Câţiva prieteni adevăraţi, având ca vârf de lance pe scumpa mea consoartă, ascultându-mi poveştile despre peripeţiile clanului Zamfirescu de prin anii ‘50, au insistat să le public într-un volum de dimensiuni oricât de modeste, deoarece evenimentele petrecute în acele vremuri au avut efecte ce s-au întins ca o pecingine până în zilele noastre, influenţând, în bună măsură, întreaga mea viaţă.
Mărturisesc faptul că am avut destul de multe rezerve până să iau o hotărâre definitivă. Sunt un om obişnuit, care nu s-a aventurat să se afirme prea consistent prin scris şi căruia bunul simţ îi creează temeri faţă de o asemenea pretenţioasă încercare. Iar faptul că, în ultima vreme, se scriu şi se publică atât de multe jurnale, memorii sau istorii, mă face să mă întreb dacă tentativa mea ar mai avea vreun sens.
În cele din urmă, mi-am spus că trebuie să primesc provocarea. În primul rând, pentru că există afinităţi cu cele întâmplate multor români, păstrând însă acea specificitate care poate trezi interesul. Apoi, am multă încredere în fidelitatea, exactitatea şi onestitatea memoriei mele. Şi nu în ultimul rând, pentru că multă lume din jurul
Românii aparţinând clasei de mijloc din anii 193839, chiar şi ’40, n-au bănuit niciun moment că viaţa lor cotidiană, aşezată şi decentă, se va transforma brusc într-un infern care s-a prelungit până spre sfârşitul secolului. Şi atunci cine ne poate garanta că puţinele lucruri bune ce se mai întâmplă azi vor avea o ascendenţă continuă şi nedeviabilă? Evident nimeni! Omul este supus greşelii. Dar perseverarea în greşeală este de neiertat şi denotă prostie. Nu trebuie să mai acceptăm, să mai alegem sau să mai tolerăm un asemenea sistem care poate provoca atâtea nenorociri precum cele de care au avut parte românii timp de cinci decenii!
Aşadar, am luat hotărârea să m-apuc de treabă. Să-ncerc să conving pe cei din jurul meu, care-mi vor citi
Nu am pretenţia unei reuşite stilistice memorabile, dar sunt de părere că cele întâmplate familiei mele în anii de după război merită atenţie tocmai datorită efectelor acestora care − fără exagerări − s-au resimţit uneori până în zilele noastre. Cum aşa, ar spune unii? Pariez însă că cel care va avea răbdare să citească aceste rânduri până la capăt îmi va da dreptate!
Am convingerea că mulţi alţii au fost în situaţii similare, iar o bună parte dintre ei chiar şi mai grave. S-a admis oficial că au existat peste 200.000 de deţinuţi politici şi, ţinând seama şi de numărul membrilor familiilor acestora, ne apropiem de uriaşa cifră de 1.000.000 de români de care statul comunist şi-a bătut joc chinuindu-i. S-a mers până acolo încât unii dintre ei au fost asasinaţi în universurile concentraţionare ale perioadei de tristă amintire.
M-am întrebat care-i răul pe care-l pot face scriind despre astfel de lucruri? Şi pe cine va deranja? Nu cumva pe sinistrele personaje sau pe acoliţii lor care, scăpând nepedepsiţi şi bazându-se pe acea lehamite specifică
Aş vrea sa nu fiu judecat greşit. Nu mă consider un neînţeles şi nu sunt resentimentar sau vindicativ. Doresc din toată inima ca cele ce voi povesti să rămână doar un vis urât. Sper să fi depăşit toate necazurile cu rădăcini adânci în trecut, fiindcă azi mă consider un om împlinit, înconjurat de o familie de care sunt mândru. Vivacele meu partener de viaţă, Silvia Zamfirescu, medic cunoscut, apreciat si căutat de pacienţi, este simpatizată de toată suflarea. Fiul cel mare, Dan Zamfirescu, este doctor în ştiinţe şi conferenţiar la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti, soţia sa, Anca Zamfirescu, medic primar la Spitalul Fundeni, este şi ea doctor în ştiinţe, iar fiica lor Ana Maria Zamfirescu-DeRyder, leitmotivul poveştii de faţă, medic rezident, s-a căsătorit cu Dave DeRyder, un american sadea. Fiul cel mic, Radu, cel de al treilea Zamfiresc’ inginer constructor din familie,
La rându-mi, fiind în amurgul vieţii, am curajul să afirm că am depus o strădanie nedezminţită în a-mi face datoria, lucru confirmat de salutul sau zâmbetul amical pe care mi-l adresează râmnicenii oriunde m-aş afla. Consider − fără a spune vorbe goale − că aceste semne de respect, dar şi de simpatie reprezintă o recompensă suficientă, de care sunt la fel de mândru.
Am avut onoarea să conduc acest oraş spre sfârşitul secolului trecut. Am reuşit să promovăm Râmnicul câţiva ani la rând printre primele trei municipii din ţară, situându-ne chiar şi în topul oraşelor mari din centrul Europei. Împreună cu doi foarte valoroşi viceprimari,
Anuţa Handolescu şi Victor Giosan (ei au confirmat ulterior şi prin cariere avute în sferele înalte ale administraţiei centrale), cu un Consiliu local nu foarte uşor de convins, am aşezat Râmnicul pe calea modernizării sale vest-europene, lucru constatat şi premiat
M-a luat valul şi am început să mă cam umflu în pene, aşa-i? Să-mi fie iertat, dar scrierea prezentă este totodată şi începutul unui cântec de lebădă, sau de lebădoi, aşa că... Şi dacă nu acum, atunci unde şi mai ales cu ce ocazie?
Atunci se pune întrebarea ce aş mai putea dori şi de ce nu-mi văd liniştit de puţinele zile rămase? Răspunsul meu este limpede: pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete! Mă simt dator faţă de cei din jur şi vreau să semnalez eventualilor cititori − pe baza unei experienţe personale nefericite − pericolele şi necazurile ce pot fi provocate de un regim stupid şi autoritar, pentru a-l evita în viitor.
Trăim epoca re-urilor: reabilitare, reconstrucţie, reamenajare, reindustrializare, restructurare, remobilare, reforma, relocare, re-etc… Am hotărât ca tentativa mea să fie titrată “Rememorări cu gust de pelin” şi să aibă două părţi: cea de faţă editată cu subtitlul „Si voi unde eraţi?”, care relatează o întâmplare nefericită, cu ecouri peste ani, apoi, în câteva luni, se va edita cea de a doua parte, care va cuprinde fapte, evenimente, din perioada 1996-2012, când am făcut parte din atât de hulita lume politică a „plaiurilor mioritice”, unde am fost fie martor, fie actor, niciodată regizor. Cine va avea răbdare să urmărească totul până la sfârşit va vedea că nu moda sau succesul facil m-au determinat să aleg acest titlu.
Împreună cu soţia, într-una din verile trecute ale anilor '90, am fost într-o excursie prin ţară cu Ana Maria Zamfirescu, pe atunci elevă în clasa a IV-a, fiica lui Dan Zamfirescu, întâiul născut în familia mea. Vizitând Maramureşul cu frumuseţile şi pitorescul lui de nepreţuit, am trecut şi prin Sighet. După ce ne delectasem câteva zile cu frumuseţile ţinutului, cu vestita ospitalitate a pensiunilor rurale maramureşene şi cu minunăţiile lăcaşurilor seculare de cult, meşteşugit construite din lemn, am hotărât să rezervăm o dimineaţă întreagă pentru vizitarea "Memorialului Durerii" din acest oraş, fiindcă am crezut şi cred cu tărie că e de datoria fiecăruia dintre noi să cunoască îndeaproape momentele mai apropiate sau mai depărtate, mai luminoase sau mai întunecate ale istoriei noastre.
A fost o experienţă unică şi invit pe toată lumea, indiferent de vârstă, s-o facă. Deşi cunoşteam în bună
Am avut ocazia să vizitez muzeele Holocaustului din Ierusalim şi Washington, unde crema muzeografilor şi specialiştilor în imagine americani, englezi, francezi şi israeliţi au încercat şi au reuşit să redea atmosfera terifiantă a lagărelor de exterminare naziste din perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Nu cred că sunt subiectiv când afirm că Memorialul Victimelor
Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet se situează la nivelul celor amintite, deşi mijloacele avute la îndemână de câţiva oameni de suflet, avându-i în frunte pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan, au fost extrem de modeste, iar sprijinul acordat de statul român, responsabil într-o anume măsură de cele întâmplate, a fost ca şi inexistent.
Memorialul Sighet se află în prezent sub egida Consiliului Europei şi a fost nominalizat, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Normandia, ca Instituţie de Prestigiu a Memoriei Europene.
In opinia mea si nu numai a mea, Memorialul Durerii mai impune de urgenţă un lucru. Cei care au suferit crunt de pe urma celei mai stupide şi criminale perioade a comunismului românesc trebuie respectaţi şi aşezaţi la loc de cinste în eşafodajul eroilor neamului dacă vrem ca lucrurile să reintre în normalitatea pe care o tot invidiem la alte naţii. Sunt nişte martiri, iar martirii sunt respectaţi pretutindeni, mai puţin în România noastră dragă… Un model demn de a fi urmat îl reprezintă acţiunea întreprinsă recent de către Sanctitatea Sa Papa la Blaj, micuţa capitală de suflet a Marii Uniri.
De curând am aflat altă dandana! Un înalt funcţionar din România, membru al Uniunii Europene,
este decorat de şeful statului pentru merite deosebite, în timp ce un dizident al regimului comunist, fost deţinut politic la Aiud, este nebăgat în seamă de către acelaşi preşedinte al României, deşi cel decorat era vinovat de menţinerea in arest a dizidentului!!! In astfel de condiţii e cât se poate de logic să te întrebi dacă a avut loc cu adevărat o schimbare în 1989?
Nu vreau şi cred că nici nu pot să relatez în detaliu cele văzute la Sighet. Muzeul martirilor schingiuiţi, unii dintre ei ucişi de torţionarii sistemului comunist, este atât de real, de palpabil, încât nu trebuie prezentat sau povestit, ci vizitat.
Am ieşit din „muzeul durerilor” tăcuţi şi copleşiţi de cele văzute. În plus, ne-a emoţionat până la lacrimi impresia pe care o asemenea extrem de cumplită şi veridică aducere aminte a făcut-o asupra unui copil de 10 ani. Ana Maria, nepoata noastră, având vârsta la care eu participasem la grozăviile acelor vremi, păşea îngândurată şoptind “Groaznic! Groaznic! Dar voi ceilalţi unde eraţi? De ce aţi lăsat să se întâmple aşa ceva?” Pe moment n-am ştiut ce şi cum să-i răspund. Iată aşadar ultima, dar nu cea de pe urmă, dintre motivaţiile de fond ale strădaniei mele de faţă.
Oare în acele vremuri de restrişte, având cizma rusească pe grumaz, puteam interveni noi, cei mulţi,
pentru a influenţa desfăşurarea unor evenimente care luaseră o direcţie neomenoasă, ba chiar criminală? Ana Maria, născându-se într-o perioada de relativă libertate, cu ecouri de prin Piaţa Universităţii sau obişnuită cu demonstraţii şi marşuri stradale cvasipaşnice, iniţiate de contestatari, credea că da! Si apropo de cizmă, vina aparţine doar stăpânirii sovietice? Sunt întrebări care merită să fie cântărite cu grijă...
De aceea încerc să povestesc urmaşilor urmaşilor mei − fiindcă de la cel de al doilea fiu, Radu, mai am încă o minune de nepoţică −, precum şi celor de seama lor, dar nu numai, o cutremurătoare experienţă personală, veche de 60 de ani, pentru ca repetarea unor astfel de tragice momente să devină cât mai puţin posibilă.
Primii ani după război. Amintiri nu prea clare şi amestecate, probabil, cu idei reţinute din discuţiile maturilor din jurul meu. Mi-amintesc doar de faptul că hainele pe care le purtam fuseseră odinioară ale fratelui meu mai mare cu 10 ani, că, prin 1948, pe la vârsta de 6 ani, Tata a adus acasă o portocală, din care eu − fără să ştiu că trebuie în prealabil descojită − am muşcat zdravăn, declarând apoi ritos că este cel mai prost măr gustat vreodată în „îndelungată mea viaţă”.
Si totuşi ai mei se lăudau că, până în 1941, duseseră o viaţă îndestulată şi lipsită de griji...
Mă simt obligat să spun câteva vorbe despre familia Zamfirescu asupra căreia s-au abătut necazurile pe care le voi relata în continuare. Tata era fiul mijlociu al lui Gheorghe Zamfirescu, din străvechiul clan călimăneştean Zamfirache. In anexe am să postez si portretul strămoşului nostru, Costică Zamfirache, care pare cioplit în stâncă de zici că-i alter ego-ul lui Moş Ion Roată. Primul care a preschimbat terminaţia numelui din „ache”, de origine grecească, în „escu”, cu rezonanţă evident românească, a
În familia noastră circulă o legendă pe care foarte cunoscutul şi apreciatul actor, regizor, scriitor, fost director de teatru şi rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, Florin Zamfirescu, a comentat-o deja pe posturile de televiziune. Se spune că prin anii '80 ai secolului cu pricina, Ion Luca Caragiale era revizor şcolar la Râmnicu-Vâlcea. Fiind bun prieten cu istoricul şi arheologul de marcă Grigore Tocilescu, îl însoţea pe acesta la Călimăneşti, unde se făceau săpături la ruinele castrului roman Arutela şi se cazau, evident, la singurul han din zonă, Hanul lui Piteşteanu. Bunicul meu, primar în acea vreme, era obligat − dar cred că-i şi făcea mare plăcere − să ţină companie importanţilor oaspeţi, iar seara cinau cu toţii la han. Fiica hangiului, Maria, o frumoasă codană de 16 ani, ii servea la masă. Neîntrecutul dramaturg, fiind un petrecăreţ deopotrivă de vestit, observând ocheadele dintre cei doi tineri, îl îndemna pe primar să nu pregete: ori s-o ceară de nevastă, ori să răpească fata. Azi aşa, mâine aşa, lucrurile au devenit serioase. A avut loc o cerere în căsătorie şi iată cum Ion Luca Caragiale a fost „vinovat” de unirea celor doi întemeietori ai clanului Zamfirescu.
Sărind peste timp, din memoria transmisă oral, în 1946, anul alegerilor parlamentare aşa-zis democrate, Tata era pentru a treia oară Primar. Mi-a povestit mai târziu despre fraudele electorale comise de către comuniştii sprijiniţi de sovieticii eliberatori la alegerile din luna noiembrie a aceluiaşi an. Ca mai peste tot în ţară şi la Călimăneşti alegerile fuseseră câştigate de ţărănişti, însă el, ca edil, nu a fost lăsat să asiste la numărarea voturilor ca atare au câştigat – vorba lui Stalin – cine le-a numărat.
Mai reţin că ultima reformă monetară i-a găsit pe părinţii mei ca de obicei „pe geantă” şi că nişte prieteni apropiaţi, ceva „mai economi”, le-au solicitat sprijin pentru a le schimba ceva bani întrucât fiecare persoană cu domiciliul în România avea dreptul la un schimb monetar maxim plafonat. Noua şi dezastruoasa contravaloare a leului sărăcea pe toţi cei ce nu aparţineau noii clase conducătoare, deoarece sumele de bani care depăşeau plafonul stabilit nu mai aveau nicio valoare.
A sosit anul 1952, când încă nu împlinisem 10 ani. Tata era directorul şcolii, directorul căminului cultural, directorul cercului cultural Arlus şi al nu ştiu câtor comitete şi comiţii. Personaj haretian − cum bine l-a definit folcloristul şi omul de cultură Gh. Deaconu, unul din puţinii descoperitori şi scotocitori inteligenţi ai istoriilor vâlcene −, fusese adept înregimentat al marelui
Iorga şi totodată genul tipic de trainer cultural de provincie. Fusese chiar redactor la publicaţia „Ideea” şi redactor-şef al publicaţiei „Viaţa şcolară”, reviste de circulaţie naţională. Nu se dădea înapoi de la niciun gest, de la nicio acţiune folositoare celor din jurul său.
