Triptic al sublimului

Iulian Bitoleanu

~4~

Triptic al sublimului

Iulian Bitoleanu

Triptic al sublimului De la poietică și media la poetică și artă

~1~

Iulian Bitoleanu

Coperta și DTP: Sorina Bela

Editura Aius PrintEd este recunoscută CNCS

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României BITOLEANU, IULIAN Triptic al sublimului/ Iulian Bitoleanu; - Craiova: Aius, 2019 Conține bibliografie ISBN 978-606-562-777-2 82.09

© Iulian Bitoleanu Editura Aius Craiova, 2019 str. Pașcani, nr. 9, 200151 tel.: 0351-467 471 e-mail: editura.aius@gmail.com www.aius.ro

ISBN 978-606-562-777-2

~2~

Triptic al sublimului

Iulian Bitoleanu

TRIPTIC AL SUBLIMULUI DE LA POIETICĂ ȘI MEDIA LA POETICĂ ȘI ARTĂ

CRAIOVA 2019 ~3~

Iulian Bitoleanu

~4~

Triptic al sublimului

Prefață

Portretul gazetarului Eminescu, așa cum reiese din lucrarea domnului Iulian Bitoleanu, este complex și eminamente pozitiv: inteligență, profesionalism, independența opiniilor, informație culturală și științifică vastă, vizionarism, spirit polemic, integritate morală, discurs logic și remarcabil argumentat, într-un cuvânt „cel mai valoros gazetar român până la Pamfil Șeicaru”. Subscriem acestui portret, lucrat cu mult atașament și cu migală. (…) Un subcapitol din partea finală a tezei, intitulat Competentul gazetar este gândit ca o contribuție personală a cercetătorului la studiul activității de publicist a lui Eminescu, prin integrarea acesteia în genul jurnalistic și prin chiar aplicarea unor grile specifice genului.

prof. univ. dr. la Universitatea București, Facultatea de Litere, Elena Zaharia Filipaș

~5~

Iulian Bitoleanu

~6~

Triptic al sublimului

UMBERTO ECO, UN SAVANT NENOMINALIZAT LA PREMIUL NOBEL

~7~

Iulian Bitoleanu

~8~

Triptic al sublimului

I. UMBERTO ECO PAR LUI MÊME

I. 1. DE LA LITERATURĂ LA CINEMATOGRAFIE I. 1. 1. Sinuozitățile traducerii Dacă alți preopinenți făceau distincție între stilul romancierului și cel al savantului, François Busnel1 își creează singur încă din incipit un moment delicat, derutant prin constatarea anodină că, și când se produce efasarea romancierului, scriitura cărturarului, a literatului rămâne aceeași, cu valențele simplitatea, erudiția și agreabilitatea. Întrebările nu au nerv, par boante păcătuind prin curtoazie și mirare, pe considerentul că savantul a oferit omenirii o Istorie a urâtului, reunindu-i sub aceeași cupolă pe ENTRETIEN: Umberto Eco, par François Busnel, „Lire”, dec.

2007/ian. 2008 1

~9~

Iulian Bitoleanu

semiolog, filosof, critic al ideilor și estetician, precum și un tratat luminos despre traducere, infidelitate și negociere (printre cei tălmăciți: Nerval, Queneau). Ultima apreciere are efect de bumerang, răsturnând premise și explicitând poziția echiană severă: teoriile despre traducere au multe cusururi, întreținând scepticismul izvorât din imperfecțiunea acestui migălos travaliu. Propria-i experiență pe acest teren spiritual îl îndrituiește să emită verdicte irefutabile: un bun traducător nu va lucra „orbește” niciodată, din contră va examina toate variantele anterioare, se va exila într-o casă de editură și se va „antrena” săptămâni, luni, ani.

O a doua condiție indispensabilă pentru un traducător veritabil ar fi știința de a opera permanent cu cuvântul, a fi tu însuți scriitor. În minte ne și vine numele unor remarcabili traducători români din franceză și germană pliați pe acest deziderat: T. Arghezi, Al. Philippide, St. A. Doinaș.

O a treia condiție, am zice noi, rezidă în poliglotismul translatorului. Referindu-se la propriul eu, U. Eco punctează că a citit tratate savante pe tema dată, apoi a apelat la o echipă de specialiști cu care s-a consultat în permanență încât scrierile sale să beneficieze de o versiune franceză/ germană / engleză cât mai expresivă. Acumulând „o triplă experiență”, Eco își permite să cenzureze traducerile clasicilor în SUA, exemplu la îndemână constituindu-l Contele de Monte Christo, roman bun, aproape genial, având alura de roman lent, greoi, pretențios, redundant.

I. 1. 2. Frumos – urât, frumos – farmec Dialogul s-a animat o dată cu focalizarea pe raportul literatură-mituri, literatura a generat mituri, asimilate de unii drept repere, întruchipate prin Ulysse, Oedip, Monte ~ 10 ~

Triptic al sublimului

Cristo alias Edmund Dantés, circumscrise îndeobște antichității, lui Homer, Sofocle etc. Miturile, însă, nu se pot substitui valorilor, reprezentărilor artistice de rafinament, de aici și o necesară separare, mai ales că prejudiciile le culeg autorii de primă linie, de talia lui Stendhal, Flaubert, ai căror protagoniști, Doamna Bovary, Julien Sorel nu au carisma unui Monte Cristo sau a lui D’Artagnan.

Practic, părerea noastră, aici arbitrează nu calitatea, ci dinamica operei, tematica, mythosul și pozitivitatea, ca să zicem așa, actanților.

Subiectivismul lui Eco se concretizează într-un verdict estetic discutabil, reabilitând o componentă aparent secundară, nu de prim plan, din structura operei, cu dezavantajarea alteia. În mod cert, dificil de translatat artistic.

Poziționarea ipotetică în literar îl asigură pe cercetător că aventurile pot fi mai lesne zugrăvite decât o scenă / o situație cu Doamna Bovary. Problema ține, credem noi, de gustul estetic, de receptarea operei de către un segment social majoritar, însă nu neapărat și unul experimentat, calibrat. Ritmul alert al dialogului decelează și aspecte mai spinoase, contradictorii: literatura de sertar. Convingerea romancierului suportă nuanțe: unii scriitori au repurtat succese prin opere disimulate, captive anonimatului, modestiei auctoriale, pe când la alții acest gest tipografic de mediatizare într-o zonă deja accesată are consecința unui suicid artistic ori al unui plonjon în hăul mediocrității.

Dilatând nu până a denatura acest punct de vedere, am conchide că a publica, a ieși în lume cu orice lucrare, compoziție, cu discernământ erodat, sună a temeraritate, dacă nu cumva, a insolență. Din exigență și în numele unei reale judecăți de valoare, se vituperează larghețea cu care nu puțini autori se obstinează a tipări manuscris după ~ 11 ~

Iulian Bitoleanu

manuscris. Cu subtilitate se demonstrează că raportul frumos-urât ignoră deliberat antiliteratura. Esențial este ca în literatură, pictură, categoria urâtului să beneficieze de reprezentări verosimile. Cu har narativ se însuflețește un gând hegelian privitor la nevoia omului de frumosul din universal. Aria referențială se extinde și spre cinematografie, grație unor paralelisme între actorii Gerard Depardieu și Jean Marais, subsumat tandemului frumusețe – farmec, punctul de vedere al lui Eco validând cele două noțiuni, dar, disociindu-se, fără a le și ierarhiza. În această directivă primul actor, deși nu-i un Adonis, are șarm ilustrând exemplar categoria numită farmec.

I. 1. 3. Actualizarea frumosului și noi conexiuni În siajul estetic se găsește și perechea bunul și frumosul, disecată în termeni volitivi și antitetici. Astfel, dacă bunul constituie ceva ce își dorește omul și ar vrea să posede, în schimb, frumosul devine tangent formei pe care am putea să o apreciem, fără a o poseda. Revalorificarea unor sugestii, idei dinspre Toma D’Aquino și Kant conduce la delimitarea unei caracteristici mai speciale: frumosul se produce atunci când apare oferta pentru iubitorul de artă.

Frumosul ca finalitate fără scop a devenit deja istorie.

Rămâne de văzut dacă relaționarea frumosului cu palpabilul, concretul are ocazia de a se înscrie decisiv în estetică, de a acoperi mai mult decât o filă oarecare din teoria și filozofia artei. Răspunsul nu poate fi, în primă instanță, decât unul cenușiu. Detașându-se încă o dată de Kant și Hegel privind definirea frumosului drept ceea ce place necondiționat, umanistul italian riscă enorm prin apropierea de frumos, a ~ 12 ~

Triptic al sublimului

cotidianului, a realității învestite cu valențele agreabilului, sensibilului. Tranșarea unuia dintre concepte generează un soi de ambiguitate ce nu înseamnă și refuzul echivalării frumosului, al depistării acestuia în universul exterior.

Sugestia echiană merge înspre delimitarea frumosului artistic de cel social și naturist. Se renunță, momentan, la exprimarea frustă, axiomatică în favoarea poetizării, chit că obiectul vizat este altul, opusul frumosului, urâtul. Acesta este instrumentat prin categoria senzorialului. Ideea degajată din replica echiană abordează proveniența urâtului: el începe acolo unde „eu”, în postura de consumator de artă, evit un lucru, un „ceva” din realitate. „Urâtul” este privit prin grila negativului, adică ceea ce nu vrea să atingă artistul va fi expatriat în ținutul dezagreabilului. Situația prezentată nu satisface pe deplin, ci ea poate declanșa cel puțin perplexități ca urmare a aserțiunii că urâtul este capabil a intra în eternitate, precum personajul literar și cinematografic Quasimodo, cu condiția prizării la realitatea imediată, condiție a eliberării unui tichet pe care să scrie „memorabilă operă”. Se știe că în artă, accesul la nemurire îl are nu numai frumosul, ci și opusul acestuia în varii contexte. Unele replici ale esteticianului denotă simpatie pentru categoriile de grațios, sublim și tragic. Până la Renaștere, creatorii s-au prevalat de o viziune elitistă, pe undeva narcisistă, exclusivistă, supralicitând nu doar un concept, certamente, pozitiv, luminos, spiritualizat, apoi, cu derularea deceniilor și cu adăugarea unui spor de complexitate în artă, a câștigat tot mai mult teren urâtul.

Care comentator de literatură ar mima inocența în fața Divinei comedii, a cărei primă parte zugrăvește – o spune cu satisfacție nedisimulată Eco – oroarea absolută?!

Euforia debordează învederând teza că „arta are puterea să ~ 13 ~

Iulian Bitoleanu

redea amiabil urâțenia lumii.” Interogația privind o posibilă conexiune între urât și răul moral îi prilejuiește intervievatului un excurs în antichitate, în Grecia, unde frumosul avea drept sinonim binele. Argumentul: eroii tragediilor, poemelor, epopeelor antice cumulau virtutea și noblețea. Dar, de la Socrate – proprietarul unui suflet mare ce mai atenua din aspectul fizic deplorabil al individului – încolo s-a relevat ideea că o urâțenie exterioară, din care se pot extrage două trăsături, slutul și nesimpaticul, ar putea drapa frumusețea morală.

I. 1. 4. Frumosul în cinematografie Ca o actualizare a acestei remarci, peste un arc cronologic, protagonistul hugolian Quasimodo îl va recompensa printr-o reprezentație de excepție (sec. al XIX-lea) pe gânditorul grec. Nici creștinismul nu a întors spatele Greciei prin popularizarea unui tandem frumos-urât care și-ar fi pierdut spiritul antitetic și ar fi convers spre un singur lucru, spre un tot unitar.

Susținerea ideatică purcede din lumea artiștilor creștini care, în pictură și sculptura, îndeosebi, și-au imaginat un Cristos crucificat, bătut, sângerând, urâțit. La fel și portretele cu sfinți flagelați, torturați... Paranteza estetică echiană se sedimentează de la o pagină la alta astfel că reflectarea urâtului în artele vizuale declanșează o altă supoziție: Non – frumosul poate fi identificat în amoral, dat fiind că este stringent ca o ființa inedită să aibă și porniri criminale, să comită cu voluptate răul. Oglindirea conceptului de urât în arta îi permite esteticianului italian a semnala că până la baroc, demonii aveau statutul de ~ 14 ~

Triptic al sublimului

făpturi hidoase, din pricina redundantei semantice, apoi lucrurile au luat o altă turnură o dată cu Milton, scriitorul capabil a face din diavol un erou revoluționar civilizator.

Lectorul competent va constata că barierele dintre literatură și cinematografie se mlădiază destul de mult pe fondul unor intercalări oportune ale lui Eco, constructor de fraze lungi, indubitabil, clarvăzătoare, probând nu puține cunoștințe din arta luminilor, cu o percepție aparte a jocului actorilor francezi. Stropul de simpatie se îndreaptă spre actorul Gerard Phillip, care realizează din Faust de Goethe un personaj remarcabil, memorabil în care vibrează, surprinzător tocmai frumusețea diavolească.

Prin urmare nu este mai puțin adevărat că arta medievală a așezat în categoria figurilor emblematice pe diavol, pe demoni, orice întruchipare deformată, pe atât de captivante, atrăgătoare indispensabile omului. Opinăm, în urma acestui interviu echian, că ea, concepția despre urâțenie, nu a rămas imuabilă, ci de la o perioadă artistică la alta a afișat propriul punct de vedere despre malefic, simplificând ori complicând aspecte neguroase. Relația cu comicul a condus la coagularea de opinii pertinente printre care și cea a unei similitudini cu noțiunea de urât. Regretul savantului este acela că timpul nu îi permite să consacre comicului o exegeză. Printr-un viraj estetic imprevizibil se ajunge la caricatură, expediată, din păcate, în câteva propoziții. Mai interesant este răspunsul despre urât și comic: Toată urâțenia nu este comică, dar orice comic conține o certă doză de urâțenie. Ținta acestui crez: femeia inestetică din pictură, literatură, muzică, cinematografie. Pledoaria respectivă înregistrează și trei flash-uri cu barocul, creștinismul și Renașterea, statutându-se imaginea femeii ținute în teroare ori decăzute din motive sociale, cum ar fi munca istovitoare, înjositoare la ~ 15 ~

Iulian Bitoleanu

care este supusă de către soț ori de către patron. Până la urmă, punctul de atracție artistic îl reprezintă sloganul dictatura frumuseții, argumentată prin prestația cinematografică a lui Marlin Monroe și a lui Nicole Kidman în filme ce s-au jucat cu casa închisă.

I. 2. SCRISUL – O AFACERE? I. 2. 1. Eco – „om sărac” (?!). Refuzând turnul de fildeș...

După 20 de ani, publicația „La Reppublica”2 îl provoacă la un (mini-)dialog pe Umberto Eco, nu semiologul, esteticianul, ci romancierul, semnatarul până în 2001, a patru masive volume, vândute foarte bine – e sigur intervievatorul – și într-un tiraj impresionant.

Numele trandafirului, Baudolino, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua precedentă au străbătut mapamondul într-un timp record, au fost comentate și traduse, l-au determinat pe autor să conferențieze în diferite puncte geografice, fapt nemăsurabil și pecuniar, căci-o recunoaște cu franchețe – prozatorul „a rămas un om sărac.”

Beletristica echiană, indiferent de coeficientul imaginativ, plătește tribut culturii extrase din scumpe și rare tomuri achiziționate periodic, în numele unei rafinate și active preocupări lecturale, generatoarea unor bucurii indicibile, greu de cuantificat.

Entretien avec Umberto Eco, „La Reppublica et Clarin”, 13.09.2001.

2

~ 16 ~

Triptic al sublimului

Dacă primul roman a schimbat viața sa, se prea poate, dar nu într-o măsură copleșitoare. În sincronie cu vremurile, creatorul, dublat de savant, nu s-a izolat de lume, într-un cadru capitonat, dimpotrivă, a răspuns la invitații atât la radio, tv, cât și la festivaluri, dezbateri, pe scurt singurul mare câștig s-ar fi numit mediatizare. Întrebarea „Cine e Baudolino?” nu capătă un răspuns explicit, ci unul aproximativ, cu evadări în ruralitatea lui 1168, animate de aventuri ce sedimentează ipso facto o carte picarescă. Lecția despre trecut actualizează viața din Alessandria natală, cu al ei colorat dialect. O societate monastică bazată pe principii, coduri (în Numele trandafirului) contrastează cu aceea unde a ființat Baudolino, „mare mincinos” ahtiat de a inventa povesti, istorii. Sub generoasa cupolă a Artei încape orice, cu condiția de a fi fost zămislit cu har și prin individualizarea formei, purtătoarea emblemei denotate simplu Valoare.

Conversația își epuizează suculența, interesul prin nereplierea spre semiotică, estetică ori teoria culturii, epicizând exagerat și steril, și virând consecvent spre urna truismelor…

Mesajul desprins de lectorul modern înseamnă fraternizarea cu artistul contemporan, care, refuzând „turnul de fildeș”, are o prezență concretă în social, modelează conștiințe fragede, servind drept modele.

~ 17 ~

Iulian Bitoleanu

I. 3 DELICII SPIRITUALE I. 3. 1. O genealogie onomastică și travaliul supraviețuirii Un dialog3 conceput riguros, pe puncte, poate sfida lungimea și numărul întrebărilor, fără a se pierde o iotă conținutistic, ba mai mult, cititorul va savura cadența și incisivitatea problematicii ridicate. Un ziarist francez de la Le Point izbutește performanța în nici 40 de interogații să abordeze teme, motive capitale cum ar fi: genealogia numelui de ECO, familia, tinerețea, istoria, pasiunea pentru artă, presa, profesia, Barthes…

Suficiente răspunsuri se instituie în crochiuri narative cu story agreabil. Întâi, se explică obârșia substantivului propriu Eco. Bunicul, pe linie paternă a fost un copil din flori părăsit la poarta mănăstirii din Alessandria (Piemont), găsit și botezat de un funcționar al primăriei. Obiceiul vremii consta în atribuirea cognomenului de «Eco» / «Esposito»/ «Dieudonné» micuților abandonați de iresponsabilii lor părinți.3 Mândria purtării unui astfel de rarisim și cantabil nume i s-a mai diminuat orgoliosului nepot bolognez după ce o cititoare a romanului Numele Trandafirului s-a recomandat a se numi tot Eco, numai că domicilia la Napoli: „Prin urmare-conchide savantul-numele său/al străbunicului/ 3

Interview de U. Eco, par Françoise Leclère, „Le Point”, 17 II, 2002 ~ 18 ~

Triptic al sublimului

reprezenta un acronim”, asumat și de tatăl lui Umberto, provenit dintr-o familie numeroasă cu 13 fii, el fiind întâiul născut, situație ce l-a ambiționat să învețe carte, să se zbată pentru a răzbuna o copilărie frustrantă, cu multe privațiuni.

Cu salariul de mărunt funcționar și cu statutul de familist „înrăit” s-a străduit să acorde celor dragi tot ceea ce el nu a avut, de la liniște, armonie, până la bunăstare.

Intuind că din paralelismele biografice răsare plictisul, interlocutorul italian nu prelungește tiparul interogativ decât în parametrii necesarului, în rest așteptând noi provocări, cum ar fi setul de întrebări despre romanul Baudelino, prilej de a stabili corespondențe, între erou-romancier. Nu insistăm...

I. 3. 2. Ludicul și profesoratul Altceva reține atenția: tânărul Umberto Eco a cunoscut/perceput viața prin ludic, așa se și explică detaliul că figura ca „șeful unei bande”, recte animatorul clasei liceale, datorită inteligenței, severității și autoritarismului.

Junețea „zgomotoasă”, cu preocupări muzicale, artistice emana dintr-un temperament vulcanic, dificil de strunit și nu anula, ba, stimula pasiunea pentru lectură și aventură, drept ghid servind acelei generații Jules Verne.

Nazismul – Eco avea doar 11 ani, când s-a prăbușit dictatura fascistă l-a marcat întrucâtva, dar totul s-a volatilizat, copilul de atunci aspirând la meseria (umilă!) de conductor de tramvaie.

Tip avid de cultură, liceanul a descoperit marea poezie la 16 ani, apoi, muzica lui Chopin. Sub aceste auspicii, primele încercări scripturale și feed-back-ul literatură-filosofie n-au trecut neobservate. ~ 19 ~

Iulian Bitoleanu

Ca și tatăl său, ajuns la un moment dat institutor, Umberto Eco a simțit atracție pentru profesorat, nedezmințită nici la cei aproape 80 de ani… Frapant e că, inițial sârguința spre Medicină și Drept i-a fost curmată de intransigentul părinte a cărui fixație pentru cariera didactică deranja. Primul viraj spre învățământ s-a datorat profesorului de tetralogie, cu un uimitor curs despre Wagner și Freud. Finalmente, visul anonimului rural s-a concretizat prin traiectoria spectaculoasă, ascendentă a fiului Umberto, celebritate mondială între semiotică, estetică și literatură.

Raidul civilizat în viața privată a semioticianului nu ocolește tema dragostea, expediată în câteva rânduri fără ripostă, de vreme ce studentul Umberto Eco opta pentru fidelitate, legătura tainică excluzând excesele erotice („O fată îmi ajungea!”).

I. 3. 3. Exerciții de admirație De respectul și atașamentul față de mentor a luat act și profesorul Eco, vizitat undeva într-un cadru intim de o mulțime de studenți, la un ceas aniversar (devenea septuagenar!), fiecare cu un emoționant mesaj scris.

Confesiunea și în direcție inversă, de la coleg mai tânăr la coleg mai vârstnic, cu admirație, luminează fascinanta personalitate a celui ce semnase Gradul zero al Scriiturii (1953), Mitologii (1957). La Paris, R. Barthes trecea drept un inegalabil gânditor, model pentru Europa întreagă…

Schimbarea repertoriului din partea ziaristului îl aduce pe Eco în postura de medievalist, cugetând la cele două fațete ale Evului Mediu: una teologică, filosofică și alta picarescă, războinică, exponențializate succesiv, de Numele trandafirului și Baudelino. ~ 20 ~

Triptic al sublimului

Aria conversației se lărgește neverosimil, punctându-se și elemente de psihoanaliză, cum ar fi frica.

Cu un pic de teatralitate se livrează publicului varianta fricii față de dictatură și tăcerea presei, ceea ce lectorul competent nu prea va accepta. Șovăiala se va converti în fermitate când se precizează că încă de la 26 de ani credința s-a diluat și consecința: neîncrederea, reticența în abordarea teismului.

Răspunsul iarăși se diplomatizează.

Cât privește plăcerile, acestea i-au cam lipsit, opinie ce contravine succesului mondial pe piața culturală al acestui ubicuu universitar…

Chestiunea cu rolul amintirilor din copilărie beneficiază de o explicație previzibilă nedisociată de melancolie…

Nu de sentimentalismul ieftin, facil se prevalează interlocutorul; dimensiunea omenescului semnifică infinit mai mult decât un obiect, un spațiu privilegiat ori o întâmplare cu iz afectiv…

Descinderea din haloul abstracțiunii pe terenul concretului evidențiază o simbolistică umană tentantă, căci o amică din gimnaziu și o educatoare cu vocație pot opri timpul interior în loc și tușează ideea că viața merită a fi trăită, consumată altruistic, nicidecum sub egida egoismului mărginit.

Ca o concluzie nobilă vădit personalizată, viața de intelectual nu se autentifică decât pe calea instruirii, acumulării perpetue de informații și prin scrisul tonifiant, adversar al trăirii clipei…

~ 21 ~

Iulian Bitoleanu

I. 4. NECUNOAȘTEREA DE LIMBI STRĂINE PRODUCE INTOLERANȚĂ I. 4. 1. Intelectualul și idioțenia I. 4. 1. 1. Domnul „atinge-tot”.

Adevăratul realist și intuiția Cu întrebări învăluite în poeticitate și pe un ton encomiastic în preludiu, Dominique Simonnet4 îl flatează pe „Il Professore” că a intrat deja în conștiința publicului, că pășește în labirintul enunțurilor „ca-ntr-o mănăstire, cu devoțiune aproape obsesivă”. Sintagma „atinge-tot de tip patologic” îl validează drept conchistador al fiecărui domeniu cognitiv cu care vine în contact, cu toate că nu-i la îndemână de la început. Anexările informaționale periodice nu se produc în afara consumării surselor bibliografice, fie ele și fastidioase. Exhaustivitatea survine pe filiera minte ordonată, putere de aprehensiune, opulent sistem lectural și deprinderea de limbi străine, trambulină spre un comparatism lucrativ. A nu stăpâni una-două limbi de circulație europeană declanșează „intoleranță” și disprețuirea tipului de intelectual îngrădit... Confesivul Eco dezvăluie că în universitate se încurajează studenții

Méconnaître les langues produit de l’intolérance, Interview de Umberto Eco, par Dominique Simonnet, „L’Express”, 24. 04. 1999 4

~ 22 ~

Triptic al sublimului

inventivi, cu potențial intelectual imens, cu idei, care, ulterior, prin perseverență, le vor dezvolta și le vor nuanța.

Se deduce un soi de creativitate imanentă savantului și artistului. La 50 de ani și-a dat seama de justețea sfaturilor, sugestiilor mentorilor din perioada studenției, abia când el însuși a parcurs câteva trepte universitare și a înțeles multe din profețiile dascălilor săi.

Tandemul realism-intuiționism revine în actualitate, ocazionând veritabile dezbateri în presa occidentală.

Normal ca Eco să fie invitat și să ofere puncte de vedere personale, nealiniate la un anume canon ori vreo tradiție mitizată. Nu mic a fost șocul pentru cititori prin susținerea ideii că realistul nu afirmă că lucrurile sunt exact cele percepute senzorial, pe considerentul că doar exteriorul, forma pot fi cunoscute. Aparența, situațiile și obiectele vizibile sunt apanajul unei cunoașteri neprofunde, senzoriale, superficiale și amăgitoare.

Numai intuiționistul prefigurează, simte esențialitatea vieții, societății, recuperează mental aspectele drapate, separabile și, în consecință, emblema de subiect cunoscător, serios lui i se cuvine. Nu-i tocmai facil a bănui că obiectul ființează, dăinuise în pofida faptului de a nu fi fost cunoscute, observate, sesizate „la o primă privire” aceste nebuloase, enigme...

Conștient că poate intra pe un teren „minat’’, impropriu, stăpânit de Bergson, gânditorul italian se mulțumește cu răstălmăcirea unui concept „realistul’’ și punerea lui în antiteză cu un altul „intuiționistul’’, ambii aderenți la teoria cunoașterii și destul de palid și frivol la caruselul curentelor și mișcărilor artistice. Într-un final, controversa dispare prin identificarea adevăratului realist cu intelectualul erudit, ~ 23 ~

Iulian Bitoleanu

intuiționist și expedierea așa-zisului „realist’’ în zona semantică a vulgului, al cărui nivel de înțelegere se situează sub pragul performanței, în avalul percepției senzoriale imperfecte, de bună seamă.

Tip spiritual, acid cu impostura, Eco îi descalifică pe pretinșii oameni de/cu carte, în fapt, indivizi blazați, închistați în propria „carcasă” / „carapace” cognitivă, neorgolioși, incapabili a produce noul, căci e înconjurat de „idioți”, trop servind drept liant între ironie și causticitate.

Epitetul „idioți” găzduiește în sfera de referință și pe cunoscătorii sterili, lipsiți de viziune, de opinie personală.

Unii germeni ai unei polemici mocnite pot fi localizați și la John Searle, scepticul reflexiv, subtil comentator al realismului, ce a pretins un spor de previziune în interpretările lui sociologice și lingvistice.

Primele încercări literare provoacă o revelație prin mărturisirea că pasiunea pentru scris debutează de la vârstă precoce, pe la 10 ani, când școlarul a realizat o compunere de vreo 14 pagini, un fel de nuvelă cu actantul Colendice, civilizatorul de pe o insulă pustie, fictivă. În deznodământ, lectorul se perplexizează aflând dintr-un fel de P. S. că totul „a fost fals, că naratorul a mințit”. Epilogul înfățișat ca butadă redeschide dosarul Mimesis, alertând pariul cu arta, în speță cu proza, excluzând ab initio copierea, identică unei formule statice, însă impresia de realism coabitând, în replică, în subsidiar cu imaginarul, cu plauzibilul, cu fapte și întâmplări girate de „neadevărat”. Dacă emitem recurs la estetica greacă din Antichitate, în mod cert, Aristotel (în Poetica) va fi reperat în materie de verosimilitate, imitație...

Nu-i încă perimată concepția aristotelică despre tragedie.

