EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

ColecĹŁia ACADEMICA 307

Seria

Jurnalism

Iulian Bitoleanu. Profesor doctor la Colegiul Naţional „Anastasescu” (Roşiorii de Vede). Masterat în Jurnalism şi Comunicare (Universitatea din Bucureşti), precum şi doctorat în Filologie (Universitatea din Craiova). A participat la congrese şi conferinţe universitare, cu finalizare în volume colective. A publicat studii şi eseuri în revistele Luceafărul de dimineaţă, Tribuna, Argeş, Oglinda literară, Mozaicul ş.a. A editat articole ştiinţifice cu indexare internaţională ISI în diverse reviste străine, ca şi în Analele universitare de la Craiova şi Târgu-Mureş. Autor a patru cărţi: Vama candorii (1990), Repere literare, stilistice şi lingvistice (1999), Lacrima nopţii (2002), Meridiane critice (2014).

Iulian Bitoleanu, Eminescu, jurnalistul cultural complet © 2019 Institutul European Iaşi INSTITUTUL EUROPEAN Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, 700469, O.P. 6, C.P. 1309 euroedit@hotmail.com, www. euroinst.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BITOLEANU, IULIAN Eminescu, jurnalistul cultural complet / Iulian Bitoleanu; cuv. înainte: Elena Filipaş. - Iaşi: Institutul European, 2018 Conţine bibliografie ISBN 978-606-24-0239-6 I. Zaharia-Filipaş, Elena (pref.)

821.135.1.09:664=133.1 81'374.2:664=133.1 Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMÂNIA

IULIAN BITOLEANU

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET Cuvânt înainte de Elena Zaharia Filipaș

INSTITUTUL EUROPEAN 2019

Cuprins Cuvânt înainte / 7 Capitolul 1 Din istoricul presei europene / 9 1.1. Jurnalismul european în diacronie / 9 1.2. Eminescu versus presa anterioară / 14 1.3. Gazetarul profesionist şi „T(t)impul” (său) / 18 1.4. Concepţia jurnalistică / 22 Capitolul 2 Publicistica eminesciană / 27 2.1. Coordonatele istorico-literare / 27 2.1.1. Periodizarea publicisticii eminesciene. Etapa I / 27 2.1.2. Etapa a II‑a „Curierul de Iaşi” (mai 1876 – octombrie 1877) / 34 2.1.3. Etapa a‑III‑a. „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” / 51 2.1.3.1 „Timpul” / 56 2.1.3.2 Epilogul. „România liberă” și „Fântâna Blanduziei” / 64 Capitolul 3 Tematica / 71 3.1. Concepţia socio‑culturală / 71 3.2. Domenii culturale și artistice / 75 3.2.1. Folclor / 75 3.2.2. Teatru / 79 5

3.2.3. Cultură / 87 3.2.4. Lingvistică / 95 3.2.5. Literatură / 109 3.2.6. Educaţie / 127 3.2.7. Religie / 135 Capitolul 4 Icoane vechi şi icoane nouă / 147 4.1. Oglinda veridică a politicii interne / 147 4.1.2. Actualitatea / 148 4.1.3. Paralele economice / 151 4.1.3. Bătrânii şi tinerii / 157 4.1.4. Ilustraţii administrative / 160 4.1.5. Din abecedarul economic / 163 4.1.6. Frază şi adevăr / 165 Receptarea critică a gazetăriei eminesciene / 171 Autentificarea unei valori / 171 Concluzii / 171 Bibliografie literară / 181 Bibliografie critică / 182 Bibliografie jurnalistică / 189

6

Cuvânt înainte Lucrarea reprezintă rodul unei cercetări temeinice şi ample şi, totodată, al unei pasiuni pentru Eminescu, demnă de stimă, mai ales în contextul actual, când interesul față de valorile culturii naţionale, ale culturii în general, a scăzut considerabil.

Autorul a intreprins o muncă de cercetare foarte serioasă, explo‑ rând minuţios universul publicisticii eminesciene, pe baza edițiilor existente, dar şi prin contact direct cu presa timpului, precum şi consultând numeroase exegeze critice consacrate temei. El reexa­ minează atent toate opiniile critice formulate în marginea texte‑ lor jurnalistice scrise de poet, şi le însuşeşte pe unele, le amendează pe altele, neobosit în sârguința şi devoțiunea sa.

Domnul Bitoleanu Ilie este un cercetător onest şi harnic, care s-a devotat temei sale de cercetare, parcurgând mii de pagini de bibliografie şi străduindu-se să organizeze coerent rezultatele muncii sale. Prin amploarea informaţiei bibliografice, tinzând spre exhaustivitate, prin pasiunea cercetării în detaliu a unei importante componente a operei eminesciene şi mai ales prin încercarea de a încadra această cercetare în canoanele genului jurnalistic, lucrarea domnului Bitoleanu Ilie se impune atenției.

Elena Zaharia Filipaş1 Profesor univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

1

7

Capitolul 1

Din istoricul presei europene 1.1. Jurnalismul european în diacronie Cultura este de neconceput fără dimensiunea ei livrescă, fără aportul „slovei făurite”, concretizate în literatură artistică (poezie, proză, teatru) ori ştiinţifică (tratate, dicţionare).

Tot de zodia culturii, a comunicării scrise ţine şi presa.

După Victor Vişinescu1, patru au fost revoluţiile ce au marcat comunicarea; prima: limbajul articulat (în protoistorie); a doua: alfabetul şi scrierea (cu mii de ani î.Hr.); a treia: tiparul, inventat de Gutenberg (sec. al XV‑lea, la 1438) şi ultima: tehnologizarea în mass‑media, prin Marschall McLuhan.

Un punct de vedere pertinent au exprimat şi Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball‑Rokeach2, ce au decelat şase faze ale comunicării în diacronie: 1. Epoca semnelor şi semnalelor; 2. Epoca vorbirii; 1

2

Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Ed. Victor, Bucureşti, 2004, p. 12.

Melvin L. Du Fleur şi Sandra Ball‑Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 21‑38.

9

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

3. Epoca scrisului; 4. Epoca tiparului; 5. Epoca mijloacelor de comunicare în masă; 6. Epoca mijloacelor de comunicare computerizată.

Anul 1438 rămâne de referinţă în istoria omenirii prin difuzarea la mii de km. a mesajelor, în circulaţia mai rapidă a informaţiilor, inaugurându‑se, pe drept cuvânt, galaxia Guten­ berg, dacă socotim că Johannes Gensfleisch, alias Johan Guten­ berg de Mainz (1400‑1468) a creat la Strasbourg, apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie fascinantă a Evului Mediu, prilej cu care a imprimat Biblia (1455‑1456) şi alte lucrări fundamentale.

Despre semnificaţia aparte a evenimentului s‑a pronunţat şi Marschall McLuhan3, insistând pe valenţele duale de tehno­ logie şi de materie primă, superioară bumbacului şi lemnului.

Părintele tiparului n‑a avut o existenţă luminoasă, pe măsura descoperirii sale epocale. Legenda spune că el ar fi dat faliment, „averea” lui spirituală – circa 200 de exemplare din Biblie – şi atelierul fiind revendicate de avocatul personal.4 Până la ivirea presei mai era doar un pas: fabricanţii de ştiri şi zvonuri au născocit – arată Pierre Albert5 – nişte foi volante numite fie ocazionale, cu aspectul unor mici caiete (la 3

4

5

10

Cf. Marschall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1975, p. 450. Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăşi devine norma arhetipală a vieţii sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr‑un mijloc de percepţie şi explorare într‑un bun de consum transportabil.

Cf. Dorin Popa, Mass‑media, astăzi, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 108.

Pierre Albert, Istoria presei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 12‑13.

Din istoricul presei europene

finele sec. al XV‑lea), relatând bătălii, funeralii, evenimente mondene, culturale, fie libele, încurajând polemica, mai ales politică şi religioasă.

Comunicarea scrisă putea dăinui şi fără presă? Categoric, nu! La originea acesteia au stat – crede Florea Ioncioaia – „liber‑ tatea de expresie şi provocare culturală.”6 Nu‑i suficient, dar nu insistăm.

Din istoricul presei, anterioare gazetelor, amintim: afişe, pamflete, almanahuri (primul datând din 1486), cronologii (un fel de recenzii asupra evenimentelor majore; 1588, Germania), broşuri religioase şi publicaţii cu caracter popular, botezate „canards”7, în Franţa. Ultimele, extrem de spectaculoase, cu priză la publicul cititor, ahtiat de senzaţional.8 Mostrele de incipientă media scrisă s‑au înregistrat în Germania, Franţa, Anglia, Italia. Toate aceste forme de mani­ festare a comunicării scripturale au pregătit terenul pentru primele gazete: bilunarul „Noutăţile din Anvers” (1605‑1607) şi un hebdomadar din acelaşi an, 1605, la Strasbourg. Aşadar leagănul presei scrise s‑a aflat în Ţările de Jos şi în limanul franco‑german.

Uşor‑uşor, propagarea presei inundă Vestul european: Stuttgart, Praga (1619), Köln, Amsterdam (1620), Londra (1620), Florenţa (1636), Roma (1640), Madrid (1661).

6

7 8

Florea Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Ed. Univ. Al.I. Cuza, 2000, p. 29.

Dorin Popa, op. cit., p. 117.

Jean‑Noel Jeanney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 21: „Caracteristic pentru „canards” este că aduceau la cunoştinţa marelui public toate ştirile reale sau imaginare care puteau frapa imaginaţia şi sensibilitatea: inundaţiile, cutre­ murele (…) şi, mai ales, crimele spectaculoase…”

11

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Un săptămânal scăpat de „noaptea uitării” a fost parizi‑ anul de doar 4 pagini „La Gazette” (mai 1631) al medicului Theophraste Renaudot, cu un tiraj de 1200 exemplare.

Chiar dacă primii jurnalişti proveneau din categoriile scriitorilor şi filosofilor, au existat şi confraţi criticişti la adresa diletantismului presei. Astfel, iluminiştii J.J. Rousseau şi Voltaire9 se arătau reticenţi în privinţa extragerii jurnalismului din marasmul pseudoliteraturii: „Ce este un periodic? O lucrare fără merit şi fără utilitate, a cărei lectură neglijată şi dispreţuită a ştiutorilor de carte nu face decât să ofere femeilor şi nerozilor vanitate fără instrucţie.” Pe deasupra, presa părea „o povestire a unor nimicuri.”

Avântul presei din epoca luminilor, explicabil prin recu‑ lul monarhiei absolute şi înregimentarea eficientă a scriitorilor în presă, a facilitat lansarea euforică a primului cotidian, în 1660: „Leipziger Zeitung” (extins până în 1921), alert şi divers prin ştiri.

Scrutând situaţia din Europa prin surse redutabile10, tre‑ buie reţinut că marile ziare se nasc la sfârşitul secolului al XVIII‑lea: „Journal de Paris” (1777), „Gazette de France” „Quotidienne”, „Journal des Debats”, „La Presse” (cu un tiraj de 180.000 exemplare), „Times” (1785), „Daily Telegraph” (1855), „Algemeine Zeitung” (1798, la Tubingen), multe supra­vieţuind prin secole, oferind modele de obiectivitate şi profesionalism.

Privitor la relaţia literatură – presă, aceasta a avut un aspect monocolor în Anglia (de adeziune a prozatorilor la gazetărie) şi altul divergent în Franţa: de acceptare ca hobby, de asumare ferventă ori de scepticism din partea enciclopediştilor Diderot şi 9 10

12

Apud Pierre Albert, op. cit., p. 19.

Francis Balle, Médias et sociétés, Ed. Montchrestien, Paris, 1990.

Din istoricul presei europene

Montesquieu. Riscurile meseriei se pot solda dramatic cu ares‑ tări (Daniel Defoe) ori tragic (pedeapsa capitală). De pildă, în 1794, un notoriu condeier Simion Liriguet a fost decapitat.11 Ce mai contează câte un hiatus / accident la un (demi‑)secol cu vreun insolit redactor, cât timp gazetarii se recrutau nu doar din sfera scriitorilor, a clasei de mijloc, ci şi din alte straturi sociale, ducând la inflaţie, la „epidemie jurnalistică”, iar de mirajul cele‑ brităţii prin cuvântul mediatic se simt magnetizaţi sute şi mii de condeieri, pentru care sucombarea fizică îşi pierde relevanţa în favoarea unui „articol‑bombă”, refractar la repercusiuni?!

Cu privire la obârşia jurnalismului, câteva concluzii se impun.

Deşi Burke a decretat în 1787 presa ca fiind a patra putere în stat, totuşi, soarta presei în Anglia (între 1621 şi 1791) a fost una agitată, din pricina instabilităţii politice, a războiului civil. Pentru Pierre Albert12, secolul al XVIII‑lea a fost dominat de harul pamfletar al lui Daniel Defoe (întemeietor de „Revue”, între 1704 şi 1713).

Presa franceză (1653‑1678) a cunoscut o dezvoltare lentă, în vreme ce aceea germană, după o perioadă de cenzură, a înflorit brusc.

De remarcat că în „Declaraţia drepturilor omului şi cetă‑ ţeanului”, din 26 august 1789, articolul 10 proclama dreptul la opinie al fiecărui cetăţean, iar articolul 11 afirma principiul liber‑ tăţii de a publica.

11

12

Dorin Popa, Mass‑media, astăzi, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 108.

Pierre Albert, op. cit., p. 21.

13

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

1.2. Eminescu versus presa anterioară Eminescu debuta ca gazetar în 1870, adică la patru dece‑ nii de tradiţie jurnalistică la noi.

Excluzând efemera „Fama Lipschii”13 (1827, Leipzig, doar câteva numere, din care unul păstrat la Sibiu), anul 1829 marchează naşterea presei româneşti prin „Curierul românesc” (hebdomadarul lui I.H. Rădulescu, în Muntenia) şi „Albina Românească” (bilunarul lui Gh. Asachi în Moldova). Ardealul nu putea rămâne mai prejos, numele lui George Bariţiu („Gazeta de Transilvania”, la 12 martie 1838, Braşov), intrând, de bună seamă, în categoria pionieratului gazetăresc.

Spiritualitatea umană se cântăreşte nu numai în opere artistice, ştiinţifice, acte de cultură, invenţii etc., ci şi în mass‑media. Oglindă a realităţii la toate palierele – social, poli‑ tic, economic, cultural, recreativ –, jurnalismul a înregistrat aici şi dincolo o ascensiune fulminantă, emancipând conştiinţa colectivă, dinamizând mersul istoriei, apostrofând, aureolând fapte, indivizi, în conformitate cu adevărul.

Rolul de instanţă etică i‑a atras în epoca noastră şi eti‑ cheta „Câinele de pază al societăţii”. Revenind, vom spune că presa partizană neadevărului va capota, sine die, iar de redresat 13

14

Există şi alte puncte de vedere privitoare la „strămoşul” presei.

Astfel, Radu Tempea consemna un calendar întocmit de Petcu Şoanul, în 1731 (a se vedea Georgeta Raduică şi Nicolin Raduică în Dicţionarul presei româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1955, p. 5). Victor Vişinescu (O istorie a presei, Ed. Victor, 2002, p. 32) amintea de hebdomatarul cu informaţii militare „Courier de Moldavie”, iniţiat de generalul Potemkin, la Iaşi (scris în franceză şi română), precum şi de un periodic românesc din Cernăuţi, 1820.

Din istoricul presei europene

ar fi foarte greu. A susţine consecvent falsul, doar de dragul pole‑ micii, însemna o iminentă sinucidere morală şi comercială. Iată de ce gazetăria trebuie să fie Ochiul Vigilent care să atenţioneze când se greşeşte, să mustreze şi să spună lucrurilor pe nume.

Deloc asincronă cu ce se întâmpla în Europa, intelectualitatea română din secolul burghez, şcolită în Franţa, apoi în Germania, sădeşte prinosul cărţii pe terenul naţional, ceea ce deschide un nou tronson comunicaţional: presa. O firească explozie de gazete14 se va produce în deceniul al IV‑lea al secolului al XIX‑lea, când zeci de periodice inundă piaţa, iradiind în special din Iaşi („Osiris”, „Foaia Sătească”, „Dacia literară”, 1840, „Arhiva”, „Spicuitorul”, „Dunărea”, „Alăuta Românească”) şi Bucureşti („Muzeul Naţional”, „Gazeta Teatrului Naţional”, „Cuviosul Românesc”, „Pământeanul”, „Mozaicul”).

Cât despre Ardeal, nici vorbă de efervescenţă, ci de disi‑ pare a latenţelor jurnalistice dinspre Braşov („Gazeta de Transilvania”, 1838) spre Sibiu („Amicul Şcoalei”, 1860), Arad („Mugurii”) şi Oradea („Zorile Bihorului”, 1854). Ctitorii de presă au fost I.H. Rădulescu, Gh. Asachi (deceniul 3), G. Bariţiu (deceniul 4), M. Kogălniceanu, V. Alecsandri („România Liberă”, 1855), D. Bolintineanu („Dâmboviţa”, 1858), N. Bălcescu (cu A.T. Laurian – „Magazin istoric pentru Dacia”), Cezar Bolliac („Buciumul”, Paris, 1857). Nu insistăm pe publicaţiile 14

Presa paşoptistă la care inserăm şi „Popolul Suveran” (şef D. Bolintineanu), „Pruncul român” (C.A. Rosetti‑întemeietor), „Reforma” (concepută de A.I. Creţescu), „Bucovina” (gândită de fraţii Hurmusachi) aşa idealistă, exuberantă, semnifica – opina Luminiţa Roşca, în Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Ed. Polirom, 2000 – profesionalizarea gazetăriei, iar peste două decenii va surveni instituţionalizarea presei.

15

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

culturale – nu fac obiectul cercetărilor noastre – nicidecum pe stabilirea unui top al periodicelor. Altfel, nu vom putea avansa decât amintind pe N. Iorga15 care a stabilit 7 etape în evoluţia presei româneşti, 5 fiind anteeminesciene: 1. „Dibuiri şi Începuturi”; 2. „Cele dintâi publicaţii juridice. Epoca lui Eliad şi Asachi”; 3. „Presa culturală, politica generaţiei de la 1840”; 4. „Presa românească revoluţionară şi reformistă de la 1848‑1859”; 5. „Presa românească de după Unirea Principatelor”.

Criteriilor cronologic şi politic le‑am adăugat şi pe cel tematic, încât configuraţia presei din veacul burghez ar arăta astfel: a) Presa conservatoare („Timpul”, 15.03.1866‑1884; „Ţara”, 1869‑1870; „Constituţiunea”, 1867‑1870; „Convorbiri literare”, 1867); b) Presa liberală (promotor‑C.A.Rosetti) ilustrată prin: „Românul”, 1856‑1951; „Trompeta Carpaţilor” (a lui Cezar Bolliac); „Traian”; c) Presa socialistă (după 1872); d) Presa cultural‑artistică („România pentru ştiinţă, litera‑ tură, arte”, 1861‑1863); e) Presa umoristică; f) Presa teologică (palid reprezentată). În ceea ce priveşte denumirea periodicelor, se constată o oarecare stereotipie, predominând titluri ca: „Foaia”, „Gazeta”, „Curierul”… Un interesant articol eminescian, pe probleme de presă, s‑a intitulat Notiţe Bibliografice, unde se sancţionează „limba păsărească”, „cosmopolită”, impasibilitatea faţă de ora‑ litatea stilului, lipsa ideilor profunde…

15

16

N. Iorga, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998.

Din istoricul presei europene

Gazetele prosperau16, pe când ziariştii adevăraţi nu prea existau, poate un Rosetti17, un Bolliac…

Publiciştii proveneau din categoria literaţilor, scriitori‑ lor, semn că profesia nu se instituţionalizase. De altfel, pentru Al. Andriescu18 diferenţele stilistice între gazetari erau minore, nesemnificative. Tocmai de aceea vom reitera ideea că primul gazetar autentic şi, totodată, cel mai valoros din veacul demo‑ cratic a fost Eminescu, mai ales după apariţia sextetului jurna‑ listic: Icoane vechi şi icoane nouă, în „Timpul”.

Presa anteeminesciană (până la 1870) este percepută în două maniere: a) severă („presă emfatică, hiperdilatată”19) şi retorică, pas‑ tişând elocinţa revoluţionarilor francezi, cultivând exclamaţia, imprecaţia, enumeraţia, epitetul superlativ.20 16

17

18

19 20

La ce bun atâtea publicaţii? Care era ţelul lor?

Sub masca ziarului informativ, opinează C‑tin Bacalbaşa (a se vedea N. Iorga, O istorie a presei româneşti, p. 188, «Scopul ziariştilor români era să facă politică naţională», idee discutabilă, mai puţin plauzibilă decât părerea lui Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790‑1990, Bucureşti), se întrezărea promo­ varea idealurilor socio‑politice ale românilor, cu o reală contribuţie la cristalizarea epocii marilor clasici şi la modernizarea statală.

Presa angajată din deceniile 8‑9, „Timpul” şi „Românul” în special, şi‑a clădit reputaţia graţie a două „figuri mitice”, după expresia lui Florea Ioncioaia, p. 43 (Introducere în presa scrisă, Ed. Universităţii „A.I. Cuza”, 2000, p. 43), M. Eminescu şi C.A. Rosetti.

Al. Andriescu, Stil şi limbaj, Junimea, 1977, capitolul Limba presei româneşti în perspectiva stilurilor limbii literare, pp. 239‑251.

M. Spiridon, Eminescu, o anatomie a elocvenţei, Ed. Minerva, 1996 Şt. Badea, Limbajul publicistic eminescian („România literară” nr. 1, 12‑18 ianuarie 2000, pp. 14‑15).

17

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

b) clementă, generoasă, prin Gh. Bulgăr, unele din atribu‑ tele de mai sus convertindu‑se miraculos în calităţi.

Ce preia Eminescu din presa paşoptisă şi postpaşoptistă?

Aproape nimic, deoarece se detaşază de ceea ce a fost – diletantism publicistic – prima mostră de profesionalism gaze‑ tăresc, fiind escala de la „Curierul de Iaşi”, care a parcurs rapid traseul gazetă obscură – publicaţie serioasă, de bun gust, cu priză la public. „Omul orchestră”, „profesorul” întru jurnalistică expune un alt discurs, logic, coerent, argumentativ, parcă pe canoanele prescrise de Cicero, rămânând imun la superficialitate, nu şi la artificiile metaforice, semantice, dotat cu o mare forţă de pene‑ traţie, cu o ideatică uneori fastuoasă…

Cunoscător al subtilităţilor limbii, publicistul şi‑a con‑ struit logosul pe fundamentul oralităţii, acordând credit, însă, şi neologismelor, expresiilor intelectualizate, străine, pe alocuri.

Cu privire la unele evaluări, ne distanţăm atât de Şt. Badea („Eminescu nu e un model de limbă”) şi C‑tin Bacalbaşa (deşi îl proslăvea pe gazetarul de la „Timpul”, totuşi genialul jurnalist se numea, surpriză!, Gh. Panu), cât şi de Al. Andriescu (presa ar fi stagnat între 1848‑1860; în rest, opinii corecte), optând pentru linia Călinescu, Bulgăr, Iordan, Spiridon, traductibilă prin: Eminescu e cel mai valoros gazetar român până la Pamfil Şeicaru.

1.3. Gazetarul profesionist şi „T(t)impul” (său) Cine deschide Dicţionarul literar ieşean21 – şi pe cel al lui Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790‑1990, 21

18

xxx, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, pp. 850‑852.

Din istoricul presei europene

Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996 – la litera „T”, va afla că au existat două publicaţii cu numele de „Timpul”.

Prima, gazetă săptămânală, apărută la Bucureşti, între 16 decembrie 1854 şi 20 ianuarie 1855, apoi între 17 decembrie 1856 şi 4 aprilie 1857, reapărută de la 22 decembrie 1860 până la 5 februarie 1861, având ca prim redactor pe Gr.R. Bossueceanu, iar printre semnatari pe C.D. Aricescu, Gh. Sion, B.P. Mumuleanu…

A doua era o gazetă politică şi literară, cu patru apariţii săp­ tămânale, între 15 martie şi 16 mai 1876, apoi zilnic, între 17 mai 1876 şi 17 aprilie 1884, şi 13 noiembrie – 14 decembrie 1900.

Oficiosul Partidului Conservator a avut director de pres­ tigiu, pe Titu Maiorescu, Gr.G. Păucescu, şi redactori‑şefi de calibru, printre ei şi M. Eminescu (decembrie 1880 – februarie 1881), ceea ce spune mult despre ştacheta artistică. În cei şase ani petrecuţi la „Timpul” (1877‑1883), Eminescu n‑a rămas un simplu redactor, un slujbaş al condeiului, executant al politicii de partid, personalitatea lui puternică nimeni nu i‑o putea seches‑ tra în tipare ideologice, de aici şi răbufnirile contra finanţatorilor ori independenţa logosului, uneori, deranjantă pentru diriguitori.

Ziarist rebel, obiectiv, Eminescu şi‑a deschis multe arene beli‑ gerante, excluzând soluţia efemeră a retragerii.

Când adevărul o cerea, şi‑a criticat superiorii, de pildă pe influentul lider conservator Al. Lahovari şi chiar pe prietenii junimişti, Titu Maiorescu şi P.P. Carp.

Patriotismul său ardent nu tolera atitudinea obedientă a politicienilor „albi/roşi” faţă de marile puteri. Neştiind ce‑i teama, exigentul şi cutezătorul publicist a criticat adeseori for‑ ţele imperiale vecine, Rusia şi Turcia.

Cei trei clasici ai literaturii române, Eminescu, Caragiale şi Slavici au înscris „Timpul” pe traiectoria gazetelor de valoare, 19

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

rezistând la fel de fel de presiuni şi conservând solidaritatea triunghiului redacţional. Îmbolnăvirea poetului (mai 1883), corelată cu fuziunea „Timpului” cu alte publicaţii, inconsecvenţele ideologice ale şefilor conservatori şi instalarea lui M. Paleologu ca director au declanşat începutul declinului. Despre gazetarul de excepţie se anunţa că „a încetat a mai lua parte la redacţiune”. Zăbovind asupra fastei perioade, trebuie învederat faptul că polivalentul redactor, după experimentul epuizant de la „Curierul de Iaşi” („foaia vitelor de pripas”) se lansa exaltant şi reflexiv, prin tram‑ bulina „Timpul”, spre teritorii mai puţin cunoscute, realizând veritabile studii de sociologie, analiză politică, economie, peda‑ gogie şi teoria culturii. Pe lângă vocaţia de gazetar pertinent, inconfundabil şi incomod, Eminescu îşi releva şi faţeta de inte‑ lectual distins, doct. Aura de somitate în alte discipline decât istoria, filosofia şi germanistica îi bloca psihic şi mental pe opo‑ nenţii din presă. Gazetarul Eminescu se îndepărtează de canonul jurnalistic care, la vremea respectivă, accepta în castă pe oricine avea ceva de spus şi, eventual, dispunea de o manieră agreabilă de expunere a ideilor. Dimpotrivă, Eminescu ilustrează jurnalis‑ tul atipic, superinstruit, cultivat, acerb polemist, devorator de presă străină şi posesor al unei rarisime tehnici argumentative. În altă ordine de idei, salutăm informaţia adusă de N. Iorga22: „Mihail Eminescu îşi luă rolul de redactor al «Timpului» cu o seriozitate care nu era în obiceiul colegilor săi.

Aici şi‑a desfăşurat, zi de zi, teoriile care formau baza cugetării sale, teorii care se rezumă în ideea unei naţiuni curate ca rasă”…

22

20

N. Iorga, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2000, pp. 152‑153.

Din istoricul presei europene

Din aceeaşi sursă bibliografică, amintim diagnosticul categoric, eronat, pus de Constantin Bacalbaşa, preşedintele Sindicatului Ziariştilor din România: „Gh. Panu23 a fost un mare ziarist, cu mult mai complet decât Eminescu. Eminescu avea o notă artistică aproape genială, dar era unilateral(ă) în presă”.

Cititorul contemporan s‑ar putea întreba cum arăta coti‑ dianul „Timpul” în veacul al XIX‑lea. Îndeobşte, el avea format mare, cu patru pagini, cinci coloane şi rubrici fixe.

Pagina I24 se axa pe: „Bucureşti”, „Ştiri telegrafice”, „Informaţiunea”, adică actualiza evenimentele semnificative.

Pagina a II‑a, polimorfă, cu extreme de tipul „Ştiri din afară” şi „Acte oficiale”, avea doi piloni de existenţă: „Cronica” (decese, taxe şi cifre, aniversări şi festivităţi), altfel spus conţi‑ nea informaţii utilitare redactate în manieră personală, şi o spe‑ cie mai pretenţioasă, dar mondenă, la mare preţ în Franţa: „Foileton”.

Pagina a III‑a delecta „ochiul” prin ştiri culturale, poli‑ tice şi „Varietăţi”îmbinând funcţia recreativă cu cea informativă.

Nu lipsea nici „Buletinul financiar”. În fine, ultima pagină era împânzită cu reclame şi publi‑ citate. De la „Mersul trenurilor”, „Mersul vapoarelor” până la starea vremii („Notiţe meteorologice”).

Prin impresionantul travaliu cantitativ şi calitativ, redac‑ torul crucial de la „Timpul” dobândind o faimă greu de depose‑ dat ori contestat vreodată… Celebritatea sosise la timp, fără a face valuri…

23 24

Apud N. Iorga, op. cit., p. 208.

Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 118‑122.

21

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

1.4. Concepţia jurnalistică Concepţia jurnalistică eminesciană, „una puritană”,se bizuia, după cum au demonstrat D. Vatamaniuc,Gh. Bulgăr, Victor Vişinescu, pe adevăr, dreptate, onestitate și, mai ales, am adău‑ gat noi, pe cultură, echivalată cu stăpânirea mai multor arealuri ale cunoaşterii, aproape ca un specialist, încât în ipostaza unei polemici, ziaristul să stea vertical, nu curbat. Aşa se face că Eminescu poseda economia politică, filosofia, istoria şi sociolo‑ gia, folclorul, literatura…, la un nivel înalt, greu de combătut de către cineva. Suplimentar, el se documenta cu zel, când dezbătea o temă. Cuvintele „superficialitate”, „informare după ureche”, nu existau; teoretic, nu admitea ca preopinentul să‑l depăşească prin orizontalitatea cunoştinţelor. Orgolios, supermotivat şi, năzuind în talentul său nativ, n‑a cedat în faţa vreunui adversar, dimpotrivă, disputa de idei s‑a prelungit pe durata altor runde.

Deschiderea spre limbi străine i‑a facilitat punerea la curent cu presa occidentală şi permanenta comparare a aspecte‑ lor locale, naţionale cu cele internaţionale.

Din respect pentru colegi, cititori şi cuvântul scris, par‑ curgea cu nesaţ revuistica vremii, inclusiv publicaţii zonale, pe care le îmbărbăta, ori centrale, recenzate fără părtinire. În genere, el acuza presa de imaturitate, demagogie, obedienţă faţă de oamenii politici şi de difuzarea unui idiom în paralel cu limba literară standard, „limba păsărească”, un fel de kitsch semantic şi lexical importat în numele modernismului.

Pe Eminescu l‑au deranjat şi enervat jurnaliştii „de spo‑ ială”, convenţionali, patriotarzi, de rea‑credinţă, lipsiţi de „coloană vertebrală”, „preferatul” tirului reproşurilor se numea C.A. Rosetti, „liderul de la Românul” (liberal). Redactorul de la 22

Din istoricul presei europene

„Timpul” risipea energie şi cu anonimii, cu ziariştii prea puţin cunoscuţi, cum ar fi „Dl. R” menţionat în Literatura de Botoşani.

Cu toate că focarul de polemică mocneşte sau a fost stins, gazetarul îl (re)aprinde pe considerentul că doar competi‑ vitatea menţine treaz interesul cititorilor. De îndată ce sesiza o afirmaţie inexactă, el lămurea cazul oferind definiţii generoase, apoi îşi contracara rivalii şi păşea spre o ofensivă zdrobitoare.

Discutând în contradictoriu cu colegi nenumiţi şi nu de talia lui, Eminescu aprecia pe drept cuvânt că a fi naţional nu se cântăreşte prin excesul de cuvinte, nici prin supralicitarea unui tip de lexic (din care să nu lipsească vocabulele „patrie”, „popor”, „ţară”, „destin”, „istorie”, „conştiinţă”), ci „atârna” / depindea de altceva. Patriotismul se simte cu inima‑zice undeva gazetarul refle‑ xiv –, nu cu vorba, lunecoasă, perfidă.

Talentul jurnalistului El este vital în acreditarea acestei profesii. Fără el, nu te poţi numi gazetar, probabil mai nimerit ar fi termenul de „peni‑ ţar”. Absenţa talentului nu creşte cota de simpatie a publicului larg, nici inducerea unei idei nu se face mai lesne.

Eminescu a pledat voalat pro tenacitate şi polivalenţa scripturală.

El însuşi le‑a dobândit pe ambele, mai ales pe a doua, dacă se ţine cont de performanţa ca gazetar la „Curierul de Iaşi”, obscura „foaie” travestită peste noapte în publicaţie de prim plan. „Dar muncă, nu mânare de muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”. (M. Eminescu, Publicistică.

Referiri istorice şi istoriografice, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, p. 432).

23

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Forţa persuasivă Talentul s‑ar ofili, dacă nu s‑ar cupla cu persuasiunea.

Cine n‑are argumente „pro”/„contra” nu va fi credibil, iar publi‑ cistul neverosimil va „înmormânta” câteodată gazeta respectivă, mai devreme, mai târziu. Condamnarea la uitare determină şi prăbuşirea economică.

Construirea articolului Desigur că pe la 1870‑1877 se ştiau în România puţine lucruri despre teoria presei. Nu se auzise de „piramida inver‑ sată”, de „strategii de credibilitate”; de funcţiile şi rolul presei, nici de „atac” ori şapou. Liderul presei din sec al‑19‑lea, forma‑ tor de opinii, are unele revelaţii, anticipând etape în construcţia jurnalistică… Uneori incipit‑ul este devastator, demontând punctele de vedere diforme ori justificând agresiv o situaţie, nu evenimente imediate: „În Bucureşti a repausat cunoscutul pro‑ fesor şi membru al Academiei, I. Maxim” – art. Note diverse.

Alteori se prezintă opinia/teza altui jurnalist, se exami‑ nează la sânge, depistând punctele nevralgice, urmează comba‑ terea şi afirmarea unei optici noi, corecte.

Parafrazându‑l25, am însăila şi noi: zicea Eminescu o vorbă, apoi lege era.

A colaborat la mai multe gazete („Albina”, „Federa­ ţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei”, „Convorbiri literare”), însă cel mai bine s‑a simţit la „Timpul” (1877‑1883). Nu funcţia de redactor şef (aproape 25

24

„Apoi exista autoritate şi ascultare. De zicea Vodă un cuvânt, era bun zis; iar azi…?”, pasaj din articolul Paralele economice, inclus în volumul Icoane vechi şi icoane nouă, p. 49.

Din istoricul presei europene

doi ani) l‑a „încălzit”, cât ambianţa: doi colegi de nădejde, I. Slavici şi I.L. Caragiale, scriitori profesionişti ca şi el.

A lucrat la oficiosul Partidului Conservator, dar aceasta nu a atras obedienţa, executarea mecanică a ordinelor de sus.

S‑a bătut moneda pe xenofobia, antisemitismul, reacţio‑ narismul şi raţionalismul lui Eminescu. Maliţiozităţi ticluite de duşmani, spre a‑l discredita, dar noroc cu G. Călinescu, care a intervenit salutar.

Eminescu a taxat prostia, incultura, amatorismul conde‑ ierilor din presă, antiromânismul şi dezinteresul pentru popor şi istorie, frivolitatea, demnitarilor, impostura, arivismul, critica formelor fără fond. N‑a favorizat pe nimeni, a avut ce‑i drept simpatiile lui, n‑a închis ochii la carenţele şi tarele conservato‑ rilor. Având girul şefului suprem, Lascăr Catargiu, gazetarul poate i‑a „rănit” câteodată pe camarazii ideologici, însă răbufni‑ rile tânărului redactor aveau marca originalităţii stilistice, fapt ce convenea cititorilor.

De astfel, înţeleptul Catargiu conştientiza că un bun publicist ca Eminescu era mai presus de orice ingerinţă a aces‑ tuia în politica partidului.

Curajul Lui Eminescu nu i‑a fost frică de nimeni şi de nimic.

Respectul faţă de junimişti şi finanţatori era una, iar arti‑ colele deranjante, exagerate altceva.

Cu structură de intelectual bătăios, el a deschis calea polemicii pe mai multe fronturi, cu miza predilectă – guvernan‑ ţii, blagosloviţi ba „păpuşari”, ba „nulităţi”.

Decandenţa abruptă a socialului îl pesimizează o dată atât de mult încât propune ca soluţie (optimistă) imigrarea în America (vezi Icoane vechi şi icoane nouă).

25

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

A scrie la comandă părea o utopie; a scrie ceea ce simţea şi credea devenise o normalitate.

Tot criticând în stânga şi în dreapta, îşi periclita poziţia la ziar. Dar ce conta mai mult: adevărul sau funcţia? În orice colţ de gazetă publică, semnătura lui aducea un bonus calităţii şi faimei. A dezagreat jumătăţile de măsură, s‑a ferit de articole de complezentă, festiviste, a respins ferm devi‑ aţionismul ideologic.

Limba română Exigentul teoretician al presei a stopat şi discreditat accesul neaveniţilor în „tagma” jurnaliştilor cunoscuţi în profun‑ zimile ei. „Când cineva nu s‑a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii şi nuvele.”26 El însuşi i‑a parcurs pe marii lingvişti străini în frunte cu Meyer – Liibke, pe cei români de la Timotei Cipariu şi Alexandru Cihac la I. Heliade Rădulescu şi B.P. Haşdeu.

Preocupările lingvistice nu se opreau doar aici.

Impreună cu Slavici plănuia publicarea unei gramatici moderne, competente. Nu a fost singurul proiect nefinalizat; multe deziderate au fost enunţate de către jurnalistul care a vrut să facă multe şi care nu a înălţat zidul între literatură (recte, poezia, proza) şi gazetărie.

Cronica politică, dramatică, recenzia, monologul, edito‑ rialul, tableta, studiul economico‑social reprezentau doar o parte a speciilor jurnalistice abordate cu maximă seriozitate şi pasiune de ziaristul total, polivalent, imposibil de clonat (în epocă).

26

M.Eminescu, Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 139, mai precis articolul Literatura din Botoşani.

26

Capitolul 2

Publicistica eminesciană 2.1. Coordonatele istorico-literare 2.1.1. Periodizarea publicisticii eminesciene Etapa I Contrar exegeţilor care socotesc anul 1883 drept punct terminus al creaţiei eminesciene, boala avansând şi bulver‑ sându‑l pe artist, există şi alte opinii îndrăzneţe care prelungesc activitatea ziaristului până în anul morţii, 1889 cu unele intermi‑ tenţe, desigur. Publicistica se întinde pe o durată de aproximativ trei decenii: din ianuarie 1870, de la primul articol, O scriere critică, tipărit în „Albina” (locaţia: Pesta, şef: Vicenţiu Babeş) şi până în ianuarie 1889, la Ziua de mâine, găzduit de revista „Fântâna Blanuduziei”.

Ipostazele au fost: de colaborator la „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „România liberă” şi „Fân­ tâna Blanduziei” şi de ziarist profesionist, angajat la „Curierul de Iaşi” (mai 1870 – octombrie 1877) şi „Timpul” (1877‑1883). În genere, eminescologii versaţi ca D. Vatamaniuc şi Gh. Bulgăr, au stabilit trei faze ale gazetăriei eminesciene, după criteriile cronologic şi al profesionalizării: 27

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

• Etapa I, 1870‑1876, cuprinde colaborările cu publica­ ţiile: „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea” şi „Convorbiri literare”.

• Etapa a II‑a, pliată pe trepidanta activitate de la „Curierul de Iaşi” (mai 1870 – octombrie 1877), ziar de patru pagini şi cu trei apariţii săptămânale, transformate de polivalentul ei redactor din gazetă obscură, provin­ cială, cufundată în localism într‑una respectabilă, de luat în seamă şi la Bucureşti.

• Etapa a III‑a – ilustrată prin „Timpul” (1877‑1883), organul de presă al Partidului Conservator, unde Poetul sosise la insistenţele lui Slavici şi Maiorescu, ocupând funcţiile de redactor, redactor‑şef şi redactor principal.

Sporadicele articole din „România liberă” (Iar iconarii, 1888) şi „Fântâna Blanduziei”27 atestă certe răbufniri intelectu‑ ale pe fondul unei fragilităţi biologice crescânde şi al iminenţei unui deznodamânt fatal.

Devine truism a afirma că Everestul publicisticii emines‑ ciene l‑a constituit perioada de şase ani de la „Timpul”, de unde sextetul Icoane vechi şi icoane nouă rămâne un reper de jurna‑ lism autentic abstrăgându‑se inflexibilului Cronos.

Mihai Dorin forţează puţin lucrurile îmbinând criteriul tematic cu cel al conceptelor structurate şi decelează alte două etape28 şi anume faza a IV‑a cu Studii asupra situaţiei şi faza a 27

28

28

M. Dragomirescu, în Publicistica lui Eminescu, 1870‑1877, în „Limbă și Literatură”, IX, 1965, p. 114, pledează pentru a IV-a etapă, cu accente de stânga politică.