Strângerea de fonduri pentru construcţia şcolii, a Primăriei sau a Căminului cultural, managementul şcolar (a fost ctitorul şi directorul Şcolii centrale cea mai mare parte din existenţa acesteia), regizarea unor serbări şcolare de răsunet, organizarea de serate muzicale (era un violonist pătimaş) şi de expuneri publice pe teme literare (era conferenţiar şi orator foarte înzestrat) – toate acestea reprezentau pentru el activităţi curente, cotidiene pe care le practica neobosit cu o devoţiune de invidiat.
S-ar putea să fiu subiectiv, dar Tata era de o acribie pe care n-am mai întâlnit-o la altcineva. Erau zile când nu-l vedeam la faţă întrucât pleca în zori şi se întorcea târziu în noapte. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, nespecific unui intelectual rafinat, nu l-am auzit plângându-se vreodată de oboseală.
Fratele meu reuşise la examenul de admitere pentru mult lăudata Facultate de Medicină din Cluj şi toate păreau că merg, târâş-grăpiş, într-o direcţie nu prea clară dar, dacă strângeai uşor din dinţi, devenea
Dintr-odată însă, lucrurile au început să ia o turnură halucinantă, de parcă totul fusese teleportat într-un tărâm delabrat. Prietenii obişnuiţi ai casei nu mai dădeau semne de viaţă, pe stradă oamenii se fereau unii de alţii, frica, teama se generalizase iar părinţii mei vorbeau si se sfătuiau acasă mai mult în şoaptă. Normalitatea devenise anormalitate, iar emisiunile unui post de radio, pe care Tata îl asculta cu capul „băgat” în difuzorul radioului nostru (era foarte mândru de un model Telefunken, impresionant ca mărime şi modern pentru acele vremi), se mutaseră târziu în noapte.
Într-una din zilele călduroase ale lunii august, de ziua Adormirii Maicii Domnului, pe când mă aflam în curtea unui tovarăş de joacă din Căciulata, Stefănică, a sosit stăpânul casei, Lazăr Georgescu, coleg şi bun prieten de-al tatei, un om de o probitate remarcabilă, care, pe un ton grav, m-a trimis urgent acasă unde se întâmplase o mare nenorocire. Am plecat în goană, nedumerit şi înspăimântat, suspinând pe furiş să nu mă vadă lumea. Când am intrat în sufrageria casei noastre, sora mamei, care merita din plin apelativul diminutivat de Tăntica, şi soţul acesteia, Milică Bărbulescu, sosiţi fulger de la
Râmnicu-Vâlcea, se străduiau să potolească plânsul disperat şi zgomotos al mamei.
În acea atmosferă de coşmar, care-mi revine cu claritate în minte, am reuşit să înţeleg că Tata, prezent la nişte cursuri de perfecţionare în capitala raionului, fusese arestat de către securişti în plină stradă ca un criminal periculos. Timp de mai mult de un an de zile nu am avut nicio veste despre el. Nici dacă trăieşte, nici de ce a fost răpit dintre noi, nici unde ar putea fi eventual contactat. Nimic, nimic, de parcă nici n-ar fi existat vreodată! Câte n-a întreprins biata Mama şi ce-a păţit săracu’ frate- meu, proaspătul student la Medicina din Cluj... Dar despre toate astea şi încă ceva pe deasupra, voi povesti în cele ce urmează.
Am înţeles că Tata, fără să poată fi acuzat de ceva anume, intrase în lotul sutelor de mii de lideri locali ai „reacţiunii burghezo-moşiereşti” ce trebuiau lichidaţi sau, în caz că rezistau, „reeducaţi”. Cu toţii au fost arestaţi − pe atunci se folosea termenul grobian de „ridicaţi” − de către securitate în acea noapte neagră de 15 - 16 august 1952 şi sechestraţi vreme îndelungată în închisorile comuniste.
Ce pedeapsă mai inumană şi mai distrugătoare poate fi imaginată în afară de aceea care te izolează complet, rupându-te de familie, fără să ai o cât de firavă ştire despre cei dragi ?
Tot în acea noapte de tristă aducere aminte a fost arestat şi fratele tatei, Ion Zamfirescu, profesor de limba şi literatura română la Liceul Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, aşa încât nenorocirea căzuse asupra întregii familii. N-a fost suficient că securiştii au venit în viul nopţii „să-l
La români e obiceiul ca nou-născutul pentru care nu există certitudinea că va trăi, să fie de urgenţă botezat. Preotul Gh. Popescu, prieten al casei, s-a mobilizat rapid aducând cele trebuincioase la magherniţa în care fusese mutată lăuza. Trebuiau găsiţi de urgenţă naşi! Cum cei mai la îndemână erau Mama şi cu mine, deşi nu împlinisem încă zece ani, am devenit naş şi am ţinut în braţe pe fetiţa căreia i-am pus numele Mihaela. Acţiunea noastră precipitată a fost de bun augur fiindcă proaspăta noastră finuţă a avut noroc şi s-a însănătoşit transformându-se cu timpul într-o fată frumoasă şi talentată. Mihaela Zamfirescu a devenit mai târziu profesoară de franceză la Liceul de Turism din Călimăneşti. Singurul „scăpat’’ de curăţenia făcută de zbiri în familia noastră a fost cel de al treilea frate, unchiul
Costică, tatăl renumitului Florin Zamfirescu şi al cunoscutei actriţe Raluca Zamfirescu, fiindcă pe acea vreme era încă mult prea tânăr. Mai târziu, însă, a fost şi el pus la index şi tratat ca atare.
Nu vreau să comit impietatea de a pretinde că noi, cei rămăşi acasă, am îndurat chinuri comparabile cu cele suportate de deţinuţii anilor ’50, pe care numai un geniu ca Soljeniţîn le-ar putea reda în cuvinte, dar detenţia politică a tatălui meu a rămas cea mai grea şi nefericită perioadă pe care am traversat-o.
Teroarea si mefienţa se instalaseră pretutindeni. Deşi până atunci ai mei s-au bucurat de respectul şi simpatia tuturor locuitorilor orăşelului de la poalele Coziei, dintr-odată toţi membrii familiei Zamfirescu parcă deveniseră ciumaţi. Nimeni nu mai îndrăznea să ne calce pragul, pe stradă eram ocoliţi în mod vădit, iar nenorocirile se înlănţuiau pe zi ce trece.
După evacuarea forţată a familiei unchiului Ion, la puţin timp ni s-a rechiziţionat şi nouă casa. Ne-au izolat într-o singură cameră, celelalte fiind repartizate familiilor unui miliţian şi unui tehnician dentar venit de aiurea.
Merită reţinut faptul că ni s-a naţionalizat şi mobila aferentă acestor camere.
Nemaiavând cu ce trăi, Mama a fost obligată să vândă prin vecini pe sume modice singurele valori rămase,
La festivitatea de început a noului an şcolar 19521953, noul director a înfierat cu mânie proletară fosta conducere a şcolii, reprezentată de deţinutul politic Nicolae Zamfirescu şi a ameninţat „rămăşiţele’’ reprezentanţilor burghezo-moşierimii care mai aveau îndrăzneala să profeseze (era o trimitere directă către Mama) că vor fi radiaţi în scurtă vreme din rândul cadrelor didactice.
Cu toate aceste tentative de intimidare, Mama, deşi distrusă sufleteşte de răpirea stupidă, brutală şi ilogică a partenerului ei de viaţă, pe care l-a iubit şi respectat enorm, nu se lăsa înfrântă de slugile noului regim replicându-le, de câte ori avea ocazia, cu o riscantă aciditate. O deranja la fel de tare şi formula aproape zilnic strecurată la ureche de aşa-zişii binevoitori: „doamnă Zamfirescu, potoliţi-vă, aveţi copii!”.
Trebuie să spun câteva cuvinte şi despre Mama. Fusese crescută într-o familie de intelectuali pur sânge, cu rude printre „burghezo-moşierimea’’ de vârf a Râmnicului. Bunicul, Ion Sgondea, cunoscut compozitor şi
Deşi fusese educată prin pensioane sau poate tocmai de aceea, Mama era o gospodină perfectă şi avea o putere de muncă de speriat. Altfel n-am fi putut rezista cu cei 350 lei/lună pe care-i câştiga la şcoală, când 80% din ei trebuiau plătiţi gazdei din Cluj pentru cazarea fratelui meu, student în anul II la Medicină. E limpede că, oricum ai încerca, nu poţi creşte un copil de 10 ani şi să mai întreţii şi o casă cu cei câţiva lei rămaşi. Aşa că, fiind în imposibilitate de a plăti facturile lunare, ni s-au tăiat racordurile la curent electric şi apă potabilă. Timp de peste doi ani de zile, am trăit doar cu o lampă de gaz pentru iluminat şi un primus, tot cu gaz urât mirositor, pentru gătit. Trebuia drămuit la sânge şi consumul lemnelor de foc pentru a putea traversa iernile de pomină ale anilor 1953 şi 1954, aşa că am avut parte, fără să vreau, de o educaţie de tip spartan.
Faptul că cei 300 de lei erau trimişi lunar la Cluj nu însemna că Nucu, frate-meu, ar fi dus-o mai bine. În primii ani de studenţie, pe tot parcursul detenţiei tatălui
Prin luna decembrie, colac peste pupăză, mi-am rupt piciorul la patinaj. Cine aude de patinaj se gândeşte la domni, domnişoare şi copii frumos îmbrăcaţi care lunecă graţios pe gheaţa lucioasă în ritmuri armonioase de vals vienez. Nici vorbă de aşa ceva! Patinele Solingen, care aparţinuseră cândva fratelui meu mai mare cu 10 ani, deşi cam uzate, fiind ataşabile oricărui bocanc, mi se potriveau.
Astfel, în acea perioadă de sărăcie lucie, ajunsesem singurul din oraş care avea asemenea minunăţii şi, neexistând patinoare, îmi făceam mai toată ziua de lucru cu ele încercând să lunec pe zăpada bătătorită a trotuarelor sau uliţelor din aşa-zisul centru.
Într-o zi, mergând să cumpăr pâine, bineînţeles cu patinele-n picioare, m-am rostogolit pe treptele tocite şi pline de gheaţă ale brutăriei şi mi-am frânt piciorul stâng în două locuri. Treaba a fost destul de serioasă fiindcă şi acum modificările climatice mă fac să resimt dureri în zona cu pricina. Mersul la spital la Râmnicu-Vâlcea şi pusul în gips erau mult prea costisitoare şi depăşeau posibilităţile noastre materiale, aşa că am rămas acasă cu piciorul învelit în cârpe, „pus la loc” de mâinile măiastre
ale mamei şi ale unei babe din vecini. Procedeul era greşit în cazul fracturilor multiple şi grozav de dureros.
Peste vreo doi ani, datorită faptului că şchiopătam vizibil, m-au dus, în sfârşit, la spitalul din RâmnicuVâlcea la doctorul Vlădescu, cunoscut din copilărie de mama, care a rămas stupefiat de modul cum avusese loc vindecarea fără intervenţia vreunui specialist ortoped.
În cele câteva luni în care nu am putut pune piciorul în pământ, Mama mă scotea la aer pe o sanie, având totuşi grijă să nu treacă prin faţa prăvăliei cu dulciuri a lui Macavei, fiindcă n-ar fi putut face faţă privirilor pofticioase ale unui copil la vederea halviţelor şi bomboanelor apetisante şi felurit colorate, etalate în galantar.
O parte din eventualii cititori ai rândurilor de faţă ar putea să creadă că relevanţa prea multor amănunte din perioada pe care încerc s-o conturez este discutabilă. Însă, în opinia mea, ele sunt extrem de importante pentru reconstituirea cadrului general de desfăşurare a evenimentelor pe care le voi relata. Numai astfel pot fi înţelese cele întâmplate în acele vremuri de mare restrişte. Şi ceea ce încerc să încredinţez acum hârtiei sunt imagini de kinogramă întipărite pentru totdeauna în memoria mea. Am încredere în selectivitatea naturală a detaliilor memorate.
Lucrurile care sunt de neşters în mintea omenească se datorează în primul rând influenţei deosebite pe care acestea le au asupra acţiunilor sau atitudinilor ulterioare.
Iată, spre exemplu, încă o întâmplare a cărei imagine îmi este deosebit de clară. În mijlocul unei nopţi de iarnă din perioada la care mă refer, m-am trezit din somn şi am zărit-o pe Mama stând la lumina vagă a lămpii cu gaz murmurând nişte vorbe pentru mine de neînţeles şi amestecând nişte boabe de porumb pe care le aşeza apoi
Trebuie să spun că, pentru ameliorarea cât de cât a traiului nostru zilnic, în timpul vacanţelor, fratele meu, Nucu Zamfirescu, student eminent la Facultatea de Medicină din Cluj, muncea pe diverse şantiere de construcţii ca salahor, „avansând” ulterior ca şef de roabă la cariera de piatră de la Turnu.
De parcă n-ar fi fost de ajuns, seara, când venea în sfârşit acasă rupt de oboseală, îl ascundeam în pod fiindcă era căutat de către secretarul orăşenesc al uniunii tineretului muncitor, Boris Hirni (fiul cel mic al unei familii de emigranţi ruşi „albi” , pe care Tata, ca primar, i-a ajutat să nu moară de foame, dar zicala “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” se pare că e mai mult decât adevărată…), deoarece acesta ţinea cu tot-dinadinsul să se facă remarcat prin excluderea din organizaţia locală de tineret a fiului unui deţinut politic. Această „reuşită” a u.t.m.-ului local ar fi pus definitiv cruce perioadei de studenţie a fratelui meu.
Au mai trecut câteva luni de zile. Chinuitoare şi pline de nesiguranţă, mai ales că zvonurile despre miile de deţinuţi politici morţi în puşcării ori la tăiat de stuf în Deltă sau la "Canal", circulau peste tot. Mulţi români îşi reamintesc de faptul că liderii partidului muncitoresc român deschiseseră un şantier gigant, o lucrare faraonică, la care erau duşi la muncă forţată „duşmanii comunismului”, adică deţinuţii politici. Condiţiile de muncă erau primitive, grele şi inimaginabil de periculoase. Astfel, canalul Dunăre Marea Neagră devenise cavoul elitei române din acea perioadă.
Mult mai târziu am aflat că Tata a suferit o depresie după detenţia de un an de zile din gulagul experimental din Piteşti şi transferarea mai apoi la severa închisoare de la Văcăreşti. Torturile fizice şi psihice la care erau supuşi zilnic depăşeau cu mult limita suportabilităţii şi de aceea cerea cu insistenţă temnicerilor să fie trimis la „Canal”, dând crezare zvonului răspândit printre deţinuţi că acolo
Peste câţiva ani, având mai multe informaţii, am reuşit să pun cap la cap imaginile la care asistasem. În urma denunţului făcut de notabilităţile comuniste din Călimăneşti, Tata fusese arestat pe stradă în Râmnicu Vâlcea, îmbrăcat într-un costum subţire de sit, fără să i se permită să ia legătura cu nimeni.
Făcând o mică paranteză, imediat după 1989, au fost blamate public practicile securităţii de a aresta cetăţeni români în plină stradă, în aeroporturi etc. sau de a descinde în mijlocul nopţii cu mascaţi pe la casele oamenilor deoarece − fiind practici care încalcă flagrant drepturile individului − sunt specifice doar perioadei comuniste. Se pare că ne-am înşelat amarnic fiindcă şi azi în România se mai întâmplă asemenea stupizenii aplicabile pe alte meridiane doar criminalilor periculoşi!
În noaptea de pomină a lunii august 1952, beciurile securităţii din strada Praporgescu (unde actualmente se află banca Unicredit Ţiriac), s-au dovedit neîncăpătoare pentru sutele de arestaţi. Au fost de urgentă transportaţi cu dube-camion la penitenciarul din Piteşti, unde vârfurile intelectualităţii şi reprezentanţii „burghezomoşierimii” din România erau supuse unui cumplit experiment de reeducare-lichidare. Unul din „hotelurile”
Necesităţile fireşti puteau fi rezolvate doar la ore stabilite aleatoriu de administraţia închisorii (!) când supraveghetorii formau grupuri de câte 20-30 de deţinuţi pe care îi însoţeau până la ''tineta'' de un primitivism înspăimântător, care se balansa periculos deasupra unei văi adânci. Hrana zilnică era servită în două reprize şi consta dintr-un singur şi constant fel de mâncare: un polonic de arpacaş fiert şi o bucată de 100 grame de pâine.
