LEON KALUSTIAN -100 de ani de la naştere

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „DUILIU ZAMFIRESCU” VRANCEA

LEON KALUSTIAN 100 de ani de la naştere incursiuni biobibliografice

EDITURA ANDREW Focşani – 2008

Editor: Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Str. Mihail Kogălniceanu nr. 12-13, tel./fax 0237 214562 www.bjvrancea.ro, bjfocsani@vrancea.info

Coordonator: Teodora Fîntînaru – director, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Prefaţa: Gabriel Funica Selecţie şi ediţie îngrijită de: Nicoleta Oprişan Coperta 1,4 şi prelucrarea electronică a documentelor: Grigore-Virgil Pătru

Carte editată cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea

Leon Kalustian: un călător printre cărţi În pofida aparenţelor, a unei industrii tipografice impresionante cantitativ, starea culturii şi informaţiei scrise pe hîrtie e mai curînd precară. Această fragilizare excesivă este efectul direct al crizei, din ce în ce mai evidentă, de receptare. Lumea contemporană pare hipnotizată de virtuţile ecranului, de imagine ca informaţie transmisă şi conştientizată instantaneu. Rîndul scris, indiferent ce exprimă, a ajuns să plictisească ba chiar să irite firile sensibile. Nevroza noilor timpuri moderne ne face să fim nerăbdători, instabili şi dilematici. Însuşi timpul nu mai are răbdare. Am putea, la o adică, să măsurăm timpul liber cu telecomanda. Obişnuinţa şi plăcerea cititului de cărţi se restrînge vizibil pe măsură ce alte formule de divertisment, mai lesnicioase, pun stăpînire pe viaţa privată. Cartea, obiect atît de intim altădată, se înstrăinează şi de la o vreme parcă ne şi pune în situaţii electiv imposibile. În trecutul nostru istoric nu prea îndepărtat, datorită contextului nefericit, unele cărţi se vindeau precum pîinea caldă. Poate şi pentru faptul că nu prea era pîine, în general, caldă în special. Era o bucurie întristătoare pe fondul unei puzderii de neajunsuri. Acum s-ar zice că ne-am claponit. Rafturi supraetajate ori în lungime interminabile revarsă asupra noastră mii de volume care mai de care mai promiţător interesante. Chit că în unele cazuri nu te alegi decît cu ambalajul iar în altele cu un conţinut fad. Oricum, civilizaţia cărţii a apus demult. Înregistrăm acum, ca observatori, moartea termică a galaxiei Gutenberg, tocmai prin această multiplicare spectaculoasă a formelor.

Deloc întîmplător acest preambul sumar, unii vor spune pesimist, menit să însoţească demersul Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” din Focşani la împlinirea unui secol, anul acesta pe 18 octombrie, de la naşterea în 1908 a lui Leon Kalustian, ziarist remarcabil, scriitor, om dedicat prin excelenţă cărţilor şi cuvîntului tipărit. La sugestia d-lui Ioan Codreanu, iniţiativa prof. Teodora Fîntînaru şi contribuţia însemnată a bibl. Nicoleta Oprişan, în ce priveşte selectarea, ordonarea şi structurarea materialelor documentare, acest demers ia astăzi forma unei lucrări tipărite cu titlul Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobliografice.

Biblioteca D/Z ca instituţie, în măsura în care limitele fireşti îi permit, nu este preocupată numai de ceea ce îi revine prin definiţie, prelucrarea şi comunicarea colecţiilor, mai are o misiune foarte importantă, aceea de a îngriji cît mai responsabil memoria culturală a locului prin recuperarea, revalorificarea patrimoniului cultural, întregirea lui cu oameni şi fapte din trecut şi sprijinirea, dacă nu mai mult, a celor din prezent. Prin urmare, Biblioteaca D/Z consideră ca are o datorie şi o obligaţie morală mai întîi faţă de intelectualul Leon Kalustian care, prin talent dar şi multă strădanie personală, a reuşit ca într-o perioadă de mari confruntări ideologice, să impună jurnalisticii româneşti interbelice o notă foarte personală şi deloc simplă, dacă ne amintim că atunci s-a manifestat în presă poate cea mai strălucită garnitură de publicişti, inegalabilă azi, pomenindu-i doar pe Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, N. D. Cocea, Eugen Jebeleanu, N. Carandino, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Octav Onicescu, Tudor Teodorescu-Branişte. Referindu-se, în cuvîntul prefaţator al “Conspiraţiilor, la gazetarul Leon Kalustian, Valeriu Râpeanu menţionează: Contemporanii îţi amintesc scrisul său acid, incisiv, cu măsură şi pondere intelectuală, fraza lui tăioasă, verbul său categoric, plin de subtile şi rafinate ironii. Şi nu putem să nu adăugăm faptul, altminteri destul de cunoscut, că în urma unei serii de articole publicate în “Lumea Românească” Leon Kalustian determină retragerea din fruntea ziarului “Universul” a însuşi “mogulului” Stelian Popescu. Întreaga publicistică a lui Leon Kalustian, om