Mihai Dorin, Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 32.

Publicistica eminesciană

V‑a, prin alte şase articole, din care se detaşează Pătura super‑ pusă (iulie‑septembrie 1881).

Strict cronologic, gazetăria eminesciană se cuprinde în cinci volume: Opere IX (1870‑1877), Opere X (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, „Timpul”), Opere XI. Publicistica (17 februarie 1880 – 31 decembrie 1880, „Timpul”), Opere XII. Publicistica (1 ianuarie – 31 decembrie 1880, „Timpul”), Opere XIII. Publicistica (1882-1883, 1888‑1889, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei”).

Etapa I include nouă articole risipite în patru publicaţii: „Albina”, cu O scriere critică (ianuarie 1870), „Familia”, cu Repertoriul nostru teatral (ianuarie 1870), „Federaţiunea”, prin trei articole: Să facem un congres, În unire e tăria, Echilibrul (aprilie‑mai 1870) – iscălite cu pseudonimul Varro, şi „Convorbiri literare”, prin patru articole Noutăţi asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare, Constantin Bălcescu (noiem‑ brie 1874), Influenţa austriacă asupra românilor din Principate.

Debutul în presă s‑a produs la doar 20 de ani, în ianuarie 1870, printr‑un articol criticist la adresa lui D. Petrino şi totodată o luare de poziţie favorabilă lui Aron Pumnul, dascălul său favo‑ rit din vremea studiilor de la Cernăuţi.

O scriere critică29 din revista estică „Albina”, relevă micile maliţiozităţi ale lui D. Petrino, pretins expert în literatură şi cultură, ce se îndoia de calitatea instituţiilor de cultură din Bucovina, aşa încât intelectualitatea din acel colţ de lume aflat sub diferite stăpâniri se simţea lezată, ofensată că spiritele treze, ziariştii, nu sesizau esenţa vieţii acolo.

29

Articol „remarcabil”, în opinia lui Perpessicius (Eminesciana, Ed. Junimea, Iaşi, 1983.)

29

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Tot într‑o publicaţie transilvăneană din „exil”, „Familia” va vedea lumina tiparului un material dramatic Repertoriul nos‑ tru teatral (ianuarie 1870), exegeză temeinică asupra acestei arte, a genului dramatic original, a panopliei de piese dramatice de substanţă care să determine reprezentaţii „cu casa închisă”.

Se fac referiri şi la dimensiunea valorică a focarelor cul‑ turale, apte a oficia montări de piese de teatru, şi la statutul acto‑ rului român. Lectorul de azi va fi şocat de maturitatea gândurilor exprimate de tânărul publicist (ocazional). „Federaţiunea” budapestană (şef: Al. Roman), găzdu‑ ieşte sub semnătura lui Varro, în intervalul aprilie‑mai 1870, două articole cu rezonanţă politică: Să facem un congres şi În unire e tăria şi unul politico‑economic Echilibrul. „Articolele succesive tipărite în anul 1870 ne îndreptă‑ ţesc să considerăm că Eminescu era deja un publicist format, cu un stil deosebit, de al contemporanilor săi, dublat de o logică impecabilă a augmentării în care arta de polemist de mai târziu încă de acum începe să‑şi arate măsura.”30 Pentru a ieşi de sub orice tutelă, entuziastul şi insurgen‑ tul publicist avansează ideea unei reuniuni politice de amploare, adică Să facem un congres, modalitate de dobândire a demnităţii naţiei române, comparativ cu cea a Austriei spre a rămâne în urma istoriei, în plutonul „subdezvoltării” inaugurate de la anul 1848. „Politica lingăilor” nu converge cu aspiraţiile colectivi‑ tăţii, nu trebuie să genereze prozeliţi, dimpotrivă oferă un drum barat, nu unul deschis, în consens cu românismul: „Naţiunea română trebuie să se pună pe terenul de drept pe care stau toate celelalte naţiuni ale Austriei, nimica mai mult şi nici o iotă mai puţin.

30

30

V. Ilincan, op. cit., p. 102.

Publicistica eminesciană

Cine cede (cedează – n.n.) un deget, va trebui să ceadă şi mâna (…).

Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor”31, şi nu a altora. În unire e tărie aminteşte de idealurile generaţiei paşop‑ tiste şi anticipează lirica unui nefericit poet basarabean, Alexe Mateevici:32

„Umbra noastră‑i foc ce arde

Într‑un neam ce, fără veste,

S‑a trezit din somn de moarte,

Ca viteazul din poveste” Echilibrul investighează dualismul austro‑ungar – e fic‑ ţiune diplomatică – inaugurând jurnalismul politic.

Pornind de la premisa autodeterminării („Cehii cer auto‑ nomia ţării lor, galiţienii, trilozii, triestienii cer aceeaşi esenţă sub alte forme.”)33 şi folosind un atribut revuistic („Pestér Lloyd” ţinea parte naţionalităţilor oprimate), gazetarul înfierează dualis‑ mul, statul federativ încetând a fi „o espresiune fidelă a trebuin‑ ţelor unui popor.”34 Dacă austriecii sunt menajaţi – şi apreciaţi în altă parte –, ungurii sunt discreditaţi. Pretenţia lor de a însuma 16 milioane, ţine de resorturile hiperbolei, ale neadevărului, cu atât mai mult cu cât „Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuiesc la un loc.”35 31 32 33

34 35

M. Eminescu, Opere IX. Publicistica, p. 109.

Alexe Mateevici (1888‑1917), poemul Limba noastră.

M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice”, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1990, p. 6.

Ibidem.

Ibidem, p. 9.

31

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

„Acestui palat de spume mincinoase”, semnificând ridi‑ colul i se recomandă modestie, omenie, cumpătare, mai ales că defectele se înlănţuie şi tocmai de aceea „e trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se afla încă în Evul Mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fan‑ tastică în aspiraţiuni.”36 Curajul cuvântului tipărit l‑a „costat” pe jurnalist inten‑ tarea unui proces de presă.

Apelul la solidaritatea popoarelor din Imperiu răzbate din Să facem un congres, fundamentul posibilei revolte consti‑ tuindu‑l defectuoasa Constituţie, elaborată pentru cei puţini şi puternici, chit că „o lege ca să fie viabilă trebuie să emane de la popor şi să exprime interesele poporului respectiv.”37 Spectaculos în lirică, cu texte publicate în „Familia” lui Iosif Vulcan, şi mai ales în „Convorbiri literare” – practic, se obţinuse brevetul consacrării –, tânărul ziarist atrăsese atenţia în epoca prin profunzimea şi acreditatea discursului jurnalistic.

Plusând un pic în direcţia publicisticii, Şerban Cioculescu sesi‑ zase „vocaţii paralele”38 la junimistul botoşănean, ceea ce însemnă o înnobilare a gazetăriei eminesciene, nicidecum o dis‑ tanţare, o inferiorizare.

Prin unele sintagme tăioase, se anticipează pamfletul arghezian.

Colaborarea, pe linie de jurnalism, cu faimoasa revistă ieşeană „Convorbiri literare” a început în 1874, prin două mini‑ structuri literare: un portret sintetic al unui autor ce nu a confirmat 36 37

38

32

Ibidem.

D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1870-1877, Ed. Junimea, 1985, p. 50. Şerban Cioculescu, Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, pp. 119‑120.

Publicistica eminesciană

Constantin Bălăcescu şi serioasa cronică literară la Pseudo‑Kyne­ geticos de Al.I. Odobescu.

Cu conotaţii fireşti istorice şi politice se înfăţişează Notiţe asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare, unul din zecile de articole insuflate de sentimentul istoric, al venerării longevivului voievod, căruia i s‑a spus şi „cel Sfânt”. „În susţinerea argumentaţiei sale gazetăreşti, Eminescu va apela, în multe dintre articolele sale de mai târziu la genul autorităţii a numeroase personalităţi ale culturii naţionale şi uni‑ versale (domnitori, scriitori, gânditori, unii dintre aceștia „genii”), de la Platon, Aristotel, „divinul Dante”, Ştefan cel Mare sau Matei Basarab la Kant, Shakespeare, Goethe, invocându‑le, de cele mai multe ori opera…”39 Crâmpeie din teoria statului şi din cele economice se degajează din studiul sinteză Influenţa austriacă asupra româ‑ nilor din Principate esenţializat la principiul muncii ca factor al progresului.

Criticul Mihai Gafiţa40 are senzaţia detectării, în premi‑ eră, a ziaristului politic, integru, obiectiv, distanţat de unele ter‑ tipuri junimiste ori de abilitatea colegilor de cenaclu, ademeniţi de aerul tare al înălţimilor politicii…

O altă revelaţie îi prilejuieşte lui Ibrăileanu41, studiul Repertoriul nostru teatral, unde se ctitoreşte cronica dramatică.

Publicaţia adversă „Românul” se dovedeşte permisivă publicând materialul Domnului Dumitru Brătianu, în 15 august 1871.

39 40

41

V. Ilincan, op. cit., p. 113.

M. Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1974, pp. 193-198.

G. Ibrăileanu, Studii şi articole, Ed. Junimea, Iaşi, 1974, pp. 29‑54.

33

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Avem de‑a face cu o epistolă expediată de la Cernăuţi, destinată apreciatului om politic, pe teme stringente ca relaţia popor – conducători, dezvoltarea societăţii, rolul trecutului, al fiecărei promoţii: „Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte(agent) al istoriei…”42 Acesta a fost ultimul articol, al zecelea, aparţinând pri‑ mei faze a publicisticii eminesciene. Jurnalism, din plăcere, din conştiinţă, din necesitatea elucidării unor nebuloase. Postură de colaborator. De‑abia, din 1876, Eminescu va trăi din scris, din meseria de gazetar, prin înregimentarea ca redactor la „Curierul de Iaşi” în 1876.

Ritmul articolelor între 1876-1883 – unul infernal, cu câte 3‑4 articole pe săptămână.

2.1.2. Etapa a II‑a „Curierul de Iaşi” (mai 1876 – octombrie 1877) După şase ani (1870‑1876) de gazetărie ocazională, ale‑ atorie, concretizată prin zece semnificative articole găzduite de patru publicaţii („Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Con­ vorbiri literare”), adică faza I, urmează etapa a II‑a, cea de la „Curierul de Iaşi”, una de informare, dar şi de atitudine pole‑ mică, de implicare în miezul evenimentelor interne şi internaţi‑ onale52, având rostul de profesionalizare jurnalistică a celui ce ratase de bună voie cariera universitară.

Anterior angajării lui Eminescu, ziarul moldav hiber‑ nase în anonimat, funcţionând ca organ de presă al administraţiei locale, publicaţie reproducând ori rezumând acte, ordine, legi emise de guvern şi de factori politici locali.

42

34

M. Eminescu, Opere IX. Publicistica, p. 99.

Publicistica eminesciană

Lipsit de condeie acerbe, incisive, evident că provin­ cialul cotidian, „foaie a vitelor de pripas” avea funcţie pur informativă.

Energicul ei redactor a elaborat aproximativ trei sute de articole, a reorganizat rubricile, a prestat un marketing uluitor, pro‑ dusul final fiind o gazetă respectabilă, credibilă, de talie naţională.

Curierul ieşean se infiltrează în raza de atenţie a cititori‑ lor bucureşteni; vandabilitatea şi fiabilitatea îi onorează pe diri‑ guitorii de presă, atât că sejurul eminescian a fost redus, iar plecarea bătăiosului publicist în capitală va arunca în haos redac‑ ţia; sucombarea ţâşneşte din zona irealului, în cea a realităţii.

O primă mutare în structura de patru pagini a revistei, cu trei apariţii săptămânale; instituirea unei reviste externe, cu pre‑ zentarea celor mai semnificative evenimente de pe mapamond.

Sursa principală de documentare: cea germană. La un baleiaj superficial, rubricile „Presa guvernamentală”, „Presa bucureşteană” prizează, conţinutistic, cititorii, prin avalanşa de legi, documente, şi vizual, căci forma de expunere nu obosea ochiul, ci îl destindea.

Consumatorul de presă era călăuzit spre o realitate majoră, pe care poate o înţelegea parţial, şi o alta minoră, dar utilitară, stârnind curiozitate prin fel de fel de veşti teribiliste, senzaţionale, evacuate din matca normalităţii şi găzduite pe un liman, uneori, iluzoriu, de nebănuit.

Eminescu „creşte” de la un articol la altul, se perfecţio‑ nează şi ştie să se debaraseze de ceea ce este „maculatură”, infor‑ maţie vetustă… „Ucenicia” la pagina externă a „Curierului” îi va prinde foarte bine pentru mai târziu, în perioada „Timpului”, şi acesta fiind slab cotat la bursa mediatică.

Inovaţia jurnalistică demarează cu noul „look” al ziaru‑ lui şi continuă cu cronica de politică internaţională. Mai ales 35

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

„revista externă”, cu informaţii abil filtrate – ne asigură D. Vatamaniuc43 – ia înfăţişarea unor naraţiuni, care ocupă nu o dată, coloane întregi ale ziarului. Cariera de ziarist profesionist, comparabilă cu temperamentul şi spiritul eminescian inaugurată la o obscură publicaţie moldavă, a coincis cu derularea războiu‑ lui otoman. Ca şi cum ar fi fost la faţa locului, ziaristul provincial developează ca nimeni altul firul evenimentelor, antrenându‑şi cititorii atât în scene beligerante, cât şi altele diplomatice ori cu „aroma”de „story”.

Nu întâmplător, debutul s‑a intitulat Turcia (ziarului Times se telegrafiază).44 Viziunea de ansamblu reclama şi descria situaţia din aceste state combatante: Serbia, Austro‑Ungaria…

Operaţiunile din Balcani sunt zugrăvite cu plasticitate de un reporter, in absentia, priceput a decupa ceea ce trebuia din presa neromânească şi a crea oglinda/iluzia veridicităţii.

De o prolificitate inimaginabilă, Eminescu s‑a profesio‑ nalizat la „biata publicaţie oficială a comunei”45, producând 500 de articole încadrabile în subspecii jurnalistice dintre cele mai diverse, de la ştiri, reportaje, cronici dramatice şi muzicale, la necrologuri, recenzii, buletine informative, reunite sub egida publicisticii de informare „preponderent culturale ,mai puţin politizată şi de atitudine polemică.”46 Sârguinciosul gazetar va lua pulsul vieţi vieţii culturale ieşene, apoi româneşti, intra şi extra hotare, punctând ca foiletonist 43

44 45 46

36

D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, vol. 1, Ed. Junimea, Iaşi, 1985.

Articol publicat în „Curierul de Iaşi”, 19 mai 1986.

N. Iorga, Istoria presei româneşti, p. 152.

V. Ilincan, op. cit., p. 143.

Publicistica eminesciană

sau nu probleme stringente precum conferinţele, prelecţiunile populare, evenimentele teatrale, muzicale, într‑un cuvânt, artis‑ tice, fără a ignora problemele de limbă şi de ortografie, vechile scrieri, istoria şi mai ales etnogeneza românilor.47 Seismograful vremii va „fora” adânc şi în celelalte pro‑ vincii româneşti, descriind dimensiunea spirituală a românilor de pretutindeni, anticipând noician vocaţia culturalităţii români‑ lor, încât cititorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toate acestea prin „pilde bune şi pilde rele.”48 De aici şi latura educativă a jurnalisticii eminesciene, pentru care epoca acelor „ce suduiesc şi ocăresc …cu scrisoa‑ rea” – cu trimitere precisă în cartea lui Marian Petcu49 – apusese, ca şi pedeapsa capitală pentru cel ce critica pe întâiul om politic al ţării.

Nedepărtându‑ne de arealul cultural, semnalăm în câteva materiale – Clubul studentului (art. 21), Prelegerile Junimii (art. 22), A.D. Xenopol despre industria română (art. 15), Monumente (art. 23), Medalia Bene – Merenti (art. 6), Bătrânii şi tinerii (art. 31) – oglindând preocupările, uneori, sterile, ale studenţilor români, oratoria şi meritele covârşitoare ale junimis‑ mului în redirecţionarea culturii, a artei pe un traiect cert, impar‑ ţial, corect, al valorii şi al originalităţii. Impecabil documentat, ambiţios, incisiv şi de o mobilitate stilistică inimaginabilă, acest fac‑totum de la modesta gazetă ieşeană îşi permite multe artifi‑ cii – pe sol istoric, de pildă‑, trucuri, întinde capcane în polemica de idei, afişând o siguranţă de sine uimitoare, imposibil de 47 48 49

Vezi D. Vatamaniuc, op. cit., passim.

Constantin Antip, Istoria presei române, 1974, p. 55.

M. Petcu, Puterea şi cultura, Ed. Polirom,1999, p. 81. Autorul se referea la Pravila lui V. Lupu, de la 1646.

37

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

multiplicat. Până şi în chestiuni de industrie, de economie, acri‑ bia sa stânjeneşte, dezarmează. Cei ce au clădit cultura paşop‑ tistă sunt examinaţi parcimonios, inclusiv I. H. Rădulescu (în Monumente), personalitatea culturală inegală, al cărui italienism jenant n‑a rămas nesancţionat.

Antiteza se mută în Bătrânii şi tinerii, unde conflictul generaţiilor îmbracă forma unei schisme ideologice între tradiţie şi noul devitalizat, neperformant, cu unele pusee eticiste.

Tinerii plecaţi la studii în Franţa nu s‑au afundat vârtos în cultura europeană şi au cules roadele efemere ale modei, ale moravurilor franceze, ba chiar s‑au deromânizat, s‑au travestit peste noapte în politicieni, estropiind respectul, bunul‑simţ şi expunând o morgă de înţelepţi (cartonaţi), îşi admonestează părinţii pentru orice fleacuri….

Convins că puţini confraţi îi puteau sta în cale, pluripu‑ blicistul ieşean a redactat cu voluptate nenumărate articole cu pretext, temă ori substrat istoric.

Mai ales la conivenţa dintre istorie şi numismatică, arhe‑ ologie. Astfel, articolul 10 Arheologie atestă indubitabil vechi‑ mea românilor50. Cu fair‑play, este salutat efortul de „ocnaşi” al specialiştilor prin descoperirea unui paloş şi a unei durde datând din sec. al XIII‑lea.

Intelectual cultivat, Eminescu parcursese lucrarea uni‑ versitarului Iulius Jung (din Innsbruck), Începuturile românilor, cărturar ce considera că nu toţi coloniștiii romani au trecut Dunărea în Moesia şi că Dacia Traiană a fost neocupată în sec. al XII‑lea.

Adăugându‑l şi pe istoricul latin Flavius Vopiscus, practic redactorul la un obscur cotidian de provincie răsturna teoria lui Roesller. Nici istoricii români nu au cantonat în letargie, unul dintre ei, A.D. Xenopol, făcându‑şi publică poziţia vizavi de romanitate.

50

38

M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice și bibliografice…, p. 35.

Publicistica eminesciană

Tonul echilibrat, calm dispare în Clubul studenţilor51, fraza căpătând valenţe tăioase. Prilejul i l‑a oferit activitatea sterilă, frivolitatea studenţilor vremii, dedaţi la cheltuieli aberante, în numele principiului juvenil – şi naiv! – „trăieşte‑ţi clipa!”

Asumându‑şi atributul de june, înţeleptul condeier emite felurite palpabile recomandări: „Filologii Clubului ar putea să se ocupe, de exemplu, cu strângerea locuţiunilor şi proverbelor, cu cestiunile fonologice ale limbei române, cu stabilirea nomencla‑ turei ştiinţifice…”52 Nici cealaltă categorie de intelectuali – juriştii – nu este menajată, ci expediată la răbojul travaliului onest, eficient: „N‑ar fi oare bine ca să cerceteze cestiuni istorice ale dreptului românesc?”

Junimismul, ca fenomen cultural, nu trebuie apologizat, nicicum omis, aşa că pepiniera de scriitori merită mediatizată (în Prelegerile Junimii53).

Un istoric de talia lui A.D.Xenopol va constitui un per‑ manent ambasador al românismului, al patriotismului profund. În memoria voievozilor Mihai, Gr. Ghica s‑au înfăptuit edificii arhitecturale admirabile (în Monumente54). Un monu‑ ment de cultură a reprezentat şi I.H. Rădulescu, pionier în atâtea domenii cultural‑educative şi artistice, în pofida unor umori filo‑ logice şi doctrinare.

Pasiunea pentru istorie naţională şi universală s‑a între‑ ţinut şi prin focul purificator al lecturii, adesea, în original, direct, la sursă, graţie poliglotismului eminescian.

51 52 53 54

Ibidem, pp. 66‑68.

Ibidem, p. 67.

Ibidem, pp. 68‑69.

Ibidem, pp. 69‑70.

39

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Prospeţimea informaţiei reclamă şi parcurgerea de studii recente, străine, deziderat aplicabil prin străbaterea unui op de anvergură Rusia şi Europa de N.I. Danilevski, tipărit în 1871, la Petersburg, pe marginea căruia se glosează aşa: „La popoarele mari ale Europei observăm mai cu seamă un fel de slăbitoare lupte interne”55, ceea ce s‑ar tălmăci prin insuficienţa victoriilor externe pentru ca dezbinarea să nu mai fie dejucată.

Franţa reprezintă primul exemplu venit în minte. Altfel, se prezintă situaţia cu Rusia, care repurtând victorie după victorie, s‑a extins foarte mult, necedând vreun teritoriu unei puteri similare.

Decadenţa Austriei şi a Imperiului Bizantin n‑a scutit ţările române de neplăceri, căci la orizont se profilase o megaputere, cea rusească, deloc indulgentă, cu vecinul de peste Prut şi Nistru.

Incursiunea în istoria universală nu este una pur descrip‑ tivă, pe orizontală, ea antrenează şi cugetul şi comparativismul, sinteza....

Concret, în Tratări analoage56, comportamentul Rusiei seamănă cu cel al Romei: ambele au adoptat căi diferite pentru descurajarea rivalilor în Europa.

Nu decimarea reprezintă „asul”, soluţia, ci alungarea statului advers din Europa. Înlăturarea duşmanilor de calibru nu a antrenat pustiirea politicii externe – masacrarea – ci o manevră abilă, inteligentă, expulzarea din fieful fertil, nobil al Europei. Aşa a provocat cândva Roma antică cu Catargina, la fel va acţiona şi Rusia cu Turcia, pe care o va sili să se asiatizeze. Postură cu atât mai umilitoare, dezonorată, cu cât Turcia crepusculară acceptase toate vanităţile noului lider statal european.

55 56

40

Ibidem, pp. 45‑46.

Ibidem, pp. 70‑71.

Publicistica eminesciană

Antipaseist, ziaristul cel cult nu trăieşte din lecturi mai vechi, ci se plasează în epicentrul studiilor. Cum nimic nu‑i scapă vigilentului cititor, era normal să poposească la noul manual de istorie a patriei, de Grigore Cristescu57. Se aduce în discuţie condiţionarea lecturii. Dacă o lucrare izvorăşte din patriotism şi se clădeşte pe obiectivitate, oferind o viziune nouă asupra lumii, atunci aceasta merită a fi consemnată.

Ce se întâmplă cu zvonurile, cu intoxicarea prin neadevăr, prin popularizarea negativă în cazuri de solemnitate unică? În Războiul de Independenţă, „Agence russe” din Constantinopol dezinformează opinia publică acuzând neîntemeiat că regimen‑ tele române au cauzat pierderi vitejilor sârbi (Neutralitatea teri‑ toriilor româneşti58).

Orice profan – se înfurie publicistul – ştie că încă din timpul lui Mircea şi Mihai, românii au găsit în vecinul de la sud‑est un aliat, nu un şantajist ori sabotor, ori subminator. Şi mai grav decât trucarea adevărului ar fi aplicarea con‑ ceptului de vasalitate.

Din nefericire, teritoriile româneşti n‑au aparţinut întot‑ deauna şi integral românilor. Au existat, fireşte, evuri, perioade negre când independenţa s‑a pierdut, ajungându‑se, în Vasa­ litatea României59, la sfărtecarea din trupul „patriei‑mame”: Basarabia şi Bucovina au fost adeseori înstrăinate în contexte istorice vitrege, eşuate. Articolul Vânzarea Bucovinei60 evocă tragicul rapt, conceput la 1777 de hrăpăreţii austrieci, care şi‑au 57 58 59 60

Ibidem, în Carte nouă, p. 74.

Ibidem, pp. 72‑74.

Ibidem, pp. 77‑78.

Ibidem, pp. 74‑77.

41

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

apropriat ilegal „partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre” şi l‑au asasinat pe Grigore Ghica.61 Temerarul şi temperamentalul jurnalist român îi acuză pe rafinaţii austrieci – altfel ctitori de cultură – de a fi prefigurat aici „Vavilonul babilonicei împăraţii” şi de a fi implementat în vechea civilizaţie românească elemente corupte. Glasul gazeta‑ rului pare desprins din istoriografia moldovenească, mai curând din D. Cantemir ori din materia religioasă a unui Antim Ivireanul, prin valenţele de bocet, de lamento strunit, coroborat cu piperate „săgeţi” expediate la adresa grecilor contemporani: „Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi‑au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti, palmă cu palmă în mâi‑ nile cele mai murdare....!” (Hiperbola se uneşte inspirat cu anti‑ teza şi metonimia nihilistă!)

Tema istoria naţională se completează cu minitema des‑ tinul românilor din exterior şi al provinciilor româneşti.

Basarabia, Bucovina, străvechi pământuri româneşti, au avut o existenţă agitată, au cunoscut trasee întortocheate, com‑ plicate, ideea de unificare semănând mai degrabă cu o utopie.

Reculul pe plan european a generat Vasalitatea României şi chiar Vânzarea Bucovinei (articole fulminante).

Cel mai avizat material cu problematica menţionată rămâne Influenţa austriacă asupra românilor din Principate62, sinteza sociologică şi politico‑istorică, propulsând cu câteva trepte nivelul „foii” ieşene în categoria ziarelor foarte importante din Moldova.63 61 62 63

42

Ibidem, pp. 74‑75.

Ibidem, pp. 20‑35.

Cf. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu. 1870‑1877, p. 104 şi Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, 1790‑1902, Ed. Şt. şi Enciclopedică, București, 1987.

Publicistica eminesciană

Premisa temerară că elementul austriac a fundamentat un stat puternic, cu „razimul” spiritual în cultura Germaniei, cu justiţie adevărată, cum se cade, negoţ, industrie, ba chiar o miş‑ care ştiinţifică … „destul de însemnată”64, intră în coliziune cu ideea politicii imperiale inumane, ce nu satisface nevoile curente ale popoarelor aservite, printre care supravieţuieşte şi unul „mic, agricol, dar inteligent”. Corsetul – crede severul jurnalist – îl reprezintă catolicismul, propagatorul „unei limbi moarte”65, nonagreabile, stârnind un bellum omnium contra omnes. După un excurs despre doctrinele politice – individualismul, republi‑ canismul, despotismul – cultul om de presă radiografiază istoria Moldovei şi Munteniei, prin prisma liderilor statali.

Concluzia: domnia lungă, cu mostrele Alexandru cel Bun (33 de ani de tron), Ştefan cel Mare (1459‑1504), a netezit calea progresului, a emancipării. După erodarea criteriului stabilităţii politice, a urmat cufundarea în întunericul economic, cultural, diplomatic, cu efectul special execuţiile sadice şi exilările ruşi‑ noase pentru: Ştefăniţă, Petru Rareş. Al. Lăpuşneanu (otrăvit), Bogdan (gonit la Moscova), Ioan Vodă cel Cumplit (dezmembrat prin procedeu macabru), Petre Şchiopul, Aron (mort în temniţă), Răzvan (tras în ţeapă)…. Doar lepădarea de etnia strămoşească mai lipsea; până la urmă, s‑a înregistrat şi aici un caz, prin Ilie, fiul lui Petru Rareş, care s‑a turcizat, pată istorică de necontra‑ carat nici de gestul demn al lui Brâncoveanu (cu a sa suită fili‑ ală), refractar la legea păgână şi suportând supliciul morţii…

Cauza acestei modeste perioade istorice: „stingerea matcăi”66, adică a filonului voievodal, a Muşatinilor.

64 65 66

M. Eminescu, op. cit., p. 20.

Ibidem, p. 22. „Eminescu îşi jalonează gândirea social‑politică după marile perioade istorice bazate pe lege şi datină (…), de la perioada dacică 43

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Dincolo, în Ţara Românească, dinastia Basarabenilor ilustrată prin Alexandru Vladislav, Radu Negru, Dan şi Mircea (1383‑1418) – fiii lui Radu Negru – s‑a diluat până la evaporare.

Pe urmă, disputele între fiii legitimi ai lui Mircea şi cei nelegitimi au generat alternanţa Dănuleştilor cu Drăculeştii. În loc să evolueze în Evul Mediu, ţările româneşti au regresat, aşa ajungându‑se la domniile fanariote67, iar patria a devenit paşalâc. Şi mai dramatic a fost faptul că Moldova a pierdut două teritorii: Ţara de jos (cu vechea capitală) şi Bucovina.

Nici celălalt pământ românesc, Transilvania, n‑a dus‑o ca‑n paradis, căci rareori a scăpat de suzeranitatea Austriei.

Prin reflecţiile sale, ziaristul atestă reale calităţi de filo‑ sof al istoriei, abil în comutarea planurilor, în glisarea de la isto‑ ria universală la cea naţională, apoi la sociologie.

Din perspectivă sociologică, se întreabă care era compo‑ nenţa societăţii la 1820?68 Policromă – sună răspunsul – de la boierii mari la cei mici, la iobagi, de la clerul laic şi monastic la negustori şi breslaşi. În Vest, clasele sociale culegeau roadele absolutismului binefăcător, iar la noi Vodă „era cu mâinile legate”69, neautoritar şi neluminat.

67 68 69

44

(Rugăciune unui dac), Alexandru cel Bun (Sărmanul Dionis), Mircea (Scrisoarea III), Ştefan cel Mare (Epigonii, Doina)…

Pierderea stabilităţii, a matcăi, adică post M. Basarab şi Vasile Lupu a dus la decadenţă, după 1650.

Aproape o jumătate de secol de otrăvire a vieţii sociale, apoi destinderea în perioada lui Şerban Cantacuzino şi C‑tin Brâncoveanu…”, M. Gafiţa, op. cit., p. 248.

Ibidem, p. 28.

Ibidem, p. 29.

Ibidem, p. 30.

Publicistica eminesciană

Sentimentul patriotic nu înăbuşă luciditatea: „Vecinătatea Austriei e omorâtoare pentru noi”. Răul e, aşadar, înlăuntru. „Nestabilitatea este cauza decăderii proprietăţii teritoriale.”70 Ca soluţii se propun: stabilitatea, recte guvernarea monarhică, ereditară, precum şi munca, economia.

De bună seamă că publicistul performează investigând, mai bine ca un analist economic, social şi politic, ţările române, într‑o jumătate de secol (1820‑1870), cu surprinzătoare calupuri informaţionale despre Austria şi lupta pentru supremaţia militară pe zbuciumatul continent.

Spre deosebire de un recent comentator eminescian, V. Ilincan („Publicistică în formare, preponderent culturală, mai puţin politizată” şi de atitudine polemică71), ce releva culturali‑ tatea jurnalisticii din perioada ieşeană, rutinatul eminescolog D.Vatamaniuc stabilise patru teme majore, în prim plan plasând tema politicului reductibil la evenimentele politice interne şi externe şi la comemorări.

Cum jurnalismul politic nu ne preocupă în mod special, vom enunţa câteva comemorări, unde se induc unele note nara‑ tive, ironice, caustice, criticiste.

Testamentul lui Ioan Otetelişanu72 aduce un elogiu unei familii boiereşti, iniţiatoare de proiecte culturale – unul dintre otetelişani, membru al Societăţii filarmonice în 1830, a donat toată averea întru construirea unui institut de fete, uzufructul averii estimându‑se la 150‑200 de mii de lei noi.

Remarcaţii în plan cultural primesc distincţiile cuvenite.

Astfel, Medalia Bene‑Merenti73 s‑a acordat domnilor Timotei 70 71 72 73

Publicistică. Referiri bibliografice și istorice, p. 34.

V. Ilincan, op. cit., p. 143.

M. Eminescu, op cit., pp. 16‑17.

Ibidem.

45

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Cipariu, G. Bariţ (întemeietorul primei gazete din Transilvania şi al suplimentului cultural, „Foaie pentru minte, inimă şi litera‑ tură”) şi I.C. Maxim.

Lăudâmd cronicile lui Ioan Conta şi Ienachi Kogălniceanu, recenzentul se înclină cu pioşenie în faţa martirului Grigore Ghica74, un ardent apărător al integrităţii teritoriale a ţării.

Articolul Pierderea lui Constantin Negri75 evocă o perso‑ nalitate politică şi culturală, stinsă din viaţă la 64 de ani după o ieşire discretă de pe arena politicii şi un autoexil la Tg. Ocna. De o nobleţe unică – refuzase coroana domnească în favoarea lui Al.I. Cuza –, omul de cultură a fost animat, cu siguranţă, de „cel mai curat patriotism” şi de o „capacitate intelectuală extraordinară”.

De la subtema comemorări, gazetarul trece la actualizarea unor personalităţi, în Monumente, Medalia Bene‑Merenti, A.D. Xenopol despre istoria industriei române şi Bălcescu şi urmaşii lui.

Primul articol76 ocazionat de înălţarea unor monumente pentru unii voievozi (Mihai, Gr. Ghica) şi pentru cărturarii nea‑ mului, îi prilejuieşte lui Eminescu o pagină de obiectivitate şi de detaşare, condimentată cu fine ironii.

Rezonanţa numelui nu‑l disculpă pe I.H. Rădulescu pen‑ tru latinizarea şi italienizarea limbii române: „Aproape tot ce a făcut Ioan Eliad, modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade Rădulescu.”77 Se anunţă ridicarea de noi statui îndrumătorului cultural Gh. Lazăr şi poetului D. Bolintineanu, semn că autorităţile nu dor‑ mitau şi nu erau impasibile vizavi de actul cultural. Recu­noştinţa 74 75 76 77

46

Art. Grigore Ghica Voievod în M. Eminescu, op. cit., pp. 36‑40.

Ibidem, pp. 41‑42.

Ibidem, pp. 69‑70.

Ibidem, p. 70.

Publicistica eminesciană

şi prinosul generozităţii se materializează prin imortalizarea arhitecturală a lui Timotei Cipariu, G. Bariţ, I.C. Maxim.

Tonul caustic răzbate din Prelecţiuni publice, A.D. Xenopol despre istoria industriei române înfierându‑se stagna‑ rea, pasul în spate: „Noi, în timp de 200 de ani, în loc de a merge înainte, am dat înapoi.” Se plătea defavorabil şi se deconta la nivel de civilizaţie incompetenţa aleşilor, a cârmuitorilor. „Zidul” carnal instituit de români ad‑hoc, în calea expansiunii turceşti a zădărnicit cotropirea Apusului în întregul său, răstimp în care culturalizarea, acolo, a îmbrăcat forme supreme, optime. În Prusia se înfiinţaseră 150 de şcoli de agricultură şi de pomi‑ cultură, în vreme ce patria, eminamente agrară, nu dispunea de instituţii educative performante, nici de drumuri corespunză‑ toare, pentru a facilita comerţul … Cât despre industrie, aceasta nu se maturizase, încât să facă o concurenţă reală altor domenii de activitate ori să schimbe raportul cu agricultura. Trecând la alt subiect, A.D.Xenopol rămâne un savant întru istorie şi un diligent examinator economic78 Reper pentru intelectualitatea românească, N.Bălcescu a fost chiar mitizat, literaturizat79, mai cu seamă că Istoria lui Mihai Vodă Viteazul se află la graniţa dintre istorie şi literatură.

Trăsăturile protagonistului din sec. al XVI‑lea, „bărbat plin de inimă şi înzestrat de natură c‑o minte pătrunzătoare şi c‑o fante‑ zie energică”80 pot fi aplicate şi eului literar.

Pe cât de injust a fost Destinul cu Bălcescu, pe tot atât se va dovedi şi cu românii din afară, unde activau conştient, apoi minoritar. Sursa de documentare: o culegere de cântece populare 78 79 80

Ibidem, pp. 42‑43, mai precis, art. Personalitatea naţională.

Bălcescu şi urmaşii lui, pp. 78‑81.

Ibidem, p. 78.

47

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

aparţinând acestor izolaţi confraţi, publicată de Fr. I. Kozeluk, la 1874, carte întâmpinată favorabil în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

Cronicarul literar se entuziasmează când întrevede într‑o lucrare, să zicem, istorică şi valenţe estetice: „Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care a ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până astăzi. O limbă precum au scris‑o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca gazetarilor.”81 Făcând unele concesii teologilor şi ignorând momentan determinismul, gazetarul considera că vizionarul revoluţionar, ar fi beneficiat de clemenţa divină în finalizarea proiectului, nu şi în tipărirea de lucrări. Sub crusta religiosului se insinua criti‑ cismul: „Dumnezeu a fost îndurător şi l‑au luat la sine înainte de a‑şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contemporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi în cercul lui de idei le‑au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic82.

Fraza capătă conotaţii politice, prin înfierarea impostu‑ rii: „El ar vede parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetaru cu patru clase primare, c‑un cuvânt oameni cari, văzând că n‑au încotro de lipsa lor de idei, fabrică de vorbe nouă…”83 După două escale artistice – una poetică „Dar suna‑va acel ceas?”84 şi o alta aforistică „Oare un stejar care‑l rupi de la rădăcină şi‑l sădeşti în mod meşteşugit într‑o grădină de lux, are 81 82 83 84

48

Ibidem, p. 79.

Ibidem, p. 79.

Ibidem.

Ibidem, p. 80.

Publicistica eminesciană

viitor? 85, ziaristul îşi devoalează amara luciditate privind tinere‑ tul corupt, steril intelectual, desprins parcă din rama cea macu‑ lată, a Babilonului antic, total dezinteresat de soarta ingrată a valorilor naţionale – printre ele, se afla, desigur, şi N. Bălcescu: „murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pămân‑ tul din care au pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n‑au sfinţit pământul patriei, ci pe vecie amestecat cu acela a sărăci‑ mii din Palermo.”86 Nu restaurarea valorilor constituie ţelul odraslelor bur‑ gheze care, chipurile, se şcoleau în afară, ci bifarea de petreceri, prin aplicarea sloganului „carpe diem!”.

Scuturate de colbul vremii, irigând un realism dureros, permanent actual, ne apar dubitativele rânduri eminesciene: „Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafene‑ lele Parisului… va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n‑o mai ştie…”87 Trist, dar adevărat.

Concluzii Istoricii literari88 dornici de picanterii relevau saltul finan‑ ciar de la 100 de lei, apoi 150 de lei, retribuţia lunară de la publi‑ caţia ieşeană la 300 de lei şi chiar 800 de lei, din perioada „Timpul”.

Fiind un „om de concepţie”, un clarvăzător, Eminescu a transformat foaia Curţii de Apel în jurnal autentic, în tribună politică. Articolele din „Curierul” ieşean vădesc enciclopedis‑ mul corifeului junimist 89.

85 86 87 88 89

Ibidem.

Ibidem, p. 79.

Ibidem, p. 80.

M. Gafiţa, op. cit., p. 188.

Ibidem, p. 196.

49

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Pe deasupra, densele studii au facilitat „ivirea omului politic Eminescu”90, ocazie nefructificată de vreun lider conser‑ vator, precum Maiorescu ori Carp.

Cercetând Fragmentarium‑ul, Maria Vodă Căpuşan a sesizat înţelepciunea distilată în formule remarcabile, chiar dacă nici scriitorul, nici ziaristul nu perseverează în acea direcţie: „Gândirea eminesciană nu are cochetăria excursului de amplă respiraţie, erijat mai târziu de un Odobescu în piesă de virtuozi‑ tate scriitorească, valorând în sine, ca operă de ficţiune şi dincolo de capacitată ilustrativă pe calea cunoaşterii unei anume probleme.”91 Apropo de transformarea miraculoasă a obscurei foi ieşene, aceasta n‑ar fi fost posibilă decât prin condeiul măiastru al unui gazetar autentic, nu ocazional, despre care universitarul timişorean Ion Iliescu opiniază: „Ziaristul nu e artist, ci un om cu sensibilitate, capabil prin formă, text şi titluri, la articole, liric tipografică, culoare şi compoziţie, arhitectură şi înfăţişare să cre‑ eze nişte elemente estetice care să‑l cheme pe cumpărător, să bine‑dispună pe cititor”92.

Apreciindu‑i pe junimiştii conservatori ca fiind oameni cultivaţi, drepţi, inteligenţi, prestigioşi, cu aplecare spre popor – arăta Ion Constantinescu93 – era firesc ca tânărul ziarist să res‑ pecte, să aplice la „Curierul de Iaşi” o anume doctrină, nu ad litteram, însă la „Timpul” situaţia a fost alta. Propriul program l‑a pus în practică, unele teze având şi coloratură conservatoare.

Reticenţa faţă de neologisme a fost abandonată de publi‑ cistul care a vehiculat un număr impresionant de franţuzisme, 90 91 92 93

50

Ibidem.

Marin Vodă Căpuşan, Accente, Ed. Dacia, Cluj, 1991, p. 7.

Ion Iliescu, Estetica presei scrise, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, p. 6.

