorarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt); „Vâlcea – 610”, program dedicat atestării documentare a județului Vâlcea, incluzând și Itinerarul cultural „Tinerețea unui județ bătrân”, având, ca principal partener, Mănăstirea Cozia (2002); Expoziția „Sacralitatea – asimilări și sinteze culturale în spațiul vâlcean” (2002); jubileul Episcopiei Râmnicului, jumătatea de mileniu fiind omagiată la Patriarhia Română și la Mitropolia Olteniei (2003); consfătuirea „Patrimoniul cultural național – realitate, legislație, strategie” (2001) și sărbătoarea „Cozia – istorie, ortodoxie și artă” (2002) – aceste două proiecte fiind găzduite și organizate chiar la Mănăstirea Cozia. • Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vartolomeu (Valeriu) Androni, în Vâlcea. Oameni de știință, cultură și artă. Dicționar, vol. II, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Conphys, 2004, p. 405-406 − articol lexicografic, cu erori și lacune de informație, plasat în mod eronat la litera V, în loc de A. • Dr. Albert Rauch, director al Institutului pentru Bisericile Răsăritene din Regensburg (Germania), Episcopul Gherasim al Râmnicului, în: Preasfințitul Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, la 90 de ani. Volum îngrijit de Prof. Ioan St. Lazăr și pr. Constantin Cîrstea. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Adrianso, 2004, p. 54-57: V. A. este unul dintre cei peste 100 de bursieri români, alături de alți monahi din Eparhia Râmnicului. • Fondatorii Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”. Documentar realizat de Gheorghe Deaconu, Ion Gavrilă, Ilie Udrea și editat de Episcopia Râmnicului, Complexul Religios-Cultural „Sf. Antim Ivireanul”, Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic”, Râmnicu-Vâlcea, aprilie 2007. Fișa de prezentare a Arhim. dr. Valeriu / Vartolomeu Androni (teolog, istoric), membru fondator al Cercului, conține date biografice și o listă selectivă de lucrări. • Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni, membru fondator al Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”. Un apărător și promotor al valorilor românității și ortodoxiei. Medalion biobibliografic realizat de Gheorghe Deaconu, produs de Episcopia Râmnicului, Complexul Religios-Cultural „Sf. Antim Ivireanul”, Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic” și editat de Ateneul Meșterul Manole, Râmnicu-Vâlcea, iunie 2007. Cartea de vizită a protagonistului cuprinde: Biografie esențială și Bibliografie selectivă. • Costea Marinoiu, Vartolomeu Androni – text de prezentare, în: Costea Marinoiu, Vartolomeu Androni, Cozia – istorie și continuitate, RâmnicuVâlcea, Edit. Offsetcolor, 2008, p. 62-63.

270

• Gheorghe Deaconu, Patrimoniul documentar al culturii tradiționale din Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu: vol. I, 2008; vol. II, 2010. În supliment (Catalogul subiectelor etnoculturale, 2010, 32), V. A. – arhimandrit, doctor, stareț al mănăstirii Cozia, exarh al mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Râmnicului, director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, sculptor în lemn – are următoarele prezențe: este nominalizat printre cărturarii jud. Vâlcea (69) și printre colaboratorii statornici ai CJCPCT Vâlcea, în „marea, frumoasa și generoasa familie spirituală a Casei Creației Populare”, „coautorii profesionali și morali a tot ceea ce a înfăptuit instituția în cele patru decenii de existență” (83); participarea, ca sculptor în lemn, la prima ediție a Expoziției „Monahism și Artă”, Episcopia Râmnicului, 2000 (151); participarea și rostirea unei alocuțiuni la deschiderea Zilelor Culturii Populare – „Pridvor Vâlcean” – la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, 2004 (159); participarea și contribuția la manifestarea „Monahism și Artă”, Institutul Cultural Român, Budapesta, 2005 (161). Autorul apreciază că „exemplul arhimandritului Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia și exarhul Episcopiei Râmnicului, este destul de convingător” pentru strategia de promovare a dialogului între Biserică și Cultură, pe care IPS Gherasim Cristea a susținut-o programatic, începând cu anii '90 (216-217). Cap. Echipa instituției include, printre colaboratorii Centrului…, alături de IPS Gherasim Cristea, pe Arhim. V. A., căruia Elena Stoica îi conturează o expresivă schiță de portret – „… Omul de aleasă cultură este, începând cu anul 1999, alături de instituția noastră, implicându-se în toate proiectele derulate în parteneriat și aprobate de IPS Gherasim Cristea. Remarcabil ca statură și spirit, PC Arhim. îți vorbește puțin, te privește cu ochii mari, albaștri, umbriți de gene, cu un zâmbet bonom, imprimând și smerenie. Îți răspunde calm, analizând posibilitatea de a conlucra în proiecte culturale ce aduc rezultate în folosul oamenilor.” Sunt evidențiate aceste proiecte, derulate în anii 2000. • Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, Istoria Eparhiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Conphys, 2009. Autorul remarcă, în paginile rezervate Mănăstirii Cozia (366-369), impactul înnoitor al stăreției Arhim. V. A., atât în plan gospodăresc, cât și în viața obștii monahale: „În anii din urmă, începând cu 2003, sub stăreția arhimandritului Vartolomeu Androni, s-a schimbat mult aspectul ansamblului mănăstiresc. (…) Obștea, formată din cca 25-30 monahi, sub binecuvântarea Părintelui stareț și exarh al Sfintei Episcopii a Râmnicului, arhimandritul Vartolomeu Androni, dă slavă lui Dumnezeu și duce cu bine ctitoria marelui voievod Mircea cel Bătrân.” • Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I – Prezentare generală. Coord. Ion Soare, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fortuna, 2010: în cap. XIV – Personalități vâlcene (autori: Ion Soare, Petre Petria), subcap. 2. Oameni de cultură (laică, religioasă, populară), V. A. este prezentat atât la lit. A (802), cât și la lit. V (829), valorificând, aproximativ, aceleași informații (cu unele erori, preluate din surse). Sunt relevate performanțele manageriale obținute în păstorirea

271

Mănăstirii Cozia și în conducerea Seminarului Teologic: cele două instituții „au dobândit maximum de strălucire, atât din punct de vedere administrativgospodăresc, cât și al ordinii interioare și eficienței spirituale. Un alt mare merit îi revine în ceea ce privește recuperarea averilor mănăstirii (în primul rând, fondul forestier), în conformitate cu legislația postdecembristă” (802). „Manager de excepție: «Doctoratele mele sunt (mănăstirile) Sărăcinești, Mamu și câte altele!» – îi place să spună, referindu-se la lăcașurile religioase pe care le-a îngrijit și restaurat” (829). • Raport de specialitate privind propunerea acordării titlului de „Cetățean de Onoare” Arhimandritului dr. Vartolomeu Androni, stareț al Mănăstirii Cozia: „Arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, un teolog deosebit, un pasionat cercetător al trecutului Vâlcii și al Mănăstirii Cozia, duce mai departe tradițiile frumoase și valoroase ale obștii ctitoriei voievodului Mircea cel Bătrân. (…) Participarea Arhimandritului dr. Vartolomeu Androni la manifestările organizate la Episcopia Râmnicului, în luna septembrie, i-au adus recunoașterea la valorificarea operei Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul, pentru promovarea progresului cultural, prin „Diploma de Excelență” din partea Sfintei Episcopii a Râmnicului și a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea. Alte diplome, oferite de Forumul Cultural al Râmnicului, Primăria Orașului Călimănești, Școala Generală „Șerban Vodă Cantacuzino”, Biblioteca „A. E. Baconsky” a Orașului Călimănești nu fac decât să certifice prezența activă a starețului Mănăstirii Cozia, Vartolomeu Androni, la actul cultural ce se petrece la Râmnicu-Vâlcea sau Călimănești. (…) Are articole și studii în revistele: „Mitropolia Olteniei”, Ortodoxia”, „Renașterea”, „Credința ortodoxă”, „Scara”. Lucrări apărute: Mircea Eliade și creștinismul ortodox, 1996; Costea Marinoiu și Vartolomeu Androni, Cozia. Istorie și continuitate, 2008. Așadar, Arhim. dr. Vartolomeu Androni, o personalitate a culturii vâlcene, prezent în viața culturală a cetății, aici la Călimănești, este un «dar de la Dumnezeu» pentru aceste locuri pe care, la 1517, Gavril protul de la Athos, le numea „pământul făgăduit”.Raportul, datat 10 mai 2012, este semnat de Fenia Driva și Mihaela Dobrescu, președintele, respectiv secretarul Forumului Cultural Călimănești. • Enciclopedia județului Vâlcea, vol. II – Localitățile urbane. Coord. Ion Soare, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Fortuna, 2012. Arhim. V. A. este prezent(at) în: monografia municipiului Râmnicu-Vâlcea, cap. XII – Personalități râmnicene (autori: Ion Soare, Petre Petria), atât la lit. A (196), cât și la lit. V (221), cu aproximativ aceleași informații (și erori); în monografia orașului Călimănești, cap. XII – Personalități (autori: Fenia Driva, Ion Soare): prezentare (889) și imagine (895), în „compania” altor personalități reprezentative ale orașului. • Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Cultura tradițională din Vâlcea. O istorie concentrată și ilustrată. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, 2013. Sunt consemnate proiecte culturale realizate de CJCPCT Vâlcea, sub patronajul Episcopiei Râmnicului, în cooperare cu Mănăstirea Cozia și Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”, cu aportul Arhim. V. A.: „Monahism și Artă” – prima ediție

