Popovici A. Ştefan

66

ca aceasta când toată suflarea românească îşi treee prin minte secole după secole din istoria ei se cuvine ca să cinstim şi să amintim pe înaintaşii noştri, cari au pregătit ziua de azi. Să ne amintim deci cu veneraţiune de acel părinte al literaturii române Eliade Rădulescu care cu preţul vieţii sale stabilea la 1848 şi în ţara noastră principiile revoluţiunii franceze şi care îndemna pe toţi să scrie orice pentru luminarea poporului. Tot astăzi ne apare figura delicată a lui Nic. Bălcescu, poetul istoriei noastre naţionale, cu dorul său de a înfrăţi Dunărea cu Carpaţii, cutreerând câmpiile Transilvaniei şi Ungariei pentru a aplana conflicte ce durau de secole.

Dar epoca „Unirii". câte figuri impunătoare! Ici un Kogălniceanu, care nu se naşte în toate secolele, aducând concepţiunile sale de organizator de stat apusean şi tăind, cu sabia noduri cari ţineau legate avuţiile ţării noastre. Lângă el figura gigantică a domnitorului Cuza care cu o puternică voinţă şi cu o neasemănată iubire de patrie, creiază din nimic şi transformă cu totul ţara în cei şapte ani de domnie. Mai încolo vedem un Barbu Catargiu care rămâne celebru prin fraza sa de renunţare: „Nimic pentru noi, totul pentru tară". Tot din acea epocă face parte loan Brătianu care umple cu personalitatea lui o jumătate de veac şi sub care se întâmplă cele mai strălucite evenimente din istoria noastră contimporană. .

S’au împlinit 40 ani de când primul rege îşi făureşte prin gloria sa, prin vitejia armatei şi prin calităţile ce-i erau recunoscute de o lume întreagă, coroana nu de aur cu pietre scumpe cum obişnuesc marii regi şi împăraţi ci de otel simplu dar cu care se sparg cetăţi şi se daramă împărăţii Era primăvară cu flori proaspete, cu soare strălucitor si' toti se bucurau atunci ca şi acum că putem să stăm şi noi alături de cele mai însemnate state ale EuroDei 'Frâu zile de bucurie in care tanar şi bătrân proslăvea ne cel a-tot-puternic că a răsplătit suferinţele unui popor ce nu a uitat nici un moment credinţa şi virtuţile Strămoşeşti De acum înainte ţara noastra îşi avea rostul ei în concertul european şi merge continuu progresând. Toată cultura si civilizaţia occidentului vine să pună în valoare forţele poporului român, care prin muncă şi pricepere ajunge cu drept cuvânt să facă ca ţara noastră să

66 fie numită „Belgia Orientului". Nici unul dintre vecini nu ne întrece, dar toţi ne imitează, toţi stau cu privirile aţintite la progresul pe care îl face zi cu zi ţara noastră sub conducerea acelui rege înţelept.

Se părea că o eră de fericire va domni peste poporul nostru încercat şi că nici un nor nu va veni să turbure cerul senin sub care se desfăşura munca aprigă şi neîntreruptă, dar paşnică cu care ne obişnuisem de peste 40 de ani, Intr’o zi de toamnă, cerul atât de senin al orientului- se întuneca şi nori groşi provoacă furtuna. Popoarele strânse între Balcani şi Pind se încăerară şi bubuiturile tunurilor se aud până la noi, cari ne uităm cu ochii aţintiţi când la Carpaţi când la Dunăre. în zadar bătrânul nostru rege se străduia să potolească focul aprins cu atâta grabă peste Dunăre, îndârjirea e prea mare şi trebui ca armata noastră, cu avântul şi dragostea pentru ţară şi tron să stingă incendiul ce ameninţa să cuprindă tot răsăritul.

Pacea binefăcătoare veni dar ea nu dură decât o clipă, focul mocnea în altăparte şi nu întârzia să izbucnească de astâdată la Apus între naţiuni mari, cu armate cum nu s’a pomenit nici în istorie, nici în legende. Ardeau vecinii din toate părţile şi noi în mijloc ca Brunhilda din legendele nordice, în acest dans al flăcărilor, ne feream ca nu cumva vreo schintee să cadă pe casa care, prea uscată, era gata să se aprindă la cea mai mică adiere. Doi ani ne-am ferit doi ani spectatori ai sinistrului, am văzut mistuindu-se milioane de oameni şi mii de oraşe şi sate înfloritoare din jurul nostru. Atunci însă când nu s’a mai putut evita şi când ce! ce se războiau începuseră să calce pământul p’e căr* noi îl consideram sacru, ne-am ridicat în contra acelora de unde aveam mai multe de revendicat.

Acelaşi entuziasm ea în 1913 şi în 1916 au arătat ostaşii noştri cu atât mai mult cu cât acum ştiau că sacrificiul lor va fi liberarea fraţilor ce de 1000 ani aşteptau ziua cea mare. Pe suişurile munţilor, prin păduri neumblate decât de fiare, prin poteci ce rar fuseseră călcate de altcineva decât de ciobanii singuratici şi de turmele lor, merg acum voinicii dela Olt şi dela Argeş, dela

Şiret şi dela marginea Prutului cântând doina pe care Românul'o are şi cântec de jale şi de bucurie.