Ion Constantinescu, Cei «doi» Eminescu, „România literară”, nr. 1/1999, pp. 12‑13.

Publicistica eminesciană

de expresii latineşti şi expresii colocviale, şansa numindu‑se „Curierul de Iaşi”. Stilul său gazetăresc acolo s‑a format, iar apogeul l‑a atins la „Timpul” bucureştean. „De la Asachi şi Heliade la Eminescu şi „Contemporanul”, presa românească a fost de‑a lungul întregului secol al XIX‑lea, o adevărată şcoală de cultivare a limbii române literare pentru masa cititorilor lipsiţi de altă călăuză.”94 Despre lejeritatea în exprimare a lui Eminescu şi Caragiale s‑a pronunţat şi universitara bucureşteană de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Luminiţa Roşca95.

Corelând zbuciumul existenţial cu cel profesional, criti‑ cul George Gană constata că, după destituirea de către noul guvern a lui Eminescu din posturile de bibliotecar şi de revizor şcolar, totuşi acesta va ajunge la „Curierul de Iaşi” ,la recoman‑ darea junimiştilor: „Eminescu a făcut din această publicaţie mai mult tehnică, locală şi practic, obscură, un ziar care a rămas în istoria culturii române”96, pe un salariu „cât să nu moară de foame”.

2.1.3. Etapa a‑III‑a. „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” Stagiul la „Curierul de Iaşi” (de nici doi ani), mai fruc‑ tuos decât se spera, s‑a încheiat abrupt în septembrie1877, încrâncenarea salvatorului unei agonizante revistuţe provinciale, transformate în publicaţie de gală, de a nu se curba în faţa unui 94 95

96

Al. Andriescu, Stilul publicistic, Junimea, Iaşi, 1979, p. 283.

Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 64.

Vasile Ilincan, op. cit., p. 143.

51

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

primar oarecare, determinându‑l a înceta colaborarea şi totodată a prospecta piaţa revuisticii bucureştene. Relaxarea a durat foarte puţin – cam două luni: consacratul ziarist va fi ofertat de un coleg stabilit în Bucureşti – I. Slavici – şi un politician ver‑ sat – Titu Maiorescu – să scrie şi să dea culoare „Timpului”, organul de presă al Partidului Conservator. Înfiinţat la 15 martie 1876, de către şeful conservatorilor, Lascăr Catargiu, cotidianul bucureştean a cunoscut viforul existenţial, pe durata guvernării liberale (1876‑1888), impunându‑se cu rapiditate în peisajul jur‑ nalistic, drept principala media refractară Puterii. După retrage‑ rea conservatorilor de la cârma ţării (la 3 aprilie 1876), ziarul marchează un vizibil şi vremelnic recul, reînvigorat o dată cu racolarea acelui „fac‑totum” de la o anonimă „foaie” regională.

La insistenţele noului redactor va sosi un an mai târziu, în 1878, şi Caragiale constituindu‑se în acest mod un trio jurnalistic de calibru, dublat de o platoşă scriitoricească redutabilă. S‑a afirmat că cel mai bun jurnalism politic, omiţând unele inevitabile pusee ideologice, s‑ar fi practicat acolo şi în mod special de către unul dintre redactori…

Eminescu a fost tipul de gazetar cu o înaltă conştiinţă profesională, beneficiar al unui neţărmuit bagaj de cunoştinţe, bătăios, inspirat adesea, prohibitiv pentru cei ce discutau cu el în contradictoriu. Va fi recunoscut îndată ca spiritus rector în redacţie şi ca barometru al întregii prese scrise româneşti. În toate problemele esenţiale ale societăţii, opinia sa a contat; ea a „demolat”/ „mutilat” alte condeie virulente ori a cutremurat „foto‑ lii” ministeriale. În intervalul de la „Timpul”, Eminescu a ocupat pe rând trei funcţii: redactor (noiembrie 1877 – februarie 1880), redactor‑şef (16 februarie 1880 – decembrie 1881) şi redactor principal la sectorul Politică (ianuarie 1882 – iunie 1883).

52

Publicistica eminesciană

În primii doi – trei ani – arată D. Vatamaniuc97 – tematica a fost orientată în trei direcţii principale ca urmare a condiţiilor impuse ţării noastre de Congresul de la Berlin din 1878, pentru recunoaşterea independenţei: reintregirea patriei prin recupera‑ rea sudului Basarabiei; redobândirea Căilor Ferate de la firmele germane şi modificarea Constituţiei a legii privind acordarea cetăţeniei de român evreilor rezidenţi în România. Dintre artico‑ lele fundamentale pe aceste teme amintim: Basarabia, Cestiunea izraelită, Răscumpărarea Căilor ferate şi independenţa econo‑ mică a ţării.

Contestatarii – şi nu‑s puţini – şi nesimpatizanţii lui Eminescu au marşat pe ideea – desigur eronată – (a) dirijismului ideologic, pe inducerea doar a doctrinei conservatoare şi specu‑ larea antiliberalismului eminescian.

Supoziţia nu rezistă.

Primo: orgoliosul gazetar nu a făcut jocul nimănui, nici al junimiştilor, nici al tradiţionaliştilor, al conservatorilor lui Lascăr Catargiu…. Într‑adevăr, el a asimilat de ici, de colo, a fost în consens cu multe principii conservatoare, diferenţa fiind că organul de presă al Partidului Conservator, va deveni servantul său, modalitatea de explicitare a unui crez, nicidecum el, anga‑ jatul, să se înroleze obedient la toate tezele finanţatorilor.

Curajul, forţa argumentativă şi – să nu ne ferim să‑i zicem – parada de cultură mediatică (da, publicistul parcurgea cu nesaţ presa germană, franceză, belgiană, greacă, austriacă, suedeză – „Le Nord”, bulgară, rusească – n.n.) constituiau atuuri imposibil de contracarat. Guvernul liberal şi presa partinică, pri‑ mul ministru I.C. Brătianu, ministrul de finanţe îl iritau prin demagogie, sterilitatea faptelor, de unde şi ironia, verva 97

Eminescu ziarist în Icoane..., p. 34.

53

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

pamfletară pe adresa „fabricanţilor de palavre” şi ai dezinteresa‑ ţilor de naţia română, prea receptivi la elementul alogen, fie gre‑ cesc, fie evreiesc şi la alte „scursuri ale Fanarului”.

Secundo: numai un utopic n‑ar fi auzit de criticarea câte‑ odată a fruntaşilor conservatori P.P. Carp, T. Maiorescu, a minis‑ trului justiţiei (în guvernarea precedentă), de „netămâierea” vreunui „alb”, toate coroborate cu vădită simpatie pentru vizio‑ narismul liberalului M. Kogălniceanu.

Tertio: însuşi Maiorescu, omul de stat, prieten cu poetul, mărturisea că se afla în dizgraţia „Timpului” – în fond a lui Eminescu – motiv pentru care nu a mai scris în presa oficială.

Cine făcea compromisuri era taxat de intransigentul ziarist. Fie că se numea Maiorescu ori Alecsandri.98 În mandatul său de redactor‑şef, „Timpul” se transfor‑ mase într‑atât de mult încât reprezenta un instrument în mâna unui magician, în timp ce vocile conservatorilor se auzeau dis‑ continuu, mai timid, în surdină. Pentru restabilirea situaţiei, a redării cotidianului propriului partid, doctrinarilor respectivi, a fost nevoie de detronarea liderului, coborât cu o treaptă, învestit ca redactor principal pe politică. Noua conducere (Gr. G. Păucescu99) se va dezice de unele puncte de vedere agresive vizând puterea, va atenua tonul antiliberal şi va ajunge la un soi de umilinţă, de turnare a cenuşei în cap, după exodul junimiştilor la liberali şi intrarea ziarului sub zodia „opoziţiei coalizate (miluite)”. În cei şase ani de activitate prestată la oficiosul 98

99

54

Eminescu nu a ascuns niciodată preţuirea bardului de la Mirceşti, a cărturarului. Cu toate acestea, un discurs în Senat l‑a nemulţumit pe tânărul junimist.

Totuşi, Gr.G. Păucescu i‑a fost şi prieten – vezi Eminescu şi Teleormanul de Stan V. Cristea, Ed. Teleormanul liber, 2005.

Publicistica eminesciană

conservatorilor, Eminescu s‑a găsit într‑o disconfortantă opoziţie cu Partidul Liberal şi chiar cu Partidul Conservator, pe alocuri.

Neiscălite sau iscălite cu pseudonimul Fantasio (al doi‑ lea după Varro, din „Federaţiunea” budapestană!) ori cu numele real, editorialele de la „Timpul”au câştigat detaşat competiţia cu cele din alte publicaţii, pe fondul sporirii invidiei celorlalţi con‑ fraţi de la „Românul”, „Telegraful”, „Dorobanţul” sau cu cei din Sindicatul Ziariştilor, unde preşedinte – cum ne informează N. Iorga100 – era B.P. Haşdeu. În egală masură, redactorul de la „Timpul”era atât de respectat de către unii, şi hulit de către alţii, pentru adevărurile dure devoalate. Oricum, nimeni nu‑i putea umbri sau minimaliza personalitatea. Spre finele secolului al XIX‑lea, circula butada că importanţi oameni de presă, însuşi C.A. Rosetti, şi politicieni persiflaţi răsfoiau cu emoţie, la un ceai sau o cafea, cotidianul bucureştean curioşi dacă au redevenit subiect de discuţie.

De o obiectivitate indubitabilă, contestabilă numai de către răuvoitori, M. Eminescu se declara un neprieten pentru „cancelarul de la Măgura”, arogant, pretins intelectual rafinat, păstrând aceeaşi linie satirică şi demitizând Parlamentul redus la „un stabiliment de alienaţi mintal”. Flexibil în examinarea Puterii, jurnalistul găseşte tăria de caracter să‑l preţuiască pe Dumitru Brătianu, în postura de prim‑ministru, pentru realistul program instituit. Nu agreează oportunismul, trecerea dintr‑o tabără în alta, fie că e vorba de V. Boerescu, membru marcant al Partidului Conservator, chipurile, disident, trecut la Partidul Liberal, de unde a primit pentru votul adus, un loc la guvern. Ca el au mai existat atâţia pe tabla politicii, interesaţi doar de 100

N. Iorga, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1990.

55

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

privilegii, de profit, nu de soarta anonimilor alegători. Era con‑ ştient că între doctrinele politice deosebite în formă, se vehicu‑ lau vorbe goale, în fapt o oratorie ieftină sub paternitate liberală/ conservatoare. Profetul le‑a prevăzut ambelor curente, ambelor ideologii, un viitor sumbru. În cazul distanţării nefericite de popor: dispariţia. Afirmaţia lui a fost făcută în condiţiile funcţi‑ onării sale la un oficios conservator, repercusiunile nemanifes‑ tate la acel ceas putându‑l costa demiterea. Nu‑i mai puţin adevărat că transformarea radicală a cotidianului bucureştean, merita prețuită de către minţile luminate ale partidului de opoziţie.

In planul disputelor de idei, puterea avea suficientă forţă mediatică pentru a înclina net balanţa; neşansa ei, în dobândirea unui prompt şi iremediabil triumf s‑a numit incomodul fost redactor la un periodic de provincie…

2.1.3.1. „Timpul” „Activitatea militantă la ziarul de cea mai mare autori‑ tate al Partidului Conservator nu va însemna – opinează Rosa del Conte101 – şi asumarea apărării unor poziţii „capitaliste” şi „obscurantiste”.

S‑a văzut că „Timpul” l‑a anexat doar formal pe gazetar; personalitatea‑i covârşitoare a transformat cotidianul bucureş‑ tean într‑unul la cheremul său, subtilizându‑l, în acest mod, con‑ servatorilor rigizi, dogmatici.

Independenţa de gândire şi la masa de scris, recunoscută de junimişti, a declanşat criticismul, punerea sub reflector a vie‑ ţii politice şi civice de atunci.

Detaşându‑se de orice doctrină, Eminescu a realizat că ambele partide politice livrau publicului larg aceeaşi reţetă 101

56

Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, p. 33.

Publicistica eminesciană

populistă, înţesată de promisiuni, greu de onorat. Evantaiul avantajelor teoretice brusc se rupea, când un partid prelua pute‑ rea. Memoria brevissima conducea la crearea unui paravan între guvernanţi şi electorat, la obţinerea de „foloase necuvenite”.

Aria minciunii, falsităţii delecta efemer urechile naive, până la momentul „H” al ascensiunii, al rocadei politice.

Aureolându‑se cu „formula magică” a europenizării, Partidul Liberal nu a reuşit să adapteze formele de cultură şi civilizaţie occidentală la fondul autohton, încropind ceea ce Eminescu numea „semibarbarie”, „progres secundar”. Însănătoşirea societăţii româneşti reclama curăţenia morală, demascarea neadevărului, a falsului, a inautenticităţii existenţiale, în expresia Ioanei Em. Petrescu102, era nevoie de „un act de sanificare a spiritului naţional”, pentru ca România cea modenizată să revină în prim – planul opiniei internaţionale.

Apropo de noţiunea de „fals”.

Constantin Schifirneț dezamorsează câteva truisme, obsesii ale eminescologilor.

Astfel, paseismul eminescian ar fi un fals. Gazetarul per‑ cepea trecutul nu drept ceva static, inert, nondialectic, ci ca „temei al progresului”103, o colecţie minunată de obiceiuri şi tradiţii.

Eminescu – reacţionar? Nu reinstalarea boierimii în vâr‑ ful piramidei, nu revenirea la feudalism, preconiza jurnalistul, ci păstrarea a ceea a fost de calitate din vechiul sistem.

Argumentul: „Nu suntem continuatorii boierilor şi, chiar de‑am voi, n‑am putea s‑o fim, iar, de‑am putea, n‑am voi.”

(Opere, XII, p. 541.)

102

103

Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziunea politică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 150.

C‑tin Schifirneţ, Civilizaţia modernă şi naţiunea, EDP, București, 1996, pp. 96-100.

57

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Clar este că Eminescu a simpatizat aristocraţia istorică.

Tot a eroare suna cuplarea domniei lui Matei Basarab cu prezentul: „Nici pentru ţara noastră n‑am gândit vreodată de‑a pro‑ pune un sistem care să-învieze veacul al XVIII‑lea, epoca lui Matei Basarab”.

Datorită mimetismului cultural avansat de liberali şi admonestat de vigilentul redactor de la „Timpul”, s‑ar fi produs unele fisuri – crede T. Ghideanu104 – mai ales golul economic, golul de clasă, al reformelor – în spiritualitatea, în istoria româ‑ nilor, sinonime cu impasul, stagnarea ori evoluţia insignifiantă. În faţa acestei situaţii, ziaristul a rămas un realist, un lucid analist politic, care nu scria la comandă şi nici nu respecta stricto sensu doctrina conservatoare. Întorcându‑ne la marile teme ale actualităţii, publicistul a susţinut cu ardoare independenţa teritorială a ţării. Şi pe cea navală.

Imperiul Austro‑Ungar bruia decizia Comisiei Europene de la Galaţi, care hotărâse să elaboreze regulamentul privind navigaţia pe Dunăre de la Porţile de Fier până la portul Galaţi, cu asistenţa Serbiei, Bulgariei şi României, adică a statelor par‑ ticipante la evenimentele din 1877 şi 1878.

Guvernul liberal – considera Eminescu – face paşi gre‑ şiţi, acordând concesii dualismului, Budapesta şi Viena fiind „moştenitoarele vechilor practici, de aceea trebuie puse la punct.” Documentarea impecabilă se sprijinea pe o ameţitoare gamă de surse revuistice europene: de la cele franceze („Journal 104

58

T. Ghideanu, Concepţia social‑politică a lui Eminescu în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, A.D. Xenopol, Iaşi, 1990, pp. 554‑555.

Publicistica eminesciană

des Débats”, „La France”, „L’Echo de France”, „Le Reinsegnement français”), belgiene („L’indépendence belge”), austriece („Messager de Vienne”), până la cele germane („Augsburger Allgemeine Zeitung, Grenzbde”) şi maghiare („Pestér Lloyd”). În ciuda problematicii sobre, dramatizate, gazetarul recurge la inserţia paremiologică, la proverbe şi expresii popu‑ lare: „Câinele care latră mult nu muşcă… şi prea fac gură foile ungureşti, pentru ca dinţii să nu le fie scoşi demult.”105 Insolenţei din media maghiară, i se răspunde cu acceaşi monedă, plus ironia veninoasă: „Vitejia la….distanţa cuvenită e un lucru comod şi admirabil. De aproape, nu prea e de seamă.”106 Practic, potenţialul militar al statului vecin era făcut „tabula rasa” sugerându‑se superioritatea armatei române.

Articolul Dorobanţi (publicat la 30 decembrie 1877) oferă o imagine dezolantă a eroilor în ton cu optica bardului de la Mirceşti, autor al unui volum de versuri cu teză: Ostaşii noştri. Învingători pe câmpul de bătălie, soldaţii fără nume sunt, cate‑ goric, nişte viteji, care „sosiţi în Bucureşti” dezamăgesc proti‑ pendada, „goi şi bolnavi”, „cu mantalele rupte, fără cojoc şi flanelă, cu un papuc şi cu o opincă”, „…toţi într‑o stare de plâns, într‑o stare care te revoltă în adâncul inimii.”107 Viziunea eminesciană dez‑eroizează confruntarea beli‑ gerantă, actualizând contrastul aparenţă – esenţă şi profitând de violenţele enumeraţiei şi epitetelor. Dar gazetarul părăseşte descrierea empatică, simplitatea relatării, postându‑se iarăşi în zonele înalte ale abstracţiunii şi filosofării.

105 106 107

M. Eminescu, Opere, XII, p. 438.

Ibidem.

Idem, Opere, X, p. 33.

59

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Spre exemplu, Eminescu admite două forme ale inde‑ pendenţei: una reală, obţinută cu arma în mână, şi o alta, nomi‑ nală acreditată de statele puternice din Vest.108 Dacă invocăm doar două articole Studii asupra situaţiei, Astăzi patrusprezece ani (din 12 februarie 1880), relevante prin plasticitatea zugrăvirii ororilor războiului, a destinului dramatic al românilor, prin patriotismul oamenilor simpli, şi se poate cre‑ iona portretul robot al ziaristului actualist, bine „înfipt” în eve‑ nimenţial, în imediateţe. În imaginarea unui alt prezent pentru poporul său, Eminescu nu s‑a cramponat de vreo ideologie ori doctrină anume.

Imparțialul publicist a oferit din prinosul cuvintelor sale luminoase, pozitive oricui a meritat, nesocotind culoarea poli‑ tică. Cestiunea dunăreană îl laudă pe M. Kogălniceanu, om de ştiinţă, istoric şi abia în ultimul rând, politician. „Eminescu des‑ făşoară în «Cestiunea dunăreană» – notează D. Vatamaniuc109 – cea mai lungă campanie de presă într‑o problemă care leza suveranitatea naţională. Autoritatea şi competenţa sa conferă acestei dezbateri seriozitatea pe măsura gravităţii situaţiei.”

Dacă s‑a convenit că jurnalismul politic eminescian a avut pregnanţă la „Timpul”, considerăm oportun a aduce unele precizări.

Nimic din politica externă şi internă nu a fost tratat cu suficienţă, à la légère.

Nici cu timiditate. În permanenţă, probitate profesională şi riscuri. Ca urmare a acuităţii şi acidităţii lexicale.

Bâlbâielile, incompetenţa celor aflaţi la guvernare inca‑ pabili să sancţioneze probleme spinoase pentru naţiune, toate 108 109

60

Idem, Opere XII, p. 414.

D. Vatamaniuc Publicistica lui Eminescu. 1872-1883; 1888-1889, Ed. Minerva, 1996, p. 110.

Publicistica eminesciană

acestea declanşează verva satirică, diatriba eminesciană, în Răscumpărarea căilor ferate („Timpul”, IV, nr. 248, 10 noiem‑ brie 1879), Afacerea Warszawsky – Mihălescu [„Atragem aten‑ ţiunea tuturor”] – 15 aprilie 1879, „Timpul”…

Tip de atitudine, cu o scriitură fascinantă, redactorul de la „Timpul” taxează somnolenţa (abureala) aleşilor, care, în frunte cu primul ministru „baletează” în „mlaştina făgăduinţei”: „Dacă pentru guvernul liberal şi pentru justiţia vremii nu era caz de urmărire în aface­rea Warszawsky – Mihălescu şi dosarul se depune spre păstra­rea în arhivă, pentru Eminescu, atât A.M. Warszawsky, cât şi Simion Mihălescu vor fi de aici înainte, ter‑ meni de referinţă pentru jefuirea ţărănimii în administraţia libe‑ rală”, punctează D. Vatamaniuc.110 Pledând pentru statul natural întemeiat pe trei principii, suveranitatea poporului, dreptul divin şi sistemul raţional, ana‑ listul social a descurajat, a înfierat traseismul politic (însuşi con‑ servatorul V. Boerescu a trecut în tabăra cealaltă, primind învestitura înaltă), pătura superpusă, exprimându‑şi indignarea cu privire la complotul împotriva lui Al. Candiano Popescu, D. Lecca, N. Haralambie.

Situaţia defavorabilă din şcolile româneşti l‑a indignat, încât nu a tăinuit anumite carenţe: absenţa manualelor, plata necorespunzatoare a dascălilor, instruirea lor semicompletă.

Se pare că profetul a avut încă o dată dreptate, din cauză că formele culturale occidentale111 nu au rodit cum trebuia, iar emanciparea a semănat mai degrabă cu spoiala de cultură.

110 111

Ibidem, p. 137.

Pentru a ajunge la balcanologie, Mircea Muthu, vorbeşte în cartea sa Dinspre sud-est, Ed. Bucureşti, 1999, mai întâi despre Occident, apoi despre Orient. Astfel, „din punct de vedere spiritual, Occidentul 61

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Receptarea vastei opere a Poetului şi a Ziaristului de excepţie a cunoscut şi unele halte disconfortabile: idolatrizarea (la cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea, prin emulii lui Iorga) şi minimalizarea (Aurel Martin, revista „Dilema”, nr. 265). Ultima a contribuit la voga unor vocabule ca „xeno‑ fob”, „reacţionar”, „antisemit”. De fiecare dată, în situaţia unui declic, a ieşirii în decor, „Dumnezeul românilor” a procedat în aşa fel ca lucrurile să reintre pe făgaşul lor firesc. Aprigi juraţi ai apărării au găsit antidotul la fel de fel de acuze puerile.

De pildă, în plan sociologic, corect este să se populari‑ zeze ideea de progres lent, gradual şi nu altfel. A pledat Rosa de Conte: „Un altfel de progres nu se poate împăca cu instituţiile importante şi impuse unui mediu rustic înapoiat de o burghezie «paşoptistă».”112 „Studiile sociologice” publicate în „Timpul” i‑au atras atenţia şi „divinului critic”, autorul celei mai importante Istorii literare.

Acesta aprecia că statul, în viziunea gazetarului Eminescu, este un organism ce se naşte din convenţie, organizaţia cea mai simplă după nevoile omeneşti.

Eminescu înlătura pactul social şi se apropie de sacra natură, amfitrioană primordialului, a vieţii în starea ei neantro‑ pomorfizate, în maniera lui Voltaire ori Rousseau.113 Cât despre supoziţia antisemitismului, acelaşi Călinescu lămureşte cazul: într‑adevăr jurnalistul de la „Timpul” îi privea

112 113

62

este redutabil la matricea greco‑latină, la care se adaugă (…)ideologia creştinismului” (p. 44) şi „…înţelegem prin Occident culturile euro­ pene originale şi cele transplantate şi continental Americii” (Ibidem).

Rosa del Conte, op. cit., p. 33.

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Ed. Minerva, 1976, p. 13 şi următ.

Publicistica eminesciană

cu reticenţă pe evrei, din pricina imobilismului mental, a unor fixisme, apoi erau inacceptabile fuga de muncă, cursa după câş‑ tiguri incorecte şi lentoarea asimilării limbii române.114 Apropo de sanctificarea Creatorului liric, N. Georgescu115 are propria variantă, într‑o remarcabilă lucrare, cu premisă halu‑ cinantă: adversarii din epocă i‑au pregătit expulzarea din presă şi prigoana psihologică.

Prin realismul său, jurnalistul devenise un „ghimpe” în „coastele” guvernanţilor.

Pe plan extern, România ezita de partea cui să se ralieze, în condiţiile în care teritorii româneşti fuseseră înstrăinate.

Gazetarul genial trebuia eliminat din universul media şi garat pe o linie nondinamică, pasivă. Cum? Prin confecţionarea unei legitimaţii de ins incapabil medical a presta activităţi per‑ formante. Cu alte cuvinte, crede istoricul şi criticul menţionat, Eminescu urma a fi declarat iresponsabil, a i se inventa o boală şi anume nebunia.

N. Georgescu nu susţine că sănătatea artistului ar fi fost de fier, accepta unele stadii sanatoriale, dar, per ansamblu, se induce ideea că Eminescu încă putea face jurnalism. Însă teama lui Titu Maiorescu şi P.P. Carp de posibila deteriorare a relaţiilor României cu statele puternice i‑ar fi condus la o spitalizare for‑ ţată a colegului junimist. Mai cu seamă că acesta se făcuse expo‑ nentul idealurilor ardelenilor ce beneficiau de alt modus vivendi.

Cum viaţa politică se transformase într‑un „labirint caba­ listic”116 s‑a produs mitizarea poetului corelată cu sanctificarea 114 115

116

Ibidem, p. 33 şi următoarele.

N. Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Ed. Europa Nouă, Bucureşti, 1994.

Aureliu Goci, Eminescu la infinit, p. 138.

63

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

tribunului: gazetarul livrat drept persona non grata trebuia pus pe liber, „dezactivat, redus la tăcere”.

2.1.3.2. Epilogul „România Liberă” și „Fântâna Blanduziei” Izbucnită în 1883, nemiloasa boală, intratabilă, cu unele uşoare şi iluzorii ameliorări, l‑a paralizat mental pe Poet. Cariera lui artistică s‑a curmat brusc, în plin avânt; tresăririle intelectu‑ ale s‑au materializat doar pe teritoriul jurnalisticii. Veştile opti‑ miste din deceniul al nouălea al secolului al XIX‑lea aproape că lipseau cu desăvârşire. Se ştia doar că pacientul frecventa sana‑ toriu după sanatoriu, în ţară şi în afară şi că semnele revenirii se lăsau aşteptate în zadar. Biografii lui Eminescu au descoperit însă, cu uimire, că prăbuşirea intelectuală nu era totală şi catego‑ rică, din moment ce unele supape psihologice îi permiseseră incurabilului bolnav să traducă o gramatică sanscrită.

Revirimentul l‑a călăuzit pe şubredul erudit – „om al timpului modern”, în expresie maioresciană, un european netrucat, des‑ cins parcă din iluminismul/ renaşterea italian(ă), cum se încumeta C. Noica – tot spre arealul gazetăriei unde s‑a regăsit pe sine. În noiembrie 1888, come‑back‑ul lui fără strălucirea şi virulenţa de odinioară, este privit cu îngăduinţă. Aciditatea (din articole), verticalitatea, persiflarea, intransigenţa nu mai func­ ţionau; probabil fuseseră macerate de maladie.

Din statuia, din mitizarea gazetarului complet nu mai rămâne decât o umbră, o fantomă, care scria la fel de bine, fră‑ gezind frazele, însă vârful peniţei devenise bont, tocit. Nu mai „teroriza”117 pe nimeni.

117

64

Să nu uite că redactorii de la „Românul” lansaseră sintagma teroriştii de la „Timpul”.

Publicistica eminesciană

Pe plan social se produseseră iarăşi mutaţii spectacu‑ loase. Astfel, Partidul Liberal (după 12 ani de „domnie”, 1876‑1888) a predat ştafeta – exerciţiu tipic democratic – abili‑ lor şi flexibililor junimişti, formându‑se un guvern prezidat de T. Rosetti şi care includea personalităţi ale Partidului Conservator, T. Maiorescu, P.P. Carp. Lor le trebuia o publicaţie pentru a‑şi populariza crezul, iar soluţia finală, în absenţa „decedatului” „Timpul” (în 1884), s‑a numit „România liberă”. Succesiunea conservatori‑liberali la conducerea ţării a concis întâmplător cu relansarea publicistică a maladivului creator.

Colaborarea nesubstanţială, din păcate, cu oficiosul Puterii, s‑a rezumat la două articole: Iconarii d‑lui Beldiman, publicat la 13/25 noiembrie 1888 şi Iar iconarii, 20 noiembrie/ 2 decembrie 1888, ambele cu iz estetic, primul semnat M.E., iar celălalt, fără semnătură. Cultul şefului statului nu este o inovaţie a secolului al XX‑lea, vizând, de pildă, dictatura. Este vorba, la acea dată, despre icoane portretizând ţarul rus şi familia sa, argu‑ ment al idolatrizării.

Mărul discordiei în presă nu‑l constituie subiectul, mai exact fiinţa reflectată în artele plastice, ci modul de elaborare a lucrării. Practic se deschidea o prăpastie între arta bizantină şi cea occidentală. În prima, în bisericile creştine pereţii erau ani‑ maţi prin figuri de sfinţi, de martiri, cu chipuri triste, ofilite semănând a sihaştri cu barba albă şi privirea blândă.

Ceea ce nu admite cronicarul artistic de la „România liberă”este facilitatea, inconştienţa sacralizării în toiul vieţii unui om politic, de valoare, să admitem, gest de profanare a religiei. În plus, modalităţile artistice nu păreau cele mai expresive. Iată o primă contradicţie relevată de Eminescu.

A doua: arta occidentală mizează şi ea pe reprezentări umane în biserici, pe înfăţişarea omului în diferite şi semnificative 65

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

ipostaze în plan teluric. Statismul, convenţionalul caracterizau arta bizantină, comparativ cu dinamismul artei occidentale.

Făcând abstracţie de topos, esenţial rămâne „mimetis‑ mul” acelor meşteri populari, pseudo‑artişti, de fapt. Absenţa talentului major supără, însă nici nivelul lor de instruire nu era unul reconfortant. Neforjaţi într‑un mediu universitar, „Iconarii” nu aveau nici ambiţia autodepăşirii…

Tocmai de aceea, gazetarul resimte amărăciunea realită‑ ţii: „în ele (în icoane) nu e artă ci manieră.”

Episodul „România liberă” (noiembrie – decembrie 1888), aşa – zis „foc de paie” jurnalistic, s‑a prelungit prin „Fântâna Blanduziei”, prin ultima escală profesională concretizată prin patru articole: Fântâna Blanduziei, Formă şi fond, 1888 (toate în decembrie 1888) şi Ziua de mâine (ianuarie 1889). „Nu întâlnim, însă, în epilogul publicisticii sale desfăşu‑ rarea amplă a discursului critic – apreciază D. Vatamaniuc –, culoare în prezentarea oamenilor şi virulenţa limbajului polemic.”118 În primul articol, cititorul atent va descoperi aceeaşi frază durativă, luciditate şi sobrietate ca şi cum nici n‑ar fi existat un hiatus de cinci ani într‑ale gazetăriei.

Cu un incipit sociologic – în ţările civilizate organizarea socială şi politică nu este inexpugnabilă, generând nemulţu‑ miri – publicistul transferă ideatica în câmpul culturalului şi esteticii. În Germania, atât de venerată există „un rău ascuns” care‑i determină pe băştinaşi să emigreze.

Funcţionarismul exacerbat din Rusia a derutat intelectu‑ alitatea: „oamenii învăţaţi caută o soluţie disperată în nihilism.”119 118

119

66

În M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Eminescu ziarist, pp. 34‑35.

M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1990, p. 502.

Publicistica eminesciană

În Franţa, iniţiatoarea numeroaselor mişcări şi curente lite‑ rar‑artistice, „clasa a patra se pregăteşte a pune mâna pe puterea statului şi a alunga din funcţii şi sinecura burgheziei.”120 În Imperiul de la vest, Austria şi Ungaria se subminează reciproc. Italia se confruntă cu o criză în agricultură(„mizeria agrară e mare”) şi cu o scumpire fără precedent a traiului, încât italianul obişnuit îşi vinde forţa de muncă pentru 50 de bani pe zi.

Doar în Anglia, situaţia pare alta, lipsită de convulsii sociale.

Pentru prezentarea cvasicompletă a situaţiei europene, natural că Eminescu a tras cu ochiul la revistele străine. Regăsim spiritul sintetic ca în vremurile bune şi fastuoasa derulare a ide‑ ilor, în cheia oralităţii.

Originaliatatea conţinutistică reiese şi ea din identifica‑ rea a două boli ce macină Occidentul: una socială – mişcări sociale de intensitate diferită – şi alta sufletească, sub cupola căreia intrau anxietatea, melancolia, nevroza, scepticismul şi pesimismul.

Din nou, dezbaterea de idei este transgresată în universul inefabil al artei. Sunt investigate rădăcinile unor curente artistice.

Romantismul, de pildă, a apărut în Germania – şi în Franta – eludându‑se „prezentul insuficient”. Naturalismul fran‑ cez, dimpotrivă, a întors spatele viitorului şi trecutului, iar arta modernă amestecând ideea cu „forma nobilă şi pură” se preta la „scopuri puţin înalte.”121 Modernismul – apreciază gazetarul – acceptă influenţe nefaste care îl „profanează”.

Pesimismul funciar al poetului contaminează şi filosofia, nu neapărat personală (de altfel mulţi specialişti îi contestă acest 120 121

Ibidem, pp. 502‑504.

Ibidem, p. 504.

67

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

atribut lui Eminescu), cât europeană. Exemplele alese, ca gene‑ ratoare de pesimism se numesc: Schopenhauer (zis Dumnezeu), Hartmann (profetul său), şi A. Comte.

Filosofia, ca disciplină, se află în impas.

Soluţia pentru depăşirea crizei de către artă şi filozofie o reprezintă, în viziune eminesciană, recursul la antici şi folclor.

Cultura latină ar fi „lipsită de amărăciune şi de dez‑ gust,…refugiu în contra grijilor şi durerilor”; cât despre folclor, acesta rămâne în mod cert, izvor pururea reîntineritor122.

Aidoma paşoptiştilor, Eminescu „soarbe din vâna poe‑ ziei populare – confirma Rosa del Conte – al cărei aspect artistic cel mai variabil îl caracterizează în mod admirabil: esenţialitatea limbii, o esenţialitate de gust modern.”123 Ei, autorii antichităţii, „plini de adevăr, de eleganţă, de idei şi care rămân pururea tineri constituie un remediu în contra regresului intelectual” .124 Articolul 2, Fond şi formă se axează tot pe un joc al planurilor tematice, sociale şi culturale, şi pe oferirea unei soluţii salvatoare.

Contestarea sălcie că introducerea intempestivă a forme‑ lor exterioare de cultură apuseană n‑a avut efectul scontat, ci a semănat cu un implant forţat, în loc de o preluare graduală, lentă.

România nu a putut emite pretenţia de Stat realmente cultural şi civilizat.

Mimesis‑ul cultural a condus la crudul adevăr că popu‑ laţia a scăzut, că raportul natalitate – mortalitate ne dezavantajează, 122 123

124

68

Ibidem, p. 505.

Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1990, p. 373.

M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, p. 505.

Publicistica eminesciană

în schimb numărul alogenilor deţinători de funcţii prestigioase a sporit neverosimil. Partidul Liberal a oferit viza la demnităţi – acuza Eminescu – „bieţilor” greci, bulgari, evrei, cu toţii având afinităţi cu doctrina respectivă. Primul pas: în 1876, primul an de guvernare liberală.

Măsura salutară: nu mazilirea acestor inşi de obârşie exotică, ci aplicarea de reforme! (aici Eminescu gândea nu ca un junimist, ci ca un liberal).

Aşa putred de bolnav şi epuizat fizic, ziaristul îşi regă‑ seşte aplombul în articolul 1888, probând un vizionarism unic, cu două decenii, înaintea primului război mondial. Pasionat şi ultradocumentat întru politica externă, Eminescu, sesiza, cu neli‑ nişte aplanată, că statele puternice, chiar state coloniale intraseră în febra înarmărilor, a revanşei. În Franţa, generalul Boulanger, în numele unei iubiri aprinse pentru Republică, doreşte a‑i întruchipa în sens figurat, pe Gambetta oratorul, şi pe Napoleon, cuceritorul, optând pentru sporirea bugetului militar.

Deşi n‑a putut stopa corupţia administrativă, împăratul Rusiei, prospectează Asia, construind căi ferate spre Persia, Afganistan, cu ţinta India. Germania, Anglia, ca mari puteri nu au stat cu mâinile în sân. În esenţă „în toate unghiurile continentului lumea e neli‑ niştită” „prin prisma unui viitor încărcat de furtună.”125 Ziua de mâine oferă un tablou concis de politică externă descriind ceea ce este semnificativ în Europa. Ideile se află în prelungirea celor din articolul anterior. Gazetarul este obsedat de iminenţa unei conflagraţii mondiale. În pofida unor mari pro‑ bleme financiare şi a unui deficit de peste 1150 de milioane, 125

Ibidem, pp. 506-507.

69

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Germania încerca a progresa pe linie militară. Rusia îşi schimba strategia, devenind duplicitară126, una spunând şi alta executând.

Culmea este că state de plutonul al II‑lea, Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda se preocupau doar de bunul trai. Un alt stat, de talia României, Serbia se preocupa de îmbunătăţirea Constituţiei.

Aceste ultime articole demonstrează realismul gândirii politicii eminesciene precum şi intuirea declanşării, la distanţă de două decenii, a primului război mondial. Prima zi a lui 1889 (data apariţiei ultimului text jurnalistic) a demarat cum nu se putea mai sumbru, prevestind recăderea reflexivului publicist în „bezna uitării”, pentru ca în iunie, pe 15, să se producă tragicul: extincţia.

126

70

Ibidem, p. 508.

Capitolul 3

Tematica 3.1. Concepţia socio‑culturală Ba „concepţie plină de contradicţii”, după Ibrăileanu127, ba una matură, relevând un „politolog avant la lettre”, un filosof al istoriei, după George Munteanu128, cert este că sextetul publi‑ cistic Icoane vechi și icoane nouă a confirmat existenţa unei gândiri socio‑politice complexe, chiar a unei doctrine economice – crede Călinescu – a teoriei statale având punctul de pornire în opera lui Quesnay cu miza pe statul voievod. Pe scurt, avem de‑a face cu o publicistică vizionară129, cu principii sociologice cate‑ gorice cum ar fi: independenţa poporului român, criticarea asu‑ pririi, a politicianismului retoric, susţinerea egalităţii între toate statele lumii, lupta pentru demnitatea poporului român.

127 128

129

G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, p. 134.

George Munteanu, Eminescu și structurile posterității, Ed. Albatros, p. 98.

Cf. Victor Vişinescu, op. cit., pp. 92‑93.

71

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Scriitor cerebral, activ, angajat130, „ziarist de primă mărime”131, graţie exerciţiului gazetăresc de la „Timpul”, în spe‑ cial, aureolat de succesul Icoanelor, veritabil publicist tribun.

Eminescu a ridicat la rang de principiu jurnalistic toate frămân‑ tările sociale şi politice ale românului de rând.

Cât priveşte orientarea sa ideologică, nu sunt multe de comentat. Clarificările aduse de N. Iorga şi G. Călinescu, la puţină vreme după dispariţia genialului creator, precum și exegeţii din alte generaţii au spulberat anumite interogaţii, suspiciuni.

Până şi G. Ibrăileanu recunoaşte că Eminescu n‑a fost un militant al Partidului Conservator, ci un „reacţionar, ca şi junimiştii”132, aserţiune la care subscrie parţial şi Cristian Tiberiu Popescu (nu conservator, ci tradiţionalist133), un jurnalist cu o „înaltă conştiinţă justiţiară”134, izvorâtă dintr‑o erudiţie şi un curaj indubidabile, probând un stil masiv135, ce dădea fiori poli‑ ticienilor de carton şi ziariştilor de operetă. Uneori, şi colegilor, şi partenerilor ce ar fi preferat un Eminescu mai temperat, mai domol, motiv pentru care Grigore Păucescu va fi fost învestit supervizor la ideologia „Timpului”.

Pe urme ibrăilene, C‑tin Antip136 sesiza la redactorul de la oficiosul „albilor”, o „concepţie social‑politică (…) cu limite 130 131

132 133

134

135 136

72

M. Ungheanu, Fiii risipitori, passim, Ed. Eminescu, 1988 Gh. Bulgăr, M. Eminescu, Coordonate istorice și stilistice, Ed. Junimea, 1980.

G. Ibrăileanu, op. cit., pp. 134‑135.

Cristian Tiberiu Popescu, Eminescu, antiteza, Ed. Libra, 2000, p. 268.

C. Jornescu, C. Petrescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Ed. Minerva, 1989.

Cf. Gh. Bulgăr, op. cit., p. 99.

C‑tin Antip, Contribuţii la istoria presei române, 1964, pp. 46‑47.

Tematica

și erori, mergând până la alunecări în materialism îngust și xeno‑ fobie, în violenţe verbale, antrenând la confuzie”, poziţie desu‑ etă, de neacceptat, în dezacord cu articolul lui G. Ivaşcu, Patriotismul lui Eminescu.137 Edificarea statului unitar român la 1859 înseamnă şi înscrierea României pe traiectoria modernităţii, a emancipării.