~ 24 ~

Triptic al sublimului

I. 4. 2. Supremația în artă, cultură…

I. 4. 2. 1. Rivalitatea francezo-engleză Întrebările nu au continuitate, mai degrabă par disipate, circumstanță nu tocmai confortabilă pentru ziarist, ce forțează un pic senzaționalul cu orice chip developând în biografia eruditului etape semnificative, precum tinerețea apăsată de fascismul devastator nu numai geopolitic și istoric, ci și în plan cultural prin intenția de a aservi și umili arta națională, de a înregimenta totul, până și limbajul. O notă discordantă făcea Vittorio, fiul lui Mussolini, înnebunit după cinematografia americană, preferând westernurile cu John Wayne și Gary Cooper.

Balanța interogativă se echilibrează când vine vorba despre raporturile culturale Franța-Anglia, SUA. Rivalitate pe tema supremației, în fond, cu varii orgolii, miopii, adversități.

Să se fi conturat o prăpastie între cele două continente pe traiectoria numită aportul limbajul artistic? Americanii au umoare la arabescurile stilistice și chiar au schițat o insurgență contra ermetismului câtorva filosofi europeni.

Supoziția că intelectualii francezi vehiculează un limbaj academic ce ar camufla o gândire confuză nu rezistă, nu are durabilitate dacă se ia în considerare că limba filosofică a lui Pascal și Descartes este simplă și cotidiană, iar însuși Bergson, în manevrarea de concepte dificile se adresează fără tehnicisme. În pofida simpatiei nedeclarate pentru francezi, gânditorul italian respectă axa englezo-americană, sensibilă la exprimarea lejeră a lui Locke, Berkeley, și atentă, în special prin segmentul nord-american, la scrierile lui Wittgenstein și ~ 25 ~

Iulian Bitoleanu

Gramsci, în dezacord cu tăcerea impardonabilă privind fenomenologia lui Heidegger, fapt iritabil în rândurile intelectualității europene care, animată de un entuziasm netrucat, a întrezărit în filozoful german un reper. Inflația de anglicisme în franceză și italiană îi dă frisoane renumitului partener de dialog, concesiv cu necesitatea ca elită, indiferent de naționalitate, să cunoască și limba lui Shakespeare, în caz contrar nestăpânirea a minimum două limbi străine importante naște intoleranță și grefează emanciparea culturii și artei.

I. 4. 2. 2. Germana, franceza – limbi europene.

Inflația de anglicisme Disputată pentru întâietate între francezi și englezi s-ar putea să aibă un al treilea concurent serios: germana, deși vorbită în puține țări, a găzduit nume sacre din perimetrul filosofiei și literaturii.

Contaminarea culturală se simte deja pe la mijlocul secolului XX, în operele lui Lacan, a cărui franceză dificilă poartă, totuși, pecetea structurilor semantice germane.

Semnalarea unor bizarerii este repusă pe tapet de Eco, fin interpret politic și gazetăresc al prăbușirii Berlinului, fenomen similar domino-ului, căci Europa de Est s-a impregnant de poliglotismul german. De aici, teza inedită că nicăieri în lume, un stat biruitor n-a impus în zonă limba proprie. Demonstrația echiană se îndreaptă spre Antichitate, unde romanii – ca stăpâni ai lumii – vorbeau greaca între ei.

Spre a nu cădea în eroare, cugetătorul din Bologna dezambiguizează și aplică o corecție mult așteptată: latina nu a devenit limba internațională în epoca de glorie militară, ci doar atunci când Imperiul Roman s-a destrămat. ~ 26 ~

Triptic al sublimului

Seria afirmațiilor surpriză se prelungește cu constatarea că în vremea lui Montaigne italiana trecea drept vectorul culturii universale.

Mai târziu, franceza a gestionat pentru trei secole destinul comunicării spirituale, erijându-se în limbaj diplomatic.

Scenariul ideatic echian pare plauzibil până la un punct, după care dă curs uimirii: și atunci de ce supralicitarea englezei astăzi?

Umberto Eco relaționează inspirat fapte militare capitale – înfrângeri și pierderi de teritorii – cu argumente lingvistice, însă raționamentul se îndreaptă spre o fundătură explicativă în evocarea celor două războaie mondiale tranșate de o coaliție statală, eveniment fără repercusiuni lingvistice vizibile, ba chiar semănând confuzie, neclaritate…

Ascensiunea englezei își pierde motivația politico-istorică și se apelează la aspectul formal, fonetic și gramatical, degradându-se voalat blazonul francezei și germanei, catalogate drept limbi sofisticate, comparativ cu engleza atât de accesibilă oricui... Deprimant pentru Franța rămâne și adevărul colonizării acestei limbi de către engleză.

Profesorul evită cazuistica, ruta comună a argumentelor, inovând din nou: nu o decizie politică a consimțit statutul de limbă dominantă al englezei, ci rolul scriitorilor și al mediei, ultima tributară terminologiei anglicane: job, pole-position, software…

Una peste alta, o ripostă halucinantă, ce nu elimină decisiv echivocul...

~ 27 ~

Iulian Bitoleanu

I. 4. 3. Autodidactul. Notorietatea romancierului O altă direcție a spectaculosului dialog privește individul autodidact, diferit de tipul cu memorie prodigioasă, arăta Eco. Primul filtrează informația, îi conferea un traiect personal, pe când cealaltă categorie umană intoxică orice comunicare cu detalii inutile, nu plonjează în profunzimea ideilor…

Cam la fel face și Funes, personajul lui Borges, care își amintește de toate frunzele unui arbore, ca și cum faptul respectiv ar avea o semnificație imensă, valorizatoare pentru omenire...

Ziarista Dominique Simonnet relevă fațeta lui Eco de cronicar, de lingvist și de polemist ce se confesează că nu scrie „pentru idioții de la țară”, dar că îi respectă pe oamenii simpli și se simte reconfortant când conductorii de tren pe traseul Milano-Bologna îl recunosc și se interesează de unele aspecte din romanele echiene, semn că sunt fervenți cititori.

Nu mai miră pe nimeni că nu s-a produs o triere a publicului amator de romane, că „Numele trandafirului” a atins tirajul vertiginos de 10 milioane exemplare...

Concluzii: Materialul publicistic oferit de Eco uimește prin soluționarea atipică a unor paralele științifice. Despre stilul inconfundabil, nu scoatem o vorbă... Prima chestiune: supremația în artă, cultură sau rivalitatea Franța-Anglia e tranșată neașteptat în favoarea unui „outsider”: Germania. ~ 28 ~

Triptic al sublimului

I. 5. DINSPRE CARTE SPRE ARTĂ I. 5. 1. Cartea, roata, ciocanul, lingura Un interviu coerent, riguros, axat pe concepte semnificative precum cartea, internetul, Gutenberg, genialitatea, Biblioteca din Alexandria, tragedia, cultura, dicționarul a acordat Umberto Eco revistei Télérama.5 Răspunsurile basculează atât informații obișnuite, dar ironice, cât și altele abisale, cu rezonanță culturală forând în substraturile filosofiei literaturii, artelor vizuale, esteticii...

Spre exemplu cuvântul carte (a) este definit într-o manieră curentă nesurprinzătoare, drept o serie de pagini aparținând unui text, cu o imagine globală, unitară asupra unui aspect însemnat din realitate.

Replică, să recunoaștem, simplistă, abordare strict tehnico-livrescă fără conotații, inserții semiotice. Disocierea cartea din librării, biblioteci și cea electronică pare a crea un dezechilibru dialogal prin trasarea unui destin dramatic, de o fragilitate primitivă pentru al doilea termen.

Pesimismul cărturarului nu cadrează cu avangardismul/ postmodernismul atât de expresiv al lui Eco, dimpotrivă, se arată redundant, căci verdictul echian – cartea electronică n-ar avea viitor, peste câțiva ani ea ar putea dispărea-trimite la un tradiționalism à rebours, ocultat, element insolit în panoplia mentală a cărturarului italian, altfel recunoscut Entretien avec Umberto Eco, par Catherine Portevin, revista „Télérama”, 3117, 11. 10. 2009 5

~ 29 ~

Iulian Bitoleanu

și ca un ziarist zelos, apărător al valorilor civilizației contemporane și adept al noilor tehnologii de comunicare.

Spre a nu da aripi truismelor, intervievatul lasă momentan ironia, disprețul deoparte și plasează pe aceeași rectilinie a inventivității cartea, roata, ciocanul, lingura, ceea ce pentru unii comentatori ar semăna cu o viziune sociologizantă vulgară, dar, cu siguranță, rațiunea a fost alta și anume schițarea unui laudatio la adresa creativității umane, a acelor meșteri descoperitori în atelierul lor ai roții, lingurii și ciocanului, instrumente indispensabile praxis-ului. În emanciparea omenirii, fiecare lucru inedit a avut statut de eveniment și a fost folosit la parametrii maximi.

Cartea în era Gutenburg a revelat axioma că intelectualul trăitor într-un climat ostil bibliotecii rămâne/devine o ființă amputată („nimic nu va elimina dragostea de carte în sine”).

I. 5. 2. Fotografia vs. peisajul. Internetul și sacralizarea cărții Discuția se mută pe tărâmul esteticii, mai ales că se evocă fotografia și, implicit, mimesisul în artă, caz analizat pe toate fețele la greci – și nu numai! –, încât, peste o boltă temporală de două milenii și ceva, se va găsi un Auerbach6 (Mimesis) care să celebreze fenomenul printr-un op.

Raportul fotografie-pictură consfințește supremația artei, înclinată spre un mimesis dinamic, ce nu ar obtura imaginația, în contrast cu fotograful, un fel de meșteșugar de executant fidel al realității, la nivel formal căruia îi va lipsi un atribut fundamental pentru a tinde surâzător la

6

Erich Auerbach, Mimesis, Editura Polirom, 2000 ~ 30 ~

Triptic al sublimului

Pantheon: pulsația, freamătul, dimensiune imanentă creatorului autentic. „Fotografia nu a ucis pictura!”, proclama senin Umberto Eco, dar nici nu o concurează, completăm noi, deoarece un hău insurmontabil s-a „căscat” / produs între cele două. Fotografia este bună și ea la ceva, însă nu se aseamănă valoric cu un peisaj „înregistrat”, ștanțat pe un carton alb/negru, color, comparativ cu o pânză lucrată în ulei ori cu acuarele...

Corectă poziția lui Eco privitoare la public, la pasionatul de artă, în postura de privitor, cititor, care alocă timp și suflet unor îndeletniciri nobile și care preferă, în aproape toate cazurile/situațiile, tablourile în defavoarea albumelor cu poze.

Revenind la un topos – internetul –, Eco returnează, aneantizează orice premisă disconfortantă și tăgăduitoare, salutând aportul pozitiv al achiziției cognitive recente, internetul, cu scopul vădit de a încuraja lectura, ceea ce, cu câteva pagini în urmă părea o utopie, binecunoscută fiind o oarecare mefiență echiană vizavi de byblos-ul artificial, postat electronic. Atuul: stimularea curiozității.

U. Eco omite deliberat/inconștient ariditatea orizontului lectural la cititorul comun, tentat mai degrabă a frunzări o carte și nu a citi filă cu filă, cu creionul în mână și a investi ore-n șir acestei nobile preocupări.

Un sâmbure de adevăr tot găsim în explicațiile intervievatului: strămoșii nu au excelat în decriptarea vastelor tomuri, sarcină asumată doar de către elită.

Merită atunci „a sacraliza cartea?”, se întreabă ziarista Catherine Portevin. Răspunsul tranșant se amână, cu abilitate, evocându-se întâmplarea nefastă cu Biblioteca ~ 31 ~

Iulian Bitoleanu

din Alexandria unde, opinează Eco, ar fi ars și capodopere îndoliind cultura universală.

Un nou popas în antichitatea greacă – cu farul călăuzitor Poetica lui Aristotel –, când, alături de titanii Eschil, Sofocle, Euripide, s-ar fi strecurat și alți tragedieni cu opere, din nefericire, de negăsit, întreține neîncrederea în valoarea acelor necunoscuți autori... Și totuși, gândim noi, simțul estetic aristotelic să se fi ghidat aleatoriu?!

Doar spiritul iscoditor echian se îndoiește de existența unor compatibilități axiologice privind tezaurul literar grecesc, mesajul subtextual validând capodopere Oedip, Antigona, Perșii capabile a eclipsa restul lucrărilor...

Conjectura se îmbracă de negațiune: e posibil ca acei obscuri scriitori să fi fost simpli imitatori.

Altminteri, ale lor produse/artefacturi ar fi fost reperate în epocă de alți filosofi, artiști... Doar Aristotel i-a cunoscut și lansat în arena artisticității!

Plauzibilă concluzia cărturarului contemporan: apropierea de genialitate înseamnă minimum supraviețuirea or... „ceața” uitării s-a așternut peste acei scriptori/ scriitori…

De la teoria comunicării, estetică și sociologia literaturii se ajunge la filosofie, la axiologie cu miza cultura, definită drept produsul a ceea ce a rezistat filtrelor de tot soiul: incendii, cenzuri, pierderi.

Este salutată conservarea culturii în memoria dicționarelor Larousse.

Progresul spiritual, civilizația se măsoară în tomurile voluminoase redactate de specialiști. În fine, derapajele interogative spre universul literar dezvăluie din nou afinitățile cu Franța, cu scriitura lui ~ 32 ~

Triptic al sublimului

Rabelais, Lisle și Rimbaud pe a căror copertă patina timpului nu a acționat.

Reporterul își pierde din suflu căci nu insistă pe latina de colecționar a lui Eco; teza se enunță dar nu se dezvoltă, ca apoi, după incriminarea echiană că în cărți se spun multe stupidități să se confirme vocația acumulărilor la reputatul semiotician și eseist italian.

I. 6. INTERFERENȚE SEMIOTICO-ESTETICE

Profitând de un stagiu universitar în Italia, literatul Marin Mincu îl provoacă pe faimosul profesor Umberto Eco la un dialog blitz pe teme de semiotică.7 Tonul – protocolar, întrebările – mai mult constatări inteligente decât „săgeți” incitante.

După 1960, semiotica generală a luat un avânt deosebit, fapt ce i-a permis ramificarea. Una dintre artere s-a îndreptat spre arta cuvântului, generând semiotica literaturii, disciplina axată pe relația operă-cititor.

De fapt, termenul mai corect ar fi acela de cooperare.

Insistentul intervievator român are senzația că lectorului i se pretind prea multe atribuții, supoziție dezamorsată de savant ce deplasează semnificatul înspre poetică, mai concret se menționează deschiderea operei artistice.

Lucrarea Opera deschisă (1962/1969) a inovat orizontul esteticii prin focalizarea pe deschidere, pe polisemantism, de neconceput fără ambiguitatea textului.

7

Marin Mincu, Semiotica literară italiană, Editura Univers, 1983 ~ 33 ~

Iulian Bitoleanu

S-au materializat două abordări ale teoriei deschiderii: una riguroasă (în Opera deschisă) și alta flexibilă, clară (în Lector in fabula). Ambele sunt complementare-o spune răspicat însuși autorul celor două mirabile opinii…

Planul profesorului român de a explora o definiție minimală, incompletă – pragmatică ar reprezenta o încetare textuală cam inconștientă.8 Partenerul de dialog se simte ofensat și repune în drepturi semantice interesanta pragmatică, sinonimă cu studiul mesajelor emise într-o situație dată cu referire specială la condițiile de emitere și receptare. Iată cum o idee extrasă din context declanșează o ripostă aspră, promptă, vecină cu trimiterea la sala de lectură a celui documentat parțial. Eco a avut și are disponibilitatea de a afirma o conjectură și de a-l pune la punct pe inițiatorul interviului. Printr-o manieră dialectică se explică din nou că autorul model nu se suprapune cu autorul textului, ci cu autorul produs de text.9 Cu cât un text este mai bine scris, redactat, cu atât sporește plăcerea, căci doar atunci când se îngemănează imaginația, sensibilitatea și dorința, se naște opera literară/ artistică a cărei asimilare de către masa de iubitori ai frumosului poate căpăta10 reverberații, reverii, printr-o supralicitare dincolo de borna bunului simț.

Feed-back-ul semiotică-estetică asigură omogenitate și densitate ideatică dialogului.

Eco ar fi afirmat undeva, cândva că s-a angajat la o „pragmatică a textului” fără a ști, vezi Marin Mincu, op. cit., p. 72 9 Ibidem, pp. 72-75 10 Ibidem, p. 75.

8

~ 34 ~

Triptic al sublimului

Disciplină tânără, cu obârșia în vechime, cu 2000 de ani în urmă, în solul filosofiei și al lingvisticii, semiotica stârnește o mirare perpetuă pentru intelectualii umaniști.11 Prin finețea analitică, semiotica se apropie de critica literară, opinează generos Umberto Eco, gânditor adept al pactului onorant cu literatura, una din sursele notorietății sale.

Abilitat a medita la destinul semioticii italiene, Eco stabilește trei faze evolutive: semiotica structuralistă (de sorginte saussuriană); semiotica filosofică (influențată de Peirce) și semiotica socială. Totodată lămurește și traseele diferite ale semioticii franceze – orientate asupra profunzimilor cu accente de psihanaliză-de cea italiană mai apropiată de filosofie.

I. 7. POLITICA ȘI MEDIA I. 7. 1. Populismul mediatic Simulând interes pentru beletristica și publicistica lui Eco, un amic12 din media încearcă să-l aducă pe polivalentul autor pe solul perfid, lunecos al politicii, prin intermediul jurnalismului politic. Demers discutabil, în ciuda resuscitării unor amintiri din universitate cu precipitate prim-planuri ale unor politicieni de anvergură internațională, i-am numit aici pe Silvio Berlusconi și Romano Prodi.

Materialul dialogal demarează printr-o flotare negustată de interlocutor, de-a dreptul impietrit – cum că Ibidem, pp. 75-76 Interview avec Umberto Eco, par Solomon Deborah, 25 nov.

2007, „Studii Media” 11

12

~ 35 ~

Iulian Bitoleanu

faimosul contemporan trece drept cel mai cunoscut prozator preocupat de mister și crimă. Reacție zero, așa că se merge pe o altă pistă relevându-se competența lui Eco de analist politic, intrat în nomenclatorul de date al televiziunilor, inclusiv în vizorul celor patronate de politicianul și bancherul Silvio Berlusconi.

Documentându-se asiduu, Deborah Solomon află că Umberto Eco a fost coleg de universitate cu Romano Prodi. Speranțele de a afla informații senzaționale se năruiesc întrucât ceea ce se dă publicității reprezintă o dovadă de bun-simț, nu o revelație. Așadar, Romano Prodi, un apropiat al semioticianului, a făcut parte din echipa de umaniști din Bologna condusă de Eco. Pasul următor: intrarea în politică l-a lăsat glacial pe Profesor, siderat de aria compromisurilor, de virarea de la stânga la dreapta și invers, în funcție de interesul național.

Populismul mediatic de care se bucură Umberto Eco nu are nevoie de explicații, de interpretări pedante, ci luat ca atare și, eventual, raportat la tipul de publicitate gratuită, unde subiectivitatea se substituie obiectivității, iar exagerările sunt la ordinea zilei. „Cum se vede ca romancier?” se vrea o invitație la sinceritate, la a da cărțile pe față, la autoevaluare.

Cel intervievat nu dă curs retoricii, descriptivismul operei este reprimat, în numele modestiei auctoriale, în plus, manifestându-se și aderența la stil, conotație și ludic: „Simt că eu sunt un savant care numai cu mâna stângă scrie romane...”, frază simplă, adăpostind ideea că literatura are statut – punctăm noi – doar de „violon d’Ingrès”, de diletantism, ceea ce înșală orizontul de așteptare al lectorului. ~ 36 ~

Triptic al sublimului

Literatura comercială de nivelul Codul da Vinci de Dan Brown este coborâtă în derizoriu, prin detaliul insignifiantului nume de autor omonim cu personajul din Pendulul lui Foucault. Sugestie a inferiorității opului monden, canon al falsei beletristici!

Se reiterează ca și în alte dialoguri, doctrina fascistă, cu scop polemic, însă expozeul echian bate în direcție negândită, neutrală politic. Italia a fost laboratorul de testare a fascismului, migrat pe urmă în Spania, Balcani, Germania.

Nu se menționează nici punctele tari, nici cele slabe ale acestei ideologii atât de malefice, nocive asupra umanității.

Un patriotism strunit distilat cu grijă califică Italia drept inovatoarea în modă, artă și totalitarism militar.

Revenind la figuri emblematice actuale, Eco acceptă că liderul de partid Berlusconi constituie o miză pentru sine, neahtiate de „zoon politikon”. Un răspuns liminar se concede: Silvio Berlusconi are carisma de „actor important” al Europei, sintagmă neadministrată și lui însuși, fie că ar deveni vreodată parlamentar, dat fiind disprețul față de talk show-uri unde se bavardează, se rostesc enunțuri ieftine, frivole.

Cu siguranță, subiectele fierbinți din media video nu ar fi rocadele politice, succesorii demnitarului X...

El, Umberto Eco, a fost și a rămas un independent, un nealiniat, un comentator politic acerb, lucid, obiectiv și atât. Va da soluții, în caz că i se pretind, nu va victimiza pe nimeni și nu va proba parti-pris față de cineva, se va ghida numai după rațiune...

~ 37 ~

Iulian Bitoleanu

II. MODELUL SEMIOTIC AL LUI ECO ȘI STRUCTURALISMUL EUROPEAN

II. 1. SEMIOTICĂ, SEMIOLOGIE Ocurența (și concurența) diacronică a Franței cu Italia în plan cultural a fost de bun augur, a generat progresul și a sporit apetitul spiritual, creativ.

Spre exemplu, luând în considerare doar un segment din veacul trecut, să zicem, deceniile 7-8, la o privire sintetică, comparativă, am concluziona: similaritate, diferență calitativă, aport individual.

Se știe că postmodernismul iradiat prin anii ’60, dinspre SUA în Europa, nu a făcut furori în Franța, nu a beneficiat de un culoar aparte, dimpotrivă, a fost învăluit, dominat și, poate, sufocat de structuralism.

Situație asemănătoare și în Italia, cu mențiunea că neoavangardismul a destabilizat/destituit pur și simplu postmodernismul, chiar dacă programele lor estetice prezentau unele contaminări, puncte comune „ambalate”, de ce nu?, plăcut, inventiv. ~ 38 ~

Triptic al sublimului

Autorii autodeclarați „verriști” ori „novissimi” își declinau, in corpore, afinități avangardiste și futuriste, de aici și unele explicabile, scuzabile exagerări. În fine, cam în aceeași perioadă, la confluența anilor ’60-’70, în cele două arealuri/superputeri culturale s-au creat premisele unei noi discipline, semiotica, la intersecția lingvisticii cu filosofia. De remarcat solidaritatea grupului parizian, cu teze clar formulate, ceea ce a îndreptățit să se vorbească despre școala franceză de semiologie, cu proemi– nentele-i figuri: Roland Barthes, A. J. Greimas, J. Kristeva, Pierre Bourdieu…, în contrast cu izolarea, disiparea, dar tenacitatea specialiștilor torinezi, milanezi, bolognezi.

Cât privește vivacitatea conceptelor de semiotică13 și semiologie14, se impun câteva detalii. Întâi: nu există nicio diferență categorică între cele două noțiuni răspândite în teritoriile italian și francez. Apoi, ele acoperă aceeași realitate abstractă: destinul semnelor.

Geneza semioticii are tangență cu filosofia limbajului, domeniu cognitiv foarte vechi, ai cărui germeni trebuie reperați în Grecia antică, la Aristotel, cu ale sale considerații/ însemnări lexicale (despre paronime, sinonime), sintactice (predicatul) ori semantice (subtilitățile sensului cuvintelor), pe urmă, la sofiști, la Protagoras – numele obiectelor se atribuiau cuvintelor în mod convențional, un fel de formulă „avant la lettre” a principiului saussurian: arbitrarietatea.

Concept inventat la finele sec. XVII, de John Locke, definit științific de Peirce, în mai multe rânduri: în Semnificație și acțiune, 1969 și Ecrits sur le signe, Seuil, Paris, 1978 14 Termen echivalat cu o ramură lingvistică de către părintele lingvisticii moderne, F. de Saussure al cărui „Curs” universitar, publicat în 1916, i-a adus o glorie postumă bine meritată 13

~ 39 ~

Iulian Bitoleanu

Din acest excurs nu vor fi omiși stoicii15, pentru care triada sunet-obiect-lucru anticipa unitatea duală din lingvistică, semnificat-semnificant.

Abia în Renaștere, în Evul Mediu, relevarea valorii epistemologice a limbajului a netezit drumul spre o nouă știință, botezată, pe la 1690, de către John Locke drept semiotică, preocupată de „învățarea semnelor, dintre care cele mai importante sunt cuvintele”16: „Izvoarele semioticii – constata Solomon Marcus – sunt de o mare eterogenitate, mergând de la filosofie la lingvistică și de la logică la biologie și medicină, de la Platon la filosofia indiană, de la Leibniz la Auguste Compte, de la Humboldt la John Stuart Mill, și de la Jean Poinsot (1589-1644), cu al său Tredise on Signs, până la John Locke.”17 Acest prim pas nu a fost continuat ferm, a intervenit un declic, durabil 3-4 secole, așa încât delimitarea domeniului de examinare, precizarea categoriilor, a ramurilor semioticii se va produce mai târziu în secolul XX, mulțumită și tandemului C. K. Ogden și I. A. Richards (opera The Meaning of Meaning, 1923, Londra), succedat de americanul behaviorist Ch. Morris și de pozitivistul vienez R. Carnap.

Cu genealogii variate, semiologia – de sorginte franceză, urmând îndeaproape modelul lingvistic saussurian, și semiotica, ivită pe tărâmul american tutelat

Alexandru Boboc, Limbaj și ontologie, Editura Didactică și Pedagogică, 1999, p13 și urm.

16 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Științifică, vol. I, p331 17 Solomon Marcus, Semnificație și comunicare în lumea contemporană, Editura Politică, 1985, p 10 15

~ 40 ~

Triptic al sublimului

de Ch. S. Peirce, nu se anihilează, nu se obstrucționează câtă vreme studiază universul mirific al semnelor.

Vizionar și clement, Saussure semnala: „Putem deci concepe o știință care studiază viața semnelor” în cadrul vieții sociale și ea ar fi o parte a psihologiei generale; „o vom numi semiologie”18 (de la gr. Semeisu = semn).

Linia aceasta își va afla noi adepți, tot din spațiul francez, aducător de nuanțe și tușe. Pentru R. Barthes19, semiologia reprezintă o ramură a lingvisticii descriind unitățile discursului, atât defrișând zone oculte distanțate precum mitul și articolul de presă, dar și apropiate, în varianta epică (povestirea).

Celălalt termen a fost paternizat de Ch. S. Peirce20, însă consacrarea/instituționalizarea va surveni abia în 1969, când s-au derulat două evenimente capitale: a luat ființă Asociația Internațională de Semiotică și a fost lansată în premieră o revistă de specialitate. În fapt, s-au conturat două direcții în semiotica actuală: una franceză, cu baza în lingvistică, stilistică și teoria comunicării, și o a doua, compozită, ilustrată prin Ch. S. Peirce, Ch. Morris, Thomas Sebeok, U. Eco, încorporând lingvistica și oferind o imagine pansemiotică.21

F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, 1998, p41, (Editura Payot, Paris, 1971) 19 R. Barthes, Elementi di semiologia, Torino, 1966 20 Cel puțin două definiri peirciene rețin atenția: semiotica are ca obiect semioza; și semiotica reprezintă o acțiune cu trei subiecți: obiect, interpretant și representamen 21 Daniela Rovența Frumușani, Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, Iași, 1999, p10 18

~ 41 ~

Iulian Bitoleanu

Dubletul conceptual semiotică-semiologie nu impietează, ci vizează același fenomen: semioza, „acțiunea unui sens, procesul, situația operării cu semne.”22 Firește, noțiunea cheie – semnul – focalizează, polarizează totul, lucru ce alimentează definiția următoare: semiotica examinează producerea și transmiterea de semne, iar ulterior codificarea acestora. Terenul nu este unul fix, ci „lunecos”, acaparator, după cum remarcă și Daniela Rovența Frumușani, că semiotica ocupă un spațiu în care interferează antropologia, sociologia, psihologia socială, filozofia, lingvistica și disciplinele comunicării.23 Dacă am împărtăși un alt punct de vedere, cel al lui Solomon Marcus24, atunci am remarca o constelație de centre semiotice, în Europa, de la Moscova (V. Vivancev) și Tartru (I. M. Lotman), Varșovia (I. Pelic), Praga (P. Sgall), Bratislava (I. Horecky) la Stuttgart (Max Bense) și câteva în America (Bloomington și Toronto), chiar unul în Asia – în Japonia-, ipoteză care nu atenuează/ atentează (la) – credem noi – hegemonia franco-italiană.