272

(2000), avându-l, printre expozanți pe monahul sculptor în lemn V. A. (328); „Vâlcea – 610”, Itinerarul cultural „Tinerețea unui județ bătrân” (2002), care a avut în Mănăstirea Cozia un partener forte (342); „Sacralitatea – asimilări și sinteze culturale în spațiul vâlcean” (2002), expoziție deschisă la Palatul Parlamentului din București (351-352); Anul jubiliar al Episcopiei Râmnicului (2003), cu evenimente de vârf la Palatul Patriarhiei din București și Mitropolia Olteniei din Craiova (354); Zilele Culturii Populare Vâlcene – „Pridvor Vâlcean”, 2004 (368), „Monahism și Artă”, 2004 (370), „Floriile cu bucurii”, 2005 (380) − toate aceste trei manifestări fiind organizate la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”; „Monahism și Artă” – eveniment găzduit de Institutul Cultural Român, Budapesta, 2005 (380-381); „Zilele Culturii Populare Vâlcene” la Muzeul ASTRA Sibiu, edițiile 2006 (392), 2007 (402), 2008 (416); „Monahism și Artă” – ediții „sibiene”: Muzeul Brukenthal, 2006 (393); Biblioteca ASTRA, 2007 (404); CJCPCT Vâlcea – 40 de ani în slujba culturii vâlcene (412-414). • Ion Soare în dialog cu Gheorghe Deaconu, Vocație și devenire, vol. II. Prefață de Nicolae Constantinescu. Postfață de Doru Moțoc. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, 2014. Prezențe și referințe privind implicarea Arhim. V. A. în programele coordonate de G. D., începând cu „Vâlcea – 610”, Itinerarul cultural „Tinerețea unui județ bâtrân” (123) – inițiativă în a cărei evaluare G. D. recunoaște: „… principalul partener în derularea itinerarului mi-a fost un Om al Bisericii, arhimandritul Vartolomeu Androni”, pe care I. S. îl definește astfel: „Un om cu alese însușiri, un cărturar de seamă al Vâlcii și un model de cleric, de o modestie și discreție care îi fac cinste nu numai Sfinției Sale, ci și întregii Biserici Ortodoxe Române. O personalitate valoroasă, încă insuficient apreciată și promovată, dacă ținem seama de realizările sale și de anvergura spirituală.” G. D. întregește această schiță de portret „la două mâini”: „… cu Sfinția Sa am colaborat și în celelalte programe derulate de Direcția pentru Cultură, mai ales în domeniul patrimoniului cultural. Părintele Vartolomeu reunește, în structura personalității sale, mai multe înzestrări: teologul (cu studii ăn Germania, inclusiv pentru doctorat), cărturarul de largă viziune intelectuală, ocrotitorul monumentelor istorice, păstorul înțelept al obștii monahale, gospodarul și apărătorul averii mănăstirii, pedagogul inspirat, managerul experimentat. Și, peste toate, statura sa duhovnicească și patriotică. (…) Arhimandritul Vartolomeu Androni este, deopotrivă, român și ortodox. Și, ca purtător al acestor două «aripi» (ale poporului român), ar fi meritat «ascultări» mai «grele” în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. A preferat să rămână, cu modestie, de veghe la Cozia, vatră de românitate și ortodoxie – în umbra ocrotitoare a lui Mircea cel Bătrân…” (124). Documentarul care însoțește dialogul (O viață de om – o filă de istorie culturală) consemnează implicarea Arhimandritului la multe proiecte culturale derulate în anii 2000. • Hronic antimian 1991-2016. Repere pe un drum (de 25 de ani) întru „Lumina Lumii”. Supliment al revistei „Lumina Lumii”, nr. 25, Iași, Edit.

273

Rotipo, 2016. Documentar realizat, sub egida Fundației Culturale „Sf. Antim Ivireanul”, de Ioan St. Lazăr, cu concursul bibliotecarei Alina Nicola și al lui Gheorghe Deaconu. Sunt consemnate inițiativele de profil care l-au avut pe V. A. partener, promotor sau colaborator, printre care Tabăra de cercetare a cărții vechi românești (2000), condusă de Prof. univ. dr. Dan Horia Mazilu, cu studenții, masteranzii și doctoranzii săi de la Universitatea din București, activitate organizată cu acordul și aportul Episcopiei Râmnicului și al Mănăstirii Cozia, al starețului personal – prima dintr-o serie anuală care a continuat până în 2007 (când profesorul Mazilu a trecut la Domnul), ediția 2008, organizată cu studenții Universității din Pitești, fiind condusă de profesorii Ioan St. Lazăr și Ion Soare. Lucrările realizate sau schițate de tinerii cercetători ai cărții vechi în cadrul acestor tabere au fost susținute în sesiunile anuale ale Centrului de Studii Medievale. Profesorul Ioan St. Lazăr apreciază că această experiență științifică și pedagogică va rămâne cunoscută drept „Școala de la Cozia” (41). • Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Festivalul de Folclor „Cântecele Oltului”, Edit. Fântâna lui Manole, Golești-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, RâmnicuVâlcea, 2018. În cap. „Cântecele Oltului” – sărbătoarea orașului Călimănești, autorii apreciază că principalii parteneri locali de organizare a festivalului au fost: Primăria, SC Călimănești-Căciulata și Casa de Cultură, cărora li s-au asociat, în anumite perioade, Liceul Economic și Mănăstirea Cozia (58). „Mănăstirea Cozia, implicată în organizarea festivalului, începând cu anii 2000, și-a onorat statutul de gazdă ospitalieră a personalităților festivalului și chiar a unor ansambluri, oferind spații pentru desfășurarea colocviilor metodice și reuniunilor juriului.” (60). Această apreciere este argumentată în cap. Orașul Călimănești – organizator și producător al „Cântecelor Oltului”, gazda tradițională a festivalului (268-289): „În fine, organizatorii festivalului au câștigat, la cumpăna anilor 2000, încă un partener stabil și loial pentru desfășurarea festivalului, și anume Mănăstirea Cozia, rămasă, înainte de 1989, din cauze bine cunoscute, în afara acestui program cultural, deși organizatorii uzau (și abuzau!) de Parcul Ostrov, proprietatea așezământului de cult. Este, incontestabil, meritul arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul mănăstirii, care a venit în întâmpinarea nevoilor reale ale organizatorilor, punându-le, în vederea cooperării, o singură condiție: să schimbe data desfășurării evenimentului, derulat pe durata a 30 de ani în intervalul 1-15 august (Postul Praznicului Adormirii Maiciii Domnului), așa cum era prevăzut, de zeci de ani, de la prima ediție, în regulamentul festivaluluiu, pentru a face posibilă prezența instrumentiștilor acompaniatori ai ansamblurilor („liberi de contract” în Post), mutând-o după 15 august. «Nu este permis – argumenta Părintele Vartolomeu – ca toată salba de mănăstiri de la poalele Muntelui Cozia să asiste la grătarele cu mici și bere, care se expun în contextul acestui festival, în Post.» Organizatorii festivalului au fost receptivi și au câștigat un aliat generos, un partener devotat al festivalului: Mănăstirea Cozia a oferit spații, servicii și utilități care au ușurat misiunea organizatorilor festivalului.” (269-270)

274

Cronica edițiilor festivalului consemnează sistematic parteneriatul Mănăstirii Cozia (concretizat în asigurarea unor servicii de cazare și masă pentru participanții la festival și în găzduirea, în sala de protocol, a colocviilor metodice și a reuniunilor juriului) la următoarele ediții: XXXIII, 18-19 august 2001 (118-119); XXXIV, 17-18 august 2002 (119-121); XXXV, 16-17 august 2003 (121-123); XXXVI, 14-15 august 2004 (123-125); XXXVII, 20-21 august 2005 (125-127); XXXVIII, 19-20 august 2006 (127-129); XXXIX, 18-19 august 2007 (129-130); XL, 16-17 august 2008 (131-132); XLI, 15-16 august 2009 (132-134); XLII, 14-15 august 2010 (135-137). La câteva ediții, V. A. a onorat deschiderea festivalului, în fața Pavilionului Central din Călimănești rostind o alocuțiune, alături de celelalte personalități invitate din Capitală, din țară și din Vâlcea, sau a participat la colocviile și reuniunile specialiștilor, făcând oficiul de gazdă în sala de protocol a mănăstirii. În același capitol dedicat orașului Călimănești, sunt prezentați și principalii „actori” locali ai festivalului: primari, manageri economici, culturali și școlari, personalități ale Bisericii, precum V. A.: „Arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia, a devenit unul dintre cei mai importanți partenei ai festivalului la cumpăna anilor 2000, ajutându-i pe organizatori să facă o schimbare radicală în programarea festivalului: statornicirea lui după Postul Adormirii Maicii Domnului, adică punând de acord calendarul cultural cu cel religios. (…) Sub aceste auspicii – conchid cronicarii și evaluatorii festivalului – «Cântecele Oltului» s-au înscris pe o nouă orbită spirituală, în care Sfânta Tradiție Creștină face casă bună cu Tradiția Populară Românească. De altfel, cooperarea Centrului Județean pentru Conservarea și promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, în ultimele două decenii, cu Mănăstirea Cozia se plasează tocmai sub semnul îmbinării armonioase între Credință și Datină. «Cântecele Oltului» se situează, augural, sub acest orizont spiritual, în imediata vecinătate a ctitoriei lui Mircea cel Bătrân, vatră de ortodoxie și românitate.” (273) • Fenia Driva, Călimănești și oameni ai săi. Vieți și destine, Iași, Edit. Rotipo, 2019, p. 255-259: Vartolomeu Androni, doctor în teologie, publicist − o fișă lexicografică ilustrată, în care informațiile biobiobibliografice sunt asociate cu detalii privind activitatea Arhimandritului ca stareț la Mănăstirea Cozia și exarh al mănăstirilor din județ și cu relatarea prezențelor teologului la evenimentele religioase și culturale ale orașului: vizita Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Mănăstirea Cozia (2018); manifestările prilejuite de „Ziua Orașului Călimănești” – sărbătorirea anuală a atestării documentare a localității (20 mai); edițiile Simpozionului „Sfântul Neagoe Basarab – izvor de spiritualitate românească” (I − 2008, II − 2009); Centenarul Marii Uniri (2018). Autoarea evocă un moment memorabil din viața Arhimandritului: conferirea, de către Consiliul Local, a titlului de „Cetățean de Onoare al Orașului Călimănești” (2012). Textul este întregit cu un set de referințe. • Pr. dr. Albert Rauch, întemeietorul și conducătorul Institutului pentru Bisericile Orientale din Regensburg (Germania), „Toți au simțit bunăvoința lui

275

paternă…”, în Arhiepiscopul Gherasim, vrednic păstor al Râmnicului. Volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2019, p. 115-117: IPS Gherasim Cristea, primul ierarh din BOR bursier al Institutului din Regensburg, a trimis, apoi, mai mulți monahi din Eparhia Râmnicului, printre care și pe Arhim. dr. V. A., să studieze în Germania. D. DISTINCȚII • 2001: Diplomă de excelență, acordată de Arhiepiscopia Râmnicului (PS Gherasim Cristea) și Primăria Municipiului Râmnicu-Vâlcea (primar: Traian Sabău), „pentru merite deosebite în cunoașterea și valorificarea operei Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul și pentru promovarea progresului cultural al Râmnicului”, cu prilejul prăznuirii Sf. Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual al Râmnicului, 27 sept. 2001. • 2004: Diplomă de excelență, acordată de Forumul Cultural al Râmnicului (președinte: Alex. Popescu-Mihăești; secretar general: Gheorghe Dumitrașcu), „pentru activitate performantă în învățământul teologic, ca director al Seminarului Teologic «Sf. Nicolae» din Râmnicu-Vâlcea”. • 2004: Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer, categoria G – Cultele, acordat de Președinția României (președinte: Ion Iliescu), pentru activitatea susținută în domeniul Cultelor, pentru sprijinul economic și civic dovedit și pentru contribuția avută la întărirea legăturilor interconfesionale, de bună și pașnică conviețuire între oameni. • 2005: Diplomă de onoare, acordată de Biblioteca Orășemească „A. E. Baconsky” Călimănești (Florica Zgripcea) „întru promovarea culturii și spiritualității vâlcene”, cu prilejul sărbătoririi a 55 de ani de existență a Bibliotecii, 15 dec. 2005. • 2006: Diplomă de excelență, acordată de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea (director: Florin Epure), „pentru devoțiunea remarcabilă pusă în slujba strălucirii peste veacuri a neprețuitei moșteniri, lăsată poporului român de domnitorul Mircea cel Bătrân, și pentru contribuția cu totul deosebită la reușita manifestărilor spirituale, științifice și artistice consacrate, în anul 2006, personalității prodigioase a marelui voievod, și locului de prim rang în istoria româmilor, reunite