Viziunea celor două partide – liberal şi conservator – contrasta: liberalii sau „roşii” pledau pentru sincronizarea culturii şi civi‑ lizaţiei româneşti cu cele din Occident, optând pentru o dezvol‑ tare rapidă, integrând forme, instituţii burgheze performante la un fond uman rudimentar; cealaltă grupare concepea un progres lent, fără imitaţie şi revoluţie, sinonim cu evoluţionism gradual. Într‑adevăr Eminescu „vorbea în interesul claselor mici, al meseriaşilor, al răzeşilor şi al ţăranilor.”138 Boierimea era preferată în locul burgheziei, împânzite de fanarioţi, de parveniţi şi tineri europenizaţi doar în rele139, clasa care, spre finele secolului al XIX‑lea, se „camuflase”după expresia lui R. Barthes140 renunţând la anumite idealuri clamate cândva, înainte de preluarea puterii. Ea îşi pierduse sinceritatea, iar ipocrizia îi era mai la îndemână”141, de aceea „gânditorul realist”142, la adăpostul „seriozitaţii informaţiei, al inteligenţei 137

138 139

140 141

142

G. Ivaşcu, Patriotismul lui Eminescu. G. Ivaşcu se arătase înduioşat de mila gazetarului pentru un popor subnutrit, cu acces la „mămăligă și zarzavaturi”, atins de anemie, posedând un „trai mizerabil”.

G. Ibrăileanu, op. cit., 135.

Vezi unele poezii eminesciene: Junii corupţi, Scrisoarea III, precum şi unele articole din „Timpul”.

R. Barthes, Mithologies, Ed. Seuil, 1957, pp. 255‑257.

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanitas, 1998, p. 121.

Gh. Bulgăr, op. cit., p. 120.

73

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

critice, eticii alese”143, va combate permanent superficialitatea şi artificialitatea demnitarilor insensibili cu soarta maselor. Pentru Rodica Magdalena Baciu144, publicistul de la un important ziar antiliberal a mijlocit o serie de teze, evident conservatoare ca: organicismul, evoluţionismul, armonia în societate, naţionalismul.145 Cele două principii ce acţionau în sistemul capitalist – ordinea şi libertatea146 – aveau mai degrabă aplicabilitatea în perioada ultimă a feudalismului românesc, la începutul veacului al XIX‑lea, când domni luminaţi ca Grigore Ghica, asiguraseră concordia socială şi desfiinţaseră sărăcia supralicitând, poate, elementul aborigen şi sfidându‑l pe cel exotic. „Nu xenofobie, ci antistrăinism” – va constata C.T. Popescu.147 George Munteanu nu se sfieşte a‑l numi gazetar politic, care a avut chiar premoniţia conceptului de fiinţă, şi aceasta înainte de Martin Heidegger, dinamic, mereu ancorat în realitate, am completa noi, contestatar al politicianismului carpatin, tran‑ stemporal.148 Ziarist lucid, cult, cu caracter şi veşnic preocupat de adevăr149, având structură de luptător150, Eminescu a depăşit controversele epocii apropiindu‑se de diagnosticul pus de G. Munteanu – „filosof al istoriei”. Cu condiţia de a ţine cont că, 143

144

145

146 147 148 149 150

74

Zoe Dumitrescu Buşulenga, M. Eminescu – creaţie şi cultură, Ed. Doina, 2000, p. 312.

R.M. Baciu, Conştiinţa mitică şi viziune tragică în publicistica eminesciană, Ed. Universitaria, Craiova, 2005, p. 55.

Acestui concept D. Murăraşu îi va dedica o carte Naţionalismul lui Eminescu.

L. Boia, op. cit., p. 142.

C.T. Popescu, op. cit., p. 266.

A se reciti articolul Actualitatea, publicat în 1877.

Cf. Ion Dur, De la Eminescu la Cioran, Ed. Scrisul românesc, 1996, p. 9 De luat în calcul şi articolele din „Federaţiunea”.

Tematica

asemenea lui N. Bălcescu, B.P. Haşdeu și Jules Michelet, el „investea istoria cu sens”, legându‑se de destinul poporului în lume.151 Vocaţia istoriei nu echivala cu reacţionarism, paseism, cu activizarea timpurilor revolute, fapt sesizat şi de G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi G. Călinescu.

Nicidecum revenirea la trecut, ci „înaintarea spre civili‑ zaţia Apusului – pretindea Ilie Bădescu152 – fără a repudia tipul de stat clădit pe trei clase: ţărani, boieri şi vodă.

Pesimist în lirică, dar optimist în publicistică, Eminescu a înfierat de atâtea ori nedreptatea, aroganţa guvernanţilor.153 Cu acelaşi rafinament estetic, de‑a dreptul genial, cum se entuzias‑ maseră la vremea respectivă G. Călinescu, Ş. Cioculescu şi Alexandru Melian în zilele noastre: „Trei sunt dimensiunile care‑i asigură, după părerea noastră perenitatea cea istorică, cea a temeiurilor interioare şi a valorilor permanente, şi cea expresivă.”154

3.2. Domenii culturale și artistice 3.2.1. Folclor În viziunea cărturarului Eminescu, literatura cultă se fundamentează pe cea populară.

151 152 153

154

Zoe Dumitrescu Buşulenga, op. cit., p. 311.

Ilie Bădescu, op. cit., p. 38.

Gh. Bulgăr, M. Eminescu, Coordonate istorie şi stilistice ale creaţiei, Junimea, 1980, p. 18.

Alexandru Melian, Eminescu – univers deschis, Ed. Minerva, 1987, p. 194.

75

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Lăsăm deoparte vocaţia folclorică a adolescentului pere‑ grin ori a intelectualului responsabil, altruist, ce a întocmit volu‑ mul Literatura populară, unde a inclus şi unele bijuterii lirice, precum Codrule, Măria ta.

Nu trebuie uitat că Eminescu s‑a numărat printre mem‑ brii activi ai cercului folcloric „Orientul”, al cărui lider, poetul, D. Bolintineanu, impusese anumite reguli, principii, printre care şi răscolirea munţilor şi plaiurilor, a satelor, a vetrelor strămo‑ şeşti, un fel de practică etnologică, pentru a recupera producţiile artistice colective de un cert nivel estetic.

Misiune, după cum se ştie, achitată cu brio de tânărul Eminescu.

Pasiunii pentru creaţia populară i s‑a adăugat alăturat şi stagiul ordonat de intelectualizare din studenţia vieneză.

Un prim argument al determinării literaturii culte de cea orală îl reprezintă şi emoţionantele pasaje înălţate pe piedestatul francheţei: „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrece‑ rile populare”155 şi „orice serbare a poporului mi se pare o sărbă‑ toare, o rugăciune cucernică.”156 Retrospectiv, studiile şi articolele pe teme folclorice permit decelarea câtorva idei de forţă: literatura populară nu poate fi detaşată de viaţa poporului; basmul şi mitul sunt pilonii folclorului (în Note despre creaţia populară), relevarea etnografiei ca ştiinţă nouă, plasarea cântecelor populare pe etajera lustruită a literatu‑ rii şi asemănarea căntecelor populare cu florile de câmp (în Shakespeare şi creaţia populară), savoarea paremiologiei populare, mixând ingenuu sacrul şi profanul (în Anecdote populare).

155

156

76

M. Eminescu, Note despre creaţia populară, în M. Eminescu, Despre cultură şi artă, Junimea, Iaşi, 1970, p. 51.

Ibidem.

Tematica

Abordate în extenso, descriptiv, eşti întâmpinat de ambi‑ guitatea conţinutistică a unor texte, scrise cu bună credinţă, altfel, inegale axiologic, ce îşi direcţionează mesajul spre mai multe direcţii, irumpând din matca lor monocoloră. În articolul Novele din popor de Ioan Slavici – cronică literară exemplară – prietenul gazetar, cu modestie, se confe‑ sează: „Poate nu e o idee nouă, dacă spunem că orice lucrare literară îmsemnată cuprinde, pe lăngă actul intelectual al obser‑ vaţiilor şi conceperei, o lucrare de resumţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului”157, idee de frontieră între roman­ tism şi realism, apoi emite o judecată de valoare pe aceeaşi lun‑ gime de undă: „Credem că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor.”158 Din inovaţia esteticii romantice – descoperirea folclo­ rului – Eminescu îşi face un ghid în dezbaterile literare şi socioculturale.

Nu‑i vorba doar de dimensiunea lexicală – toţi oamenii culţi au apreciat la unison curăţenia, puritatea limbii populare –, cât de semnificaţiile ei de reper comunicativ, în contrast cu implanturile neologice artificiale, eşuate, săvârşite de gazetari şi slujbaşii Cărţii („astăzi gazetele şi cărturarii scriu o păsărească neînţeleasă de popor”)159 şi de rostire a afectivităţii, de eliberare prin cuvinte a poverii sufleteşti: „farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţămân‑ tului şi a găndirii” (mărturisea undeva, în volumul Literatura populară).

157 158 159

„Timpul”, VII, 1882, nr. 69, 28 martie, pp. 2‑3, semnat M. Eminescu M. Eminescu, op. cit., p. 119.

Despre caracterul naţional, în M. Eminescu, op. cit., p. 53.

77

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Pornind de la o acoladă şi o elipsă‑„Flori mirositoare, însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear”160 – meditativul jurnalist trage cortina metaforică şi proclamă: „Astfel sânt şi florile sălbatece – cântecele poporale.”161 Analogia cu „geniul geniilor” trebuie interpretată aşa: pe cît de semnificativă este cununa pentru Lear, pe tot atât este şi tragedia pentru Shakespeare, respectiv creaţiile populare pentru literatura scrisă. Într‑o manieră cultă se formulează şi teza existenţei tezaurului folcloric drept miraj al gândului şi sufletului româ­ nilor în Note despre creaţia populară: „Farmecul cântecului popular consistă în faptul că el dă sentimentului şi găndirii expresia cea mai scurtă, lăsând la o parte tot ceea ce‑i neesenţial; el este aşa de exclusiv limbă a sentimentului (…) alegând întot‑ deauna cuvântul cel mai simplu.”162 Eminescu şi‑a depăşit statutul de gazetar, emitând idei profunde, ca un veritabil folclorist.

Calitatea de a surprinde esenţialul, fundamentalul, ceea ce este trainic, peren, revine doar folclorului. Nu mai miră pe nimeni că publicistul, cu o atare platoşă ideatică, se aventurează şi pe tărâmul etnografiei.

Aceasta „are ca obiect descrierea, împărţeala şi spiţa de înrudire a popoarelor.”163 La orizont se profilase o nouă disciplină, psihologia etniei (antropologia), de care Eminescu nu era străin. Pe deasupra – arăta D. Vatamaniuc164 – inedita ştiinţă avea ca reprezentanţi pe 160 161 162 163 164

78

Shakespeare şi creaţia populară, în M. Eminescu, op. cit., p. 52.

Ibidem.

Ibidem, p. 51.

Ibidem, p. 54.

Ibidem, p. 231.

Tematica

M. Lazarus (1834‑1903) şi H. Steinthal (1823‑1899), savanţi intraţi în câmpul referenţial eminescian. Publicistul nu rămâne captiv temei alese, ci îşi deschide pârtie şi spre altceva. Spre teoria culturii, de pildă. A accepta cuceririle Occidentului – şi este firesc aşa ceva – sesizează cu amărăciune Eminescu, semnifica, paradoxal, recunoaşterea deznaţionalizării165, manifestată în primul rând, în stâlcirea limbii române, în propagarea „limbii păsăreşti”.

Credem că nepreţuitul redactor de la „foaia de pripas” ieşeană ori de la oficiosul conservatorilor gonflează puţin situaţia, atunci cănd emite verdicte de tipul: presa se făcea vinovată de mijlocirea unei limbi cosmopolite, „oxidând” duhul naţional.

Tirada culpabilizării continuă cu observaţia că politicienii şi colegii din presă omiseseră specificul limbii române: naturaleţea.

3.2.2. Teatru Din cele 20 de articole investigate pe această temă, 11 sunt cronici dramatice, iar celelalte disertaţii teatrologice.

Cititor febril şi spectator atent la fenomenul teatral, Eminescu a scris cu generozitate, indulgenţă îndoită articole, texte despre jocul actorilor, gustul estetic, repertoriul naţional, actorii în vogă, salarizarea interpreţilor, nivelul artistic al piese‑ lor de teatru.

Este absurd să‑i pretindem ziaristului polivalent aura de lider al cronicii dramatice, câtă vreme specia jurnalistică de mai sus nu prea avea tradiţie în literatura română.

Singurul condei dinamic, N. Filimon, dispăruse din pei‑ saj, în rest, amatorism, ca să nu spunem vidul anost. Eminescu nici n‑a pretins că ar fi fost un barometru, un posedat şi un 165

Ibidem, p. 53.

79

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

vigilent al domeniului dramatic, atuu afişat, de pildă, pe linia cronicii politice, poate, culturale şi lingvistice….

Cu mult bun simţ, răbdare, calm, clemenţă, gazetarul s‑a apropiat de teatru, fără a se ajunge la un set coerent de studii, ca în alte direcţii; fragmentarismul denotă, cu toate acestea, câteva idei îndrăzneţe, „ochi critic”, vizionarism. Răul, negativul, imperfecţiunile se taxează, iar reuşitele artistice primesc bonu‑ suri apreciative, semantice.

Drama în 4 acte, Moartea lui C. Brâncoveanu, de Antonio Roques166, ar fi avut un singur merit, constată, cu diplo‑ maţie publicistul: ar fi fost mai bine să nu fie scrisă, în pofida străduinţelor actoriceşti ale lui Galino.

Diametral opusă, de cu totul altă factură, se prezintă drama în 5 acte, Moartea lui Petru cel Mare167, de E. Scribe, prilej de reflecţie axiologică: comedia „prinde” la români pe când drama – mai puţin.

Argumentul proxim? Caterina a II‑a de Dumanoir şi Bieviele168, comedie în 3 acte, examinată cu acribie, de la subiect şi jocul interpreţilor la reacţiile publicului şi mai cu seamă, la relaţia teatrului românesc cu cel universal.

Reconfortant pentru privitor, pentru consumatorul de artă este ca reprezentaţia să aibă loc sub cerul liber, în grădina unei cafenele – cum se deduce din Teatru de vară169 –, cu tineri actori dornici să performeze. Pe un repertoriu clasic, din Corneille, Racine şi Molière. Caldele aplauze din sală au cer­ tificat succesul dramei Orfelinele.170 166 167 168 169 170

80

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, pp. 151‑154.

Ibidem, pp. 154‑159.

Ibidem, pp. 162‑165.

Ibidem, p. 159.

Ibidem, p. 161.

Tematica

Entuziasmul sălii de spectacol poate răsplăti fie inge­ niozitatea regizorului (cazul cu „Fadette”171 de George Sand, roman francez dramatizat de Carlotta Birchpfeiffer), fie prestaţia remarcabilă a unui actor, să admitem, italianul Ernesto Rossi (1827‑1896), interpretul shakesperian ideal în Reprezentaţiile Rossi172, ori Frédéric Damé, în Visul Dochiei173 şi Ostaşii noştri, artist „pe val”, concurat, dar neegalat de o serie de colegi meri‑ tuoşi. Talentul ignoră vârsta, boala, necazurile umane, extra‑scenă, aşa că actorul de 65 de ani triumfă şi în capitală – în art. Millo în Bucureşti174, el putând servi drept model pentru nu puţinii diletanţi din universul Thaliei.

Spirit analitic, observator atent al lucrurilor deja ascunse, cronicarul intuieşte traducerea bună – a lui Ruy Blas175, critică, pe de altă parte, chiar în acelaşi articol inegalităţile din jocul acto‑ rilor, neiertându‑l, surpriză, nici pe mondenul Fr. Damé: Visul Dochiei e o tarara lungă, de declamaţie, asupra lui Ştefan, Mircea, M. Viteazul, care se sfârşeşte printr‑o defilare de doro‑ banţi şi vânători. „Vântul” preferinţelor spectatorilor poate bătea într‑o direcţie anume; deloc şovăielnic, comentatorul de teatru recu‑ noaşte valoarea, diagnosticănd: piesa în 5 acte, Despot‑Vodă, „în viersul şi limba privighetorii de la Mirceşti” (metaforă) este cea mai bună dramă a timpului.

La capitolul rebuturi, exigentul gazetar consemnează melodrama Mănăstirea de Castro (în art. Teatrul Naţional 171 172 173 174 175

Ibidem, p. 188.

Ibidem, p. 195.

Ibidem, p. 180.

Ibidem, p. 196.

Ibidem, p. 201.

81

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

– Mănăstirea de Castro), „vulgară ţesătură cu tablouri şi peripeţii”176, chiar dacă artiştii Millo, Eufrosina Popescu, Petre Velescu au încercat să o înscrie pe o orbită ascendentă.

Diferenţa între operele dramatice o face criteriul estetic.

Dihotomia piese izbutite şi piese neizbutite, după principii stas, suferă o corecţie, prin includerea, zice Eminescu, a consecvenţei caracterului177 (Despre scrierile dramatice).

La o privire simplistă, cronica eminesciană se sprijină pe două elemente: subiectul literar narat şi jocul interpreţilor.

Puse cap la cap, însemnările despre teatru – unele dis‑ continue, inegale – compun, nu cu lejeritate, profilul cronicaru‑ lui dramatic, deosebit de profund în articolele: Repertoriul nostru teatral, Despre actorie, Despre soarta actorului, Visul Dochiei, Două orfeline, Deschiderea stagiunii, 1878‑1879 şi Despre scrierile dramatice.

Cu ele, itemii (previzibili) sunt depăşiţi, rând pe rând, sondându‑se în adâncul substanţei teatrale178, intrându‑se în tan‑ genţă cu sociologia literaturii (plata necorespunzătoare a inter‑ preţilor, lipsa de capital suficient pentru montări mai speciale, necesitatea unui teatru al Curţii domneşti) şi teatrologia („fragi­ litatea” repertoriului teatral, repartizarea inadecvată a rolurilor). În subsidiar, Eminescu operează cu „bisturiul”, în dia‑ cronie, contând pe capodopere, de la Sofocle (Oedipus) la V. Hugo (Ruy Blas); piesele la modă îi provoacă zâmbete, ironii ori glisări spre „teritorii” colaterale…

176 177 178

82

Ibidem, p. 207.

Ibidem, p. 209. În Două orfeline, gazetarul deplânge soarta teatrului românesc.

Acesta se află la negativ – cu mai multe aspecte: nu dispune de un repertoriu statornic, actorilor li se repartizează roluri din piese de caracter, ar trebui un teatru în slujba elitei.

Tematica

Blând, afabil, detaşat, clement cu unele piese pe gustul publicului, cronicarul eludează nivelul lor estetic şi „brodează” câteva propoziţii de circumstanţă, repovestind ideatica operei sau apreciind reprezentaţiile actorilor Galino, Dănescu, Evolachi.

Practic, numele grele ale scenei bucureştene, imposibil de ofensat cu ceva. Mai mult, veneraţia devenise un fapt normal, iar pentru cronicarul Eminescu o strategie de discreditare, prin omisiune, a unor opere dramatice de o faimă efemeră.

Pe un ton neutru, cronicarul anunţă în articolul Despre actori179 că într‑o duminică/în viitor va avea loc reprezentaţia de beneficiu a d‑nei Dănescu, ocazie de montare a unei comedii, Teatru naţional.

Eliberându‑se de truisme şi cotidian, analistul teatral, arogându‑şi o „poză” gravă, admite că în acel pêle‑mêle de piese uşuratice, romanţioase, valoarea accesează anevoios straturile nisipoase ale amatorismului, spre a răzbate la lumină: „La noi în ţară, succesul mediocrităţii e foarte uşor şi lupta tuturor elemen‑ telor mai bune peste măsură180 (în art. Despre actori). Îi compă‑ timeşte pe directori care, pentru a supravieţui, sunt siliţi a trece „pe tapet” la avizier, piese de senzaţie, pline de crime, dureri fizice ori farse obscene.181 Dând draperia adevărului la o parte, Eminescu concede că se fac cronici la comandă, alegând piesa, autorul sau actorul.

Chemare artistică puţini au, la fel şi vocea actoricească („fizio‑ nomică”), observaţie pertinentă, situaţie incomodă pentru teatrul românesc din deceniile VII şi VIII ale veacului burghez 182 (în Despre arta actorului).

179 180 181 182

M. Eminescu, op. cit., pp. 177‑179.

Ibidem, p. 178.

Ibidem.

Ibidem, p. 179.

83

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Perfect conştient de abisul aparenţă – esenţă, de traseul eronat al dramatizării pe scenele ţării, bucureştene, în special, cronicarul renunţă la atitudinea voit edulcorată şi pune punctul pe „i”, redeschizând o „rană”: nu exista un repertoriu teatral original.183 După ce sesizează „libertinajul în simţire”184, comen‑ tatorul dramatic „scoate din teacă sabia” criticismului, a polemi‑ cii, efectul fiind înviorarea articolului, iar adversarul – un ziarist de la „Familia”, care a abordat fals problema textului româ‑ nesc‑pus la zid. Depăşindu‑şi confraţii prin vastitatea informaţi‑ onală, inteligenţă şi rafinament scriptural, Eminescu prezintă punctul de vedere al colegului x, explică, combate, clasifică, argumentează şi concluzionează sumbru: nu prea avem teatru, doar unele piese notabile aparţinînd lui M. Millo, Pantazi Ghica, B.P. Hașdeu, V. Alecsandri. Noutăţile acelui prezent şi totodată singurele „licăriri”, Rienzi de S. Bodnărescu şi Grigore Ghica de dl. Al. Depărăţeanu (în Repertoriul nostru teatral).

Fraza are nerv, consistenţă, ironie.

Dacă „atmosfera Europei era infestată cu corupţiune şi frivolitate”185, nu altfel stăteau lucrurile în ţara noastră. Riguros, sincer cu V. Alecsandri, dar şi logic, drept în ce afirmă şi justi‑ fică, gazetarul vizionar pleacă de la o premisă caustică: îşi ima‑ ginează ce ar zice un contestatar, un cronicar/spectator nihilist.

Pe scenele bucureştene se jucau piese frivole, melo‑ drame, adaptări, imitaţii, în fine, opere de raftul III sau IV, apar‑ ţinând fie şi titanilor (ca exerciţii de scriere‑n.n.), mai rar un Shakespeare, Gogol, Hugo…

Pornind de la un caz particular – o operă de Gogol, oglindind viaţa poporul rus –, gazetarul prospectează spaţiul 183 184 185

84

Ibidem, pp. 143‑150.

Ibidem, p. 143.

Ibidem, p. 146.

Tematica

literaturii germane şi americane, construieşte comparaţii şi validând ca scriitor naţionali pe Fritz Reuter, la germani, pe Bret Harte, la americani, şi pe Pëtofi186, la unguri (în Revizorul general).

Incursiunea în Weltliteratur avea menirea de a raporta naţionalul, particularul la general, universal.

Astfel, A. Pann, Slavici şi Creangă au oglindit veridic soarta târgoveţilor.

Dacă traducerea era imperfectă, iar replicile uşor mode‑ late, gazetarul intervine ferm. În Deschiderea stagiunii187, se sancţionează unele stri‑ denţe lingvistice, mostra oferind‑o piesa Fiica lui Tintoretto, tălmăcită într‑o limbă cam neromânească.

Temerarul gazetar îşi permite să‑l critice pe Ion Ghica, preşedintele Comitetului Teatral Academic, personalitate a epo‑ cii, intangibilă.188 Invers se va întâmpla în contextul reprezentării unei capodopere a lui V. Hugo (Ruy Blas), unde direcţiunea şi tradu‑ cătorul primesc jerbe lexicale din partea cronicarului.189 Fără îndoială că publicistul cunoştea în detalii situaţia reală, concretă a scenei româneşti. Il indignau salariile modeste ale actorilor și atitudinea prea relaxată a directorilor de teatru receptivi nu la opera dramatică de valoare, ci la efemeride, gen: teatru bulevardier, farse, melodrame, poeme cu iz istoric. Acest kitsch falsifica gustul publicului, îl educa pe privitor altfel, de cum o făcuse, de pildă, Mihail Pascaly ori Iorgu Caragiale.

186 187 188 189

Ibidem, p. 167.

Ibidem, pp. 198‑200.

Ibidem, p. 199.

Ibidem, p. 201.

85

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Cititorul de presă se aclimatizează cu interpreţii faimoşi ai epocii: Millo, Velescu, Vasilescu, Dănescu, Manolescu, Galino etc.

Situaţia gravă consta în fragila prezenţă a pieselor româ‑ neşti, în repertoriul teatral, ticsite de piese de teatru „răsuflate”, mondene, excentrice, unele, săngeroase. Nu exista un repertoriu teatral naţional, ci doar o policromie dramatică imitativă.

Concepţia cronicarului dramatic se îndreaptă spre antichitatea greacă (Sofocle), clasicismul francez (Corneille, Racine, Molière), romantismul tot francez (V. Hugo), în primul rând, apoi spre alte spaţii literare: italian (Goldoni), rus (Gogol).

Neacceptând sub nici o formă diletantismul, cronicarul s‑a docu‑ mentat teribil, a citit şi teatru american, german, a urmărit ca un profesionist tot ce era mai bun pe afişele teatrelor bucureştene.

Era la curent şi cu autorii minori, dar jucaţi cu succes.

Frapant rămâne hiatusul între componenţa mereu vie a actorilor şi nivelul artistic al operelor/libretelor dramatizate. Aspru se arată ziaristul specializat cu dramaturgi de rangul II sau III, cum ar fi: Halepliu, Carada, A. Lăzărescu, Mavrodol, Şt. Mihăileanu….

Se face diferenţa între Bolintineanu, poetul şi Bolintineanu, dramaturgul perisabil.

Superficial, inegal, i se pare şi Frederic Damé, francezul poposit la noi, autor a două piese: Visul Dochiei şi Ostaşii noştri.

Monumentale îi apar reprezentaţiile actorului italian Rossi.

Spirit sintetic, cronicarul reuşeşte performanţa să sem‑ neze o dată în „Curierul de Iaşi” nr. 139, din 22 dec. 1876, la rubrica „Revista Teatrală” publicând un material despre trei piese de teatru Cerşitoarea, Paza bună trece primejdia rea, Ucigaşul. În fine, un veritabil breviar teatrologic îl constituie stu‑ diul Repertoriul nostru teatral, unde, pe 7 pagini, se vorbeşte despre necesitatea creării teatrului naţional, despre piesele de 86

Tematica

rezistenţă ale momentului, despre corupţie, frivolitate, se pole‑ mizează cu un ziarist anonim etc.

Acţiunea de demolare a falselor valori din poezie şi proză, iniţiată de Maiorescu este continuată, pe tărâm teatral, de Eminescu, care critică ceea ce era nerelevant, propune lauri pen‑ tru actori şi anumite piese de teatru, întoarce, de obicei, pe toate feţele dramaturgia românească, reţinând doar câteva nume (Alecsandri, Pantazi Ghica, Depărăţeanu, Hașdeu) şi oferind soluţii pentru depăşirea crizei. În scurt timp, opiniile semnatarului din „Curierul de Iaşi” vor fi luate în seamă, iar progresul acestei arte nu va întârzia.

3.2.3. Cultură Temă esenţială în publicistica eminesciană, cultura asi‑ gură materia primă pentru un mare număr de articole, comparti‑ mentate de noi aşa: – unele cu caracter general: Despre civilizaţie, Despre cul‑ tură, Cultură şi naţionalitate; – altele, mai specifice, prin arondarea educaţiei, literaturii, limbii, presei, lecturii, istoriei, artei, în macrodomeniul culturii: Educaţiune şi cultură, Rolul literaturii naţio­ nale în spiritul public, Despre presă, Pentru o istorie natională, Artele din punct de vedere economic, Pentru o istorie naţională; – un al treilea grup de articole „impure”, prin raportarea aparent insolită, a politicii, studenţiei și studenţimii, precum şi a forumului academic la cultură. Nu o dată, punctul de plecare incisiv îl reprezintă un pretext sau o ipoteză frapantă. Pornind de la un caz izolat – din ediţia Lexiconului lui Alexandru Cihac, doar două‑trei 87

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

exemplare au fost achiziţionate de români, restul de francezi, englezi, germani – gazetarul constată dezolant că poporul care nu citeşte, nu se instruieşte şi cantonează într‑o „semibarbarie”190 de tristă amintire, argument al „mizeriei intelectuale.”191 Articolul Despre civilizaţie se apropie de noţiunea de eseu prin problematica stufoasă, stilul aerisit, înlănţuirea logică şi lejeră a ideilor. Una dintre acestea se referă la actul lecturii.

Că publicul larg n‑are aderenţă la lingvistică s‑ar mai trece cu vederea, dar că nu‑şi cunoaşte şi cinsteşte valorile prezentului este un lucru ruşinos.

Dacă ei, corifeii paşoptişti şi postpaşoptişti – Alecsandri, Hașdeu, Odobescu192, – sunt insuficienţi de cunoscuţi, echiva‑ lează cu o impietate, apoi orice dezbatere eficientă pe tema respectivă cade din start.

Discernământul eminescian nu se prelungeşte şi în aria sociologiei literare, între explorarea profundă a cauzelor acestui nefericit fenomen social. Eminescu, „avocatul” coservatorilor „pasează” vina pe pătura superpusă de extracţie exotică („Pentru pătura superpusă de civilizatie greco‑bulgară de la noi nu există nici limbă, nici ştiinţă, nici literatură românească”193), adepta trucării ierarhiilor şi generoasă în epitete şi aprecieri cu medio‑ crităţile aliniate politic, aşa că „realitatea este completa ignoranţă și corupţie sus, neagră ignoranţă şi adâncă mizerie jos” .194 190

191

192 193 194

88

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 15: „o stare de semibarbarie e de o sută de ani mai rea decât barbaria adevărată”.

Ibidem, p. 13, „Când am întreba ce şi cât se citeşte în România, am rămâne încremeniţi de mizeria intelectuală”.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem, p. 14.

Tematica

În acest fel au fost botezaţi drept publicişti „alde Carada, Fundescu, Basarabescu”, „învăţaţi (ca) Cenătescu, Crăciunescu s.a., generali ca Cernat, directori de bancă naţională ca Costinescu, directori de minister ca S. Mihălescu, miniştri ca Giani, vice prezidenţi de adunare ca Sihleanu.”195 Nuanţa sociologică şi politică sporeşte, se îngroaşă până la tuşă: clasa de venetici a expediat – judecă sentimental Eminescu – naţia în semibarbarie, în pseudocultură şi pseudo­ civilizaţie şi tot ea „ne‑a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric.”196 Din obscuritatea adâncă se făcuse un pas înainte, graţie conservatorilor – tonul acid se mai domoleşte –, insuficient pen‑ tru a se cristaliza civilizaţia românească, pe când, iată, în Europa se vorbea despre mult clamatele civilizaţii, franceză, engleză, germană şi italiană.197 Pilda cu ghinda şi stejarul n‑are aplicabilitate aici, căci „semibarbaria e altceva, e o boală produsă prin mediu străin”198, decretează ferm autorul.

Severul analist cultural îşi reglează conturile şi cu publi‑ caţia fanion a liberalilor, „Pseudo‑Românul”, acuzată de medi‑ atizarea stării culturale deplorabile, încât i‑ar şoca şi pe Matei Basarab şi pe Cantemir: „[Poporul] nu mai e de recunoscut. Nici Basarab, nici D. Cantemir al său nu l‑ar mai recunoaşte, dacă s‑ar ridica din morminte.”199 Gazetarul antiliberal oferă şi soluţia.

195 196 197 198 199

Ibidem, p. 13.

Ibidem, p. 14.

Ibidem, p. 15.

Ibidem, p. 16.

Ibidem, p. 14.

89

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Remediul s‑ar numi plasarea oamenilor culţi, luminaţi în posturi cheie, se afirmă în Despre cultură.200 Dacă dezideratul ar căpăta concreteţe imediată, atunci „cercul de oameni într‑adevăr mulţi care conduc societatea 201 ar fi capabili „să‑şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi”202, îndepărtând „mulţimea oarbă”, malefică de la oraş.

Antitezei cultură‑incultură i se alătură o alta: sat‑oraş.

Ca de obicei, oraşul perverteşte caracterul, perpetuează incultura (este de înţeles subiectivismul gazetarului, orientarea pro tradiţionalism), existând pericolul de a cufunda societatea românească din nou în „barbarie”, în contrast cu satul203, protec‑ tor al tradiţiilor, datinilor ştiut fiind că ţăranul dispune de o „minte clară şi sănătoasă”204, ceea ce lipseşte semidocţilor res‑ ponsabili cu reculul economic şi cultural.

După definţia corectă a culturii („grămădirea unui capi‑ tal intelectual şi moral”205, publicistul se declară partizanul cul‑ turii rurale, motivând că omul format în spiritul datinilor, obiceiurilor, va fi robust fizic, comparativ cu citadinii „crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual.”206 Mai radical, cronicarul cultural oferă în Civilizaţie şi naţionalitate207 o altă variantă spre depăşirea impasului: poporul 200 201 202 203

204 205 206 207

90

Ibidem, pp. 16‑17.

Gazetarul anticipează teoria noocraţiei a lui Camil Petrescu.

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 17.

Mult mai târziu, în perioada interbelică, poetul şi filosoful L. Blaga va acorda atenție civilizaţiei rurale, după adagiul „Veşnicia s‑a născut la sat”. Un volum capital Spaţiul mioritic.

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 17.

Ibidem, p. 16.

Ibidem, p. 17.

Ibidem, pp. 17‑19.

Tematica

însuşi, nu străinii să‑şi fixeze drepturile, legile (sistemul juridic).

Cu cât codul de norme s‑ar perfecţiona şi stabiliza, cu atât „popo‑ rul” respectiv „e mai civilizat.”208 Urmează un surprinzător viraj spre teoria limbii antici‑ pând o teză viabilă şi astăzi: „Măsurariul civilizaţiunei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente.”209 Poate să mai spună cineva că Eminescu n‑a avut şi reve‑ laţii lingvistice?!

O componentă a culturii este învăţământul.

A educa înseamnă a (‑ţi) stăpâni pornirile, a (‑ţi) înfrâna anumite pofte, pe când a avea cultură corespunde educării min‑ ţii, folosirii ei în scopuri nobile: „Educaţiunea e cultura caracte‑ rului, cultura e educaţiunea minţii”210 (se apelează din nou la un trop aparte: chiasmul, atât de cunoscut din stihul „Femeie între stele, stea între femei”, Din valurile vremii). În Civilizaţie şi naţionalitate jocul de cuvinte persistă dincolo de zona cenuşie a adevărului: „Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea.”211 O schimbare de atitudine se înregistreză în privinţa stră‑ inilor, absolviţi aici de o serie de tare, poziţie tolerantă, onorantă la un ziarist flexibil, nu dogmatic, rigid: „Cultura streină nu poate strica pe om.”212 Se eluda momentan teza formelor fără fond.

208 209 210 211 212

Ibidem, p. 19.

Ibidem.

Ibidem, p. 19.

Ibidem.

Ibidem.

91

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Publicistul de la „Federaţiunea” (prin Civilizaţie şi naţi‑ onalitate), „Timpul” (prin Despre cultură şi Despre civilizaţie), „Curierul de Iaşi” (prin Clubul studenţilor) intuieşte în viitor un posibil declin al artelor, dependente tot mai vădit de gustul mul‑ ţimii, de latura financiară: „În privinţa economică putem spune că artele cu vremea devin o trebuinţă pentru popor. Însă această trebuinţă trebuie plătită – şi ea se plăteşte cu bani….”213 Deducem că arta în turnul de fildeş214 nu este agreată, cronicarul gândeşte în categorii romantice validând arta naţio‑ nală: „Va să zică numai arta naţională are raţiunea de a fi, numai ea naşte în inimile indivizilor întărirea şi intensivitatea acelui simţământ subiectiv, care‑i face ca toţi să se numere de membri aceluiaşi corp.”215 Cu Rolul literaturii naţionale în spiritul public216 se reiterează însemnătatea limbii în actul de cultură:”… expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii”217.

Intercondiţionarea cultură‑limbă şi literatură face ca maturitatea limbii să se sincronizeze cu cea a literaturii, iar de aici va decurge şi emanciparea culturii. Finalul se situează peste nivelul incipit‑ului: Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde converg toate razele din toate direcţiu‑ nile vieţii spirituale.

Foarte inventiv, gazetarul recurge la un pretext în Caracterul naţional: o discuţie în parlament, între fiul lui Mihai 213 214 215 216 217

92

Ibidem, p. 21.

Principiu al parnasianismului.

M. Eminescu, op. cit., p. 21.

Ibidem, pp. 22‑23.

Ibidem, p. 22.

Tematica

Sturdza şi un proprietar din Moldova, care îşi avertiza superiorul de rolul nefast al străinilor în mersul istoriei.218 O speranţă tot mai există: în parlament, limba oficială rămâne româna, nu ros‑ tirea împestriţată, total nemuzicală. În studiile adecvate, s‑a văzut că limba, literatura, isto‑ ria, presa secvenţionau cultura.

Excluzând cultul eroilor, patriotismul, românismul, isto‑ ria se conecta la ethos, la specificul naţional, la trăirile poporu‑ lui: „istoria trebuie să ţie cont de mişcările sufleteşti a (le) unei naţiuni”219, crede ziaristul în Pentru o istorie naţională.

Presa este rea, însă Eminescu abandonează pista, în favoarea taxonomiei jurnalelor, gest temerar prin unele critici, şi prilej de sinteză, se pare, prima la acea dată: a) jurnale neinteligente, dar de bună‑credinţă: „Telegraful”; b) inteligente, dar de rea credinţă (fără exemple – n.n.); c) neinteligente, dar rea credinţă: „Trompeta”, „Poporul”; d) inteligente şi de bună credinţă: Jurnalele din Austria: „Albina”, „Federaţiunea”.

Despre presă220 marchează prima abordare sistemică a fenomenului revuistic din a II‑a jumătate a secolului burghez.

Grupajul celor 6 studii social-politice Icoane vechi şi icoane nouă satirizase, printre altele, impostura, formă fără fond, neprofesionalismul universitarilor, academicienilor.

Sub aceleaşi auspicii se înscrie şi articolul Cu ocazia premiului, unde dând crezare zvonisticii, marele premiu în valoare de 4000 de franci va fi adjudecat de un academician (probabil, „Pseudo‑Ureche”, îşi dă cu părerea Eminescu), ceea 218 219 220

Ibidem, pp. 23‑25.

Ibidem, p. 25.

Ibidem, pp. 26‑27.

93

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

ce îl angoasează de două ori pe gazetar: o dată, pentru că nu respectivul universitar merita distincţia, apoi, decernarea pre‑ miului în circuit închis, adică doar în elită, nu i se pare corect.

Ingeniosul ziarist pune în balanţă supoziţia inexistenţei în vreun an a unei lucrări de referinţă. În acel caz, premiul nu s‑ar acorda, avantajul fiind economisirea sumei fabuloase ori dirijarea ei înspre ţeluri la fel de nobile. Dând impresia că ştie totul, că deţine toate pârghiile argumentaţiei, publicistul lasă deschisă cutia Pandorei pentru previzibilii/„abonaţii” la premii (nemeritate), aducând încă un probatio din interior (recomandă jurizarea pe criterii mai laxe, strict valorice şi nu părtinitoare, subiective – doar pentru membrii Academiei) şi un argumentatio de tip european221 (în ţările civilizate aceasta era procedura).

Cultura se realizează cu oameni tineri, exuberanţi, ade‑ seori studenţi. Nu toţi studenţii îi seamănă celui ce frecventase universităţile vieneză şi berlineză şi care îşi găsea timp liber pentru acţiuni patriotice la Putna ori folclorice (la „Orientul” lui Bolintineanu).

Atât că se cunoştea epicureismul „nestudioşilor” aflaţi la reciclări intelectuale peste hotare, veleităţile politice şi dezin‑ teresul pentru ce înseamnă specificul naţional.

Sterilitatea activităţii studenţilor bucureşteni nu era posibil a nu fi sancţionată de agerul publicist. Întrucât prelege­ rile i se păreau neinteresante222, el recomandă travaliul ordonat, responsabilizat: îi sfătuieşte, de exemplu, pe filologi să strângă proverbe şi zicători, pe jurişti, să cerceteze istoria dreptului 221 222

94

Ibidem, pp. 27‑28.

Où sont les neiges d’antan? (Unde sunt zăpezile/vremurile de altădată?)

La distanţe kilometrice se aflau „prelecţiunile” junimiste, de după 1863.

Tematica

românesc, pe latinişti şi lingvişti, să stabilească nomenclatura ştinţifică.223 Categoric, gazetarul avea vocaţie de vizionar. Mai puţin conta dacă ea, cultura, era examinată global ori pe falii.