Este interesant punctul de vedere al unui universitar contemporan parizian, autor al unei voluminoase exegeze corelând semiotica semnelor cu știința imaginii și disciplinele vivante ale comunicării. Inițial, semiotica se definește prin domeniul de investigare a ceea ce e este al său: limbajele – toate limbajele – și practicile semnificante.25 Traian Stănciulescu, La început a fost semnul, Editura Performantica, Iași 2004, p173 23 D. Rovența Frumușani, op. cit., p9 24 Solomon Marcus, op. cit., pp. 8-9 25 Jean-Marie Floch, Sémiotique, marketing et communication, PUF, 1990, p4 22

~ 42 ~

Triptic al sublimului

Partizanatul opțional, conform căruia semiotica modernă plătește tribut Cercului parizian de la 1967, ilustrat admirabil prin R. Jakobson, Claude Lévi-Strauss, E. Benveniste, R. Barthes ori A. J. Greimas pare corect până la un punct. În schimb a făcut valuri terțetul de principii semiotice: 1. „Pentru semiotică, universul sensului este inteligibil”26 2. „Semiotica dezbate sistemul de relații care formează invariantele”27 producțiilor sociale și comunicaționale.

3. „Distingerea și ierarhizarea deferitelor nivele unde pot să se situeze invariantele unei comunicări sau ale unei practici sociale.”28 Entuziasmează capitolul Clasicismul clarității, unde asimilarea lui H. Wölflin29 îi prilejuiește personalității pariziene să apropie semiotica de mirificul câmp al Istoriei artei.30 Această surpriză ideatică distilată în retorte 31 clujene (cultura se axează pe fapte de limbă) ne permite să tragem concluzia că semiotica a depășit cu/de mult sfera definiților categorice care delimitau doar un sol arid, nefertil, inatractiv…

Ibidem, p5 Ibidem 28 Ibidem, pp. 5-7 29 H. Wölflin, Principes fundamentaux de l’histoire de l’art, 1984, Editura Montfort, Paris.

30 Jean-Marie Floch, op. cit., pp. 64-67 ș. u.

31 Aurel Codoban, Semn și interpretare. O introducere postmodernă în semiologie și hermeneutică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, cap. 3, pp 23-42 26 27

~ 43 ~

Iulian Bitoleanu

II. 2. NEOAVANGARDISMUL II. 2. 1. Cultura italiană în anii ’60-’70

Primenirea formei artistice, expansiunile tematice, citadinismul, volutele fanteziste, nestridente, nelivrate ca fantasmagorii – să zicem, marca dadaiste, reflexivitatea asumată, autoreferențialitatea cuviincioasă etc. au proiectat curentul modernism dincolo de bornele finitudinii, lăsând întredeschisă fereastra spre viitor.

Pentru alte generații de creatori nedogmatici, nedispuși la sacralizare, la mumifierea modernismului, dimpotrivă, înfloritoarea Europă Occidentală – pe plan economic, social și cultural – a reactivat în perioada postbelică, domeniul sensibilului ștergând de colbul uitării un bun de preț, nu o relicvă: modernismul căruia i-am adăugat particula „neo”. Față de etapa istorică, nihilismul nu a fost mai virulent, nu s-a mai întors în dosul filelor de aur din istoria artei, ceea ce s-a consumat, direcțiile artistice din proximitate n-au fost repudiate la unison, ci percepute cu indulgență, cu comprehensiune.

Italia deceniului 6 nu s-a conectat la fiorii modernismului, ci ai neoavangardei, mișcare literar – artistică întemeiată de un grup de intelectuali umaniști – poeți, critici și eseiști – autointitulat Grupul ’6332, orientare caracterizată prin rariLa generazione di Nettuno, Editura Feltrinelli, Milano, 1966, volum îngrijit de Nanni Balestrini și Alfredo Giuliani, și Generația lui Neptun, C. M. Ionescu, Editura pentru Literatură Universală, 1967.

32

~ 44 ~

Triptic al sublimului

sima tensiune în procesul creației și prin controversatul caracter experimentalist la nivelul formei. Alfredo Giuliani, Nanni Balestrini, Eduardo Sanguinetti, Elio Pagliarani, Antonio Porta, Umberto Eco, adică reprezentanții marcanți ai noului curent, plus colaboratorii Alberto Gozzi, Amelia Rosselli, Germano Lombardi, Massimo Ferretti, Georgio Manganelli, n-au respins nici futurismul, nici avangardismul istoric – reductibil la arta ca joc, gratuitate și la o alarmantă poetică a nesemnificativului… Perceperea într-o manieră dialectică în relațiile umane, cu miza subtilizarea autenticității, nu s-a vrut un preludiu la descinderea artelor în agora ori asezonarea platformei teoretice/ principiilor estetice cu ideologia neocapitalistă așa-zisă infailibilă. În competiție cu futurismul lui Marinetti, neoavangardismul și-a probat felinitatea, abilitatea, prin instrumentarea a două limbaje – unul cotidian, mimetic și altul parodic, emblemă pentru cantonarea în realitate; dar și printr-o atitudine de frondă, reticentă vizavi de o anume lirică intimistă, confidențială, voit sentimentală. Specia majoră: poezia, secondată de un tip de proză poematică dispusă la compromisuri cantabile.

Punctul de plecare l-a reprezentat revista condusă de Luciano Anceschi (1911-1995), „Il verri”, 1956. Printre semnatari, nume cunoscute: Nanni Balestrini, Antonio Porta, ori Giuseppe Pontiggia și alți tineri intelectuali ce se adunau la cafeneaua Verri din Milano. Pe durata unui deceniu (1960-1970) de beligeranță ideatică cu o structură – avea senzația Luciano Anceschi – (pare-se) lâncezândă, verriștii au atenuat impresia de „drog”, a experimentelor literare, extravaganță prin anvergura problematicii-realitate, adevăr, ispita concretului, relațiile interumane… și recuperarea de noi falii literare dinspre psihologie, lingvistică și filozofie. ~ 45 ~

Iulian Bitoleanu

Noile achiziții, în numele artei, au beneficiat de o reușită asincronă, sincopată, salvgardată de nobilul deziderat fenomenologia literaturii. Fronda unor „frumoși nebuni” milanezi din deceniul 3 împotriva unor evuri artistice revolute s-a fructificat prin culegerea colectivă I Novissimi, pariind pe harul artistic a 5 poeți: Eduardo Sanguinetti, Elio Pagliarani, Alfredo Giuliani, Antonio Porta, Nanni Balestrini. O dată cu generarea de prozelitism în Franța și Germania, aventura italiană s-a perpetuat până la dimensiunile de fenomen artistic, în consecință minigrupul s-a extins la circa 30 de creatori, aderând la programul verrist și” poeții cunoașterii” de la revista „Menabo”. Cu timpul, locația s-a schimbat, optându-se pentru Teatrul Biondo, atuul numindu-se prestația regizorilor Luigi Gozzi și Hen Deweg, și a actorilor Piero Degli Esposti, Carmen Scorpito. Cât privește titulatura de Grupul ’63, este posibil ca rebelii artiști italieni să-și fi amintit de o aprofundare similară din țara vecină, Germania, apelată Grupul ’47, condus de Hans Werner Richter, cu amendamentul că audiența, cota de popularitate, prestigiul s-au situat la alți parametri de medie/mediană certitudine…

Despre geneza și durata neoavangardismului, adversitatea față de alte două reputate manifestări artistice, ermetismul și neorealismul, s-a pronunțat optimist și revista „România literară”: „În octombrie 1963, mai mulți tineri intelectuali italieni între care Umberto Eco, Eduardo Sanguinetti, Alberto Arbasimo, Giorgio Manganelli, Nanni Balestrini, Antonio Porta – au creat o mișcare literară în totală opoziție cu cele două mari curente ale tradiției italiene de după război: ermetismul și neorealismul. Ei se ~ 46 ~

Triptic al sublimului

revendicau de la avangarda începutului de secol, experiența Grupului ’47 german și noul roman francez, promovând o literatură deschisă, liberă și provocatoare. Acțiunea Grupului ’63 s-a închis de un deceniu și a provocat o fractură profundă în lumea intelectuală italiană. După 30 de ani, vechea polemică în jurul acestei mișcări deja depășite nu e nici pe departe încheiată.”33

II. 2. 2. Postmodernism vs. Neoavangardism Fără a fi un curent artistic omogen, unitar, cu o doctrină divergentă, s-ar putea spune discutabilă, postmodernismul răsărit în SUA, prin 1960, s-a răspândit fulgerător în lume, mai ales în Europa vestică. Impunere în forță, cu dinamitarea ideii de centru, de pol unic, lărgind orizonturile spre periferia culturală și socială, cu repercusiuni grave, dramatice pentru – prejudecățile de – canon, soclu, neintuibile în stabilirea liniei de demarcare a artei autentice de fals și mediocritate.

Invocarea postmodernismului în cazul Umberto Eco, adăpostește măcar două motivații. Prima: înflorirea în Italia a neoavangardismului, veștejind până la umilință postmodernismul, ca o excepție de la regulă, în peisajul artei europene. Pe cât de contradictoriu, pe tot atât de prizat la inovație, postmodernismul a migrat dinspre arhitectură spre poezie, grație lui Randall Jarrell, John Berryman, Charles Oson34, fapt notabil, care, conjugat cu 33 ***Gruppo

63, în „România literară”, nr. 9, 1994, p. 22 Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, 1995, p. 228 34

~ 47 ~

Iulian Bitoleanu

detectarea abisului și a originilor, sevelor în ontologia lui Nietzsche și Heidegger35 a provocat fascinație dar și iritare, perplexitate prin ideea de compromis în artă, de pactizare cu artificialul, neprofundul, superficialul, ipostază deloc înălțătoare, sublimă, taxată cu severitate de Dan Grigorescu36 (postmodernismul „e mort din fașă”; el se poate defini mai degrabă prin ceea ce nu este, prin categoria negativului) ori Romul Munteanu37 („fenomen pasager”, supus vremelniciilor și nu numai).

Conceperea artei într-un mod prea extravagant, libertin, a revelat strania contaminare cu muzica rock, cultura hippy, toleranța la drogurile stimulatoare, chipurile, de fantezii – ieftine! – adăugăm noi –, precum și o firească apropiere de universul calculatorului, de noile achiziții ale civilizației.38 S-a produs practic o poziționare aparte vizavi de arealul sensibilului echivalentă, poate, cu exodul din estetic și direcționarea bruscă spre extraestetic, cu efectul achiziționarea de reflexe sociale, politice, cum constata Luiza Marinescu.39 Impuritatea la nivel micro – și macro – artistic-, în optica lui Guy Scarpetta40 – de la melanjul inefabil G. Vattimo, Sfârșitul modernității. Nihilism și hermeneutică în cultura postmodernă, Editura Pontica, 1993, passim.

36 Dan Grigorescu, De la cucută la coca-cola. Notă despre amurgul postmodernismului, Editura Minerva, 1994, p. 199 37 Romul Munteanu, Postmodernismul în discuție, în Jurnal de cărți, 5, Editura Libra, 1994, p. 58 38 Luiza Marinescu, U. Eco în labirintul romanului postmodern, Editura Fundației România de Mâine, 2003, p. 20 39 Ibidem, p 30 și urm.

40 Guy Scarpeta, l’Impurité, Editura Grasset, Paris, 1985 35

~ 48 ~

Triptic al sublimului

artă-nonartă, indecizia compozițională, ratarea epilogului, nerăbdarea încheierii actului creator nu-i totuna cu celebra ambiguitate echiană, ori „finalul deschis”, ci un (in)vizibil pas nefast către kitsch, nerepudiat ferm, ba chiar îmbrățișat discret, fetișizat. De altfel, se avertizase asupra acutizării răului social, transferat tel quel în artă, într-o regie imperfectă, dacă nu cumva, de-a dreptul, mediocră. Plusurile și minusurile tușate, rând pe rând, de specialiști, au dezmorțit gustul estetic, au legitimat acest insolit curent artistic, pe durata minimală, a 2-3 decenii, și, pe deasupra, au pigmentat cu trăsături excentrice, postmoderne, celelalte direcții și orientări artistice din a doua jumătate a veacului XX. Și atunci se naște întrebarea firească: ce legătură, ce noimă are postmodernismul cu marile culturi europene, dacă el a avut o încărcătură redundantă și semiestetică?

Expansiunea lui europeană nu a fost acompaniată de jerbe multicolore, ci pavată cu „spini”. Spre exemplu, pătrunderea în Germania s-a produs într-un context delicat, vulnerabil, dramatic, privitor la o polemică de idei antrenând Școala de la Frankfurt și pe H. R. Jauss, de aici o anume crispare. În Franța, el va fi fost aglutinat de către insațiabilul structuralism propagat de J. Derrida, R. Barthes, Claude Lévi-Strauss, Gilles Deleuze, Pierre Bourdieu.41 În Italia, în schimb, „Grupul 63” și-a exhibat austeritatea față de postmodernism, propunând producții artistice, în special, poetice, nu neapărat inedite, Alte referințe remarcabile se întâlnesc în Condiția postmodernă, Editura Idea, Cluj, 2003, de J. Fr. Lyotard, unde societățile postindustriale au germinat estetic structuralismul, postmodernismul și neoavangarda.

41

~ 49 ~

Iulian Bitoleanu

impecabile, ci contaminate, „pestrițe”, compozite, cu adieri dinspre futurism, neomodernism, ermetism.

Mediatizarea a fost asigurată mai cu seamă de publicația Il verri42, secondată de antologia I Novissimi.

Ce trebuie înțeles din relația postmodernism – neoavangardism s-ar concluziona prin glacialitatea, reticența Italiei, ingratitudinea, am putea spune, vizavi de primul concept, coroborată cu conectarea exultantă la un modernism sui-generis, filtrant, rebotezat „neo avanguardia”, frizând previzibilul, firescul și augmentând elementul de surpriză.

Unde se situează U. Eco raportat la cele două curente artistice?

Prozatorul – au demonstrat-o Daniela Fulga și Luiza Marinescu ș. a. – s-a raportat la postmodernismul european, iar savantul a pactizat cu neoavangardia, erijându-se chiar în strateg.

Vezi La generatione di Nettuno, Feltrinelli, Milano, 1966, volum îngrijit de Nanni Balestrini și Alfredo Giuliani, și Generația lui Neptun, Grupul ’63, de C. M. Ionescu, Editura pentru Literatură Universală, 1967 42

~ 50 ~

Triptic al sublimului

III. KANT ȘI ORNITORINCUL

III. 1. ESEUL43 COMPLEMENTAR SEMIOTICII Cu opul Kant și ornitorincul, Umberto Eco demonstrează că semiotica și estetica pot fi abordate și în absența sau în prezența firavă a unui instrumentar teoretic riguros, însă dintr-o spectaculoasă perspectivă eseistică.

Nu contează hiatusul din titlu dintre cei doi termeni, unul livresc, onorant, și altul, de o crasă banalitate – avertizează autorul. Pe jumătate didactic, el explică scopurile redactării lucrării: a) necesitatea surprinderii mutațiilor din semiotică; b) rediscutarea unei ecuații peirciene.

Umberto Eco, Kant și ornitorincul, Editura Pontica, Constanța, 1997/2002, p 13 43

~ 51 ~

Iulian Bitoleanu

Nimeni nu contestă statutul semioticii de ramură a cunoașterii în plină efervescență, contaminând și arondând falii din alte domenii științifice. Granițele ei se mută într-un ritm amețitor, conul de umbră din exterior restrângându-se neîncetat și manifestându-se paradoxal prin lumină. Lumină semiotică cercetată din unghiuri diferite, distanțate de Peirce, Eco și ceilalți.

Cât despre nostalgia după Peirce, profesorul italian simulează revelația: că Obiectul Dinamic poate fi cunoscut de către noi cu ajutorul Obiectului Imediat.

Termeni seci, neexplicați suficient, ca (pe) o Galaxie îndepărtată, expediați în eter, frivoli, de parcă lectorul ar trebui instantaneu să se erijeze în expert întru eseistică, căruia nu i-ar scăpa nicio nuanță.

Eseistul în cauză nu se dezminte și nu-și debusolează cititorii fideli, printr-un divorț abrupt de semiotică. În mod miraculos, arealul semnelor se redimensionează, întâlnirea cu acest univers favorizează ființa, receptivă la codul sapiental, contemplativ, estetic, creativ, ce înnobilează viața colectivelor și acordă un calificativ optimist.

Raționalitatea nu poate exista izolat, solitar, or ea participă activ alături de sensibil, iubire, la polimorfismul destinului uman, „condimentându-l” cu fel de fel de picanterii.

Disputele strict teoretice cu miză calofilă și semiotică sunt ornate cu „povești”, punctează colocvial Eco, element ce desacralizează conținutul semioticii și inaugurează un culoar hermeneutic, subiectiv.

Vădit bine dispus, concesivul savant admite că „a vorbi despre toate”44 nu-i la îndemâna oricărui intelectual, mai cu seamă când ai un model ca Borges, din al cărui 44

Ibidem, p 14 ~ 52 ~

Triptic al sublimului

spectru biologic lipsește surprinzător tocmai ornitorincul, animal insuficient de examinat, imperfect, pe nedrept neglijat de către zoologi, filosofi, artiști, prin însumarea îngustă de aparențe, de negativisme, pe care coala de hârtie le omite deliberat. Revoltător acest apriorism uzând până și interogația diafană: „Pe când ornitorincul va depăși măsura semnului «respingător» și va smulge specialiștilor și opinii pozitive, cu atât mai mult, cu cât Eco se întrece în aprecieri: «e nemaipomenit și providențial!»”

Că se numește Peirce, Kant sau altfel, rezonanța – aceeași, induce superioritatea, în raport cu anonimatul, incognoscibilul ori anostul întruchipat de ornitorinc. Ambii termeni pot fi egali la nivelul animatului, vivantului, căci sunt două ființe trecătoare cu final neprogramat, doar dacă nu-și aglomerează cumva necazurile, neajunsurile, frustrările…

III. 2 BLAZONUL CULTURAL ȘI NIMICUL Pe urmele lui Barthes, atenția se îndreaptă decisiv spre stil, scriitură „de plăcerea formei”, evadând rebel din „carapacea” conținutistică.

Din blazon cultural, livresc, autorul își acordă un pasaj etimologic descriind vocabule dragi în franceză, germană, italiană, engleză…

Conștientizând pericolul divagației, eseistul îmbracă „roba” de semiotician, redistribuindu-i Obiectului Dinamic alte definiții, ceea ce ne stimulează să producem semioza, un „ceva” staționând asupra „sinelui”45 cu exemplul: „Ia-mă în 45

Ibidem, p 23 ~ 53 ~

Iulian Bitoleanu

considerare!” În extremitatea sumbră a ființei gestează neființa, în varianta nimicul, inofensiv, netulburând mentalul, neprovocând înfrângeri și negenerând angoasă, argument deloc infim al distanțării de expresionism (-ul blagian: „Nimicul zăcea-n agonie…”) și existențialism (-ul sartrian).

Bagatelizarea nimicului prilejuiește ființei ascensionarea în zone – toposuri negândite, ceea ce privilegiază ființarea ca Prim Ontologic, sinonim cu principiul fundamental existență, pentru că „ființa este id quid primus intellectus concepia quasi nottissime.”46 Într-un limbaj ce amintește de Lucian Blaga, semnatar al Trilogiei cunoașterii, al Mirabilei semințe, este folosită sintagma experiență extatică, cu trimitere la „ființă”, la gândul lui Aristotel că doar el, tipul cultivat va sesiza din start polisemia cuvântului „ființă”47, actualizând și aureolând.

Eco schițează și lansează o teoremă a ființei, a verbului „a fi” intersectându-se, natural, și cu Heidegger, cu perechea sein-dasein (a fi cunoscut în lume) și mai cu seamă, cu arta și gândirea germană.

Redresarea poetică a unei negații – „nimicul ar fi epifania unei ființe, forțe obscure ce se opune ființărilor”48 – trece aproape neobservată poate și pentru că nu se ajunge la aprofundare, numai până la un prim strat al enunțării.

Câștigă sufragii arta cuvântului în componenta mai vizibilă, la îndemână, poezia, apropierea de Hölderlin neputând fi tăgăduită: „De aceea, rămâne ceea ce poeții ctitoresc” – susținere măgulitoare pentru adepții liricii ornamentale, confirmând ipoteza supraaprecierea măreției poeziei.

Ibidem, p. 27 Ibidem, p. 30 48 Ibidem, p. 37 46 47

~ 54 ~

Triptic al sublimului

III. 3 VISUL, POEZIA Să se fi înșelat Platon în judecata lui echilibrată că poeții adevărați seamănă cu niște maeștri/magicieni ai podoabelor stilistice cu reliefuri și ai ornitorincului, în special?!

Concluzia supraoptimistă: Platon exprimă avant la lettre opinii îndrăznețe din secolele moderne (XX-XXI), formulate, între alții de Hölderlin, Heidegger, Eco… Subcapitolul 1. 7 Interogarea poeților găzduiește un expozeu despre acest gen de creatori: „Poeții vorbesc despre incognoscibil”, încearcă să emoționeze ființa, în formule latinești – „ars imitatur natura în sua operatione.”49 Cu siguranță, postulatul arta copiază natura a fost biruit de acela, practic, verosimil, că arta înseamnă infinit mai mult decât un simplu mimesis, cu alte cuvinte, arta transfigurează realul, adevărul. Nietzsche, Leopardi, Pascal-trei nume grandioase cu propensiune netrucată, nici ostentativă, spre ființă, poezie, vis, cu impact asupra esteticii incipiente, căutătoare a unui alt rost decât cel filosofic. Visul ca replică la o realitate dezavantajoasă, constituie un fapt compensatoriu, în primul rând pentru artiștii romantici, dar e hazardat a restricționa totul la un curent artistic, drept consecință, visul își întinde „aripile” și spre noi orizonturi vecine cu prezentul…

49

Ibidem, p. 42 ~ 55 ~

Iulian Bitoleanu

Cugetătorul Pascal echivala fericirea cu a visa, a-ți imagina în fiecare noapte că vei ajunge împărat, atitudine pozitivă, constructivă, furnizând încredere în propriile resurse.

Pentru Nietzsche, arta și mitul și-au efasat frontierele, își confundă continuu rubricile și compartimentele conceptelor prezentând noi metafore și metonimii50, prin racolarea visului în plan conținutistic.

După Leopardi, e nevoie să mergem înaintea ființei cu bucurie, s-o interogăm, să îi punem la încercare rezistențele, să-i sesizăm aperturile, niciodată prea explicite.

Finalul camuflează o ironie fină, subțire: „Restul e conjectură.”51 Călătoria imaginației prin lirica universală traversând fel de fel de poetici și reflecții asupra creației poetice consemnează un verdict prea puțin sustenabil logistic, fezabil numai pentru emitent: s-ar prefigura două estetici, una facilitând a se întrevedea realismul orfic, o alta, slăvind triumful interogării și al hermeneuticii.52

III. 4. ACOLADE ORNITORINTICE Capitolul 2 Kant, Peirce și ornitorincul demarează printr-o butadă cu actantul Marco Polo, navigatorul infatigabil ce a zărit în insula Djawa niște rinoceri cu un corn pe care i-a botezat, pur și simplu, unicorni. Asociind episodul de mai sus cu secvența Ground-ul-sub faldurile calității, în maniera lui Peirce53 – ori Kant, copacii, pietrele și caii54 -, eseistul Ibidem, p. 45 Ibidem, p. 64 52 Ibidem, p. 43 53 Ibidem, p. 68 50 51

~ 56 ~

Triptic al sublimului

bolognez reasamblează/despică temele, motivele, agită voit „apele” semioticii/semanticii, oferind un diagnostic aberant, aproape umoristic: pe baza unei analogii pur formale cu animalul în cauză, ornitorincul, prin atributele sale nedefrișate, nesedimentate, echivalează la nivel acțional cu a caracteriza, a descrie un fenomen necunoscut, prin aproximare.55 Revizuirile din „clasici” periclitează unele marote, tulbură datele informaționale, coboară cogitoul în ariile tectonice ale neverosimilului, ale mirajului, examinând gnoseologia kantiană cu instrumente semantice și semiotice.

Destule reproșuri se aduc cunoașterii kantiene56, ce nu ar fi prins miezul lucrurilor, dar care a plusat prin intuiția revelării multiciplității de forme și fonduri.

Malițiozitatea lui Eco devine tușă atunci când sporesc imputările la adresa logicii kantiene57, verdict, regretabil, eronat, de ignorat.

Reparcurgerea lui Peirce relevă corespondențele, probabil stranii dintre ground (=bază, fundal, fundament) și obiectul imediat. Pasiunea pentru spiritul cărților lui Peirce se prelungește și în capitolele următoare, cu toate că trădează un substrat polemic privitor la schematismul kantian: „Dacă Kant ar fi luat în considerare problema schematismului – se amăgea Peirce – sistemul nu ar fi intrat în criză” (???), în antiteză, surpriză!, cu Eco pentru care științele cognitive contemporane resimt ecouri kantiene.58

Ibidem, p. 73 Ibidem, p. 65 56 Ibidem, pp. 73-76 57 Ibidem, p. 77 58 Ibidem, p 128. Vezi capitolul Tipuri cognitive și conținut nuclear.

54 55

~ 57 ~

Iulian Bitoleanu

Totuși, Peirce a fost și a rămas nu doar un model, ci și un „motor” în semiotică și cunoaștere: „cine nu (se) mișcă într-o perspectivă peirciană, poate găsi cam acid și aproape imperialist acest concept, deoarece acceptă că există „semioza în percepția însăși”, devine jenant să discriminezi între percepție și semnificare.” 59 La distanță temporală de două decenii, Eco își reconsideră unele teze. Spre exemplu, în Tratatul de semiotică generală60 își construise o imbatabilă „semioză perceptivă”, pentru ca acum să își cenzureze propriul punct de vedere, rostind că în Tratat… accentul era pus pe viața socială a semnelor, nu pe probleme de gnoseologie.61 Luat în răspăr, precedentul op îi dezvăluise altceva decât s-a scris în presă și nu numai, Tratatul… era structurat în așa fel încât să focalizeze înainte de toate Obiectul Dinamic, ca terminus ad quem al semiozei.62 Extrem de atent la nuanțe, Eco înalță pe un piedestal noțiunea de inferință, catalogată ca trăsătură de bază a semiozei.

Dacă acesteia i se adaugă epitetul „perceptivă”, atunci inferința poate constitui un proces de semioză primară.63 Logosul se încarcă narativ, autorul introduce fel de fel de povestiri, unele mitice, altele fabuloase, miraculoase, cu pretexte semiozice sub o cupolă neologică.64

Ibidem, p 130 Idem, Tratatul de semiotică generală, p 247 61 Idem, Kant și ornicotrincul, p. 130 62 Ibidem, p. 450 63 Ibidem, p. 132 64 Spre exemplu, subcapitolul 3. 4 Primitive semioze 59

60

~ 58 ~

Triptic al sublimului

III. 5. SEMIOZA, INFERINȚA ȘI MINTEA DIVINĂ Eseistul degajat, amator de racolarea de vise, știe să treacă și în direcția opusă exacerbând îngrădirea, corsetul, ori să adapteze (sub)titlurile la realitățile zilei, la cuceririle internetului, iar consecința – denumirea unor capitolașe în această manieră: MINTEA DIVINĂ CA EMAIL Ce se expune acolo? Sub formă de story, se pleacă de la analogia absurdă apă (H2O) – Napoleon (erou de istorie universală) și se perorează pe teme variate, spre aflarea adevărului: „Dacă în orice limbă apa se referă la H2O, iar Napoleon corespunde marelui conducător de stat, atunci negreșit că există o inferință mai presus de noi, acceptată din generație în generație, fie și necondiționat, ceea ce îl conduce pe eseistul Eco la sesizarea unei ontologii a referinței, mai precis e vorba de o „ontologie forte prin care referirea la apă ar părea să facă abstracție de orice cunoaștere sau intenție sau credință a vorbitorului.”65 Cu alte cuvinte se manifestă o legătură referențială între obiecte, evenimente disparate de pe glob, botezate inspirat de semioticianul eseist drept minte divină sau infinită.

Speculațiile filosofice echiene ating și virtuți artistice și fac un 65

Umberto Eco, Kant și ornitorincul, p 297 ~ 59 ~

Iulian Bitoleanu

pas timid, diafan spre teologie, cel puțin, prin consemnarea că lumea ar funcționa independent de cunoașterea pe care o avem despre ea și că ar dăinui ca populație cu o esență reglementată de lege, context ce admite o minte care știe totul despre univers, care acceptă cu indulgență societatea, bună-rea, și care în momente cruciale se legitimează singură sau grație invocării de către semenii noștri.