276

sub genericul «Anul Cultural Mircea cel Bătrân – 620 de ani de la înscăunarea pe tronul Țării Românești»”, 23 sept. 2006. • 2006: Premiul de excelență „Petre Bardașu”, acordat de Fundația Culturală „Vâlcea 1” (președinte: Emilian Frâncu), „pentru modul cum a organizat aniversarea a 620 de ani de la înscăunarea domnitorului Mircea cel Bătrân”. • 2006: Diplomă de onoare, acordată de Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale (director: Dumitru Andronie), „cu prilejul împlinirii a 55 de ani de la înființarea instituției, pentru merite deosebite în păstrarea și punerea în valoare a documentelor din Patrimonioul Arhivistic Național.” • 2008: Diplomă de onoare, acordată de Consiliul Județeaan Vâlcea (președinte: Ion Câlea), Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (director: Elena Stoica), Primăria Călimănești (primar: Ilie Amuzan), „pentru susținerea proiectului cultural «Cântecele Oltului» − festival al ansamblurilor folclorice din județele străbătute de râul Olt”, cu prilejul ediției a XL-a, Călimănești, 16-17 august 2008.

• 2011: Diplomă de excelență, acordată de Primăria Orașului Călimănești (primar: Ilie Amuzan) „la 623 de ani de atestare documentară a localității, pentru osârdia Sfinției Sale ca Mănăstirea Cozia, ctitoria voievodală a lui Mircea cel Bătrân, să rămână peste veacuri izvor de spiritualitate și cultură românească”, 20 mai 2011.

277

• Diplomă „Mecena”, acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (președinte: Ioan Radu Văcărescu) și Fundația Culturală „Curierul de Vâlcea” (președinte: Ioan Barbu), în cadrul Salonului Național de Literatură „Rotonda Plopilor Aprinși”, ed. I, mai 2011. • 2012, 20 mai: Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Călimănești, conferit de Primăria și Consiliul Local Călimănești, în contextul celei de a 624-a aniversări a atestării documentare a localității (vezi detalii în secțiumile Date biografice și Referințe ale prezentului Documentar). • 2013: Diploma de recunoștință, acordată de Consiliul Județean Vâlcea (președinte: Ion Cîlea), Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Treadiționale Vâlcea (director: Elena Stoica), „pentru deosebita contribuție adusă la promovarea spațiului vâlcean și afirmarea identității sale care se constituie în bunuri de patrimoniu imaterial românesc”, în contextul evenimentelor prilejuite de împlinirea a 45 de ani de la înființarea instituției, 29 mai 2013. • 2018: Diploma și Medalia jubiliară a Festivalului de Folclor „Cântecele Oltului”, acordată de Primăria Orașului Călimănești (primar: Florinel Constantinescu), în contextul ediției semicentenare a festivalului. • 2019: Crucea Râmnicului, conferită de Arhiepiscopia Râmnicului (IPS Varsanufie), prin Gramata arhiepiscopală nr. 58/22 martie 2019, „încredințați fiind de rodnica activitate depusă în slujba Bisericii și a Neamului, ca semn al aprecierii, prețuirii și binecuvântării noastre”, „dată în reședința Arhiepiscopiei Râmnicului, anul mântuirii 2019, luna martie, ziua 22.” • 2022: Ordinul „Crucea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul”, conferită de Arhiepiscopia Râmnicului (IPS Varsanufie), prin Gramata arhiepiscopală nr. 41/2022, „îndemnându-l ca și de-acum înainte să sporească în tot lucrul bun spre slava lui Dumnezeu și slujirea aproapelui”, „dată în reședința Arhiepiscopiei Râmnicului, anul mântuirii 2022, luna martie, ziua 27.”

278

II. HRONIC CULTURAL (SELECTIV)348 Prezențe și contribuții culturale ale Mănăstirii Cozia, ale Arhimandritului Vartolomeu Androni (2000-2022)

2000 26 septembrie, Râmnicu-Vâlcea, Episcopia Râmnicului, Complexul Cultural, Sala „Sf. Antim Ivireanul” „Monahism și Artă”, ed. I − expoziție cu lucrări de artă realizate în mănăstirile și schiturile din Episcopia Râmnicului, organizată de CJCVTCP Vâlcea (director: Gheorghe Deaconu) și Episcopia Râmnicului, cu binecuvântarea PS Gherasim și susținerea Părintelui Vartolomeu Androni, exarh al Episcopiei și stareț al Mănăstirii Cozia. Proiectul, inițiat și coordonat de etnografa Elena Stoica, a reprezentat contribuția CJCVTCP Vâlcea la programul „Serbările Râmnicului” – manifestări prilejuite de prăznuirea Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual al Râmnicului. Mănăstirea Cozia a susținut proiectul, alături de celelalte mănăstiri și schituri din eparhie: Hurezi, Bistrița, Govora, Dintr-un Lemn, Surpatele, Clocociov, Brâncoveni, Iezer. Părintele Vartolomeu Androni a sprijinit integrarea acestora în program și a participat personal, în numele Mănăstirii Cozia, ca expozant, cu un iconostas sculptat cu motive preluate din fresca mănăstirii. Dialogând cu ziarista Lelia Petrescu, Gheorghe Deaconu, directorul CJCPCT Vâlcea, a precizat semnificațiile și obiectivele acestui proiect: „În contextul Serbărilor Râmnicului, prilejuite de cea de-a doua prăznuire a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, organizate sub egida Episcopiei Râmnicului și a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea, oferta CJCVTCP Vâlcea se va concretiza prin manifestarea Monahism și Artă. (…) Scopul programului este stimularea și valorificarea valorilor artistice create astăzi în mănăstirile vâlcene. Expoziția va fi un eveniment cultural cu o dublă semnificație. Pe de o parte, este vorba de valoarea intrinsecă a lucrărilor, pentru că este recunoscută zestrea cu care sunt dotate măicuțele din mănăstiri în pictarea icoanelor și țesutul covoarelor. Pe de altă parte, între cultura populară și biserică se «arcuiește» acum o punte, materializând astfel o legătură care este roditoare în continuare. Cultura populară nu se poate rupe de credință, de viața religioasă, fiind un tot unitar.” Detaliind, interlocutorul 348

Surse consultate: Arhiva CJCPCT Vâlcea; Centrul de Memorie Culturală. Catalogul bazei documentare, editat, sub egida Ministerului Culturii și Cultelor, de DJCCPCN Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, 2004; Revista „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea) – colecția anilor 1999-2014 (nu toate numerele); Gheorghe Deaconu, Patrimoniul documentar al culturii tradiționale din Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu: vol. I, 2008; vol. II, 2010; Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Cultura tradițională din Vâlcea. O istorie concentrată și ilustrată. Râmnicu-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, 2013; Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Festivalul de Folclor „Cântecele Oltului”, Edit. Fântâna lui Manole, Golești-Vâlcea, Edit. Patrimoniu, Râmnicu-Vâlcea, 2018.

279

menționează, printre exponate, „o strană sculptată în lemn de arhimandritul Vartolomeu Androni, Mănăstirea Cozia.” (Directorul Gh. Deaconu, despre programul cultural „Vâlcea în spațiul spiritual național”, interviu realizat de Lelia Petrescu, în „Curierul de Vâlcea”, an. XI, nr. 2926, 21 sept. 2000).

2001 16 august, Călimănești, Mănăstirea Cozia „Omagiu Voievodului Martir”. Manifestări comemorative dedicate împlinirii a 400 de ani de la trecerea în eternitate a primului întregitor de neam (1601-2001) – program inițiat și coordonat de Liga Culturală pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni, derulat și în parteneriat cu județul Vâlcea. Printre partenerii vâlceni, Mănăstirea Cozia a primit delegația Ligii și a găzduit în condiții optime chivotul sacru în noaptea de 16/17 august, iar pe 18 august a oficiat slujba de pomenire a Voievodului, a Maicii Teofana și a Doamnei Stanca. Arhim. V. A. s-a implicat, deopotrivă profesional și afectiv, în acest program comemorativ. 18-19 august, Călimănești Festivalul Național de Folclor „Cântecele Oltului”. Organizatori și parteneri: CJCPCT Vâlcea, DJCCPCN Vâlcea, Episcopia Râmnicului, Primăria Orașului Călimănești; Mănăstirea Cozia. Părintele Vartolomeu Androni, stareț al mănăstirii, a asigurat cazarea și masa juriului și a unor grupuri folclorice; de asemenea, a găzduit, în Sala de protocol a Mănăstirii Cozia, Colocviul metodic „Arta spectacolului folcloric”. A participat la program, alături de PS Gherasim, acad. Sabina Ispas și ceilalți specialiști. 25-27 septembrie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Episcopiei, Sala „Sf. Antim Ivireanul” „Monahism și Artă”, ed. a II-a, în contextul „Serbărilor Râmnicului” – manifestări prilejuite de prăznuirea Sf. Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual al Râmnicului. Proiect cultural asumat de CJCVTCP Vâlcea, coordonat de Elena Stoica și realizat cu sprijinul PS Gherasim, episcopul Râmnicului, și al Arhim. V. A., exarhul mănăstirilor eparhiei. Mănăstirea Cozia a fost reprezentată de Părintele V. A., care a participat la expoziție cu un iconostas lucrat cu motive preluate din pictura bisericii. Eveniment consemnat de Elena Stoica, Monahism și Artă, în „Renașterea”, serie nouă, an. 12, nr. 4, oct.-dec . 2001, p. 8. 26 septembrie, Râmnicu-Vâlcea, Episcopia Râmnicului, Complexul Cultural, Sala „Sf. Antim Ivireanul”: „Cultura o șansă pentru Vâlcea. Șansele culturii în Vâlcea”. În context: „Patrimoniu și creativitate” − proiect de

280

strategie pentru debutul unui nou veac de cultură în Vâlcea. Organizatori: DJCCPCN Vâlcea și Episcopia Râmnicului. După cuvântul de deschidere, rostit de PS Gherasim, episcopul Râmnicului, Gheorghe Deaconu, directorul DJCCPCN Vâlcea, a expus proiectul. Arhim. V. A. a participat la dezbateri. 12 decembrie, Cozia-Călimănești Mănăstirea Cozia a găzduit o parte din lucrările Consfătuirii anuale privind cunoașterea, protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural național, sub genericul, „Patrimoniul cultural național – realitate, legislație, strategie”, organizată de DJCCPCN Vâlcea (director: Gheorghe Deaconu), în parteneriat cu Episcopia Râmnicului, concret cu Mănăstirea Cozia (stareț: Arhim. V. A.). Mănăstirea Cozia a fost locația perfectă pentru lansarea programului cultural și educațional „ProPatrimoniu” (cu argumentele expuse de PS Gherasim și Arhim. V. A.), urmată de concertul Coralei Seminarului „Sf. Nicolae” din RâmnicuVâlcea, sub bagheta profesorului Gelu Stratulat.