Starea de spirit a jurnalistului n‑a fost mereu aceeaşi, constantă. Câteodată, optimismul îl proiectează în spaţiul plato‑ nician, în „cetatea ideală, utopică224, năzuind că va sosi ceasul ca demnitarii să fie oameni erudiţi, iar – în alt articol – poporul cel energic să dispună de capacităţi creatoare, de făurire a unei legislaţii drepte, în rest, pesimismul şi realismul îi acuizează perceperea „mizeriei intelectuale”, a „mizeriei celor de jos”, a infiltrării elementului alogen în structura rămânismului, fără a mai socoti/trece în revistă teoria păturii suprapuse, „semibarba‑ ria”, ingerinţa politicului în presă, literatură, artă…

3.2.4. Lingvistică Fără a‑şi etala cunoştinţele vaste de filologie gazetarul tratează problemele limbii, exprimând puncte de vedere perti‑ nente despre unitatea lingvistică şi istorică, relaţia limbă‑litera‑ tură, cultură, filosofie, rolul locuţiunilor şi proverbelor în vorbire, despre sintaxă, polisemie, sinonimie, neologisme şi argoul ţigă‑ nesc, legătura indestructibilă dintre limbă şi neam etc. Pe cei îndoielnici de competenţă lingvistică a lui Eminescu îi informăm că platforma de cunoştinţe a poetului nu s‑a clădit pe neant, pe amatorism şi lecturi arbitrare, ci pe tratate solide, aparţinând lui Meyer‑Lübke, Friedrich Diez, Hașdeu, Cihac, plus toate grama‑ ticile vremii. Aproape că echivala cu un sacrilegiu omiterea 223 224

Ibidem, pp. 28‑33.

Sistemul politic plănuit de Tamasso Campanello în Cetatea soarelui.

95

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

vreunei opere lingvistice de anvergură din panoplia lecturală eminesciană.

Hazardată ne apare constatarea lui Ibrăileanu „În pri‑ vinţa limbii, Eminescu n‑a vorbit mult, care, slavă Domnului, n‑a născut prozeliţi.”225 Ţinând cont că, pentru Constantin Noica, efigia aplicată lui Eminescu era de „un uomo universale”226, era utopic ca ling‑ vistica să se fi numărat printre disciplinele de tip „cenuşăreasa”.

Prin grija sporită acordată problemelor de limbă şi modului de a se exprima, Eminescu se aseamănă cu Cassirer, crede Ion Dur227, ambii consimţind că limbajul reprezintă o forţă a culturii. Atâta vreme cât limbajul românesc are o încărcătură filosofică – sună ipoteza lui Constantin Barbu228 – o treime din termeni se referă la „fiinţă”, „temei”, „logos”. În opera lui M. Eminescu, L. Blaga şi C. Noica, celor trei concepte li se adaugă şi arheul. Căruia Sergiu Al. George îi consacră o carte229, mizând pe două idei majore: că Eminescu îşi edificase o filosofie şi că aceasta gravita în jurul noţiunii de „arheu”.

225

226

227

228

229

96

G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 120.

Diletantismul eminescian întru lingvistică ar avea, potrivit sursei citate, două motive: absenţa studiilor filologice şi perimarea problematicii.

C. Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Ed. Eminescu, 1975, cap. Un uomo universale, pp. 115‑132.

Ion Dur, De la Eminescu la Cioran: semne ale spiritului românesc, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996.

Constantin Barbu, Eminescu. Poezie şi nihilism, Ed. Pontica, Constanţa, 1991.

Sergiu Al. George, Arhaic și universal, Ed. Eminescu, București, 1981.

Tematica

Revenind la faţeta de filolog, revelată mai ales de C. Noica, vom consemna că marele gânditor din secolul al XX‑lea, un studios ardent al manuscriselor eminesciene, a descoperit propensiunea lui spre lexicologie, mai concret, fenomenul deri‑ varea cu prefixe şi sufixe.

La filele 192‑193 ale manuscrisului 2261230, Eminescu dezbate sufixele vii, sufixele moarte, după ce anterior depistase 11 cuvinte formate din rădăcina greacă „porn”.

Pornind de la supoziţia că „limba noastră nu e nouă, ci din contră veche și staţionară” 231, în Limba cărturarilor români din Ardeal, jurnalistul insista pe calităţi, pe maturitatea, omoge‑ nitatea, coeziunea românei, deoarece ea „e pe deplin formată în toate părţile ei.”232 Pe deasupra, cantabilă, reticentă cu inovaţiile forţate, de o bogăţie semantică de invidiat, vorbită dincolo şi dincoace de hotarele României, ocolind expresiile sofisticate, pedante, pom‑ poase (care ar degenera în „limba păsărească”).

Un argument suplimentar pentru a valida că „limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.”233 Românul de pretutindeni foloseşte un ton simplu, frust, focalizând în cuvinte puţine idei adânci, semn că mentalitatea poporului îşi făcuse simţită prezenţa: „Şi fiindcă spirit şi limbă sînt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea – asemenea”234, se aprecia în Limbă și naţionalitate.

230 231 232 233

234

Apud C. Noica, op. cit., pp. 37‑43.

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 221.

Ibidem.

Rodica Magdalena Baciu, Conştiinţă critică şi viziune tragică în publicistica eminesciană, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2005, p. 40.

M. Eminescu, op. cit., p. 213.

97

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Pare un articol comandat, dar nimic mai fals, pentru că nimeni nu‑i putea ordona gazetarului ce să scrie, în cazul coin‑ cidenţei de opinii între direcţiune şi redactor, atunci, într‑adevăr, se crea iluzia de mai sus, a unui articol cu teză.

Ziaristul de substanţă a încercat un pariu cu sine şi spe‑ cialiştii, optând pentru definiţia: „Limba românească este orga‑ nul prin care neamul moşteneşte totodată avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.”235 Un popor nu poate dăinui demn în absenţa limbii materne, transmise din generaţie în generaţie.

Liantul limbă‑neam se vizibilizează cum nu se putea mai fericit în situaţia noastră, a poporului român, stăpân pe glia strămoşească.

Astfel, studiul Unitatea poporului român combina iscu‑ sit lingvistica şi istoria, cititorul aflând că pe aceste meleaguri s‑a vorbit româneşte încă din secolul al VI‑lea, când „la năvăli‑ rea avarilor în Tracia” (în 579) „oastea condusă de Morţiu şi Comentiol” includea „oameni ce vorbeau româneşte.”236 Pe urmele cronicarului Grigore Ureche237 privitor la lati‑ nitatea limbii, patriotul publicist a recunoscut: „Da … de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi, nu din Dacia Traiana!”238 Lecţia de istorie a limbii se prelungeşte prin resuscitarea truismului: „Unitatea neamului românesc (e) anterioară formării statelor naţionale.”239 Cercetând documente şi compendii de isto‑ rie naţională, gazetarul conchide că pe timpul lui Matei Basarab 235 236 237

238 239

98

Ibidem, pp. 213‑214.

Ibidem, p. 215. „Și toţi de la Râm se trag” – afirma Grigore Ureche, întâiul istoriograf moldav în limba română.

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 214.

Ibidem.

Tematica

se manifesta unitatea limbii vorbite. Poate de aceea, şi el ape‑ lează la un eşantion popular, argotic: „mai bine nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala.”240 Uimeşte, desigur, dezinvoltura cu care se trece de la lucruri grave, serioase la umor și oralitate printr‑un tunel idiomatic.

După conexiunile limba română cu naţionalitatea (în Limbă şi naţionalitate) şi cu neamul (în Unitatea poporului român) şi stabilitatea unor particularităţi ale limbii (în Limba cărturarilor români din Ardeal), atenţia ziaristului cu preocupări lingvistice se concentrează pe structura limbii române.

Vocabularul fundamental are, se ştie, şi genealogie latinească, numai că au pătruns în uz şi termeni slavoneşti desemnând are‑ alul bisericii (în Cărţile bisericeşti şi Biserica în cultura româ‑ nească), iar în Ardeal, ocupanţii străini au adus o infuzie neplăcută de maghiarisme şi germanisme (în Limba cărturarilor români în Ardeal).

Biserica a fost şi a rămas bastionul numărul 1 al româ‑ nismului, prin veacuri. În momentele de cumpănă, cei necăjiţi au apelat la Dumne­ zeu şi oficianţii creştini, ca să‑i îmbărbăteze. Nu puţini voievozi, în frunte cu Ştefan, Constantin Brâncoveanu, au răsplătit ajuto‑ rul primit prin înălţarea de lăcaşuri sacre. Acolo s‑a forjat limba română curată, naturală, plăcută, accesibilă. Cu timpul, limba bisericii s‑a erijat în limbă de stat.241 Cuvintele romanice din sectorul popular au înlocuit treptat termenii slavoneşti, parveniţi în cultura română graţie misionarilor creştini Kiril şi Metodiu.

Un monument de limbă literară, clară, se înregistrează în domnia lui Matei Basarab. Tot în Evul Mediu au existat 240 241

Ibidem.

Ibidem, pp. 216‑217, art. Cărţile bisericeşti.

99

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

mitropoliţi energici, cu aport aparte în evoluţia culturii, a păstră‑ rii specificului naţional. Astfel, biserica lui Varlaam, „maica spi‑ rituală a neamului”242, a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului.”243 Dintre componentele limbii, Eminescu s‑a oprit întâi la lexic.

După cum am menţionat, acesta era prioritar romanic, dar adoptase şi cuvinte străine, de la popoarele cu care se venise în contact în exercitarea serviciului religios, încet‑încet, termenii slavoneşti se vor fi împuținat şi substituit printre‑alţii, noi, neolatini.

Era bine ştiut că în Ardeal, tipăriturile, operele scrise asimilaseră o serie de maghiarisme şi germanisme supărătoare.

Ziaristul îndrăzneţ propune eradicarea acelor vocabule păgubi‑ toare244, persistând impresia de ratat implant lingvistic, având în vedere că limba românească era deja formată, staţionară…

Ideile eminesciene de ordin lexical capătă uneori o gla‑ zură semantică. Ocazia o reprezintă unele cuvinte cu sensuri multiple, cum ar fi termenul „sama”245 component al multor expresii şi locuţiuni: a băga de seamă, a lua sama, o samă de oameni, a‑şi da seama, a lua pe samă.

Constantin Noica246 realiza o paralelă între locuţiunile verbale româneşti şi cele germane, examinând fila 239 a manus‑ criselor eminesciene.

Voalat se enunţa ideea polisemiei limbii române, o bogă‑ ţiei de sensuri, ce se încorporează în expresii şi locuţiuni.

242 243

244 245 246

Ibidem, p. 218, Biserica în cultura românească.

De „limba vechilor Cazanii” amintea şi poetul basarabean Alexe Mateevici în poezia de largă respiraţie patriotică, Limba noastră.

M. Eminescu, op. cit., p. 220, art. Purificarea limbii.

Ibidem, pp. 221‑222, art. Limba cărturarilor români din Ardeal.

C. Noica, Eseu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, p. 36.

100

Tematica

Vădit emoţionat de soarta mai ingrată a Transilvaniei, Eminescu a parcurs cu bucurie crescândă literatura scrisă în acea parte de ţară, în pofida unor excese lingvistice exotice ce întinau esenţa limbii noastre.

Soluţia propusă: debarasarea imediată de germanisme şi maghiarisme inutile, non‑cantabile.

Deplângând destinul oropsit al Ardealului şi al Basarabiei, gazetarul este animat, totuşi, de revelaţie: robusteţea limbii, coeziunea indiferent de punctul cardinal, de blazonul de „limbă veche și staţionară”, concluzionând poematic că ea e pe deplin formată în toate părţile (compartimentele – n.n.), că „nu mai dă muguri şi ramuri nouă” şi „a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o silnici.”247 Ideile, iniţiativele omului de presă nu au trecut neobser‑ vate; ele aveau rol cognitiv, indiferent de registrul lexical între‑ buinţat. „Studiind ideile lui Eminescu, se cuvine, în primul rând, să facem distincţia necesară, între conţinutul de gândire cu func‑ ţii cognitive” aprecia M. Ciurdariu248 „şi acel conţinut filozofic care îndeplineşte în scrierile poetului mai mult funcţii tematic – artistice, metaforice, simbolice sau alegorice”. De aici, uşor se ajungea la idealismul magic, mitologic şi folcloric.

Interesul pro semantică răzbate din articolul Despre locuţiuni.249 Bravul publicist polemizează cu filologii ce pledau pen‑ tru rizibilul cuvânt „pomologie” termen inadecvat, mult mai clar fiind „cultura pomilor”.

247 248

249

M. Eminescu, op. cit., p. 221.

M. Ciurdariu, Eminescu şi gândirea filozofică, în Studii eminesciene, EPL, București, 1965, p. 81.

M. Eminescu, op. cit., pp. 225‑226.

101

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Un aspect al lingvisticii sesizat şi comentat este stilistica.

Admiţând polisemia şi sensul figurat se deduce înclina‑ ţia către metaforă şi ironie. Luând ca exemplu calitatea limbii române datorate mitropolitului moldav Varlaam, el însuşi inte‑ lectual cu preocupări literare250, gazetarul furişează în text o iro‑ nie, un paradox: „Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n‑ar putea să fie.”251 Se insinuează o nuanţă de criticism adusă elitei româ‑ neşti, a academicienilor unde, pe poarta larg deschisă, păşeau „tropăind” şi neaveniţii, incompetenţii, lincențiaţii cu merite insignifiante.

Să nu se uite contestarea criteriilor – într‑un alt articol – de acordare a premiului academic, lucru de o previzibilitate jenantă, improprie unui for intelectual autentic.

Trecând la alt aspect, Eminescu admite tacit că limba literară este refractară regionalismelor, varietăţilor lingvistice, care însă nu împietează comunicarea interpersonală, comparativ cu imperfecţiunile şi obstacolele dialogale între un sudist şi un nordist din Franţa, Italia. În ţara noastră, dialectele nu încura‑ jează incomunicarea, mesajul nu se fracturează, ca în alte ţări occidentale.

Gazetarul aloca pagini întregi şi limbajului codificat al unei pături sociale defavorizate: ţiganii. Notiţe bibliografice252 se instituie într‑o recenzie a unei cărţi despre ţigani semnate de Dr. Barbu Constantinescu, Probleme de limba şi literatura ţigă‑ nească din România.

250

251 252

De la istoricii literari mai vechi N. Iorga, N. Cartojan la G. Călinescu, I.D. Lăudat şi Alexandru Piru s‑a formulat ideea că părintele naraţiunii ar fi Varlaam, după cum al poeziei – Dosoftei.

M. Eminescu, op. cit., p. 218.

Ibidem, pp. 235‑237.

102

Tematica

Se reiterează originea romilor – din India – şi fonetismul specific al unei populaţii răspândite aleatoriu pe mapamond.

Ca orice cronică obiectivă se evidenţiază calităţile şi defectele lucrării în speţă.

Un alt sector al limbii, căruia i se acordă o atenţie deo‑ sebită, este sintaxa.

Studiul Biserica în cultura românească – unul cu teză, cu mesaj precis: teismul românilor, respectul pentru sărbătorile religioase şi aportul ortodoxismului în cristalizarea spiritualităţii româneşti.

Din perspectivă gramaticală, se prevăd şi unele idei ling‑ vistice, printre care şi „limba noastră veche, cu sintaxa ei fru‑ moasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni.”253 Fireşte că jurnalistul înţelegea prin epitetele „frumoasă” şi „grea” multitudinea părţilor de propoziţie, diversitatea propo‑ ziţiilor subordonate, permutările dintre subiect şi predicat, dintre acestea şi atribut şi complement, aşadar topica flexibilă ce per‑ mite plasarea indicilor temporali şi spaţiali la începutul unui enunţ şi, totodată infiltrarea inversiunii şi a poeticităţii chiar şi în textul narativ.

Nu trebuie omis vastul orizont de cunoştinţe gramaticale aparţinând autodidactului gazetar. Dintre tratatele de gramatică publicate spre finalul de secol XIX, cronicarul a poposit la Manualul de sintaxă de C.S. Stoicescu şi D.St. Călinescu.

Dezamăgirea lui – dublă – se întemeiază pe crudul adevăr că „nu avem nici o scriere serioasă asupra sintaxei române”254 şi umplerea unui vid de concepte gramaticale cu termeni străini inoportuni: „În genere, cartea foieşte de neologisme.”255 253 254 255

Ibidem, p. 218.

Ibidem, p. 235.

Ibidem, p. 236.

103

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Verdictul sună dur, implacabil, per ansamblu, lucrarea constituie „o încercare greşită.”256 Cine şi‑ar fi permis un diag­ nostic negativ, dacă n‑ar fi fost el însuşi un doct, un supercultivat în materie?!

Ispita ştiinţifică mai veche, fonetica, l‑a obsedat pe Eminescu, destui ani, în privinţa pronunţiei. O primă dovadă: Studii asupra pronunţiei ce examinează micile diferențe fonetice moldoveneşti şi munteneşti. Încă de la prima pagină257, publicis‑ tul este tranşant, persuasiv: „O greşeală a pronunţiei e aceea de la Românii din Muntenia care zic: d‑aur, p‑aici, în loc de: de‑aur, pe‑aici”, apoi frecvenţa obositoare a prepoziţiilor: „pă”, „dă”, dincolo în Moldova, se constată lungirea vocalei „e” în cuvinte populate de un alt „e”: „pépene”, „réce”, „tréce”, precum şi fal‑ sificarea modului conjunctiv prin stâlcirea particulei iniţiale: „sî faci”, „sî taci”. Abstrăgându‑se fonetismului zonei natale, aten‑ tul observator de fenomene lingvistice a mai sesizat transforma‑ rea consoanei „j” în grupul „gi”, a lui „z” în „dz” în exemplele: „giudecată”, „gioc”, „dzău”, „dziua”…258 Emanciparea incumbă şi asimilarea limbilor de circula‑ ţie, pe atunci franceza şi germana.

Popor blând, cuminte, inteligent, cum l‑a caracterizat istoricul francez Jules Michelet259, marele prieten al românilor, a nutrit în anumite contexte o jenă atipică, de ordin cultural.

Despre ce‑i vorba? Despre prudenţa, teama românului din veacul burghez de a pronunţa eronat un neologism parvenit prin filiera franceză ori germană.

256 257 258 259

Ibidem, p. 237.

Ibidem, p. 228.

Ibidem, p. 229.

Apud Alexandru Vlahuţă, fragmentul Ţara. Poporul în volumul România pitorească.

104

Tematica

În schimb, teama dispare miraculos, când în joc se află cuvinte româneşti mai noi, unele de‑a dreptul estropiate, fără milă.260 Aici, publicistul cenzurează abaterile de la norma ling‑ vistică ale ardelenilor.

Ori de câte ori a avut ocazia, Eminescu a pledat – e cazul studiului Notiţe lingvistice – pentru principiul fonetic în ortografie.261 Cititor neobosit de reviste şi ziare, redactorul de la „Curierul de Iaşi” şi „Timpul” se pusese la punct şi cu presa sibiană.

Astfel, întâmpina pozitiv foişoara „Telegraful” şi „Albina Carpaţilor”, scopul fiind cercetarea minuţioasă a scriiturii gazetarilor.

Cu acest pretext – revista revistelor – jurnalistul cel pro‑ fesionist zăboveşte şi asupra altui sector lingvistic: ortografie, ortoepie şi punctuaţie. De pildă, ortografia celui de‑al doilea jurnal i se pare mai puțin fonetică, decât a primului, însă „limba e mai îngrijită.”262 Generozitatea irumpe la final: „Noi ne bucurăm de pro‑ păşirea fonetismului în Ardeal.”263 Accentul joacă un rol activ în reperarea omonimelor şi omografelor. Câteva impresii despre accent se pot culege şi din articolul Notiţe lingvistice, unde, cu acuzele de rigoare, se amen‑ dează câteva situaţii de marcare falsă a accentului în perimetrul transilvănean. Publicistul îşi depăşeşte din nou condiţia profesi‑ onală, probând vaste cunoştinţe de gramatică, fonetică, lexico‑ logie etc.

260 261 262 263

M. Eminescu, op. cit., p. 230.

Ibidem, pp. 233‑234.

Ibidem, p. 234.

Ibidem.

105

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

De asemenea, Eminescu a manifestat deschidere şi pen‑ tru istoria limbii, şi pentru lingvistica romanică. Informaţiile lui despre romanitate, elementul alogen din structura lexicală a lim‑ bii române, adstratul slav, infiltrarea grecismelor, turcismelor şi germanismelor ţin, de bună seamă, de resorturile istoriei limbii române.

Dar asemănarea românei vorbite în secolul al XIX‑lea cu latina postclasică, pe linia unor forme de plural, converge spre latura diacroniei (tot în Notiţe lingvistice).

Oaze de lingvistică romanică pot fi depistate în Studii asupra pronunţiei, prin compararea pronunţiei moldoveneşti cu dialectul toscan264 şi a limbii române cu dialectul calabrez.

Un mare lingvist european este evocat în Friedrich Diez265 ce analizase controversele între şcolile lingvistice româ‑ neşti pe tema originii romanice a limbii române, respingând punctul de vedere slavofil.

Trecând peste Potcoave ortografice266, articolul Românii din Moravia ascunde în subtext dramatismul păstrării limbii române, a pronunţiei naturale de către o populaţie condamnată, practic, la pierderea identităţii de sine.

Gama jurnalisticii eminesciene cunoaşte şi studii con‑ struite imprevizibil. Spre exemplu: Despre filologi porneşte de la o parabolă despre băiatul care ştie „două buchii la nemţi” şi care imită pe Schiller.

Câteva „săgeţi” sunt expediate spre filologii care nu au viziune comună asupra fenomenelor lingvistice profunde şi nu ţin cont de graiul popular.267 264 265 266 267

Ibidem, p. 230.

Ibidem, p. 261.

Ibidem, p. 262, în Note diverse – inflaţia de latinisme este criticată.

Ibidem, pp. 260‑261.

106

Tematica

Concluzii Polemizând cu limbajul din media scrisă, aceasta este acuzată pentru promovarea fără discernământ a neologismelor, a sintagmelor hilare, groteşti, triviale. Din acest unghi, presa, academicienii şi tineretul pseudoinstruit peste hotare au contri‑ buit la apariţia unui idiom nou cosmopolit, „limba păsărească”, în terminologie maioresciană, „beţia de cuvinte”.

Din fericire, o mână de cărturari lucizi s‑au angajat de bună voie într‑o dispută inegală, cu scopul salvgardării limbii neamului, conservării trăsăturilor ei definitorii. Concret, este vorba despre reprezentanții bisericii, „duşmani” pe faţă, ai muti‑ lării limbii române. Bisericii i se datorează că limba română vorbită pe aceste meleaguri a rămas „aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi‑n toată românimea.”268 Din perspectiva interdisciplinarităţii, Eminescu rela­ ţionează lingvistica de literatură, cultură, filosofie, poate nu cu aceeaşi abnegaţie cu care a abordat unele teme clar delimitate. Şi totuşi în intertext se poate citi că limba şi neamul, limba şi naţionalitatea formează cupluri indestructibile. În cadrul articolelor dedicate lexicologiei, nu puteau lipsi referirile la neologisme şi derivare.

Tip conservator, reticent, jurnalistul apreciază ca anacro‑ nică împestriţarea vocabularului românesc cu vocabule străine.

Neologismele sunt stringente în anumite condiţii, când în limba română lipseşte cuvântul apt a desemna o situaţie nouă: „Sfidarea logicii elementare conduce la contexte groteşti.

Eminescu exemplifică cu termenii „ingrat” şi „grat”, supuse 268

Articolul Biserica în cultura românească, în M. Eminescu Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, 1970, p. 218.

107

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

derivării după modelul sufixării şi prefixării lui „mulțumitor, nemulțumitor”.269 Conform teoriei sensurilor, gazetarul ştie că există sens concret şi abstract270, iar după un alt criteriu, sens principal, secundar şi figurat.271 Câteodată, autorul de articole pe teme ling‑ vistice îşi defulează vocaţia filozofării şi a jocurilor de cuvinte: „Mulţumire” ori „nemulţumire” sunt fenomene psihologice, „grat” şi „ingrat” sunt cu desăvârşire etice.”272 Istoria poporului român s‑a împletit cu limba. Comparativ cu poporul – supus, în diacronie, opresiunii turceşti, ruseşti, aus‑ tro‑ungare şi habsburgice – limba s‑a opus din răsputeri influen‑ ţelor străine, afişând o rezistenţă aproape metalică, neacceptând decât prin constrângere unele implantări lexicale ori adaptări gramaticale. Un pilon al românismului, al dăinuirii a fost și este biserica.

Fiind „staţionară, veche, pe deplin formată” încă din secolul al VI‑lea, limba română predicată de la amvon s‑a des‑ povărat de indezirabile adaosuri lingvistice (germanisme, slavo‑ nisme, maghiarisme). Unitatea limbii a imprimat unitatea, solidaritatea românilor.

Tradiţionalist, în unele privinţe, gazetarul a exprimat şi puncte de vedere moderniste, precum cel din articolul Dez­ voltarea limbii273, aceasta realizându‑se prin intermediul poeţi‑ lor, prozatorilor.

269

270 271 272 273

Vezi articolul Limbă şi naţionalitate, pp. 231‑214 şi Unitatea poporului român, pp. 214‑215.

M. Eminescu, op. cit., p. 227.

Ibidem, pp. 220‑221.

Ibidem, p. 228.

Ibidem, p. 219.

108

Tematica

Raportul cultură‑literatură dezvăluie un neaşteptat joc de cuvinte, cu irizări filosofice şi metaforice: „Cultura claselor privilegiate, cel puţin, e cu mult deasupra literaturii ţării lor, dar e străină; literatură e naţională, dar e în urma culturii. Popor de contraste e o frază.”274 Limba, reticentă, circumspectă, cu inova‑ ţia lingvistică, poate rămâne în urma culturii.275 Tot în categoria articolelor filologice mai trebuie menţionate: Friedrich Diez (un necrolog despre nemuritorul lingvist european) şi Despre filologi conceput în altă manieră: o parabolă cu băiatul care nu ştie „două buchii la nemţi”, dar care speră a produce literatură în maniera lui Schiller.

3.2.5. Literatură 3.2.5.1. Cronici literare, impresii de lectură În abordarea problematicii literaturii, gazetarul a utilizat o multitudine de specii jurnalistice, printre care: cronica lite‑ rară, tableta, necrologul, controversa, articolul.

Nearogându‑şi statutul de critic literar, ziaristul recen‑ zează cu responsabilitate cărţile semnificative ale vremii, cum ar fi: Pseudo‑Kynegetikos de Al. Odobescu, Cuvinte din bătrâni de B.P. Haşdeu, Novele din popor de I. Slavici, ori analizează acti‑ vitatea per global a lui D. Petrino, N. Bălcescu, A.T. Laurian, Cezar Bolliac.

Prin aceasta se acoperea o parte din deficitul de critică şi istorie literară, completându‑se cu acţiunea maioresciană de asanare, de triere a operelor artistice veritabile de pseudoliteratură.

274 275

Ibidem.

Art. Purificarea limbii, în M. Eminescu, op. cit., p. 220.

109

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Mobilă şi motivată, tonalitatea publicisticii înregistrează cel puţin trei escale: prima, a bunului simţ, a reverenţei, o alta a obiectivităţii şi ultima, a criticismului.

Sub efigia politeţii, se situează recenzarea eseului lui Al.I. Odobescu şi a monumentalului op semnat de B.P. Haşdeu, în fond, personalități clasicizate, cu aport substanţial la cristali‑ zarea unei culturi românești emancipate.

Lipsit de prejudecăţi, cronicarul literar îmbină fraza fes‑ tivistă, constatativă ori poleiala estimativă cu exprimarea frustă, verde, a diagnosticului şi punctarea riguroasă a ideii. Este apre‑ ciat demersul ştiinţific al lui B.P. Haşdeu, care a examinat limba vorbită între 1550 şi 1600, comentatorul fiind la curent cu alte cercetări de specialitate, semnate de Alex. Cihac şi Timotei Cipariu.

Superlativele nu sunt zăvorâte, dimpotrivă: „Pătrunderea şi audi‑ ţiunea lui Haşdeu se manifestă în modul cel mai strălucit.”276 Prin travaliul lingvistului de talie naţională s‑a infirmat ipoteza stagnării ştiintei româneşti sau că ţara noastră se găsea, la figurat, la porţile învechite ale Orientului.

Cu Pseudo‑Kynegetikos, Al. Odobescu şi‑ar revendica, pe drept, prerogativele stilului epistolar. Deschizător de drumuri, autorul paternalizează o nouă specie – eseul – mustind de expresivitate.

După o introducere cam lungă, însă plăcută, digresiunile înspre artele plastice şi muzică au captat atenţia lectorului, şi pentru că „limba e curată şi are farmecul noutăţii.”277 Metoda descriptivismului didacticist este rapid abando‑ nată în cazul cronicii consacrate unui volum de proză aparţinând lui I. Slavici. Prietenul de peste munți are parte de o receptare 276 277

M. Eminescu, Despre cultură şi artă, p. 114.

Ibidem.

110

Tematica

pozitivă, laudativă pe parcursul a patru pagini278, în cheie tradi‑ ţionalistă, unde se istorisesc279: Popa Tanda, Gura satului, La răscrucea din sat, Budulea Taichii, O viaţă pierdută.

Ivirea pe bolta epicii româneşti despre finalul de secol XIX a unui ardelean n‑a semănat cu un meteorit, numele nuve‑ listului român devenise o marcă, o etichetă a calității, un fel de brand, mai cunoscut peste hotare, în Germania, decât în propria‑i ţară: „Autorul e cunoscut publicului german şi va fi, credem, celui francez, deşi n‑a dat atenţia cuvenită activităţii sale literare.”280 Se enumeră atuurile scriiturii slaviciene: realismul, dina‑ mismul personajelor, apropierea actantului de poporul român şi cultivarea analizei psihologice, după cum se aplică verdictul de prozator format, matur, sigur pe uneltele sale.281 Volumul Novele din popor a consfinţit, practic, consa‑ crarea şirianului ca nuvelist realist şi psihologic, iar cronica emi‑ nesciană depăşeşte orizontul de aşteptare al cititorului.

El însuşi, ferment viu al noii direcţii din literatură, Eminescu transpune în faptă o iniţiativă a mentorului Junimii: o exegeză despre un scriitor afirmat la cenaclul din casa lui Vasile Pogor şi filtrarea în paginile „Convorbirilor” ieşene.

Dacă Maiorescu nu a alocat prea mult timp lui Slavici şi lui Creangă, comparativ cu atenţia acordată celorlalţi doi mari clasici, iată că şansa s‑a numit Eminescu, iar obiectul de studiu – nuvelistica lui Slavici.

278 279

280 281

Ibidem, pp. 118‑122.

Gazetarul anticipează metoda critică a lui Alex. Piru, discipol al lui Călinescu.

M. Eminescu, op. cit., pp. 118‑119. „E înainte de toate un autor pe deplin sănătos, în concepţie, proble­ mele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”.

111

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Ca un critic versat, gazetarul surprinde verosimilitatea situaţională şi umană desprinsă din paginile epice ale ardeleanu‑ lui molcom.

Din extrasul „… fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în nuvelele sale e nu numai copiat de pe uliţele satului, nu seamănă numai exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”282, se degajă trei idei: literatura ca mimesis, preponderenţa personajelor din mediul rural, identitatea de cuget şi simţire între eroi şi popor. În subsidiar, se reiterează relaţia univocă literatură cultă şi literatură populară, în care factorul determinant este cel secun‑ dar: „credeam că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor nu poate exista decât determi‑ nată ea însăşi, la rândul ei de spiritul acelui popor.”283 Din dis‑ cursul eminescian desprindem unele sintagme extrase parcă dintr‑un manual de critică şi istorie literară: Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte pen‑ tru sate, „un popă cu gură de lup şi inimă de miel”284 (inserţie cu iz folcloric) şi Budulea Taichii – poate nu atât de sobră în formă ca Popa Tanda, e de o adâncime psihologică mai mare încă.

Sesizând „bruma” de comic, alături de stilul sobru, obiectiv, seriozitatea şi rafinamentul sondajului interior285, publicistul pro‑ bează disponibilităţi de subtil examinator al operei slaviciene.

Păstrând linia maioresciană, cronicarul literar M. Eminescu prinde curaj şi schițează o judecată de valoare viabilă: I. Slavici, Creangă învederează segmentul robust al literaturii, 282 283 284 285

M. Eminescu, op. cit., p. 19.

Ibidem.

Ibidem, p. 120.

Ibidem, p. 121.

112

Tematica

altfel spus, ilustrează categoria minoritară şi, rara avis, a scriito‑ rilor în sine: „Ceea ce face meritul unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat româ‑ nească, ci şi împrejurarea că într‑un mediu pe deplin stricat cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei con‑ cepţii care îngreunează viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului şi‑au păstrat sănătatea sufletescă, reflectă tinereţea etnică, curăţirea de moravuri, seninul neamului românesc.”286 Criticismul eminescian distilat prin formulări sticloase converge spre satira virulentă, preargheziană, obiectul deriziu‑ nii oferindu‑l alt tip de scrieri, cu locaţii antielegante – spitalul, balamucul, cârciuma287 – simulând poeme de un europenism ief‑ tin, manieriste cu aromă franţuzească, dar în fond, nişte „între‑ prinderi scandaloase” ticluite de câţiva „catâri intelectuali”, medaliaţi, chipurile, în afară, pentru producţiunile lor scabroase: „Când vede cineva ce soi de literatură se prăşeşte în România, cum o revistă literară din Bucureşti care întruneşte într‑un snop (s‑a trecut la conotaţie şi metaforă – n.n.), o adunătură de tineri, îşi duce cititorii prin locuri malfamate(limbajul se franţuzeşte – n.n.), sub pretextul de a face poemuri à la Alfred de Musset, cum spitalul, balamucul, cârciuma sunt singurele locuri care furni‑ zează sujeturi artistice literatorilor de la „Literatorul”(rivalul Macedonski n‑a fost iertat – n.n.)şi de la alte întreprinderi scan‑ daloase, acela cată să fie recunoscător puţinelor pene (metoni‑ mia/sinecdoca iese în prim plan – n.n.) în adevăr româneşti.”288 În aceste reşedinţe ale bolilor, unde mărginirea intelectuală a 286 287

288

Ibidem.

Ulterior toposuri bacoviene preferate alături de „cimitir”, „şcoală”, „abator”.

M. Eminescu, op. cit., p. 121.

113

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

pretinşilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea lor pla‑ giară şi de obtuzitatea cu care ei pe ei înşişi se proclamă mari autori, literele româneşti au relaţii, fireşte, sterpe, cu nişte catâri intelectuali289, ceea ce contravine junimiştilor, îi agasează în spe‑ cial, pentru zborul lor artistic şi împodobirea acestor nulităţi literare cu „medalia Bene‑Merenti”.

Umorile gazetarului romantico‑realist se scuză, dacă s‑ar ţine cont de generalizarea voit conştientă a unor produse literare noi, însă, „extra‑casa”, eludând direcţia, precum şi de aroganţa, de ifosele acelor „literatori”, ce se încurajau doar ei între ei drept „mari autori”. Prin fronda emulilor macedonskieni care îl irită până la oripilare pe intransigentul ad‑hoc cenzor literar, gazetarul ar deschide cumva un geam minuscul spre post‑ modernismul înţeles ca antiliteratură, anti‑dogmă, anti‑regulă.

De asemenea, se minimalizează prin litotă distincţiile străine acordate unor opere pseudosemnificative – lasă a se subînţelege ziaristul – pe criterii aleatorii.

Este clar că se configurase un antagonism la nivelul concep­ ţiei despre literatură între „Convorbiri literare” şi „Literatorul”. În plan doctrinar, revolta publicistului Eminescu se cuplează cu cea a poetului şi a mentalităţii junimiste de castă, ce repudia şi chiar nici nu concepea a se scrie literatură adevărată decât din interiorul grupării patronate de Maiorescu, nicidecum de către un grup de juni cu vederi fanteziste.

289

Eminescu judecă foarte aspru, aproape inuman tendinţele refomatoare ale celor de la cenaclul şi revista „Literatorul”. Aşa numitul „simbolism instrumentalist” propăvăduit de mentorul şi şeful de şcoală poetică Alexandru Macedonski, i se pare un simulacru de literatură, înfăptuit de minţi bolnave, care îşi livrează micimea raţiunii prin exponate de o preţiozitate ridicolă. Mostră: sintagma „catâri intelectuali”.

114

Tematica

La nivel tehnic, desigur că am asistat la un regal lexical, inimitabil, cu fraze neologice, muzicale, iar pentru ca acest fes‑ tin jurnalistic să fie exhaustiv au fost convocaţi unii termeni latineşti: „nisum teneatus amice” şi „non emmunetae moris”.

Gazetarul palpează literatura română ca un specialist (întru cri‑ tică), o invalidează alertând: literatura se află în impas!

La acest declin se ajunsese, în primul rând datorită alter‑ nativei literare avansate de generaţia mai tânără, călăuzită de un filo‑francez precum Macedonski, ctitor şi proprietar de media scrisă, colaborator la reviste excentrice; în al doilea rând, sporirii valurilor de contestatari ai junimiştilor şi, nu în cele din urmă, insolenţei unor gazete secundare ori terţiare, de teapa „Columnei lui Traian”290, „păstorită” de un scriitor de renume, B.P. Haşdeu. În articolul omonim revistei, prima impresie pare favo‑ rabilă: lunarul a evoluat dintr‑un periodic politic spre unul cul‑ tural – artistic, receptacol de poezii, drame îndoielnice, diagnostichează sec Eminescu. Acidul condei eminescian, ates‑ tând o polivalenţă de invidiat, a făcut multe „victime”, a stârnit polemici, a ascuţit conflicte mocnite, a generat adversităţi. De fiecare dată, „spadasinul” provocat a fost şi culegător de puncte şi izbânzi, multe facile. În postura de autor incompatibil cu creatorul Odei (în metru antic) s‑a aflat şi D. Petrino, căruia i se dedică două mate‑ riale291: un necrolog şi unul rezumativ de triere drastică a operei.

Bardul Bucovinei, baron milionar, a trăit în huzur risi‑ pindu‑şi inconştient averea şi opera. Câtă valoare a avut s‑a văzut la ceasul cel tragic – arată publicistul cronicar – când, la 290 291

M. Eminescu, op. cit., pp. 115‑118.

Ca şi lui B.P. Haşdeu: B.P. Haşdeu – Cuvinte din bătrâni şi Columna lui Traian, fiecare studiu de câte trei pagini.

115

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

procesiunea funerară au participat doar 20 de persoane (în D. Petrino)292.

Artistul ovaţionat cu surle şi trâmbiţe de către elita uni‑ versitară s‑a vrut şi critic în O scriere critică.293 Strategia lui – indică Eminescu – presupunea concentra‑ rea filologiei bucovinene. În zadar, D. Petrino i‑a acuzat pe filo‑ logii din Bucovina de distanţarea fată de limba populară; argumentele lui nu au soliditate. Şi alte iniţiative ale autorului sus‑citat s‑au năruit.

Scepticul redactor lansează o interogaţie retorică: merită broşura lui D. Petrino numele de operă critică? Vulgaritatea şi absenţa profunzimii cugetului o trag tare în jos. O pată de lumină conţine, cu toate acestea, articolul respectiv. Şi anume: sintagma care a făcut furori în epocă – Alecsandri ca „rege al poeţilor”.

Studiul Literatura din Botoşani demarează printr‑un truc: remarcând pastrama de calitate dintr‑un antic orăşel moldo­ venesc, recenzentul mimează inocenţa în funcţionarea unei miş‑ cări literare acolo: „Ştiam odată că în vechiul târg al Botoşanilor se face pastramă şi în genere se dau cărnii acele modificaţii, care o fac să se împotrivească timpului (glisări spre poeticitate, cono‑ taţie şi perifrază – n.n.) şi să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin bacănii şi pieţe.

Dar (aici Eminescu învăluie, ocoleşte subiectul dând impresia de abandonare; cititorul este ademenit culinar şi trişat literar – n.n.), că în Botoşani s‑ar fi făcând şi literatură, şi încă literatură cu şic…, asta nu o ştiam până a nu ne veni „Calendarul lectorului român pe anul 1877.”294 292 293 294

M. Eminescu, op. cit., pp. 133‑138.

Ibidem, pp. 122‑123.

Ibidem, p. 135.

116

Tematica

În acelaşi registru argotic şi popular, hiperbola asigură lăcaş ironiei: „Acest calendar conţine smântâna (ca să nu zicem crema)” inteligenţei literare din acel oraş, iar untul din acea smân­ tână e neapărat D.M.I. Anghel.295 Ce urmează ţine de domeniul surprizelor, căci, lăudându‑l cu abilitate, cronicarul literar îl des‑ fiinţeaza pe dl. Anghel, bard local, prozist (inovaţie lexicală – n.n.) ce a comis o gingaşă scriere nuvelistică” intitulată George şi Maria din care citează voluptuos pasaje de o platitudine rizibilă.296 Pentru că polemistului îi plăcea să se „dueleze”concomitent cu diferiţi adversari, fie şi de dimensiuni liliputane, cum ar fi şi dl.R., ce ar fi îndrăznit să discute „cestiunea” în cauză, în mod regulat, intrusul este pus la punct, neavând altitudine spirituală („el nu poate fi admis ca normă de ceea ce produce în genere, mediul intelectual al Botoşanilor”297) de a se confrunta cu un „devorator” de cărţi („Noi cunoaştem aproape tot ce s‑a scris în româneşte”298; aici Eminescu lasă modestia la o parte) la curent cu tot ce se „mişcă” în peisajul literar intern şi extern. Decalajul între parteneri este evident, precum oscilaţiile de ton, ale justiţia­ rului gazetar: la Botoşani ar exista un mediu intelectual, probabil de ţinută, apoi se aminteşte despre „uscăturile din Botoşani” şi „relele poezii ale d‑lui Anghel” (nici vorbă că din Botoşani dl R. a văzut „ieşind multe bucăţi de poezie admirabilă, cari fac onoare nu numai Botoşanilor, ci ţării întregi”).299 De la primul său mentor, Aron Pumnul, Eminescu a învăţat să respecte tradiţia, trecutul, să venereze eroii neamului, pildă oricând pentru contemporani. Articolul Scriitori moderni 295 296 297 298 299

Ibidem.