E adevărat că, la ''micul dejun'', se adăuga o cană de apă fiartă, uşor colorată şi îndulcită cu multă zgârcenie, probabil pentru a contracara în vreun fel efectul devastator al frigului din iernile geroase ale anilor '52-'53.
În costumul lui subţirel de vară, Tata n-ar fi rezistat nici măcar până la Crăciun în acea baracă cu pardoseala din pământ noroios îngheţat. A avut însă o mare şansă: nu fuma. Am uitat să spun că toţi arestaţii se bucurau de încă o notabilă desfătare. Aveau dreptul la o raţie zilnică de 8 ţigări! Pe atunci, mai toată lumea suferea de acest viciu, aşa încât e lesne de imaginat faptul că, în foarte scurtă vreme, ţigările au ajuns monedă forte în interiorul
Tatăl meu s-a salvat de la moarte sigură reuşind să "achiziţioneze", în schimbul unei cantităţi zdravene de ţigări, o sarică miţoasă din blană de oaie (în care l-am văzut îmbrăcat la ''vorbitor'' la Văcăreşti un an mai târziu) de la un cioban arestat pentru simplul motiv că nu-şi declarase “la centimă” întregul efectiv mioritic.
Trebuie recunoscut şi faptul că, de ziua republicii sau la 23 august, aveau parte de un adevărat meniu de sărbătoare: câte un blid de linte sau de fasole, bineînţeles fără nici o urmă de carne sau bucăţică de ciolan! Nu-i mai puţin adevărat că acest cumplit regim de înfometare forţată poate fi privit şi din alt punct de vedere.
În momentul arestării, Tata era suferind de ulcer gastric şi de o calculoză renală grozav de supărătoare, iar când a fost eliberat, cu o greutate corporală de numai 45
Dar oare merită să recurgem la înfometare cronică pentru a trăi mai mult? Avem certitudinea că, după aşa un chin prelungit, vom obţine tinereţea făr’ de bătrâneţe? Nu sfătuiesc pe nimeni să încerce!
Tot la Piteşti, Tata s-a încredinţat, dacă mai era nevoie, de faima şi respectul de care se bucura socrul său, adică bunicul meu, Ion Sgondea, compozitor şi dirijor de cor, vestit la vremea lui, profesor titular de muzică al Liceului Lahovari încă de la înfiinţarea acestuia în 1913 şi şef al catedrei de muzică psaltică de la Seminarul „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Fusese foarte iubit de seminarişti. Moartea lui prematură a fost subiect de presă pentru jurnale de prestigiu precum „Curentul” şi „Universul”. Mulţi preoţi, colegi de suferinţă cu Tata, aflând că este ginerele lui Ion Sgondea, îl invitau să ia parte la ”festinurile’’ înjghebate pe loc atunci când aveau
De mare importanţă în călirea fizică şi psihică dovedită de deţinuţii politici supuşi „experimentului Piteşti”, aplicat celor din baraca în care „locuia” Tata şi eşuat, din fericire, lamentabil, a fost posibilitatea de a comunica între ei în interiorul barăcii. Datorită faptului că se aflau acolo de-a valma profesori universitari, foşti miniştri, avocaţi cu renume, medici vestiţi şi oratori faimoşi, se organizau ad-hoc seri literare sau ştiinţifice în care conferenţiari de marcă abordau teme dintre cele mai diverse.
E ciudat că mahării închisorii permiteau aşa ceva dar, probabil, văzând că aceste expuneri elitiste nu aveau caracter politic şi că totul se desfăşura în deplină ordine şi linişte, le îngăduiau. Tata îmi spunea că asemenea momente te făceau să uiţi de foame şi frig, iar multora le dădea tăria de a rezista în continuare.
Deşi orice manifestare creştină era interzisă cu străşnicie de torţionari, supravieţuirea vinovaţilor fără vină încarceraţi în puşcăriile comuniste s-a datorat in principal credinţei neabătute în Fiinţa Supremă. Faptul că, în singurătatea carcerelor, au avut în permanenţă un mentor, un confesor divin, un atotcunoscător partener de dialog, un Dumnezeu căruia să-i adreseze rugi fierbinţi, i-a întărit
Cei fără niciun crez au capotat rapid. Fie n-au rezistat, fie au devenit simple si ticăloase instrumente ale călăilor. Ca atare, mai trebuie căutată vreo dovadă mai grăitoare a existenţei Creatorului?
Devenise din ce în ce mai evident că operaţiunea de „reeducare” forţată, de îndemn la delaţiune ordinară, de intimidare şi spălare a creierului la care erau supuşi „politicii'' nu dădea roadele scontate şi atunci mahării securităţii s-au gândit să-i disperseze. Aşa că la fiecare 2-3 săptămâni se formau, după nişte liste prestabilite de conducerea închisorii, grupuri, grupuri de deţinuţi care părăseau baraca şi pe care tatăl meu nu i-a mai întâlnit niciodată!
Între timp, se mai întâmplase ceva! Unchiul Ion, profesorul lahovarist arestat odată cu Tata, a avut un noroc chior! Miile de arestaţi din noaptea de pomină erau „triaţi” şi repartizaţi pe închisori la uriaşul penitenciar din Piteşti.
Şeful comisiei de repartizare era un colonel de securitate care absolvise cu ceva timp înainte Liceul
Lahovari din Râmnic. Recunoscându-şi profesorul (Unchiul Ion era foarte iubit de elevi, fiind excesiv de hâtru; contrar celor vehiculate, ne-a povestit că el i-a pus supranumele de „Bibanu” lui Dem Rădulescu, întrucât avea o siluetă rotunjoară şi era fiul unui negustor de peşte din hala centrală) şi, profitând de bulibăşeala acelor clipe, l-a făcut scăpat, trimiţându-l acasă. Nu a omis însă să-i spună să nu scoată vreo vorba despre cele întâmplate, altminteri, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul.
Este şi motivul din pricina căruia, deşi ne ajuta pe ascuns cu o sumă de bani lunar, el nu a schimbat nicio vorbă cu noi timp de doi ani. Deşi îşi trimetea nevasta noaptea târziu sa ne mai ajute, pe strada nici măcar nu ne saluta. Eventualii cititori au înţeles că frica se transformase in groază! Mult mai târziu am citit în documentele C.N.S.A.S. că securitatea era la curent (!) cu ajutoarele nocturne pe care le primeam.
Recunosc faptul că am ocolit milimetric adevărul afirmând că în cursul primului an de detenţie al tatălui meu nu am avut nicio ştire despre el. Iată ce s-a întâmplat: în preajma Paştelui din 1953, ne-am pomenit acasă cu un individ îmbrăcat curăţel, slab şi cam negricios la faţă. Deosebit de logoreic, s-a prezentat drept deţinut politic la penitenciarul din Piteşti, care obţinuse în mod excepţional o învoire de câteva zile de la mahării închisorii pentru a lua parte la înmormântarea părintelui său. Şi, spre norocul nostru, spunea el, este coleg de celulă cu Nae Zamfirescu!
Cum noi eram în totală necunoştinţă de cauză, tocmai buni de ciugulit, am înghiţit pe nemestecate cele înşirate de individ. Părea credibil fiindcă strecura printre sporovăielile lui nişte glumiţe şi locuţiuni verbale specifice tatălui meu, deci exista dovada că îl cunoscuse.
Tata avea umor şi încă unul de calitate pe care, din fericire, nu şi l-a pierdut niciodată. Era cu atât mai normal să şi-l fi păstrat şi în timpul detenţiei în lagărul din Piteşti, unde trebuia să treci peste mizeriile de tot felul pentru a-ţi
După trecerea câtorva săptămâni, neprimind nicio veste, speranţele noastre s-au năruit. Ne-am dat seama că am fost escrocaţi şi astfel tristeţea şi deznădejdea au devenit şi mai apăsătoare. La întoarcerea părintelui meu, am discutat despre aventura păgubitoare prin care trecusem, însă portretul robot făcut de noi pungaşului nu a dus la niciun rezultat. Tata spunea că printre „duşmanii sistemului comunist” fuseseră strecuraţi deţinuţi de drept comun, care aveau sarcina să deconspire tot ce se întâmplă în intimitatea „politicilor” şi că probabil, în acest fel, escrocul l-a cunoscut, i-a reţinut câteva vorbe tocmai cu scopul de a-i păcăli soţia sau copiii, după ce va fi eliberat, fiindcă, pentru deţinuţii penitenciarului de tristă amintire din Piteşti, nu se putea pune problema învoirilor.
Păcătosul ar fi putut să aleagă o familie ceva mai pricopsită, deşi cred, că în 1953, nu prea mai exista aşa ceva în România. Mi se pare greu de crezut cum poate cineva sa jecmănească o familie care şi aşa era bătută de soartă....
Aşa s-a scurs mai mult de un an de zile. Când ne pierdusem aproape orice speranţă, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la Tata. Erau doar câteva rânduri în care ne spunea că se află „internat” la Văcăreşti, în stabilimentul de reeducare a indivizilor dovediţi a fi deosebit de periculoşi pentru siguranţa statului (!), că aveam voie să-l vizităm şi să-i aducem un mic pachet cu alimente într-o anumită zi a fiecărui trimestru.
E greu de exprimat bucuria pe care am simţit-o la citirea celor câteva rânduri inconfundabil caligrafiate de mâna tatălui meu, aflând că trăieşte şi că-l vom putea vedea în curând. Mama s-a împrumutat din nou în stânga şi-n dreapta şi, peste trei luni, am călătorit pentru prima oară în viaţă la Bucureşti într-un tren personal. Plafonaţi de posibilităţile noastre materiale extrem de reduse, cumpărasem bilete pentru clasa III-a în nişte vagoane scorojite şi supraîncărcate care gemeau din toate încheieturile, trase cu viteză de melc de o gâfâitoare locomotivă antediluviană.
După multe, multe ore de mers (trenurile directe ieşeau din discuţie, fiind prea scumpe) în nişte condiţii greu de descris, am ajuns până la urmă în Capitală şi ne-am cazat la nişte rude îndepărtate.
În zorii zilei următoare, ne-am prezentat la porţile uriaşe ale închisorii Văcăreşti, unde stăteau încolonate cuminţi sute de femei, însoţite de copii de toate vârstele. În acea zi, în conformitate cu regulamentele interioare ale vestitei puşcării, puteau intra la « vorbitor » doar soţiile deţinuţilor al căror nume începea cu litera Z. Regula nefiind publică nu era cunoscută de toată lumea, de aceea în şirul uriaş al celor ce doreau să-şi viziteze soţul, tatăl sau fratele, existau şi femei venite de prin toate colţurile ţării al căror nume avea altă iniţială. Refuzându-li-se intrarea, disperate, îşi smulgeau părul din cap şi se rugau cu cerul şi pământul să le fie acceptate măcar alimentele aduse deţinuţilor, însă cerberii de la poartă erau de neînduplecat.
Ne-am aşezat la rând şi după multe şi chinuitoare ore de stat în frig şi ploaie am ajuns în sfârşit la poarta închisorii, în faţa unui uriaş în uniformă care „tria” conţinutul pachetelor. Ne-a smuls din braţe coletul adus de noi pentru Tata, l-a aşezat pe o masă şi, neavând răbdare să-l desfacă pentru a-i controla conţinutul, a înfipt o baionetă uriaşă în mijlocul acestuia, despicându-l ca la
Încercând să depăşim, fără să crâcnim, acest act barbar, am intrat înăuntrul închisorii la „vorbitor” adică într-o sală nemobilată dar măricică, despărţită în două de un culoar îngrădit cu plasă de sârmă. Prin acest culoar circula un gardian gras şi mustăcios având în mâinile lui mari şi noduroase un baston gros de cauciuc despre care am aflat mai apoi că era instrumentul cotidian de reeducare a „păcătoşilor” încarceraţi. De partea cealaltă a încăperii, se zărea un coridor aidoma ca formă şi dimensiune deschizăturii prin care animalele periculoase (lei, tigri, pantere) intrau în arena circului.
Deşi întreaga atmosferă era apăsătoare, înfricoşătoare, aşteptam tremurând de nerăbdare şi emoţie pe cel care ne fusese răpit cu atâta timp în urmă. Ţin să subliniez că Tata fusese un bărbat nu prea înalt însă robust, vioi, dinamic şi cu o ţinută care impunea, iar acum, la câţiva metri de noi, în spatele gratiilor, apăruse, târându-se prin tunelul scund şi îngust, un om sfârşit ce părea ajuns la capătul puterilor. Făptura scheletică, gheboşită şi îmbrăcată într-o sarică miţoasă de oier, având atârnată de gât o traistă în care probabil căra rămăşiţele
Şocul a fost atât de brutal încât am izbucnit în plâns ţipând: «în ce hal ai ajuns tu, Tăticule!». Strigătul, stupid şi spontan, a fost suficient pentru ca ambii părinţii să izbucnească şi ei în hohote de plâns. Era un plâns deznădăjduit, încărcat de neputinţă, păreri de rău, cu doar o foarte, foarte firavă undă de bucurie datorată revederii.
Momentul, zguduitor în fond, a fost curmat brusc de miliţianul care se plimba nepăsător prin culoarul care ne despărţea. «Gata, minutul s-a terminat, toată lumea afară!». Tata, care ştia foarte bine ce efecte ar avea contactul cu acel instrument învârtit cu dibăcie de mâinile temnicerului în cazul în care nu i-ar asculta ordinul, a dispărut prin gaura tunelului potrivit mai degrabă pentru fiare sălbatice decât pentru oameni.
Deşi vederea noastră i-a dat tăria şi motivaţia de a rezista în continuare, întâlnirea fusese ratată datorită exploziei mele necontrolate, iar comunicarea atât de necesară între doi soţi după o absenţă de 14 luni fusese ratată.
Cei rămăşi acasă, ajunseserăm şi noi la rându-ne în preajma limitei de supravieţuire. Aflând în ce nevoi ne zbatem, un grup de prieteni de-ai Tatei (doctorul V. Găină, preotul Gh. Popescu, Lazăr Georgescu şi profesorul Ion Zamfirescu, care reuşise între timp să fie eliberat din închisoare) se hotărâseră în secret să ne ajute, stabilind o subvenţie totală de 100 de lei/lună care ne era strecurată „conspirativ” noaptea târziu, să nu vadă nimeni, prin gardul din spatele casei, de către soţia unchiului meu. Fără această modestă, dar bine-venită, gură de oxigen nu cred că am mai fi putut rezista multă vreme.
Până la citirea documentelor obţinute de la C.N.S.A.S., noi am crezut că acest ajutor pe care Tata l-a restituit în rate după venirea din „pension”, se desfăşurase într-o discreţie totală. Nici pe departe! Din documentele securităţii se poate vedea că poliţia politică urmărea îndeaproape un gest cât se poate de omenesc, dar totodată
şi pe autorii acestuia, încadrându-l în categoria acţiunilor subversive şi periculoase. De ce era periculos şi subversiv să nu laşi să moară de foame nişte prieteni sau nişte rude apropiate? Cum de aflaseră despre aceasta? Prin spionaj sau prin delaţiunea obţinută prin constrângere a unuia din actorii piesei? Ambele variante îmi dau fiori!
A fost o perioadă cumplită! Deşi aveam doar 11-12 ani, revăd toate acele evenimente cu o claritate care mă pune pe gânduri.
Exagerăm noi cumva? Ceea ce se întâmpla era o consecinţă a noului drum către promisul viitor luminos, care trebuia protejat de pericolul potenţial reprezentat de burghezie şi de intelectualitatea fără sorginte proletară? Nici poveste! Umanismul lozincard folosit obsesiv de regimul care se instaurase rapid, tentacular şi terorist, cu ajutorul ruşilor se dovedea pe zi ce trece ca nefiind altceva decât o înşelătorie grosolană.