2002 8 ianuarie-20 mai, Mănăstirea Cozia, Călimănești, Râmnicu-Vâlcea și celelalte localități din județul Vâlcea Programul „Vâlcea 610” – consacrat împlinirii a 610 ani de la atestarea documentară a județului Vâlcea – a fost inițiat și coordonat de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național (director: Gheorghe Deaconu) și a beneficiat de parteneriatul activ al Mănăstirii Cozia (stareț: Vartolomeu Androni), al Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” (director: Dumitru Lazăr) și al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (director: Elena Stoica). Programul a fost inaugurat la Mănăstirea Cozia, pe 8 ianuarie – „Ziua de naștere a județului Vâlcea”, iar evenimentul „de vârf” a avut loc la Râmnicu-Vâlcea, „orașul domniei mele”, pe 24 ianuarie. Cel mai amplu și complex proiect integrat programului a fost Itinerarul cultural „Tinerețea unui

281

județ bătrân”, care s-a derulat în județ, pornind, în 19 ianuarie, de la Mănăstirea Cozia, și purtând mesajul în aproape toate localitățile și așezămintele de cult, precum și la principalele instituții bisericești și culturale din municipiul Râmnicu-Vâlcea. Atașamentul activ al Părintelui arhimandrit V. A. față de acest proiect a fost consistent și permanent, materializându-se pe multiple planuri. Centrul de Memorie Culturală. Catalogul bazei documentare a DJCCPCN Vâlcea, editat în 2004, consemnează „recolta” acestui proiect, acumulat în colecția „Foaia de zestre”, care include propria Foaie de zestre a Mănăstirii Cozia (înregistrată la stăreție sub nr. 5/8 ianuarie 2002) cuprinzând următoarele „piese” (26 p.): Foaie de zestre, expozeu semnat de Arhim. dr. V. A.; Așezare; Scurt istoric (Datare; Începuturile vieții monahale la Cozia. Întemeierea); Ctitorii (Mircea cel Bătrân, Radu Paisie, Ieromonahul Amfilohie, Arhimandritul Ioan de Hurez, Șerban Cantacuzino); Evenimente. Restaurări. Adăugiri (o cronologie a „istoriei” monumentului. 1387-2000); Arhitectura; Biserica „Sfânta Treime”; Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (Bolnița Coziei); Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – Paraclisul lui Amfilohie; Biserica „Duminica Tuturor Sfinților” – Paraclisul lui Ioan de Hurez. Apreciem că este, între „foile de zestre” ale colecției (Arhiva DJCCPCN Vâlcea), cea mai temeinic documentată și profesional redactată.349 Printre cronicarii evenimentului: Marin Bulugea, „Vâlcea 610 – Tinerețea unui județ bătrân”, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 13, nr. 2, apr.-iunie 2002,p. 17-18 (foto sus dreapta: Arhim. V. A. prezintă darul Mănăstirii Cozia pentru „lada de zestre” a Itinerarului). 22-24 iunie, Mănăstirea Cozia „Sărbătoarea Coziei. Istorie – Ortodoxie – Artă”, manifestare integrată programului „Vâlcea 610”, organizată de DJCCPCN Vâlcea, Episcopia Râmnicului și Mănăstirea Cozia, în generoasa găzduire a starețului Vartolomeu Androni: s-a deschis, pe 22 iunie, în Biserica „Sfânta Treime”, printr-o rugăciune la mormântul domnitorului Mircea cel Bătrân, ctitorul Mănăstirii 349

Aceeași arhivă păstrează proiectul editorial Foaia de zestre a Mănăstirii Cozia, datat 22 februarie 2002 (adică la scurt timp după depunerea ei), semnat de Prof. dr. Gheorghe Deaconu, cu următoarea mențiune: „Nu se vrea o monografie, care cere o cercetare complexă și aprofundată, de lungă durată, ci doar un simplu documentar, dar întemeiat pe surse certe și întocmit cu probitate profesională, un instrument de lucru, perfectibil, care poate deveni ulterior baza unei potențiale monografii, a unui viitor album.” Rămânerea acestui proiect editorial „pe hârtie”, și după 20 de ani, e regretabilă.

282

Cozia, și un moment comemorativ, dedicat Arhim. Gamaliil Vaida, fost stareț al mănăstirii; a continuat, în Sala polivalentă a Hotelului „Cozia”, prin Colocviul „Cozia – semnificații religioase și valori artistice”: pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, teolog; conf. univ. Viorel Grimalschi, artist plastic, restaurator de monumente istorice; Alexandru Nancu, sculptor, președintele Fundației HAR; Luiza Barcan, critic de artă; prof. Dumitru Andronie, istoric, director, DJVAN; prof. Nicolae Bănică-Ologu, istoric, director, Memorialul Bălcescu; prof. Costea Marinoiu, istoric cultural, președintele Societății Culturale „Anton Pann”; dr. ing. Mihai Sporiș, scriitor; medicul Gheorghe Mămularu, istoric cultural; arhim. dr. Vartolomeu Androni, teolog; soc. Ligia Elena Rizea, specialist în patrimoniul cultural. În zilele următoare, 23-24 iunie, „Sărbătoarea Coziei” a continuat cu manifestări religioase prilejuite de hramul Bisericii „Sfânta Treime” și momente artistice – muzicale (Iustin Androne) și dramatice (Florin Mateescu). În Argumentul inserat în program, Gheorghe Deaconu, directorul DJCCPCN Vâlcea, releva temeiurile și motivațiile acestei inițiative: „Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, vatră de istorie și spiritualitate românească, a constituit un punct de referință în cadrul programului cultural Vâlcea 610, consacrat împlinirii a 610 ani de la atestarea documentară a județului Vâlcea, program inaugurat în Biserica «Sfânta Treime», la 8 ianuarie 2002. Aici a fost lansat proiectul de strategie pentru cunoașterea, protecția și promovarea patrimoniului cultural național din județul Vâlcea și tot aici a fost declanșat Itinerarul cultural „Tinerețea unui județ bătrân”. Sub aceste auspicii, consultându-ne cu Părintele stareț Vartolomeu Androni, am inițiat, în premieră, prima dintr-o suită de sărbători dedicate marilor monumente istorice ale județului Vâlcea. Având drept temei și prilej Hramul Bisericii «Sfânta Treime» și îngemănând semnificațiile religioase cu dimensiunile culturale, științifice și artistice, Sărbătoarea Coziei este menită să contribuie la mai buna cunoaștere și la promovarea mai pregnantă a locului și rolului pe care Sfânta Mănăstire Cozia l-a îndeplinit în viața spirituală a românilor, în cele peste șase veacuri de la întemeierea ei. Sărbătoarea Coziei inaugurează programul cultural și educațional Pro Patrimoniu, având drept obiectiv să conștientizeze și să solidarizeze autoritățile publice, instituțiile de specialitate și forțele societății civile sub imperativul salvării și protejării patrimoniului cultural național.”

283

13-14 iulie, Sibiu, Muzeul „Astra” Vâlcea la Festivalul Național al Tradițiilor Populare. Organizatori și parteneri: Complexul Național „Astra” Sibiu, CJCPCT și DJCCPCN Vâlcea, Mănăstirea Cozia. Așezământul de la Cozia a susținut componenta religioasă și artistică a programului: la biserica din Bezded, din incinta Complexului „Astra” Sibiu, un grup de monahi de la Cozia (printre care și protos. Veniamin Luca, actualul stareț al mănăstirii) a „acompaniat” pe preotul slujitor în săvârșirea Sfintei Liturghii; grupul monahal de cântări psaltice, solist și dirijor Iustin Androne, profesor la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”, a prezentat o suită de cântări psaltice. Realizatorul acestei generoase „oferte”: Părintele arhim. V. A. Eveniment consemnat de Ramona Nuț, Timp de o săptămână, cultura populară vâlceană, la Muzeul „Astra” Sibiu („Curierul de Vâlcea”, iulie 2002): „Șirul manifestărilor de la Sibiu a început spiritual la bisericuța din lemn, printr-o liturghie și un moment de muzică sacră bisericească interpretat de grupul de la Mănăstirea Cozia, condus de Iustin Androni…” 14 decembrie, București, Palatul Parlamentului, Sala „Constantin Brâncuși” „Sacralitatea – asimilări și sinteze culturale în spațiul vâlcean”. Organizatori și parteneri: Parlamentul României – Camera Deputaților, Centrul Internațional de Conferințe – Serviciul pentru Ambientare și Expoziții; Ministerul Culturii și Cultelor; Prefectura Vâlcea; Consiliul Județean Vâlcea; Episcopia Râmnicului; DJCCPCN și CJCPCT Vâlcea. Principalii realizatori: Eugenia Florescu, Elena Stoica, Gheorghe Deaconu. Expoziția a ilustrat, prin imagini-document, ctitoriile voievodale ale Vâlcii, dar și biserici ctitorite de țărani liberi, istoria cărții și a artei, toate fiind ambientate cu piese de patrimoniu artistic muzeistic și contemporan (monahal și țărănesc), realizându-se astfel un impresionant spațiu (2500 m2 ) de sacralitate și creativitate. La vernisaj, Mănăstirea Cozia a oferit grație Părintelui V. A., un recital de cântări psaltice (foto jos). În calitate de

284

exarh al Eparhiei, a susținut prezența celorlalte mănăstiri cu imagini și icoane. Coperta catalogului-album al expoziției, cu același generic, este înnobilată de imaginea tabloului votiv al ctitoriei lui Mircea cel Bătrân. Una dintre cronici poartă o semnătură autorizată: Elena Stoica, „Sacralitatea – asimilări și sinteze culturale în spațiul vâlcean”, în „Renașterea”, serie nouă, an. 13, nr. 4, oct. dec. 2002, p. 25-26. 21 decembrie, Râmnicu-Vâlcea, Sala Consiliului Județean Vâlcea „Din moși-strămoși” – Festival interjudețean de colinde religioase și tradiționale prilejuite de sărbătorile Crăciunului și Anul Nou. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Mănăstirea Cozia. În program: Concert de colinde religioase al Grupului coral psaltic al Mănăstirii Cozia, sub conducerea Arhim. V. A. starețul Mănăstirii Cozia. Eveniment consemnat de: Candida Eftimie, S-a încheiat Festivalul „Din moși-strămoși”, în „Viața Vâlcii”, 23 dec. 2002; Ramona Nuț, Colinde, datini și obiceiuri de iarnă din toată țara la Râmnic, în „Curierul de Vâlcea”, 23 dec. 2002: Primii colindători – Grupul de monahi de la Mănăstirea Cozia: „Aflat sub emblema Crăciunului, care este din ce în ce mai aproape, festivalul a debutat sub semnul sacrului – adus pe scenă de Grupul de colindători monahi de la o mănăstire emblemă a monahismului românesc, care este Cozia, grup condus de starețul mănăstirii, arhim. Vartolomeu Androni. Și călugării chiar au avut puterea să ne transpunpă prin vocile lor într-un spațiu sacru – pentru câteva minute am avut impresia că nu mă găsesc într-o sală se spectacol, ci chiar acolo, la Cozia – unde istoria, cultura și sacrul își dau mâna. În timp ce colindau – liniștea în sală a fost deplină. O ce veste minunată, Trei crai de la Răsărit, Praznic luminos, Cetină, cetioară, Mare minune se-arată − ne-au redus la tăcere, mai precis au pătruns în sufletele noastre, așa încât parcă lumea nu avea curajul să aplaude. Iată că apariția monahilor în sălile de spectacol nu este un păcat al mândriei, ci o transmitere a bunătății divine”.