Dar entuziasmul este înfrânt, eroismul este doborît de

perfecţiunea armelor, de tăria unei culturi ce de secole se perfecţiona si inventa mijloace de ucidere. Urmara zile triste, 'când strânsi în cercul de foc, trădaţi de cei pe cari îi îe credeam dădusem aliaţi, 1 a pe numărul cărora socotisem trebuit să fie un popor ca al ajutorul nostru ce ca să poată scăpa nepătat şi glorios dintr un dezasu u la care fusese expus.Dela Rege si Regină până ,la umilul soldat, toţi au suferit cu resemnare, dar nici odata nu au disperat de ziua de mâine. Şi în adevăr sosi şi^ ziua socotelilor când'avântul si eroismul poporului roman îazbuna. umilinţele mile nare ale celor de un sânge'şi de un neam cu noi. Trufia vecinului fu învinsă şi în cetatea de unde de atatea ori făcuse să sângereze fraţii noştri, fâlfâi steagul romanesc, intrării în noastră crificiului si al Ziua istoria Budapesta ar trebui naţională, căci este eroismului poporului să fie o simbolul român. zi neuitata m vitejiei, alsaDe acum înainte nu ni se mai poate zice că ni s’a dat, ci ne-am luat ce era al nostru cu sacrificii ce nici un alt popor n a suportat. Căci cari au fost sacrificiile cu care Ungurii se întinseră venind din stepe pestecâmpiile mănoase ale \transilvaniei si ale celorlalte ţinuturi ? Cari au f°st sacrificiile cu cari Austriacă au căpătat Bucovina sa Ruşi. Basarabia ? Dacă le-am descoase cu deamănuntul, ele nu pot fi dDe‘acum Suntem toţi laolaltă pentru vecie şi nimeni nu ne fmai despărţi ]ecât dis^ugându-ne.Jile^e^ curie vor ufr.mj|,-e‘^Nicfo zi Insă “nu ’va fi mai măreaţă veselia va ti Ama ■ , este simbolul unirii, simbolul decât aceea m care l^oroana în cap. In această zi di'mândrie'naţională; trâmbiţaşi. vor suna din cele 4 nări, ale ări că încoronarea nu este o simpla formalitate o simnlă zi de petrecere ci ea este triumful dreptăţi, al glor e sf eroismul unui rege căruia pronia cereasca i-a hăăzit să . .plinească visul de aur al unui popor, car. de 1 7 ootpantă un asemenea moment. 100?,ri eRe”eleŞRomâni|or s’a încoronat în cetatea în care m i 7 viteazul a venit acum 325 ani cu boerii săi şi a £ât stjanirea celor trei ţări româneşti. Va fi scris în cartea nemuririi că astăzi nu se face numai încoronarea

unui rege ci încoronarea unor fapte, unor aspiraţiuni îndeplinite, prin cuminţenia şi abnegaţiunea de care numai sufletele nobile sunt capabile.

Se bucură astăzi toată suflarea românească că prin încoronarea ce se face, se pecetlueste înălţarea unui popor care a suferit mult pentru ca astăzi să se’ vadă ridicat la cea mai înaltă treaptă a gloriei şi a mărirei. Numai cine nu iubeşte pe rege şi neamul românesc poate sta departe de sărbătoarea cea mare a înfrătirei în care se uită resentimente ci unii pe alţii îmbrăt’işindurne cum recomandă sfânta noastră biserică, să cântăm gloria eroilor în fruntea căroraregele nostru iubit a îndurat chinuri de nesiguranţă şi s’a bucurat de succese.

Astăzi regele încoronat intră în capitala ţării în fruntea căpitanilor săi glorioşi, urmat de sfetnicii cu cari a îndurat războiul şi cu care se cuvine să împartă si gloria, (n sunetul fanfarelor, în bubuitul tunurilor, în zăn’gănitul clopotelor şi sub ochii plini de lacrămi ai popomlui, venit din toate unghiurile ţării, va străbate regele iubit calea Vidonci, ce poartă atâtea amintiri, pentruca să urce dealul Mitropoliei, unde atâtea evenimente fericite au primit binecuvântarea celui a tot puternic. Soli de peste nouă mări şi ţări au sosit aducând daruri bogote si cuvinte de dragoste, pentru regele Românilor care va sti să facă fericirea poporului peste care domneşte.