S-a încercat şi se încearcă justificarea crimelor săvârşite între anii 1945-1964 aruncând întreaga vină doar în spinarea "marelui prieten de la răsărit". Iată un neadevăr flagrant! Este extrem de grav dar nu mai puţin adevărat că, din nefericire, au existat români care şi-au schingiuit şi batjocorit conaţionalii, aşa-zişi „reacţionari", dar şi pe familiile acestora. Români au fost şi cei care au folosit delaţiunea ca instrument pentru a parveni. Şi tot
Orice individ cu o judecată cât de cât sănătoasă şi cu o capacitate rezonabilă de a separa binele de rău îşi dă seama că acest comportament abominabil nu poate fi iertat decât în momentul în care cei vinovaţi vor plăti, sau când îşi vor pune cenuşă-n cap ca Henric al VI-lea la Canossa! Dar, neîntâmplându-se nimic până acum, mai există oare speranţa că o vor face-o în cele din urmă, mai ales că mulţi dintre ei sau progeniturile lor au căpătat, prin mijloace miraculoase, poziţii cheie în economie, în politică sau în administraţie? Cu toate că speranţa moare ultima, tare mă tem că aceasta să nu fi sucombat deja.
Cum să mai speri când, pe zi ce trece, apar noi dovezi de existenţa unor indivizi cocoţaţi în posturi cheie ale statului român, membru al civilizatei Uniuni Europene, care n-au fost altceva decât torţionari de cea mai joasă speţă? Deşi în ţări cu democraţie avansată asemenea crime nu au termen de prescriere, noi facem excepţie de la regulă, nesolicitând pedepsirea vinovaţilor sau măcar publicarea unei liste a ruşinii.
Religia noastră ne îndeamnă să iertăm!
După atât amar de vreme, iertarea mai treacămeargă, dar de uitat nici nu poate fi vorba. Dar, ca să nu uităm, trebuie să ştim ce s-a-ntâmplat cu adevărat. Avem
obligaţia şi datoria să transmitem ceea ce ştim generaţiilor de după noi, fiindcă “ errare humanum est, perseverare diabolicum”! Este un imperativ căruia i se subordonează şi încercarea de faţă. Pentru ca – Doamne fereşte! − România să nu mai poată fi transformată de nimeni, niciodată, într-un univers concentraţionar! O doresc din toată inima!
Au trecut aproape doi ani. Crescusem, iar nefericirea care ne lovise mă maturizase. Şi iată că, într-o bună dimineaţă, în jurul orei 3,00, s-a auzit o bătaie discretă la fereastra dormitorului nostru. Mama, speriată, întreabă “cine-i?”, iar răspunsul celui de la geam, pe un ton imposibil de confundat, a fost “hoţii” şi urmează o deopotrivă de hilară, dar şi stupidă întrebare a mamei căreia nu-i venea să creadă ce auzea: “care hoţi?”.
Am încercat să redau ad litteram acest dialog care demonstrează că Tata îşi păstra umorul, indiferent de situaţie, iar mama, recunoscând glasul şefului familiei, credea că visează. Nu mă simt în stare să fac o descriere cât de cât veridică a bucuriei revederii.
Vestea s-a întins în orăşel cu viteza sunetului. Zeci şi zeci de călimăneşteni au venit să-l vadă pe Nae Zamfirescu reîntors printre cei vii. Realmente stăteau la coadă în largul balcon al casei noastre pentru a intra să schimbe câteva cuvinte cu cel ce le-a fost dascăl, primar sau îndrumător cultural. Aşa s-au derulat lucrurile, de
A fost o demonstraţie de afecţiune şi respect pe care n-o voi uita niciodată. În acelaşi timp, ne cam temeam de reacţia plină de invidie a liderilor comunişti locali, autorii de facto ai detenţiei. In fond era o palmă dată acestora de către o bună parte din călimăneştenii pe care autorităţile locale pretindeau că-i reprezintă.
Îmi amintesc cu duioşie încă un episod. Printre cei veniţi să-l vadă s-a aflat şi prietenul meu cel mai bun, Iulian Hondrilă, al cărui tată, Vasile Hondrilă, poet gălăţean de marcă în perioada interbelică, fusese arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru activitate antisovietică. În fapt, fiind basarabean de origine, scrisese şi încercase să publice un volum de versuri care milita pentru revenirea R.S.S. Moldovenească, aşa cum se numea ţinutul românesc de peste Prut după anexarea stalinistă din 1940, la patria mamă. Cu naivitatea unui copil de 12 ani, îl întreba plângând pe Tata dacă i-a întâlnit părintele prin închisorile prin care trecuse. Proaspăt sosit din carcerele comuniste, Tata refuza cu obstinaţie să comenteze evenimentele din perioada detenţiei, însă, impresionat de nefericirea copilului din faţa lui, lipsit de
De fapt, acesta a scăpat din închisoare abia în 1964 când, pentru a intra în graţiile marilor puteri vestice, de ajutorul cărora aveam mare nevoie, Dej a aprobat o amnistie generală pentru toţi deţinuţii politici. Această amnistie a fost posibilă şi datorită faptului că relaţiile directe româno-sovietice intraseră într-un pronunţat con de umbră. Intenţia din ce în ce mai evidentă şi mai autoritară a ruşilor de a transforma întregul lagăr socialist într-o uriaşă uniune sovietică trezise, în sfârşit, la realitate conducerea comunistă a României.
De-a lungul timpului, povestind unor cunoscuţi odiseea tatălui meu precum şi faptul că a fost eliberat după doi ani, câţiva dintre aceştia, ce-i drept foarte puţini, au exclamat „a avut noroc”.
Revoltat de o asemenea gândire, prima pornire pe care am avut-o a fost să urez preopinentului să aibă parte şi el de un asemenea noroc. Din fericire, m-am oprit la timp, dându-mi seama că cei care s-au exprimat astfel, din motive pe care nu vreau să le analizez acum, au fost cu desăvârşire străini de ororile întâmplate pe atunci şi deci pot fi scuzaţi. Izolarea în condiţii cumplite care a dus la
Mă abţin de a blestema, străduindu-mă să prezint în povestioara de faţă „norocul” de care a avut parte întreaga noastră familie.
După câtăva vreme, Tata ne-a dezvăluit unul din posibilele motive ale detenţiei lui. Iată pe scurt toată povestea:
Ca director şi-a permis să conteste public imixtiunile ilogice, neavenite ale primarului localităţii în viaţa şcolară, care puteau crea mari necazuri procesului educaţional. În august 1952, când, împinşi de la spate de ruşi, biroul politic al partidului muncitoresc român a hotărât eliminarea tuturor adversarilor noii orânduiri prin sechestrare sau chiar lapidare, poliţia politică a statului român a consultat liderii de partid locali dacă au probleme şi cine anume sunt cei care le cauzează. Aşa a ajuns Tata să deschidă lista neagră a celor care trebuiau să dispară din Călimăneşti.
“Condamnat” la 5 ani de detenţie într-un lagăr de reeducare, pe baza unui proces verbal semnat de un „juriu” compus dintr-un simplu maior şi un locotenent
colonel, ambii aparţinând Ministerului Securităţii Statului (vezi anexa), deci fără nicio hotărâre judecătorească, după un an de “experiment” piteştean eşuat în chip jalnic, Tata a fost transferat la închisoarea Văcăreşti.
Aici condiţiile erau ceva mai „omeneşti”, în sensul că numărul deţinuţilor dintr-o celulă nu depăşea cifra de 30, pardoselile nu erau noroioase, ci din beton, “tineta” era la vedere în aceeaşi încăpere, iar la sărbătorile naţionale comuniste arpacaşul cel de toate zilele era înlocuit cu o supă chioară şi două linguri de fasole cu miros de afumătură.
După aproape doi ani de chin, odată cu moartea generalissim-ului moscovit, lucrurile au început să ia o întorsătură ceva mai rezonabilă. Comportamentul brutal al anchetatorilor şi gardienilor s-a ameliorat, iar numărul celor decedaţi ca urmare a violenţelor, bătăilor şi bolilor netratate, s-a redus simţitor.
Şi iată că-ntr-o bună zi Tata a fost chemat la ofiţerul anchetator care i-a comunicat că în urma „verificărilor” care au durat doi ani (!) s-a ajuns la concluzia că e nevinovat, că se suspendă „condamnarea” celor 60 de luni de recluziune dată de „completul de judecată” al securităţii (aveau vreo valoare juridică hotărârile unor asemenea „instanţe”?) şi că se poate întoarce acasă. Deşi a fost tratat permanent ca duşman
Aşa cum s-a văzut mai târziu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu şi-a dovedit eficienţa. De fapt, o bună bucată de vreme a fost folosit doar pentru înlăturarea adversarilor incomozi. Cazul Mona Muscă e grăitor, dar au fost destule situaţii similare.
După ce s-a mai întremat un pic, Tata s-a prezentat la secţia de învăţământ a raionului pentru a solicita reintegrarea în profesie deoarece − în conformitate cu actul de eliberare din închisoare fusese găsit nevinovat. Deşi era o lipsă acută de cadre didactice din cauza înmulţirii şcolilor generale la sate, toate solicitările lui rămâneau fără răspuns. Politrucii care conduceau învăţământul raional se codeau să angajeze un fost deţinut politic.
La un moment dat, un funcţionar, agasat de insistenţe, l-a sfătuit pe Tata să solicite sprijinul securităţii care-i eliberase o asemenea carte albă. S-a prezentat la securitate unde i s-a spus verde în faţă să semneze un contract de colaborare dacă vrea să-şi rezolve toate problemele. Bineînţeles că Tata, om deosebit de integru, a refuzat hotărât.
Aveam 12 ani şi-mi amintesc perfect halul în care arăta când a ajuns acasă. Era doborât complet! Abia a reuşit să ne relateze cele întâmplate, spunându-ne că nu
În cele din urmă, fiind foarte cunoscut şi apreciat în oraş, a găsit 3-4 elevi care se descurcau mai greu cu şcoala şi a început să dea meditaţii. Bani nu prea existau aşa că, de cele mai multe ori, recompensa pentru aceste pregătiri în afara şcolii consta din alimente, de care însă aveam mare nevoie.
În plus, Tata era un violonist priceput şi, fiindcă predase, printre altele şi ore de muzică, a început să-i iniţieze pe cei ce doreau să cânte la acest complicat dar, in acelaşi timp, minunat instrument. Cunoscutul, regretatul profesor şi dirijor Aurel Popescu de la Liceul de Muzică din Ramnicu-Vâlcea şi încă mulţi, mulţi alţii au fost elevii Tatei.
După vreun an de zile, plictisiţi de embargoul nemeritat instituit în jurul profesorului Nae Zamfirescu şi sufocaţi de zecile de petiţii trimise de acesta atât la Ana cât şi la Caiafa, învăţământul raional i-a dat aviz de angajare ca profesor, suplinind prin rotaţie titularii şcolilor generale aparţinând comunelor Racoviţa, Perişani sau Malaia, toate situate la distanţe mari de casă.
Cred că vă imaginaţi ce posibilităţi de a face naveta existau în anii 1954-55, aşa că numai în pielea tatălui meu
După o vreme, considerând că l-au pedepsit destul, (?), autorităţile comuniste i-au permis în cele din urmă reintegrarea ca profesor de istorie, chiar la şcoala din Călimăneşti, cea pe care o construise şi o condusese cu brio timp de peste 25 de ani.
Părinţii mei au fost nişte educatori remarcabili nu numai pentru elevii lor, ci şi pentru propriile odrasle. Iată câteva exemple care dovedesc acest lucru. La începutul anului ’56, Tata revenise la şcoala din Călimăneşti în specialitatea lui ca profesor de istorie. Deşi eram un elev bun, el a observat că uneori îmi cam neglijam lecţiile. Intr-una din zile, am sosit acasă târziu de tot, am mâncat şi m-am culcat fără ca părinţii să-mi facă vreun reproş.
A doua zi dimineaţă, imediat ce a intrat în clasă, Tata m-a scos la tablă. La întrebările lui nu reuşeam să găsesc răspunsuri convenabile fiindcă nu citisem nimic. „Cum pot pretinde celorlalţi elevi să acorde atenţie lecţiilor de istorie universală dacă însuşi fiul meu minimalizează importanţa acestora? Treci la loc! Mi-e ruşine de ruşinea ta!”
Din acel moment, în scurtă vreme, istoria a devenit pentru mine un fel de violon d’Ingres graţie lecţiei usturătoare primite de la un pedagog de elită.
La polul opus, o extrem de importantă dar nu mai puţin eficientă a fost o altă lecţie pe care am primit-o chiar atunci când lucrurile o puteau lua razna.
Fiind unul din adolescenţii care cred că tot ce zboară se mănâncă şi sufocat de lozincile şi tentativele cotidiene omniprezente de îndoctrinare comunistă, era cât pe ce să alunec într-o direcţie greşită. Tocmai dobândisem câteva grade în ierarhia pionierească şi începusem să am o părere mult prea grozavă despre mine când, la o ora de literatură, profesorul Ion Zamfirescu, unchiul meu, deranjat de nişte giumbuşlucuri copilăreşti la care mă pretasem în timpul orei, s-a prefăcut că nu mă vede chiar dacă în unele momente eram singurul din clasă cu mâna ridicată, semn că aveam răspunsuri la subiectele puse în discuţie. Iritat de indiferenţa cu care eram tratat m-am ridicat în picioare şi „i-am atras atenţia” profesorului, că procedează ca un dictator de pe vremea burghezomoşierimii... Unchiul Ion, dar şi întreaga clasă, au îngheţat. Toţi ştiau că familia Zamfirescu avusese probleme grave tocmai din pricina unor astfel de acuzaţii.
Când s-au terminat orele de şcoală, m-am dus către casă unde mă aşteptau ambii Zamfireşti, adică şi Tata, şi Unchiul Ion. Trebuie să recunosc un lucru. Am fost un copil foarte zburdalnic şi, din această cauză, mâncam bătaie de la Mama de două-trei ori pe zi, dar ştiţi cum
După ce, în sfârşit, am scăpat din mâinile lui, a trebuit să fiu oblojit de Mama, deoarece nici pe scaun nu mai putea sta. Nu recomand asemenea metode de educaţie adolescentină, dar la mine au avut un efect aproape spontan!
Mi-am dat imediat seama de enorma greşeală comisă, dar şi de faptul că noi, Zamfireştii, trebuia să rămânem grupaţi ca o falangă macedoneană şi să avem un comportament aproape fără cusur, întrucât eram permanent în vizor.
Lucrurile păreau să intre încet, încet, pe un făgaş obişnuit, aş putea spune aproape normal pentru acele timpuri de restrişte. Tata funcţiona în sfârşit ca profesor de istorie, mama ca învăţătoare, pe fratele meu Nucu nu au mai încercat să-l excludă din facultate, iar eu, fiind premiantul şcolii şi simpatizat de un instructor de pionieri, bucureştean cam nonconformist, am fost ales comandantul unităţii de pionieri pe întreaga şcoală.
La terminarea acesteia, muştruluit şi pregătit până în pânzele albe de Tata, spre surprinderea profesorilor lahovarişti şi în ciuda unor premianţi consacraţi ca Dan Burghelea sau Dan Marinescu (în treacăt fie spus, cei doi au avut curajul să fugă în Statele Unite ale Americii prin anii ’66, unde au făcut cariere universitare strălucite), m-am clasat pe primul loc la severa triere a admiterii în vestitul Liceu „Nicolae Bălcescu”, fost şi actual
„Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea. Părea că discriminările de până atunci fuseseră şterse cu buretele. Cele enumerate mai sus ne conturau falsa impresie că nu
Influenţat şi el de aparenţele din ultima vreme, Tata a convocat un consiliu de familie în care m-a inclus şi pe mine (deşi nu eram major, necazurile mă căliseră şi-mi venise şi mintea la cap), unde s-a stabilit atitudinea pe care o vom afişa faţă de oficialităţile comuniste.
Datorită faptului că pe actul de eliberare din închisoare nu scria că fusese deţinut politic, ci doar “reţinut pentru cercetări”, niciunul dintre noi nu vom mai aminti despre acest eveniment nefericit în autobiografii sau declaraţii oficiale, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. În plus, nu trebuia să ieşim în relief în vreun fel anume. Nu vom participa la acţiuni făţiş dizidente, dar în niciun caz nu vom intra în corul numeros al celor ce se gudurau pe lângă mai marii zilei.
Credeam, eram aproape convinşi, că în acest fel nu va mai şti nimeni nimic despre cele întâmplate şi că vom fi lăsaţi în plata Domnului.
ERAM, ÎNSĂ, CU TOŢII DE O NAIVITATE CRASĂ şi în capitolele următoare se va vedea de ce!