Fertilul, imaginativul Eco demonstrează că se poate practica semiologia și convențional, agreabil, cu butade, istorisiri și paralelisme.

Atitudinea se schimbă abia în capitolul 6, când se declanșează polemica Umbero Eco – Thomas Maldonado, privind disciplina recentă semiolingvistica. Concret, adversarul lui Eco se arată indignat de modul cum semiolingviștii receptează realitatea, prima acuză reprezentând-o excesul ei de autoritate, presiunea asupra umanității, faptul că mediul năvălește în viața individului și îl subordonează mai devreme, mai târziu.

Cu argumente reduse, Thomas Maldonado crede că semiolingviștii tăgăduiesc ceea ce exteriorul îi obligă să accepte. În plus, de critică nu scapă nici Eco pentru modul cum concepuse semnele iconice.66 Peste un timp contestatarul va reveni la sentimente mai bune, va elimina pasajele incriminante și îl va reabilita, probă de onestitate.

66

Ibidem, p 338 ~ 60 ~

Triptic al sublimului

III. 6. SEMIOTICA DENOTATIVĂ, SEMIOTICA CONOTATIVĂ Cam neguroase, cețoase paginile despre iconism-hipoiconism, iconiști-iconoclaști, în ciuda premiselor luminoase, promițătoare.

Filosofia, semiologia și lingvistica își dispută cu fervoare un concept flexibil: limbajul, care își arogă denotația și conotația. După cum se știe, denotația a fost înțeleasă ca semnificat, referire, referință, având ca alibi convingerea lui Hjelmslev că există o semiotică denotativă și o alta conotativă. Lucrurile se complică în filosofia analitică, prin neconvergența punctelor de vedere. La Frege, spre exemplu, denotația se deplasează de la sens la referință (sinn + bedeutung), comparativ cu Husserl, care identifică termenul „bedeutung” cu referentul și denotația.

Russell desparte cuplul conceptual menționat, nemaiasociind denotația cu semnificatul, iar direcția respectivă va fi urmată de întreaga tradiție filosofică anglosaxonă (a se revedea Ogden & Richards, 1923). Firul evenimentelor continuă cu Carnap și Mill. Celebra pereche semantică și semiotică denotație-conotație nu mai suscită același interes cognitiv pentru primul gânditor, motiv de a veni cu o altă substituire: extensie-intensie.

Celălalt filosof reflectează la nivelul verbal, semantic și fixează sinonimia lexicală pe înțelesul tuturor: conotează=semnifică; denotează=desemnează, element ce nu seamănă a emancipare, ci a redeșteptare a unui istoric ~ 61 ~

Iulian Bitoleanu

secular, primar. Cu rădăcini adânci și ferme în vremurile străvechi, într-o Grecie prea culturală, prea științifică, devansând cu nesaț întru combustia internă, viitorul.

Rocada eseist-semiotician survine din nou, iar Umberto Eco se întoarce la obârșia semioticii, evocându-l pe Aristotel, datorită triunghiului semiotic următor: Pasiuni ale sufletului

·Simboluri

·Simptome

Cuvinte

Lucruri

File din cristalizarea semioticii ca știință vor grăi despre nobilele eforturi ale lui Boetius, Abelard, Toma d’Aquino, De Rijk, Roger Bacon, Hobbes etc.

Pe lângă filozofie și lingvistică, „punți” spre semiotică a întins și estetica, mărturia numindu-se în veacul trecut, Benedetto Croce.

~ 62 ~

Triptic al sublimului

BIBLIOGRAFIE STUDII DE SEMIOTICĂ, ESTETICĂ TEORIE LITERARĂ DE UMBERTO ECO

ȘI

1.

Eco, Umberto – Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane, Editura pentru Literatura Universală, București, 1969 2. Eco, Umberto – Tratat de semiotică generală, Editura Științifică și Encliclopedică, București, 1975 3. Eco, Umberto – Limitele interpretării, Pontica, Constanța, 1990/1996 4. Eco, Umberto – Interpretare și suprainterpretare, Editura Pontica, Constanța, 1975 5. Eco, Umberto – Sémiotique et Philosophie du langage, Presse Universitaire de France, Paris, 1985/1988 6. Eco, Umberto – Despre literatură, Editura Polirom, Iași, 2002 7. Eco, Umberto – Poeticile lui Joyce, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1966 8. Eco, Umberto – Le Signe/Semnul, Éditions Labor, Bruxelles, 1980/1988 9. Eco, Umberto – La production des signes, Editura Librairie Générale Française, 1976/1992 ~ 63 ~

Iulian Bitoleanu

ALTE LUCRĂRI. ESEISTICA 10. Eco, Umberto – Apocaliptici și Integrați.

Comunicații de masă și teorii ale culturii de masă, Editura Polirom, Iași, 1964/2008 11. Eco, Umberto – Cum se face o teză de licență, Editura Polirom, Iași, 2006 12. Eco, Umberto – Kant și ornitorincul, Editura Pontica, 1997 13. Eco, Umberto – Formele conținutului, Editura Univers, 1971 14. Eco, Umberto – Lector in fabula, Bompiani, Milano, 1984, (ed. rom., 1991) 15. Eco, Umberto – La structure absente, Mercure de France, Paris, 1968/1972

LUCRĂRI CRITICE DESPRE UMBERTO ECO. MONOGRAFII 16. De Lauretis, Teresa – Umberto Eco, La Nuova Italie, Firenze, 1981 17. Fulga, Daniela – Zâmbetul îngerului. De la teoria semiotică la roman: Umberto Eco, Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

18. Gritti, Jules – Umberto Eco, Editions Univesitaires, Paris, 1991 19. Schiffer Daniel Salvatore – Umberto Eco. Le ~ 64 ~

Triptic al sublimului

labyrinthe du monde, Biographie, Editura Ramsay, Paris, 1998 20. Marinescu, Luiza – Umberto Eco în labirintul romanului postmodern, Editura Fundația România de mâine, București, 2003 21. Pascu, Florentina – Umberto Eco. Modelele textului teoretic, Editura Univ. din Craiova, 2004 22. Petitot, F. & Fabbri, P. – Au nom du sens.

Autour de l’oeuvre d’Umberto Eco, Colloque de Cerisy, 1996, Grasset, Paris

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

23. Adămuț, Anton – Problema utilului și utilitatea catehezei la Ambrozie și Augustin, în vol. Limite ale interpretării. (coord. Ștefan Afloroaei), Editura Fundației AXIS, Iași, 2001 24. Afloroaei, Ștefan – Despre interpretare.

Descrierea unor frontiere, în vol. Limite ale interpretării, (coord. Ștefan Afloroaei), Editura Fundației AXIS, Iași, 2001 25. Anceschi, Luciano – Autonomia e eteronomia dell’arte, ed. a 2-a, Vallecchi, Florența, 1959 26. Auerbach, Erich – Mimesis, Editura Polirom, Iași, 2000 27. Auzias, Jean Marie – Clefs pour le structuralisme, Seghers, 1698 28. Bachelard, G., – Aerul și visele, Editura Univers, 1999 29. Bachelard, G., – Poetica reveriei, Editura ~ 65 ~

Iulian Bitoleanu

Paralela 45, Pitești, 2005 30. Barthes, R. – Le Degré zéro de l’écriture, Seuil, Paris, 1965 31. Barthes, Roland – Essais critiques, Seuil, Paris, 1964 32. Barthes, Roland. Le Plaisir du texte, Editura Du Seuil, Paris, 1973 33. Benveniste, Emile – Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris, vol. I, 1966, vol. II, 1974 34. Bejan, Petru – Deleuze, Foucault et le nomadisme, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Filosofie. Tomul XLIX, Editura Universității, 2002.

35. Bertens, Hans – Cultura postmodernă/ Culturi postmoderne în „Viața românească”, mai 1994, pp 121-123.

36. Boboc, Alexandru – Semiotică și filosofie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.

37. Boboc, Alexandru – Limbaj și ontologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

38. Borcilă, Mircea – Noi orizonturi în poetica contemporană. Introducere la vol. Poetica americană.

Orientări contemporane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

39. Borges, J. l – Cartea de nisip. Traducere de Cristina Hăulică. București, Editura Univers, 1983, p. 174.

40. Carpov, Maria – Introducere în semiologia literaturii, Editura Univers, București, 1978.

41. Călinescu, G. – Principii de estetică, Editura pentru Literatură, București, 1968.

42. Codoban, Aurel – Structura semiologică a structuralismului, Dacia, Cluj-Napoca, 1984 43. Codoban, Aurel – Semn și interpretare, (Introducere postmodernă în semiologie și hermeneutică) ~ 66 ~

Triptic al sublimului

Editura Dacia, Cluj-Napoca.

44. Cornea, Paul – Introducere în teoria lecturii, Minerva, București, 1988.

45. Corti, Maria – Principiile comunicării literare, Editura Univers, București, 1981.

46. Coteanu, I. – Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei, București, 1985.

47. Coteanu, I., Wald, L. – Semantică și semiotică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

48. Croce, Benedetto – Estetica, Editura Univers, 1971.

49. Deleuze, G. – Diferență și repetiție, Editura Babel, București, 1995.

50. De Mauro, Tullio – Introducere în semiotică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976/1978.

51. Derrida, Jacques – Lingvistică și gramatologie, Editura Univers, București, 1980.

52. Derrida, J. – Diseminarea, Editura Univers, București, 1997.

53. Dorfles, Gilo – Il divenire delle arti, Einaudi, Torino, 1959.

54. Ducrot, Oswald, Todorov, Tzvetan – Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Seuil, Paris, 1972.

55. Floch, Jean-Marie – Sémiotique, Communication, Marketing, PUF, Paris 1975.

56. Fontanier, Pierre – Figurile limbajului, Editura Univers, București, 1977.

57. Foucault, Michel – Les mots et les choses, Presse Universitaire de France, Paris, 1966.

58. Gadamer, H. – Actualitatea frumosului, Editura Polirom, Iași, 2000. ~ 67 ~

Iulian Bitoleanu

59. Genette, Gerard – Figures, Seuil, Paris, 1966.

60. Greimas, Julien, Algirdas – Du sens, Seuil, Paris, 1970.

61. Gulian, C. I. – Marxism și structuralism, Editura Politică, București, 1978.

62. Grigorescu, Dan – De la cucută la Coca-cola.

Note despre amurgul postmodernismului, Editura Minerva, București, 1994, p. 199 63. Guiraud, P. – La sémiologie, Editura Grasset, Paris, 1971.

64. Heidegger, M. – Originea operei de artă, Editura Univers, București, 1982.

65. Heidegger, M. – Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2004.

66. Ianoși, I. – Estetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

67. Ionescu, Cornel Mihai – Generația lui Neptun.

Grupul ’63, Editura pentru literatură universală, București, 1967 .

68. Jakobson, Roman – Essais de linquistique générale, Editura de Minuit, Paris, 1963.

69. Jauss, Hans Robert – Pour une esthétique de la réception, Editura Seuil, Paris, 1978.

70. Jauss, Hans Robert – Experiența estetică și hermeneutică literară, Editura Univers, București, 1983 71. Kant, Im. – Critica rațiunii pure, Editura Științifică, București, 1969.

72. Kristeva, Julia – Le plaisir du texte, Seuil, Paris, 2003.

73. Kristeva, Julia, La révolution du langaje poétique, Seuil, Paris, 1974.

74. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, Meridiane, București, 1985/1991. ~ 68 ~

Triptic al sublimului

75. Lévi – Srauss, Claude, Le cru et le cruit, Plon, Paris, 1964.

76. Limite ale interpretării (coord. Ștefan Afloroaei), Editura Fundației AXIS, Iași, 2001 77. Lyotard, J. F. (apud „Cultura în Italia”, nr.

2/1994, p. 26) – La Condizione postmonderna, Feltrinelli, Milano, 1981.

78. Lyotard, Jean Francois – Condiția postmodernă.

Raport asupra cunoașterii.

Traducere de C. Mihali,Editura Babel, București, 1993.

79. Marcus, Solomon – Arta și știința, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

80. Marcus, Solomon – Semnificație și comunicarea în lumea contemporană, Editura Politică, București, 1985.

81. Marino, Adrian – Dicționar de idei literare, I, Eminescu, București, 1973.

82. Marino, Adrian – Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj, 1987.

83. Mavrodin, Irina – Poetică și poietică, Editura Univers, București, 1982.

84. Merleau-Ponty, M. – Phénomėnologie de la perception, Gallimard, Paris, 1945.

85. Miclău, Paul, Semiotica lingvistică, Editura Facla, Timișoara, 1977.

86. Mincu, Marin, Semiotica literară italiană, Editura Univers, București, 1983.

87. Morar, Vasile – Estetica. Interpretări și texte, Editura Universității din București, 2003.

88. Morpurgo – Tagliabue, Guido – Estetica contemporană, Editura Meridiane, 1974/2008.

89. Mounin, Georges – Istoria lingvisticii, Editura Paideia, București, 1999. ~ 69 ~

Iulian Bitoleanu

90. Munteanu, Romul – Jurnal de cărți 5, Editura Libra, București, 1994.

91. Negrici, Eugen – Expresivitatea involuntară, Cartea Românească, București, 1977.

92. Negrici, Eugen – Imanența literaturii, Cartea Românească, București, 1981.

93. Nistor Mihai – Intuiția estetică la Bergson, Editura Cantes, Iași, 1998.

94. Noica, Constantin – Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

95. Pareyson, Luigi – Estetica. Teoria della formatività, Editura Einaudi, Filosofia, Torino, 1954.

96. Peirce, Ch. S. – Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, București, 1985.

97. Pop Mihaela & Morar Vasile – Estetica contemporană. De la teme fundamentale la aplicații și experimente, Editura Universității București, 2005.

98. Ralea, Mihail – Prelegeri de estetică, Editura Științifică, București, 1972.

99. Râmbu, Nicolae – Gândirea lăturalnică.

Schleiermacher, în Limite ale interpretării (coord. Ștefan Afloroaei), Editura Fundației AXIS, Iași, 2001.

100. Ricoeur, Paul – Metafora vie, Editura Univers, București, 1984.

101. Riffaterre, M. – Essais de stylistique structurale, Editura Galimard, Paris, 1971.

102. Rorty, R. – Obiectivism, relativism și adevăr, Editura Univers, București, 2000.

103. Roșca, D. D. – Existența tragică, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.

104. Roșca, Loredana – Estetică. Elemente de teorie a artei, Editura Fundației România de mâine, București, 2008.

105. Rovența-Frumușani, Daniela – Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iași, 1999. ~ 70 ~

Triptic al sublimului

106. Russo, Luigi – La nuova estetica italiana, Palermo, 2001.

107. Sartre, J. P., – Imaginația, Editura Gallimard, Paris, 1936.

108. Sartre, J. P., – Imaginarul, Editura Gallimard, Paris, 1940.

109. Sartre, J. P., – Ce este literatura, Editura Gallimard, Paris, 1947.

110. Sartre, J. P. – L'Être et Le Néant, Gallimard, Paris, 1943.

111. Saussure, Ferdinand de – Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1916.

112. Stan, Gerard – Limitele interpretării și limitele limbajului, în vol. Limite ale interpretării (coord. Ștefan Afloroaei), Editura Fundației AXIS, Iași, 2001.

113. Stănciulescu, Traian D. – La început a fost semnul, Editura Performantica, Iași, 2004.

114. Townsend, Dabney – Introducere în estetică, Editura All, București, 2000.

115. Vattimo, Gianni – Dincolo de interpretare, Editura Pontica, Constanța, 1994/2003.

116. Vattimo, Gianni – Sfârșitul modernității.

Nihilism și hermeneustică în cultura postmodernă., Editura Pontica, Constanța, 1993.

117. Vianu, Tudor – Estetica, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.

118. Vlad, Carmen – Semiotica criticii literare, Editura Enciclopedică, București, 1982.

119. Vlad, Carmen – Sensul. Dimensiune esențială a textului, Dacia, Cluj-Napoca, 1994. ~ 71 ~

Iulian Bitoleanu

120. Vlăduțescu, Ștefan – Mesajul în comunicarea filosofică, Editura Sitech, Craiova, 2005.

121. Wellek, Rene, Waren, Austin – Teoria literaturii, Editura Univers, București, 1967.

122. Wittgenstein, Ludwig – Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, București, 1991.

123. *** Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Filosofie. Tomul XLIX, Editura Universității, 2002.

124. *** Semantică și semiotică (coord. I. Coteanu și L. Wald), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

125. *** Gruppo 63. „România literară”, 21-27 iulie, 1993, p. 22.

126. *** Poetică. Estetică. Sociologie. Editura Univers, 1979.

127. ***Poetica americană. Orientări actuale.

Editura Dacia, 1981.

128. *** Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960-1971, Univers, București, 1980.

129. ENTRETIEN: Umberto Eco, par François Busnel, revista „Lire”, dec. 2007/jan. 2008.

130. Entretien avec Umberto Eco, revista „La Reppublica et Clarin”, 2001.

131. Entretien avec Umberto Eco, par Catherine Portevin, revista „Télérama”, 3117, 11. 10. 2009.

132. Interview de U. Eco, par Françoise Leclère, „Le Point”, 17 II, 2002.

133. Interview avec Umberto Eco, par Solomon Deborah, 25 nov. 2007, „Studii Media”.

134. „Méconnaître les langues produit de l’intolérance”. Interview de Umberto Eco, par Dominique Simonnet, „L’Express”, Paris, 24. 04. 1999. ~ 72 ~

Triptic al sublimului

EMINESCU SAU MAGUL DIN PRESÄ‚

~ 73 ~

Iulian Bitoleanu

~ 74 ~

Triptic al sublimului

I. ROMÂNISMUL LUI EMINESCU

În bibliografia critică, se întâlnește frecvent conceptul naționalism. În DEX, la p. 670, acesta este definit drept „doctrina politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.” Pentru unii sociologi, naționalismul antrenează într-un periculos joc al ideilor, xenofobia. Să nu omitem epitetele depreciative aplicate lui Eminescu: „antisemitul”, „xenofobul”, „reacționarul”, „naționalistul”… Însuși acribiosul D. Murărașu dezbătea primele două epitete, nefiind atât de tranșant, de vertical pe cât ne-am fi așteptat. Nu-i nimic, căci până și intervențiile ferme călinesciene pro Eminescu au fost eludate de Aurel Martin și Al. Oprea, critici respectabili, avizați cunoscători ai publicisticii eminesciene, ce nu s-au sfiit a redimensiona, tot la negativ, o anumită fateță a criticismului, „lustruind” astfel caracterizările sus-numite.

Datorită acestor conotații politico-ideologice, a încrengăturilor ideatice nebănuite, am decis a renunța la naționalism, optând pentru românism, termen mult mai concret ce nu comportă dubii semantice. Iată ce se spune în DEX, la ~ 75 ~

Iulian Bitoleanu

p. 933: „1. sentiment național al românilor; spirit românesc; 2. (rar)cuvânt sau expresie specifică limbii române.”

Surprinde neinsistența specialiștilor pe românism, preferat rămânând controversatul naționalism. Nici noțiunea de patriotism n-a prilejuit numeroase studii minuțioase, la obiect. Că Eminescu a pus în circulație, printre primii conceptul românism, aceasta nu a impresionat pe prea mulți, deși ar fi trebuit… Când s-a întâmplat? Cu ocazia expunerii opiniei despre cărturarii Școlii Ardelene. Corifeului Gh. Șincai, examinându-i atent opera, publicistul îi remarcă românismul, poziția dreaptă față de latinitate și oralitate, în dezacord parțial cu câteva teze maioresciene.

Un alt fapt semnificativ, credem noi, nu i-a entuziasmat pe istoricii literari: conferința Cosmopolitism și Naționalism, susținută de B. P. Hașdeu., la Societatea „Românismul” pe 26 septembrie 1870, unde se preciza, printre altele: „Să fim români mai presus de toate. Ca români, să nu uităm că suntem latini.”

Admirator al literaturii antecesorilor cunoscuți din Lepturariul lui Aron Pumnul, Eminescu preia concepția pașoptiștilor despre patrie, o nuanțează, o dezvoltă în manieră proprie – detașându-se de junimiștii destul de reticenți cu privire la literaturizarea patriotismului – explicitând-o în confesiuni emoționante, cu accente critice, dar obiective: „Iubesc poporul român, fără a iubi pe semidocții și superficialitățile sale.”

Patriot de substanță, Eminescu a iubit și a oglindit în opera lui întreaga românime, din toate provinciile, de la cele integrate în România, până la cele extrastatale, încorporate în imperiile străine: Transilvania, Bucovina (aservite dualismului austro-ungar), Basarabia (cedată lejer rușilor de guvernul vremii), Moravia, Serbia. ~ 76 ~

Triptic al sublimului

Despre esența românismului s-a pronunțat și universitarul clujean Mircea Muthu. În opinia acestuia, marea generație interbelică a definitivat trei direcții / tipuri de interpretare a spiritului românesc.

O primă direcție aluvionată de criticismul occidental în transcriere maioresciană, filtrat prin sensibilitatea lui P. Zarifopol, și causticitatea caragialiană, să traseze un fel de fenomenologie a gustului public ar avea ca punct terminus „criza de identitate” a românului, concepută de H. R. Patapievici și Claudiu Karnooth, după escala „reflexiilor ulcerate” ale lui Emil Cioran .

Direcția a doua, schițată de Lucian Blaga și fundamentată de Constantin Noica, are în vedere „căderea noastră” – după expresia blagiană – și adaptabilitatea noastră în contextul sociogeografic arhiștiut . În fine, direcția a treia – mediană și clasicizată de interbelici – are un caracter stenic, mizând pe echilibrul nativ românesc în teoretizările mai mult sau mai puțin fastuoase aparținând lui Mircea Vulcănescu, A. Joja și D. Stăniloaie .

Primul schițează un echilibru ipotetic (în Dimensiunea românească a existenței), iar următorul gânditor centrează românismul (în Reflexii despre spiritualitatea poporului român) pe teza sintezei oriental – occidental și pe „spiritul de comunicare interpersonală” a culturii noastre .

~ 77 ~

Iulian Bitoleanu

I. 1. ROMÂNII DIN BASARABIA Ținutul „plin de grâne, plin de dor”, Basarabia, beneficiază de o prezentare exhaustivă în Basarabia1, studiu analitic în 6 părți despre istoria, hotarele și marii voievozi ce au stăpânit-o: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ieremia Movilă, G. Ghica, C-tin Mavrocordat. Gazetarul, avocatul benevol al românilor de pretutindeni, era revoltat că aportul României la înfrângerea Porții, în 1877, a avut ca „răsplata” aservirea Basarabiei unei alte puteri: Rusia. Indignarea îl îndeamnă a se război cu imposibilul, solicitând modificarea Constituției2 în privința a trei probleme: cestiunea Basarabiei, pământ românesc între 1300 – 1812; soarta evreilor persecutați la noi; anexarea Dobrogei.

După acuzarea extrem de dură a dualismului austro-ungar, urmează incriminarea pretențiilor ilogice ale Rusiei ce susține a fi obținut legendarul teritoriu de la turci, prin sabie, nu prin convenții.3 Fetișizarea adevărului, a bunului simț denotă ipocrizia și lăcomia statelor puternice.

Tocmai de aceea, Eminescu ataca deciziile marilor puteri europene considerând ca un act de demnitate retrocedarea, bucată cu bucată, a provinciilor înstrăinate.

Netemându-se de represalii, califica Rusia drept „un deșert sufletesc”. Profet dramatic, el intuiește într-un Basarabia, în „Timpul”, 3,4,7,8,10,14 martie 1878 Tendințe de cucerire, în „Timpul”, 7 apr. 1878 3 „Timpul”, 6 octombrie 1878, articol de fond 1

2

~ 78 ~

Triptic al sublimului

lamento amintind de cel al Inorogului (Istoria ieroglifică de D. Cantemir), că libertatea va rămâne o vocabulă risipită în vânt: „Deci Basarabia s-a dus de unde nu se mai întoarce, în surul negrei străinătăți. În zadar, moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre. În zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă și Chilia; ceea ce va vedea în punctul din care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat.” (Basarabia, studiu istorico-politic, „Timpul”, 3 martie 1878) Urmează incriminarea unei superputeri europene, Rusia, mereu acaparatoare de teritorii: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești.”

(Ibidem)

I. 2. ROMÂNII DIN AUSTRO – UNGARIA Românilor din Ardealul aflat sub ocupație străină, Eminescu le-a dedicat peste 20 de articole. Cele mai multe, comparativ cu cele despre Basarabia, Bucovina… A contat, de bună seamă, că „istoria Transilvaniei e cea mai generoasă pagină a istoriei naționale”4, în sensul că deceniile, secolele de independență, au fost aici mult mai puține decât în Moldova și Muntenia. Condiția existențială de un dramatism inimaginabil îi determină pe intelectualii Al. Papiu Ilarian, A, Educațiune și cultură, ms. Ac. Rom. 2257, apud D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, Editura Bucovina, 1932.

4

~ 79 ~

Iulian Bitoleanu

Șaguna, T. Cipariu să revendice drepturile egale între români și ocupanții unguri, inițiind mișcarea memorandistă, în 1881, al cărei manifest a fost tradus în franceză în 1883. Politica Ungariei de deznaționalizare nu-l putea lăsa indiferent pe patriotul vădit iritat – și dornic de revanșă – de orice campanie antiromânească. Apărarea tuturor românilor oprimați reclama pe lângă talent jurnalistic, și o documentare profundă, academică. Extrem de cultivat, ca un expert în politică și istorie (parcursese tomurile Fragmente zur Geschicte der Romanem, cinci la număr, de Eudoxiu Hurmusachi; Die Anfange Romanem kritisch – ethnographische Studie de J. Jung; Der Macedo-Walachen de Felix Philipp Kanitz), Eminescu declanșează polemici cu toți ce maculau, la propriu și la figurat, destinul neamului, de la Roessler și teoria lui aberantă despre poporul nostru până la Paul Hunfalvy, probând cu argumente științifice (extrase din lucrările lui Edward Gibbon, Amédée Thierry, Salvino Priscus) latinitatea românilor, neexterminarea dacilor, continuitatea pe aceste meleaguri în epoca tulbure (sec.

IV-X), întâietatea ardelenilor și nu a ungurilor.

Cititor de presă străină („Messager d’Athènes”, „Journal d’Athènes”, „Messager du Midi”), gazetarul propagă în „Timpul” conceptul Daco-România5, paternitatea – recunoaște Eminescu interceptând un schimb de scrisori divulgat de media occidentală – revenind liderilor Austriei și Rusia, Iosif al II-lea și Ecaterina a II-a. Ideea despre Noua Roma/Dacia mare va reveni și în alte articole reiterând patriotismul ardent al gazetarului care, având în vedere persecutarea transilvănenilor, amendează ingerințele O cestiune mai mult caracteristică, în „Timpul”, nr. 43, 24 februarie 1879, Opere, vol. X, p. 197 5

~ 80 ~

Triptic al sublimului

maghiarilor, fie cu severitate: „Ei sunt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe”6, o limbă incomodă cu o fonologie inestetică7, adepți ai minciunii numerice8 (cică populația lor ar fi de 16 milioane, pe când cifra reală era de 4-5 milioane, restul – naționalitățile dominante.), fie cu ironie, „minoritate incultă și săracă”9, costelivă, lipsită de „vitalitatea rasei românilor, superioară încercărilor din Buda de a ruina…”10 Spre a nu fi acuzat de ungurofobie, publicistul face diferența între guvernanți și populație; „rasa maghiară tolerantă de felul ei n-ar trebui să lunece pe acest povăraș periculos.” Simpatia lui se îndreaptă spre un deputat în Dieta maghiară, Al. Morioni11, spirit larg, flexibil, tip clarvăzător. Șlefuitorul de antiteze pune în talerul calităților românilor istoria străveche, reputația unor voievozi, hărnicia, pacifismul: poporul cel „neiubitor de ceartă nu și-a aruncat niciodată ochii dincolo de granițe, nici cu speranța, nici cu dorința.12 Guvernarea liberală, ținta ofensivei verbale eminesciene, se face vinovată de înstrăinarea de teritorii românești, datorită infantilismului diplomatic; infiltrarea de elemente străine în structurile înalte sporește numărul gafelor. Practic, iese la rampă – arăta cu degetul Eminescu – antinaționalismul liberalilor.13 Echilibrul, în „Federațiunea”, 4 și 11 mai 1870 Banchetul de la Severin, în „Timpul”, 23 iulie 1882 8 Austro-Ungaria și naționalitățile, în „Timpul”, 11 aprilie 1882 9 Ce vor maghiarii și aliații lor, în „Timpul”, VI, nr.73, 10-11 august 1881, Opere, XII 10 Pesther Lloyd scrie, în „Timpul”, VI, 11 și 31 iulie 1881, Op XII, p. 271 11 Ce vor maghiarii și aliații lor, în „Timpul”, VI, nr.73, 10-11 august 1881, Opere, XII 12 O cestiune mai mult caracteristică, în „Timpul”, nr. 43, 24 februarie 1879, Opere, X, p. 197 13 Ședințele adunării de vineri, în „Timpul”, VII, 9 și 26 iunie 1882, Opere, XII, p. 38 6 7

~ 81 ~

Iulian Bitoleanu

Militantul gazetar pentru emanciparea românimii din imperii străine în vederea formării unei Dacii Mari14, avansează și soluții ingenioase (federalizarea Austriei), convins că niciodată în cursul istoriei n-a văzut adevărul învins, ci pururi învingător.