Ibidem, pp. 137‑138.

Ibidem, p. 138.

Ibidem.

Ibidem, p. 139.

117

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

faţă cu înaintaşi300 departajează şi depunctează după criteriul sensibilităţii, al împodobirii ideii poetice, două tipuri de litera‑ tură, de scriitori. Cifric, operele precursorilor din secolele XVI, XVII şi XVIII s‑ar ridica la 269 de cărţi, predominând cele bise‑ riceşti (a se vedea şi Despre vechea literatură românească, p. 72).

Acestea nu reprezintă opere trecătoare, şansa lor s‑a numit limba modernă utilizată şi deliciul locuţiunilor. Antiteza între literatura înaintaşilor şi cea a contemporanilor stă la baza poemului Epigonii unde balanţa valorii s‑a înclinat net spre ante‑ cesori, pe când scriitorii prezenţi („iară noi, noi, epigonii?”) sunt catalogaţi „simţiri reci, harfe zdrobite …măşti râzânde puse bine pe un caracter inimic”, adică au produs o literatură superficială, artificială, au mimat expresivitatea, în absenţa de nobile senti‑ mente şi idealuri…

Atipică postura cronicarului literar, parior pe un scriitor necunoscut – în Constantin Bălăcescu – prolific autor de come‑ dii, fabule, epigrame, domiciliat în Bucureşti, ca pensionar al statului român.

Introducerea – lentă, întinsă, intră în consonanţă cu cita‑ tele generoase din producţia acestui scriitoraș obscur.

Limbajul caustic este substituit printr‑unul reverent.

De ce? Nu ştim. În Monumente301 se aduce un omagiu voievozilor de legendă, Mihai, Ştefan, Gr. Ghica şi cărturarilor de prestigiu Gh. Lazăr şi Heliade Rădulescu. Ultimul examinat cu parcimo‑ nie, ar fi avut o activitate inegală, gazetarul reliefându‑i plusurile şi minusurile în două articole: Ioan Eliad302, cu ocazia dezvelirii 300 301 302

Ibidem, p. 71.

Ibidem, p. 84.

Ibidem, pp. 86‑89.

118

Tematica

ctitorului de cultură, presă, învăţământ şi literatură, şi Eliade Rădulescu303.

Mai concesiv, Eminescu admite că marele îndrumător muntean ar fi creat „o limbă nouă din nimic”, limba literară, nu grăită, chit că un alt congener, Ion Ghica, nu a avut „nicicând o mare părere de Eliad.”304 Celălalt articol, deloc encomiastic, începe în mod pesimist: „Statuia lui Eliad zace dată uitării în umbra zidurilor universităţii, deşi, de la 1825, începând a inaugurat atât reforma limbii literare pe care i‑o datorăm în mare parte lui, precum şi refoma.”305 Făurar de opere politice şi literare perisabile, Heliade s‑a bucurat de aura de reformator, de pionier în domeniile funda‑ mentale ale culturii: „Ca literat şi om politic, dacă n‑a creat opere nemuritoare, desigur a fost promotorul cel mai arzător al tuturor mişcărilor generoase şi a avut ca nealtul, o influenţă determinantă asupra caracterului culturii române.”306 Edilii şi politicienii dâmboviţeni nu se dezmint prin dezinteresul pentru valorile ţării: „Ei bine, zace uitată statuia lui, căci alte griji au patrioţii.307 3.2.5.2. Necrologuri Dintre necrologuri, două ne‑au atras atenţia în mod spe‑ cial. Primul, D. Petrino308 ar confirma motivul biblic „deşertă‑ ciunea deşertăciunilor” printr‑un exemplu din literatură: din 303 304 305 306 307 308

Ibidem, p. 89.

Ibidem, p. 86.

Ibidem, p. 89.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem, pp. 133‑138.

119

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

gloria şi milioanele baronului nu au mai rămas decât „cioburile”, praful şi pulberea s‑ar fi ales de opera lui la trecerea peste Styxul vieţii, fiind însoţit de un grup restrâns de amici. Tonul amar, negativ a făcut rocada cu cel nostalgic. În Sfârşitul lui C. Negri309, prietenul paşoptiştilor mol‑ doveni refuzase coroana domnească în 1859, îndreptând capita‑ lul de simpatie populară dinspre el şi Alecsandri spre colonelul Al.I. Cuza.

Altruistul om de stat a încurajat cultura modernă, iar când vremurile politice s‑au tulburat, din bun simţ, C. Negri s‑a retras la Tg. Ocna. Dispariţia la doar 64 de ani a „unuia din cei mai nobili bărbaţi”, posedând „cel mai curat patriotism” şi o „capacitate intelectuală extraordinară a reprezentat o grea pier‑ dere pentru România.”310 Comuniunea om‑natură a funcţionat emoţionând şi sufletele împietrite prin apariţia unui soare blând autumnal „care a luminat sărbarea de tânguire pentru pământul nostru.”311 Şi pentru că am amintit de paşoptişti, vom semnala per‑ manenta admiraţie faţă de N. Bălcescu, revoluţionar cu un destin ingrat, stins departe de ţară, tocmai în Italia, înainte de a‑şi vedea ţelurile împlinite: „Dumnezeu a fost îndurător şi l‑au luat de la sine înainte de a‑şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contemporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi cu cercul lui de idei, l‑au exploatat pe acesta ca pe o marfă cum au intro­ dus formele goale ale Occidentului liberal (gazetarul revine la vechiul tic politic: antipatia faţă de liberali!), îmbrăcând cu dân‑ sele pe nişte bieţi oameni de nimic.”312 309 310 311 312

Ibidem, pp. 78‑79.

Ibidem, p. 78.

Ibidem, p. 79.

Ibidem, p. 81.

120

Tematica

Regretul condeierului era cu atât mai mare cu cât poste‑ ritatea cosmopolită a lui Bălcescu fiinţa în mod epicureic: „oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinile prin cafenelele Parisului313 şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite în alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie nu o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţeleg, ale cărui simţuri o lasă rece?”314 Realismul vizionar asupra tinerelor generaţii, regăsibil în Scrisorile I şi II se arcuieşte prin şase întrebări, din care două cu coloratură poetică: „Dar suna-va acel ceas?” „Oare un stejar315 care‑l rupi de la rădăcină şi‑l sădeşti în mod meşteşugit, într‑o grădină de lux are viitor?”; şi o a treia patriotică: „Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcini‑ lor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări, cu totul stră‑ ină, precum este pentru noi cea franţuzească?”316 În categoria necrologului se includ şi A.T. Laurian şi C. Bolliac, sacrificându‑se o lacrimă şi un gând bun pentru inspectorul şcolar general din Moldova şi pentru omul de litere şi presă din Muntenia.

Defectele celor doi intelectuali de marcă nu ţin capul de afiş, căci de mortuis nil nisi bene, ceea ce scuză absenţa unei examinări riguroase a celui de‑al doilea, să zicem, ziarist nu tocmai prietenos de la „Trompeta Carpaţilor”şi „Buciumul”, din partea confratelui de la „Timpul”.

313

314 315 316

Imaginea Parisului corupător se va întâlni şi în poeme social‑politice precum Scrisoarea III. M. Eminescu, op. cit., p. 82.

Pilda cu stejarul şi ghinda reprezintă un lait‑motiv în opera eminesciană.

M. Eminescu, op. cit., p. 82.

121

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

3.2.5.3. Articole literare pe teme estetice Extrem de relaxat, gazetarul pleacă de la o butadă a unui cititor rus şi o scrisoare către principele Gorciacoff, în Poetul şi omul politic. Profesia de poet ar fi un fel de rara avis comparativ cu cea de politician, la îndemâna multora: „Poeţii se găsesc foarte rar – politicienii – câtă frunză şi iarbă” (expresie populară).317 Amatoristul din politică facilitează ascensiunea indivi‑ zilor semidocţi, mediocri, dar cu priză la publicul larg, graţie logosului roz, inundat de promisiuni necostisitoare în vreun fel: „Un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare.”318 Arta se dezvoltă independent de politică, opina cu ardoare gazetarul, acum un secol şi ceva, teză de actualitate.

Paralelismul poezie – politică, în pofida unor aderenţi, ţine de domeniul utopiei.

Revenind la teoria geniului vom consemna punctul de vedere din Personalitatea creatorului319: „Homer, Shakespeare, Rafael, geniile în artă se nasc la 2, 3 mii de ani. Newton şi Galilei, Kant şi Darwin, geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani.”320 Harul jurnalistic şi zestrea culturală impresionantă îi permit exprimarea în axiome, parabole, fie şi în incipit: „Oamenii învă‑ taţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii fiinţei moarte mi‑i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de ieşire! Ideile streine intră printr‑o uşă, trec prin întunericul salei şi ies pe cealaltă.”321 Articolul Despre talent, prelungeşte şi nuanţează para‑ lela artist – politician, într‑o manieră poetizată, accesându‑se o 317 318 319 320 321

M. Eminescu, op. cit., p. 37.

Ibidem, pp. 37‑38.

Ibidem, pp. 38‑39.

Ibidem, p. 38.

Ibidem, p. 41.

122

Tematica

comparaţie expresivă: „capul unui om de talent e ca o sală lumi‑ nată cu păreţi de oglinzi”.

Dintre tropi se preferă paralelismul şi comparaţia dez‑ voltată, menite a tălmăci abstracţiuni, idei fundamentale, pe înţelesul oricui.

Concluzia gânditorului Eminescu nu părăseşte irevoca‑ bil canoanele jurnalismului clasic, dar îl face tangent cu filosofia platoniciană: omul mărginit este ca „o odaie întunecată”, pe când cel flexibil, cult este aidoma „unei camere luminoase”.

Studiul Cugetări imposibile pare unul conceput de un T. Vianu juvenil, imatur, prin acreditarea tezei că geniul depă‑ şeşte, nesocoteşte legile, regulile, convenţiile artistice.

Exemplul invocat de ziarist: Beethoven care a compus Simfonia destinului în condiţii subnormale, de artist cu capacita­tea auditivă palidă, aproape mutilată. Nu insistăm pe protocronismul lui Eminescu, însă un lucru este cert: destule idei eminesciene depăşesc veacul burghez, romantic, anticipând idei din estetici, poetici viitoare ori secvenţe, tablouri dintr‑o imagerie proximă.

De mare fineţe analitică se arată studiul Despre talent, unde se dezvoltă relaţia cultură‑artă. Ideea centrală avansată se referă la adevărul că omul de cultură nu devine artist, de la sine, în comparaţie cu creatorul – individ dotat cu talent, fantezie, forţă de expresie, dar poate semiinstruit, cu restrânse cunoştinţe.

Cultura luminează raţiunea, dar nu injectează eficient, prompt imaginaţia; talentul se relaţionează univoc, unilateral cu zona culturii, a acumulărilor informaţionale.

Accesul în tagma artiştilor se realizează foarte anevoios.

O primă conotaţie: să existe imaginaţie fertilă322 şi capacitatea de a plasticiza ideile.

322

În Despre fantezie, M. Eminescu, op. cit., pp. 43‑44.

123

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Fantezia nu ţine cont de vârstă, aruncă sentinţa jurnalis‑ tul estetician în acelaşi studiu. Simplificându‑şi exprimarea spre a nu cădea în preţiozitate şi academism, Eminescu rectifică în Despre sentiment şi fantezie323 un crez: arta o comit oamenii cu fantezie şi „inimi deschise”.

Printre rânduri se mai citeşte un gând: cei ce nu au trăiri interioare puternice au şanse mici să se transforme în artişti.

Cu toate că „mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumini nouă.”324 Prin metafora restrictivă de mai sus se acreditează teza că arta nu poate funcţiona în afara tropilor, a procedeelor artis‑ tice. Întâi, forma artistică, pe urmă, fondul.

La toate acestea, reamintim că în Strângerea literaturii noastre populare325, arta, recte poezia, fusese concepută într‑o manieră supermodernă: imagine artistică şi figuri de stil, prilej de banchet estetic – în opinia noastră –, cu oaspeţi ca B. Croce, R. Ingarden, W. Kayser… Un alibi al gazetarului cu poetul prin a sa artă poetică Epigonii, anticipează celebra definiţie a poeziei lirice de către esticianul italian Benedetto Croce.

Presiunea socialului asupra artisticului, Eminescu o dez‑ bate în Artele din punct de vedere economic326, care, nu la fel de pesimist ca Hegel327, dar destul de alarmant: clişeul, artistul şi turnul de fildeş „s‑au dus”, peste decenii şi secole nobilele pre‑ ocupări se vor transforma în „simple trebuinţe populare”.

323 324 325 326 327

M. Eminescu, op. cit., pp. 42‑43.

Ibidem.

M. Eminescu, op. cit., pp. 47‑51.

Ibidem, p. 22.

Artele vor regresa; declinul s‑ar justifica prin dizgrația zeilor, a modelelor umane.

124

Tematica

3.2.5.4. Controverse Junimist, prin liberul consimţământ, naţionalist, prin nativitate şi formaţie intelectuală – cu un plus pentru mentorul lui, Aron Pumnul – Eminescu, demontează pas cu pas acuzele aduse „Junimii”, în special, lui Maiorescu328 (în Naţionalişti şi cosmopoliţi), ca autor al unui tratat de logică, acuzat de plagiat într‑un articol scandalos. Noţiunea de „cosmopolitism” primeşte o corecţie serioasă: cosmopolitismul nu există decât ca simula‑ ţiune, ca făţărnicie.

Ziaristul despică firul în patru, distingând naţionalismul „de operetă” de cel profund, netrâmbiţat, conchizând ceea ce‑i neadevăr nu devine adevăr prin aceea că‑i naţional.

Apropiindu‑şi principiul maiorescian „Naţionalitatea în marginea adevărului”, jurnalistul nu se ghidează după criterii simpliste, formaliste, corelând de pildă, o noţiune – „naţional” – cu altele de morală – „bine”, „adevăr”, „negreşit”, „fals”.

Reflectarea adevărului, a binelui, a eticismului nu atrage automat învestirea de „naţionalist”.

Cu aceasta ocazie, publicistul cu disponibilităţi de este‑ tician descalifică lirica unor poetaştri, pretins eticişti, naţionali, morali (Drăgescu, Bota, Grădişteanu, Costiescu, Adrian şi chiar Macedonski); poeziile lor nu devin frumoase dacă oglindesc rea‑ lităţile patriei ori aspectele morale pozitive, cu alte cuvinte, con‑ ţinutul nu dictează formei artistice, nu înalţă de la sine nivelul artistic.

De pe o platformă teoretică doctă, gazetarul persiflează naţionalismul „de paradă”329 reducându‑l, cum este şi firesc, la dimensiunea axiologică, la valoare.

328 329

M. Eminescu, op. cit., pp. 90‑94.

Ibidem, p. 91.

125

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Redutabil ziarist, polemist acerb şi avocat al literaturii de calitate, normal ca junimistul ipoteştean să pledeze pro „sua casa”, activizând traiectoria esteticii maioresciene.

Intelectualul cel recunoscător s‑a angajat nesilit de nimeni, să apere junimismul literar – singura variantă literară viabilă a epocii, până la apariţia „gălăgiosului” Macedonski – şi implicit pe marele ctitor, acaparat de timpuriu de politică. Nu mai puţin de trei articole Naţionalii şi cosmopoliţii, Observaţii critice şi Încă o dată recenzarea Logicei Maiorescu, au fost lucrate cu această finalitate. În Columna lui Traian dr. Zottu îl învinuie pe T. Maiorescu de plagiat, de a fi preluat fără ghilimele patru pasaje din J.S. Mill. Cu răbdare şi competenţă întru ştiinţele sociale aflate la graniţa cu cele exacte, ziaristul demonstrează falsitatea acuzelor, considerând că se regiza o ofensivă indecentă contra unei personalităţi ministeriale. Imixtiunea politicului în cultură trebuia demascată. Motiv pentru care, spre a fi mai expli‑ cit pentru consumatorii de presă, Eminescu îi mai face un servi‑ ciu editorului său de versuri, tipărind Contestarea alegerii dlui Maiorescu330, în fond, un breviar al activităţii polivalente a lide‑ rului „Junimii”, om de cultură, cu suficiente reuşite în plan peda‑ gocic, lingvistic şi folcloric. Relevarea unor calităţi joacă rol de argumente în ascensiunea administrativă şi politică a unei per‑ soane, altfel, foarte preţuite de ziarist. Doar înfierarea beţiei de cuvinte şi purificarea limbii de jargoanele francez şi german şi sunt suficiente, ca atuuri.

O publicaţie în vădit progres – exigentul formator de opinie deschide uşor „robinetul” gratulărilor –, am numit‑o „Columna lui Traian”, mult mai permisivă faţă de literatură, şi 330

Ibidem, pp. 108‑109.

126

Tematica

mai vigilentă cu „politicalele”, mai „călca strâmb”, alegându‑se cu o muştruluială pentru superficialitate în selectarea materiale‑ lor şi găzduirea unui articol antimaiorescian. Ca şi cum perso‑ nalitatea culturală şi literară ar fi fost mitizată şi nu s‑ar fi permis nicio re‑lectură, a te „lega” de Maiorescu echivala cu o dramă telurică/cosmică, culmea tupeului fiind un autoraş de „gingaşă scriere nuvelistică.”331 Nici D. Petrino – un bard local, zice Eminescu – nu este iertat pentru calificativele eronate puse unor confraţi, în realitate diletantul emițător de opinie, de verdicte pare străin de critica literară.

Mimând inocenţă şi acceptând formal că la Botoşani s‑ar scrie o literatură performantă332 şi distrându‑se cu producţia unui literat de acolo, publicistul cu intuiţie critică intervine pe neaş‑ teptate, cu acelaşi umor, lăsând „uscăturile” literare din acea urbe şi flatându‑l pe dl Anghel drept un „prozist”, creator de „gingaşa scriere nuvelistică”.

Mai îngăduitor, comentatorul de literatură recunoaşte noua generaţie de scriitori, nu o „biciuieşte” ca în „Epigonii”, dar îi recomandă să respecte tradiţia şi literatura precursorilor333, mai impregnaţi cu patriotism şi sinceritate.

3.2.6. Educaţie Experienţa de revizor şcolar în jud. Vaslui şi Iaşi i‑a fost de mare folos gazetarului care a sesizat în mod direct starea deplorabilă din învăţământ. Fin analist, Eminescu nu a menajat 331 332 333

Se simte ironia fină a jurnalistului.

Literatura din Botoşani, în M. Eminescu, op. cit., pp. 135‑140.

Scriitorii moderni faţă cu înaintaşii, în M. Eminescu, op. cit., p. 71.

127

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

pe nimeni din suprastructură, inclusiv miniştri, politicieni criti‑ când pe drept şi oferind nu o dată soluţii.

Comentariile lui constatative, descriptive erau redactate într‑o română cursivă, pe înţelesul celor mulţi.

Independenţa sa mentală se situa în afara oricărui dubiu, contând mai puţin culoarea politică a publicaţiei amfitrioane.

Inteligent şi straşnic documentat, apărătorul unui învă‑ ţământ de calitate raportează situaţia de la noi cu cea din ţările mai civilizate, spre prinosul cititorilor.

Soarta şcolii rurale, dificultăţile navetiştilor, salarizarea umilitoare, inflaţia de „scribi”, nu de dascăli, tipologia neatrac‑ tivă a şcolilor romăneşti, dezinteresul pentru limbile clasice – iată câteva aspecte emanate dintr‑o minte limpede, clarvăzătoare, imparţială, exigentă şi racordată la ora adevărului, a performanţei. În Scrisoarea către Leon Negruzzi334 examinarea învăţă‑ mântului se face din perspectiva sociologică.

Astfel, într‑o „ţară rău întocmită”335, cu doar o clasă pro‑ ductivă, ţărănimea fără „muncitori manufacturieri”336, haosul din învăţământ înregistra şcoli secundare formatoare de „scriitori meniţi a se tăvăli prin tot soiul de cancelarii”337. În acea „mizerie scolastică” dăinuirea, perfecţionarea semăna a utopie. Câtă vreme obligativitatea învăţământului era o iluzie, salariile – insignifiante338, întreţinerea localurilor – deplorabilă, iar intere‑ sul primăriilor rurale – aproape(de)zero, era strigător la cer a se pretinde performanţa. În schimb, cu puţine clase absolvite, 334 335 336 337 338

M. Eminescu, Texte esenţiale, pp. 203‑204.

Ibidem, p. 204.

Ibidem, p. 205.

Ibidem, p. 204. „Leafa învăţătorului e adesea egală cu… aceea a unui vătăşel”.

128

Tematica

deghizaţii în notari, primari, casieri, contabili, secretari şi‑au ignorat deliberat valoarea, obârşia, afişând mândrie şi comodi‑ tate – peste ani (rău) famate, dar la acea dată, „cărţi de vizită” ale unei categorii de „scribi (netrebnici)”.

Drama de la ţară consta într‑un învăţamânt dezastruos, poate chiar rizibil, cu învăţători care abia citeau (ironia aucto­ rială îşi arondează litota, ca figură de stil) iar profesorii, fie că aveau studii incomplete/mediocre, fie că eludaseră filtrul sever al examenelor. Dacă se mai adăuga şi materia cenuşie de prelu‑ crat, avem deja o imagine consternantă a unui sistem instruc‑ tiv‑educativ, într‑un regres galopant concurabil de instituţia intelectuală supremă, universitatea, invadată de profesori de liceu, nu de specialişti, adevărate somităţi în materie.

Scepticismul se converteşte uneori în cinism: învăţămân‑ tul românesc nu ar fi produs decât funcţionari, mai precis scrip‑ tologi, cu memorie scurtă şi privirea ageră la capitolul „peşcheş”339, şi aceasta în condiţiile în care ţăranul român era condamnat la un trai străveziu (mămăligă, brânză şi verdeţuri). Cecitatea orga‑ nelor administrative nu tulbura somnul raţiunii şi nu agita spiri‑ tul parlamentarilor, atât de detaşati faţă de soarta celor mulţi necăjiţi, atenţi însă la validarea unor legi favorabile doar Castei…

Pesimismul (Şcoala primară n‑are a face cu ştiinţa pe motiv că aceasta ar fi doar o instituţie de creştere/educaţiune340) – explicitat în „Timpul” (anul III, nr. 224, 11 octombrie, 1878) – corelat cu observaţia pertinentă (caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se preda, mai mult decât ştie însuşi profesorul)341 alertează şi nu prea pe minis‑ 339 340 341

M. Eminescu, Texte esențiale, p. 204.

Ibidem, p. 205.

Ibidem, p. 207.

129

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

trul în cauză. Pasul următor spre soluţionare: apelarea la un pri‑ eten „sus pus”, eventual ministru. În Scrisoare către ministrul Titu Maiorescu (11 dec.) se înfierează indolenţa autorităţilor de la ţară, ce percutau cu întârziere în efectuarea de reparaţii, în alimentarea cu lemne…

Ca atare, nu mai miră că frecvenţa era redusă, că nimă‑ nui nu i se aplica amendă pentru neglijenţa în serviciu…342 Rocada la putere, plecarea unui ministru şi sosirea altuia nu schimbau din temelii sistemul de învăţământ; „cutremurul” nu se produce, iar revirimentul se lasă aşteptat. Noului ministru, P.P. Carp343 i se aduce la cunoştinţă că prin dispariţia şi comasa‑ rea de unităţi şcolare rurale s‑a generat involuntar navetismul păgubitor al şcolarilor – nu puţini elevi aveau de parcurs pe jos o oră, cel puţin – iar „fructul” acesteia: absenteismul. Observaţia că activitatea didactică pare o „muncă de Sisif”344 mai îndulceşte întrucâtva abnegaţia dascălilor, impresia finală a lectorului fiind de compătimire gazetărească pentru truditorii de la catedră. În a treia scrisoare destinată ministrului educaţiei, gaze‑ tarul emite judecăţi de valoare: învăţământul mecanic predo‑ mina, iar cel pedagogic nu era suficient de dezvoltat. Încă persista spiritul vechi345, gregar: unora cu merite firave li se deschideau lejer uşile instituţiilor superioare346 com‑ promiţându‑se învăţământul. Examenele – de formă ori inexis‑ tente. În mod straniu, pentru un tânăr stat democratic, unde sita valorilor ar fi trebuit să funcţioneze, realmente.

342 343 344 345 346

Ibidem, p. 204. În două scrisori datate, 17 III 1876 şi 27 III 1876.

M. Eminescu, Texte esențiale, p. 204.

Ibidem, p. 206.

Ibidem.

130

Tematica

Exigenţa analistului se transforma subit în indulgenţă, iar gazetarul admite că existau şi şcoli bune, performante, cu profit spiritual pentru toţi din reţeaua şcolară respectivă347. Pe aceeaşi tonalitate, se confirma triada liceală: licee teoretice, rea‑ liste şi şcoli comerciale348.

Acolo, cu siguranţă că predau profesori instruiţi, pasio‑ naţi. Unii aveau năzuinţe de zbor exotic, din pricina salariilor mici din ţară... Când furtuna criticismului s‑a mai temperat, pagina eminesciană îşi arată bonomia, pozitivitatea, concesivi‑ tatea… Doar o nouă lege a salarizării i‑ar păstra în ţară349 pe absolvenţii de facultăţi, în speranţa (deşartă!) a „blindării” bibli‑ otecilor cu „n” tomuri ştiinţifice, a emancipării adevărate a sis‑ temului universitar (anchilozat).

Diametral opus se prezenta situaţia în alte materiale, simultane cu ascensiunea junimiştilor... În chip miraculos, impostura a fost eradicată, nimeni nu mai urca de la şcoala primară la gimnaziu, de la gimnaziu la liceu decât prin concurs, pe scurt, întregul proces instructiv‑edu‑ cativ s‑a primenit ca‑n basme… (să fie vorba de venirea conser‑ vatorilor, a junimiştilor la putere? – n.n.), încât ţelul fiecărui dascăl – proclama ferm diagnosticianul Eminescu – ar trebui să fie autoinstruirea, europenizarea echivalată nici mai mult, nici mai puţin, decât cu statutul de eminenţă350 la fiecare obiect de studiu. Sporind cantitativ specialiştii, universităţile româneşti ar dobândi blazon, iar mirajul străinătăţii ar căpăta doar canotaţii elitiste, pedante. Învăţământul românesc – se sugerează – sănă‑ tos, moral, calitativ, poate fi un termen de comparaţie în privinţa 347 348 349 350

Ibidem, p. 207.

Ibidem. p. 210.

Ibidem, p. 213.

Ibidem.

131

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

trierii valorilor, a ierarhizării pe criterii obiective. Este şi aceasta o faţetă a pragmatismului gazetăresc, dar exista şi o alta conec‑ tată la indicatorii politici. „Calul de bătaie” redevine fauna politicienilor. Conştient de „vrăjelile” preelectorale, de platitudinea lor intelectuală şi caracterială, realistul promotor media îi repulsionează pentru absenţa onoarei şi a iubirii de adevăr.351 Semnalele de alarmă îi vor deştepta odată şi odată pe ministeriali, aşa că, pentru obţinerea unui nou mandat, este posibil să ia aminte la zicerile şi negativis­ mele eminesciene, printre care: sporirea numărului de şcoli comer­ ciale, aplicarea reformei, edificarea unui învăţământ umanist, după modelul francez ori german,352 resuscitarea „limbilor moarte”, latina şi greaca, de mare preţ în Occident353, limbi oferitoare de nomencultură ştiinţifică în drept, medicină, farmacologie, biolo‑ gie etc. Marea cultură este de neconceput fără limbile clasice.

Doar ţările înapoiate aveau altă viziune, le omitea igno‑ rându‑se pe ele însele pe traseul progresului.

Cu abilitate, publicistul depăşește dilemele filologice şi încearcă să teoretizeze noţiuni ca: învăţătură, cultură, creştere. Învăţătura constă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilatera­ litatea cunoştinţelor, creşterea nu consta nici într‑una, nici într‑alta.

Ea se reducea la influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterelor şi în disciplinarea inteligenţei354. În acelaşi articol se preciza că instruirea n‑are limite, sugerându‑se educaţia permanentă: „Omul, cât trăieşte, vede, aude şi simte şi îşi face o educaţie a sa proprie”.

351 352 353 354

Ibidem, p. 209.

Ibidem, p. 211.

Ibidem, p. 208. „Timpul”, V, nr. 187, 22 aug. 1880.

132

Tematica

„Când începe şcoala?”, se întreba în „Timpul” (nr. 224, 11 oct. 1878, p. 1), pentru ca răspunsul să fie unul de intelectual avizat: „Când şi unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină”. Scepticismul în redresarea învăţământului – din nou gazetarul oscilează – are în vedere deriva continuă a şcolii, cu profesori plagiatori, avându‑l ca reper pe însuşi ministrul de resort (un „atac” venit mai târziu), acuză foarte gravă: „Cauza decadenţei355 şcolilor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra ţării întregi”.

Când unul plagiază, nu face decât să urmeze exemplul ministrului său…356 Concluzia: „Răul trebuie scos din rădăcină”357, iar „min‑ ciuna şi crima să cadă”358 (extensie sociologică şi juridică), în locul lor să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate („Timpul”, VII, nr 237, 29 oct. 1882). Înfăptuirea dezideratului presupunea blamarea în presă a incapacităţilor „erijate în titlu de merit”, (limba folosită se neologizează), aliate cu prostia şi neştiinţa „ca titluri de reco‑ mandaţie” (fină ironie) – mărturisea Eminescu în Mss 2264.

De apreciat deschiderea comentatorului pedagogic şi spre astronomie, matematică, mecanică, agricultură, chimie, dis‑ cipline privite cu reticenţă de cei abilitaţi.

355

356 357 358

De reflectat asupra unei teze valorice şi sociologice privind tra­ diţionalismul şi decăderea: „Viziunea tradiţională a istoriei este fundamental pesimistă. Perfecţiunea ei se găseşte la origini, ceea ce urmează nefiind decât o continuă degradare” – Lucian Boia.

Pentru o istorie a imaginarului; Ed. Humanitas, 1998, p. 144.

M. Eminescu, op. cit., p. 212.

Ibidem.

Ibidem, p. 209.

133

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Soliditatea informaţională îi permite să distingă ştiinţele absolute (realiste) de cele istorice, cazuistice (sociale). În pri‑ mele, adevărul rezista secole ori putea fi corijat, în celelalte el se relativizează.

Eminescu nu pardonează pe nimeni, dacă a greşit. Nici pe „Românul” (publicație liberală) pe tema tineretul corupt, nici pe noul ministru V. Conta, adeptul propulsării femeilor în posturi‑cheie.

Ziaristul de la „Timpul” chiar se amuza admiţând formal sintagma ca „doamna doctor” în Drept, Ştiinţe Politice, ceea ce i se pare cam deplasat la acea dată. Încărcarea programelor şcolare dăunează grav elevilor şi profesorilor359, după cum anormal îi apare şi oscilaţia între curentele pedagogice materialism și nematerialism. Vizionaristul pedagogic prevede şi înfiinţarea de şcoli comerciale360, motiv pentru care apelează la miniştri, prefecţi ori primari. Demersuri cu rezultate palide.

Dacă el, ditamai ministrul nu se sesizează la obiecţiile pertinente ale unui gazetar de rasă, atunci ce să mai pretinzi de la un prefect ori şef zonal trăitori într‑un stat în care o sarcină se pasează de la un responsabil la altul, cu toţi exonerându‑se: „Un om (adică, un gazetar veridic) nu poate face nimic într‑o ţară rău întocmită şi măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea: a poruncit câinele şi pisicei şi pisica şoarecelui, iar şoarecele şi‑a atârnat porunca de coadă361.

359 360

361

Ibidem, pp. 211‑212. „Scrisoare către prefectul jud, Vaslui, mai‑iulie 1876”. Apud M.E., op. cit., p. 205.

Apropo de volatilizarea disciplinei, a ordinei, istoricul Lucian Boia constata: „Două principii acţionează în orice societate: ordinea şi libertatea. Acest tandem nu funcţionează niciodată perfect. Nenu­

134

Tematica

Efortul de trezire din letargie a unei structuri sociale onorante – învăţământul – nu rămâne singular, căci iată un alt coleg de breaslă B.P. Hașdeu362 examinează cu simţ de răspun‑ dere, stabilind trei faze ale culturii şcolare: teocratică, aristocra‑ tică şi democratică, ultima avându‑i ca promotori pe Asachi, Săulescu, respectiv Lazăr, Heliade („Timpul”, V, 150, 8 iulie, 1880).

Prin profunzimea problemelor neştiute, prin semnalarea aspectelor negative ori imperfecte, prin sesizarea impasului, a stagnării învăţământului, Eminescu a demonstrat vigilenţă şi profesionalism ca ziarist întru pedagogie, greu de concurat ori egalat de către vreun confrate.

3.2.7. Religie 3.2.7.1. Pro creștinism Cititorul literaturii „de sertar”363 a lui Eminescu va rămâne uluit de radicala schimbare faţă de religie a polivalentu‑ lui scriitor, dacă se are în vedere premisa ateistă expusă în Epigonii: „Religia‑o frază de dînşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece‑n jug Cu umbre care nu sunt, v‑a‑ntunecat vederea

362 363

mărate nenorociri individuale şi sociale derivă din acest defect de coordonare, pe care imaginarul îşi propune să‑l elimine, absolutizând unul sau celălalt termen.” (Lucian Boia, Pentru o istorie a imagi­ narului, Ed. Humanitas, 1998, p. 142). „Timpul”, V, nr. 150, iul. 1880.

Vezi Fragmentarium de M. Eminescu ori M. Eminescu, Texte esenţiale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997.

135

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Şi v‑a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…

Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea Cel ce‑n astă lume a dus numai durerea Nimic n‑are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.”364 Este maniheist a‑l cataloga pe autorul manuscriselor (predate prin Maiorescu Academiei Române) un teist. Situaţia este mult mai complexă şi presupune dezbateri furtunoase. Noi vom urmări doar gândul eminescian cu fâlfâiri / falduri religi‑ oase, un anume feeling pro creştinism. De la decretarea lui Iisus drept reprezentantul săracilor, de la lustruirea unor definiri ale lui Dumnezeu ca stăpân al adevărului, al lumii, sinteza binelui şi a credinţei, la apologia sfioasă, discretă a creştinismului, la toleranţa religioasă a românilor, la aprecierea rolului pozitiv al bisericii în culturalizarea neamului, sau starea de pioşenie, de graţie degajată din parcurgerea Bibliei, toate se armonizează în mod impecabil. Publicistul îşi aroga şi aici alte falii ale cunoaş‑ terii, postulând teze din sociologia, istoria şi filozofia religiei.

Complexitatea mărturisirilor, densitatea ideatică se situează în afara oricărui dubiu, destabilizându‑i pe scepticii amatori de abe‑ raţii vizavi de neortodoxismul eminescian. Ca dovadă peremp­ torie, vom reactiva următorul cogito despre afanarea biologică, expierea contestatarului divinităţii: „Cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea morală a uni‑ versului, dar e dovedit că oricare neagă ordinea morală este pier‑ dut fie ca individ, fie ca neam, căci degenerează moraliceşte.”365 Teoria despre progres posedând şi o mantie teologică se detaşează de determinismul economic sau politic unde profesio­ nalismul guvernanţilor trasează liniile evolutive ale societăţii.

364 365

M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, 1971, p. 47.

M. Eminescu, Texte esenţiale, p. 57.

136

Tematica

În Mss. 2257 gânditorul susţine ideea direcţionării isto‑ riei universale de către religie. Conflictele interstatale se vor aplana, se va face unirea bisericilor şi mântuirea întregii creştinătăţi366. În doctrina ateistă se topesc şi idei atomiste, platoni­ ciene: „Dumnezeu e un atom, un punct matematic… astfel, Dumnezeu e în lume ceea ce sufletul atomistic e în om.”367 Admiraţia faţă de Michelangelo facilitează şi difuzarea sintag‑ mei: „Dumnezeu al păcii şi al luminii.”368 Marile spirite indepen‑ dente, poate rebele, în casarea ori spulberarea transcendenţei, au cunoscut fie şi ocazional, îndoiala de propriul caracter, au fiinţat lucid în momente semitragice, invocând o forţă transumană fan‑ tomatică, difuză, aberând rugăminţi, doleanţe sau întinzând gla‑ sul, şoapta, braţul spre un „autre” (altul) străin de propriul sine.

Strigătul disperat al lui Goethe „lumină, mai multă lumină” tre‑ buie să se fi propagat până la Eminescu, căci în Mss. 2259 se afla un pasaj german şi unul românesc de o cantabilitate indicibilă: „Lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu.”369 În altă parte, se indică atributele divinităţii: invizibilita‑ tea, atotştiinţa, ubicuitatea, omnipotenţa, pozitivitatea, afirma‑ ţia.370 Dumnezeu – „apa vieţei…, pânea vieţei de veci.”371 Regăsirea sinelui nu are legătură cu indianismul, cu ata‑ raxia, ci priveşte comunicarea creştină, apelurile fierbinţi de întoarcere a sufletului la comorile spirituale evocate de Biblie, de aici şi îndemnul de a procura toate variantele ei – sanscrită, 366 367 368 369 370 371

Ibidem, p. 57.

Ibidem, p. 54; Mss. 2257.

Ibidem, p. 53.

Ibidem, p. 55.

Ibidem.

Ibidem.

137

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

iudaică, persană, arabă: „Cumpăr Biblia în toate limbile pe care vreau să le învăţ.”372 Infinită sursă de cunoştinţe, Cel Atotputernic îi răsplă‑ teşte pe cei însetaţi de Calea Dreptăţii, cu chietudine, cu apropi‑ erea milimetrică de Adevăr, de Bine, eludând Răul şi pentru că „Dumnezeu şi adevăr sunt identici...373 Omul deplin al culturii române nu inovează cu orice preţ, ci repune în circuit restrâns, elitist, vocabule sfinte, într‑o limbă populară, la îndemâna oricui, fără pendulări metaforice, neologice.

Creatorul lumii nu se distanţează de cei cu inima vibrând(ă), însuflețiți de iubirea pentru aproapele, nici de cei harnici (viziune uşor sociologizantă) care‑şi fac treaba cât mai serios la locul de muncă.374 Câteodată noţiunile anatomice primesc veşminte religi‑ oase, cum ar fi: dihotomia corp‑suflet375: „sufletele sunt fiinţe de îngeri înamorate în corpuri de oameni (…). Sufletu‑i înger.

Corpu‑i om”. În schimb, abstractul („doliul”) şi o stare fiziolo‑ gică („paloarea”) sunt ornate cu straie metaforice: „Doliul este umbra ce‑o aruncă cei drepţi în altă lume asupra chipurilor celor rămaşi pe Pământ. Paloarea este lumina cea albă a morţii.376 Cu puţinii bani câştigaţi din presă, poetul cărturar dorea achiziţionarea de noi cărţi, printre care şi Evanghelia lui Luther şi Biblia latină.377 Informarea despre cele creştine se face prin 372 373 374 375 376 377

Ibidem, p. 54, Mss. 2257.

Mss. 2267, în M. Eminescu, Texte esenţiale, p. 25.

Ibidem, p. 55; Mss. 2263.

Ibidem, p. 55; Mss. 2262.

Ibidem, p. 54; Mss. 2258.

Ibidem, p. 56; Mss. 2266.

138

Tematica

cărţi ori ascultând slujbele religioase oficiate de preoţi pasionaţi, cu vocaţie. Speranţa într‑o comuniune cu Cel de Sus presupune neapărat rugăciunea, umilinţa, abandonarea trufiei, a aroganţei, smerenia.

Prin rugăciune se întăreşte inima, trupul poate suporta mai uşor diferite suferinţe.378 Omul din orice veac are nevoie de religie. Nu doar în vremurile de răstrişte. Ori pentru împlinirea unor ţeluri, mereu interminabile şi retorice.

Dincolo de toate acestea, religia te face mai bun, mai iertător, te purifică, te îndepărtează de cunoscuta pizmă ome‑ nească.379 Cugetătorul junimist a consacrat gânduri, idei, articole bisericii, creştinului (o a doua temă). În primul rând el se pronunţă pentru creştinism. A merge la biserică e de preferat chiar pentru tineri, variantă optimă, lucidă, opusă deplasării la cafenele şi locaţii distractive.380 În acest fel, ei vor afla că biserica lui Matei Basarab şi Varlaam a constituit o „maică spirituală” a neamului românesc, generând unitatea de limbă şi purificarea etnică a poporului român.381 Nu este absolvită de vină biserica catolică, pentru confiscarea ade‑ vărului ştiinţific. Şi impunerea doar a unui punct de vedere...

Măsurile punitive extreme luate cu savanţii Darwin şi Bruno o descalifică, îi maculează imaginea.

Indiferent de religiile lumii, Dumnezeu e unul şi lucrează în lume… pe calea dreaptă, fără a nedreptăţi pe cineva, poate doar încurcându‑i pe unii… de profunzimea crezului religios.382 378 379 380 381 382

Ibidem, p. 57; Mss. 2275 B. Ibidem, pp. 47‑78; „Timpul”, nr. 81, 12 apr. 1881.