2003 Ianuarie, Mănăstirea Cozia „585 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mircea cel Bătrân”: evocare realizată de: Gheorghe Deaconu, director, DJCCPCN Vâlcea, Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia; comunicări prezentate de istoricii: Nicolae

285

Bănică-Ologu, Eugen Deca, Liliana Beu. Eveniment consemnat de Florin Epure, Mircea cel Bătrân – 585 de ani de la trecerea în eternitate a marelui voievod (1418-2003), în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), an. 14, nr. 1, ian.martie 2003. 27 mai, București, Palatul Patriarhiei „Episcopia Râmnicului – 500 de ani în slujba ortodoxiei și culturii românești”. Organizatori și parteneri: Episcopia Râmnicului (PS Gherasim Cristea), DJCCPCN Vâlcea (Gheorghe Deaconu), Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” (Dumitru Lazăr), Fundația Culturală „Sf. Antim Ivireanul” (Ioan St. Lazăr). Sărbătoare onorată de PF Teoctist, patriarhul României, Acad. Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române, Acad. Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii și Cultelor, alte personalități publice din Vâlcea și din Capitală. În program: concertul Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, dirijor: prof. Gelu Stratulat. 18-27 septembrie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Episcopiei, Sala „Sf. Antim Ivireanul” „500 de ani de Episcopie la Râmnic” – Festivalul Artei Sacre, integrat „Serbărilor Râmnicului” – manifestări prilejuite de prăznuirea Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual al Râmnicului. Organizatori și parteneri: Episcopia Râmnicului; DJCCPCN și CJCPCT Vâlcea; Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”. În program: vernisajul expoziției „Monahism și Artă”, ediția a IV-a, realizator: Elena Stoica. În program: concertul de cântări religioase „Iubi-Te-voi Doamne”, susținut de grupurile psaltice ale mănăstirilor: Brâncoveni, Cozia, Dintr-un Lemn și Govora, Corul Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” (dirijor: profesorul Gelu Stratulat). Eveniment consemnat de Elena Stoica, „Monahism și Artă”, în „Renașterea”, serie nouă, an. 14, nr. 4, oct.-dec. 2003, p. 27: „Sala «Sfântul. Antim Ivireanul» din Complexul Cultural al Episcopiei, având pe frontispiciu icoana Sfântului Antim Ivireanul, s-a încărcat de aura misterului divin ce venea din cruci, din chipurile pictate ale icoanelor expuse, încadrate de covoare. Totul a devenit spațiu sacru…”

286

10 decembrie, Craiova, Casa Băniei a Muzeului Olteniei și Catedrala „Sf. Dumitru” a Mitropoliei Olteniei

„O jumătate de mileniu de Episcopie la Râmnic” – „Grădina Maicii Domnului”. Organizatori vâlceni (Episcopia Râmnicului, DJCCPCN, CJCPCT, Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”) și parteneri craioveni (Mitropolia Olteniei, Muzeul Olteniei). În program: Casa Băniei: „Monahism și artă” – vernisajul expoziției, onorat de ÎPS Teofan, mitropolitul Olteniei, PS Calinic, episcopul Argeșului și PS Gherasim, episcopul Râmnicului; Catedrala „Sf. Dumitru” a Mitropoliei Olteniei: concertul „Apărătoare Doamnă” al Corului Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, dirijat de prof. Gelu Stratulat, moment realizat cu sprijinul Părintelui V. A., directorul Seminarului. Eveniment consemnat de Monica Văsâi, Episcopia Râmnicului sărbătorită la Craiova, în „Curierul de Vâlcea”, 12 decembrie 2003; Marius Cărămizescu, O jumătate de mileniu de Episcopie la Râmnic, în „Viața Vâlcii”, 12 decembrie 2003. 2004 29-30 mai, București, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” „Pridvor Vâlcean – Zilele Culturii Populare Vâlcene în Capitală”. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Episcopia Râmnicului; Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. În program: prezentarea culegerii de cântări psaltice „Iubi-Te-voi, Doamne!” de prof. Gelu Stratulat; concert de cântări religioase interpretat de Corala „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, sub bagheta

287

compozitorului. Părintele V. A., directorul Seminarului, a asigurat pregătirea și deplasarea Coralei „Canticum”, i-a însoțit pe seminariști, participând la manifestare. Eveniment consemnaat de Elena Stoica: „Pridvor Vâlcean – Zilele Culturii Populare Vâlcene în Capitală” – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în „Renașterea”, serie nouă, an. 15, nr. 2, apr.-iunie 2004, p. 20. 2 iulie, Mănăstirea Putna, jud. Suceava

„Cozia salută Putna” – „500 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ștefan cel Mare și Sfânt”. Organizatori și parteneri: DJCCPCN Vâlcea, CJCPCT Vâlcea, BJ Vâlcea, Mănăstirea Cozia. Mesajul purtat de delegația culturală a județului Vâlcea (Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Dumitru Lazăr), intitulat Cozia salută Putna și semnat de Aurel Vlădoiu, prefectul de Vâlcea, a exprimat omagiul pe care vâlcenii l-au adus Moldovei la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în eternitate a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: „Din Vâlcea bătrânilor voievozi Basarabi, din «orașul domniei mele», cum îi făcea plăcere Marelui Mircea Voievod să-și denumească «dvorul» de pe drumul Coziei, vă transmitem vouă, fraților de pe meleagurile Moldovei și Bucovinei, urmași ai lui Bogdan și Ștefan cel Mare și Sfânt, salutul nostru prietenesc și străbunele urări de «pace, prosperitate și Domnului Slavă»!” Oferta culturală a vâlcenilor s-a concretizat în cărți dăruite sucevenilor și în concertul Grupului „Rapsozii Oltului” (dirijor: Dumitru Vulparu), care a evoluat pe scena din incinta Mănăstirii Putna, într-o ambianță de mare fervoare patriotică. Proiectul a beneficiat de creditul și sprijinul Părintelui V. A., starețul Coziei.

288

28 octombrie, București, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”

„Monahism și Artă”, ed. a V-a. Organizatori și parteneri: Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”; Consiliul Județean Vâlcea, DJCCPCN, CJCPCT, Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”. Program: vernisajul expoziției „Monahism și artă”; concertul Coralei „Canticum” a Seminarului, dirijor, prof. Gelu Stratulat. Părintele V. A., directorul Seminarului, a asigurat pregătirea și deplasarea seminariștilor și a participat la manifestare, rostind o alocuțiune la festivitatea de deschidere. Cronica evenimentului este semnată de Iuliana Băncescu: „Monahism și artă”, în „Buletin informativ”, CNCPCT, nr. 12 (151), dec. 2004, p.12-14.

2005 16 aprilie. București, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” „Floriile cu bucurii”. Organizatori și parteneri: Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, CJCPCT Vâlcea, Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”. În program: concertul Coralei „Canticum” (dirijor: Gelu Statulat), susținut în biserica din lemn strămutată în Muzeul Național al Satului. Program realizat cu

289

implicarea activă a Părintelui V. A., directorul Seminarului, care a asigurat pregătirea și deplasarea seminariștilor. Aprilie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Episcopiei Râmnicului, Sala „Sf. Antim Ivireanul”

„De Paște” − expoziție de icoane și concert al Coralei „Canticum”. Organizatori, parteneri: Consiliul Județean Vâlcea; CJCPCT; Inspectoratul Școlar Județean; Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Program: vernisajul expoziției de icoane realizate de mireni; alocuțiuni rostite de: PS Gherasim, episcopul Râmnicului, Arhim. Vartolomeu Androni, directorul Seminarului Teologic; concert de muzică religioasă ortodoxă, susținut de Corala „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Ncolae”, dirijor: prof. Gelu Stratulat. Eveniment consemnat de Laura Zamfiroiu, Expoziție de icoane la Episcopia Râmnicului, în „Viața Vâlcii”, 21 aprilie 2005. 20 mai, Călimănești „Călimănești 617” (1388-2005) – Ziua atestării documentare a localității Călimănești – manifestare organizată de Primăria și Consiliul Local Călimănești, Mănăstirea Cozia, Biblioteca Orășenească „A. E. Baconsky”, Casa de Cultură Călimănești. Partener: DJCCPCN Vâlcea. Program: Biserica „Sfânta Treime” a Mănăstirii Cozia: Te Deum, cu participarea Coralei „Canticum” a Seminarulu Teologic „Sf. Nicolae”, dirijor: Gelu Stratulat; Sala polivalentă a Hotelului

290

„Cozia”: simpozionul „Călimănești – file de istorie”, deschis de Ilie Amuzan, primarul orașului. Participanți: pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, arhim. dr. Vartolomeu Androni (Rolul Mănăstirii Cozia de-a lungul vremii – criteriu major pentru înscrierea în patrimoniul UNESCO), prof. dr. Ion Soare, prof. Gheorghe Oprica, soc. Ligia Elena Olănescu Rizea, bibl. Fenia Driva, dr. Gheorghe Mămularu. 8-10 decembrie, Budapesta, Institutul Cultural al României

În cadrul proiectului „Monahism și Artă”, CJCPCT Vâlcea (director: Elena Stoica), a organizat, cu sprijinul Episcopiei Râmnicului (PS Gherasim Cristea) și al Mănăstirii Coziei (stareț: Arhim. Vartolomeu Androni) și în parteneriat cu Institutul Cultural Român de la Budapesta (director: Mircea Opriță) și Ambasada României (ambasador: Irina Comarovski), manifestarea „Arta sacră vâlceană la Budapesta”, cuprinzând: vernisajul expoziției „Monahism și Artă”, cu lucrări din schiturile și mănăstirile Eparhiei Râmnicului (inclusiv cele din jud. Olt – Clocociov și Brâncoveni); concertul Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” Râmnicu-Vâlcea, dirijor: Gelu Stratulat. Au avut intervenții: Elena Stoica, PS Gherasim, PS Sofronie Drincec, episcopul Eparhiei Române din Ungaria, cu sediul la Gyula, arhimandritul Vartolomeu Androni. Mănăstirea Cozia a contribuit substanțial la materializarea acestui proiect: a găzduit repetițiile coriștilor, adunând și foștii elevi seminariști, pentru creșterea potențialului vocal. Arhimandritul Vartolomeu Androni a susținut proiectul în întreita sa calitate: director al Seminarului Teologic Liceal „Sf.