Dar nici în această zi de bucurie să nu uităm că aci suntem Ici şcoala, între şcolari cari au nevoie de îndoimări. Să nu credem că opera este terminată ci din contră după război opera paşnică este mai grea. Rănile războiului sunt aşa de adânci că mai mult5de cât o generaţie trebuie să muncească ca să le poată vindeca. Să învăţăm deci să lucrăm nu să vorbim. Să lăsăm pe declamatori ră nu viseze decât să fie aplaudaţi de auditorii lor şi să o'.upe pe cei leneşi cu mărimea şi varietatea discursurilor. Sa căutaţi mai bine ca faptele voastre să fie în armonie ou vorbele. Să nu plecăm urechea la linguşire si să ne oi edem perfecţi. Adesea ni se laudă inteligenta’ talentul oratoric sau poetic, un om rău adesea vrea’ să treacă drept uman, cel care trăeşte din pungăşie drept generos, cel stricat drept cumpătat. De aceia crezându-te perfect

nu cauţi să te îndreptezi, ci perseverezi în îngâmfarea ta până la o crudă deşteptare.

Aceasta îmi aduce aminte o poveste despre Alexandru Macedon; In timpul când Alexandru străbătea India popoare necunoscute bine nici de vecinii lor, fu rănit într’o zi pe când făcea o recunoaştere. El însă rămase pe cal şi continuă drumul fără să simtă dureri mari, dar apoi rana uscându-se deveni dureroasă şi nu mai putu merge. Atunci gândindu-se zise: „Toţi îmi jură că sunt fiu de zeu, dar această rană îmi strigă că nu sunt de cât un om“ . 4 .......

De aceia cultivaţi sufletele voastre, iubiţi elevi, curăţiţile prin muncă, luaţi' exemplu dela mai marii voştţi şi în primul rând dela regele nostru care încoronându-se astăzi se adresează astăzi tutulor învitându-i Ia muncă, la iubire de tară si la dragoste pentru tot ce este bun şi frumos. In’ scoală ne oţelim pentru viaţă, cei tari vor răzbi cei slabi vor cădea de aceia să ne formăm de acum ceea ce se numeşte caracter, adică acea voinţă tare caic nu poate fi înfrânta de nici o furtună.

In ziua aceasta de bucurie când ţara noastra atinge culmi nevisate, să promiteţi că vă veţi da toate silinţele ca să corespundeti aşteptărilor ce-şi pune ţara m voi cai. ""şf^a,Inimi'curate să ne aţintim mintea către cel ce întrupează astăzi mărirea şi gloria neamului nostru si într’un glas să strigăm: Trăească regele României Mari care a ştiut să sufere si să se bucure cu poporul său, trăească Regina, care a visat şi n/a desperat de ziua măreaţă de astăzi/trăiască augusta familie intru mulţi am.

ATANASE T. MAROSIN

Atanase T. Marosin s’a născut în Focşani la 18 Ianuarie 1873 şi a făcut studiile liceale la liceul „Unirea" din Focşani între anii 1883—1890, bacalaureat în litere şi ştiinţe la Universitatea din laşi în Iunie 1891, licenţiat în ştiinţele istorice la Universitatea din Bucureşti în Iunie 1895.

Iu urmă şi-a făcut stagiul militar şi a avansat până la gradul de locotenent în rezervă.

Pe când îşi făcea stagiul a fost numit profesor suplinitor la liceul „Unirea" pe ziua de 1 Septembrie 1895 şi a funcţionat în această calitate până la 1 Septembrie 1902, când în baza examenului de capacitate depus în seziunea ordinară din 1901—1902 a fost numit profesor provizoriu la catedra de Istorie dela liceul „Unirea". Pe ziua de 22 Mai 1907 cu decretul regal No. 2428 din 18 Mai 1907 e numit profesor definitiv la liceul „Unirea" şi a funcţionat neîntrerupt până la 9 Mai 1923, când înarma unei sincope a decedat în vârstă numai de 50 ani.

In urma alegerilor din 28 Mai 1907 a fost ales deputat al colegiului II de Putna. iar în ultimul timp era consilier comunal al urbei Focşani. Era decorat cu ordinul „Coroana României" în gradul de cavaler şi „Steaua României în gradul de ofiţer.

Atauase T. Marow»

CUVÂNTAREA

profesorului C. Leonescu ţinută la înmormântarea lui Atanase Marosin, în faţa liceului „Unirea11,

Jalnici şcolari, întristaţi colegi şi cetăţeni,

Sunt trei luni de când profesorii liceului Unirea" cu prilejul serbării patronului şcoalei noastre, întrunindu-ne la o agapă frăţească, aveau în mijlocul lor pe colegul stimat şi iubit: Atanase Marosin.

De o constituţie fizică destul de delicată, cel puţin noi cei mai vechi colegi ai lui, aşa îl apucasem. Bine conformat de altfel, chiar arătos la înfăţişare, trupeşte totuşi nu, era un voinic între voinici.

De mult dânsul ducea un trai straşnic de cumpătat, după poveţile medicilor şi cu măsura unui orgapism nu prea rezistent. Aceasta nu era pentru dânsul o plăcere ca si pentru nimeni altul. Deprins ani de-arândul, zi cu zi Marosin îşi alcătuise o fire specială cerută de organismul său cum singur spunea. ’

Pe noi colegii şi prietenii ne impresiona adesea suferinţa sa fizică şi morală, întipărită în ochii şi figura lui dar pe care niciodată nu o mărturisea. şi Poate din această de o resemnare, cu cauză era adevărat adeseaori stoică. de o rezervă

Nu e nici cuminte şi nici comod, pe un suferind să-l chestionezi.