Nu este pentru prima dată când opinia tenacelui redactor se „îndulcește” când vine vorba de Austria. Românii din Imperiul Austro-Ungar cred în Casa împărătească.

De ce? Pentru că Iosif al II-lea și Ecaterina a II-a (vezi art. Idealul politic al unei Daco-Românii15) reprezintă părinții spirituali ai ideii de „Daco-România”. „Messager de Vienne” știe de schimbul de scrisori între cei doi șefi politici.

Se recunoaște-constată ziaristul-cititor de presă germană-necesitatea ca cele trei imperii să flancheze un stat autonom, viteaz, cândva, cu numele de Dacia, cuprinzând în acel moment provinciile Moldova, Țara Românească și Basarabia. Granițele cu Polonia se stabileau prin Nipru și Marea Neagră, cu Austria prin Oltul ce se vărsa în Dunăre, cu Turcia, prin Dunăre și Marea Neagră etc.

Mai generos, împăratul propune să fie alipit și Ardealul, ceea ce a stârnit un val de bucurie nețărmurită în acea străveche vatră românească, adesea oprimată de vecinii vestici. Și articolul Ideea daco-română ca aspirație16 continuă mesajul din articolul Idealul politic al unei Dacii-Românii, aducând unele nuanțe, precizări.

Se reiterează faptul că înființarea unui stat pe vechiul amplasament daco-român făcea parte din planul politic al Ce vor maghiarii și aliații lor, în „Timpul”, VI, nr.73, 10-11 august 1881, Opere, XII 15 Ibidem, pp. 295-296 16 Ibidem, pp. 296-298 14

~ 82 ~

Triptic al sublimului

Rusiei și Austriei. „L’Indépendance roumaine” nutrea reticență vizavi de Rusia, întrebându-se cu scepticism dacă și superputerea estică era bine intenționată.

Coborând discuția pe solul politic, severul publicist al gazetei conservatoriste anunță sec că „partidul roșu” ar fi pângărit/compromis acel nobil deziderat al marilor puteri (argumentația fastuoasă a culpabilizării puterii lipsește!) În articolul 112 Geniul neamului românesc17, se pleacă de la un basm al lui P. Ispirescu, se fac câteva escale istorice, la 1520, la 1654, urmează o parabolă despre Muntenia, se acceptă diferendul generațiilor, altfel spus conflictul „tineri-bătrâni” explodase.

I. 3. ROMÂNII DIN MORAVIA, MACEDONIA, SERBIA, DOBROGEA Pus la punct cu statistică și geografia europeană, gazetarul consideră că spre finele secolului al XIX-lea trăiau, aprox. 1.5 milioane de români în afara hotarelor țării, disipați prin Moravia, Macedonia, Serbia…: „…începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia, și Tesalia, în Pind și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, dincolo de Tisa, începând cu toată regiunea Daciei traiane până dincolo de Nistru, până aproape de

17

Ibidem, pp. 323-324 ~ 83 ~

Iulian Bitoleanu

Odessa și de Kiev.”18 Practic în toată Europa orientală pot fi reperate „bucăți din naționalitatea românească.”19 Românii din Moravia și-au pierdut-o – spune cu regret Eminescu – limba și și-au păstrat obiceiurile.20 Documentatul publicist face lumină în polemica dintre publicațiile: „Messager de Wienne”, „Vulturul” din Ploiești și „Telegraful” sibian, pe tema inexistenței românilor în sudul Dunării. În argumentația-i filologică și istorică, pro continuitate, fie și amară, jurnalistul îi convoacă pe Theophylact, Cedrenus21, ce îi menționau pe valahi în Balcani la 579, 976, și secolul al XI-lea… Într-adevăr, populația românească, cândva majoritară, va fi fost asimilată de naționalitățile conlocuitoare. Lucid, Eminescu militează pentru aspirații minimale, dar realiste, posibile de transpus în faptă: libertatea bisericească și scolastică. Din lucrarea lui Al. Pencovici, Despre românii din Macedonia și muntele Athos, 1885, și din cercetările lui Apostol Mărgărit, inspector al școlilor românești din Imperiul Otoman, publicistul a cules o mulțime de date. De pildă, relativ la Serbia, două aspecte merită semnalate: că românii reprezentau a șasea parte (127 545 locuitori) și că soldații români aflați sub steag sârbesc au luptat cu palid elan în războiul din 1876-1877.22 Un cuvânt la vreme, în „Curierul de Iași”, IX, nr. 131, 1 decembrie 1876, p. 3, Opere, vol. IX, p. 276.

19 Românii Peninsulei Balcanice, în „Timpul”, 26 septembrie 1878, Op., IX, p. 276 20 Românii din Moravia, în „Curierul de Iași”, nr. 120, 3 martie 1876.

21 Un cuvânt la vreme, în „Curierul de Iași”, IX, nr. 131, 1 decembrie 1876, p. 3, Op., IX, p. 276 22 Românii din Serbia și războiul turco-român, în „Curierul de Iași”, 11 iulie 1876.

18

~ 84 ~

Triptic al sublimului

Conștient că recuperarea acestor oaze de românime ține de domeniul utopiei, gazetarul s-ar mulțumi și cu reducerea asperităților interetnice: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albanezi, turci și macedo-români.”23 Subestimarea rolului românilor la porțile Răsăritului beligerant, corelat cu supraestimarea potențialului militar al grecilor (subiectul cărții francezului J. P Edmond– La station du Levant) îl încrâncenează din nou pe Eminescu care delimitează meritele culturale și istorice ale grecilor în diacronie, de ofensele – puține la număr – aduse neamului nostru, prin părintele Nifon (sec. al XV-lea), creator de disensiune între taberele boierești, Despot Vodă cel trădător și Ipsilante24, motiv al înfrângerii mișcării revoluționare a lui Tudor în 1821. A doua jumătate a secolului burghez a marcat infiltrarea nefastă a grecilor până în vârful piramidei politice din Muntenia.

Nu au fost omiși nici românii bănățeni25, nici cei dobrogeni26, care prilejuiesc cuvinte triste și de îmbărbătare.

Este deplânsă soarta Dobrogei aflată secole de-a rândul sub stăpânirea turcească, regiune care odată cu redobândirea independenței, se va redresa pe toate planurile. Un punct de vedere nu prea luminos este formulat despre Muntenia, cuib al veneticilor bulgari, greci, al intrigilor și invidiei.

„Timpul”, VII, nr. 100, 5 mai 1883, p. 2, Op., XIII, p. 296 Francia, „Curierul de Iași”, IX, nr. 112, 12 octombrie 1876, Op., IX, p. 227 25 Situația din Banat, în „Timpul”, 14 octombrie 1882 26 De-o seamă de vreme, în „Timpul”, III, nr. 168, 2 august 1878, P.1-2, Op., X, p. 88 23

24

~ 85 ~

Iulian Bitoleanu

Dacă idealul reîntregirii patriei la 1870-1885 părea un vis, pragmaticul jurnalist nădăjduiește că românii din afara României trebuie să rămână uniți în vederea dobândirii de drepturi egale cu naționalitatea avantajată a priori.27

I. 4. CONCLUZII Românismul lui Eminescu admite două laturi, opinăm noi: patriotismul și criticismul.

Patriotismul, nesuprapus semantic cu naționalismul, echivalează cu o atitudine pozitivă, de afirmare a valorilor românești, incluzând un conglomerat de stări afective: de prețuire a limbii române, încă nestâlcită vizibil în provinciile vitregite, a latinității și continuității românilor pe ambele maluri dunărene; de mândrie cu latinitatea și dacismul poporului nostru; de respect față de tradiții, obiceiuri, datini, de cinstire a eroilor medievali, a ostașilor căzuți în Războiul de Independență; de solidaritate cu românii oprimați din Basarabia, Bucovina, Moravia, Macedonia… Coloanele patriotismului – susțin exegeții – sunt istoria și limba. Pierderea limbii române duce la mutilarea ființei naționale.28 Criticismul eminescian nu iartă pe nimeni acționând pe două paliere: intern și extern. De la criticarea formelor fără fond, abuzurilor guvernului liberal și politicienilor de orice Să facem un congres, în „Federațiunea”, 5/ 17 aprilie 1870 Limba și naționalitatea sunt aproape identice, în „Curierul de Iași”, 17,19,21,26,28 noiembrie 1876, apud Op., IX, pp. 251-265 27

28

~ 86 ~

Triptic al sublimului

culoare politică, de la corupția tinerilor burghezi până la înfierarea Rusiei, Ungariei, Porții până la combaterea presei străine ce defăima poporul român. Solida instruire întru istorie, politică externă, drept internațional, chiar economie, conștiința de român adevărat, talentul jurnalistului l-au impulsionat în declanșarea de polemici, de dezbateri cu adversari redutabili, învinși mai devreme sau mai târziu.

Forța argumentelor, rigoarea construcției discursului au impresionat-o și pe Monica Spiridon ce i-a consacrat o exegeză modernă: Eminescu. O anatomie a elocvenței.

Patriot e „omul care contribuie la bunăstarea și înflorirea tuturor evenimentelor din țara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria sa se ridică.”29

29

Situația din Ardeal, Op., XIII, p. 269 ~ 87 ~

Iulian Bitoleanu

II. APORTUL LUI EMINESCU ÎN IMPUNEREA LIMBII LITERARE

Ca și cum istoria limbii literare și critica literară ar fi domenii ale cercetării științifice complet și irevocabil diferite, fără punți de comunicare, s-a trecut destul de lejer peste adevărul clamat de Iorgu Iordan30, că Eminescu a contribuit decisiv și masiv la conturarea limbii literare.

Până la 1880 – consideră specialiștii I. Iordan, I. Gheție31, Gh. Bulgăr32 – este riscant a se vorbi despre cristalizarea acesteia, mai cu seamă dacă se ține cont de avalanșa de regionalisme și neologisme inutile, de disputele dintre principiul fonetic și de cel etimologic în privința

I. Iordan, Limba literară, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, Cap. Limba lui Eminescu, pp. 186-206 31 I. Gheție, Istoria limbii române literare, Editura Științifică și Enciclopedică,1978 32 Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii literare române, Editura Minerva, 1971 30

~ 88 ~

Triptic al sublimului

ortografiei, de umorile Academiei și de nivelul estetic – ironizat de publicistul de la „Timpul” – al gazetelor vremii.

Studiile lingvistice maioresciene se doreau continuate. Însuși tridentul ofensiv de la „Timpul” – Eminescu, Caragiale, Slavici – plănuia o gramatică riguroasă, superioară celor existente (lui Eminescu îi revenea etimologia), dar, finalmente, doar ardeleanul cel molcom și-a materializat, tardiv, proiectul, în 1914, în lucrarea Gramatica românească, partea I, Etimologia.

Din punctul de vedere al scepticilor, de ce este creditat Eminescu drept făurar al limbii literare? Cum a acționat el?

Răspunsurile noastre vor fi clare, concise, la obiect.

Viabilitatea limbii literare ar reclama limpezime, densitate și bogăția mijloacelor expresive.33 Atribute găsite în paginile eminesciene din „Timpul”. În plus, tenacele publicist a abandonat pista arhaismelor, a jargoanelor, a epurat limba de balastul regional și argotic, producând un idiolect mlădios, simplu, inteligibil, cu enclave neologice. Și-a îndreptat atenția asupra corectitudinii gramaticale și asupra sporirii expresivității textuale, fapt ce a determinat-o pe Monica Spiridon să depisteze un soi de intertextualitate.

Demersul maiorescian (combaterea „beției de cuvinte”, ortografierea după legi fonetice) a dat roade.

Apropo de mentorul „Junimii”, universitarii timișoreni, Șt. Munteanu și V. Țâra au următoarea poziție, la care subscriem: „Dacă Maiorescu, îndrumătorul cultural al unei generații, creează la noi limbajul criticii literare și al dezbaterii tematice, în general, Eminescu, îl secondează pe un alt plan, al analizei fenomenelor social – politice, 33

Gh. Bulgăr, op. cit. ~ 89 ~

Iulian Bitoleanu

oferind aceleiași generații și celor care îi vor urma modele de limbă literară (teza sfidată și de Ștefan Badea – n. n) apte să fie purtătoare ale valorilor spirituale create de efectul secolelor de până la el.”34 În altă ordine de idei, artizanul epocii marilor clasici elogia, în 1881, poezia și articolele din oficiosul Partidului Conservator: „veritabile izbânzi, mostre de limba cizelată”. În articole, nu puține, publicistul medita asupra aspectelor lingvistice, limba formând cu omul o unitate inseparabilă, ceea ce ne amintește în zilele noastre de E. Benveniste: „nu dăm niciodată peste un om ca fiind separat de limbaj și nu-l vedem niciodată inventându-l.”35 Că limba poartă efigia poporului, asta rezultă din pasajele: „Măsurariul civilizațiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră și aptă a exprima prin sunete, noțiuni, printr-un șir și accent logic, sunete, prin accent etic, sentimente”; „…limba (…) e un element esențial, ba chiar un criteriu.”36 Dincolo de adagiul celebru „Nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”, gazetarul semnala necesitatea ca scriitorul să stăpânească toate tainele limbii naționale: „Când dezvoltarea limbii ajunge la punctul acela unde scriitorii înving și-și dominează limba, deși cu o oarecare cheltuială de putere, atuncea ei scriu mai bine.”

Eminescu a intuit, ca nimeni altul, binefacerile exprimării normate, fluente, cu termeni preciși, lipsiți de Şt. Munteanu, V. Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, Buc, 1983, pp. 233-235 35 E. Beneviste, Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1966 36 Apud Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepția scriitorilor, Editura Didactică și Pedagogică, 1966, p. 134 34

~ 90 ~

Triptic al sublimului

stridențe lingvistice. Erudiția i-a permis să se comporte ca un suveran peste regatul vocabularului românesc.

Limba – avertiza gazetarul – „ar trebui să fie obiect de îngrijire națională.”37 Dezinteresul duce la pierderea identității de neam, la destrămarea națiunii.

Prin decantări, printr-un travaliu pasionant, jurnalistul de la „Timpul” a contribuit la unificarea limbii române în timp și spațiu, la emanciparea ei.

Indiferent de accepțiile date noțiunii de limbă literară („limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”, pentru Al. Graur, ori „aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”, după I. Gheție), M. Eminescu girează constituirea limbii literare, precum și a limbii literaturii artistice – rută explorată de I Gheție – pentru că, „servind drept instrument exclusiv pentru exprimarea acestei literaturi, limba literară era, în mod firesc, creația scriitorilor și, în mod particular, a marilor scriitori.”38 Iar Eminescu era ceva mai mult.

Profesionalizarea gazetăriei a avut ca efect profesionalizarea elocinței, ridicată involuntar la rangul de artă de Antim Ivireanul.39 Fie și în ultimul rând, aportul lui Eminescu la turnarea limbajelor specializate, a terminologiei juridice, economice, politice rămâne unul absolut remarcabil, motiv ce a condus la noi editări, dar din perspectivă tematică. (Editura Saeculum)

M. Eminescu, în „Timpul”, 17. IX. 1881 I. Gheție, op. cit., p. 11 39 E. Negrici, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, Editura Du Style, 1977 37

38

~ 91 ~

Iulian Bitoleanu

III. COMPETENTUL GAZETAR

Pentru a fi savurat, apreciat de cititori, nu trebuie ca textul jurnalistic să fie și artistic ori să se exagereze întru conotație și expresivitate.

Condiția esențială de prizare a atenției lectorului: a intui orizontul lui de așteptări, a-i surprinde realismul ontic, problematica stringentă. „A scrie bine înseamnă a scrie adevărat”40, a capta atât esențialul, cât și faptul mărunt, ultimul livrat însă într-o formă agreabilă, seductivă. Dacă articolul de ziar posedă concizie, claritate, accesibilitate, lizibilitate, atunci trăsăturile fundamentale au fost atinse.

Lucru vizibil și în noianul de materiale eminesciene care au dat nu doar culoare, temperament și originalitate „Curierului de Iași” și „Timpului” bucureștean… Așa cum Marcel Tolcea, în Manualul de jurnalism, vol. II, coord. M. Coman, Iași, Editura Polirom, 1999, pp. 13-44 40

~ 92 ~

Triptic al sublimului

recomandă specialiștii41, un bun editor va evita banalitățile, anacolutul, greșelile gramaticale și semantice.

Era de notorietate intenția terțetului scriitoricesc și gazetăresc de la „Timpul” de a publica un compendiu gramatical…

Stilul alb / cenușiu al unui jurnalist poate constitui fie un atuu, fie un bumerang.

Fadul, denotativul, explicitul nu se instituie automat în itemi calitativi.

Umectarea paginii cu tropi – binevenită – personalizează scriitura, îi asigură retenția în memoria afectivă a cititorului.

O ironie, un eufemism, un oximoron „sabotează” schema fixității, traiectoria ideatică și stilistică lineară, previzibilă: „Limba de rând a ziarelor politice amenință a îneca cu buruiana rea holda limbei vie a poporului”42 (hiperbolă și metaforă). Expresiile latinești și franțuzești sunt validate de teoreticienii moderni din media scrisă, principiu la care subscrie protocronist și publicistul de la „Timpul”: „nihil est in intellectu”, „quod non prius fuerit in sensu”43, „vivata sequens”44, „difficiles nugae” (M. Eminescu, op. cit., p. 110)…non nauci esse” (p. 110, ad litteram (p. 111); adept, nu o dată al pildelor pliate pe lujerul interogației: „Oare un stejar care-l uzi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare…cu toată trăinicia rădăcinilor are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul Cristian Florin Popescu, Manualul de jurnalism, ediția a II-a, București, Editura Tritonic, 2004 42 M. Eminescu, Despre cultură și artă, Iași, Editura Junimea, 1970, p.

63 43 Ibidem, p. 98 44 Ibidem, p. 94 41

~ 93 ~

Iulian Bitoleanu

unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească?” (M. E., p. 82).

Se știe că primul paragraf dintr-un articol se numește atac (attaque, lead). Acesta trebuie să fie grav, semnificativ, teribil.45 Probăm cu excerpte din publicistica eminesciană: „Ziua de ieri a fost cea din urmă, pentru doi bărbați a căror activitate publică, cuprinsă între anii 1830 și până în deceniul I din zilele lui Carol – Vodă, a exercitat o însemnată influență asupra dezvoltării ideilor naționale în România”46; „Arta dramatică n-are în România nici un singur azil în care să se poată dezvolta în liniștea și maturitatea, ce i se cuvine”47; „În București, a repausat cunoscutul profesor și membru al Academiei, I. Maxim.”48 Logica textului jurnalistic – arată, printre primii exegeți, Marc Capelle (Ghidul jurnalistului, Editura Carro, București, 1996) – o inversează pe cea comună, cunoscută, uzuală din comunicarea interpersonală, și pe cea frapantă din opera literară. Concret, este vorba despre piramida inversată și ea rezidă în prezentarea informațiilor în ordine inversată. Întâi, sfârșitul, apoi începutul, desfășurarea evenimentelor, cauzele etc. Caz izolat la Eminescu – „Lumea-i ca o oglindă în care se gătește omul, ca să arate precum nu este…”49 – nu ne hazardăm cu generalizările.

Luminița Roșca, în Manualul de jurnalism, vol. II, coord. M. Coman, Editura Polirom, Iași,1999, p. 104 46 Art. A. Tr. Laurian și C. Bolliac, în M. E., op. cit., p. 64 47 Art. Două orfeline, în M. E., op. cit., p. 191 48 Art. Note diverse, în M. E., op. cit., p. 259 49 Ibidem, p. 267 45

~ 94 ~

Triptic al sublimului

Ziaristul adevărat va ține cont de legile proximității, geopolitice (adică timpul și locul), sociale (de tipul: munca, educația, religia), psihoafective (moartea, sărăcia). Întâi, Deschiderea stagiunii 1878-1879 aplică imediatețea locativă și temporală, poate și socială: „Dumineca trecută, 1 octombrie, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea, cu reprezentația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte” (M. E., p. 198) și Prelegerea d-lui A. D. Xenopol despre criticism, plasată temporal într-o duminică de 3 aprilie, ca și unele necrologuri – Moartea lui C. Brâncoveanu (M. E., pp. 151-154) și Moartea lui Petru cel Mare (M. E., pp. 154-156).

Un portret robot al jurnalistului universal l-a trasat David Randall (Jurnalistul universal, Editura Polirom, ediția a II-a, 2007), căruia i se pretind, la nivelul concepției, vocația adevărului (D. R., p. 125), iar în planul scriiturii, claritate (D. R., p. 139), limbaj viu, „colorat”, presărat cu comparații și metafore (D. R., p. 145), precizie (D. R., p. 150), evitarea tautologiei (D. R., p. 161), a clișeelor limbii de lemn, simplitate, naturalețe, directețe.

Aidoma prozatorului, ziaristul trebuie să posede un pic de suflu narativ și fler anecdotic. (D. R., p. 173).

Intro-ul va fi bine gândit, în rest, exigență traductibilă prin „tăiați fraze, propoziții, cuvinte până la atingerea esențialului, fără efort prea mare”.

Precept de la care Eminescu nu a abdicat, demonstrând prin scris că desfide retorica, discursul fără miez ideatic. În orice meserie se adoptă o strategie convenabilă, spre a se îndepărta blazarea, rutina, accidentalul, sincopele de formă ale lucrătorului respectiv / anonim.

~ 95 ~

Iulian Bitoleanu

Cine se pretează / se consideră ziarist de substanță apt a înnobila, a „argintui” măcar profesia sa, va uzita 3 tipuri de strategii: a) de credibilitate, cu ținte, scopuri, finalități sălășluind doar pe „teritoriul” adevărului, indiferent de repercusiuni și simulând autenticitatea, palpabilul, concretul, nu hrănind iluzoriul și abstractul; b) de seducție, când se apelează la anumite trucuri, pentru a se provoca empatia lectorului; c) de dramatizare50, când tropii conferă dinamism texturii jurnalistice și atractivitate.

Neuitate rămân peste decenii, secole momentele cu politicienii vremii – potrivit memorialiștilor G. Panu, Iacob Negruzzi ori I. Slavici – care, la ceaiul / cafeaua de dimineață, se delectau teribil, la parcurgerea incomodelor și drasticelor editoriale venite dinspre „Timpul”.

Doar asumarea unei strategii de credibilitate angoasa „lumea cea bună”, firește, amnezică la propriile tare, și electriza publicul apolitic, de un cert nivel intelectual.

Cine va semăna minciuna, incredibilul, atipicul, prin slova tipărită, va purta, odată și odată, „crucea înfrângerii”, a efemerității. Credem că germenii strategiei de credibilitate se găsesc, în situația gazetarului Eminescu, în cele două articole dedicate lui I. H. Rădulescu. Marelui inițiator cultural și literar i-au fost depistate două fațete: una pozitivă, encomiastică – meritată! – și o alta, alterată, persiflantă, dependentă de idiosincraziile, de aberațiile lingvistice vizând raportul limba italiană – limba română. Ambele opinii inculcate lectorului au un solid suport argumentativ, dovadă Guy Lochard și H. Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iași, 1998 50

~ 96 ~

Triptic al sublimului

a consonantizării receptorului cu emițătorul. Persuadarea cititorului se înfăptuiește atât cu material probatoriu afirmativ, cât și negativ. Numai un jurnalist de talent își poartă lectorul dintr-o extremitate în alta. Fără a-l „aburi” cu idei, știri răsuflate…

Cu o pană măiastră, un mag precum Eminescu putea deveni un voluptuos adept al strategiei de dramatizare.

Acest concept s-ar tălmăci prin revelarea adevărurilor care dor, deranjează și descompun idilismul existențial de suprafață, elaborat de o presă obedientă, „trompetistă”.

Sextetul Icoane vechi și icoane nouă51 răspunde acestui deziderat, în sensul cuplării criticismului cu polemica, ironia… Având avantajul de a fi cititor (onest) de presă străină, liderul spiritual de la „Timpul” va uza de publicații austriece, grecești, franțuzești, de opere netraduse, spre a repera temeiuri indubitabile în susținerea unei teze și în surclasarea preopinentului / interlocutorului / adversarului.

Alteori, când dezbate o chestiune lingvistică, politică, istorică, ziaristul cel profesionist apelează / evocă somități în domeniu (Miclosich, Hasdeu, Bălcescu, Michelet…), combătând cu nerv și intransigență și realizând un triumf spectaculos.

Dacă limbajul reprezintă, cu siguranță, o componentă a culturii52, în realitate cultura și comunicarea formează un cuplu, un tot unitar, sau măcar se contaminează, în nici A se revedea comentariul nostru la splendidele Icoane vechi și icoane nouă, în Eminescu, jurnalistul cultural complet, de Iulian Bitoleanu, Editura Institutul European, Iași, 2019, pp. 147-169 52 Jean Caune, Cultură și comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000, p. 41 51

~ 97 ~

Iulian Bitoleanu

un caz dizarmonia, stranietatea nu le afectează, cum ar crede M. Foucault53 (în Les mots et les choses, p. 18).

Deschizând încă o fereastră spre teoria jurnalisticii, vom menționa și evenimentul mediatic, fără de care presa nu ar exista.

Practic, acesta asigură hrana ziarelor de orice coloratură tematică, ideologică… În opinia Mirelei Lazăr54, evenimentele mediatice se grupează în: evenimente mediatice de rutină, accidentale și dramatice cu scandaluri, hazardul fericit, adică rarități. În ceea ce-l privește pe Eminescu, în prima categorie, am plasa cronicile literare (despre Slavici, Bălcescu, Hasdeu, Heliade, Maiorescu…), teatrale și muzicale, editorialele condimentate despre incompetența și nepatriotismul politicienilor, despre grijile, dorurile și nemulțumirile poporului, despre politica externă, și, nu în cele din urmă, necrologurile.

A doua categorie, evenimente dramatice, tragice, include războaiele, inundațiile, seceta, pierderile de teren din glia-mumă…

Răpirea Bucovinei, a Basarabiei prilejuiește desfășurări de fraze ardente, contabilizând sumbru inculpați externi și interni pentru dezastrul național, dar cu ce folos, din moment de „infirmeria” cu suferinzii patriotici este supercapacitată, dar nepopulată cu vesele chipuri liberale, atentatori la integritatea teritorială a națiunii…

După M. Foucault, niciodată în cultura occidentală, omul și limbajul nu au putut coexista. Un contraargument: cultura, cea pentru elite, a presupus și presupune dialog, comunicare, transfer de valori spirituale dinspre creator spre public. Deci, din cultură face parte și comunicarea.

54 Mirela Lazăr, Evenimentul și mass-media, în Manual de jurnalism, vol. II, coord. M. Coman, Editura Polirom, Iași, 1999 53

~ 98 ~

Triptic al sublimului

Realismul, pragmatismul și pesimismul din amvon au alertat pe guvernanți, pe oamenii puterii, însă și cota de antipatie s-a revărsat peste borna firescului…

Rândurile lui contondente nu puteau rămâne la nesfârșit fără consecințe… Culmea este că ea, curmarea carierei de ziarist nu s-a datorat eternilor dușmani liberali, ci apropiaților, alor săi. În pofida prieteniei dintre Eminescu și Grigore Păucescu55, rocada la nivelul de redactor-șef a deschis cutia Pandorei, iar rolul lui Eminescu la „Timpul” s-a minimalizat sensibil, până la încetarea colaborării, a angajării, un fel de demitere, practic.

La capitolul scandaluri, am include oportunismul unor pături sociale ignobile, obscure, travestite peste noapte, în noi „ciori” cu carnet de partid (oare alb? – n. n.). Prin tactica „reptilismului” s-a ignorat un trecut defavorabil și s-a planificat un prezent artificial, aparent luminos, cu miza obținerea puterii.