291

Nicolae” Râmnicu-Vâlcea, exarh al Eparhiei Râmnicului, stareț al Mănăstirii Cozia. Manifestarea a fost consemnată de Elena Stoica („Monahism și Artă”, în „Renașterea”, serie nouă, an. 16, nr. 4, oct.-dec. 2005, p. 23-24) și de Vartolomeu Androni (Vâlcea a creat o seară românească de excepție la Budapesta, în „Curierul de Vâlcea”,17-18 dec. 2005): „În sălile puse la dispoziție pentru obiectivele și piesele care au alcătuit expoziția Monahism și Artă, vizitatorii și invitații au putut admira icoane pictate pe lemn, țesături, broderii, sculpturi în lemn, realizate în mănăstirile și schiturile din Eparhia Râmnicului – Bistrița, Dintr-un Lemn, Hurezi, Govora, Brâncoveni, Clocociov, Ostrov, Jgheaburi, Iezer, Cozia, Turnu și altele –, care și-au adus contribuția din plin la reușita acestei expoziții, demonstrând prin aceasta că mănăstirile vâlcene sunt vii și continuă tradiția monastică transmisă de înaintași, tradiție ce ține trează credința strămoșească și creația artistică românească.” Evoluția Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae” a potențat ambianța elevată a expoziției de artă monahală: „Concertul de colinde a venit ca un dar în preajma Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului. Trebuie să adresăm cuvinte de laudă atât dirijorului, profesorul Gelu Stratulat, cât și elevilor, membri componenți ai acestei corale, care, prin vocile lor angelice, au reușit să apropie cerul de pământ, ștergând pentru un moment orice bariere istorice, politice și sociale, care, în timp, ne-au separat. Concertul a fost aplaudat minute în șir.” Seara românească de la Budapesta s-a dovedit un eveniment memorabil.

292

2006 31 ianuarie, 20 mai, 23 septembrie, Mănăstirea Cozia, Călimănești DJCCPCN Vâlcea în colaborare cu Sfânta Mănăstire Cozia şi cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Gherasim, episcopul Râmnicului, având ca parteneri Primăria Oraşului Călimăneşti, Biblioteca A. E. Baconsky, Forumul Cultural al Râmnicului, au declarat anul 2006 − Anul aniversar Mircea cel Bătrân, cu prilejul împlinirii a 620 de ani de la începutul domniei sale în Ţara Românească. Conceput ca un ciclu de manifestări spirituale şi ştiinţifice, programul preconizat pentru întregul an a avut ca repere importante trei date: 31 ianuarie, comemorarea zilei în care Mircea cel Bătrân a trecut în eternitate, eveniment care a avut loc la Sfânta Mănăstire Cozia, slujba de pomenire fiind oficiată de PS Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului şi un sobor de preoţi; 20 mai, ziua atestării documentare a oraşului Călimăneşti şi a municipiului Râmnicu-Vâlcea; 23 septembrie, celebrarea datei de înscăunare a voievodului, care a constituit punctul culminant al programului. Sărbătorirea „Zilei oraşului Călimăneşti”, sub genericul „Călimăneşti 618”, a debutat cu Te Deum-ul oficiat la Sfânta Mănăstire Cozia. Au rostit alocuţiuni: Ilie Amuzan, primarul oraşului Călimăneşti; senatorul Dorel Jurcan, deputații Emilian Frâncu și Aurel Vlădoiu, Dumitru Buşe și Ion Câlea, președintele, respectiv vicepreședintele Consiliului Judeţean, prof. univ. dr. Al. Popescu Mihăeşti, prorectorul Universităţii „Spiru Haret” din Râmnicu-Vâlcea și alți oameni de cultură, care au evocat personalitatea domnitorului şi importanţa lui în devenirea istorică a poporului român. Sărbătoarea oraşului Călimăneşti a continuat la Biblioteca „A. E. Baconsky”, cu lansarea volumului Călimăneşti şi oameni ai săi, de Fenia Driva, și expoziţia de fotografie, organizată la Casa de Cultură. Evenimentul a fost consemnat de Arhim. Vartolomei Androni: Anul aniversar „Mircea cel Bătrân”, 620 de ani de la urcarea pe tronul Țării Româneşti, în „Renașterea”, serie nouă, an. 17, nr. 2, aprilie-iunie 2006, p. 12-13. 21 februarie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Episcopiei, Sala „Sfântul Antim Ivireanul” „Justinian Marina − 105 ani de la naștere” – medalion aniversar. Organizatori și parteneri: DJCCPCN; CJCPCT; Episcopia Râmnicului; Mănăstirea Cozia. Participanți: PS Gherasim, episcopul Râmnicului, Arhim. dr. Vartolomeu Androni (Justinian Marina și monahismul românesc), Pr. Gheorghe Petre Govora, Lect. univ. dr. Ioan St. Lazăr. Moderator: Prof. drd. Florin Epure. Coordonator de proiect: Prof. Elena Stoica. 8-9 iulie, Sibiu, Muzeul Civilizației Tradiționale „Astra” „Zilele Culturii Populare Vâlcene”. Organizatori și parteneri: CJCPCT Vâlcea; Muzeul Civilizației Tradiționale „Astra” Sibiu; Mănăstirea Cozia. În program: Biserica din Bezded (strămutată în muzeu) – Sfânta Liturghie săvârșită de Pr. Rareș Sbera, susținută cu cântări psaltice ale monahilor de la Mănăstirea Cozia;

293

din grupul de monahi au făcut parte și actualii stareți, Protos. Veniamin Luca (Cozia) și Protos. Efrem Gavrilă (Berislăvești). Părintele V. A. s-a implicat în mod hotărâtor în realizarea acestui program. 25 octombrie 2006, Sibiu, Muzeul Brukenthal, Galeria de Artă Contemporană „Monahism și Artă”, ed. a VIIIa. Organizatori și parteneri: CJCPCT Vâlcea (prof. Elena Stoica, director, coordonator de proiect); Muzeul „Astra” Sibiu (director, prof. dr. Ioan Corneliu Bucur); Muzeul Brukenthal (director, prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca). În program: vernisajul expoziției „Monahism și Artă”; concertul Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Eveniment onorat de prezența episcopului Visarion Rășinăreanul. Arhimandritul V. A., partener de bază al programului, a rostit un cuvânt de binecuvântare la vernisaj.

2007 26 iunie, Mănăstirea Cozia „Mănăstirea Cozia – vatră de românitate și ortodoxie”, manifestare organizată, sub egida Episcopiei Râmnicului, de Complexul Cultural „Sf. Antim Ivireanul” și Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic”, în cadrul proiectului „Românitate și ortodoxie”, integrat programului „Evanghelia lucrătoare”, inițiat și coordonat de Gheorghe Deaconu, cu creditul și sprijinul PS Gherasim, președintele de onoare al Cercului Cultural „Chesarie de Râmnic”. Reuniunea a fost consacrată Părintelui Vartolomeu Androni, membru fondator al Cercului. Oaspeții au fost întâmpinați în pridvorul Bisericii „Sfânta Treime” de amfitrion, s-au recules la mormântul domnitorului Mircea cel Bătrân, ctitorul Coziei, și au vizitat principalele obiective religioase și culturale ale așezământului mănăstiresc, care a cunoscut, sub înțeleapta păstorire a starețului actual, îmbunătățiri semnificative. Manifestarea propriu-zisă a cuprins: alocuțiunea de deschidere a Pr. prof. drd. Ion Gavrilă, președintele Cercului; prezentarea activității și a personalității protagonistului – Prof. dr. Gheorghe Deaconu, directorul executiv al Cercului; prelegerea Sfânta Mănăstire Cozia – vatră de românitate și ortodoxie, susținută de Arhim. prof. dr. Vartolomeu Androni. Rezumatul prelegerii este reprodus în prezentul volum.

294

7-8 iulie, Sibiu, Muzeul „Astra” Sibiu „Zilele Culturii Populare Vâlcene” − proiect derulat în contextul Programului „Sibiu – Capitală Culturală Europeană”. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean Vâlcea, CJCPCT, Mănăstirea Cozia, Muzeul „Astra” Sibiu. Biserica Bezded din incinta Muzeului a găzduit săvârșirea Sfintei Liturghii, preotul paroh fiind însoțit de un ierodiacon de la Mănăstirea Cozia, iar cântările psaltice fiind susținute de monahi de la aceeași mănăstire. Doi mireni − dr. Manole Barna și înv. Felicia David − au oferit un recital de pricesne. Aportul subsatnțial al Mănăstirii Cozia, al Părintelui stareț V. A. a fost remarcat și elogiat în predica rostită de PS Visarion Rășinăreanul. 16 august, Mănăstirea Hurezi, Palatal Brâncovenesc Simpozionul „Martiriul Sfinților Brâncoveni – dimensiuni istorice și semnificații istorice”, organizat de Episcopia Râmnicului, Complexul Cultural „Sf. Antim Ivireanul”, Cercul Cultural „Chesarie de Râmnic”, în parteneriat cu Mănăstirea Hurezi și Protoieria Horezu. După rugăciunea pentru Sfinții Martiri Brâncoveni în Biserica Mare, lucrările simpozionului s-au desfășurat în Palatul Brâncovenesc. Comunicări: PS Gherasim, arhim. dr. Vartolomeu Androni (Sfântul Constantin Brâncoveanu – românism și creștinism), conf. univ. dr. Ioan St. Lazăr, pr. prof. drd. Ion Gavrilă, prof. Costea Marinoiu. Moderator. prof. dr. Gheorghe Deaconu. 5 septembrie, Sibiu, Biblioteca „Astra” Sibiu

„Monahism și Artă”, expoziție cu lucrări de artă realizate în schiturile și mănăstirile Eparhiei Râmnicului și ale Arhiepiscopiei Sibiului – manifestare organizată în contextul celei de A III-a Adunări Ecumenice a Bisericii Creștine Europene. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea, Episcopia Râmnicului și Mănăstirea Cozia; Consiliul Județean Sibiu, Arhiepiscopia Sibiului și Biblioteca „Astra” Sibiu. Program: vernisajul expoziției; concertul Coralei „Canticum” a Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, dirijor, Gelu Stratulat, intitulat „600 de ani de muzică

295

bizantină ortodoxă”. Lucrările interpretate, de o mare valoare muzicală și spirituală, au combinat stilurile: monodie, armonie și polifonie − în succesiunea istorică a creației muzicale, dăruind publicului o oră și jumătate de trăiri intense. Evenimentul s-a încheiat cu Ave Maria, capodopera lui Schubert, în interpretarea de excepție a tenorului Alexandru Trușcă. A rostit un cuvânt de binecuvântare PS Episcop Visarion, care a apreciat proiectul, anvergura concertului, dăruirea și intensitatea trăirilor coriștilor și măiestria dirijorului. Prin grija Părintelui stareț V. A., Mănăstirea Cozia a asigurat pregătirea corului și deplasarea lui la Sibiu. Eveniment consemnat de Ion Nicolescu (Mulți vâlceni la cea de-a treia Adunare Ecumenică în „Curierul de Vâlcea”, 6 sept. 2007); Andra Ionescu – 600 de ani de artă, iubire și credință. „Monahism și Artă”, manifestare importantă în cadrul Întâlnirii Mondiale Ecumenice de la Sibiu, în „Curierul de Vâlcea”, 7-8 sept. 2007.