Marosin simţea când un prieten îl vedea că suferă si dânsul cu un accent de bărbăţie şi de amiciţie, îl liniştea cu o vorbă bună.

La 24 ianuarie trecut, ziua agapei noastre, Marosin printr’o curioasă ironie a soartei, parcă ar fi voit să braveze fatalitatea crudă care îi rezerva un sfârsit atât de apropiat: era, zic, de o bună diszpoziţiune, de o veselie şi exuberanţă pe care noi colegii lui nu ne aminteam de mult s’o fi văzut la dânsul!

A glumit tot timpul, s’a întreţinut cu toţi şi la încheerea serbării s’a prins la dansul care pentru ’el ’a fost, socot Cel din urmă.

Toţi participanţii au rămas mişcaţi şi comentau cu discreţiune şi bucurie’acest eveniment de o intimă şi duioasă camaraderie ! Căci Atanase Marosin, ca om şi ca profesor, prin măsura conduitei sale sociale şi printr’o desăvârşită corectitudine, îşi asigurase o necontestată stimă şi iubire a acelora cu care ocupaţiunile lui îl puneau în atingere.

Soarta nemiloasă însă l-a smuls din mijlocul nostru.

Sunt 3 zile numai decând în cancelaria profesorilor, obosit parcă mai mult ca de obiceiu, după 2 ore de lecţii, l’am găsit rezemat de pupitru cu registru nostru de prezenţă. Eram cu Marosin nu numai colegi dar şi prieteni. Altădată, aiurea, obiectul comun pe care îl predau şi la aceiaşi şcoală, putea fi prilejul de emulaţiune, mai bine zis de controversă care să-i apropie mai puţin pe cei doi colegi. Pentru mine şi Marosin acest fapt ne-a apropiat tocmai mai mult. După războiul aducător şi de multe dureri, în ore libere, ne înşiram trecutul apropiindu-ne tot mai mult.... De mai bine de un an, am avut plăcerea să colaborez cu el în comitetul şcolar al liceului „Unirea", fiind delegaţi acolo de colegii noştri, Nu voi uita nici odată Vinerile seara, când ne întruneam în comitet.

Eu care câtâ-va vreme, nu-i cunoşteam întreaga inima lui aleasă, aveam acum mai dese ocazii să-i cunosc nobleţea sufletului său. Deşi dădusem împreună bacalaureatul,' liceul şi universitatea le-am făcut fiecare în altă parte.

Văzându-1, vă spunem adeneauri în cancelarie schimbat la fată si dânsul pricepându-mi neliniştea, mi-a spus că nu se’simte bine şi vrea să plece acasă. L’am sfătuit Şi eu şj ceilalţi colegi, lucru ce la şi făcut.

Imformându—ne apoi acasă am căpătat ştiri, dar cari ne prevestea catastrofa. . „ ,

Cu directorul nostru ne-am înţeles să-l vizităm in după amiaza zilei; dar până să ajungem colegul nostru se

Născut la 18 Ianuarie 1873 aici în Focşani, fiul unui distins preot si dintr'o familie mult cunoscută, Atanasie Marosin a absolvit Liceul „Unirea" în Iunie 1890. Bacalauriat la Universitatea din Iaşi in anul 1891 ; dânsul ia la Universitatea din Bucureşti licenţa în ştiinţele istorice, in anul 1895. In Septembrie acelaş an, numit profesor de

istorie la liceul de aici, ca suplinitor; iar în 1902 Septembrie, ca titular şi mai apoi definitiv, la aceiaşi catedră pe care a cinstit-o cu munca, priceperea şi avântul său frumos, până alaltăeri.

In 1901, amândoi trecusem cu bine Universitatea din Bucureşti, concursul sau cum se zice examenul de capa- j citate şi tot amândoi în toamna următoare, Ministerul ne-a numit profesori titulari Ia cele două catedre de istoric I vacante atunci la acest liceu.

Nu bănuiam că mie mai în vârstă ca Marosin îmi va hărăzi destinul, trista chemare să-i fac panegiricul şi să-i dau salutarea din urmă în faţa templului acestuia, Ia care, j din câţi am servit, din vechea gardă, puţini am mai rămas!

Mă leagă spuneam de colegul meu defunct vechi şi duioase amintri; dar cele mai sfinte sunt amintirile unei ! colaborări colegiale şi prieteneşti, aici la liceul „Unirea" J vreme de un sfert de veac.

Având un obiect comun deşi la clase diferite, simţeam, amândoi nevoia şi interesul să fim mereu de acord, concertându-ne cum am putea face ca la liciul nostru ; obiectul istoriei să nu fie un datiia jiunam pentru elevi.