Peste câtva timp, văzând ce ni se-ntâmplă, iar mai apoi studiind documentele găsite de mine la C.N.S.A.S., în ciuda precarităţii lor, mi-am dat seama că în toată perioada ce a urmat eliberării tatălui meu din închisoare am fost urmăriţi pas cu pas. Pentru mine şi fratele meu atingerea, la un moment dat, a unui nivel superior ierarhic în profesia fiecăruia dintre noi devenise aproape imposibilă, deoarece dosarele noastre de cadre purtau pecetea de neşters de fii ai reacţionarului şi deţinutului politic Nicolae Zamfirescu! Cadriştii şi chiar unii dintre liderii organizaţiilor de partid orăşeneşti şi judeţene cunoşteau acest “secret al lui Polichinelle”, de care noi nu aminteam nicăieri. Când se punea problema avansării pentru funcţii superioare de conducere în branşa fiecăruia dintre noi (pentru toate astfel de funcţii era obligatoriu avizul de la organismele de partid imediat superioare) se transmitea telefonic: “stop”.
Şi totuşi, o singură dată acest zid nevăzut pe care îl simţeam permanent ca pe o încorsetare, a avut o breşă.
Prin 1970, fiind inginer constructor, am fost angajat ca şef de şantier la o unitate municipală de construcţii.
În scurtă vreme postul de inginer şef al întreprinderii s-a vacantat prin plecarea titularului la Banca de Investiţii şi, cum mă bucuram de aprecierea colegilor, s-a hotărât în organismul de conducere promovarea mea în această funcţie. Zis şi făcut! La doar 28 de ani am devenit cel mai tânăr inginer şef de întreprindere din teritoriu.
După câteva zile, Lulu Ghişerel, secretarul organizaţiei de partid pe întreprindere (în treacăt fie spus, un băiat de mare ispravă, nu ştiu cum de fusese ales sau numit în această funcţie de politruc sadea) a venit val-vârtej de la secretariatul de partid municipal, spunându-ne alarmat că am călcat cu toţii pe bec, deoarece consiliul oamenilor muncii din întreprindere numise un cadru de conducere chiar dacă postul era de rangul II fără că acesta să fie membru de partid. Ce era de făcut? Să fiu destituit după doar două sau trei zile, fără să fi greşit în vreun fel, era destul de complicat, aşa că s-au hotărât să mă facă repede membru al partidului muncitoresc şi conducător.
Aşadar mobilizare ca la carte, şedinţa de mare urgenţă, vot unanim şi iată-mă membru al partidului atotbiruitor. Fiind vorba de o decizie de înrolare în rândurile “elitei neamului” a unui cadru de conducere, era necesară confirmarea şi aprobarea de către eşalonul imediat superior, adică de secretariatul de partid al municipiului. De cele mai multe ori această confirmare era formală.
Am fost programat să mă prezint la sala de protocol a primăriei municipiului pentru înmânarea, în cadrul festiv, a carnetului roşu cu secera şi ciocanul în antet. În ziua cu pricina, primenit şi pus la punct, m-am înfăţişat dumnezeilor zilei.
Sărbătoriţii, "catindaţii" erau în număr de trei, eu şi două cucoane care lucrau în industria de pe platforma chimică. Primul secretar al municipiului, care era în acelaşi timp şi primarul oraşului, ne-a invitat în faţa sălii pline cu activişti pentru festivitatea de înmânare a carnetelor, acordând întâietate celor două tovarăşe de conjuctură. Apoi, apropiindu-se de mine, am observat că devenea din ce în ce mai nervos, dând chiar semne de furie reţinută. În loc să-mi strângă mâna, să recite cele câteva lozinci şi să-mi înmâneze carnetul, cum făcuse până atunci, a început prin a-mi face reproşuri cu tentă uşor ofensatoare la adresa înfăţişării mele. Trebuie să vă spun
O aşa enormitate m-a făcut să zâmbesc, iar iritarea liderului comunist, dându-şi seama de ridicolul situaţiei în care singur intrase, depăşise limita rezonabilităţii. A întrerupt furios festivitatea spunându-mi să rămân pe loc şi s-a retras împreună cu cei din biroul comitetului municipal. Lulu Ghişerel, secretarul de partid al întreprinderii, trecând pe lângă mine în drum spre consfătuirea ştabilor mi-a şoptit: ne-am ras! Trebuia să taci din gură!
Discuţiile secrete au durat aproape o oră, timp în care eu fierbeam. Eram revoltat de mascarada la care asistasem şi al cărui erou fusesem fără voia mea, dar, în acelaşi timp, începusem să mă gândesc şi la urmări fiindcă-mi răsunau în urechi sfaturile de Stan Păţitu ale
Spre uimirea mea, după un timp, primul secretar a revenit în sală şi, folosind un ton sfătos, părintesc, mi-a înmânat carnetul de partid exprimându-şi speranţa că o să-mi rad pilozităţile faciale întrucât acestea nu mă fac mai atrăgător. Am bâiguit şi eu câteva vorbe… Înapoindu-mă la serviciu, Lulu Ghişerel, băiatul de treabă transformat în secretar de partid, mi-a relatat întreaga tărăşenie din spatele uşilor închise. Dându-şi seama că motivul amânării festivităţii de înmânare a carnetului roşu nu stă în picioare, prim-secretarul şi-a chemat cadristul căruia i-a cerut date suplimentare despre mine. A rămas stupefiat când, colac peste pupăză, a aflat că eram şi fiu de deţinut politic. A tunat şi a fulgerat ameninţând cu destituirea pe cei care nu au analizat la timp dosarul propunerii pentru funcţia de conducere. Deoarece numirea făcută de organizaţia de partid a întreprinderii şi instalarea în funcţie erau deja înfăptuite, secretarii organismului municipal s-au temut de un posibil scandal şi, nemaiştiind încotro s-o apuce, au cerut relaţii pe firul telefonic scurt de la serviciul de cadre al CC.
Se ştie că, începând cu anul 1969, Ceauşescu, scărpinat pe scăfârlie de capete încoronate şi de importanţi lideri occidentali, promovase o oarecare relaxare, aşa că politrucii vâlceni au fost sfătuiţi să treacă cu vederea „încriminatoarele” mele antecedente din dosar. Întâmplarea, având o doză consistentă de caraghioslâc, mi-a dat însă de înţeles că, deşi am scăpat ca prin urechile acului, ochiul atotvăzător al partidului şi securităţii veghează în continuare şi că, de fapt, niciodată nu fusesem radiat de pe lista neagră.
Iar câţiva ani mai târziu, când posturile de director − posturi imediat superioare celor deţinute de mine − s-au vacantat de mai multe ori, de fiecare dată eram dat la o parte din lista propunerilor de promovare, deşi activitatea mea era apreciată de multă lume. Abia după evenimentele din 1989 acest lucru s-a putut întâmpla!
Poveşti asemănătoare i s-au întâmplat şi fratelui meu. La spitalul din Cugir, unde a fost repartizat la terminarea facultăţii, era apreciat la superlativ atât de pacienţi cât şi de colegi, însă toate tentativele sale de a reveni pe meleagurile natale vâlcene s-au lovit de un refuz inexplicabil. Şi, slavă Domnului, a fost totdeauna nevoie de medici competenţi în Râmnicu-Vâlcea sau în staţiunile limitrofe.
Medic de un dinamism molipsitor, pricepută, apreciată şi stimată de toată lumea, Silvia Zamfirescu, soţia mea, a fost, de asemenea, pusă pe tapet în mai multe rânduri pentru a fi promovată, ba în funcţia de medic şef de staţiune la Olăneşti, ba medic şef de policlinică judeţeană, ba director de spital sau chiar şef al direcţiei sanitare judeţene. Era invitată la interviuri maraton de către unul dintre secretarii comitetului judeţean de partid (e limpede unde se aflau nivelurile de competenţă şi decizie pentru instituţiile statului!), dar, de fiecare dată, după ce se analiza cu „temeinicie” dosarul, era clasată pe locul doi.
Abia după evenimentele din decembrie '89 a putut ocupa prin concurs postul de director al Casei de Sănătate, dovedind reale calităţi de manager în aplicarea reformei din sănătate, deşi (culmea!) a fost obstrucţionată de o bună parte a medicilor mai puţin avizaţi de aceste schimbări radicale, care astăzi au dus la o salarizare rezonabilă a personalului medical.
Păcălit de aşa-zisa relaxare de după 1964, Tata a început să bombardeze guvernul şi comitetul central cu cereri prin care, pe bună dreptate, solicita să i se restituie salariul corespunzător perioadei de detenţie, întrucât a fost închis fără a fi vinovat.
După câtva timp, sâcâiţi de solicitările insistente, a fost invitat la comitetul judeţean de partid, unde un activist al comitetului central a binevoit să se deplaseze pentru a-l convinge pe tenacele reclamant să nu-i mai deranjeze.
Sărmanul petent a fost din nou dezamăgit! Singurul argument al trimisului de la centru s-a referit la faptul că cei vinovaţi de arestarea sa fără temei nu mai sunt angajaţi ai statului, deci guvernul nu are de la cine reţine sumele solicitate. Ca şi când statul comunist, vinovat de arestarea a peste 200.000 de oameni nevinovaţi, nu purta niciun fel de responsabilitate. Alegaţiile trimisului de la centru erau de-a dreptul stupide, dar l-au demobilizat complet pe Tata.
Prin anii ’70, am primit un telefon de la un fost dar bun prieten din adolescenţă, care trecea prin Râmnic, Georgel Popescu, băiatul preotului Gh. Popescu, fostul paroh al bisericii din centrul Călimăneştiului.
Preotul, bun amic al Tatălui meu, a făcut parte din grupul celor apropiaţi de familia noastră care ne-a ajutat cu bani în perioada detenţiei. Despre Georgel nu mai ştiam aproape nimic întrucât întreaga lui familie plecase din Călimăneşţi de mai mulţi ani.
Sigur că m-am bucurat foarte tare şi l-am invitat la un pahar de vorbă. Deşi mi-a spus că e absolvent al Facultăţii de Construcţii din Timişoara, mi s-a părut că e cam strâmtorat băneşte aşa că m-am oferit să-l ajut. După ce am cinat amândoi la un restaurant, i-am plătit o cameră pentru o noapte la hotelul Alutus. A doua zi, mi-a dat un telefon prin care mi-a mulţumit şi asta a fost tot.
În cea de a treia zi, secretara năvăleşte la mine în birou spunându-mi că sunt căutat de urgenţă la telefon de un ofiţer de securitate. Pe un ton obişnuit să i se dea
Ofiţerul de serviciu m-a invitat într-o cameră aproape goală, mobilată sărăcăcios, unde peste puţin timp a apărut un ofiţer superior pe care l-am recunoscut fiind călimăneştean şi rudă cu nişte vecini. Mi-a pus în vedere, cu voce fermă, faptul că recent am fost în contact cu un individ dubios, care este urmărit întrucât a încercat de mai multe ori să treacă fraudulos graniţa către sârbi.
A amintit că ambii suntem fii de deţinuţi politici deci persoane de o loialitate discutabilă faţă de statul democrat-popular, aşa că ar fi bine să declar tot ce am făcut sau discutat cu două zile în urmă. Cu toate că eram cam stresat, mi-am dat seama că vrea să mă intimideze. Georgel nu putea încerca să fugă în străinătate în repetate rânduri deoarece, ca recidivist, ar fi fost închis încă de la cea de a două tentativă pentru o perioada îndelungată. Dar faptul că ofiţerul a adus în discuţie, aşa în treacăt, că eram fiul unui fost deţinut politic îmi confirma ceea ce bănuiam de ceva vreme şi anume că noi, Zamfireştii şi alţii ca noi, fuseserăm nişte naivi atunci când credeam că nu vom mai fi urmăriţi şi discriminaţi.
Clanul Zamfirescu în 1927 la havuzul Parcului Central din Călimăneşti. De la stânga la dreapta: Safta Zamfirescu, soţia Unchiului Ion, "scorpia" de germană de la Liceul de Fete, Ion Zamfirescu, profesorul lahovarist de literatură, Gheorghe Zamfirescu, cel ce a dat naştere clanului Zamfirescu, soţia sa, Costică Zamfirescu, viitorul tată al vestitului Florin Zamfirescu şi al actriţei Raluca Zamfirescu şi holteiul de atunci, Nae Zamfirescu, care peste 15 ani va fi Tatăl meu
I-am spus că nu am comis nicio fărădelege întâlnindu-mă cu un fost prieten şi depănând amintiri din juneţe. M-a pus să dau o declaraţie în care am menţionat într-o singură frază cele de mai sus.
Vizibil nemulţumit, securistul mi-a permis să plec. De unde şi prin ce mijloace aflase de întâlnirea noastră?
Un fapt similar ni s-a întâmplat şi prin anii '84 sau '85. Un fost coleg şi prieten din liceu, Petrică Şerban, fugise cu foarte mulţi ani în urmă în străinătate. Mama şi fratele său rămăseseră la Râmnicu-Vâlcea.
Pe acea vreme, eram inginer şef de şantier şi trebuia să controlez in permanenţă construcţia unor blocuri de pe bulevardul Ştirbei Vodă. Într-o bună zi, sunt bătut pe umăr şi îmbrăţişat de un blond uşor încărunţit, care vorbea graseiat. Era Petrică venit să-şi viziteze mama care stătea şi stă şi azi în acea zonă. Ne-a bucurat pe amândoi revederea după atât amar de vreme. Cum e şi normal, l-am invitat seara la mine acasă să cinăm împreună. Cunoscând probabil mai multe lucruri decât mine privitoare la contactul cu cetăţenii străini m-a întrebat “nu te temi să mă inviţi acasă la ţine?”. “Nu, i-am răspuns, dacă ai venit în ţară legal să-ţi vizitezi rudele, n-am de ce să mă tem, că doar nu punem la cale o lovitură de stat”. În fine, am petrecut o seară agreabilă. Cu toate lipsurile perioadei, soţia mea, fiind o gospodină de înaltă
Sigur că m-am bucurat că un român a ajuns în Germania Federală la un asemenea nivel. Pe lângă inteligenţă, cred că l-a ajutat şi aspectul fizic, fiind chiar mai blond decât un neamţ sadea.
Seara târziu, ne-am despărţit plini de voie bună, promiţând să ne revedem cu ocazia unei eventuale reveniri la Râmnicu-Vâlcea.
A două zi, securistul responsabil de spitalul judeţean, unde soţia mea era medic, a invitat-o la biroul domniei sale. Nu e curios că securistul avea un birou special chiar în incinta spitalului? Întrebări fără ocolişuri: “Ce a căutat cetăţeanul german Petre Şerban la dumneavoastră acasă?” Răspunsul soţiei mele a fost simplu: “O vizită neprotocolară a unui fost coleg şi prieten al soţului meu!” “Ce aţi discutat?” “Nimic din ceea ce ar putea interesa instituţia dumneavoastră.” Uşor iritat, ofiţerul marşează: “Cum de se-ntâmplă că tocmai soţul dvs., fiu de fost deţinut politic, să fie vizitat de cetăţeni
germani fugiţi din România?” “Nu de cetăţeni germani fugiţi, ci de un fost prieten şi coleg care a sosit legal în România să-şi viziteze mama suferindă.”
Discuţia s-a sfârşit aici, dar ea ne-a confirmat − dacă mai era cazul − că poliţia politică ne urmăreşte fiecare pas, fiecare mişcare.
Toamna şi iarna anilor ’78-’79 a adus mari probleme asigurării cu apă potabilă a locuitorilor oraşului Râmnicu-Vâlcea. Dispunând de un sistem de tratare rudimentar, nu puteam face faţă nici pe departe asaltului dat de substanţele chimice periculoase, care erau deversate în amonte de oraşul nostru. Apa Oltului ajunsese la un grad de poluare imposibil de clasificat prin determinări chimice şi fizice utilizate în mod curent. Fiind inginerul-şef al Intreprinderii Judeţene de Gospodărie Comunală şi Locativă, care, printre multiplele sale atribuţii, răspundea şi de alimentarea cu apă a tuturor locuitorilor judeţului Vâlcea, fusesem cooptat, prin decizie guvernamentală, în Comisia Naţională de Supraveghere a calităţii apei Oltului. În controalele făcute, începând de la izvoare şi până la Slatina, am întâlnit deversări directe, neepurate, de ape uzate ale industriilor riverane, de-a dreptul criminale.