2008 Mai, Consiliul Județean Vâlcea, Sala „Mircea cel Bătrân” „Zilele Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea – 40 de ani de activitate în slujba culturii vâlcene, 19682008”. În context, a fost lansat documentarul 40 de ani, de evenimente, de mărturii. Una dintre mărturii aparține Părintelui arhimandrit Vartolomeu Androni (Conservarea și valorificarea tradiției și creației populare). 4 septembrie, Călimănești, Biblioteca „A. E. Baconsky”

Simpozionul „Neagoe Basarab – izvor de spiritualitate românească”, ed. I. Invitat special: Dan Zamfirescu. Arhim. dr. V. A. susține comunicarea Neagoe Basarab, ctitor al Schitului Ostrov și restaurator, în parte, al Mănăstirii Cozia.

296

26 septembrie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Episcopiei, Sala „Sfântul Antim Ivireanul” „Monahism și Artă”, ed. a IX-a, în contextul „Serbărilor Râmnicului” – manifestări consacrate prăznuirii Sfântului Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual al Râmnicului. Organizatorii și partenerii tradiționali. Prezențe ale Mănăstirii Cozia în program: recital de cântări psaltice în interpretarea Coralei „Strana Mănăstirii Cozia”, dirijor, prof. Iustin Androni; expozanți cozieni (icoane pe lemn): ieromonahul Varnava Fer, ierodiaconul Policarp Ifrim. Eveniment consemnat de Ion Nicolescu, Păzește, Antime, Râmnicul tău!, în „Curierul de Vâlcea”, 29 sept. 2008.

2009 31 ianuarie, Mănăstirea Cozia Evocare: 591 de ani de la trecerea marelui voievod Mircea cel Bătrân la cele veșnice. La eveniment au participat autorități ale administrației publice județene și locale, oameni de cultură din județ și din afara lui, precum și preoții din parohiile din zona Călimăneștilor și părinții stareți și maicile starețe din mănăstirile Tumu, Stânișoara, Troianu, Cornet, Ostrov. Personalitatea domnitorului a fost evocată de cercetători de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București: prof. univ. Georgeta Filliti; prof. dr. Ștefan Andreescu; dr. Viorel Achim, dr. Nagy Poenaru, dr. Ovidiu Cristea, directorul Institutului de Istorie „Nicolae lorga”. Din partea Sfintei Mănăstiri Cozia, a vorbit starețul, arhim. dr. Vartolomeu Androni, care a împărtășit participanților câteva gânduri cu privire la valoarea personalității lui Mircea cel Bătrân, la importanța și rolul Mănăstirii Cozia, de la ctitorire și până în prezent: „Toate aceste lucruri, evocate aici, nu trebuie decât să ne încurajeze și să ne întărească convingerea că ne putem făuri pe mai departe un viitor de care să ne bucurăm ca români. Este obligația noastră expresă, a celor de astăzi, ca nicio clipă să nu uităm pe înaintașii noștri, care ne-au lăsat dovezi de necontestat că noi suntem români, că noi avem istorie, că avem dreptul la existență între celelalte popoare europene, că noi avem credința noastră creștină, curat ortodoxă, care ne-a unit, ne-a sprijinit în timpuri grele, și care nădăjduim să ne sprijine în continuare, având ca stindard Crucea lui Hristos”. Evenimentul a fost consemnat de Părintele V. A. în articolul Marele voievod Mircea cel Bătrân la 591 de ani de la trecerea la cele veșnice, în „Renașterea” (Râmnicu-Vâlcea), serie nouă, an. 20, nr. 1, ianuarie-martie 2009, p. 11-12. 19 septembrie, Călimănești, Biblioteca Schitului Ostrov Simpozionul „Neagoe Basarab – izvor de spiritualitate românească”, ed. a II-a: Arhim. dr. V. A. susține comunicarea Ctitorul Schitului Ostrov și Mănăstirea Cozia.

297

2010 3-4 iulie, Sibiu, Muzeul „Astra” „Pridvor vâlcean − Zilele Culturii Populare Vâlcene”, ed. a V-a. Organizatorii și partenerii tradiționali – vâlceni și sibieni. În program: Sfânta Liturghie, oficiată de preotul paroh și un sobor de monahi, ieromonahi, ierodiaconi, de la Sfânta Mănăstire Cozia, cu binecuvântarea și susținerea Părintelui V. A. Eveniment consemnat de Elena Stoica, Ortodoxie și tradiție, în „Renașterea” (RâmnicuVâlcea, serie nouă, nr. 3, iulie-sept. 2010, p. 23): „În derularea celei de a V-a ediții a proiectului «Zilele Culturii Populare Vâlcene», Muzeul „Astra” Sibiu, am reușit, cu ajutorul Părintelui dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia, să prezentăm, prin Corul de strană al mănăstirii, frumusețea cântării psaltice de pe Valea Oltului”. 16 decembrie, Râmnicu-Vâlcea, Complexul Cultural al Arhiepiscopiei Râmnicului, Sala „Sf. Antim Ivireanul” Expoziția „Icoana sufletului meu”. Organizatori: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Arhiepiscopia Râmnicului. În program: vernisajul expoziției de icoane pe lemn și sticlă; program de colinde susținut de: Corul de strană al Mănăstirii Cozia și Corul de strană al Mănăstirii Dintr-un Lemn, capacitate cu sprijinul Părintelui stareț și exarh V. A.

2011 18 aprilie, Călimănești, Casa de Cultură „Florin Zamfirescu” Călimănești Expoziția „Icoana, universul credinței”. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Primăria Orașului Călimănești și Mănăstirea Cozia. Printre expozanți: pictorul de icoane pe lemn ierodiacon Policarp Ifrim de la Mănăstirea Cozia. Părintele stareț V. A. l-a delegat la eveniment pe Părintele Grigorie Cuth.

2012 20-25 august, Călimănești-Căciulata Tabăra (pentru copii) de tradiție și spiritualitate religioasă „Ortodoxie și artă”. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Fundația World Vission, Parohiile Băbeni și Frâncești, cu susținerea Mănăstirii Cozia. Proiect cultural pentru promovarea valorilor moral-creștine în rândul tinerilor, Activitățile copiilor: atelier de cateheză creștină; atelier de iconografie; atelier de teatru religios; program de rugăciune, seara și dimineața; vizitarea

298

mănăstirilor și participare la Sfânta Liturghie. Părintele arhimandrit V. A. a purtat dialoguri cu copiii pe teme ce privesc iubirea de Dumnezeu, de părinți și de țară, modelul Mircea cel Bătrân.

2013 23 aprilie, Călimănești, Centrul de Informare Turistică „Patimile și Învierea Mântuitorului în iconografie”, expoziție de icoane, ed. a IV-a. Organizatori, parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Casa de Cultură „Florin Zamfirescu” Călimănești; Episcopia Râmnicului – Mănăstirea Cozia. Program: vernisajul expoziției de icoane realizate de tineri și maturi din Vâlcea (inclusiv din Călimănești); alocuțiune rostită de părintele Grigorie de la Mănăstirea Cozia, despre rolul icoanei. Părintele V. A. a asigurat prezența iconarilor de la Mănăstirea Cozia și Turnu în expoziție. 6-7 iulie, Sibiu, Complexul Național Muzeal „Astra” „Pridvor vâlcean − Zilele Culturii Populare Vâlcene”. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Complexul Național Muzeal „Astra” Sibiu. Program: participarea monahilor (ieromonahi și ierodiaconi) de la Mănăstirea Cozia la săvârșirea Sfintei Liturghii la Biserica din Bezded, alături de preotul paroh Rareș Sbera (din incinta Muzeului „Astra”). Părintele V. A. a susținut, cu eforturi materiale și organizatorice, componenta spiritual-religioasă în cadrul programului, prin prezența Corului de strană al Mănăstirii Cozia.

2014 9 aprilie, Călimănești, Centrul de Informare Turistică „Icoana – lumina credinței”, ed. a V-a. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Consiliul Local și Primăria Călimănești; Casa de Cultură „Florin Zamfirescu” Călimănești. Expoziție de icoane pe lemn și sticlă, realizate de tineri din Călimănești și Râmnicu-Vâlcea, la care s-a asociat ierodiaconul Policarp Ifrim (Mănăstirea Cozia).

2015 4 septembrie 2015, Mănăstirea Hurezi, Sala Muzeului (Vechea Spătărie) „Monahism și Artă”, ed. a XVI-a – expoziție cu lucrări de artă realizate în mănăstirile și schiturile Eparhiei Râmnicului. Organizatori și parteneri: Consiliul Județean și CJCPCT Vâlcea; Arhiepiscopia Râmnicului – Centrul de Studii Brâncovenești al Arhiepiscopiei Râmnicului. Expoziție organizată în

299

contextul Simpozionului Național „Tradiție și noutate în cultura și spiritualitatea epocii brâncovenești”. Au participat mănăstiri și schituri din Eparhia Râmnicului: Arnota, Bistrița, Dintr-un Lemn, Hurezi, Iezer, Jgheaburi, Govora, Surpatele. Mănăstirea Cozia a fost reprezentată de ierodiaconul Policarp Ifrim. Proiectul s-a bucurat de susținerea Părintelui V. A., în dubla sa calitate − stareț al Mănăstirii Cozia și exarh al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului.