De astăzi tovarăşul meu bun şi credincios, mă părăseşte 1

Când mă va chema cel de sus şi pe mine, ne vom vedea iarăşi, iubite coleg! Dar oricât va fi până atunci, de ce îmi aduci tu jale şi sbucium în sufletul meu turburat ? De atâta vreme ne deprinsesem aşa de bine, noi cei doi dascăli de istorie dela' liceul din Focşani şi şco- , larii încă se deprinseseră cu noi! Cu colegul care va veni la catedra ta, oricine va fi eu nu voi mai avea norocul să colaborez numărul de ani câţi i-am făcut împreună amândoi, întotdeauna ajutândune şi îngăduindu-ne unul pe altul ca cei de o vârstă şi de o aspiraţiune. Datoria mea este astăzi de a va schiţa in linii bine definite personalitatea distinsului meu coleg dispărut. Vouă şcolarilor şi D-voastră colegilor, ca şi publicului focşănean, ce vă pot spune, eu care l-am cunoscut, decât lucruri frumoase şi cunoscute îndeobşte, despre profesorul

Marosin ? Chemarea liceului românesc fiind de a scoate tineri

serioşi si cu o anumită -cultură generală ; dar mai presus, de toate buni români, profesorul şi educatorul Marosin, , sV mărginit programelor sau nu numai în cadrul rândurilor cărţii rece ; ci şi fara de viaţa din sufletul său al a , turnat în sufletele dornice de învăţătură ale tinerilor lari, picătură cu picătură din focul sacru al datoriei im- i plinite si al patriotismului său luminat. , va De aceea trebui să pentru le fie dânşii locun mormântul fostului lor de pelerinaj, reculegere profesor şt malţâre; căci în vâltoarea vremurilor turburi pe cari e rann inima si mintea profesorului Marosin, au ştmt sa leagă şi să se înalte în sterile semne ale iubiri.1 de ţ <> ca şi Pe ceului de aproapele ; de adevăr ca şi de drepF F secundare şi in însemnatogorul şcoalei noastre din Focşani colegul Marosin, a a • analele Upagini fmmoaşe şi cari vor rămânea. Vremurile.de criză morală acută pe cari le trăim, cei profesorului un cult desăvârşit pentru idealismu ‘ nobil, caracterul înăscut dealtminteri al rasei noas r . rită prin războiu, România noastră trebue sa ie 1 S rată si moralmente; acei cari s'au jertfit pentru un ideal

fesorul, caută să facă zid de aparare consol,dam11»n. energii în direcţiunea adevăratului patriotism c iinăFPe„sacr;;ici^flP“fs“imletbind şcoala şi pe bara multa, parada sau s^ţ ,,.,pnefa Un factor şcolari profesorirl se mm ch“ - Mese «zi

SSS la eâ profesiuni Mo,oslo o ® la locul de frunte ! , c cari liceul nostru le-a

Dintre elementele de sunt copiii ,ui SufleP‘,tar..d aula Liceului „Unirea1', unde sunt teşti şi pe bl"de eroi nemuritori cei mai mulţi dintre aceştia,scrise nume^ Acum când , fostul lor dascăl a intelectual merita trecut şi el ca numele. la Im nemusa fie rire, ca un er°11 Lt,„j de al foştilor lui şcolari. S‘’1PV ‘"-ta'acolo fericit şi mulţumit, lângă frăţiorul lui mai tânărf eroul dela Ihvgodaveln, !

Fericită familie, Doamne, care în aceste cumplite vremuri poate da mai mult decât un singur erou ! înzestrat cu mult spirit de observaţie, Marosin în conversaţiile cu prietenii spunea adesea lucrurile înfăşurate în vălul unei ironii subtile, care-i aducea din partea celor cari nu-1 cunoşteau, şi unele replici... Noi care-i cunoşteam sufletul lui bun şi curat găseam ocazia câteodată de a face cu el şi puţină dialectică, din care nu rareori Marosin ieşea învingătorul.

Astăzi dânsul este învinsul soartei crude şi discuţiile noastre dăscăliceşti nu le va mai alimenta niciodată cu spiritul său vioi şi în formă incisivă, bunul Marosin !

Cunoscându-ne de mult, întotdeauna ne-am stimat şi iubit reciproc.

Cu predispoziţii organice către maladii cari l-a răpus, Marosin avea de’ câţiva ani tot mai dese crize prevestitoare ale desnodământului final.

Norocul care adesea este marele regulator al destinelor omeneşti, dacă i-ar fi cruţat poate şi unele dureri morale în anii ultimi, poate că ni l-ar fi păstrat încă ochilor şi afecţiunii noastre.

Moartea fratelui său, locotenentul erou Ioan Marosin, oricât i-a înălţat sUtletul ca român, nu putea uita, ca ')U: şi ca frate, pierderea aceluia pe care sufleteşte profesorul Marosin îl formase 1

Mici mizerii omeneşti, meschine incidente profesionale inerente unei vieţi omeneşti, i-au dat poate —cine ştie_ lovitura de graţie unui organism debilitat deja şi obosit de atâtea privaţiuni ca şi de o prelungă rezistenţă.