Ibidem.

Ibidem, p. 49.

Ibidem, p. 52.

139

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Numai păgânii resping evidenţa că „nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului.”383 Eminescu nu are o gândire închistată, dimpotrivă recu‑ noaşte existenţa societăţilor francmasonice preocupate de admi‑ nistrarea viitorului ţărilor europene.384 De asemenea, nimeni nu‑i perfect pe Pământ, de aceea greşelile, abuzurile Bisericii nu se ascund ci se dezbat. Discuţia se extinde la trăsăturile clerului bizantin, la veleităţile de papism, comparativ cu clerul rusesc mai dictrinar și tradiționalist.385 3.2.7.2. Biserica catolică Câteodată unele idei se bat cap în cap, semn că logosul eminescian se mai şi defazează. Preţuirea Romei, loc de refugiu pentru diferite popoare emigrante‑greci, bulgari, sârbi‑bastionul catolicismului386 nu cadrează cu debordările papismului, cu escale papale, fapt ce‑i declanşează un soi de ofensivă anticato‑ lică, de parcă acest tip de religie ar fi clamat valori negative, necreştine, profane, efemere.

Pe de altă parte, reabilitatea cugetătorului e promptă, când stabileşte punţi comunicative între Dumnezeu şi Timp, Spaţiu, viaţă, verb şi energie387, termeni prea divergenți.

Reticenţa faţă de Scaunul papal poate avea şi conotaţii politice şi istorice. Să nu se uite răul făcut de Austro‑Ungaria populaţiei din Ardeal, discreditate, ca şi religia creștină, de către, surpriză!, Casa de Austria.388 Totuşi, reforma calvină nu s‑a 383 384 385 386 387 388

Ibidem, p. 55.

Ibidem, p. 53. „Timpul”, V, nr. 201, 10 sept. 1880, pp. 1‑2.

Mss. 2292.

M. Eminescu, Texte esenţiale, p. 56.

Ibidem, pp. 49‑51; „Timpul”, VIII, nr. 112, 20 mai 1883.

140

Tematica

impus în Ardealul atât de ahtiat după cărţile bisericeşti, dar aflate într‑un tiraj neconcludent389.

O altă categorie de probleme: raportul poporul român‑religie.

Păstrător al tradiţiilor folclorice, poporul cel cuminte, aşezat, ospitalier, viteaz, a rămas perseverent pe calea ortodoxiei.

Toleraţa lui religioasă390 faţă de calvinism, protestantism, catolicism n‑a stârnit resentimente. Folclorul religios impusese ideea cuplului antinomic Christul – reprezentantul pe pământ al omului sărac, curat sufleteşte, şi al Antihristului, viclean, leneş.391 Ab antique, românii ştiau a aranja, a artisticiza arhitec‑ tural, sculptural şi plastic bisericile, iar omul simplu, rural fău‑ rise o limbă frumoasă, bogată în sinonime şi polisemantice, încă de pe vremea lui Varlaam.392 Vremurile nu s‑au ridicat la înălţimea virtuţilor poporu‑ lui nostru… Din pricina politicului. Incompetent, corupt, influ‑ enţabil. Politicienii au edificat un prezent şi un viitor favorabile doar minorităţii, celor privilegiaţi. Reduplicarea unui mitropolit performant peste un secol‑două rămâne o iluzie pentru o socie‑ tate anarhic constituită: „Dar Varlaam era un prost (ironie). În zilele noastre nici membru al Academiei n‑ar putea să fie.” („Timpul”, nr. 17, 21.01.1880, pag. 1). În paralel cu H. Bergson (autorul unei exegeze fundamentale în estetică – Râsul), Eminescu anticipează un gest, un fenomen social – râsul, de provenienţă divină: „Dumnezeu a dat omului râsul.”393 Prin acest 389 390 391 392 393

Ibidem, pp. 48‑49.

Ibidem.

Ibidem, p. 43.

Ibidem, pp. 43‑44.

Ibidem, pp. 44‑45.

141

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

dar, spiritul s‑a descătuşat, buna dispoziţie, umorul, comicul şar‑ jează, cenzurează, imperfecţiunile, tarele omeneşti.

O intuiţie epocală, ante Malraux394: ireligiozitatea extinsă într‑un mod înspăimântător în secolul nostru.395 Probabil şi pen‑ tru că igiena politicienilor nu funcţiona, putregaiul moral nu fusese ars, iar „plebea demagogică din Roma”, invidioasă, avidă de câştig nemeritat, parcă ar fi contaminat sfera politicianistă română, fie liberală, fie conservatoare („Timpul”, V, nr. 199, 6/18 sept. 1880).

Se adevereşte prin aceasta că „marile opere oferă forma maximă a comunicării în arta înţeleasă ca dialog al lecturilor cu textul de‑a lungul societăţii.”396 Uneori, pagina eminesciană se întunecă, lăcrimează la constatarea dispariţiei autonomiei bisericii, a derivei sentimen‑ tului religios397, preludiu al unei posibile epoci nefaste unde se va resimţi potenţa Antihristului, profetul ravagiilor, al vânzăto‑ rilor de ţară.398 Cultura umanistă agilizează spiritul, sporeşte trezoreria informaţională, dar nu salvează sufletul de negrul abis, de întâl‑ nirea cu fatidicul.

Tocmai de aceea, biserica deschide, inaugurează per‑ spective informale de neimaginat. Din scrierile lui Buddha, Socrate, Lao Tzî se culeg multe învăţături, dar finalmente doar Evanghelia îl „înalţă” pe om, îl catarsisează.399 394 395 396 397 398 399

Sec.XXI, va fi ori religios, ori ateist.

M.E., op. cit., p. 45.

Paul Ricoeur, Du texte à l’action, Ed. Seuil, 1986.

M. Eminescu, Texte esenţiale, pp. 45‑46.

Ibidem, p. 43.

Ibidem, p. 47.

142

Tematica

Pe lângă doctrina hristologică, Eminescu cunoştea pro‑ fund şi soteriologia – crede Petru Rezuş400 – iar un fel de scep‑ ticism se infiltrase în pasajul despre învăţătorul indian, visător la împăcarea omenirii, adeptul unei teorii a iubirii. Printre mos‑ tre numindu‑se poeziile: Dumnezeu şi om, Colinde, colinde şi articolul pascal Cristos a înviat. În doctrina hristologică şi soteriologică, eminenta Rosa del Conte401 detecta ecouri, umbre hegeliene, blîndul nazarinean fiind catalogat drept „martir al adevărului”, nu numai un magistru al umanităţii ori mediator între omul comun şi ideea abstractă.402 Folosindu‑se de citatele din opera eminesciană, Tudor Nedelcea403 remarca: Dumnezeu este o idee abstractă, dar o idee a ideilor, „istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”, cum îi scria Eminescu lui D. Brătianu, în preajma serbării de la Mânăstirea Putna.

Dispreţul eminescian faţă de o lume meschină se înso‑ ţeşte uneori de memento mori, lucidul creator sesizând fragilita‑ tea condiţiei umane, fugacitatea timpului, motiv pentru care universitara clujeană Voichiţa Sasu l‑a numit pe Poet „cântăreţul neîntrecut al temei deşertăciunii.”404 400

401

402

403

404

Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească, 1983, cap.

Cugetarea sacră, p. 351.

Mihai Cimpoi, Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 52. Ştefan Vida Marinescu, Avatarurile Transcendenţei. Om şi Dumnezeu în opera eminesciană, Ed. Euro Vida M, 2001, p. 8.

Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2000, p. 49.

Voichiţa Sasu, Destinul ideilor literare, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996, p. 84.

143

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Apreciatul eminescolog Petru Rezuş atribuise Fecioarei Maria un rol soteriologic405, ba mai mult pledează ca și Ileana Oancea pentru configurarea, prin unele texte mai puţin cunos‑ cute, Rugăciune şi Tu twan asi (Acela / Aceea eşti tu), a mario‑ logiei.406 În mod cert, două calităţi desprindem din paginile eminesciene: culturalitatea şi lejeritatea scriiturii. Categoric, nu numai Poetul avea stil, ci şi gazetarul, stilul validându‑l în con‑ sens cu opinia unei universitare timişorene menționate mai sus: loc de manifestare a celei mai tulburătoare relaţii, cea dintre Om, limbaj şi lume, instituindu‑se astfel ca o mărime relaţională. Întinzând o ancoră spre limanul poeziei, unii exegeţi au constatat, pe lângă avatarurile sacralizării, şi pe cele ale desacra‑ lizării, precum şi faptul deloc banal că „divinul Mihai e traversat de voluptăţi transcendaliste, ca un corolar romantic, tenebros, hölderlian şi poesc.”407 Muncind enorm, de dimineaţa până seara, aproape fără concediu, redactorul de la „Timpul” (1877‑1883), dezamăgit de „acumularea de averi de către… nulităţi”, plin de cearcăne, isto‑ vit, rămas tot mai singur, Eminescu părea un descumpănit – arăta Gala Galaction408 –, nici aliaţii ideologici, junimişti, ajunşi în piscul piramidei nereuşind să realizeze România culturală şi socială. „Viruşii răului”409 negativaseră ţara, o pirataseră, încât 405 406 407

408

409

Petru Rezuş, op. cit., pp. 354‑355.

Ileana Oancea, Semiostilistica, Ed. Excelsior, Timişoara, 1998, p. 10. Ştefan Vida Marinescu, Eminescu supra Temă cu variaţiuni, Ed. Nouă, 2007, p. 46.

Gala Galaction, Eminescu ziarist în Pagini vechi despre Eminescu, 1976, pp. 101‑102.

Apud Livius Ciocârlie, Paradisul iluzoriu, Ed. Humanitas, 1993, p. 217: „Baudrillard vorbeşte despre viruşii răului răspândiţi în inconsistenţa epocii”.

144

Tematica

nu se întrevedea nici o luminiţă la capătul tunelului. Drept urmare se reactivase motivul biblic vanitas vanitatum.

Alte aspecte ocazionale surprinse în manuscrisele ori publicistica eminesciană provin dinspre tanatologie, angelogie şi demonologie.410 La un creator cu o „imaginaţie cosmică”, cititor al majo‑ rităţii cărţilor religioase aflate la mănăstiri, al lui Confucius, Buddha, Zoroastru, Platon – depăna amintiri Slavici în memori‑ ile sale – nu mai era nici o surpriză în plan tematic încercarea să îşi aproprie şi ungherele mai puţin vizibile ale doctrinei creştine.

Iată de ce dăm crezare aceleiaşi savante italiene, convinse că „la 20 de ani, Eminescu privea problema lui Dumnezeu în centrul interesului speculativ”411, ce înnobila o idee slaviciană: nepreţu‑ itul său prieten plasa religiozitatea mai presus de orice demers intelectual.

410 411

Petru Rezuş, op. cit., pp. 359‑361.

Rosa del Conte, op. cit., pp. 269‑272.

145

Capitolul 4

Icoane vechi şi icoane nouă 4.1. Oglinda veridică a politicii interne Fără a‑şi face un obicei din articolele ample, cu caracter de sinteză, totuşi Eminescu şi‑a exersat „pana” întâi, în Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (aug. 1876, în „Convorbiri literare”), apoi în ciclul Icoane vechi şi icoane nouă (dec. 1877, în „Timpul”), unde îşi prezintă concepţia social‑poli‑ tică. „Sunt expuse aici tezele fundamentale ale publicisticii sale, între care ocupă primul loc natura statului şi organismele sale şi primatul muncii în progresul oricărei societăţi”.412 Sextetul jurnalistic ce a conferit notorietate lui Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă are alcătuirea: I Actualitatea, II Paralele economice, III Bătrâni şi tineri, IV Ilustraţii adminis‑ trative, V Din abecedarul economic, VI Frază şi adevăr.

412

I.Gh. Bulgăr, Eminescu ziarist, în M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, p. 33.

147

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

4.1.2. Actualitatea Ciclul menţionat se deschide printr‑un articol cu irizări sociologice, Actualitatea. Teza că sistemul capitalist se bizuie pe o solidă clasă de mijloc este corectă, doar că, în arealul româ‑ nesc, aceasta exponenţializată, mai ales, prin avocaţi şi dascăli, era „infestată” de „microbul” imposturii.

Dacă vârful piramidei este inautentic, deoarece profeso‑ rii universitari se complăceau în indolenţă şi mediocritate, undeva, cu un „etaj” – două mai jos, profesorii preuniversitari nu ştiau carte (desigur, analistul politic hiperbolizează o atare situaţie), nu stăpâneau tainele meseriei, iar cei din domeniul juri‑ dic invocau legi, articole insuficient asimilate: „Ce caută d. X, profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă româ‑ nească, care n‑are atâtea cunoştinţe pozitive, pe cât are un învă‑ ţător de clase primare din ţările vecine?”413 „Mănuşa” aruncată (unui segment al) intelectualităţii nu va fi fost ridicată… Contradicţia formă‑fond se acutizase după 1870, semnalul de alarmă trăgându‑l mentorul Junimii, Titu Maiorescu414 prin două luări de poziţie oarecum ireconciliabile: întâi, de vituperare/criticare a formelor fără fond, apoi, peste decenii, de acceptare tacită.

Emanciparea culturilor din spaţii geografice vitrege pre‑ supunea şi imitarea civilizaţiei apusene.415 M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996, pp. 40‑41.

414 Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Critice, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997, pp. 84‑94.

415 G. Tarde, Legile imitaţiei sociale. Eugen Lovinescu, ctitorul modernismului românesc, va prelucra unele idei ale gânditorului francez în teoria sincronismului.

413

148

Icoane vechi şi icoane nouă

Copierea de şabloane începuse încă de la 1848, graţie deschiderii sistemului burghez, a opţiunii proeuropene şi, impli‑ cit, a studenţilor români în Franţa, şi se accelerează după Unirea din 1869, cu ferestre larg deschise spre Germania. Ex‑studenţii propagă o ideologie nouă – liberalismul – deloc dragă redacto‑ rilor de la ziarul bucureştean „Timpul” (organul principal de presă al Partidului Conservator). În viziunea eminesciană, maliţioasă, depreciativă, liberalii reprezentau „cauza tuturor relelor ţării”, a degradării vieţii materiale, stigmatizarea ţintind pe „lepădăturile greceşti, bulgăreşti, jidoveşti”416, ahtiate după funcţii înalte.

O hibă a doctrinei celor de la gazeta liberală „Românul” (şef: C.A. Rosetti) ar fi fost racolarea şi integrarea elementului alogen în structura naţională, indivizi decuplaţi, dezinteresaţi de problemele românilor, şi aceasta în condiţiile în care autohtonii se simţeau frustraţi în propria ţară.

Dispreţul şi furia conservatorilor, a aripei junimiste, ating cote inimaginabile nu atât din pricina pârghiilor puterii, cât a erodării românismului şi a parvenitismului unor venetici.

Intolerant cu o astfel de stare de lucruri, redactorul de la „Timpul” a declanşat un veritabil război mediatic, antiliberal, monitori‑ zând greşelile Puterii, exhibându‑şi ironia prin bagatelizare şi minimalizare, ca strategii jurnalistice.

Iată o mostră cu o fază denotativă, receptivă la o inser­ ţie conotativă, metaforică: „Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe (autopersiflare) din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă…”417 Adevărul este că ziarul „Românul”, sub lozinca „a ţine pasul cu Europa”, indiferent de consecinţe, neglija factorul 416 417

M. Eminescu, op. cit., p. 40.

Ibidem, p. 41.

149

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

naţional şi, fapt grav, impardonabil, încuraja excesiv compo‑ nenta extranaţională. Parveniţi de teapa lui Serurie, Rosetti, Carada, Candiano, ca orice „stârpituri” şi „lepădături” (epitete descalificante) nu se gândeau decât la „pădurea urieşească de averi”418 (metaforă), convinşi că „fabrica de mofturi ale „Telegrafului” şi ale „Românului”419 (altă metaforă) va funcţiona adecvat, încât visele lor să fie atinse. Ce conta regretul gazeta‑ rului şi cel al poporului după boierii de ieri, de bun‑simţ, patrioţi, clemenţi, ca Arioneşti, Cărădeşti420…!

Pe fundalul satirei, uimitoare punţi spre marea poezie se întind: interogaţia falsei pioşenii „Nu că e destul, milostivi stăpâni?”421 şi diatriba din final „De aceea alungaţi turma acestor netrebnici”422 pot fi conectate la poemul Împărat şi proletar: „Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o‑mparte în mizeri şi săraci!”

Există şi o mişcare inversă, dinspre poezie spre gazetă‑ rie. Altfel spus, pesimismul antic, de extracţie schopenhaueriană (drama omului de geniu) răzbate din secvenţa: „…vă ameţesc nulităţile cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece”423, oratorii fiind nişte „băieţi graşi la ceafă şi târzii la minte.”424 Din acest motiv, poporul a plonjat în haos şi mizerie, simul‑ tan cu capitularea claselor sociale mai vechi, statornice: „Ţărani nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negru sub unghie (expre‑ sie idiomatică), fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi – nu.”

418 419 420 421 422 423 424

Ibidem, p. 38.

Ibidem, p. 42.

Ibidem, p. 41.

Ibidem, p. 42.

Ibidem, p. 43.

Ibidem.

Apropierea de Împărat şi proletar ori Scrisoarea III pare inevitabilă.

150

Icoane vechi şi icoane nouă

Analiticul mediatic aruncă anatema în direcţia arhiştiută: „Uzurpatori demagogi, fără teama de represalii, capete deşarte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului.”425.

Flexibilitatea stilistică îşi legitimează o figură de stil, poate, desuetă, enumeraţia – acum, tăioasă, neiertătoare.

Colegialitatea cu Caragiale la „Timpul” a încolţit şi în pagina scrisă: „Căci din două, una…”. Mult mai concludente şi frecvente vor fi ecourile livreşti din Creangă (prin paremiologie)…

Eminescu nu uită că frontierele dintre scriitor şi gazetar pot fi şanjabile, mai cu seamă că şi ultimul trebuie să rămână un fidel al cetăţii, un condei acid, echidistant, plasat în haloul cla‑ selor şi păturilor sociale, fără parti‑pris‑uri, cu o ţintă fermă: să radiografieze exact societatea bolnavă a vremii, înfierând abisu‑ rile cârmacilor.

4.1.3. Paralele economice Dacă resorturile societăţii româneşti din secolul al XIX‑lea ar fi funcţionat normal, corect, just, de bună seamă că alt destin ar fi surâs poporului nostru, iar reputaţia ar fi fost una europeană. Dar, cum imperfecţiunile ţin de modul nostru de a fi, de a ne alege conducătorii ori de a‑i sabota pe cei buni,nu mai e nici o surpriză ca atentul ochi eminescian să detecteze carenţele din deceniile burgheze: „trebuie să admitem că între 1830‑1840 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri în destule din ţările noastre.”426 În intervalul menţionat s‑a ivit o clasă nouă, liberală,greu suportabilă pentru un gazetar cu vederi tradiţionaliste, proboie‑ reşti şi de un radicalism raţional.

425 426

M. Eminescu, Icoane vechi…, p. 42.

M. Eminescu, op. cit., p. 44.

151

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Maeştri într‑ale promisiunilor şi populismului427, libera‑ lii au exploatat naivitatea, candoarea celor mulţi fără remuşcări „ca şi acum ei făgăduiau marea cu sarea” (hiperbolă idiomatică) până ce ajungeau în pisc, apoi, cu cinism schimbau strategia, descoperindu‑şi aviditatea428: „dispuneau, fără control, de avuţi‑ ile ţării şi mai ales, jupuiau lumea şi‑şi făceau de cap”, comen‑ tează Eminescu, într‑o exprimare frustă, nesofisticată, lipsită de lungimi lexicale redundante, în câteva idei percutante, cu accen‑ tul pe termenii populari şi expresii colocviale: „jupuiau marea cu sarea”; „‑şi făceau de cap”.

Spre a nu aluneca în subiectivism, în glosări negative pe marginea liberalismului, gazetarul recunoaşte progresul înregis‑ trat în ultima vreme, nereferindu‑se la guvernanţi: „Astăzi ,naţi‑ unea controlează tot ce se face” (optimism de faţadă). Tonul se luminează brusc: „nu mai există abuzuri, nici hoţii”, suntem stăpâniţi de legi absolut drepte, aplicate arbitral (glumă emines­ ciană?). Cititorului i se întinde o cursă printr‑o afirmaţie cu reflexe răscolitoare: „Avem (…) camere, consilii comunale, judeţene, pri‑ mari, notari, advocaţi, profesori de Universitate, academicieni, toate plătite în numărătoare”429, ceea ce echivala cu accederea României în rândul naţiunilor europene, dar, hic et nunc, jurna‑ listul dinamitează premisele şi explicit, textul: „avem la datorii, o jumătate de miliard de franci…”430, producând lectorului com‑ petent un coûp de foudre… se sugerează în subtext.

Principiile formele fără fond, realismul, pragmatismul revin în forţă prin diagnosticul sec: populaţia e în regres faţă de 427 428 429 430

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

152

Icoane vechi şi icoane nouă

1840, unele categorii socio‑profesionale sunt pe cale de dispari‑ ţie‑muncitorii agricoli, breslaşii…

Cu diplomaţie, se infiltrează, ca procedeu, paradoxul: „deşi azi avem cele mai înaintate instituţii liberale oare stăm mai bine?” se întreabă retoric omul de presă de la „Timpul”. Răs­ punsul pare o ghilotină: „nu, de zece ori mai rău”431, întrucât mimarea etapelor dezvoltării socioculturale a Franţei – ţară model şi fief, pe veci, ospitalier – a nesocotit factorii locali, structura societăţii româneşti, înregistrându‑se un dezastru economic.

Responsabilii? Guvernanţii!

Alţii decât junimiştii, conservatorii, care edificaseră prosperitatea pe tărâm românesc şi nu devalizaseră visteria ţării; dimpotrivă…

Se insinuează o undă de nostalgie după evul asfinţit, cu boieri bonomi, cultivaţi, sensibili la problemele ţărăneşti („sun‑ tem ţărani … curată socoteală şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospo‑ dărim”). Urmează comparaţia dintre un român şi un francez pe seama travaliului eficient, benefic, productiv, nu steril şi anevoios. În contrast cu boemia, pasivitatea și fatalitatea tipice românului, francezul vădeşte spirit de iniţiativă, îndemânare; atitudinea faţă de muncă este activă, dinamică.

De pildă, francezul prelucrează o bucată de metal de 50 de parale în ceasornic, vândut cu 2 napoleoni; altă dată, el transformă lâna cumpărată convenabil de la român în postav pe care‑l valorifică cu 20 de franci.

Iată o posibilă explicaţie a progresului fie şi la scară miniaturală: hărnicia, altoită, cu invenţie şi îndrăzneală.

431

Ibidem, „căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de acuma.”

153

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Apro­pierea românului Eminescu de Franţa nu este o întâm‑ plare, con­sidera I.M. Raşcu432, autor al unui singular studiu comparatist.

Cu obiectivitate, cronicarul social punctează: „nu‑i mai cu cap (francezul – n.n.), pentru că mintea nu se măsoară cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă”433 (Hâtrul humuleştean s‑ar fi bucurat că şi bădia Mihai depozitează şi valorifică proverbele şi zicătorile.)

Dând ce este al Cezarului, în faţa evidenţei a fraţilor neolatini, Eminescu apreciază calităţile francezului care „are de unde plăti camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure434, pe când noi, „popor de ţărani”435 „nu putem toate acestea decât cu încetul, şi unde franţuzul e cu dare de mână, noi trebuie să legăm paraua cu 3 noduri.”436 După focalizarea chibzuinţei, a pragmatismului ca ele‑ ment diferenţiator între două popoare, în privinţa muncii şi a randamentului, Eminescu virează spre raportul ţărani – munci‑ tori. De la bun început trebuie combătută ipoteza incapacităţii eminesciene vizavi de muncitori şi industrializare. „Omul tim‑ pului modern” – cum îl caracteriza Titu Maiorescu – remarca superioritatea muncii industriale, comparativ cu alte îndeletni‑ ciri nelucrative, rudimentare: „un tăietor de lemne munceşte zi 432 433 434

435 436

I.M. Raşcu, Eminescu şi cultura franceză, Ed. Minerva, 1976.

M. Eminescu, op. cit., p. 45.

Idei profunde din sociologie şi economie sunt exprimate clar, distant, în manieră orală, pe înţelesul tuturor, şi cu câteva „pilule” ale subgenului enigmatic şi aforistic.

M. Eminescu, op. cit., p. 45.

Cuvântul „ţărani” are sensul de oameni simpli, închistaţi în reguli, tradiţii.

154

Icoane vechi şi icoane nouă

de zi şi abia‑şi ţine zilele.”437 Sincronizarea economiei româneşti cu cea europeană trecea şi prin filtrul industrializării: „neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială438, în pofida faptului că la putere se găseau „păpuşarii”.

Se mai îndoieşte cineva de flerul de economist al lui Eminescu?

Nici mutaţiile sociale nu‑i scapă clarvăzătorului cronicar şi editorialist.

Rocada boieri‑burghezi o percepe cu scepticism; nimeni nu uită că regimul politic anterior obţinuse un profit de 22 mil. de franci.

Credibilitatea înseamnă informare, permanenta actuali‑ zare, reproducerea de adevăruri materializate chiar prin statistici glaciale,dar exacte. Ca un expert în materie, documentaristul în economie foloseşte drept sursă cognitivă publicaţia „Curierul românesc”, nr. din 5 august 1840, din care citează masiv cifre, date referitoare la recolte, performanţe agricole, populaţie… Înflăcărarea pentru vremurile moderne s‑a diminuat, permiţând reinstalarea dezamăgirii: „Ce avem astăzi în magazi‑ ile de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale şi datorii câtă frunză şi iarbă.” Balanţa între clasa dominantă din trecutul apropiat – boierimea – şi cea din deceniul 8 – burghezia, se înclină spre experienţa feudalismului.

Arogându‑şi rolul de avocat al valorilor şi al sistemului ante‑burghez, antiliberalul îl disculpă de unele acuze puerile („Dar boierii prădau şi erau răi, zic liberalii”) aducând contra‑ argumentul înmulţirii rapide a populaţiei şi al mortalităţii scă‑ zute pe fondul unui trai acceptabil şi/sau decent.

437 438

M. Eminescu, op. cit., p. 46.

Ibidem, p. 49.

155

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Ofensiva se îndreaptă, de această dată spre gazeta „Românul”, ce nu pune la insectar, precum „Timpul”, abuzurile politicienilor.

Profesionistul în media scrisă ştie că persuasiunea echi‑ valează cu garoafa la butonieră, motiv pentru care staţionează pe pista oralităţii, a limpidităţii stilistice, neexcluzând din demon‑ straţiile economice, sociologice cuvântul expresiv, nu în exces, şi garnisindu‑şi logosul cu pilde şi zicale.

Astfel, înmuindu‑şi tocul în cerneala paremiologiei, el expune două butade: una cu Bran şi Stan, alta cu ordinele minis‑ teriale batjocorite de executantul social.

Finalul în cheie umoristică439 pe tema crizei de autoritate a şefilor fusese devansat de o axiomă de sociologie literară: „Eliade şi Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decât domnii C.A. Rosetti,Constantinescu, Carada şi Fundescu…”440 Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decât o sută dintre „ofticoşii” care semnează prin gazete, iar pe vremea lui Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu – pleiada scriitorilor noştri celor mai buni –„oamenii vorbeau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă (meto‑ nimie) şi de Vodă”441.

Două idei se impun: că aveam o literatură autentică, ori‑ ginală, cu scriitori de necontestat şi că toată populaţia României foloseşte o limbă cursivă, non obscură, simplă, situată la o dis‑ tanţă incomparabilă faţă de idiomul pestriţ, păsăresc din anii ’70‑’80. Gazetarul navighează lejer dinspre sfera economicului şi sociologicului înspre arealul literaturii şi lingvisticii, şi invers.

439 440 441

Ibidem, p. 49.

Ibidem.

Top validat şi de Eminescu, în Epigonii şi, anterior, de Titu Maiorescu, în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.

156

Icoane vechi şi icoane nouă

Totul se derulează cu o viteză uimitoare, din moment ce definirea statutului burghez – „statul e azi maşină prin mijlocul căreia cei laşi se răzghină asupra potrivnicilor lor politici”442 – îşi expedi‑ ază ancorele spre poemele Împărat şi proletar443, Epigonii444.

Antiteza între cele două regimuri politice răsare grandios, idealizând statul feudal: „De zicea vodă un cuvânt era bun zis”445.

4.1.3. Bătrânii şi tinerii După atacul (lead‑ul, începutul) filosofic reliefând rela‑ tivitatea adevărului („cu greu pricepe omul de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vechi”446), şi recurge la pretextul patriotico‑literar al imortalizării lui Ştefan cel Mare de către Grigore Ureche, valoros conducător de stat în discordanţă cu „şarlatanul” anonim: politicianul de la finele de veac XIX, care „promite şi nu face”.

Secvenţa a doua configurează un elogiu adus artei ade‑ vărate, literaturii, sculpturii, arhitecturii, muzicii exemplificate prin Shakespeare, Homer, Rig‑Veda, Praxiteles, Fidias și Palestrina447.

442 443

444

445

446 447

M. Eminescu, op. cit., p. 49. „Spuneţi‑mi ce‑i dreptatea? Cei tari se îngrădiră cu averea şi mărirea în cercul lor de legi” în M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, dec. 1971, p. 46. „S‑a întors maşina lumii”, în M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, p. 24.

M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea Darurilor, p. 49.

Ibidem, p. 49.

Ibidem, pp. 49‑50.

157

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Paralele inegale feudalism‑capitalism şi boierime‑bur‑ ghezie au învingători previzibili, supralicitând sistemul politic deja consumat şi clasa lui reprezentativă, cu blazon de câteva veacuri, revendicându‑şi încă strămoşii din veacul al XX‑lea cu mentalitatea incontestabilă în asigurarea unui tezaur naţional impresionant, la antipodul prădalnicilor guvernanţi congeneri lui Eminescu: „…la noi, Vodă Ştirbei pleacă din domnie lăsând 16 mil. în visteria ţării şi 3 mil. în cutiile satelor.”448 Sloganul fluturat de cei de sus – libertate, fraternitate, egalitate – nu poate compensa absenţa simţului estetic al dirigu‑ itorilor revoluţi (Fanariotul Mavrocordat a pus biruri grele pe ţărani; de ce nu şi pe alte clase? – n.n.) şi vidul etic al junilor decăzuți, de altfel laitmotivul – tineretul corupt, needucat şi neperformant – îi prilejuieşte gazetarului şarje satirice explorând zonele crepusculare ale litotei (subestimării). Tinerii, aflaţi la studii peste hotare, optau nu pentru biblioteci, amfiteatre, ci pen‑ tru cafenele de unde procurau totuşi o diplomă şi o viză pentru trai epicureic: „Acolo în loc să înveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi seamănă”449 „mai cu spor cum se ţese pânza şi se toarce inul…”450 Descoperindu‑şi inopinat propensiunea politicului, nestudioşii români din vest s‑au pus pe politică, stricând canta‑ bilitatea limbii române (vorbind păsăreasca, împestrițată în locul frumoasei limbi a strămoşilor), tradiţii, obiceiuri, animaţi de per‑ spectiva unor portofolii nemeritate („vin la noi cu intenţia de a 448 449

450

Ibidem, p. 49.

Semnatarul face o voită confuzie între profesii şi categorii sociale, mimând o naivitate teatrală în privinţa studiilor din Franţa, Germania. În al doilea rând se sugerează artificial aportul ţăranilor şi al meşteşugarilor în cultură şi civilizaţie.

M. Eminescu, op. cit., p. 52.

158

Icoane vechi şi icoane nouă

trece de a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universi‑ tate, membrii ai societăţii academice” 451).

Intransigentul publicist vestejeşte impostura arogantă „a feciorilor de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară.”452 Finalul stă sub semnul calamburului şi chiasmului: „Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gură de miel plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inimă de lup.”453 Ce să înţeleagă una din instanţele comunicării narative – cititorul? Clar rămâne că atâţia băieţi „tobă de carte, scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare”454 cu ale lor „capete sucite” sfidau ceea ce era românesc şi debitau „câte‑n lună şi în soare, câţi cai verzi pe pereţi”, multe prăpăstii în faţa unor „bătrâni ce‑i aştep‑ tau cu masa‑ntinsă”455 şi cărora, în loc de „mulţumesc” le ofereau porecle amuzante: „strigoi, ciocoi, retrograzi.”456 Sejurul poetului în bojdeuca din Ţicău era exclus a nu lăsa amprente expresive fie şi sub faldurile oralităţii. „Vorba ceea”457: nu crede ceea ce vezi cu ochii, „crede ceea ce‑ţi zic eu!”

Formula introductivă la proverb „vorba ceea” se răsfaţă în scrierile crengiste, fie în poveşti, fie în semiromanul Amintiri din copilărie.

451 452 453 454 455

456 457

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Se simte zeflemeaua auctorială în valuri devastatoare.

Este vorba în subtext de conflictul generaţiilor, de disputa la alt nivel, antici‑moderni.

M. Eminescu, op. cit., p. 53.

Ibidem.

159

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

4.1.4. Ilustraţii administrative Eminescu şi‑a aprop(r)iat şi economia, pe lângă filosofie şi istorie, relevau G. Călinescu şi C‑tin Noica. În exegezele lor Gh. Bulgăr şi D. Vatamaniuc l‑au validat ca gânditor economist, concepţia sa fiind examinată cu acribie de Alexandra Nedelcea.458 Ca fidel cititor al marilor economişti ai lumii – David Ricardo, Adam Smith459 Fr. Engels etc., „omul deplin al culturii române” îşi făurise un vast bagaj de cunoştinţe, atuu în formu‑ larea unor judecăţi reci, categorice, în cuvinte puţine, simple, precum: „temeiul unui stat e munca şi nu legile”460 şi „bogăţia unui popor stă nici în bani, ci iarăşi în muncă.”461 Ar părea un viraj spre stânga politică, ceea nu este chiar aşa, ci se compati‑ bilizează cu liniile de forţă ale economiei politice a vremii.

Realizând utopia cantonării României în feudalism462, publicistul a înţeles că repudierea capitalismului şi idealizarea tezistă a evului mediu voievodal463 ar fi condus la plasarea patriei în afara Europei, ca pretext jenant, din care cauză, în sfârşit, s‑a dat unda verde implantului de instituţii burgheze moderne, în consens cu mersul istoriei pe continent. „Trebuiau şcoli…”464, glosează maiorescian gazetarul...

Fără a se lăsa purtat de val şi a cădea în extrema cealaltă, întotdeauna vigilent, el impune o clauză/o ştachetă: 458

459 460 461 462 463 464

Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2000.

Apud C‑tin Noica, op. cit.

M. Eminescu, op. cit., p. 55.

Ibidem.

Eminescu nu este un reacţionar consecvent.

A se revedea studiul anterior.

M. Eminescu, op. cit., p. 55.

160

Icoane vechi şi icoane nouă

„Trebuia ca şcolile, puţine câte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă…”465 Numai că un dra‑ matic hiatus s‑a deschis între aspiraţie şi faptă: personalul neper‑ formant. Ziaristul nu analizează cauzele deplorabilului fenomen social, ci se menţine la suprafaţa enunţului/cazuisticii, perorând aria subestimării, a minimalizării: „sunt sute de învăţători care nu ştiu să despartă cuvintele, unul de altul, nici să puie punct şi virgulă, unde trebuieşte…”466 Situaţia deloc roz se repetă şi în alte domenii: „Ne‑au trebuit o administraţie mai bună…”

In rest, s‑au creat mii de posturi, la care tindeau toţi ce ghiceau „două buchii.”467 Convertirea profesională este percepută drept un eşec de proporţii: „Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira…”

Aparatul administrativ prea extins devenise apanajul imposturii. Sintagma orală „dar să nu ne uităm vorba” ne duce cu gândul la scriitura crengistă.

Refrenul pseudointelectualităţii se derulează nestingherit: „oamenii care nu ştiau bine scrie şi citi în ţara noastră”s‑au erijat peste noapte în „funcţionari importanţi”, pe alocuri şi demnitari.

De pildă un „avocat” a ajuns director de şcoală secun‑ dară; un altul – primar de oraş, al treilea – revizor şcolar…468 Rotirea cadrelor anticipează perioada comunistă, când strungarul/lăcătuşul neprofesionist dar logoreic ajungea chiar

465 466 467 468

Ibidem.

Ibidem, p. 56.

Ibidem, p. 57 Analistul mai are şi umor… cenuşiu.

Ibidem, p. 58.

161

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

prefect, pe considerentul că provine din clasa muncitoare revoluţionară.

De aici se deduce că trierea valorilor se efectua aleato‑ riu, că ele, criteriile de selecţie şi promovarea obiectivă în funcţii lipseau cu desăvârşire. În optica junimistă o cohortă de arivişti a format grupa‑ rea liberală, taxată „o adunare de gheşeftari” din „Dealul Mitropoliei”, injectată cu egoism, nepatriotism şi dezinteres.

Destinul ţării? „Pe apa sâmbetei meargă! Après nous, le déluge!”469 Mandatul de guvernant aducea un profit fabulos, în ciuda responsabilităţilor pasate celor din guvernarea precedentă: „Cât vom trăi, să ne curgă laptele în păsat.”470 Ţelul lor: umilirea celorlalte clase („După aceea, bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim471 şi le stoarcem”).

Concluzia (caustică) se calibrează prin negativism la o doctrină ideologică: „Acesta e liberalismul la noi în ţară”472, curent sociopolitic răspândit de publicaţiile „Telegraful” şi „Românul”.

Discursul constatativ, obiectiv scapă de mlădierile poe‑ tice, neologice („filiale”) şi populare („ţine‑te bine”), redobân‑ dindu‑şi criticismul şi pesimismul: „De la un capăt al ţării la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest…”473 Se spun lucruri grele, pe un ton netemător, cu o aromă nostalgică: „con‑ 469

470

471 472 473

Ibidem, p. 59. Frapantă simbioza între o expresie idiomatică româ­ nească şi o alta franceză!

Paleta jurnalistică eminesciană înregistrează şi undele sobre, grave, cu aserţiuni şi teze pentru publicul documentat, şi aceste „respirări” populare, colocviale, proverbiale. Plus jargonul francez.

Autorul îşi asumă pluralul exprimării şi perspectiva inamicilor.

M. Eminescu, op. cit., p. 59.

Ibidem, p. 60.

162

Icoane vechi şi icoane nouă

servatarii” au încercat ani îndelungaţi de zile „a cârpi”474 o clă‑ dire… Ceea ce au ctitorit alţii din patriotism, din răspundere, din pasiune se poate nărui din pricina iresponsabilităţii umane: „Dar un palat e clădit în zece ani se strică în două zile, dacă aţi fi fost în stare să treceţi într‑o bună dimineaţă…cu burete peste toată dezvoltarea istorică a ţărilor.” În ţară, după moda occidentală, s‑au înfiinţat sute şi mii de posturi, fundaţii, forma a luat‑o cu mult înaintea fondului. În lipsa formatorilor, diletantismul se răspândea ca o molimă: „Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira oricare … cenuşer, de aceea fiecare care a învăţat două buchii lasă plugul, calul şi calupul în ştirea lui Dumnezeu şi doreşte a se face roata la carul statului. Şi‑au făcut ei, nu‑i vorba (expresie populară) mii de posturi în care să înceapă…”

Desigur, doar prin asezonarea speech‑ului cu litote şi hiper‑ bole şi inserţii folclorice, credibilitatea se menţinea trează….

4.1.5. Din abecedarul economic Nucleul ideatic al celui de‑al cincilea studiu cuprinde: persiflarea citatelor străine, redundante, sterilul cod de legi, neo‑ riginala presă românească şi tertipurile ei, altercaţia cu gazetarii liberali.

Mihai Eminescu se considera îndreptăţit să declanşeze polemici şi pe tărâm jurnalistic, nu doar ideologic, doctrinar… Ţinta lui: gazetarii liberali, care nu‑şi fac treaba profesi‑ onist, nu dispun de o casetă cu argumente sau idei, ci sufocă pagina, în semn de cosmetizare, cu citate străine inutile.

474

Antiteza politică poposeşte pe teritoriul polemicii literare, unde scriitorii înaintaşi scriau opuri memorabile, pe când cei contempo­ rani simulau literatura: „Voi cârpeaţi cerul cu stele”.

163

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

tardiv.

Efectul – a face impresie, paradă de cultură – părea

Este ştiut că presa seamănă cu lumina deşteptătoare de conştiinţe, ea propagă la sute şi mii de km, un eveniment recent petrecut…

Funcţia aceasta nu aduce şi salvarea de la mediocritate; gazetele nu pot fi nivelate şi dacă fac apologia guvernului ori a opoziţiei.

La maturitatea jurnalistică se ajunge cu greu, cu sacrifi‑ cii. O gazetă imatură dă glas limbii păsărești475, artificiale, prin abolirea cuvintelor autohtone şi însufleţirea unui idiom exotic, chipurile, agreabil.

Probabil că „paltonul vienez” şi „cisma pariziană” pur‑ tate de pretinşii corifei într‑ale jurnalismului le dădeau un avânt nebănuit, frizând bunul‑simţ, modestia.