Alte fapte (ocazii) scandaloase: opiniile unor critici sau lingviști privind romanitatea, continuitatea, etnogeneza, frizând adevărul, evidența și isterizând o parte a presei (obiective). Nu din întâmplare, noțiunile de român, românism au fost deformate, interpretate subiectiv. Decernarea aleatorie a premiilor literare, precum și accederea în Academie presupuneau strategii, trasee oculte, „puse la zid” de imparțialul jurnalist.

Ocupându-se de specia jurnalistică numită relatarea, Radu Bâlbâie56 zăbovește asupra câmpului evenimențial, extins la conferințe de presă ale guvernului.

Vezi Stan V. Cristea, Eminescu și Teleormanul, Editura Tipoalex, Alexandria, 2005 56 Vezi Manualul de jurnalism, coord. Mihai Coman, pp. 101-110 55

~ 99 ~

Iulian Bitoleanu

Se întâlnesc unele dintre acestea în publicistica eminesciană?

Desigur, dacă ne amintim de migala și entuziasmul investit de junele literat în organizarea manifestației de la Putna, în onoarea longevivului voievod Ștefan cel Mare, acțiune cultural-istorică și patriotică, cu reverberații jurnalistice…

Jurnalism, evenimente mediatice, comunicare, model comunicațional… În genere – consideră Claude-Jean Bertrand57 – se cunosc trei modele comunicaționale: liniar, semantic și circular.

Primul – mult mai vivace decât celelalte – l-a avut ca părinte spiritual pe Harold D. Lasswell, în 1948, specialist în științele politice, analist pertinent al propagandei politice din SUA, pe durata unui deceniu (1920-1930), ce convenise că respectivul model comunicațional se reducea la întrebările: cine? ce zice? cum? cu ce efect?, vitale pentru începutul unui articol de ziar.

Marc Capelle și David Randall au revăzut și ajustat cvintetul interogativ la: cine? ce? unde? când? cum?, eventual, de ce? cui?.

Ziaristul instruit recunoaște stringența acestor întrebări, merituoase în înfăptuirea unui delict față de retorica obișnuită.

Am căutat și am depistat în publicistica eminesciană câteva secvențe pliate pe modelul comunicațional liniar: „Medalia Bene-Merenti” (cine?, ce? –n. n.) cl. I s-a(u) acordat prin decret domnesc No 1109 (cum?) d-lor Timotei Claude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001, pp. 21-30 57

~ 100 ~

Triptic al sublimului

Cipariu, canonic prepozit al Sf. Mitropolii din Balș. G. Bariț, membru al Societății Academice, și I. C. Maxim58, profesor (cui?). Urmează un expozeu despre ceea ce a realizat fiecare. „La 14/26 mai curent (când?) a murit (ce s-a întâmplat?), în Praga (unde?) Francisk Palacky (cine?) în vârstă de 78 de ani...”59 Se insistă pe meritele istoricului academician în țara proprie și în Germania.

Funcțiile presei scrise De la triada inițială, stabilită de Claude-Jean Bertrand – să informeze, să educe și să distreze – s-a ajuns la o paletă destul de aerisită, conținând: funcția informativă (cheia de boltă a gazetăriei), funcția corelativă (de socializare), continuativă, persuasivă, publicitară și de divertisment (de loisir).

Funcția persuasivă se sprijină pe un bagaj incomensurabil de cunoștințe, filtrate din surse de informare românești și străine, beneficiind de o exprimare agreabilă, cu suficiente inserții ironice. Articole ca Repertoriul nostru teatral, Reprezentațiile Rossi, Millo în București, Ruy-Blas, Despot-Vodă, Pseudo-Kynegetikos, de Al. I. Odobescu, Cuvente den bătrâni, Novele din popor, de I. Slavici pot proba aplicabilitatea acestui concept.

Funcția continuativă ține de o anume destinație, hrănind o tenacitate unică pe linia demonstrării unei teze, idei, iar energia negativă ce se degajă, va avea o destinație fixă.

Art. Medalia Bene-Merenti, în M. Eminescu, Publicistică.

Referiri critice și istoriografice, p.17 59 Art. La moartea istoricului Francisk Palacky, în M. Eminescu, op. cit., pp. 15-16 58

~ 101 ~

Iulian Bitoleanu

De la blamul general – guvernarea liberală – la personalizarea, uneori caricată, a unor miniștri, la externe, la învățământ, aprigul și justițiarul gazetar la „Timpul” a stricat somnolența celor din high-life, mobilizând publicul și mass-media scrisă. Asta se cheamă, în limbaj jurnalistic, funcția mobilizatoare, la îndemâna, adeseori, a lui Eminescu ce a stârnit vendeta politicienilor, a camarilei mediatice, de la „Telegraful” și „Românul” la jurnalele budapestane și germane. Pe scurt, șarje de gazetar politic independent, fără carnet de partid.

Funcția mobilizatoare mai poate fi interpretată și altfel, șarjele eminesciene explicau publicului larg de ce România nu se situa în rândul națiunilor emancipate, de ce n-aveam o clasă de mijloc veritabilă, de ce bunăstarea rămânea la stadiul de ficțiune. În consecință, acidul condeier a provocat emulație, a alertat, a mobilizat spiritele cât de cât vigilente. Din pana lui Eminescu scăpărau și licăriri/veleități de analist economic.

Funcția informativă, una explicită, a apărut fie și subteran, nenumită, nedefinită, încă de la primele publicații olandeze, englezești din sec. 16 și 17. Ea face referire la mesaj, temă.

Cât despre celelalte două funcții, publicitară și de divertisment, ni se pare riscant a le detecta, cu orice preț în publicistica eminesciană.

Tipuri de jurnalism Și aici vom opta pentru taxonomia lui Claude-Jean Bertrand60, reductibilă la jurnalismul de opinie, de anchetă, de interpretare, instituțional, literar, utilitar, popular.

60

Jean Claude Bertrand, op. cit., pp. 46-49 ~ 102 ~

Triptic al sublimului

Ca foaie a Curții de Apel, „Curierul de Iașiˮ61 se mulează pe structura jurnalismului instituțional – căci redactorul cel polivalent executa niște comenzi ale unei instituții -, apoi popular – prin limpezimea și simplitatea articolelor adresate mulțimii, și utilitar, grație avalanșei de rubrici de larg interes, inclusiv cele privind circulația navală, feroviară, vremea, băncile…

Jurnalismul de opinie presupune exprimarea unui punct de vedere curajos, original, ceea ce a și comis Eminescu la „Federațiunea” și „Timpul”, mai ales când mesajul și substanța jurnalismului său au iritat multe oficialități, respingând, probabil, ab initio, ipoteze ale confraților de orientare nejunimistă, sfidând norme, dogme, veștejind improvizația, aleatoriul din sistemul economic, educativ, echidistantul opinioman/ lider de media nu a demolat ierarhii socio-politice, nici guverne, dar, categoric, le-a fisurat, le-a declanșat erodarea, fără a bate în retragere, fără a se recuza pe sine nici când a fost chemat „la bară”, la șefii/finanțatorii publicației conservatoriste.

Oaze ale jurnalismului reportericesc tresaltă în materialele pe tema războiului de independență, perceput din postura omului comun, de bun simț, patriot, a cărui viață e pusă în balanța libertății teritoriale; recompensa, una nedreaptă, grotescă pentru soldați și „dolofană” necombatanților, bogătașilor.

Jurnalism grav, solemn, cu descrieri dramatizând o istorie brutală, nerecunoscătoare, ingrată față de soldații jertfiți pentru o cauză nobilă, colectivă, cu consecințe favorabile doar pentru unii. Nu insistăm pe impresia conform A se vedea subcapitolul despre publicația moldavă în cartea mea Eminescu, jurnalistul cultural complet, pp. 34-54.

61

~ 103 ~

Iulian Bitoleanu

căreia ziaristul Eminescu ar lustrui/imita viziunea bardului de la Mircești, eroizarea asigurând liantul între cei doi succesori la cârma poeziei din sec. al XIX-lea.

Un posibil jurnalism de anchetă se întâlnește în Chestiunea Dunării, Chestiunea Dunării și românii din Transilvania, Istoria epocei de tină, Pactul dualist de la 1866, Dreptul statelor mai mici, Tendința popoarelor apusene, Kogălniceanu și chestiunea Dunării, Idealul politic al unei Daco-Românii, Situația din Ardeal, Austro-Ungaria și naționalitățile. Sunt relevate politica expansionistă a imperiilor, inechitatea instituită vizavi de popoarele aservite, obstrucționarea statelor mai mici, convergența de interese a statelor puternice, pledoaria înflăcărată a ministrului Kogălniceanu cu privire la suveranitate. Alte aspecte nodale: păstrarea suveranității naționale, retrocedarea Căilor ferate către statul nostru, independența economică a patriei cu implicarea cancelarului Otto von Bismark și a ministrului de finanțe D. A. Sturdza. Veritabile pagini de condeier pe politică externă!

Jurnalismul de interpretare se raliază celui de anchetă în editoriale ca: [Nu de principii, ci de încredere a cestiunei], [Abia apucarăm să zicem], [Mai toate jurnalele oficioase], [Judecând cineva], Proiectul al II-lea [O vorbă serioasă]…

Interesantul material Afacerea Warszawsky – Mihălescu și rechizițiile pentru război prezenta gestul intendentului armatei imperiale de a solicita guvernului român în septembrie 1877 să i se pună la dispoziție care pentru transportul proviziilor necesare hranei armatei de pe fronturile de luptă din Balcani.

~ 104 ~

Triptic al sublimului

Deși finalul de secol 19 nu înregistrase ceea ce Jean Baudrillard62 numea „furtuni informaționale” din veacul următor63, când „fiecare domeniu al vieții devine o pășune potențială pentru mass-media”64, totuși viața era generoasă în subiecte, teme, motive, pentru gazetari; dacă nu, politica, în speță, guvernarea vremii, cu deraierile / clacajele și retorica ei grandilocventă, compensa, probabil, o inspirație mai învolburată sau o penurie a imaginației, a flerului redactorului-șef.

La acest capitol, intransigentul publicist de la „Timpul” a surprins toate tarele Puterii, criticându-le, ironizându-le…

Dacă s-a convenit că presa este un agent moral, un factor educativ, s-a creat în timp „o spirală a tăcerii” – cum inspirat s-a exprimat Doru Pop65 – datorită ofensivei nimicitoare a unui periodic care ar traumatiza partea adversă.

Admițând că am transfera această sintagmă jurnalistică la redutabilul publicist, de bună seamă că Eminescu a victimizat suficient în breasla lui și a redus la tăcere pe cei neaveniți, inegali, necopți profesional.

Credem că ziaristul de la „Timpul” și alte periodice a demonstrat cu prea măsură că prin documentare impecabilă, cultură, profunzime, acuitate, celeritatea gândului și stil era net superior confraților. Un veritabil mag în presă, cu un scris deloc vetust, prins tot timpul

Jean Baudrillard, L’autre par lui même, Editura Gallimard, Paris, 1987.

63 Apud John Keane, Mass-media și democrația, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 152.

64 Ibidem, p. 150.

65 Doru Pop, Mass-media și politica, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 29.

62

~ 105 ~

Iulian Bitoleanu

in medias res, neașteptat de viabil și azi. Nu numai ca gazetar politic (vezi Cassian Maria Spiridon, Eminescu, ziarist politic, Editura Junimea, Iași, 2017) sau cultural (vezi Iulian Bitoleanu, Eminescu, gazetarul cultural complet, Editura Institutului European, Iași, 2019), ci și, surpriză!, prin tematica religioasă. Ne asigură chiar Ion Buzași: „Ca în atâtea probleme, și publicistica religioasă a lui Eminescu este de o netăgăduită actualitate.” (în Valori creștine în poezia românească, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2008).

O singură mostră adusă de exeget și este suficient: „Toate popoarele care posedă înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp catolice.” („Timpul”, 14 martie 1880).

~ 106 ~

Triptic al sublimului

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

1.

AL. – GEORGE, SERGIU, Arhaic și universal, Editura Eminescu, 1981.

2. ANDRIESCU, AL, Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Iași, Editura Junimea, 1988.

3. ANDRIESCU, AL., Dezvoltarea stilului publicistic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în SIRLR, 1969, pp. 199-258.

4. ANDRIESCU, AL., Stil și limbaj, Editura Junimea, Iași, 1977.

5. APETROAIE, ION, Eminescu despre Eminescu, în volumul Orfeu și Aristarc, Editura Junimea, Iași, 1982.

6. BACIU, RODICA MAGDALENA, Conștiință critică și viziune tragică în publicistica eminesciană, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

7. BADEA, ȘTEFAN, Limbajul publicistic eminescian, în „România literară”, XXXIII, 2000, nr. 7, pp. 14-15.

8. BARBU, CONSTANTIN, Eminescu. Poezie și nihilism, Editura Pontica, Constanța, 1991. ~ 107 ~

Iulian Bitoleanu

9. BARTHES, ROLAND, Mithologies, Editura Du Seuil, 1987.

10. BAUDRILARD, JEAN, L’autre par lui-même, Editura Gallimard, Paris, 1987.

11. BĂDESCU, ILIE, Sociologia românească, Editura Porto Franco, Galați, 1994.

12. BENVENISTE, E., Problèmes de linguistuique générale, Gallimard, Paris, 1966.

13. BITOLEANU, IULIAN, Eminescu, jurnalistul cultural complet, Editura Institutul European, Iași, 2019 14. BOIA, LUCIAN, O istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 1998.

15. BULGĂR, GH., Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, București, 1971.

16. BULGĂR, GH., Cultură și limbaj, Editura Eminescu, București, 1986.

17. BULGĂR, GH, Eminescu. Coordonatele istorice și stilistice ale creației, Editura Junimea, Iași, 1980.

18. BUȘULENGA DUMITRESCU, ZOE, Mihai Eminescu. Creație și cultură, Editura Humanitas, București, 1992.

19. BUȘULENGA DUMITRESCU, ZOE, Eminescu și romantismul german, Editura Doina, București, 2000.

20. BUZAȘI, ION, Valori creștine în poezia românească, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2008.

21. ***, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții critice din presa anului 1998, Antologie de Cezar Paul Bădescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.

22. CARACOSTEA, D., Arta cuvântului la Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1980.

23. CĂLINESCU, G., Mihai Eminescu (studii și articole), Editura Junimea, Iași, 1978. ~ 108 ~

Triptic al sublimului

24. CĂLINESCU, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol.

I-IV, Editura Minerva, București, 1985.

25. CIMPOI, MIHAI, Spre un nou Eminescu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993.

26. CIOCÂRLIE, LIVIUS, Paradisul iluzoriu, Editura Humanitas, București, 1993.

27. CIOCULESCU, ȘERBAN, Eminescu, Editura Minerva, București, 1986.

28. CODREANU, TH., Eminescu. Dialectica stilului, Editura Junimea, Iași, 1984.

29. CONSTANTINESCU, POMPILIU, Recitind proza politică a lui Eminescu, în volumul Scrieri, vol. 2, Editura pentru literatură, București, 1967.

30. CONTE, ROSA DEL, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989.

31. CRISTEA, STAN V., Eminescu și Teleormanul, Editura Rocriss, Alexandria, 2004.

32. ***, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, București, 1979.

33. DORIN, MIHAI, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.

34. DIMA, AL., Tradiționalismul lui Mihai Eminescu, în Aspecte și atitudini ideologice, Editura Datina, Drobeta Turnu Severin, 1933.

35. DUR, ION, De la Eminescu la Cioran, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1996.

36. ECO, UMBERTO, Opera deschisă, Editura Univers, București, 1969.

37. ***, Eminescu în critica germană, Editura Junimea, Iași, 1985. ~ 109 ~

Iulian Bitoleanu

38. ***, Eminescu, în revista „Dilema”, VI, 1998, nr. 265.

39. FRIEDRICH, HUGO, Structura liricii moderne, Editura Univers, București, 1998.

40. GANĂ, GEORGE, Melancolia lui Eminescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002.

41. GAFIȚA, MIHAI, Fața ascunsă a lumii, Editura Cartea Românească, București, 1974.

42. GENETTE, GERARD, Introducere în arhitext, Editura Univers, București, 1994.

43. GEORGESCU, N., Eminescu și editorii săi, vol.

I-II, Editura Nouă, București, 2000.

44. GHEȚIE, I., Istoria limbii române literare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998.

45. GHIDIRMIC, OVIDIU, Moștenirea prozei eminesciene, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1996.

46. GOCI, AURELIU, Eminescu la infinit, Editura Viitorul românesc, București, 2002.

47. HANGIU, ION, Dicționarul presei literare românești. 1790-1990, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

48. HUSAR, AL., Pro Eminescu, Editura Junimea, Iași, 2001.

49. IBRĂILEANU, G., Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1974.

50. IBRĂILEANU, G., Spiritul critic în cultura românească, Editura Junimea, Iași, 1978.

51. IORGA, NICOLAE, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1981.

52. IORGA, NICOLAE, Istoria presei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998. ~ 110 ~

Triptic al sublimului

53. ISTRATI, GAVRIL, Limba română literară.

Studii și articole, Editura Minerva, București, 1970.

54. ***, Istoria literaturii române, volumul III, Epoca marilor clasici, Editura Academiei, București, 1973.

55. IVAȘCU, GEORGE, Confruntări literare, Editura Eminescu, București, 1986.

56. KAYSER, W., Opera literară, Editura Univers, București, 1980.

57. LOVINESCU, EUGEN, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1984.

58. LUPAȘCU, ION, Contribuții la istoria ziaristicii române, Sibiu, 1926.

59. MAIORESCU, TITU, Critice, Editura Minerva, București, 1983.

60. MANCAȘ, MIHAELA, Limbajul artistic în sec. al XIX-lea, Editura Univers, București, 1981.

61. MANOLESCU, NICOLAE, Teme 2, Editura Cartea Românească, București, 1975.

62. MARINESCU, ȘTEFAN, Avatarurile Transcendenței, Editura Euro Vida M, Videle, 2001.

63. MARTIN, AUREL, Acolade, Editura Eminescu, București, 1977.

64. MAVRODIN, IRINA, Poietică și poetică, Editura Univers, București, 1982.

65. MELIAN, ALEXANDRU, Eminescu – univers deschis, Editura Minerva, București, 1987.

66. MINCU, M., Paradigma eminesciană, Editura Pontica, Constanța, 2000.

67. MUNTEANU, GEORGE, Eminescu și eminescianismul, Editura Minerva, București, 1987.

68. MUNTEANU, GEORGE, Eminescu și antinomiile posterității, Editura Albatros, București, 1998. ~ 111 ~

Iulian Bitoleanu

69. MUNTEANU, ROMUL, Metamorfozele criticii europene, Editura Eminescu, București, 1988.

70. MURĂRAȘU, D., Naționalismul lui Eminescu, Editura Bucovina, 1932; ediția a II-a, Editura Pacifică, 1994.

71. MUREȘEANU-IONESCU, MARINA, Eminescu și intertextul romantic, Editura Junimea, Iași, 1990.

72. MUTHU, MIRCEA, Despre sud-est, Editura Libra, 1999.

73. NEDELCEA, TUDOR, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Editura Aius, Craiova, 1995.

74. NEDELCEA, TUDOR, Eminescu, istoricul, Editura Fundației Scrisul Românesc, Craiova, 1998.

75. NEGRICI, EUGEN, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, Editura Du Style, București, 1997.

76. NOICA, CONSTANTIN, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992.

77. OANCEA, ILEANA, Semiostilistica, Editura Excelsior, Timișoara, 1998.

78. OPREA, AL., În căutarea lui Eminescu, gazetarul, Editura Minerva, București, 1983.

79. ORNEA, ZIGU, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1975.

80. PALEOLOGU – MATTA, SVETLANA, Eminescu și abisul ontologic, Editura Științifică, București, 1994.

81. PERPESSICIUS, Eminesciana, Editura Junimea, Iași, 1983.

82. PETCU, MARIAN, Puterea și cultura, Editura Polirom, Iași, 1999.

83. PETRESCU, AUREL, Eminescu. Originile romantismului, Editura Albatros, București, 1983.

84. PETRESCU, IOANA E. M, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1989. ~ 112 ~

Triptic al sublimului

85. PIRU, ALEXANDRU, Eminescu, azi, Editura Mondera, București, 1993.

86. PIRU, ALEXANDRU, Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1973.

87. POP, ION, Transcrieri, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1974.

88. POPESCU, CRISTIAN TIBERIU, Eminescu, antiteza, Editura Libra, 2000.

89. POPOVICI, D., Studii literare, vol. II, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1974.

90. POPOVICI, D., Studii literare, vol. VI, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1989.

91. RAȘCU, I. M., Eminescu și cultura franceză, Editura Minerva, București, 1976.

92. REZUȘ, PETRU, Mihai Eminescu, Editura Cartea Românească, București, 1983.

93. RUSU, LIVIU, Eminescu și Shakespeare, Editura pentru literatură, București, 1966.

94. SASU, AUREL, Progresii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

95. SASU, VOICHIȚA, Destinul ideilor literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.

96. SIMION, EUGEN, Fragmente critice, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.

97. SOROHAN, ELVIRA, Eminescu. Împătimitul de adevăr, în „Cronica”, XXV, 1990, nr. 24, pp. 1-5.

98. SPIRIDON, CASSIAN MARIA, Eminescu, ziarist politic, Editura Junimea, Iași, 2017 99. SPIRIDON, MONICA, Eminescu. O anatomie a elocvenței, Editura Minerva, București, 1994.

100. ***, Studii eminesciene, Editura Albatros, București, 1971. ~ 113 ~

Iulian Bitoleanu

101. STEFAN, I. M, Eminescu și universul științei, Editura Junimea, Iași, 1989.

102. STREINU, VLADIMIR, Eminescu, Editura Eminescu, București, 1989.

103. TANASE, AL., Cultură și civilizație, Editura Politică, București, 1977.

104. TIUTIUCA, DUMITRU, Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, Editura Porto – Franco, Galați, 1993.

105. TODORAN, EUGEN, Eminescu, Editura Minerva, București, 1972.

106. TODORAN, EUGEN, Mihai Eminescu. Epopeea națională, Editura Junimea, Iași, 1981.

107. ȚUGUI, GRIGORE, Interpretarea textului poetic, Editura Universității A. I. Cuza, Iași, 1998.

108. UNGHEANU, M., Fiii risipitori, Editura Eminescu, București, 1988.

109. VATAMANIUC, D., Publicistica lui Eminescu, 1870-1877, Editura Junimea, Iași, 1996.

110. VATAMANIUC, D., Publicistica lui Eminescu, 1877-1883, Editura Minerva, București, 1996.

111. VIANU, TUDOR, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1979 .

112. VIȘINESCU, VICTOR, Valori lexicale și stilistice în publicistica literară românească, Editura Minerva, București, 1981 .

113. VODĂ– CĂPUȘAN, MARIA, Accente, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1991.

114. ZACIU, MIRCEA, Clasici și contemporani, EDP, București, 1999.

115. ZARIFOPOL, PAUL, Pentru arta literară, II, Editura Minerva, București, 1971. ~ 114 ~

Triptic al sublimului

116. ZISU, AUREL, Corespondența lui Eminescu – exerciții de literatură, Editura Junimea, Iași, 1996.

117. ZUB, ALEXANDRU, Eminescu. Glose istorico-culturale, Editura Enciclopedică „Gh. Asachi”, Chișinău, 1994.

118. ZUGUN, PETRU, Epitetul eminescian în lumina statisticii, „Limbă și Literatură”, XXII, 1994.

119. ZUGUN, PETRU, Eminescu. Fascinația izvoarelor Cuvântului, Editura Junimea, Iași, 1994.

~ 115 ~

Iulian Bitoleanu

BIBLIOGRAFIE JURNALISTICĂ

1.

ALBERT, PIERRE, Istoria presei, Editura Institutul European, Iași, 2002.

2. BALLE, FRANCIS, Médias et sociétés, Editura Montchrestien, Paris, 1990.

3. BAUDRILLARD, JEAN, L’autre par lui-même, Paris, 1987.

4. BERTRAND, CLAUDE-JEAN, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001.

5. CAPELLE, MARC, Ghidul jurnalistului, Editura Carro, București, 1998.

6. CAUNE, JEAN, Cultură și comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000.

7. CAYROL, ROLAND, La presse écrite et audio-visuelle, PUF, Paris, 1973.

8. COMAN, MIHAI (coord.), Manual de jurnalism, vol. I-II, Editura Polirom, Iași, 1997.

9. HUSSON, DIDIER și ROBERT, OLIVIER, Profession journaliste, Evrolle, Paris, 1991.

10. IONCIOAIA, FLORIN, Introducere în presa scrisă, Editura Univ. A. I. Cuza, Iași, 2000.

11. JEAN-NOEL, JEANNEY, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 1997.

12. KEANE, JOHN, Mass-media și democrația, Editura Institutul European, Iași, 2000.

13. LOCHARD, GUY, BOYER, H., Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iași, 1998. ~ 116 ~

Triptic al sublimului

14. MARSCHALL, MCLUHAN, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, București, 1975.

15. MELVIN, L. DU FLEUR și SANDRA, BALL-ROKEACH, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999.

16. PANAITESCU, VAL (coord.), Terminologie poetică și retorică, Editura Univ. A. I. Cuza, Iași, 1980.

17. POP, DORU, Mass-media și politica, Editura Institutul European, Iași, 2000.

18. POPA, DORIN, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, Iași, 2002.

19. POPESCU, CRISTIAN FLORIN, Manual de jurnalism, vol. I-II, Editura Tritonic, București, 2006.

20. RANDALL, DAVID, Jurnalistul european, Editura Polirom, Iași, ediția a II-a, 2007.

21. RÉNÉ, FLORIN, L’Écriture de Presse, Centre National de la Commnunication Sociale, Paris, 1994.

22. ROȘCA, LUMINIȚA, Formarea identității profesionale a jurnaliștilor, Editura Tritonic, București, ediția a II-a, 2010.

23. VOIROL, MICHEL, Guide de la rédaction, CFAJ, Paris, 1992.

~ 117 ~

Iulian Bitoleanu

BIBLIOGRAFIE LITERARĂ

1.

M. EMINESCU, Opere, vol. IX, 1980; vol. X, 1984; vol. XI, 1989; vol. XII-XIII, 1985, Editura Academiei, București.

2. M. EMINESCU, Fragmentarium, Editura Știintifică și Enciclopedică, București, 1981.

3. MIHAI EMINESCU, Despre cultură și artă, Editura Junimea, Iași, 1970.

4. MIHAI EMINESCU, Texte esențiale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997.

5. MIHAI EMINESCU, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1990.

6. M. EMINESCU, Icoane vechi și icoane nouă, Editura Floarea Darurilor, București, 1996.

~ 118 ~

Triptic al sublimului

CAMIL PETRESCU – UN FEBRIL GAZETAR ÎNCĂ ANONIM?

~ 119 ~

Iulian Bitoleanu

~ 120 ~

Triptic al sublimului

I. CAMIL PETRESCU (MEDALION)

Aprilie este luna lui Camil Petrescu, născut la 9/21.04.1894 (decedat 14.05.1957). Romancier și dramaturg de prim-plan, poet interesant, estetician (Modalitatea estetică a teatrului), strateg al noocrației, director de teatru, adept al proustianismului în literatură, cel mai modern dintre scriitori cenaclului „Sburătorul” a fost – nu în ultimul rând – și gazetar.

I.1. CAMIL PETRESCU, ZIARISTUL „Gazetăria a fost otrava pe care am purtat-o toată viața în sânge… n-am căutat antidot.”1 Metaforă? hiperbolă? adevăr? icon al epatării?