In această clipă ceeace a fost pământesc din profesorul şi colegul nostru Atanase Marosin, trece pentru cea din urmă oară prin faţa şcoalei la care dânsul o viaţă întreagă a profesat ca un distins apostol.

Prin glasul meu modest, ecoul slab al unui suflet plin de jale, în numele colegilor tăi dela liceul „Unirea", pe care înainte de a-i iubi, i-ai stimat ca coleg bun când trăiai, te salut suflet ales şi după străvechiul nostru obicei îţi zic cu glas de durere’:

Mergi liniştit şi ţărâna să-ţi fie uşoară ; căci astăzi corpul tău chinuit a găsit uşurare !

77

CUVÂNTARE

ţinută la moartea profesorului Atanase T. Marosin

ele T. lordănescu în numele corpului didactic, la casa defunctului.

In învălmăşagul teribil al vremii în care ne sbatem nimic nu este 'mai dureros pentru cei ce cugetă de ca gândul că nu sunt destule elemente, cari să poma druma tinerimea pe calea binelui şi a adevărului. Ue ac ia o înfiorare ne a coprins pe toţi atunci când nt s a anu ţat moartea colegului întrebăm toti, printre nostru lacrămi iubit Atanase Marosin. de regrete, oare Şcoala . noastră este sortită să dea tributul său de suflete ale fiecare an, toomai ea care are nevoie aşa de ma oameni convinşi de marea ei menire în îndreptarea r de care sufere’ omenirea. Este adevărat că toţi ° sunt legaţi prin aceiaşi lege, căci ne naştem Pen zj murim. Spaţiul care se găseşte între prima ş« j)e este nesigur şi variabil şi dacă ne gândim la "ecaz Q vieţii este lung chiar pentru un copii. Cu toate ac site ume întreagă se plânge de acest eveniment care^p "_ şeală pe nimeni si cu atât mai mult ne plângem fesorii cari suntem nişte luptători. „ . , tre-

Intreaga viată a unui profesor este o tupiă Ş cu buia să şi-o vândă cât se poate mai scump A. “căturile ignoranţa, a lupta cu superstiţia şi cu toate ap rele este o luptă cum numai în gigantomahm e £oleg descrie. Iată de ce atâtea regrete pentru defui « mâjne care până ieri lupta fără să se gândească la ziua u ^ făcând planuri cum să scoată o lume mai om , ^ maj dreaptă iar acum întins şi fără suflare a înceta. i ^ ^ gândi a încetat de a mai privi la ţinerile vlăsta teptau vorba sa, mintea sa, inima sa pentru a pe calea binelui, adevărului şi frumosului. 20

Ca coleg si prieten cu care cot la cot mmic ani după ce-l’cunoscusem încă din universitate P că defunctul putea servi ca model celor mai s nu dagogi. Om scrupulos în îndeplinirea datorie P Ma o neglija nici în cele mai grele împrejurări, A

78 rosin, putea fi luat ca model în privinţa modului cum ştia să-şi îndeplinească sarcinile pe cari şi le lua. El se transplanta cu sufletul său în sufletul celor ce voiau să-l înţeleagă şi de aci acel farmec ce impuneau tuturor celor ee-1 ascultau vorbind. Nu odată, când eram director,, am azistat la lecţiunile colegului Marosin pe care veşnic le făcea în picioare, înaintea elevilor săi pe cari îi vrăjea cu claritatea expunerii. Şi ce nu se poate învăţa din faptele istorice expuse în mod magistral cum numai Marosin avea darul să le expună. Cartea vieţii era cartea de istorie pentru el şi elevii săi trăiau evenimentele prezentului în explicarea trecutului. Pierderea unui astei de profesor este de neînlocuit şi învăţământul va suferi mult aşteptând ca noi elemente să se ivească şi să se formeze. Noi toţi, tineri şi bătrâni, ' dacă comparăm scurtimea vieţii cu imensitatea timpului, vedem cât de mult trebue să ne grăbim, căci imensitatea ştiinţei trece de barierile timpului şi atunci te gândeşti la cuvintele' înţeleptului Solomon : ,,Ştiinţa lurnei aceştia nebunie înaintea lui Dumnezeu este" ; Şi în alt loc : „Cine adaogă ştiinţă adaogă durere". O viaţă întreagă cheltueşti ca să cercetezi până în cele mai mici amănunte chestiuni subtile şi delicate, pentruca în cele din urmă să observi că au ştii nimic şi că viaţa ta trudită ai micşorat-o făurindu-ţi idealuri cari au fost clipe şi s’au sfărâmat la o adiere de vânt. Astfel trebuia să fi cugetat colegul nostru iubit în ultimile cli, e, căci o conştiinţă de stoic l-a însoţit până în ultimile momente. Pare că-mi aduc aminte de’ acel filozof care dus la moarte spunea şcolarilor că nu are decât un singur regret, acela că nu poate descrie ultimile senzaţii când va fi decapitat. Colegul Marosin a plecat din mijlocul nostru tocmai în puterea dasvoltăriî sale şi într’un moment când era mai necesar. Deşi suferind, ei îşi făcuse un program bine definit din care nu a ieşit decât când a fost nevoit, răpus de boală să plece din fata elevilor săi. In adevăr a plecat în veşnicie de unde începuse, dinaintea şcolarilor, care văzând pe îndrumătorul lor pălind, n’au avut alt gând decât rugi ferhinţi pentru însănătoşirea aceluia care. ştia să le umple sufletele cu dragostea lui părintească. Rugile