2018 Septembrie, Mănăstirea Cozia, Călimănești Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vizitat Biserica „Sfânta Treime” și ansamblul Mănăstirii Cozia. După întâmpinarea în pridvorul lăcașului de cult, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie a prezentat rolul acestei vechi lavre monahale de pe Olt: „Cu multă dragoste v-am așteptat Preafericirea Voastră și vă mulțumim că ați venit în această mănăstire voievodală, mai ales în acest an deosebit pentru Mănăstirea Cozia, întrucât s-au împlinit 600 de ani de la trecerea la Domnul a ctitorului ei, Mircea cel Bătrân. Această lavră, ctitorită de unul dintre precursorii importanți ai unificării românilor, a dăruit Bisericii noastre nu mai puțin de treisprezece mitropoliți ai Țării Românești, un Mitropolit al Basarabiei, un Mitropolit al Olteniei și un Mitropolit al Ardealului −, nouă episcopi, dar a și împodobit cultura română cu o școală de miniatură, de copiști, de muzică, aici fiind compuse vestitele Pripeale…”

300

În cuvântul de răspuns, Preafericirea Sa a vorbit despre rolul ctitoriilor voievodale în păstrarea credinței și unității poporului român: „Această biserică este foarte armonioasă și impresionează nu atât prin masivitatea ei, cât prin armonia ei și prin pictura ei bizantină. Se vede că ctitorul ei avea o credință puternică și că a dorit să aibă locul de veci într-o mănăstire, știind că celelalte construcții, în general cele militare, sunt foarte trecătoare, dar Biserica, în rugăciunile ei, pentru ctitori dăinuie în istorie, are vocația de a răspândi în istorie mireasma veșniciei. (…) Aceasta ne arată că ei erau educați de Biserică în dreapta credință și aveau conștiința că ei apără creștinătatea întreagă, nu doar teritoriul Țării Românești. (…) Avem în domnitorii noștri din Evul Mediu o foarte mare frumusețe a sufletului, inspirat din frumusețile Liturghiei, ale cărților de cult, ale fineței miniaturilor, frumusețea picturilor, deschiderea istoriei spre veșnicie. Toate acestea arată că domnitorii noștri nu erau simpli militari, ci oameni foarte iubitori de evlavie și de frumusețe netrecătoare veșnică. Ei erau oameni ai cultului și ai culturii, izvorâtă din cult”. Mănăstirea Cozia, ca și Mănăstirea Putna, este „un sanctuar al conștiinței naționale românești. (…) Aici, ca și la Putna, avem un sanctuar al conștiinței naționale românești și, mai ales, în acest An Centenar de la Marea Unire din 1918. Toate aceste biserici, mai ales mănăstiri cu valoare de simbol trebuie prețuite, iar ctitorii lor trebuie comemorați, cu respect, evlavie și să învățăm din pilda lor să păstrăm credința ortodoxă, demnitatea și unitatea poporului român.” La final, Preafericirea Sa a felicitat obștea mănăstirii pentru lucrarea misionară și păstrarea candelei aprinse a credinței și evlaviei față de domnitorul ctitor, dăruind o cruce de binecuvântare, cutii cu tămâie din Oman și mai multe cărți liturgice și istorice despre rolul Bisericii Ortodoxe Române în Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918. În semn de recunoștință, Arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia a dăruit Patriarhului României o icoană a Maicii Domnului, mulțumindu-i pentru prezență și binecuvântarea obștii monahale. După înscrierea acestui moment istoric pe filele Sfintei Evanghelii, Părintele Patriarh a depus, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, o candelă și o coroană cu flori la mormântul voievodului Mircea cel Bătrân, la împlinirea a 600 de ani de la trecerea acestui voievod român în Împărăția cea veșnică. (Sursă: Fenia Driva, Călimănești și oameni ai săi. Vieți și destine. Iași, Editura Rotipo, 2019, p. 255-259). 2018 18 oct. 2018, Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii − Museikon „Cozia salută Alba Iulia!” − „Cântecele Oltului – un imn închinat Centenarului Marii Uniri” − manifestare de prezentare a cărții „Cântecele Oltului − 50”. Organizatori și parteneri: Primăria Orașului Călimănești; Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea; Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba; Muzeul Național al Unirii – Museikon; Biblioteca „A.E. Baconski” din Călimănești.

301

Program: salutul autorităților din Alba Iulia: Consiliul Județean Alba, Primăria Municipiului Alba Iulia, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia; prezentarea proiectului „Cozia salută Alba Iulia” – dr. Florinel Constantinescu, primarul orașului Călimănești. Alocuțiuni din partea Vâlcii: arhim. dr. Vartolomeu Androni, starețul Mănăstirii Cozia, conf. univ. dr. Remus Grigorescu, prof. dr. Gheorghe Deaconu, conf. univ. dr. Ioan St. Lazăr, prof. Aurel Cincă. Moderatori: prof. Elena Stoica și prof. Daniela Floroian Barb. Părintele Vartolomeu Androni a însoțit delegația și a transmis un mesaj audienței ca reprezentant al Mănăstirii Cozia – ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân către Alba Iulia – Cetatea Unirii, la cei 100 de ani de la actul istoric al Marii Uniri. Reproducem un fragment din acest mesaj: „Sunt lucruri esenţiale pe care eu, ca român, zic că m-am născut în Ţara Românească, dar la fel de bine aş putea să zic că m-am născut în Ardeal, în Moldova şi oriunde în România, pentru că, într-adevăr, m-am născut la Dunăre, dar am trăit în Ardeal, am făcut şcoală în Ardeal, am făcut şcoală în Moldova şi am făcut şcoală teologică la Craiova şi teologie, mai departe, la Bucureşti. Sunt regiuni capitale, aflate în cele trei ţărişoare româneşti, care, până la 1918, s-au străduit să ducă destinul ca români, al românilor aflați în Moldova sau în Ţara Românească, până în 1859, când are loc prima unire, dintre Moldova şi Ţara Românească şi, în cele din urmă, prin Unirea cea Mare, între cele trei ţări româneşti. Vin dintr-o mănăstire care a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân la 1386. Este o mănăstire care, pentru noi, înseamnă un simbol. Prin altarul Coziei şi la altarul Coziei, s-au închinat credincioşi din Ardeal, din Moldova, din Ţara Românească, din Basarabia, precum şi din celelalte ţări ortodoxe. Mănăstirea Cozia este, pentru noi, un model de spiritualitate, de românitate şi de ortodoxie.”

302

CUPRINS Arhimandritul dr. Vartolomeu Androni, părintele nobil și milostiv, rugător către Hristos, Împăratul slavei Cuvânt de binecuvântare de Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului ………………………………………………5 5 O operă unicat în literatura teologică de specialitate – Prefață de Ion Gavrilă …………………………………………………...7 7 OPERA ORALĂ ȘI SCRISĂ A ARHIMANDRITULUI VARTOLOMEU ANDRONI – Introducere de Gheorghe Deaconu și Elena Stoica …………………………………….1313 Notă asupra ediției ……………………………………………………3131 SCRIERI DE SPIRITUALITATE CREȘTINĂ ȘI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ − Antologie………………………..3333 I. CTITORUL ȘI CTITORIA SA ……………………………………3535 Sfânta Mănăstire Cozia – vatră de românitate și ortodoxie ……….3535 Mircea cel Bătrân – principe european, „bărbatul, între creştini, cel mai viteaz şi mai ager”…………………..3737 Mircea cel Bătrân – domn unificator de pământ românesc ………4040 Moștenirea și memoria ctitorului: „pentru fericitul întru pomenire domnitor și neamul lui”………….4242 II. TEOLOGIE DOGMATICĂ ȘI SIMBOLICĂ ……………………4545 Păcatul originar şi consecinţele lui în concepţia lui Origen …………4545 Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni creştine ……………………………………………………...6363 Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în cercetarea teologică actuală ………………………………………9999 121 III. TEOLOGIE MORALĂ…………………………………………...121 Faptele bune și valoarea lor în gândirea Sfântului 121 Isaac Sirul …………………………………………………………….121 137 Duhovnicul și duhovnicia …………………………………………….137 145 Postul la Sfinții Părinți ………………………………………………145 154 IV. MONAHISM ……………………………………………………..154 154 Monahismul creștin …………………………………………………..154 Monahismul vâlcean în secolul XX − jertfelnicie și sfințenie ……… 166 169 Martiriul mănăstirilor vâlcene ………………………………………169 190 V. ISTORIA RELIGIILOR ………………………………………….190 Mircea Eliade și creștinismul ortodox ……………………………. 190 303

VI. ISTORIE BISERICEASCĂ ……………………………………...204 204 Mitropolitul Teodosie ………………………………………………..204 204 Părintele Stareț Arhimandrit Gamaliil Vaida − în amintirea celui care a urmat la stăreție ……………………….212 212 „S-a făcut tuturor toate” (Gherasim Cristea) …………………………215 215 VII. ISTORIE CULTURALĂ ………………………………………..218 218 Cultul Sfinților Brâncoveni ………………………………………….218 218 VIII. INTERVIURI …………………………………………………...222 222 Ramona Nuț …………………………………………………………..222 222 Claudiu Târziu ………………………………………………………..226 226 Augustin Păunoiu ……………………………………………………..230 230 EVLAVIE, ERUDIȚIE, SMERENIE – Aprecieri, mărturii, evocări ………………………………………………………235 235 Florinel Constantinescu ………………………………………………235 235 Ioan Caraza …………………………………………………………...236 236 Ilie Ivan ……………………………………………………………….238 238 Petre Mateiescu ……………………………………………………….239 239 Gelu Stratulat …………………………………………………………241 241 Ioan St. Lazăr …………………………………………………………242 242 Costea Marinoiu ………………………………………………………244 244 Nicolae Ciurea-Genuneni …………………………………………….245 245 Mihai Mustățea ……………………………………………………….246 246 Ion Predescu …………………………………………………………..247 247 Fenia Driva ……………………………………………………………249 249 Aurelian Cârstea ………………………………………………………251 251 Veniamin Luca ……………………………………………………….252 252 Efrem Gavrilă …………………………………………………………254 254 Ghenadie ……………………………………………………………...254 254 Domnina Agapie ……………………………………………………...256 256 Heruvima Covaci ……………………………………………………..257 257 Emanuela Oprea ………………………………………………………259 259 Marina Comaniciu …………………………………………………….260 260 Mihaela Popa ………………………………………………………….261 261 PĂRINTELE VARTOLOMEU ANDRONI – DE VEGHE LA MĂNĂSTIREA COZIA, VATRĂ DE ROMÂNITATE ȘI ORTODOXIE − Documentar …………………………………………………………...263 263 Fișier biobibliografic ………………………………………………….263 263 Hronic cultural ………………………………………………………..279 279 304