Unde merge literatura? Interviu de Dan Petraşnicu, în „Tribuni poporului”, 12 ian. 1945 1

~ 121 ~

Iulian Bitoleanu

Din 1914, la abia 20 de ani, până în ultima clipă, din 1957, Camil Petrescu a făcut jurnalism. Unul de calitate, mai palid receptat decât cel eminescian. Înainte de a fi existat poetul, dramaturgul, prozatorul, esteticianul, a fost gazetarul. Acestuia, nenumărate ziare și reviste ale vremii i-au deschis larg porțile ca o conștientizare a caracterului său combativ, a unui profesionalism neostentativ, ab initio angajat în numele unei colectivități defavorizate, sfidate, ignorate. Modestul dar prolificul publicist nu a separat marile publicații de celelalte, astfel că produsele sale jurnalistice au fost livrate atât unor prestigioase cotidiene ca „Adevărul”, „Dimineața”, „Timpul”, „Universul”, cât și spre cele secundare gen „Omul liber”, „Țara”, „Facla”, „Excelsior”, „Gazeta”, „Reporter”, „Vremea”…

De un proteism rarisim, Camil Petrescu a acceptat a-și inscripționa numele nu numai în presa bucureșteană, ci și în aceea regională, județeană, locală din Iași, Timișoara, Lugoj, Oravița… Și aceasta nu-i încă totul din moment ce o puzderie de efemeride foi turistice, economice, parlamentare, CFR-iste ori ale primăriei își adjudecau pe sume modice un colaborator de calibru. Câtă distanță de aici și până la „vârful” jurnalisticii românești interbelice, de factură literară, ilustrat prin „România literară”, „Viața românească”, „Sburătorul”, „Universul literar” etc., la care directori precum Lovinescu, Călinescu, Rebreanu, se străduiau a-l atrage în fieful lor!...

Piața literară de azi este extrem de zgârcită, contabilizând doar un volum din imensitatea jurnalisticii camilpetresciene: Publicistica, datorat Floricăi Ichim. Alte 10 tomuri își așteaptă editarea… ~ 122 ~

Triptic al sublimului

Pentru gazetarul menționat, presa a fost aerul, oxigenul, hrana intelectuală ba la ore matinale, când lectura peste o oră și jumătate, ba la prânz și seara alocând jumătăți de oră ziarelor și revistelor, plus încă o oră, hebdomadarelor și revistelor străine.2 Informare riguroasă, nu glumă!, punere la curent cu veștile, accesarea actualității, gest elevat săvârșit și de înaintașul său de la „Timpul”, Mihai Eminescu.

Tip damnat, ca și propriile-i reprezentări „pe hârtie” – Gelu Ruscanu, Ladima, Pietro Gralla -, Camil Petrescu, militant pentru un sindicat al ziariștilor, s-a văzut mai târziu marginalizat, chiar exclus în 1942. Succesul în presă a fost privit cu „ochi răi” de către alți confrați, unul dintre ei, probabil, lider al presei social-politice, Pamfil Șeicaru declanșând o campanie denigratoare împotriva autorului Mioarei. Eșecul inițial al piesei va fi convertit în victorie, mostră cele 25 de spectacole pe sezon („cu casa închisă!”), din mandatul lui Rebreanu ca director la Teatrul Național București.

Revenind la traseul jurnalistic, începutul s-a produs în 1914 la „Facla” prin articole mondene și descriptive, a continuat la „Cronica” argheziană cu Universitatea și războiul (pamflet biciuind demagogia, corupția și parvenitismul) și Iluzii periculoase, pe tema slabei dotări militare a armatei române. Acest trist adevăr va fi descris în primul capitol din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Perioada bănățeană (1919-1921) a adus și recunoașterea valorii jurnalistului, prompt integrat în peisajul vestic românesc, învestit redactor-șef la „Banatul”, ori oferindu-i-se șansa ctitoriri publicațiilor „Banatul românesc”, „Țara”.

Camil Petrescu, Note zilnice (1927-1940), Editura Cartea Românească, 1975 2

~ 123 ~

Iulian Bitoleanu

Întreaga regiune a avut-o la picioarele sale, fapt tonifiant pentru scriitor, care în liniștea și armonia din occidentalul burg, unde și-a început cariera didactică, a conceput o nuvelă (facilă!), volumul liric Versuri și a reflectat la dramă, ca specie supremă a genului dramatic. A avut și ocazia unei cariere politice…, de accedere în parlament… În 1921 revine la matcă, în orașul natal, București.

Cu vocația zămislirii, a edificiului lexico-mediatic, gazetarul bucureștean a inventat și alte publicații: „Limba romană”, „Cetatea literară”, „Săptămâna muncii intelectuale și artistice”. Postura de manager nu a estropiat-o pe aceea de colaborator select la cele mai importante reviste literare ale vremii… Pe una dintre acestea – „Revista fundațiilor”, chiar a condus-o…

Dintre speciile jurnalistice, Camil Petrescu a experimentat eficient editorialul, cronica politică, culturală, consemnarea, crochiul, reportajul, medalionul, pamfletul, eseul (Galeria sufletului românesc, în „Universul literar”, 1927-1928), foiletonul (O recunoaștere ofensivă, în „Banatul românesc”, 1920), medalionul (despre unele personalități – Iorga, Țițeica, Racoviță…).

Cât despre concepția jurnalistică, trebuie precizat că „scrisul nu-i o glumă”3, ci o responsabilitate, o sarcină patriotică sinonimă cu înalta conștiință civică. Modelele: ziaristul revoluționar francez Camille Desmoullins, condamnat la moarte pentru 7 impetuoase articole contra Puterii, și N. D. Cocea, transfigurat în actantul G. M. Ladima (Patul lui Procust).

Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, Editura pentru Literatură, București, 1962 3

~ 124 ~

Triptic al sublimului

Nu oricine își poate aroga statutul de gazetar, deoarece „scrisul nu este o izmeneală intelectuală”4, el presupune adâncime analitică, obiectivitate, priză la realitate și… stil.

Nu degeaba publicistul considera literatura drept o treaptă superioară jurnalisticii, recunoscând în subsidiar că marii scriitori pot excela și în gazetărie. Perioada interbelică lucra în favoarea acestei aserțiuni prin aportul consistent în istoria presei al lui Arghezi, Rebreanu, Călinescu…

Camil Petrescu a discreditat presa coruptă, subversivă, aliniată la cerințele politicului. Ziaristul adevărat va fi stăpân pe cuvântul său, are libertatea construirii mesajuale, fără nicio ingerință din partea vreunui șef. Risca enorm, inclusiv demiterea ori divergențele cu colegii, precum și iminența rupturii, a incomunicării. Nu departe de gazetarul Camil, dramaturgul Petrescu îl îndrituia pe Gelu Ruscanu (Jocul ielelor) cu o ieșire în decor, total neînțeles de către cei apropiați, iar criza lui psihologică va declanșa suicidul.

De altfel, mulți exegeți, de la cei vechi, Liviu Călin, B. Elvin, Aurel Petrescu… până la cei recenți, Irina Petraș, Iulian Băicuș…, au sesizat înclinația spre tragic, intențiile criminologice ale unora dintre protagoniști…

Curajul vituperării viciilor unei societăți filistine – parcă am mai întâlnit această idee… la Eminescu!... – l-a determinat a afirma că „dobitocia conduce, dictează, iar reaua-credință controlează…”

Patima pentru gazetărie a declanșat sinistra revelație: „aceasta va fi crucea răstignirii mele”.

Teze şi antiteze, Editura Cultura tradițională, București, 1937 și Editura Gramar, București, 2002.

4

~ 125 ~

Iulian Bitoleanu

I.2. CAMIL PETRESCU, JURNALIST ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL I.2.1. Banatul – un fief propice O întâlnire la o luxoasă cofetărie bucureșteană cu trei intelectuali timișoreni, și tânărul Camil (1894-1957) va descinde în 1919 în urbea de talie europeană – așa îi fusese descrisă – din vestul țării, cu peste 100.000 de locuitori, îmbiat cu frumuseți rarisime (clădiri, bulevarde, parcuri) și, în special, o altfel de umanitate, mai educată, blândă, tolerantă: „Hai cu noi, domnule, haide și n-ai să te mai desparți de el (de Banat, n.n.). Să vezi acolo viață sănătoasă, cu vegetația munților.”5 Și, într-adevăr, ademenirea se baza pe fapte reale, nicidecum imaginare, avea să o recunoască însuși scriitorul și cu un bonus apreciativ: Timișoara chiar părea un nou pol cultural redutabil, „cu alura ei de capitală...”6 Acolo, profesoratul scurt la un liceu german din Timișoara, a fost uitat rapid, iar noul job, acela de gazetar, îi va prilejui proaspătului absolvent de universitate (bucureșteană) un sejur prolific de 3 ani (mai 1919 – mai 1921) cu mandat de conducere a 5 publicații: „Banatul”, Spre Timişoara, în vol. Trei primăveri, Editura Facla, Timişoara, 1975, ediţie alcătuită de Simion Dima, p. 147.

6 Vezi şi Timişoara... impresii întrerupte, în „Ţara”, seria a doua, nr. 10 din 16 ian. 1921.

5

~ 126 ~

Triptic al sublimului

Lugoj, mai – august 1919; „Banatul românesc”, 1920 (ambele ziare); foaia „Limba română”, „Timișoara”, 1920; ziarul „Țara”, „Timișoara”, mai – iunie 1920; cotidianul „Țara”, seria a doua, dec. 1920 – apr. 1921.

După Alexandru Piru7, fostul dascăl Camil Petrescu ar fi fost angajat ca redactor-șef la „ziarul pribegilor bănățeni”, „Banatul” (de Lugoj), al lui Avram Imbroane, tip cu personalitate, excesiv de autoritar.

Prietenul Mihai Ilovici8 are și el o explicație a eșecului didactic petrescian: ar fi fost dat afară din învățământ pentru convingerile lui politice.

La primul ziar, legea o făcea șeful Avram Imbroane, ins voluntar, totuși cu merite, ce pledase pentru Unire și intrarea României în război, alături de Antanta, politician incomod, adept mai degrabă al platformei naționalist-țărăniste a lui Sever Bocu, un alt ziarist care l-a apreciat pe bucureșteanul poposit pe acele meleaguri.

Se știe că o înfrângere nu vine singură, așa că a mai survenit și dezamăgirea în alegerile de la Oravița, care a pus punct visurilor, iluziilor de posibil parlamentar/om politic.

Experiența jurnalistică bănățeană îi va fi de bun augur unui licențiat în filosofie, care se va maturiza, și mai târziu va declanșa mari campanii de presă în capitală, practic profesia sa constantă. Decent este, pentru posteritate, a aminti pe câțiva dintre prietenii și colaboratorii bănățeni ai lui Camil Petrescu: Cassian R. Munteanu, Traian Birăescu, Nicolae Roman, Anișoara Odeanu.

Alexandru Piru, în „Gazeta literară”, anul XIV, nr. 19, 1967.

Mihai Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 226.

7

8

~ 127 ~

Iulian Bitoleanu

Rezidentul în citadela de pe Bega timp de Trei primăveri9 a depus o muncă febrilă la 5 publicații, însumând aproximativ 200 de articole pe teme literare, culturale, teatrale, civice...

Un grupaj a fost consacrat Primului Război Mondial unde adeptul autenticității în roman va prezenta cu realism scene, fapte, soldați, armate fără viziuni apocaliptice ori edulcorări, glorificări...

Un material – O recunoaștere ofensivă – poartă numele de schiță literară și se desfășoară foiletonistic, reprezentând, cu siguranță, un pisc al scriiturii jurnalistice petresciene.

I.2.2. Primul război mondial. Concepția lui Camil Petrescu despre război Publicistul, patriot adevărat, va milita pentru ieșirea României din neutralitate, ca și alți confrați din Banat, printre care și Sever Bocu, cu scopul eliberării acelor provincii românești încă oprimate și al alipirii la țara-mamă.

Războiul cuantifica instalarea timpurie a tragicului pe câmpul beligerant, cu pierderi a zeci de mii de ostași, cu evenimente abominabile, de neimaginat, când disproporționate, în funcție de strategiile generalilor, de eroismul armatelor și de dotarea cu armament performant. În esență, bătălii memorabile, cumplite.10 De altfel, însuși ziaristul Camil Petrescu își intitula articolul Luptele crâncene, semn al imprevizibilității, al raportului echilibrat de forțe, cu pierderi de ambele Cartea apărută chiar sub acest titlu la Editura Facla, Timișoara, 1975.

Luptele crâncene, nr. 4 din 30 iul. 1919, în „Banatul” din Lugoj, semnat cu Grămătic.

9

10

~ 128 ~

Triptic al sublimului

tabere, în care biruința nu pare adjudecată din start.

Descrierea alertă, cu o canava dramatică relevă încleștări militare decise în ultima instanță de înțelepciunea, ingeniozitatea și patriotismul comandanților.

Conflagrația este percepută în mod direct – nu de la vreun birou militar – prin participarea combatantului Camil Petrescu pe front, în calitate de sublocotenent – transfer de biografie asupra lui Ștefan Gheorghidiu, protagonistul romanului psihologic Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război -, ceea ce determină ca existența în sine să devină un obiect de cristal oricând casabil sau, cu alte cuvinte, ea atârnă de un fir de ață, putând fi suprimată de la o secundă la alta ori, într-un caz mai bun, mutilată. Însuși autorul a fost rănit, luat prizonier în Cehia vreo 10 luni, dat ca mort în țară, și nu în ultimul rând obuzele i-au afectat grav auzul și l-au frustrat teribil în traiul și așa plumburiu când sărăcia, foamea, datoriile i-au otrăvit sufletul, după cum declara acesta într-un jurnal sinistru11, unde acuză voalat statul român și mai cu seamă parlamentul țării că nu recompensează eroismul armatei, ci aplaudă formal, teatral pe cei rămași în viață, cu destule traume. Burghezia bucureșteană, care a știut să se sustragă războiului, prin segmentul ei feminin a ieșit la șosea să-i întâmpine cu flori și surâsuri pe eliberatorii pământului strămoșesc. În schimb, bravii soldați români pierduseră în cei doi ani de război averi, case, familii, nu mai aveau unde înnopta, sufletul ca și buzunarele le erau pustiite, nimeni nu le garanta un minimum de confort, iar răsplata consta într-un sac cu biscuiți pentru câte un grup ostășesc și locuințe colective.

11

Cf. Camil Petrescu, Note zilnice, Editura Gramar, București, 2004 ~ 129 ~

Iulian Bitoleanu

Confesivul Camil Petrescu a reiterat de mai multe ori acest cumplit adevăr că el și alți numeroși camarazi au dus-o mult mai prost după Eliberare. Din această perspectivă petresciană absolut pesimistă, se degajă ideea că finanțele țării se epuizaseră, fabricile de încălțăminte și îmbrăcăminte se volatilizaseră subit, așa că sublocotenentul Camil Petrescu, aidoma silențioasei și disciplinatei armate române mai trebuia să suporte încă o umilință: acceptarea sărăciei cel puțin în intervalul 1916-1918.

Adevărul bate ficțiunea când vine vorba despre orori, sânge, trupuri despicate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu abundă în macabru: „Șuierăturile groaznice au ceva de șarpe de fier, de venire întinsă căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca niște rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchiul întregului fier din univers (…) deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ…”12 După doi ani de expectativă și tensiuni în civilie, societatea românească, atât la bază, cât și la vârful ei, ajunge la identificarea dușmanului real, Germania, iar participarea pe front este salutată de întreaga presă scrisă, pentru ca, ulterior, entuziasmul și inteligența tactică să aducă primele victorii, căci… Sunt ei... soldații români.13 Gazetarul repară el ceea ce omiseseră forurile superioare, diriguitoare. În acord cu toată presa scrisă, Camil omagiază pe salvatorii țării, nu puțini cu uniformele rupte, nu cu salve ditirambice, ci prin cuvântul scris responsabil, Capitolul 11 din Ultima noapte... este unul elocvent pentru tema războiul; p. 249.

13 Articol cu acest titlu, apărut în „Banatul”, Lugoj, mai-august 1919, nr. 43 din 23 iulie 1919, semnat Camil Petrescu.

12

~ 130 ~

Triptic al sublimului

cumpătat, redând numai realitatea și numai realitatea, aspră cum este, neapelând la cosmetizări stilistice.

Nu o dată, scriitorul mărturisise că va scrie doar despre ceea ce va percepe el prin simțuri, nu va da credit celor auzite, filtrate prin alții, ceea ce denotă și o concepție ziaristică sănătoasă, intuind avant la lettre, unele din preceptele textului publicistic susținute și de Marc Capelle14, unul din părinții spirituali ai acestei noi științe umaniste.

Titlul materialului din „Banatul”, Sunt ei soldații români indică limpede autorul/autorii izbânzii pe tărâmul carpato-danubian. Nu ostașii francezi, englezi, ruși – aliații noștri -, ci doar ai noștri, semenii purtând în suflet dorul gliei libere, capabili a-și da viața pentru acest nobil țel.

Transbordând din zona literarului în cea a jurnalismului unele procedee artistice precum antiteza, contrapunctul, gazetarul relatează despre eroismul în două puncte geografice ale patriei în articolul Intrarea armatei române în Lugoj.15 Concret, o anume imagine are armata română aflată în ofensivă în vestul țării – grandioasă, impetuoasă, acoperindu-se de bravură – și altfel, stoarse de puteri, celelalte batalioane dinspre sud-est, districtul Vrancea.

Banatul asuprit de peste un mileniu, a fost, în sfârșit, recuperat de „cei cu raniță grea... cu uniforme cenușii, cu bocanci”16, în vreme ce Focșaniul, zona de tranziție dintre Cf. Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, Editura Carro, București, 1998 15 Articol publicat în „Banatul”, Lugoj, prima serie, nr. 43, miercuri, 23 iulie 1919; inclus şi în volumul Trei primăveri, în partea a treia intitulată Fragmentarium, pp. 144-145.

16 Ibidem, p. 144.

14

~ 131 ~

Iulian Bitoleanu

Moldova și Muntenia, fusese traversat de „o coloană decimată și sleită de lupte și marșuri”17, formată din soldați în uniforme zdrențuite cu picioarele goale, unii acoperiți de răni, desconsiderați de îmburgheziții zilei, care și-au menajat sănătatea evitând prin tertipuri financiare înregimentarea militară. A sta deoparte cu buzunarele pline și averile intacte, departe de gloanțe obuze, sânge, suferințe, deschide calea micii bârfe a flecărelii pe temele Războiul, Eliberarea patriei. Subiectivismul frivol al acestor condeieri de ocazie îi repugnă ziaristului Camil. Ei, bine, acești oropsiți ai destinului au străbătut – punctează publicistul – 700 de km în decembrie 1916, după ce „înfruntaseră… focul inamic flămânzi, fără somn și goi.”18 Prima imagine inscripționată 22 iulie 1919 stă sub semnul bravurii; ba ea poartă blazonul nobleții de două ori: întâi, „căci azi e ziua triumfală și cei care vin sunt purtători de steaguri ai unui vis împlinit”19, pe urmă, pentru că „bravii bărbați români sunt frumoși (...) astăzi sub ploaia de raze care dau luciri lamelor de baionete.”20 Epitetele „bravii, frumoșii” și metafora „ploaia de raze” nu împodobesc inutil materialul gazetăresc, ci au logica lor în fluxul de vocabule alocat încleștării militare supraomenești.

Prezentul istoric – primirea frenetică a eliberatorilor de către populație – alternează cu trecutul prin evocarea unei file istorice despre sacrificiul de la Rovine, Călugăreni, Plevna ca și martiriul de la Podul Înalt.

Ibidem, p. 145.

Ibidem, p. 144-145.

19 Ibidem, p. 144.

20 Ibidem 17

18

~ 132 ~

Triptic al sublimului

Învingători definitiv „sînt cei care la Jiu și Olt au stat luni de zile sub uraganul de foc și fier al artileriei.”21 Anafora verbală „sînt” conferă lirism și duioșie textului: „sînt cei care într-un elan deznădăjduit, au aruncat înapoi hoardele germano-belgiene ale lui Mackensen în Dobrogea.”22 În altă parte, se indică și proveniența armatei: Au intrat în Lugoj primii jandarmi români.23 Spre toamnă, ziaristul bucureștean, flotant în Timișoara, notează în articolul Zi de zi. Orașele eroice decorate cu „Mihai Viteazul”: Mărășești, Târgu Ocna24 aportul unor localități citadine la izbânda în război.

Cu obiectivitate și cu nedisimulată mândrie patriotică, jurnalistul semnalează că pe harta țării au existat și medii urbane martire. Acolo în arealul limitrof al Moldovei cu Valahia eroismul armatei române a atins apogeul și prin strălucitele victorii s-a scris o filă istorică de neuitat.

Drama războiului l-a obsedat atât de mult pe sublocotenentul Camil Petrescu, încât multe din secvențele nesemnificative au fost preluate de ziaristul de la „Banatul”, „Banatul românesc” ori transfigurate artistic de către poet într-un volum de versuri („Versuri. Ideea. Ciclul morții”, 1923) și de romancier în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, 1930, a cărui modernitate a entuziasmat critica literară.

Ibidem Ibidem 23 Articol publicat în „Banatul”, Lugoj, nr. 20, 25 mai 1919, articol nesemnat 24 Articol publicat în „Banatul”, Lugoj, nr.69, 1 oct. 1919; semnat Grămătic.

21

22

~ 133 ~

Iulian Bitoleanu

I.2.3. Insolitul Pe lângă faptele generale – bătălii, în principal – zugrăvite în tușe realiste, se găsesc și unele materiale axate pe insolit, particular, senzațional.

Cel din fruntea statului – Majestatea-Sa – nu rămâne un simplu element de decor în acest tablou beligerant, deoarece Regele și regina noastră25 se implică efectiv în edificarea unei țări prospere, în numele poporului, spre binele tuturor, nu neapărat al clasei conducătoare, adoptând rezoluții înțelepte.

Frații noștri neolatini se alătură cauzei naționale, cum au făcut-o din secolul al XIX-lea burghez, dovedind un înălțător filoromânism. Însuși istoricul francez Michelet se declarase un prieten al românilor, precum și – socotim noi – un „risipitor” de epitete pozitive măgulitoare la adresa populației carpato-danubiano-pontice.

Ajutorul dat românilor se concretiza prin sprijin militar și logistic substanțial, gest inițiat, îndeosebi, de generali francezi cărora li se cuvine respectul nostru pe veci.26 Aceștia merită cu adevărat un omagiu artistic.

Un fapt neobișnuit, poate, atipic se prezintă în O recunoaștere ofensivă27, unde aproape la unison, exegeții consideră acest material, asemănător cu o schiță literară, drept piscul gazetăriei petresciene.

Articol publicat în „Banatul”, nr. 19, 23 martie 1919, articol de fond.

Vezi articolul Audiție corală în onoarea generalului francez De Tournadre, în „Banatul”, Lugoj, nr.21, 28 mai 1914; semnat C. P. 27 „Banatul”, Lugoj, I, nr. 34-41, 1919; semnat C. P. 25

26

~ 134 ~

Triptic al sublimului

În condițiile în care batalionul nostru trecuse dincolo de Olt, cu 10 km, în Cohalm – orășel bulgăresc multietnic (sași, bulgari, români), cu case sătești și porți înalte –, localnicii îi întâmpină pe români în liniște cu bucurie strunită, dăruindu-le mere și oale cu lapte, deși comunicarea decurgea anevoios.

Un adolescent călăreț, cam la 18 ani, cercetează atent locul luat cu asalt de compania românească, nepăsându-i că s-ar putea pomeni cu un glonț în piept de la soldații ascunși în lanuri. Pe de altă parte, comandantul român (unul și același cu scriitorul combatant) șovăie în privința unei decizii capitale: ba să o ciuruie pe santinela străină, cu riscul declanșării unui măcel; ba să se apropie tiptil prin târâșuri repetate, filând zona minată și înfăptuind o progresie lentă, fără împuținarea companiei, și așa redusă la 50 de inși.

Va adopta varianta a doua mizând pe păstrarea intactă a efectivului ostășesc. Așadar, dă ordin „La sol!” apoi, în funcție de deplasarea paznicului cu chip de copil, avansează agale, cu toate că de peste dealuri sunt întâmpinați cu focuri de armă, din fericire, trase eronat.

Prudența comandantului va aduce o mică victorie: îndepărtarea husarilor de pe tărâm bulgăresc, de graniță.

Până la urmă, misteriosul călăreț dispare intuind, probabil că rolul său s-a încheiat și recunoaște tacit biruința adversarului. De remarcat talentul jurnalistului de nici 30 de ani care, anticipându-l pe romancierul din 1930, induce multe note artistice pe linia sporirii emoției, a creării unui orizont de așteptare și a inserției de surprize în acest prolix story.

Nu mai miră pe nimeni că acest text, publicat foiletonistic, i-a entuziasmat pe cititori și pe exegeți care au relevat cu euforie dubla valoare a acestuia: jurnalistică și estetică. ~ 135 ~

Iulian Bitoleanu

I.2.4. La confluența cu romanul și poezia Există similitudini și mici diferențe între actul publicistic și cel literar pe tema Primul Război Mondial. Mai ales capitolele 10 și 11 din romanul psihologic subiectiv Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sunt grăitoare în acest sens. Personaje, episoade și fapte cu încărcătură mesajuală și semiotică ușor deturnată în opera din 1930, comparativ cu activitatea jurnalistică din 1919-1921.

Astfel, tipologia călărețul apare și într-o altă ipostază decât aceea de adversar și de santinelă, și anume de vestitor că „ne jefuiesc ungurii”28, adică de mesager al unei drame sociale cu reverberații tragice, pe când dincolo, în media scrisă, el ilustra Puterea, Certitudinea, Stăpânul unei așezări multietnice. Deci, acest reprezentant al unei comunități de frontieră sosește la comandament și solicită ajutorul.

Căpitanul Floroiu îi trasează sublocotenentului Gheorghidiu sarcina ca să restabilească pacea, să-i alunge pe cotropitorii ce confiscau vitele băștinașilor, să disipeze panica și teroarea. Ștefan Gheorghidiu se deplasează cu plutonul său în zona cea periculoasă, o aventură într-un necunoscut zdruncinat de gloanțe și proiectile ce pot curma instant vieți românești și unde doar hazardul asigura supraviețuirea. Având în vedere preeminența articolului jurnalistic O recunoaștere ofensivă (schiță literară, 1919) și calitatea de a induce verosimilitatea, prozatorul l-a aglutinat, cu mici modificări, în creația epică.

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste…, cap. 10, Post înaintat la Cohalm, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 219.

28

~ 136 ~

Triptic al sublimului

Conceptul de autenticitate privind ravagiile războiului se învederează în capitolul 11 Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, o frescă a groazei, a carnajului și a terifiantului: „Acum salva de obuze, urletul aprig peste capetele noastre se prăbușește în mijlocul drumului departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând ca niște brazi pământ negru.”29 Același anticalofilism – expus de teoreticianul Camil Petrescu în intervențiile sale poetice și poietice – cu accentul pe senzorial, se degajă și din pasajul prozastic: „Cădem, cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, coborâm speriați, împrăștiați fără să știm câți mai suntem, mai ales acoperiți de pământ și fum cum arătăm acum.”30 Spaima morții naște psihoza, luciditatea se disipează: „Pământul și cerul se despică… exploziile se succed organizat.”31 Insolitul, grotescul și tragicul își dau mâna în episoade de mare emoționalitate. Printre victime, și ostașul A Mariei, al cărui trup decapitat mai parcurge eroic câțiva pași.

Oamenii se agață de ultima picătură de speranță că moartea îi va ocoli. Implorarea transcendenței este recomandabilă, deoarece se alină sufletele și se oferă o soluție a miracolelor supraviețuirii: „Oamenii se închină neîntrerupt: «Doamne, Măicuța Domnului, măiculiță!»”32 Cu amărăciune, naratorul constată: „Nu mai e nimic omenesc în noi.”33

Ibidem, p. 247.

Ibidem, p. 248.

31 Ibidem, pp. 248-249.

32 Ibidem, p. 249.

33 Ibidem.

29

30

~ 137 ~

Iulian Bitoleanu

Moartea cea necruțătoare își extinde arealul și își revendică noi și noi victime, iar consecința va fi pierderea teismului: „Nu credeam în nimic… nici măcar în Dumnezeu.”34 Anterior bătăliei și secerării de suflete, sublocotenentul și ai săi parcurseseră spre Sibiu vreo 30 de km de marș, o noapte întreagă, cu neînchiderea ochilor, apoi spre a se feri de rafalele morții au găsit drept liman o mlaștină, asumându-și un alt risc: îmbolnăvirea.

După prospectarea unui orășel bulgăresc se profilează o nouă misiune – vecină cu dispariția – pentru patriotul ex-student la Filozofie: ca regimentul său de artilerie să protejeze retragerea diviziei, pe urmă a batalionului și în cele din urmă, să se retragă și dumnealui, salvatorul.

Cu toate acestea, intelectualul bucureștean în haină militară găsește răgazul de a filozofa: „Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.”35 Generoasă peste măsură, critica literară a elogiat prin corifeii Lovinescu, Perpessicius și Călinescu, excelenta carte din 1930. În Noutăți și reediții artistice36, de Perpessicius, se remarcă „instinctul de perfecționare propriu artistului de rasă”. În examinarea atentă a acestui roman, însuși Călinescu decreta: „Ultima noapte de dragoste... e mai degrabă un roman stendhalian. Stendhal fugea de frază, Ibidem, p. 261.