79

nevinovate ale copiilor IUI cili fost împlinite, mai ele făuritor de destine a dscis altfel, el ne-a răpit deja datorie pe colegul Marosin care renunţase la toate plăcerile pentiu ca să-şi poată îndeplini datoria de profesor, care singură duce la fericire, cum credeau cei vechi. Munca din greu, acum după război, cu elemente mai puţin apte pentru primirea unei culturi potrivită cu timpurile în care trăim, forţaţi sa muncim mai mult decât se prescrie de ştiinţă, mulţi se simt istoviţi, iar alţii cad sub coasa nemiloasa a morţiu

De aceea, noi colegii tăi, iubite Marosin, depunand lacrimi ferbinti pe corpul neînsufleţit al tău, suntem îngrijoraţi de viitorul şcolii noastre, je-am preţuit şi te-am stimat totdeauna, căci vedeam în tine pe profesorul sei ios eare impunea respect prin-seriozitatea şi ştiinţa pe care o posedai cu preciziunea care nu-ţi scăpa niciodată.

Voi şcolari, nu puteţi uita pe bunul vostru profesor, care predândit-vă ştiinţa cea mai atrăgătoare făcea să vibreze. El îsi punea toate silinţele ca să facă di ( oameni folositori societăţii în care vă trimitem. IJ nu şi-a precupeţit darurile sale bogate, vi le-a pus vouă la dispoziţie si până în ultimile momente v a spus: Folosiţivâ de ele cu toată dărnicia". De aceea voi iubiţi şcolar, se cuvine să păstraţi neştearsă amintirea celui ce \ a fost profesor, căci numai astfel veţi proba ca sfaturile ş« îndemnurile lui pentru dragostea de bine, adevăr şi frumos Ll pătruns în inimile voastre tinei e. ......... Omni" asa se exprimă un scriitor indian de acum 3000 ani, este ca o plantă. Tot ca ea se naşte se desvoltă si piere, dar nu complet c. precum dmtr o planta rămâne sămânţa, tot aşa rămâne ş. omului oper le sale, cari duc existenta celui dispărut mai departe Voi şcolari cari acum plângeţi pe profesorul vostru iubit, sunteţi opera lui, cari veţi transplanta ma, departe sufletul sau. Colegii tăi, iubite coleg şi prieten cu care unu au luptat alături 20 ani alţii mai mult, alţi, ma. puţin, cu aceeasi dragoste te privim ca ş. atunci când ne vedeam fiecare dimineaţă. Sufletul tău va f. printre noi, căci nu credem să planeze departe de acei pe car. l-ai iubit ş. dacă ai fi văzut disperarea cu care no, ca ş, ?colanLam aflat de năprasnicul tău sfârşit, ai fi fost asigurat ca dia-

80

gostea desinteresată găseşte un loc de onoare în sufletele colegilor şi şcolarilor într’un timp când toate sentimentele nobile au fugit de pe acest pământ. Din sterile senine în care vei pluti, vei putea să vezi că sămânţa aruncată de tine a fost în pământ bun şi nu va da decât roade folositoare patriei pe care voim s’o ridicăm.

Ne vom ruga celui a-tot-puternic să ne dea putere ca să facem dragostea noastră roditoare în serviciul umanităţii şi să ne putem ridica mintea şi inima mai presus de nimicurile zilnice, căci numai astfel vom putea să înlocuim lipsa ta.

Dar dacă noi vom găsi consolare în muncă, tu laşi în durere familia căreia te devotaseşi ca şi şcoalei. Eşti cu adevărat de neînlocuit, dar ai avut parte de soţie devotată, cu însuşiri de matroană romană; ai avut norocu 1 şi ai format copii buni si ascultători care, este adevărat, că te vor plânge cu disperarea în suflet, dar să nu uite că ai fost un părinte model, că regretele ce se văd pefeţele tuturor privitorilor sunt o consolare pentru ei cari continuă amintirea ta. Dacă mormântul închide astăzi pe cel pe care îl iubeaţi, nu vă lăsaţi copleşiţi de durere, ci păstrându-i veşnică amintirea, să-’l imitaţi in actele voastre şi să-i duceţi mai departe opera începută. „In zadar ne străduim să aducem prin lacrimile noastre sânge si viaţă în corpul pe care sufletul îl părăseşte11 zice bătrânul Horaţiu.