Apele folosite la separarea minereului de la minele Bălan, lignosulfonaţii deversaţi de către uzinele de industrializare a lemnului şi de coloranţi de la Codlea în cantităţi comparabile cu debitul obişnuit al râului Olăneşţi, apele uzate folosite în procesele chimice de la uzinele din Făgăraş şi debuşate direct, fără epurare, la care se adăugau toate deversările de ape uzate menajere ale tuturor localităţilor riverane (construirea de staţii de epurare a apelor uzate era considerată un lux pe care statul român nu şi-l permitea încă) făceau ca apa Oltului să fie imposibil de folosit, neputând fi tratată prin mijloace clasice.
Neavând soluţie, s-a dispus interzicerea folosirii apei din reţeaua oraşului în alte scopuri în afara celor menajere, iar pentru băut aduceam cisterne cu apă tocmai de la Drăgăşani, pe care o distribuiam în cartiere doar la anumite ore.
Situaţia depăşea cu mult nivelul critic. Consultarea specialiştilor de înaltă clasă din institutele de cercetări de la nivel naţional a dus la concluzia că, până la găsirea şi construirea unei noi alimentari cu apă din alte surse, apa Oltului ar putea fi folosită doar dezinfectată şi defenolozitată prin tratare cu ozon. Cum România nu fabrica ozonizoare, guvernul comunist a acceptat în cele din urmă importul unei asemenea instalaţii. Licitaţia
Mă simt obligat să menţionez că un asemenea sistem de dezinfecţie şi tratare a apei era o noutate pe plan mondial, deşi nu reprezenta o investiţie exagerat de mare.
Şeful echipei de montaj era un italian, Mario Fantini, născut în Ploieşti, repatriat, în urmă cu 20 de ani, în ţara de baştină a părinţilor săi şi care, bineînţeles, că vorbea destul de bine româneşte. Noi, cei de la beneficiar, ne-am simţit obligaţi să fim gazde bune pentru specialiştii italieni pe tot parcursul montării instalaţiei.
La plecare, Fantini, şeful italienilor, ne-a adresat, câtorva dintre cei cu care a avut contact permanent, invitaţia de a-l vizita la Milano, lăsându-ne adresa completă a domiciliului său.
După câteva luni de la cele întâmplate mai sus, o bună prietenă şi colegă de-a nevesti-mii, Irina Petria, cunoscut medic craiovean, a trimis o lucrare, mai bine zis o prezentare de caz, la un congres de medicină organizat la Vibo Valencia, o staţiune din sudul Italiei.
La puţin timp, a primit ca răspuns o invitaţie de participare şi de susţinere a comunicării ştiinţifice trimise pentru luna iulie a anului 1979, atât pentru ea cât şi pentru dr. Silvia Zamfirescu, soţia mea. Cred că, la originea invitaţiei, a stat şi faptul că un reputat profesor universitar, şef al clinicii din Craiova, unde profesa prietena noastră, făcea parte din prezidiul congresului. Deşi erau foarte slabe speranţe de succes, am trimis o cerere pentru aprobarea deplasării cu autoturismul proprietate personală a celor două doctoriţe la Congresul de medicină internă din Italia, însoţite bineînţeles şi de bărbaţii lor, adică de doctorul Mihai Petria şi de subsemnatul.
După aproape două luni de zile, am fost surprinşi când ni s-a comunicat că solicitarea noastră a primit aprobarea, şi de la securitate, şi de la comitetul judeţean de partid. E drept că nu ni s-a asigurat nici măcar taxa pentru congres şi nici nu am primit aviz pentru schimb valutar a vreunei sume oricât de mici.
Am avut însă şansa să primim ajutor de la Clubul Automobilist Român, care ne-a asigurat, prin relaţie cu Clubul Automobilist Italian, plata în lei a carburantului necesar unei deplasări de mii de kilometri, altfel călătoria ar fi fost imposibilă.
Şi acum vine clu-ul, mai bine zis legătura cu subiectul tratat de povestioara de faţă. Securistul responsabil de întreprinderea la care funcţionam ca inginer-şef (trebuie spus că-l cunoşteam de mai multă vreme, fiind călimaneştean şi cu doar 3-4 ani mai tânăr) a intrat la mine în birou, a închis uşa cu grijă, solicitând totodată discreţie absolută.
La orice m-aş fi aşteptat, însă propunerea pe care mi-a făcut-o m-a lăsat perplex. Mi-a spus că ştie de invitaţia făcută de Fantini, italianul care montase la Râmnicu-Vâlcea instalaţia de ozonizare, de a-l vizita acasă la el la Milano (de unde ştia, mai bine zis de la cine?) şi că ar fi bine s-o onorez fiindcă tot sunt în trecere spre sudul Italiei.
Dar, spunea el, ca orice cetăţean care-şi iubeşte ţara, să cer cu această ocazie să vizitez fabrica şi să filmez cu un aparat special, pe care mi-l va pune la dispoziţie instituţia la care era angajat, tehnologia şi linia de fabricaţie a ozonizoarelor. “Vreţi să mă transformaţi în spion?”, am întrebat stupefiat. Înţelegând din tonul întrebării mele că nu aş accepta aşa ceva, mi-a replicat iritat: “Tu nu vrei să producem în România ozonizoare fără să mai cheltuim valută forte, să nu mai fim la mâna capitaliştilor? Totodată, nu vrei să-ţi mai cureţi dosarul de cadre şi aşa
destul de încărcat prin descendenţa”? “Ba da, i-am răspuns ferm, dar fără să mă puneţi să spionez sau să fur secrete industriale!”
Dându-şi seama că tentativa lui nu are nicio şansă de succes, a părăsit furios încăperea şi dus a fost. Răscolit şi tulburat de asemenea îndrăzneală, deveneam din ce în ce mai conştient că sabia lui Damocles rămăsese mai departe atârnată de un fir destul de subţire deasupra capului meu. Documentele obţinute mai târziu de la C.N.S.A.S. atestă faptul că pe securişti i-a deranjat grozav refuzul meu net, considerându-l o îndrăzneaţă nealiniere la propunerile de „racolare” făcute de temuta instituţie.
La o primă privire, întâmplările descrise de mine pot părea fără importanţă majoră. Vă asigur însă că, pentru noi, n-a fost deloc aşa! Pe lângă faptul că eram alarmaţi de supravegherea la care eram supuşi pas cu pas, aveam senzaţia cumplită că semănăm cu nişte şoareci închişi într-o cuşcă dotată cu balansoare şi dispozitive rotitoare pentru amuzamentul ticălos al unor anume spectatori din exteriorul jucărioarei.
Era evident că toate aceste dispozitive erau legate cu sfori trase, mai bine zis manevrate din afara acestei cuşti, de membrii unei instituţii care a modificat, ba chiar a distrus destine. S-ar putea să exagerez, dar tot aşa de bine s-ar putea să am dreptate.... Sunt sigur că au fost mulţi, chiar foarte mulţi în situaţia noastră. Din păcate, unii dintre ei au clacat! Fie s-au dat pe brazdă, fie au încercat fraudulos să treacă
Din fericire, noi nu ne-am lăsat doborâţi! Asta a fost şi principalul motiv care ne-a condus, în cele din urmă, după peripeţii şi eforturi notabile, la atingerea unui standard de viaţă decent. Dar până atunci, a mai curs ceva apă pe Olt.
Anii treceau, oamenii de “nădejde” avansau, numai eu – deşi nu mă puteam plânge, fiindcă ocupam un post suficient de bine plătit faţă de nivelul scăzut al salariilor din acele vremuri – stăteam pe loc. Eram un optimist care credea că mai mult de-atât nu se putea. Insă mă înşelam din nou, deci pesimistul avea din nou dreptate!
Primul vicepreşedinte al consiliului judeţean, Gh. Alboiu, unul dintre cei mai harnici şi eficienţi specialişti în administraţie publică cunoscuţi de mine, care mă aprecia în chip deosebit, a încercat fără succes să mă numească director al întreprinderii unde lucram. Însă, colac peste pupăză, datorită unui sistem virusat de promovare a cadrelor sistemului, el a fost înlocuit de un fost prim-secretar al u.t.m.-ului anilor 60 din Călimăneşti şi fost primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea.
Acesta, cunoscându-mi antecedentele familiale şi ştiind că fusesem unul din colaboratorii de bază ai fostului prim-vicepreşedinte, făcea permanent presiuni asupra lui
Teodor Coman, dumnezeul judeţului de pe atunci, să mă schimbe din funcţie, folosindu-se de fel de fel de tertipuri sau de neadevăruri. Teodor Coman, care mă văzuse de mai multe ori făcând treabă, i-a respins sugestiile câtăva vreme, dar până la urmă, plictisit de şoaptele otrăvite strecurate la ceasuri de taină, la jumătatea anului 1984 a cedat.
Aşa, dintr-odată, nitam-nisam, mi s-a comunicat oficial că sunt transferat pe şantierele vâlcene de construcţii locuinţe ca inginer şef de şantier. Băneşte n-am pierdut nimic, ba dimpotrivă, dar programul era sufocant.
Se lucrau 10 (zece) ore pe zi, şase zile pe săptămână, la care se adăugau şi câte două duminici lucrătoare pe lună! In plus, în fiecare seară, după programul prelungit de 10 ore, participam obligatoriu la nişte şedinţe operative interminabile în biroul directorului.
E drept că şi vechea funcţie pe care o deţinusem avea un program aproape non-stop aşa încât m-am adaptat vrând-nevrând.
Cu chiu cu vai ne-am apropiat de anul de graţie 1989. Ţin să relatez un fapt din ajunul revoluţiei la care am fost martor şi care, în acele momente, m-a cutremurat. În seara zilei de 19 decembrie 1989, eram în garajul din curtea casei mele, unde, împreună cu Titi Popescu, un prieten bun, asistaţi de soţiile noastre, făceam un lucru cam nepermis pentru acele timpuri: perpeleam şi porţionam un porc, ceva mai mic, cumpărat de la un ţăran din Mihăeşti.
Pe la orele 21,00, telefonul a început să ţârâie insistent. Când, în sfârşit, m-am învrednicit să răspund, mi s-a transmis o dispoziţie fermă: toţi şefii de şantier şi secretarii de partid ai subunităţilor să se-nfiinţeze urgent în birou la tovarăşul director. Deşi numai de asta n-aveam chef în acele momente, m-am îmbrăcat şi am ajuns în doi timpi şi trei mişcări în biroul directorial. Am şi acum în minte o imagine de neşters. Directorul, Lazăr Dănuţ, un inginer constructor cu multe calităţi dar, în opinia mea, dovedind prea puţină
Ordinul, au menţionat cei doi securişti, trebuia executat urgent aşa că morţi, copţi, am plecat să încercăm mobilizarea oamenilor noştri. Sigur că primul lucru la care ne-am gândit a fost să apelăm la muncitorii cazaţi la căminele de nefamilişti din cartierul Traian.
Datorită transmisiilor non-stop de pe posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, ştirile având ca subiect cele ce se petreceau la Timişoara, precum si intenţiile criminale ale liderilor ceauşişti de a le contracara, se răspândiseră cu viteza fulgerului, aşa încât aproape toţi lucrătorii s-au încuiat în camere şi n-au răspuns încercărilor noastre de a-i contacta.
În cele din urmă, spre miezul nopţii, s-a reuşit, cu chiu cu vai, să se strângă în curtea întreprinderii 35-40 de muncitori în loc de 400. La o nouă „analiză” din biroul directorului, ofiţerii ne-au beştelit, acuzându-ne că nu suntem patrioţi, că nu suntem în stare să ajutăm ţara în momente de restrişte şi că, neprezentând suficientă încredere, nu noi, şefii de şantier, vom conduce detaşamentul, ci o vor face secretarii de partid ai fiecărei subunităţi. A fost singura dată din viaţă când am simţit imboldul de a îmbrăţişa un ofiţer de securitate!
Trebuia totuşi să însoţim oamenii până la locul de îmbarcare şi să-i predăm acolo celor care conduceau eşalonul. Când am ajuns în gara din centrul oraşului ne-a apucat plânsul. O mare de oameni, în general tineri salariaţi ai marilor întreprinderi de pe teritoriul oraşului, îmbrăcaţi în costumele milităreşti ale gărzilor patriotice, erau „înarmaţi” cu sute de cozi de târnăcop (ar fi fost mai potrivit termenul de „cozi de topor”), li se dădea câte un pachet cu hrană rece şi urcau veseli în vagoanele unui tren tras pe peronul gării.
Nu fac pe grozavul şi nici nu exagerez, dar, văzând atâta naivitate, atâta inconştienţă, mi s-a umezit privirea dar nu de iubire şi nici de drag.
Români plecaţi râzând să-i căsăpească pe alţi români! Am aflat mai târziu de la cei care se îmbarcaseră
Teama sau mintea de pe urmă a nu ştiu cărui român cu drept de decizie a făcut ca, după multe ore de staţionare, trenul să fie redirecţionat către Râmnicu Vâlcea.
Episodul nu trebuie trecut cu vederea prea uşor, întrucât au existat participanţi la acest nefericit episod, care, ulterior, au suferit grave căderi nervoase. Din păcate, am avut un exemplu chiar în familie. O rudă destul de apropiată, care trăise cap-coadă raidul cu pricina, a fost marcată psihic săptămâni de zile de această “tentativă de restabilire cu parul a ordinii socialiste”, din care şi-a revenit destul de greu.
Cred că mulţi vâlceni îşi amintesc de Boris Hirni, fostul şef al restaurantului Alutus şi omul de casă al mahărilor de la judeţ. Avea pe atunci în mâinile lui toate delicatesele imposibil de găsit în altă parte: ţigări Kent, felurite whisky-uri scoţiene şi americane, bere Radeberger,
Plzen etc. La toate „controalele” făcute pe teren, (am participat şi eu la câteva) de către liderii judeţeni ai partidului, Boris al nostru însoţea convoiul de autoturisme de-ale ştabilor cu o furgonetă încărcată cu de toate, de la băuturi până la gustări apetisante, imposibil de găsit în comerţul socialist de stat...
Boris era fiul unui ofiţer rus alb-gardist ucis în revoluţia sovietelor din octombrie a cărui familie, soţie şi trei copii mici, emigraseră după primul război mondial în România, la Călimăneşti. Fiind muritori de foame, Tatăl meu, care era pe atunci primarul oraşului, le-a acordat o subvenţie lunară care i-a ajutat să nu piară.
După instalarea guvernului comunist, unul dintre copii, Boris al nostru, ajunsese secretarul organizaţiei uniunii tineretului muncitor din localitate. Deşi, moralmente, era dator familiei mele, el a fost cel care-l urmarea cu cerbicie pe fratele meu pentru a-l exclude din organizaţia de tineret, întrucât era fiul unui deţinut politic, deci virtual „duşman al democraţiei comuniste”, cu toate că ştia că excluderea echivala cu exmatricularea din facultate.
După schimbările petrecute în 1989, pierzându-şi gradele văzute sau nevăzute de pe epoleţi şi fiind destituit de peste tot, ajunsese un alcoolic renegat de familie şi în cele din urmă boschetar.
Prin anii '90, când mă zărea pe undeva înconjurat de colegi, parteneri, sau concetăţeni, muncit probabil de niscaiva remuşcări, se transforma brusc într-un nepoftit şi exagerat agent electoral strigând în gura mare: Nu ştiţi ce familie grozavă au fost Zamfireştii, habar n-aveţi ce oameni valoroşi au fost şi sunt etc., etc..
Din păcate pentru el, asemenea momente târzii de remuşcare-luciditate nu l-au mai putut ajuta şi am auzit că a murit în mizerie.
Dumnezeu nu bate cu băţul!
Şi iată-ne ajunşi în 1990, în plină epocă revoluţionară, reformatoare. Nu cred că aşa stăteau lucrurile, dar aproape întreaga mass-media românească încerca şi reuşea, într-o anume măsură, să ne convingă de acest lucru.
Pluripartitismul fiind în sfârşit legalizat, au luat naştere o puzderie de partide şi partiduleţe având denumiri care mai de care mai originale, unele chiar caraghioase.