Ibidem, cap. 12, p. 275.

36 Studiu critic apărut în revista „Cuvântul”, 22 febr. 1931. Vezi și Perpessicius, Mențiuni critice, Editura Minerva, București, 1971.

34 35

~ 138 ~

Triptic al sublimului

de stil, era adică un anticalofil și simțea o plăcere vizibilă de a-și nota exact experiențele după ce le trăise.”37 Pe parcursul cărții a doua, Întâia noapte de război, eul narativ tinde spre obiectivitate, se detașează de prezent și cenzurează toate imperfecțiunile de pe front, cum ar fi: ezitările ofițerilor, tactica militară rudimentară, incompetența unora dinte șefi, acțiunile dezordonate ale trupeților.. Câteodată, autorul își permite cu superbie să dea lecții, să ofere idei, sugestii statului major.

Camil Petrescu nu supralicitează eroicul, nu atribuie războiului, cauzator de mii de decese, nimbul solemnității, al vitejiei supraomenești, dimpotrivă perspectiva lui este una directă, a combatantului aflat în tranșee, în încleștare cu inamicul.

Capitolul 7 are expozițiunea în ton cu cele spuse grăitor: „Timp de o oră e în tabără o învălmășeală de neînchipuit.”38 Iată că disciplina maximă, autoritatea, măsurile precise, coerente din armată sunt abandonate de către narator. Argumentul: „Plutonierii majori se împart în 10, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efecte de tot soiul în brațele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată.”39 Analogia cu genialul scriitor francez Stendhal (Mănăstirea din Parma) apare firească.

Percepută drept o proză „superioară”, Ultima noapte de dragoste… constituie o capodoperă a unui „romancier remarcabil”, completează G. Călinescu.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003, p. 743.

38 Camil Petrescu, op. cit., p. 177.

39 Ibidem 37

~ 139 ~

Iulian Bitoleanu

Un ofițer implică și Predestinul în întoarcerea teafăr acasă: „– Nu se știe, cine are zile, scapă”, glosează căpitanul Floroiu.40 Ca poet, cataclismul mondial este reflectat în volumul din 1923, Versuri. Ideea. Ciclul morții, unde predomină o viziune apocaliptică monstruoasă despre Primul Război Mondial.

Pentru Eugen Lovinescu, mai tânărul coleg de la „Sburătorul” propune o poezie de notație ce surprinde absurdul și tragismul în Ciclul morții. Soldații – în Marș negru – par buimaci de oboseală și nesomn, derutați, epuizați fizic: „Nu știm/Nici unde mergem/Nici unde ne găsim.” Gradual, rănile și moartea se instalează: „Câțiva nu pot să se scoale,/Zadarnic ofițeri le dau târcoale”.

Per ansamblu, versuri despodobite artistic, bogate în imagini vizuale, motrice și tactile, rareori animate de câte o figură de stil (tradițională): „Ca o cireadă/Coloana uriașă...”. Poetul schițează și o imagine a dezagreabilului, a esteticii urâtului: „Urmă drumul/ În loc de excremente,/Urmă drumul cu coloana de soldați.”41 „Pe Camil Petrescu – arăta Ov. S. Crohmăniceanu -, așadar îl va interesa mai puțin suferința fizică – foamea, somnul și frigul – și mai mult tortura psihică și conștiința traumatizată.”42 Exemple: Patrula, Repaosul.

Ibidem Stihuri semnalate de Ov. S. Crohmăniceanu în Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Minerva, București, p. 463.

42 Ibidem, p. 464.

40 41

~ 140 ~

Triptic al sublimului

CONCLUZIE Rațiunea devine incompatibilă cu ilogicul război, o demonstrează romancierul și poetul, la unison. De pildă, șefii și subalternii acționează abulic, de multe ori arbitrar, haotic, viața nu mai are rost, de parcă acasă nu i-ar aștepta copii, soții, părinți, frați, surori. Cu adevărat, laitmotivul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” tematizează, problematizează rămânerea în viață, distruge orice fărâmă de libertate mentală (Versuri pentru ziua de atac), în timp ce „prietenul-soldat” tinde să se transforme într-un robot lipsit de afecțiune. Însuși scriitorul reflectează: „E o viziune dantescă de infern palpabil” cu „mormane de cadavre și cu torente de foc.”43 Naratorul are impresia că oamenii au devenit neoameni, că sângele, rănile, durerea devin prolifice: „Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge… nu mai e nimic omenesc în noi.”44 Este clar că autenticitatea se îmbină cu descrierea și reflecția. E de la sine înțeles că există o legătură indisolubilă între gazetăria despre război a lui Camil Petrescu și romanul său de excepție Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război...

43 44

Camil Petrescu, Ultima noapte…, p. 245 și p. 249.

Ibidem, p. 249. ~ 141 ~

Iulian Bitoleanu

I.3. CRONICARUL DRAMATIC O parte substanțială a jurnalismului camilpetrescian abordează teatrul, primele articole fiind anterioare Primului Război Mondial, iar ultimele, după 1940.

Dacă prima etapă a însemnat colaborarea la „Rampa”, „Facla”, „Capitala”, „Letopiseți” – cam un deceniu, în preajma cataclismului mondial dintre 1914-1918 –, o a doua a relevat vocația de întemeietor ori conducător de periodice („Banatul”, „Săptămâna muncii intelectuale și artistice”, „Cetatea literară”, „Limba română”) și următoarea fază culminează cu migrarea către presa de stânga („Reporter”, „Cuvântul liber”).

Demersul acesta redus la 86 de materiale45 a generat zeci de pagini viabile de teatrologie, căci s-a reflectat lucid și responsabil asupra unor aspecte fundamentale din arta scenei: prestația actorilor, regia, natura și funcțiile teatrului, compatibilitatea dintre interpret și rol, travestirea completă în personajul asumat. Fără a recurge la ierarhii, nu poate fi fetișizat adevărul că, așa cum spre finele secolului al XIX-lea, un Poet (Eminescu) a ridicat la cote inimaginabile cronica teatrală, tot așa, la peste o jumătate de veac distanță, un Romancier cu scriitură originală, el însuși sedus de persoIncluse în vol. Opinii şi atitudini, de Camil Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962.

45

~ 142 ~

Triptic al sublimului

nalitatea colegului de la „Timpul”, va stabili alte standarde în presa de specialitate dedicată Thaliei, într-un interval de minimum trei decenii.

Camil Petrescu a făcut legea ca și critic teatral, verdictele, sugestiile ori analizele-i pertinente influențând publicul și surprinzându-i pe confrați prin acribie. Multiplele și variatele opere dramatice reprezentate scenic îl stimulează, îl energizează pe rafinatul cronicar, altfel, sobru, vigilent cu actanții și structura comediei, dramei, tragediei, dezinhibat vizavi de capodoperele naționale și universale, intransigent cu inerentele minusuri spectaculare.

Experimentatul om de teatru nu adoptă un ton encomiastic, nici servil, umil, dimpotrivă, probează obiectivitate, competență cu privire la numele sacre, de la Molière, Corneille, la contemporanii Romain Rolland, Luigi Pirandello, Bernard Shaw, H. Ibsen.46 În permanență, Camil se autocontrolează, își strunește verbul și este parcimonios cu epitetele, fie că este vorba despre Shakespeare sau alt titan al dramaturgiei. Îndeobște, cronicile au următoarea desfășurare: subiectul literar, relația personaj-interpret, aportul regizorului, al responsabilului cu decorurile și muzica și o propoziție la final, în altă cheie, memorabilă, sentențioasă. Chiar dacă se joacă o comedie a unei celebrități cu numele de Rebreanu, dacă fisurile sporesc nepermis, acribiosul comentator de teatru nu menajează pe nimeni. De pildă, autorului Plicului i se reproșează absența dialogului și replicile terne, insipide.

Câteodată, se emit judecăți de valoare de ordinul istoriei teatrului românesc. În opinia evaluatorului, nu Alecsandri, ci Caragiale a pus bazele teatrului românesc, iar Alexandru

46

Strigoii, de H. Ibsen, în Camil Petrescu, op. cit., pp. 371-372. ~ 143 ~

Iulian Bitoleanu

Davila constituia dramaturgul zilei, în prezent uitat de critici și discret menționat de istoricii literari.

Cu aceeași seriozitate, se examinează spectacolele de la Teatrul Național din București cu piese aparținând lui V. I. Popa, G. M. Zamfirescu, M. Sorbul, M. Sebastian, beneficiind de cea mai inspirată distribuție: Maria Ciucurescu, Nottara, Demetriade, Iancu Brezeanu, Iancu Petrescu, I. Morțun, I. Atanasescu, I. Manu. Atunci când se entuziasmează, cronicarul dramatic face lejer saltul de la național la universal și plasează pe orbita succesului european trei actanți din Patima roșie de M. Sorbul: Sbilț, Castriș și Rudy, eroi comparabili cu cei ibsenieni.47 O scrisoare pierdută oferă un spectacol rarisim, reunind toate valorile interpretative de la T. N. București. Necantonat în patriotismul local, profesionistul gazetar recunoaște că în țară se mai practică această artă și la Cluj, Iași, Craiova, Brăila. Mai mult decât atât, se profilează un teatru al Vestului.48 Comportamentul inegal al unor actori în vogă este amendat pe loc și li se oferă chiar varianta salutară: evitarea unui rol și perseverența în altele, mulate pe psihologia actorului. Concret, în Hamletul bucureștean este admirabil Demetriade și mediocru Nottara, care se revanșează în Viforul, Apus de soare, Oedip-rege. Titularului de protagoniști shakespearieni, Demetriade, i se fac alte recomandări.

Paleta europeană mai cuprinde Gogol (Revizorul), H. Ibsen (Per Gynt), Shakespeare (Femeia îndărătnică), prilej de ieșire la rampă a altor exponate feminine: Marioara Voiculescu, Aura Radovici, Maria Ventura; apoi se echilibrează balanța prin elogierea lui G. Calboreanu, I.

47 48

Patima roşie, ibidem, pp. 291-292 Teatrele de pretutindeni, ibidem, pp. 304-306 ~ 144 ~

Triptic al sublimului

Finteșteanu. Atenția criticului se îndreaptă și spre altceva: formatorii de actori, recte, profesorii universitari.

Astfel, în Profesoara, doamna Agatha Bârsescu (Teatrul Național Iași) eclipsează pe mulți colegi din țară, din București, inclusiv pe cea metaforic supranumită „Tragediana scenei bucureștene”. Același cec în alb i-l acordă și unui universitar din capitală, maestrului Nottara, în Decanul (p. 391), datat 1928. Mai există un articol omonim, Profesorul49, închinat prof. dr. Marinescu.

Totuși, soarele tot de la București răsare.

Polivalentul gazetar deschide noi orizonturi concepând, pe lângă tableta sportivă, cronica cinematografică, focusându-se pe Charlie Chaplin, cu pelicula Circul, cea muzicală, cu referire la George Enescu, recent primit în Academia Română. Apropo de academicieni, de funcțiile înalte: poți fi o valoare mondială, dar prea puțin apreciat de către ai tăi. Subiectul acestui paradox: Emil Racoviță50, rector al Universității din Cluj, președintele Academiei Române, membru de onoare al altor instituții europene, însă, în 1928, insuficient mediatizat și cu un număr mare de contestatari, semn că gratitudinea la români nu funcționează. Că unele articole ar avea semnificația unor minicapitole / secvențe dintr-un tratat de tetralogie aceasta nu miră pe nimeni, câtă vreme gazetarul avea un doctorat în domeniu, Modalitatea estetică a teatrului.

Tehnica oglinzilor paralele din roman (Patul lui Procust) o regăsim sub altă formă aici: „Academiile sunt în întârziere și greșesc prea adesea.”51

Ibidem, p. 571.

Ibidem, Preşedintele, p. 575.

51 Ibidem, George Enescu la Academie, pp. 577-578.

49

50

~ 145 ~

Iulian Bitoleanu

I.4. CRONICARUL LITERAR În cele 31 de cronici literare52, Camil Petrescu selectează autori faimoși din arealul românesc (Eminescu, Călinescu, Rebreanu, Maiorescu, Bacovia, Tudor Arghezi, I. Teodoreanu, M. Sorbul) și câțiva din cel european (Panait Istrati, Maxim Gorki, Émile Zola). În glosările sale, se investighează multe elemente care țin de poiein, apoi se combină biografismul lansonian cu sociologia literaturii spre deliciul publicului tânăr care află despre viciile, alcoolismul, iubirea deșănțată, scandalurile, dar și despre unele premii literare și alte distincții ale acestor condeieri de prim rang, mitizați ori huliți în timpul vieții.

Dincolo de descriptivismul vioi, se ajunge uneori la imersiuni semiotice de tip hermeneutic sau caligrafii lirice ca în Poetul: „A murit așa de frumos de parcă și-ar fi ales singur felul inevitabilei treceri...”53 Creatorul evocat s-a numit Cincinat Pavelescu, magistrat prin profesie, dandy și truIncluse în vol. Opinii şi atitudini, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962.

53 Ibidem, p. 244.

52

~ 146 ~

Triptic al sublimului

badur la 60 de ani prin comportament, ce a cucerit publicul larg două decenii prin poeziile și epigramele sale. Un om de succes, căutat de puternicii clipei pentru mintea lui sclipitoare, de frumoasele timpului pentru madrigale și serenade.

Câteodată, se dezvăluie și moravurile vremii, cafeneaua literară unde bârfa nu ținea locul disputelor de idei. Jurnalistul deplânge tocmai acest ferment viu generator de progres literar: „Nu mai sunt polemici de idei”, dar „cârdășii de paralitici, da”, care bat în van la porțile Literaturii. Măcar de s-ar ivi și câteodată „bisericuțe literare”... ca în Vest, știut fiind că „Anatole France nu a iubit pe Zola, pe Leconte de Lisle, nici când aceștia deveniseră busturi de piatră.”54 Tip vizionar, acesta propune mărirea bugetului artelor și admite, pe urme argheziene, că „scrisul e, cu adevărat, o spovedanie publică, o confesiune.”55 Recunoaște că artiștii au umori, utopii, mici răutăți, invidii și comit infamii (precum J. J. Rousseau, G. Flaubert, O. Wilde) ori tâlhării ca François Villon. În mod bizar, are o părere negativă despre Societatea Scriitorilor Români care numără 250 de membri, unii aleși pe criterii subiective, pe amiciții, pe o vorbă, pe o promisiune luată la o bere sau la „un șvarț”. Iată că se lansează acuze grave despre amatorism, impostură, scriitori validați de forul superior... Evident că acolo există și scriitori autentici.56 Indignarea se transformă în revoltă când în discuție se situează generozitatea, noblețea administrației locale, una imună, dovedind cecitate față de geniile literare de talia lui Eminescu. Dacă lui Grigore Panu i s-a ridicat un Polemicile, în op. cit., p. 169.

Ibidem, p. 171.

56 Scriitorii între ei, în op.cit., pp. 171-173.

54 55

~ 147 ~

Iulian Bitoleanu

bust în Cișmigiu, cu atât mai mult merita și autorul Luceafărului, mai ales că unii parlamentari „dezghețați” propuseseră o cotizație. În schimb, politicienii de la Ionel Brătianu la Vintilă Brătianu nu l-au agreat pentru atitudinea antiliberală, gest al lor de neiertat pentru posteritate. Ziaristul Camil Petrescu s-ar fi mulțumit, în modestia lui, și cu o statuie oarecare într-un parc obscur pentru reperul culturii române.

Totuși, bani s-au găsit, generozitatea „stâlpilor puterii” a funcționat pentru bucureștenii Gh. Cantacuzino și Tache Protopopescu care s-au ales cu „fotografii de bronz”. O amărăciune se insinuează în finalul textului, în sensul că cel ce-a îmbogățit și revoluționat poezia română cu atâtea capodopere n-a avut parte de o minimă clemență din partea „zeilor de carton.”57 Blândul și indulgentul jurnalist cu valorile nedreptățite probează el însuși o severitate greu de justificat față de Eugen Lovinescu, mentorul modernismului românesc58, nimeni altul decât cel care va contribui la gloria literară a romancierului Camil Petrescu. În alt articol59, se produce o aventură pe tărâmul criticii literare, percutantul cronicar permițându-și teme de axiologie literară. În primul rând, există în scriitorimea noastră un prim nivel, unde s-ar afla Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, adică Marii Clasici, apoi, se remarcă promoția posteminesciană: Coșbuc, Delavrancea, Zamfirescu, succedați de Al. Davila și Al. Vlahuță. Există o a treia generație scriitoricească, reunindu-i pe Panait Cerna, O statuie lui Eminescu, în op.cit., pp. 174-176.

Suprimarea chemării, în op.cit., pp. 177-179.

59 Ionel Teodoreanu – La Medeleni, în op. cit., pp. 185-187.

57

58

~ 148 ~

Triptic al sublimului

Octavian Goga, M. Sadoveanu, M. Sorbul și L. Rebreanu, autori ante- și interbelici. În fine, există și ultimul contingent alcătuit din Gala Galaction, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Minulescu.

Lectorul avizat conștientizează că se formulează ierarhii știute, însă este de reținut faptul că se folosește criteriul generațiilor și că nu apăruse încă magistrala Istorie a literaturii române de la origini în prezent a lui Călinescu.

Devine vizibilă înclinația publicistului spre criticii literari, printre cei elogiați aflându-se Perpessicius, Tudor Vianu și G. Călinescu, cel mai important critic al vremii și cel mai important monografist al lui Eminescu.

Așa cum reiese din articolele Tudor Arghezi și George Bacovia60, Camil Petrescu este de acord cu decernarea Marelui Premiu, la Poezie, lui Arghezi și lui Bacovia, în 1934. În cronica despre Panait Istrati, se menționează un alt topos literar, Brăila, după cele întâlnite la Rebreanu (Prislop-Pripas), Zaharia Stancu (Salcia-Omida) și Marin Preda (Siliștea-Gumești).

La împlinirea vârstei de 50 de ani, romancierul situat la apogeul carierei, Liviu Rebreanu, nu este serbat în niciun fel de Academia Română, tăcere culpabilă, nedemnă, nedreaptă, gândește publicistul, chit că prozatorul transilvănean devenise eminența epicii românești, rămânând cel mai tradus peste hotare.61

60 61

Ibidem, pp. 214-218.

Liviu Rebreanu, în op.cit., pp. 243-244. ~ 149 ~

Iulian Bitoleanu

BIBLIOGRAFIE 1. Camil Petrescu, Publicistica, Editura Minerva, București, 1984.

2. Camil Petrescu, Note zilnice (1927-1940), Editura Cartea Românească, București,1975.

3. Camil Petrescu, Opinii și atitudini, Editura pentru Literatură, București, 1962.

4. Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, București, 1970.

5. B. Elvin, Camil Petrescu, Editura pentru Literatură, București, 1962.

6. Dumitru Micu, Scriitori, cărți, reviste, Editura Eminescu, București, 1980

~ 150 ~

Triptic al sublimului

BIBLIOGRAFIE PUBLICISTICĂ. ZIARE, REVISTE 1. Camil Petrescu, Trei primăveri, Editura Facla, Timișoara, 1975, ediție alcătuită de Simion Dima.

2. Camil Petrescu, Note zilnice, Editura Gramar, București, 2004.

3. „Banatul”, Lugoj, mai-august 1919.

4. „Banatul românesc”, 1920.

5. „Limba română”, Timișoara, 1920.

6. „Țara”, Timișoara, mai-iunie 1920, seria I. 7. „Țara”, Timișoara, dec. 1920-apr. 1921, seria a II-a.

8. „Gazeta literară”, București, anul XIV, nr. 19, 1967.

~ 151 ~

Iulian Bitoleanu

BIBLIOGRAFIE LITERARĂ ȘI CRITICĂ 1. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, București, 1989.

2. Camil Petrescu, Versuri. Ideea. Ciclul morții, București, 1923.

3. Mihai Ilovici, Tinerețea lui Camil Petrescu, Editura Minerva, București, 1971.

4. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003, reproducere în facsimil a ediției din 1941.

5. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Minerva, București, 1972.

6. Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, Editura Carro, București, 1998.

~ 152 ~

Triptic al sublimului

FIȘĂ BIOGRAFICĂ STUDII POSTUNIVERSITARE: – Doctorat în Științe Umaniste, specializarea Filologie – Masterat în Jurnalism, FJSC, Univ. București OPERA LITERARĂ: Vama candorii (versuri), Editura Litera, București, 1990; Repere literare, stilistice și lingvistice, Editura Euro Vida M, Videle, 1999; Lacrima nopții (versuri), Editura Paco, București, 2002; Meridiane critice (cronici literare), Editura Tipoalex, 2014, colecția „Drum”, serie nouă, nr. 9, Alexandria.

Este coautor la Dicționar de poezie românească, volum coordonat de Iustina și Mircea Itu, Editura Orientul Latin, Brașov, 1999, pp. 105-106, 113-114, 289-293.

ANTOLOGII LITERARE: Excelsior, antologie lirică din creația elevilor participanți la Concursul Național de Creație Literară „Tinere condeie”, București, 1975, 1976, 1977; realizator: Tudor Opriș; Scriitori teleormăneni în viață, antologator: Alexandru Ion Stănescu, Alexandria, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Teleorman, 1997; Melancolii la ore princiare, antologatori: Florin Săvoiu și Constantin T. Ciubotaru, Editura Euro Vida M, Videle, 1999; Paisprezece poeți din Sud, antologator: Stan V. Cristea, Editura Tipoalex, Alexandria, 2001; Nepoții lui Moromete. 13 scriitori din Teleorman, antologator: Marin Codreanu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003; Rodul câmpiei, antologator: Constantin T. Ciubotaru, Editura Tipoalex, Alexandria, 2009; ~ 153 ~

Iulian Bitoleanu Lira lui Orfeu, antologator: Cristian Gabriel Moraru, Editura Tipoalex, Alexandria, 2013.

PARTICIPĂRI LA CONFERINȚE Șl CONGRESE UNIVERSITARE: Iulian Bitoleanu a participat cu articole științifice din 2015 până în prezent la 9 conferințe și congrese universitare la Oradea (2015), Galați și Timișoara (2016), Galați și Cluj (2017), Arad, Galați, Timișoara (2018), Iași (2019), toate studiile și eseurile fiind reținute și publicate în volume colective coordonate de prof. univ. dr., majoritatea conducători de doctorat, intitulate: Presa culturală, 2015; Tradiții ale presei științifice, 2016; Presa minorităților etnice din România, 2016; Jurnaliști și scriitori în tranșeele marelui război, 2017; Tradiții ale presei religioase, 2017; Unitatea limbii și culturii române, 2018; în curs de apariție volumele girate de universitarii arădeni, gălățeni și ieșeni.

Este membru în foruri universitare, în Centrul de Cercetare Științifică Comunicare, Media și Opinie Publică, Univ. din Craiova.

A publicat 2 articole științifice în reviste academice străine.

De asemenea, a colaborat cu studii și eseuri la Analele Univ. din Craiova și Tg. Mureș, Facultatea de Litere, 2016, respectiv Annals University of Craiova for Journalism, Communication and Management, vol. 2 Journal of Romanian literary Studies nr. 10/ 2017, Tg. Mureș.

COLABORĂRI CU CRONICI LITERARE, REPORTAJE, ESEURI, STUDII CRITICE LA URMĂTOARELE REVISTE: „Luceafărul de dimineață”, „Tribuna”, „Cafeneaua literară”, „Argeș”, „Euromuseum”, „Oglinda literară”, „Cetatea culturală”, „Armonii culturale”, „Caligraf”, „Sud”, „Meandre” etc.

Este redactor-șef adjunct al revistei „Teleormanul Cultural” (Roșiorii de Vede).

~ 154 ~

Triptic al sublimului

CUPRINS Prefață de Elena Zaharia Filipaș ................................................5 UMBERTO ECO UN SAVANT NENOMINALIZAT LA PREMIUL NOBEL .......................................................................... 7 I. UMBERTO ECO PAR LUI MÊME .......................................... 9 I. 1. De la literatură la cinematografie ...................................... 9 I. 1. 1. Sinuozitățile traducerii............................................... 9 I. 1. 2. Frumos – urât, frumos – farmec .............................10 I. 1. 3. Actualizarea frumosului și noi conexiuni..................... 12 I. 1. 4. Frumosul în cinematografie ..................................... 14 I. 2. Scrisul – o afacere? ........................................................... 16 I. 2. 1. Eco – „om sărac” (?!). Refuzând turnul de fildeș... . 16 I. 3 Delicii spirituale ................................................................. 18 I. 3. 1. O genealogie onomastică și travaliul supraviețuirii ..... 18 I. 3. 2. Ludicul și profesoratul ............................................. 19 I. 3. 3. Exerciții de admirație .............................................. 20 I. 4. Necunoașterea de limbi străine produce intoleranță .... 22 I. 4. 1. Intelectualul și idioțenia .......................................... 22 I. 4. 1. 1. Domnul „atinge-tot”. Adevăratul realist și intuiția ............................................................................. 22 I. 4. 2. Supremația în artă, cultură… .................................. 25 I. 4. 2. 1. Rivalitatea francezo-engleză ........................... 25 I. 4. 2. 2. Germana, franceza – limbi europene. Inflația de anglicisme .................................................................. 26 I. 4. 3. Autodidactul. Notorietatea romancierului .................. 28 I. 5. Dinspre carte spre artă .................................................... 29 I. 5. 1. Cartea, roata, ciocanul, lingura ............................... 29 I. 5. 2. Fotografia vs. Peisajul. Internetul și sacralizarea cărții ..................................................................................... 30 I. 6. Interferențe semiotico-estetice ....................................... 33 ~ 155 ~

Iulian Bitoleanu I. 7. Politica și media ............................................................... 35 I. 7. 1. Populismul mediatic ................................................ 35 II. MODELUL SEMIOTIC AL LUI ECO ȘI STRUCTURALISMUL EUROPEAN ......................................... 38 II. 1. Semiotică, semiologie ..................................................... 38 II. 2. Neoavangardismul ......................................................... 44 II. 2. 1. Cultura italiană în anii ’60-’70............................... 44 II. 2. 2. Postmodernism vs. Neoavangardism ....................47 III. KANT ȘI ORNITORINCUL .................................................. 51 III. 1. Eseul complementar semioticii ..................................... 51 III. 2 Blazonul cultural și nimicul ........................................... 53 III. 3 Visul, poezia ....................................................................55 III. 4. Acolade ornitorintice .................................................... 56 III. 5. Semioza, inferința și mintea divină.............................. 59 III. 6. Semiotica denotativă, semiotica conotativă ................. 61 Bibliografie .............................................................................. 63 Studii de semiotică, estetică și teorie literară de Umberto Eco ....................................................................................... 63 Alte lucrări. Eseistica .......................................................... 64 Lucrări critice despre Umberto Eco. Monografii .............. 64 Bibliografie generală ........................................................... 65 EMINESCU SAU MAGUL DIN PRESĂ ....................................73 I. ROMÂNISMUL LUI EMINESCU .......................................... 75 I. 1. Românii din Basarabia ..................................................... 78 I. 2. Românii din Austro-Ungaria............................................79 I. 3. Românii din Moravia, Macedonia, Serbia, Dobrogea .... 83 I. 4. Concluzii ........................................................................... 86 II. APORTUL LUI EMINESCU ÎN IMPUNEREA LIMBII LITERARE ...................................................................................... 88 III. COMPETENTUL GAZETAR ............................................... 92 Bibliografie ............................................................................. 107 Bibliografie critică .............................................................. 107 Bibliografie jurnalistică ..................................................... 116 Bibliografie literară ............................................................ 118 ~ 156 ~

Triptic al sublimului CAMIL PETRESCU – UN FEBRIL GAZETAR ÎNCĂ ANONIM? ...................................................................................... 119 I. CAMIL PETRESCU (MEDALION) ...................................... 121 I.1. Camil Petrescu, ziaristul .................................................. 121 I.2. Camil Petrescu, jurnalist în Primul Război Mondial ..... 126 I.2.1. Banatul – un fief propice .......................................... 126 I.2.2. Primul Război Mondial. Concepția lui Camil Petrescu despre război ..................................................128 I.2.3. Insolitul ..................................................................... 134 I.2.4. La confluența cu romanul și poezia ........................ 136 Concluzie ............................................................................ 141 I.3. Cronicarul dramatic ......................................................... 142 I.4. Cronicarul literar ............................................................. 146 Bibliografie .........................................................................150 Bibliografie publicistică. Ziare, reviste ............................. 151 Bibliografie literară și critică ............................................. 152

~ 157 ~

Iulian Bitoleanu

~ 158 ~