Te vei coborî în mormânt Iubite coleg, unde toţi vom merge şi noi, ca şi şcolarii cari privesc cu regrete adânci golul lăsat de tine, îţi vom zice un. ultim adio şi vom presăra flori peste groapa care se va închide şi voin spune în interior ii nostru frumoasele versuri din Rrgveda : „Duceţi-1 în acel regat veşnic şi nemuritor din care se revarsă strălucirea de soare, unde este desfătare şi fericire, unde locueşte bucuria, unde poftele şi dorinţele se potolesc, acolo fă-1, o Doamne, nemuritor.

Dumnezeu să te odihnească împreună cu drepţii si să-ţi fie ţărâna uşoară.

ifim loî

CUVÂNTAREA

11)02 fi-OI îfirrr £njt

elevului Nestor I. Ion din clasa a Vili a

Snj'lctr t'rnnlc, l,ilinii uilrixial<‘>,

■rii i JsOÎ fi'f! ) c jmfiq olfii isub , * .otfiîm ii

Acelui pe .care l-am însoţit pană aici cu sufletele înccate de tristeţe, aceluia care mai sta :ii lamina zilei acum pentru ultima Oară, acelui care va dispărea in curând în groapa neagră care desparte pe vii de morţii Minţi, îi depuneju noi,' elevii iui, noi, suflete din Sufletul lui,, noi, copiii lui, pe groapa ce-l închide, prinos, sentimentele de adâncă tristete si de ..ctărmurit regret,. ,,,

Aceluia care timp de o. viaţă întreagă şi-a /petrecut zilele obscur, aeeluia care .a suferă poate, de atâtea ori din cauza noastră, aceluia care a ştiut , să fie mare în UD existenţa lui nebăgată în seamă, aceluia sub paza şl îndemnurile căruia au înflorit sufletele noastre, aceluia a cărui vie amintire ne înfiorează în faţa misterului morţii, noi, efevii de liceu, îi trimitem ultimul salut şi odată cu el, cute o fărâmă din sufletele noastre, sâ-i mâiigâe somnul 1 veşnic.

Odată cu mormântul negru ce-l va închide pentru totdeauna, odată cu movila de pământ nebăgată în seamă ce va acoperi' rămăşiţele trupeşti ale aceluia care a ştiut să fie mi suflet, în sufletele fiecăruia dintre noi, în lotul ■ cei mai adânc, mai dureros şi mai iubitor al său,-se sapă altul î„ care amintirea lui ya trăi mereu venerat. Şi dâcS pe acest mormânt de humă neagra vor lipsi florile, dacă nici o lacrimă nu va mai adapa pămânutul în care va zăcea defunctul uitat, în acele mici cavouri din sufletul fiecăruia din noi, preotul amintirii va sluji neîncetat, cântând cu glas de durere rugăciuni de regret!

Un respect care repede se schimbă- în iubire şi această1 iubire întărită mereu, în fiecare au lei mai inuit, săpat

tot mai adânc în sufletele noastre, care suntem fiii lui sufleteşti, nu poate trece cum trec lucrurile din lume. Impresiile pe cari defunctul le-a produs, sentimentele pe cari le-a semănat şi le-a văzut încolţind în noi, sunt de o natură mai nepieritoare, mai Dum’nezeească.

Un om pe care îl vezi azi vorbindu-ti, şoptindu-ţi cu glasul lui blând vorbe pentru suflet, pe care îl vezi umblând în faţa ta, stăpânit de acelaş dor de muncă de care n’a fost o clipă părăsit îrr viaţa lui, şi acest om a dispărut a doua zi, mut, şi cu o privire de ghjaţâ care spune doar jale pentru suflete, acestea nu sunt lucruri ce pot fi uitate.

Şi moartea neaşteptată, moartea pânditoare care ucide pe cei ce se sacrifică, moartea aceasta a făcut sacrificiul defunctului mult mai mare, imens:

Regretul nostru.al tuturor, sufletele noastre îngenunchiate în rugăciune pe mormântul lui, sunt pentru modestul şi uriaşul său sacrificiu, cea mai mare răsplată. In mormântul lui negru, trupul lui va zăcea pe regretele noastre. Iar sufletul lui de sus, va pluti în beatitudinea cerească a apoteozei pe care i-o vor făuri osanalele recunoştiniei noastre.

întristată adunare,

Acelui care doarme aeum somnul fără deşteptare, acelui pe care îl plâng sufletele noastre, acelui drept, cinstit şi iubitor, aceluia pe care moartea ni l-a apropiat mai mult de suflete, să-i fie ţărâna uşoară. Dulce să-i fie somnul acelui ce doarme pe florile albe ale sufletelor noastre, pe iubirea şi recunoştinţa noastră, aceluia care murind afară, trăeşte în noi.

Aceluia care ne-a fost tată, prieten, frate, acelui care a fost apostol, fără vanitate, acelui care lasă în urmă ;ţtâtea regrete, să-i fie ţărâna uşoară.

Cu ocazia înmormântare; lui Atanase Marosiii a mai vorbit în numele partidului libera! în care defunctul era membru marcant, d-1 avocat Crângu.