Cu umor, se constată la gazetarii români, mai ales la cei liberali, joaca de‑a scrisul. Unul dintre aceştia „îşi pune mai întâi degetul în gură şi vede câte cuvinte îi vin în minte. La chemarea aceasta, se deschide dicţionarul nepaginat al capului; şi… după aceea le‑nşiră mai puind pe la Soroace şi câte un Ştefan sau Mihai Viteazul din buzunăriile cărora scoteau ce ne pofteşte inima.”476 Imaginea cu „degetul în gură” vizualizează etapa de sugari într‑ale gazetăriei pentru cei de la „Românul” şi „Telegraful”, iar joaca de‑a/cu simbolurile naţionale Mihai, Ştefan disimulează manevra agrementării logosului gazetăresc prin aplicarea de efi‑ gii medievale. Până la fanarioţi nu a existat cod de legi477, dovadă că datina, tradiţia, obiceiul strămoşesc funcţionau ca putere exe‑ 475 476 477

Mihai Eminescu, op. cit., pp. 60‑61.

Ibidem, p. 61.

Ibidem.

164

Icoane vechi şi icoane nouă

cutivă: „Ce‑i drept şi ce‑i strâmb ştia fiecare din obiceiul pamân‑ tului şi judecata multă nu se‑ncăpea.”478 Deşi popor străvechi cu blazon, de provenienţă pastorală (românii sunt percepuţi de gazetar ca „popor de ciobani”), stră‑ bunii n‑au avut o istorie pavată cu garoafe, deoarece jugul de un secol a circumscris regresul: „când au ieşit din ţară, nici urmă n‑a mai rămas prin sate. Parc‑ar fi fost trecut cu buretele peste holackiile bizantinismului acestor damblagii”479 (recte, fanario‑ ţii). Occidentalizarea ţării îi apare lui Eminescu, silită, forţată, încât nemulţumirea şi‑o canalizează spre C.A. Rosetti. În cuvân‑ tul său vorbea cu dispreţ despre cultura cea mai bună pe care o are un boier480 când o dată semnatarul din oficiosul conservatorilor trece prin mixerul ironiei atributele rivalilor politici și gazetăreşti.

Constatarea politică „Astăzi avem zeci de mii de liberali”481 se îngemănează cu cea economică „atâtea chile de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale”482, subtilizând stilistic, ironia, metafora şi inovaţia lexicală, a feminizării substantivului grecesc de genul neutru „kg” şi consfinţind intenţia autorului de alcătuire a unui îndrumar economic, dacă se avea în vedere zes‑ trea (pauperă) de cunoştinţe economice a preopinenţilor săi.

4.1.6. Frază şi adevăr Idei ca beţia de cuvinte, munca – izvorul fericirii, sără‑ cia – sursa relelor, a mizeriei, presa ca fabrică de fraze, 478 479 480 481

482

Ibidem, p. 61.

Ibidem, p. 62.

Ibidem, p. 63.

Gazetarul nu‑şi explica proliferarea liberalismului care, neîndoielnic, avea şi valenţe pozitive.

M. Eminescu, op. cit., p. 64.

165

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

România – naţie agricolă, industrializarea, comerţul aflat pe mâini străine, scăderea numerică a ţărănimii reprezintă substanţa studiului ultim din Icoane vechi şi icoane nouă.

Dincolo de densitatea ideatică, două aprecieri merită consemnate: redactorul de la „Timpul” citea cu patimă presa străină şi subtilele conexiuni, cel puţin, la nivelul imaginilor, al sintagmelor, între jurnalism şi poezie. De pildă, mostra de filo‑ sofie populară: „Nimic n‑ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce‑i dinaintea nasului lor”483 îl canalizează pe cititor spre poemul Floare albastră.484 În altă ordine de idei, pornind de la un citat din Bebel, publicistul concluzionează: „Oamenii (nici nu îi numeşte măcar condeieri, darmite ziarişti – n.n.) scot gazete în toate zilele şi neavând ce spune485, abstracţiunile li vin foarte bine la îndemână.”486 Polemistul inaugurează, stăpân pe „uneltele” sale, mai multe arene de luptă: cu politicienii, cu formele fără fond, cu colegii din presă, iar, dacă primea o replică pe măsură, schiţa un fel de retragere, manevră menită a pregăti un nou „atac” cu o paletă argumentativă inexpugnabilă.

Culturii de specialitate întru economie, politică, filoso‑ fie, i se adaugă şi cultura generală, documentarea riguroasă şi parcurgerea cu onestitate a revuisticii europene. Cu o astfel de „armură” teoretică, apare firesc gestul condamnării la penitenţa 483 484

485

486

M. Eminescu, op. cit., p. 65. „‑Iar te‑ai cufundat în stele/ şi în nori şi‑n ceruri nalte...”, în M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, 1971, p. 43.

Sună sentenţios gândul eminescian, de parcă jurnaliştii epocii ar fi fost nişte – vorba lui nenea Iancu – „scârţa‑scârţa” pe hârtie...

M. Eminescu, op. cit., p. 65.

166

Icoane vechi şi icoane nouă

minciunii a majorităţii publicaţiilor: „Beţia de cuvinte din gaze‑ tele româneşti e întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine.”487 Însuşi titlul Frază şi adevăr sugerează contrastul între minciună şi neminciună întâlnit în media burgheză.

Prin rafalele nimicitoare de acest gen şi prin punerea la colţ a celor ce îl atacau sau îi răspundeau de pe poziţii semeţe, Eminescu s‑a afirmat ca un spiritus rector, ca un veritabil lider de opinie. Un fel de anatemă proiectată în „curtea” presei româ‑ neşti ocazionează pasajul comparativ următor: „mai puţin culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii, gazetarii noş‑ tri au şi mai multă nevoie de gură decât de cap”488, avertisment dat superficialităţii. Reiterând rolul presei – „a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce‑i trebuieşte guver­ nului”489 – inteligentul redactor de la „Timpul” conştientizează că la acea dată „presa nu‑i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze care cu făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.”490 Apologia muncii491 – principiu etic, şi nu numai – se produce lexical prin enunţuri cristaline, denotative: „Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale...”492 Nemunca pustieşte sufletul şi buzunarul românilor gene‑ rând paupertate.493 487 488 489 490 491 492 493

Ibidem, p. 66.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Presa plăteşte tribut demagogiei, cosmopolitismului, lustrului de faţadă M. Eminescu, op. cit., p. 66. „Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistirea bunurilor altora, răutatea, aproape toate 167

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

Pasiunea pentru economie politică tradusă prin parcur‑ gerea, ca autodidact, a opurilor principalilor economişti ai vre‑ mii, de la Robert Owen la A. Bebel ori în cadru instituţionalizat, ca student la Viena şi Berlin, prin audierea cursurilor profesori‑ lor Gustav Schmoller, Eugen Dühring şi Lorenz Stein ar fi dus chiar la constituirea unei doctrine economice originale, luate în seamă de specialişti.494 Nu vom explora această dimensiune a cărturarului Eminescu, totuşi vom enumera câteva teze asimilate şi difuzate prin publicistica sa: teoria liberului schimb (emisă de Dühring), a costurilor absolute (aparţinând lui Adam Smith), a economiei comparative (promotor: David Ricardo) şi a protecţionismului (iniaţiatori: Henry Charles Carey şi Friedrick List).495 Cu uimire constantă, lectorul va sesiza balansul între fraza aridă, ternă, dedată doctrinelor economice, sociologice (a se vedea teoria despre stat) şi cea mlădioasă, aerisită, stilizată, cu „insule” semantice de tip folcloric.

Trecem în viteză peste brevissima conectare a economi‑ cului la etic („Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstră‑ gând de climă şi de rasă496 – de la starea sa economică”497) oprindu‑ne asupra atentei examinări a agriculturii, lucrate neco‑ respunzător şi itinerariului sinuos al mărfii de la producător la comerciant: „la ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul ce se vinde la Viena sau la Paris. Căci

494

495 496 497

sunt câştigate sau prin sărăcia proprie sau atavistic prin sărăcia strămoşilor.”

Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, Ed. Fundaţia „Scrisul Romanesc”, Craiova, 2000.

Apud Alexandra Olivia Nedelcea, op. cit., p. 45.

Aici Eminescu se îndepărtează de H. Taine.

M. Eminescu, op. cit., p. 66.

168

Icoane vechi şi icoane nouă

firul de grâu trece prin 20 de mâini de la producător la consuma‑ tor şi pe aceeaşi cale se scumpeşte.”498 Vina revine intermediarului, a „samsarlâcului” ce „mij‑ loceşte schimbul între productele noastre şi cele străine”, iar consecinţa, comerţul „va încăpea pe zi ce trece” pe mâna străi‑ nătăţii. Jurnalistul explică profesoral relaţia agricultură‑comerţ, cu detalii semnificative şi lămuriri clare pentru oricine. În felul acesta, „merindele se împuţinează”, autonomia breslelor din perioada feudală s‑a erodat, amărăciunea antilibe‑ ralului repliindu‑se în glosări latineşti: „salus reipublicae summa lex esto.”499 La final, dar nu în ultimul rând, câteva cuvinte despre teoria statului.

Antipatia pentru liberali se află aici în criza de argu‑ mente: „Căci statul are nevoie de clase puternice şi liberalismul le‑au adus la sapă de lemn. Înainte cu 30‑40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă şi începuturile unei clase de mijloc.”500 Opinia lui Eminescu era că ţărănimea‑practic, motorul progresului se degradase, că multe meserii vitale se desfiinţaseră, iar bogătaşii exotici controlau negoţul, decepționând populaţia atât de mult, încât soluţia întrevăzută şochează şi îngrijorează: „să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm în America.”501

498 499 500 501

Ibidem, pp. 66‑67.

Ibidem, p. 68.

Ibidem.

Ibidem.

169

Receptarea critică a gazetăriei eminesciene.

Certificarea unei valori.

Concluzii Receptarea estetică a Creatorului, întâi, apoi a Ziaristului, a început încă din timpul vieţii, după 1870.

Nedreapta sa existenţă fizică n‑a diminuat cu nicio iotă altitudinea spirituală a celui ce intra în sacru, în mit, încă înainte de fatidicul iunie 1889, idee învederată de contemporani502, de prieteni. Astfel, unul dintre ei, I. Slavici gratulându‑l cu „măestrul meu”, ca o confirmare că „el m‑a introdus în lumea în care petrec acum”, iar un altul, I. Negruzzi remarca ataşamentul faţă de popor, sociabilitate vizavi de oamenii simpli, sărmani.

Cultura de talie europeană – relevată timpuriu de exi‑ gentul Titu Maiorescu – a artistului de o modernitate pregnantă şi revoluţia lirică înfăptuită l‑au individualizat atât de mult încât 502

I. Slavici şi I. Negruzzi s‑au exprimat nu o dată admirativ. Comen­ tând corespondenţa eminesciană cu redactorul‑şef de la „Convorbiri literare”, molcomul prozator transilvănean se înclina cu reverenţă: „Felul gândirei sale mă seduce.” – Pagini vechi despre Eminescu, 1976, p. 13.

171

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

secolul XX va debuta sub auspiciile geniului său, cu alte cuvinte, originalitatea îi va fi confiscată, obturată. Eminescianismul a generat epigonism, iar lirica românească posteminesciană ajun‑ sese în colaps. Singurele breşe în blocajul stilistic le‑au realizat Al. Macedonski şi G. Coşbuc. În pofida valorii indubitabile a poetului503 şi publicistului, Eminescu a rămas vremelnic fără ser‑ viciu şi ca urmare a jocurilor politice, a căror victimă cădea, şi a unei miopii a guvernanţilor. Eludând tinereţea vulcanică, cu ingrate ipostaze de sufleur ori de hamal504, maturul intelectual s‑a simţit în largul său, pe plan profesional în sfera gazetăriei, iniţial colaborator la prestigioase periodice, pe urmă redactor.

Lupa deformatoare a „dilemiştilor” din deceniul ultim al veacului (1998) nu a generat prozelitism; dimpotrivă, cercul eminescologilor s‑a lărgit, ca şi aria de investigare a publicisticii. „Avem foarte multe studii despre poezie şi prea puţine despre proză şi publicistică. S‑a creat chiar un dezechilibru între studiile consacrate poeziei – constata amar Ovidiu Ghidirmic – şi cele dedicate prozei sau publicisticii. (...) Exegeţii actuali sau viitori sunt datori să refacă echilibrul eminescologic.”505 Pentru cei apropiaţi506, omul Eminescu trecea drept altruist, dăruit semenilor, creaţiei, poporului, mai puţin atent cu 503

504 505

506

I.E. Torouţiu (Structuri şi documente literare, IX, 1933, pp. 186‑188) arată că în 7 săptămâni s‑ar fi vândut 700 de exemplare din tirajul total de 1000 al volumului de debut, Poezii (1883), precum şi că succesul tălmăcirii în germană a poeziilor semnificative se corela cu simpatia de care se bucura autorul din partea reginei Carmen Sylva A se vedea art. Eminescu, hamal în port, de D. Teleor.

Ovidiu Ghidirmic, Moştenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul Românesc, 1996, p. 5.

Iacob Negruzzi, Eminescu (necrolog), în Pagini vechi despre Eminescu, pp. 28‑33.

172

Receptarea critică a gazetăriei eminesciene. Certificarea unei valori

sinele biologic, alimentat modest cu pâine neagră, nuci, ouă răs‑ coapte, mai rar oaspete la Bolta Rece, în schimb, ca artist şi gazetar – un perfecţionist, un alergător în competiţie cu slova, cu neajunsurile lexicului, biruit până la urmă, din moment ce – după C. Rădulescu Motru507 – „frumuseţea verbului eminescian va sta încrustată deasupra, între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista.”

Acelaşi scrobit junimist insista pe conceptul de unici‑ tate: „În istoria culturii române de până astăzi, influenţa lui Eminescu este unică. Influenţă durabilă”, atuul fiind edificarea unui limbaj propriu, inconfundabil. În memoria nepotului Gh. Eminescu, independentul res‑ ponsabil media nu ierta când se greşea nici pe odraslele conser‑ vatoriste/liberale – risipite prin lupanare pariziene –, nici pe politicianul Alex. Lahovary, de aceea exagerata libertate de expresie deranja teribil; din fericire, cineva, acolo sus (Lascăr Catargiu) îl apăra: „Lăsaţi pe băiatul ista să scrie cum vre, că are condei.”

Moştenirea publicisticii eminesciene nu ar fi avut strălu‑ cirea valorică de azi – şi, culmea! n‑a fost incinerată – fără gestul nobil al „semănătoriştilor”, recte, al lui N. Iorga508, reparaţie morală absolut necesară, cu scuzele de rigoare pentru formule superlative, supralicitate de aceasta, receptăm cu prudenţă eti‑ cheta „gânditor politic”, chiar dacă emitentul se numeşte Zoe Dumitrescu Buşulenga509, şi unele afirmaţii mai săltăreţe aparţi‑ 507 508

509

C. Rădulescu Motru, Unicitatea operei în Pagini..., pp. 104‑107 „Şi aceste strălucite pagini nu erau citite de nimeni. De nimeni, în cel mai deplin şi cel mai grozav înţeles al cuvântului.” – N. Iorga, Eminescu, Ed. Junimea, 1981, p. 95.

Zoe Dumitrescu Buşulenga, Mihai Eminescu, 1970, passim.

173

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

nând lui Ştefan Pascu510: „Intrând în imediat, Eminescu ar fi ară‑ tat dezvoltarea ulterioară a istoriei şi a societăţii româneşti, din postura – cam riscantă, zicem noi – de om politic.”

După cum am demonstrat, doi importanţi critici din generaţii diferite, aspiranţi la un post universitar la Iaşi, G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu au făcut notă discordantă, în primul rând, cu ei înşişi, prin gustul estetic dubitativ şi examinarea dras‑ tică a scrisului eminescian; entuziasm reţinut, refulat din partea liderului „Vieţii Româneşti” faţă de publicist şi tonalitate lauda‑ tivă în privinţa liricului; artizanul modernismului nu a savurat scriitura nici a romanticului poet, nici a realistului gazetar, scep‑ ticism explicabil prin doctrina estetică susţinută. Unde subtiliza ideea „dictaturii gândirii eminesciene” ce îl inhiba până şi pe şeful presei liberale, C.A. Rosseti, adeseori asumându‑şi înfrân‑ gerea cauzată de „cea întâi pană jurnalistă în România”? (ono‑ rantă mărturisire!)

Este, cel puţin, curios că şcoala de critică formată la „Sburătorul”, de la Perpessicius, Vianu, Călinescu, la Pompiliu Constantinescu, s‑a detaşat de formatorul ei, transmiţând puncte de vedere favorabile lui Eminescu în studii pertinente, aplicate.

Filoeminescianismul nu a degenerat în idolatrizare, mistificare.

Eminescologii inter‑ şi postbelici şi‑au îndreptat atenţia către tezaurul de nestemate: publicistica. În viziune călinesciană511, art. Bătrâni şi tineri îi oferă o revelaţie: „Stilul acesta a atins virtuozitatea.” În plus, jurnalistul are „humor de idei, cu o invenţie verbală, cu o prover­bialitate nea‑ semuite, în care e ceva şi din Creangă, şi din Anton Pann.”

510

511

Ştefan Pascu, Eminescu, om politic, în „Manuscriptum”, VIII, 1976, nr. 22, p. 31.

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. V, 1936, pp. 305‑307

174

Receptarea critică a gazetăriei eminesciene. Certificarea unei valori

Din generaţia interbelică reţinem părerea lui Pompiliu Constantinescu512 că Eminescu era un ilustru reprezentant al cri‑ ticismului513 junimist, creator de proză politică, alias gazetăria, cu caracter pamfletar.514 Că sociologia eminesciană – dacă există – ar fi inundată de reverie şi lirism este o altă chestiune. Metafora şi forţa afec‑ tivă garantează salvarea de la uitare a publicisticii, mai puţin violente la „Timpul”, teza contrazisă de Mihai Gafiţa.

Pentru G. Călinescu, gazetarul are stofă de „gânditor politic de format european”, bazat pe economie, care dezbate profesionist concepte ca: stat, naţiune, popor, pătură suprapusă, domn patriarhal, după lecturi profunde din Adam Smith, D. Ricardo, J. J. Rousseau, Quesnay, Montesquieu... În concluzie, gazetăria eminesciană „cea mai înaltă în istoria scrisului românesc şi încă neajunsă de alţii”515 merită o receptare profundă în mai multe chei. Stilistică, poetică, reto‑ rică, sociologică, estetică... Cu intransigeţă, cum au procedat Aurel Martin, Al. Oprea. Sau cu simpatie, căldură, de la D. Murăraşu la D. Vatamaniuc şi Gh. Bulgăr. Exegeza eminesciană, în direcţia publicisticii, a cunoscut o ascensiune fulminantă, gra‑ ţie ultimilor doi critici şi istorici menţionaţi, autori de compe‑ 512 513

514

515

Pompiliu Constantinescu, Scrieri, II, 1970, pp. 540‑541.

G. Ibrăileanu (Spiritul critic în cultura românească, Ed. Minerva, 1984, p. 210) îl plasa în faza a III‑a a criticismului. În Meditaţii critice (1983, p. 164) Ovidiu Cotruş supraevalua realitatea denumindu‑l „cel mai vehement protest.” În aceeaşi manieră se va pronunţa şi Gh. Bulgăr (Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Ed. Minerva, 1971): „a combătut necruţător înainte de articolele de la „Timpul”.

G. Călinescu, op. cit., p. 467.

175

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

tente studii înnobilatoare până la prezenţa lor constantă în orice bibliografie aferentă.

Deşi nu i‑a consacrat un op anume, cu toate acestea, strădaniile universitarului ieşean Al. Andriescu vor fi apreciate ca atare prin secvenţe ori capitole de carte, despre stilul emines‑ cian, inclusiv cel din publicistică.

Emanciparea eminescologiei a început, după ştiinţa noastră, cu Al. Oprea, a înregistrat un nou salt prin lucrarea Monicăi Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, probabil cea mai performantă la ora actuală. Admiţând minimal cataloga‑ rea Icoanelor... ca „opera aperta”, devine rezonabil ca ea, cerce‑ tarea literară, să gliseze şi spre alte „teritorii” adiacente, nu şi spre ştiinţele comunicării. Potrivit lui Marin Mincu, teoreticia‑ nul textualismului, eminescologia s‑ar afla într‑un mare impas.

Practic, severul critic face tabula rasa din acest domeniu, radiind nume oneste de cercetători: „ultimele contribuţii, fără să le mini‑ malizăm deloc, vin să confirme aproape o axiomă. Nimic nou sub soare...”516 Unei alte universitare517, Fragmentarium‑ul îi dezvăluie o scriitură de tip eseistic, lucru pe care îl apreciem, nu şi stri‑ denţa opţională că Eminescu ar fi cel mai mare eseist român până la Cioran şi Noica.

Din capul locului, precizăm că ne disociem de orice demers ştiinţific extravagant, teribilist, ori de vreo opinie prea personală, subversivă. Ne îndoim de impasul în care, chipurile, s‑ar găsi eminescologia… Criza prin care receptarea eminesci‑ ană este o realitate de necontrazis s‑ar datora „mediocrităţii elo‑ giilor şi monologului de poncife în creştere de la un an la altul.”518 516 517 518

M. Mincu, Critice, 1969, Editura pentru literatură, pp. 143‑149.

Maria Vodă Căpuşan, Accente, Ed. Dacia, 1991, pp. 6‑13.

V. Fanache, Eminescu, un caz?, în „Steaua”, ian. 2000, nr. 1, p. 7.

176

Receptarea critică a gazetăriei eminesciene. Certificarea unei valori

Probabil că reputatul critic clujean, V. Fanache, a eludat invo‑ luntar reconfortantele apariţii editoriale semnate de Aureliu Goci (Eminescu la infinit, Ed. Viitorul românesc, 1997) şi N. Georgescu (A doua viaţă a lui Eminescu, Ed. Europa Nova, 1994). Prima, cu un cuprins atractiv, adânceşte o idee călinesciană şi noiciană: a universalităţii cunoştinţelor lui Eminescu. Autorul soluţio‑ nează multe situaţii confuze, spulberă dileme, polemici, pune lucrurile la punct în mod metodic, oferă explicaţii rezonabile. „Propensiunea posterităţii de a‑l denota pe Eminescu cel mai mare în oricare domeniu în care s‑a exprimat, porneşte de la recunoaşterea judiciozităţii afirmaţiilor sale, dincolo de colora‑ tura pasională a dezvoltării subiectelor.”519 Ca ziarist permanent informat, aflat în miezul problemei, redactorul de la oficiosul conservatorist s‑a consacrat mai degrabă ca analist politic, termen mediu faţă de gânditor politic. „Pentru Eminescu, jurnalistica nu e o simplă corvoadă cotidiană, ci o uriaşă responsabilitate umană.”520 N. Georgescu examinează contextul politic tulbure din a doua jumătate a sec. al XIX‑lea, cu rocada conservatori‑liberali la cârma ţării, cu repercusiuni nefaste pentru gazetarul de excep‑ ţie, la un moment dat trădat de ai săi, de junimişti, din cauza realismului, radicalismului opiniilor lui, al necompromisurilor.

Dacă el a livrat publicului adevăr, justeţe, excelenţă ideatică şi stilistică, a primit de la patronii „Timpului”, pe la 1883, indife‑ renţă, umilinţă... concediere.

Binecunoscutul eminescolog N. Georgescu demontează teza nebuniei oferind o altă variantă, a fabricării de către duş‑ mani a unui diagnostic eronat, de om alienat, cu scopul 519 520

A. Goci, op. cit., p. 189.

Ibidem.

177

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET

eliminării din media scrisă. Taxat pe nedrept persona non grata în presă, ziarele, revistele i‑au intors inuman spatele, manevră de a‑l măcina psihic şi a‑i termina prima viaţă, cea vizibilă. În acest fel, el a fost obligat să ducă o existenţă discretă, tăinuită în care aşa‑zisul bolnav a fost ţinut în izolare, rareori producţiile sale publicistice între 1883‑1889 găsind vreun culoar favorabil, la „România Liberă” ori „Fântâna Blanduziei”. Stă­ pânul adevărului a deranjat prin tirania verbului său guvernanţi, parlamentari, politicieni „de două parale”, impostori îmbogăţiţi, de aici şi valul de antipatie declanşat. „Câinele de pază al socie‑ tăţii” trebuia ţinut în lesă, nu slobozit, căci putea „muşca” pe oricine, provocând daune incomensurabile. Clemenţă au avut, spre finalul vieţii, numai câteva publicaţii care i‑au onorat doar articole pe teme artistice. În altă ordine de idei, N. Georgescu îi atribuie o serie de texte inedite terminatorului gazetar, imposibil de fixat în cadru strict conservator.

Un critic eminent trecut sub tăcere de eminescologia recentă rămâne, credem noi, Mihai Gafiţa, autorul unui scenariu incredibil: dacă vizionarismul jurnalistului politic ar fi fost vali‑ dat, atunci s‑ar fi produs un iminent transfer în zona lunecoasă a politicului, în sensul că Eminescu ar fi putut fi acreditat ca minis‑ tru ori parlamentar. Cu el, într‑o astfel de nobilă postură, România ar fi progresat, ar fi avut cu adevărat o ţinută europeană şi toate relele sociale, politice etc. ar fi dat înapoi. Meritul criti‑ cului nu consta în această prognoză politicianistă, ci în nume‑ roasele revelaţii ale stilului publicistic eminescian.

Binomul genial poet‑gazetar este întâmpinat cu rezervă de unii critici ori scriitori. A fi scriitor şi ziarist concomitent se plăteşte cu jertfa mediocrizării – opina Tudor Arghezi521 – sau 521

T. Arghezi, Scrieri, vol. 23, Ed. Minerva, 1972, p. 61.

178

Receptarea critică a gazetăriei eminesciene. Certificarea unei valori

provoacă o gravă amărăciune. Câteva decenii mai târziu, univer‑ sitarul bucureştean George Gană restrângea aria valorilor duble la curentul romantism: „Marii creatori, cu excepţia romanticilor, nu au fost şi gazetari politici. (...) Doar Tudor Arghezi va trans‑ fera politicul în literatură. Publicistica şi literatura se reunesc anevoios.”522 Antiliberalismul eminescian nu îi cade prea bine lui Z. Ornea523 pe considerentul că guvernul liberal a contribuit decisiv la emanciparea ţării.

Evident că stadiul la care a ajuns eminescologia este unul înalt, cu includerea interdisciplinarităţii, a artisticităţii scri‑ iturii. S‑au scris lucrări/studii despre Eminescu ca sociolog, eco‑ nomist, istoric, pedagog, analist politic, chiar lingvist, pe un fundal ideatic hiperbolizant. Nu şi despre gazetarul privit par lui‑même, ca autor de fulminante articole în „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”... Cu timiditate, am deschis o poartă întru cunoaş‑ terea comprehensivă a valorilor codificate ale publicisticii emi‑ nesciene, utilizând un instrumentar specific, jurnalistic. Pentru aceasta, am apelat la un excurs în istoricul presei europene, cu legităţile care funcţionează în acel domeniu, am menţionat specii jurnalistice şi am aplicat a posteriori concepte de profil la textul eminescian. Cu alte cuvinte, opera publicistului a fost filtrată printr‑o grilă jurnalistică. Este şi acesta un început, ce se cuvine a fi continuat, nuanţat, dezvoltat, nu bornat, determinat sau casat.

G. Gană, Melancolia lui Eminescu, 2002, Ed. Fundației Culturale Române p. 234.

523 Z. Ornea, Junimea și junimismul, Ed. Minerva, BPT, 1978.

522

179

Bibliografie literară 1. M. EMINESCU, Opere, vol. IX‑XIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985 2. M. EMINESCU, Fragmentarium, Ed. Știintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 3. MIHAI EMINESCU, Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, Iaşi, 1970 4. MIHAI EMINESCU, Texte esenţiale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997 5. MIHAI EMINESCU, Publicistică. Referiri istorice şi istoriogra‑ fice, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1990 6. M. EMINESCU, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996

181

Bibliografie critică 1. AL – GEORGE, SERGIU, Arhaic şi universal, Ed. Eminescu, București, 1981 2. ANDRIESCU, AL, Limba presei româneşti în secolul al XIX‑lea, Ed. Junimea, Iaşi, 1988; 3. ANDRIESCU, AL, Dezvoltarea stilului publicistic în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, în SIRLR, 1969, pp. 199‑258; 4. ANDRIESCU, AL, Stil şi limbaj, Ed. Junimea, Iaşi, 1977 5. APETROAIE, ION, Eminescu despre Eminescu, în volumul Orfeu şi Aristarc, Ed. Junimea, Iaşi, 1982; 6. BACIU, RODICA MAGDALENA, Conştiinţă critică şi viziune tragică în publicistica eminesciană, Ed. Universitaria, Craiova 2005 7. BADEA, ŞTEFAN, Limbajul publicistic eminescian, în „România literară”, XXXIII, 2000, nr. 7, pp. 14‑15; 8. BARBU, CONSTANTIN, Eminescu. Poezie şi nihilism, Ed. Pontica, Constanţa, 1991; 9. BARTHES, ROLAND, Mithologies, Ed. Du Seuil, Paris, 1987; 10. BAUDRILARD, JEAN, L’autre par lui-même, Ed. Gallimard, Paris, 1987 11. BĂDESCU, ILIE, Sociologia românească, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994 12. BENVENISTE, E., Problèmes de linguistuique générale, Gallimard, Paris, 1966 182

Bibliografie critică 13. BOIA, LUCIAN, O istorie a imaginarului, Ed. Humanitas, București, 1998 14. BULGĂR, GH., Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971; 15. BULGĂR, GH., Cultură şi limbaj, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986 16. BULGĂR, GH, Eminescu. Coordonatele istorice şi stilistice ale creaţiei , Ed. Junimea, Iaşi, 1980; 17. BUŞULENGA DUMITRESCU, ZOE, Mihai Eminescu. Creaţie şi cultură, Ed. Humanitas, 1992 18. BUŞULENGA DUMITRESCU, ZOE, Eminescu şi romantismul german, Ed. Doina, București, 2000 19. ***, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii critice din presa anului 1998. Antologie de Cezar Paul Bădescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2000; 20. CARACOSTEA, D., Arta cuvântului la Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1980 21. CĂLINESCU, G., Mihai Eminescu (studii şi articole), Ed. Junimea, Iaşi, 1978 22. CĂLINESCU, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I‑IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985; 23. CIMPOI, MIHAI, Spre un nou Eminescu, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993; 24. CIOCÂRLIE, LIVIUS, Paradisul iluzoriu, Ed. Humanitas, București, 1993; 25. CIOCULESCU, ŞERBAN, Eminescu, Ed. Minerva, București, 1986; 26. CODREANU, TH., Eminescu. Dialectica stilului, Ed. Junimea, Iași, 1984 27. CONSTANTINESCU, POMPILIU, Recitind proza politică a lui Eminescu, în volumul Scrieri, vol. 2, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967; 28. CONTE, ROSA DEL, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1989; 29. CRISTEA, STAN V., Eminescu şi Teleormanul, Ed. Rocriss, Alexandria, 2004; 183

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET 30. ***, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979; 31. DORIN, MIHAI, Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; 32. DIMA, AL., Tradiţionalismul lui Mihai Eminescu în Aspecte şi atitudini ideologice, Ed. Datina, Drobeta Turnu Severin, 1933 33. DUR, ION, De la Eminescu la Cioran, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996; 34. ECO, UMBERTO, Opera deschisă, Ed. Univers, București, 1969; 35. ***, Eminescu în critica germană, Ed. Junimea, Iaşi, 1985; 36. ***, Eminescu în revista „Dilema”, VI, 1998, nr. 265; 37. FRIEDRICH, HUGO, Structura liricii moderne, Ed. Univers, 1998; 38. GANĂ, GEORGE, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2002; 39. GAFIŢA, MIHAI, Faţa ascunsă a lunii, Ed. Cartea Românească, București, 1974; 40. GENETTE, GERARD, Introducere în arhitext, Ed. Univers, 1994; 41. GEORGESCU, N., Eminescu şi editorii săi, vol. I‑II, Editura Nouă, Bucureşti, 2000; 42. GHEŢIE, I., Istoria limbii române literare, Ed. Științifică și enci‑ clopedică, 1998; 43. GHIDIRMIC, OVIDIU, Moştenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996; 44. GOCI, AURELIU, Eminescu la infinit, Ed. Viitorul românesc, București, 2002; 45. HANGIU, ION, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790‑1990, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996; 46. HUSAR, AL., Pro Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; 47. IBRĂILEANU, G., Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1974; 48. IBRĂILEANU, G., Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1978; 49. IORGA, NICOLAE, Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1981; 50. IORGA, NICOLAE, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 1998; 184

Bibliografie critică 51. ISTRATI, GAVRIL, Limba română literară. Studii şi articole, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970 52. ***, Istoria literaturii române. III. Epoca marilor clasici, Ed. Academiei, Bucureşti 1973; 53. IVAŞCU, GEORGE, Confruntări literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986; 54. KAYSER, W., Opera literară, Ed. Univers, 1980; 55. LOVINESCU, EUGEN, Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984; 56. LUPAŞCU, ION, Contribuţii la istoria ziaristicii române, Sibiu, 1926 57. MAIORESCU, TITU, Critice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983; 58. MANCAŞ, MIHAELA, Limbajul artistic în sec. al XIX‑lea, Ed. Univers, 1981; 59. MANOLESCU, NICOLAE, Teme 2, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975; 60. MARINESCU, ŞTEFAN, Avatarurile Transcendenţei, Ed. Euro Vida M, 2001; 61. MARTIN, AUREL, Acolade, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977; 62. MAVRODIN, IRINA, Poietică şi poetică, Ed. Univers, 1982; 63. MELIAN, ALEXANDRU, Eminescu – univers deschis, Ed. Minerva, București, 1987; 64. MINCU, M., Paradigma eminesciană, Ed. Pontică, Constanța, 2000 65. MUNTEANU, GEORGE, Eminescu şi eminescianismul, Ed. Minerva, București, 1987; 66. MUNTEANU, GEORGE, Eminescu şi antinomiile posterităţii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998; 67. MUNTEANU, ROMUL, Metamorfozele criticii europene, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1988; 68. MURĂRAŞU, D., Naţionalismul lui Eminescu, Ed. Bucovina, 1932; ediţia a II-a, Ed. Pacifica, 1994 69. MUREŞEANU‑IONESCU, MARINA, Eminescu şi intertextul romantic, Ed. Junimea, Iaşi, 1990; 70. MUTHU, MIRCEA, Despre sud‑est, Ed. Libra, 1999; 185

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET 71. NEDELCEA, TUDOR, Eminescu, apărătorul românilor de pre‑ tutindeni, Ed. Aius, Craiova, 1995; 72. NEDELCEA, TUDOR, Eminescu, istoricul, Ed. Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 1998; 73. NEGRICI, EUGEN, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Ed. Du Style, Bucureşti, 1997; 74. NOICA, CONSTANTIN, Introducere în miracolul eminescian, Ed. Humanitas, București, 1992; 75. OANCEA, ILEANA, Semiostilistica, Ed. Excelsior, Timișoara, 1998; 76. OPREA, AL., În căutarea lui Eminescu, gazetarul, Ed. Minerva, București, 1983; 77. ORNEA, ZIGU, Junimea şi junimismul, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975; 78. PALEOLOGU – MATTA, SVETLANA, Eminescu şi abisul onto‑ logic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; 79. PERPESSICIUS, Eminesciana, Ed. Junimea, Iași, 1983; 80. PETCU, MARIAN, Puterea şi cultura, Ed. Polirom, Iași, 1999; 81. PETRESCU, AUREL, Eminescu. Originile romantismului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983; 82. PETRESCU, IOANA E.M., Eminescu şi mutaţiile poeziei româ‑ neşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989; 83. PIRU, ALEXANDRU, Eminescu, azi, Ed. Mondera, Bucureşti, 1993; 84. PIRU, ALEXANDRU, Analize şi sinteze critice, Ed. Scrisul româ‑ nesc, Craiova, 1973; 85. POP, ION, Transcrieri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974; 86. POPESCU, CRISTIAN TIBERIU, Eminescu, antiteza, Ed. Libra, 2000; 87. POPOVICI, D., Studii literare, vol. II, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1974; 88. POPOVICI, D., Studii literare, vol. VI, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1989; 89. RAŞCU, I.M., Eminescu şi cultura franceză, Ed. Minerva, București, 1976; 186

Bibliografie critică 90. REZUŞ, PETRU, Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească, București, 1983; 91. RUSU, LIVIU, Eminescu şi Shakespeare, Editura pentru litera‑ tură, 1966; 92. SASU, AUREL, Progresii, Ed. Dacia, Cluj, 1972; 93. SASU, VOICHIŢA, Destinul ideilor literare, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996; 94. SOROHAN, ELVIRA, Eminescu. Împătimitul de adevăr, în „Cronica”, Iași, XXV, 1990, nr. 24, p. 1‑5; 95. SPIRIDON, MONICA, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Ed. Minerva, 1994; 96. ***, Studii eminesciene”, Ed. Albatros, București, 1971; 97. ȘTEFAN, I.M., Eminescu şi universul ştiintei, Ed. Junimea, Iaşi, 1989; 98. SIMION, EUGEN, Fragmente critice, III, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999; 99. STREINU, VLADIMIR, Eminescu, Ed. Eminescu, Bucureşti 1989; 100. TANASE, AL., Cultura şi civilizaţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977; 101. TIUTIUCA, DUMITRU, Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993; 102. TODORAN, EUGEN, Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972; 103. TODORAN, EUGEN, Mihai Eminescu. Epopeea naţională, Ed. Junimea, Iaşi, 1981; 104. ŢUGUI, GRIGORE, Interpretarea textului poetic, Ed. Universităţii A.I. Cuza, 1998; 105. UNGHEANU, M., Fiii risipitori, Ed. Eminescu, București, 1988; 106. VATAMANIUC, D., Publicistica lui Eminescu, 1877‑1883, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996; 107. VATAMANIUC, D., Publicistica lui Eminescu, 1870‑1877, Ed. Junimea, Iaşi; 108. VIANU, TUDOR, Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1979; 109. VIŞINESCU, VICTOR, Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară românească, Ed. Minerva, București, 1981; 187

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET 110. VODĂ-CĂPUŞAN, MARIA, Accente, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1991; 111. ZACIU, MIRCEA, Clasici şi contemporani, Ed. Didactică și Perdagogică, Bucureşti, 1999; 112. ZARIFOPOL, PAUL, Pentru arta literară, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971; 113. ZISU, AUREL, Corespondenţa lui Eminescu – exerciţii de litera‑ tură, Ed. Junimea, Iaşi, 1996; 114. ZUB, ALEXANDRU, Eminescu. Glose istorico-culturale, Ed. Enciclopedică Gh. Asachi, Chişinău; 115. ZUGUN, PETRU, Epitetul eminescian în lumina statisticii, „Limbă și literatură, XXII, 1994; 116. ZUGUN, PETRU, Eminescu. Fascinaţia izvoarelor Cuvântului, Ed. Junimea, Iaşi, 1994.

188

Bibliografie jurnalistică 1. ALBERT, PIERRE, Istoria presei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002; 2. BALLE, FRANCIS, Médias et sociétés, Ed. Montchrestien, Paris, 1990; 3. BAUDRILLARD, JEAN, L’autre par lui-même, Ed. Gablée, Paris, 1987; 4. BERTRAND, CLAUDE-JEAN, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001; 5. CAPELLE, MARC, Ghidul jurnalistului, Ed. Carro, Bucureşti, 1998; 6. CAUNE, JEAN, Cultură și comunicare, Ed. Cartea românească, București, 2000; 7. CAYROL, ROLAND, La presse écrite et audio‑visuelle, PUF, Paris, 1973; 8. COMAN, MIHAI (coord.), Manual de jurnalism, vol. I‑II, Ed. Polirom, Iaşi, 1997; 9. HUSSON, DIDIER şi ROBERT, OLIVIER, Proféssion journa‑ liste, Evrolle, Paris, 1991; 10. IONCIOAIA, FLORIN, Introducere în presa scrisă, Ed. Univ. A.I. Cuza, Iaşi, 2000; 11. JEAN‑NOEL, JEANNEY, O istorie a mijloacelor de comuni‑ care, Institutul European, Iaşi, 1997 189

EMINESCU, JURNALISTUL CULTURAL COMPLET 12. KEANE, JOHN, Mass-media și democrația, Ed. Institutul European, Iași, 2000; 13. LOCHARD, GUY și BOYER H., Comunicarea mediatică, Ed. Institutul European, Iași, 1998; 14. MARSCHALL, MCLUHAN, Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1975; 15. MELVIN, L. DU FLEUR şi SANDRA, BALL‑ROKEACH, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999; 16. PANAITESCU, VAL (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Ed. Univ. A.I. Cuza, Iaşi, 1980; 17. POP, DORU, Mass-media și politica, Ed. Institutul European, Iași, 2000; 18. POPA, DORIN, Mass‑media, astăzi, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002; 19. POPESCU, CRISTIAN FLORIN, Manual de jurnalism, vol. I‑II, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006; 20. RÉNÉ, FLORIN, L’Écriture de Présse, Centre National de la Commnunication Sociale, Paris, 1994; 21. VOIROL, MICHEL, Guide de la rédaction, CFAJ, Paris, 1992.

190