Nefiind genul care stă pe margine şi fluieră, eu şi consoarta mea ne-am gândit să tatonăm terenul pentru a descoperi pe cei care ne vor convinge că au găsit calea şi mijloacele prin care vom putea recupera avansul substanţial câştigat de vestul civilizat.
Fiind ecologişti din fire, prima oară am mers la Muzeul Simian, unde era convocată adunarea de constituire a Partidului Ecologist, filiala vâlceana. După circa o oră, am părăsit şedinţa, plictisiţi şi dezumflaţi. Deşi
Râmnicul se afla într-o situaţie aproape disperată, stând pe o adevărată bombă ecologică din cauza emisiilor nocive şi a deversărilor necontrolate a apelor infestate de pe platforma chimică în râul Olt, întreaga discuţie s-a purtat în jurul problematicii pădurilor şi anume dacă trebuie, sau nu, să curăţim pădurea de crengi. La propriu!
Experienţa astfel căpătată nefiind entuziasmantă, am hotărât să stăm deoparte pentru a vedea ce se mai întâmplă. Din cauza celor pătimite anterior, orientarea mea era evident de dreapta. Dar şi soţia mea avea aceleaşi opţiuni. Se trăgea dintr-o veche şi înstărită familie de podgoreni de pe malul drept al Dunării (vinul de Oltina este şi acum răspândit pe multe meridiane), iar bunicul Silviei dinspre mamă, „Mai Mare” cum i se spunea, important exportator de vin de soi la greci, a avut chiar un mandat de primar al comunei între cele două războaie mondiale.
Tatăl ei, meşter de case, era atât de legat de pământul moştenit, de proprietate, încât n-a vroit cu niciun chip să intre în CAP, cu toate că, pentru a rezista presiunilor exercitate de autorităţile dobrogene, a trebuit să stea ascuns o vreme prin hăţişurile de pe malurile lacului Oltina, iar copiii lui au avut probleme la examenele de admitere din şcoli. S-ar putea scrie o amplă poveste şi
despre asta, în contrapondere cu romanul „Victoria de la Oltina” scris de Paul Anghel.
Aşadar, ochii noştri, ai amândurora erau îndreptaţi către partidele istorice, deşi acestea nu erau încă pe placul marelui public. Ba chiar se temea de ele, însă cu totul şi cu totul nejustificat.
Revoluţia din decembrie 1989, despre care eu cred că a fost realmente o revoltă populară cauzată de nesfârşitele sacrificii şi lipsuri la care ne condamnase un autocrat ultrastalinist, a fost brusc răpită şi însuşită de un grupuscul comunist ceva mai reformat.
Pe cel ce se autoproclamase prezident, pe Ion Iliescu, îl cunoscusem de pe vremea când fusese ministrul apelor şi aprobase proiectul de alimentare cu apă a municipiului Râmnicu-Vâlcea din sursa Cheia. Trebuie să recunosc faptul că pe atunci îmi făcuse o bună impresie.
Dar după “revoluţie”, mi-am dat seama că el nu-i nici pe departe “omul providenţial” de care se făcea atâta paradă. A dovedit în scurtă vreme (mineriadele, transformarea FSN-ului în partid politic şi multe, multe altele) că nu era altceva decât un comunist “sărac dar cinstit”, care se străduia să ne prezinte o faţetă ceva mai umană a unui regim utopic, corupt şi stupid.
Aşa cum inspirat spunea Ion Raţiu, deşi majoritatea alegătorilor nu prea înţelegea alegoria, Ion Iliescu habar
n-avea să conducă spre vest, spre Europa civilizată, autocarul denumit România. Gorbaciovist convins, el nu cunoştea decât un singur sens şi anume spre est, spre Moscova. Şi uite-aşa, am pierdut multă vreme târându-ne printre “meandrele concretului”, printre “sinergii” şi variante de “democraţii originale”, precum cei 40 de ani de rătăciri prin deşert ale poporului evreu după fuga din Egipt.
Deoarece cred că există o oarecare similitudine, câteodată când sunt mai necăjit, mă întreb dacă nu cumva a fost necesară o asemenea perioadă de trecere către civilizaţiile europene fiindcă nu eram − sau poate nici nu suntem încă − pregătiţi pentru o autentică societate concurenţială... E posibil, dar prea puţin probabil…
Aşadar, preferinţele noastre, moştenite şi de la părinţi, erau către partidele de centru-dreapta şi, dintre ele, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, având în Corneliu Coposu un lider charismatic, putea deveni ceea ce era necesar României în acel moment.
De fapt, şi astăzi cred că România trebuia să opteze încă din 1990 fie pentru monarhie, fie pentru o republică guvernată de un partid istoric. Am fi fost astăzi mult mai aproape de ceea ce ne dorim cu ardoare, în loc să fi bătut pasul pe loc atâta amar de vreme.
Din păcate, dreapta a câştigat alegerile abia după dispariţia lui Corneliu Coposu, când principalul partid de opoziţie a rămas fără liedership, cu politicieni fie naivi, fie interesaţi, fie fără experienţă sau orizont.
Spuneam că, dezamăgiţi de oferta electorală, deşi continuam să votăm inutil, dar cu încăpăţânare, partidele istorice, am rămas o bună bucată de vreme în espectativă, înscriindu-ne totuşi în Alianţa Civică.
Dar câteodată, în viaţa unui om se mai întâmplă şi schimbări radicale şi neaşteptate. Pentru prima oară, faptul că eram fiul unui fost deţinut politic n-a mai constituit un dezavantaj. Dimpotrivă! Şi iată de ce: În anul electoral 1996, în cadrul Convenţiei Democratice, exista o concurenţă acerbă la desemnarea candidatului pentru alegerile de primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea. În sânul partidelor liberale şi al Alianţei Civice existau câţiva membri valoroşi şi cu vechi state de serviciu care s-au înscris la acest concurs.
Numai principala forţă a Convenţiei, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, nu avea un candidat viabil. În căutare de soluţii, Anca Ungureanu, avocatul eminent de azi, fiind pe atunci secretara preşedintelui filialei judeţene a PNŢCD, cunoscându-mă de când cu lupii ăia albi, le-a sugerat liderilor partidului că există un inginer cu o mare experienţă în lucrări
Mă trezesc într-o seară, acasă la mine, cu o delegaţie numeroasă compusă din Bebe Ungureanu, Vali Monceanu, Miu, Moroianu, etc. şi condusă de mult prea contestatul senator Săndulescu. Voiau să afle cât mai multe amănunte despre familia mea, despre „ce făcusem în ultimii cinci ani" şi totodată să-mi testeze opiniile.
Le-am povestit despre necesităţile imediate ale oraşului şi ce-ar trebui făcut pentru a le complini. Fiind în cunoştinţă de cauză, le-am făcut totodată o mulţime de propuneri, dar exprimându-mă în termeni cam prea tehnici, păreau uşor nedumeriţi, cu toate că începuseră să mă privească cu vădită condescendenţă. Când am pomenit şi de faptul că Tata fusese deţinut politic, senatorul Săndulescu a exclamat: Evrika! Am găsit omul! Era pentru întâia şi singura dată când această vale a plângerii pe care o traversasem, această nenorocire care adumbrise viaţa noastră timp de peste 4 decenii, m-a avantajat! Aveam pe acea vreme o poziţie de invidiat, fiind directorul uneia din cele mai puternice societăţi comerciale de construcţii şi instalaţii din judeţ, SOCOM S.A., aşa că nu am sărit în sus de bucurie. Mi-era destul de greu să renunţ la o poziţie de vârf dobândită cu destule eforturi. Iniţial am refuzat politicos
Crezusem că au renunţat, dar exact după două săptămâni au revenit în aceeaşi componenţă şi m-au convins să accept. Nici acum nu ştiu dacă, rămânând la varianta iniţială a poziţiei mele, nu aş fi fost mai câştigat.
Dar de regretat nu regret alegerea pe care am făcut-o! Ba chiar mă felicit că am ales să încerc să fiu de folos celor din jururl meu, în loc să-mi umflu buzunarele.
Revenind „a nos moutons”, ne-am bucurat cam prematur, ce-i drept − de înfiinţarea mult aşteptatului Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii după modelul speram noi instituţiei înfiinţate în Germania pentru devoalarea misterelor şi secretelor S.T.A.S.I.
Am solicitat acesteia detalii privind enigma care ne crease atâtea necazuri: motivul arestării şi detenţiei tatălui meu. Noi bănuiam care fuseseră motivele, dar, ştiind că securiştii erau tipicari, voiam să aflăm cum „justificaseră” arestarea şi în ce a constat ancheta prelungită de-a lungul a doi ani.
La data stabilită de ei, împreună cu soţia ne-am prezentat la primul lor sediu din piaţa Victoriei. După verificări amănunţite am fost introduşi într-o sală de lectură modernă şi extrem de atent securizată unde ni s-au pus la dispoziţie 63 ( şaizeci şi trei!) de dosare spunându-ni-se că în cel puţin una din zecile de file ale fiecăruia era pomenit numele tatălui meu. Ca să pot
Am făcut nenumărate reveniri în scris, m-au invitat încă de două ori, însă documentele pe care le puteam vedea nu duceau la niciun rezultat. Mi se răspundea standard că nu au avut timp să „perieze” (era termenul consacrat folosit de salariaţii instituţiei, termen care pe mine mă sperie şi îmi dă de gândit) documentele arhivate sau că nu li se predase întreaga arhivă a securităţii.
Lucrurile au luat o alta turnură abia prin 2011, adică în anul al treilea al mandatului meu de deputat, cu ocazia prezentării raportului de activitate al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi alegerii/realegerii conducerii acestuia de către plenul Camerei Deputaţilor.
În pauză, m-am dus la cei trei conducători ai instituţiei care erau grozav de timoraţi de eventualele critici ce puteau fi aduse în partea a două a şedinţei şi leam spus răspicat că voi cere cuvântul în plen pentru a acuza manageriatul dezastruos dând ca exemplu
modalitatea prin care am fost dus cu preşul vreme de 16 (şaisprezece!) ani.
Au sărit ca arşi şi m-au rugat să nu fac asta întrucât se vor ocupa chiar ei de rezolvarea cazului meu, promiţând că într-un timp record îmi vor da toate lămuririle necesare şi posibile. Şi s-au ţinut de cuvânt! Peste câteva zile am fost invitat la preşedintele consiliului, unde mi s-a înmânat un dosar conţinând copii autorizate de CNSAS cu absolut tot − spuneau ei − ce au găsit în arhivele securităţii privitoare la cazul Nicolae Zamfirescu.
Iată informaţiile mai importante conţinute în acest dosar:
1. O fişă cu date personală, destul de săracă în informaţii dar bogată în enormităţi; v. Anexa nr. 1.
2. O hotărâre de “condamnare” colectivă, cuprinzând 150 de nume de arestaţi de prin toate zonele ţării, fiecare având stabilită o anumită pedeapsă cu durată diferită. Pe această listă anexă, am găsit şi numele arestatului Nicolae Zamfirescu care era „condamnat” la 60 de luni într-un lagăr de muncă forţată. Condamnările erau pronunţate de un „complet de judecată” format din doi ofiţeri de securitate (!!!). Iată cum se făcea justiţie în România anilor 1950; v. Anexa nr. 2.
3. O notă internă care atestă faptul că securitatea urmărea îndeaproape şi ajutorul banesc lunar pe care-l
primeam de la nişte prieteni apropiaţi ai familiei, deşi acest ajutor era strecurat pe furiş în ore târzii din noapte. De aici rezultă clar că eram urmăriţi 24 de ore din 24. v. Anexa nr. 3.
4. O listă cu membri ai Partidului Naţional Liberal, filiala Călimăneşti, din anul 1945, unde am găsit numele ambilor părinţi, deşi Mama îndeobşte tuna şi fulgera împotriva politicienilor şi partidelor de tot felul; anexez şi această listă pentru ştiinţa descendenţilor celor din listă; v. Anexa nr. 4.
5.Un dosar de urmărire operativă a întregii familii al cărui şef era profesorul Zamfirescu Nicolae, o enormă stupizenie, pe care o să încerc să o detaliez în continuare; o dovadă cumplită a faptului ca intimitatea familiei Zamfirescu fusese violentată permanent; v. Anexele nr. 5 ..
Iată, deci, întreaga documentaţie pe baza căreia Tata a fost arestat şi deţinut în închisori vestite pentru severitatea lor. Ştiind că securitatea era extrem de tipicară şi preocupată în permanenţă să-şi ascundă crimele făptuite, justificându-se cu acte inventate sau falsificate, e ciudată sărăcia datelor din documentele privitoare la Tatăl meu. Ele nu răspund la întrebarea capitală DE CE?. Singura explicaţie posibilă ar fi cea din romanul “Delirul”, al marelui scriitor Marin Preda, care redă discuţia dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Stalin.
Generalisimul îi recomandă ceferistului pe care l-a instalat la conducerea României să scape de “cârtitori” şi de cei care se opuneau măsurilor aberante impuse de noua orânduire, arestându-i pur şi simplu, adică fără motiv şi fără a fi judecaţi, trimiţându-i să execute lucrări faraonice pentru crearea unui canal Dunăre Marea Neagră, unde, în mod deliberat, trebuia să existe condiţii de lucru primitive, mizere, exagerat de periculoase, ba chiar letale. În acest mod, nu vor mai exista contestatari şi-şi pot duce la capăt planurile criminale şi utopice. Fiind un executant conştiincios al celor dispuse de marele prieten de la Răsărit, într-o noapte din august 1952, similară cu cea a Sfântului Bartolomeu, de lichidare a hughenoţilor din Franţa secolului XVI, conducerea comunistă a României proletare a arestat sute de mii de oameni, fără că aceştia să aibă parte de vreun proces, echitabil ori ba, în justiţie. Nu mai aveau nici timp, nici suficiente instanţe de judecată pentru aşa ceva. Farul călăuzitor stalinist îi orbise fiindcă nu se temeau de consecinţele unor asemenea acţiuni criminale. Primiseră asigurări că nu vor da socoteală nimănui. Pe termen scurt aveau dreptate. Uitaseră însă că istoria, în cele din urmă, nu iartă pe nimeni!
Documentele anexate obţinute cu eforturi de la CNSAS aveau un punct de interes major care punea capac tuturor mizeriilor suportate până în acel moment: un dosar de urmărire tehnic-operativă a operaţiunii denumite de securitate “Triunghiul”.
Ştiam, avusesem atâtea dovezi că eram urmăriţi, dar nu aş fi crezut niciodată că noi reprezentam un aşa mare pericol încât trebuia folosită tehnică operativă pentru această supraveghere. Pentru a se înţelege mai clar cele scrise în acest dosar, mă văd nevoit să fac un scurt comentariu bazat pe unele informaţii apărute public până în prezent.
La începutul anilor ’80, poliţia politică, văzând că liderul „maximus” calcă în străchini, devenind din ce în ce mai nepopular şi temându-se de o eventuală reacţie socială mai violentă, nu ştia încotro s-o apuce. În lipsa de idei, de soluţii, a demarat fel de fel de acţiuni ilogice cum ar fi de exemplu redeschiderea dosarelor foştilor deţinuţi
Astfel, Nicolae Zamfirescu, deşi trecuse de 80 de ani, a început să fie supravegheat de o echipa condusă de un ofiţer de securitate care − să nu vă vină să credeţi ! era născut şi crescut în Călimăneşti, deci fusese elev în şcoala condusă de tatăl meu. Din întâmplare (oare?) era acelaşi ofiţer responsabil de activitatea întreprinderii unde lucram şi care încercase să mă transforme în spion comunist gen Richard Sorge.
Pe baza unui plan de măsuri aprobat de comandantul securităţii judeţene (vezi anexa), au folosit toate mijloacele tehnic-operative de supraveghere de care dispuneau. Au instalat un microfon în telefonul din apartamentul părinţilor mei, înregistrând toate convorbirile telefonice şi transcriidu-le ani de zile (nu cumva astfel de acţiuni se mai repetă chiar şi în zilele noastre?!), au racolat-o pe femeia care o ajuta pe mama în gospodărie cu numele conspirativ de „Angela” şi, de parcă n-ar fi fost suficient, au forţat un prieten de-al casei, un tehnician angajat la serviciul tehnic al întreprinderii unde eu ocupam un post de conducere, pe numele lui Aurică Teodorescu, să devină informator.