declarat de stînga cu închisorile la zi ca şi Petre Pandrea, ar binemerita strînsă în volum şi, ne amăgim noi, recomandată ca material de studiu studenţilor români la jurnalism. Cu acest prilej comemorativ Biblioteca D/Z mulţumeşte public rudelor şi urmaşilor lui Leon Kalustian pentru importanta donaţie de carte provenită din biblioteca personală a acestuia, ce s-a constituit într-un fond distinct (Fondul Leon Kalustian) inventariat, clasificat, dispus pe domenii. Aveam să descoperim cu plăcută surprindere, prelucrînd biblioteconomic carte cu carte, că dincolo de redutabilul ziarist Leon Kalustian, care a făcut din articolul de ziar un veritabil exerciţiu de stil, se află un cărturar autentic, un peregrin prin universul cărţilor, o personalitate formată şi maturizată la marea şcoală a lecturii, a cititului metodic, un autodidact dotat cu o inteligenţă superioară care a înţeles că numai talentul scriitoricesc nu este suficient.

Am avut aşadar surpriza să ţinem în mînă cărţi şi ediţii pe marginea cărora Leon Kalustian a făurit celebrele “Facsimile” (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975 şi Editura Ararat, 2000) ca şi unele texte cuprinse în volumele de “Simple note” (Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, 1982, 1983, 1985). Am avut deasemeni plăcerea să redescoperim un intelectual pregnant, un scriitor robust, tonifiant, ce nu va uita să evoce, ori de cîte ori va avea prilejul, cu o sensibilitate aparte oraşul şi locurile natale şi ale cărui scrieri s-ar cuveni recuperate, reeditate cu adăugirile survenite ulterior, în condiţii grafice actualizate.

Gestul Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu”, cu siguranţă modest, este şi o încercare de sensibilizare, de familiarizare a publicului, mai întîi focşănean, cu unul dintre concitadinii săi a cărui evoluţie culturală, de excepţie, ne onorează pe noi, cei de acum, să-i facem ştiută prezenţa. Bine aţi revenit, domnule Leon Kalustian !

Bibl. Gabriel Funica

Notă editorială Aşa cum se observă, încă din titlu, prezenta lucrare oglindeşte viaţa şi personalitatea publicistului vrâncean Leon Kalustian.

Amintirile şi impresiile celor care l-au cunoscut pe Leon Kalustian, dar şi gândurile publicistului despre viaţa şi profesia sa sunt reunite în capitolele – Omul – Leon Kalustian şi Leon Kalustian despre Leon Kalustian. Evocările sunt ordonate cronologic pentru a se putea urmări mai bine evoluţia publicistului. În paginile lucrării de faţă, este inclus şi un segment reprezentativ din corespondenţa personală a lui Leon Kalustian.

Pentru o mai bună cunoaştere a personalităţii şi vieţii ziaristului vrâncean, de către cititorii noştrii, această biobibliografie omagială este însoţită de documente, acte şi fotografii din arhiva lui Leon Kalustian, cum ar fi cererile de graţiere semnate de surorile sale, şi deasemenea de soţia sa.

Varia – aşa cum ne spune şi titlul acestui capitol, cuprinde diferite materiale, care vin să completeze biografia jurnalistului consacrat în perioada interbelică (recomandări, autografe, dedicaţii). În realizarea acestui proiect editorial, contribuţia deosebită a fost a Domnului Ioan Codreanu, nepotul de soră şi legatarul testamentar al lui Leon Kalustian, care a avut bunăvoinţa să doneze Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea cărţi, periodice, documente care au aparţinut marelui ziarist, constituindu-se astfel Fondul Leon Kalustian – sursă principală de informaţie pentru acestă carte. În numele instituţiei noastre şi a cititorilor acesteia, mulţumim Domnului Ioan Codreanu, pentru acest gest cultural.