Aurică era un om extrem de simpatic, în permanenţă plin de voie bună şi o adevărată enciclopedie
Mama, care era extrem de sociabilă, primind un ajutor neaşteptat în aprovizionarea cu alimente, l-a adoptat imediat pe Teodorescu ca prieten al casei. Copoii poliţiei politice, care supravegheau apartamentul părinţilor mei, au observat că Aurică al nostru îi frecventează săptămânal, aşa că s-au gândit să-l racoleze.
Sunt aproape convins că, fiind de origine dobrogeană, fugise de tânăr din Constanţa, deoarece el sau cineva din familie aveau ceva bube-n cap.
Sunt la fel de convins că securitatea, care-l ştia vulnerabil, l-a şantajat obligându-l să devină informator sub pseudonimul de “Sharloth” (!) în operaţiunea denumită “Triunghiul” (!!) al cărui personaj principal era Tatăl meu.
Pentru ca toate cele ce povestesc în aceste rânduri să nu fie considerate fantezii, anexez la sfârşit câteva copii
xerox ale documentelor autentificate de C.N.S.A.S., care atestă în detaliu cele spuse de mine (Anexele cu nr. 5)
Aşadar, iată care erau procedeele mult lăudatei noastre poliţii politice: asculta şi transcria (se vede din documentele C.N.S.A.S. anexate că pe atunci transcrierea nu era implicită, ci se făcea de către un gradat prea puţin şcolit, în trei schimburi, pe baza interceptărilor) convorbirile unor bătrâni de peste 80 de ani, angaja o femeie de serviciu pentru a raporta ce se-ntâmpla în casa “reacţionarului periculos”, transforma prin şantaj în coadă de topor un funcţionar conştiincios şi supraveghea toate mişcările familiei mele cu o întreagă echipa operativă, condusă de un ofiţer superior!
După parcurgerea documentelor din anexă este evident că întrega punere în scenă securistică a fost un fiasco. Ce pericol puteau reprezenta convorbirile telefonice stenografiate, toate fiind de genul: “Sărut mâna, Mamă, ce ai astăzi mai bun de mâncare?” sau “Mămico, pot să-l aduc pe Radu (fiul meu cel mic de câţiva anişori) la dumneata, fiindcă eu trebuie să plec la o şedinţă de sindicat la spital”? Dar pericolul reieşit din rapoartele seci, lipsite de miez sau de interes, ale spionilor introduşi în casă? E limpede că au dat cu oiştea-n gard! Ăsta da succes al unei strălucite echipe de urmărire a lăudatei noastre securităţi!
In fapt, la câţiva ani de la deschiderea acestei acţiuni şi cu un an înainte de moartea tatălui meu, superiorul şefului echipei de supraveghere a făcut un raport de scoatere de sub urmărire operativă deoarece subiectul principal, adică Tata, este mult prea bătrân (88 de ani) şi nu mai constituie un pericol real. De parcă până atunci, la peste 80 de ani, fusese un inamic periculos!
Mai trebuie spus că în momentul decesului Mamei, „Angela”, femeia-spion de serviciu a dispărut în ceaţă, sustrăgând puţinele lucruri de valoare care mai rămăseseră în apartament. Menţionez şi faptul că respectivul raport final atrăgea atenţia asupra celor doi fii ai subiectului spionat, recomandând supravegherea în continuare a acestora, întrucât ocupau (pe drept sau nu?) funcţii importante: unul este medic şef de policlinică şi celălalt, adică eu, inginer-şef de întreprindere. În plus menţiona raportul − ultimul mai vizitase în ultimii ani şi câteva ţări vestice, deci sugera că aş putea spiona în favoarea capitaliştilor.
E clar nu? Supăraţi că le-am refuzat colaborarea au aplicat clasicul dicton autarhic: dacă nu eşti cu noi, sigur eşti împotriva noastră! Se conturează cu destulă limpezime genul de activităţi în care se iroseau destul de mulţi bani publici de către mult prea lăudata şi eficienta noastră poliţie politică!
Iată drepturile, libertăţile şi respectul pentru intimitate de care se bucurau nişte oameni obişnuiţi pe vremea dictaturii comuniste! Cele înscrise în anexe sunt dovezi irefutabile!
După ce am luat cunoştinţă de acest dosar de urmărire, eram furios şi dezamăgit până peste cap.
La câtăva vreme, m-am întâlnit întâmplător în piaţă cu ofiţerul superior de securitate născut în Călimăneşti, care girase acţiunea „Triunghiul”, povestită mai sus. Bineînţeles că am atacat abrupt subiectul, reproşându-i în termeni tăioşi dar civilizaţi faptul că a atentat la intimitatea unei întregi familii şi că a introdus pe uşa din dos doi informatori pentru a urmări traiul nostru zilnic.
Era conştient – l-am întrebat − că Tata, fostul său director şi profesor de şcoală gimnazială din Călimăneşti, nu putea fi, la cei peste 80 de ani, un duşman periculos al poporului şi că n-avea să capete rezultatele aşteptate de şefii lui? Şi atunci, de ce declanşase o asemenea ordinărie?!
Lumea din jurul nostru începuse să fie atentă la discuţia care căpătase accente un pic mai dramatice. Fostul securist a început să se bâlbâie, îngăimând în cele din urmă că, pe vremuri, mama sa fusese bucătăreasă la noi în casă! Adică? Nu primise salariu pentru asta? Fusese cumva obligată de cineva? De cine? Sau funcţiona
Iritat de murdăriile găsite în sărăcăcioasa documentaţie obţinută de la C.N.S.A.S., am hotărât să acţionez în judecată statul român pentru arestarea şi detenţia fără temei a Tatălui meu. Zis şi făcut.
Mi-am pregătit documentele cu sigla C.N.S.A.S., aşa cum m-am priceput şi am deschis un proces de reabilitare a memoriei lui la Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Fiind în opinia mea o speţă clară, nu am considerat necesar să angajez un avocat. La dosar am depus printre altele − „condamnarea” la 5 ani de lagăr de muncă forţată dată de un complet de judecată ilegal, format din doi maiori de securitate, şi foaia de eliberare din penitenciar pe care, negăsind motiv pentru detenţie, au scris „reţinut pentru cercetări”. Dar spre surprinderea mea, la prima şedinţă de judecată a apărut o juristă de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (?), care a susţinut că Tata n-a fost deţinut politic, ci de drept comun! Trecând peste faptul că, în ambele variante, tot ar fi trebuit să existe un proces şi o condamnare, iată un exemplu
jalnic care demonstrează „înalta” pregătire juridică a specialiştilor noştri în jurisprudenţă, combinată cu josnicia argumentelor la care recurg. Nu cred ca era posibil să-i fi adus o ofensă mai mare părintelui meu!
Să ai parte de necazurile pe care le-a traversat familia mea în epoca de tristă amintire, să ajungi să crezi că, în sfârşit, trăieşţi într-o ţară europeană, care clamează statul de drept, care este obligată să respecte individul cu toate drepturile lui şi, după toate astea, să ţi se aducă acuzaţii false şi denigratoare de către un reprezentant al statului român, fie el cât de mărunt, toate nu reprezintă altceva decât ordinării de-ţi vine să arunci cu barda-n ceruri!
Siderat, am replicat repetând, pentru a nu ştiu câtă oară, argumentele din documentele oficiale anexate la dosar, dar necitite, se pare, de nimeni. Nu m-am putut opri însă să deplâng, în instanţă, situaţia gravă a justiţiei din România, cauzată de stratagemele oribile la care recurg unii participanţi la procesul judiciar.
Dezgustat dar încrezător, am plecat acasă, dar ce să vezi, peste două săptămâni vine altă surpriză. Judecătoria mi-a respins acţiunea!
Mai târziu, am discutat cu un judecător respectat de toată lumea, care mi-a spus că apariţia juristului A.N.A.F. într-un proces de reabilitare a memoriei unui
Înfuriat la culme de astfel de aberaţii, am făcut recurs la Curtea de Apel din Piteşti, unde m-am prezentat, ca şi în prima instanţa, fără avocat. Numai că de această dată, pentru a exista realmente un motiv al participării în proces al acuzatului, adică al statului român, bazându-mă pe prevederile Legii nr. 221/2009, am solicitat şi compensarea arestării nedrepte prin acordarea contravalorii salariului pe care Tata l-ar fi încasat pe perioada detenţiei. Nedreptăţile şi lipsurile suportate de întreaga familie nu le-am cuantificat, aşadar am fost extrem de rezonabil solicitând doar remuneraţia cuvenită perioadei detenţiei abuzive.
De această dată, judecătorii Curţii de Apel mi-au dat dreptate, adică au decis că Nicolae Zamfirescu a fost arestat şi deţinut în închisoare fără niciun temei şi astfel memoria lui trebuie reabilitată. Recompensa, însă, nu au aprobat-o, justificându-se prin lipsa de claritate a legislaţiei în materie.
Vreau să menţionez că, deşi autorul principal al acţiunii decedase, această recompensă solicitată de urmaşii lui direcţi − prevăzută în mod expres în textul legii − nu
Merită de subliniat încă un fapt. Deşi a fost primarul oraşului Călimăneşti în trei rânduri şi cu toate că a condus Şcoala Centrală din acelaşi oraş timp de 25 de ani, Tata nu a acumulat, în tot acest timp, nicio avere. În afara unei case cu trei camere plus dependinţe, pe care şi-a construit-o în tinereţe pe un teren moştenit, a mai avut doar 2,5 ha teren arabil intravilan, de asemenea moştenit de la bunicul Gheorghe Zamfirescu. În rest nimic, nimic. Averile, câştigurile, oricât ar fi fost de legale, n-au intrat niciodată în preocupările tatălui meu. Şi totuşi, în fişele din arhivele securităţii am găsit o notă care spunea negru pe alb că Tata este un tip bogat, având origine chiaburească şi că avusese în proprietate până şi clădirea Primăriei (!!!). Asemenea neadevăruri te debusolează! Mai trebuie să spun că după '89, deşi am făcut la timp cerere de restituire a terenurilor moştenite, am primit parţial şi treptat, întâi 1000 de m.p., iar peste 24 de ani (!) încă 15.000 m.p. sus spre munte, pe Dealul Jardii, în extravilanul localităţii, in locul celor 26.000 de m.p., la care aveam dreptul legal prin moştenire.
Cu toate cele pomenite în întreaga povestire, Nae Zamfirescu, personajul haretian care şi-a închinat întreaga viaţă Călimăneştiului, nu s-a bucurat de nicio apreciere postumă din partea Primăriei oraşului.
Nu vreau să mai deschid discuţia asupra denumirii şcolii construite de el, dar, dacă n-ar fi apărut, în ultimul timp, câteva lucrări ale unor oameni de carte, care amintesc de cei care au făcut fală Călimăneştiului, Nicolae Zamfirescu ar fi rămas uitat cu desăvârşire…
Tata a murit bătrân şi bolnav, uitat de toată lumea în afara celor apropiaţi. Cel puţin, aşa am crezut o bună bucată de vreme după dispariţia lui. De aceea m-am străduit şi am reuşit să-i reabilitez cât de cât memoria cu ajutorul justiţiei.
În plus, am propus oficial conducerii Primăriei din Călimăneşti să boteze una din noile străzi, chiar de mai mică importanţă, cu numele celui care a condus oraşul in trei mandate şi care a fost, zeci de ani, mentor cultural al localităţii. Din păcate n-am fost luat în seamă! Insă viaţa bate filmul şi câteodată se mai întâmplă şi minuni. Spuneam deja că, prin multitudinea de studii, ori de memorii publicate de curând, au apărut şi câteva volume avându-i ca subiecţi pe oamenii importanţi din orăşelul-staţiune Călimăneşti. Nişte cunoscuţi şi pricepuţi oameni de carte, cum ar fi Gheorghe Deaconu, Fenia Driva şi Aurel Cârstea, făcând remember-uri ale perioadei dintre cele două războaie, au descoperit în arhive că la Călimăneşti a existat un personaj “haretian”, cum inspirat îl denumeşte Gh. Deaconu, adică un discipol devotat al
M-am gândit mult înainte de a publica „aventurile” lui Nae Zamfirescu şi ale familiei sale. Dacă merită sau nu, sau dacă va interesa pe cineva. Am ajuns la concluzia că merită, fiind un scenariu de film autentic, iar filmele rupte din viaţă trezesc interes. De astfel de poveşti triste, care modifică destine au avut parte mii de familii de români în timpul regimului comunist, aşadar cred că se vor găsi cititori interesati sau curioşi.
Apoi vreau să arăt că au existat şi sper să mai existe încă oameni precum Nae Zamfirescu, care şi-au trăit viaţa arzând ca o torţă pentru cei din jur.
Din păcate, mulţi dintre ei, printre care şi tatăl meu, au fost uitaţi chiar de către beneficiarii strădaniei lor!
Foarte curând, ne vom da seama că nu putem denumi la infinit străzile, instituţiile, edificiile dintr-o localitate folosindu-ne doar de numele marilor personalitaţi din istoria şi cultura secolelor precedente. Este nevoie să recompensăm, măcar în acest fel, şi pe cei
In altă ordine de idei, nu e mai puţin adevărat că oamenii care nu cunosc în detaliu trecutul sunt condamnaţi să-l repete cu nenorociri, cu necazuri cu tot, şi acest fapt reprezintă celălalt motiv pentru care am hotărât să fac acest demers.
Din nefericire, infiltrarea şi amestecul în conducerea statului este un obicei, o boală cronică a poliţiei politice de care cu greu, dar nu imposibil, va putea fi lecuită.
Protecţia interesată şi excesivă exercitată de I. Iliescu asupra membrilor acestei poliţii prin plasarea lor in funcţii importante de stat, autopensionarea înainte de termen a preşedintelui Constantinescu, cu justificarea „ma învins securitatea”, care a avut ca urmare eliminarea de pe eşichierul politic a unui valoros şi incomod partid istoric, maşinaţiile făcute de preşedintele Băsescu (dacă dai crezare declaraţiilor sale publice recente s-ar părea că acum regretă, dar eu mă tem că lucrurile nu stau chiar aşa), prin care a acordat serviciului secret puteri juridice nemăsurate şi ilegale prin aşa-zisele „protocoale”, amestecul justiţie-servicii secrete în luptele pentru
câştigarea Preşedinţiei (reuşindu-se chiar să fie impus un anume candidat), dosarele penale deschise adversarilor pe baza unor ascultări ilegale, combinate cu presiuni exercitate asupra judecătorilor etc., toate acestea dovedesc că situaţia poate derapa oricând extrem de uşor.
Dacă suntem neatenţi, dacă nu ne trezim cu toţii din letargie, nu cred ca ar mai dura prea mult până la întronarea unui regim autocrat. Pentru a se menţine, autocraţia este obligată să acorde puteri sporite unei poliţii politice, oricum s-ar numi ea, care îşi va însuşi rapid procedurile instituţiilor de tristă amintire ce le-au precedat.
In cele din urmă, trebuie să conştientizăm faptul că totul depinde de noi dacă putem fi sau nu la fel de uşor de îmbrobodit!
AŞADAR, ATENŢIE LA NEATENŢIE!
Anexa nr. 2 -Condamnarea dată de o instanţă fantomă
Anexa nr. privind spionarea ajutorului oferit de prieteni
Anexa
Anexa
Anexa
Anexa
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL
CAPITOLUL XVII. DOCUMENT DE BAZĂ
PENTRU TOT CE MIŞCĂ ÎN ŢARA ASTA:
DOSARUL DE CADRE! 87
CAPITOLUL XVIII. TRENUL TORŢIONARILOR 90
CAPITOLUL XIX. CUM AM DEVENIT
POLITICIAN POST-DECEMBRIST 97
CAPITOLUL XX. DOSARELE BUCLUCAŞE 104
CAPITOLUL XXI. RĂZBUNAREA SECURISTULUI 109
CAPITOLUL XXII. PROCESUL 116
ÎN LOC DE EPILOG 121
Anexa nr. 1 - Fişa arestatului 125
Anexa nr. 2 - Condamnarea dată de o instanţă fantomă 127
Anexa nr. 3 Menţiunea privind spionarea ajutorului oferit de prieteni 131
Anexa nr. 4 Lista membrilor PNL din Călimăneşti 133
Anexa nr. 5 - Dosar urmărire 143