Prelucrând Fondul Leon Kalustian, atât în varianta tradiţională cât şi cea informatizată, am avut onoranta surpriză, să găsim multe articole scrise de ziaristul vrâncean, între anii 1936 – 1938, în revistele „Zorile” şi „Lumea Românească”, care nu au fost incluse în volumul „Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democrată”. Aceste articole, mai sus menţionate, se regăsesc în lucrarea noastră, sub formă de listă şi deasemenea venim şi cu câteva exemple. În paginile lucrării vom întâlni o listă de cărţi cu autografe din Fondul Leon Kalustian, redactată de colegul nostru, domnul Gabriel Funica.

Această carte dedicată lui Leon Kalustian şi editată de instituţia noastră, păstrează ortografia surselor.

Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice nu se doreşte a fi o monografie, în sensul consacrat al termenului, cât mai degrabă un început promiţător, sperăm noi, un prim şi inedit pas documentar spre reconsiderarea activităţii sale scriitoriceşti.

Bibl. Nicoleta Oprişan

LEON KALUSTIAN Repere biografice Pseudonime: Democrit, Elka, Lucullus, Kalunkar, Al. Teodoru, Vladimir, Kalvincar – pseudonim format din anagrama celor trei nume: Leon Kalustian, Ion Vinea şi Nicolae Carandino, care publicau împreună rubrica „Panerul cu raci” de la pagina a doua a revistei „Facla”.

Multe articole au foste semnate L.K. 17 oct. 1908

Se naşte la Focşani, Leon Kalustian - primul copil al familiei Sarkis Kalustian (1867-1921) – armean ajuns prin vitregiile istoriei în ţinuturile Vrancei şi Iulia Kalustian, născută Gherghel (1876-1948) – româncă din Ardeal. Leon Kalustian a avut două surori şi un frate – Vartuhi (1910-1998), Manuil (1911-1985) şi Satenig (1916-1996). În oraşul de pe Milcov, urmează cursul primar şi o clasă de liceu, după care se pregăteşte ca autodidact.

Părăseşte de tînăr – la vârsta de 20 de ani, oraşul Unirii şi se stabileşte în Bucureşti.

1926

Îl întâlnim deja în presa de stânga a vremii, fiind un pamfletar de temut care totdeauna a apărat valorile democraţiei. A cunoscut, sau a fost în preajma multor protagonişti ai scenei politice româneşti interbelice. Leon Kalustian a scris virulente articole împotriva lui Stelian Popescu, directorul cunoscutului cotidian “Universul”.

Este redactor la ziarele Cuvântul (1926-1927), Curentul (1928-1934), ABC, Zorile (cu Emanoil Socor), Lumea românească (editat de Zaharia Stancu), coordonator al oficiosului România (1938-1940), scos de Cezar Petrescu în 1940. Colaborează la Mişcarea (1931-1932), Facla (directori Ion Vinea şi Nicolae Carandino), Adevărul, Dimineaţa.

8 mai 1951

Leon Kalustian cade victimă valului de arestări ale regimului totalitar comunist, alături de zeci de mii de intelectuali şi personalităţi ale vieţii politice democratice şi ale celei religioase din România, fiind arestat şi reţinut administrativ fără să fie judecat, timp de patru ani, în închisorile de la Jilava, Gherla şi Văcăreşti.

30 dec. 1960

Este arestat pentru a doua oară.

18 sept. 1961

Este judecat şi condamnat penal conform sentinţei nr. 285 din 18 septembrie 1961 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Bucureşti, la opt ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, în perioada 1956-1960, prevăzută de art.

325, alin. 3, lit. C din Codul Penal. Printre cărţile „incriminate” s-au numărat: „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere, volumele „Povestea vieţii mele” de Regina Maria, „Mustul care fierbe” de Octavian Goga şi „Memoriile regelui Carol I” a căror difuzare era interzisă fiind considerate un pericol pentru orânduirea socialistă.

17 apr. 1964

După executarea a patru ani de pedeapsă, Leon Kalustian este eliberat din penitenciarul de la Gherla, ca urmare a unui decret de graţiere colectivă.

1975

La Editura Eminescu, apare volumul Facsimile, editat cu sprijinul lui Nicolae Carandino şi Valeriu Râpeanu.

1976

Iese de sub tiparul Editurii Eminescu, selecţia de articole publicate între anii 1936-1938, în ziarele „Zorile”, sub conducerea lui Emanuel Socor, şi „Lumea Românească” sub conducerea lui Zaharia Stancu, Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, volum reprezentativ pentru activitatea de gazetar democrat a lui Leon Kalustian.

1978

Graţie lui Vartan Arachelian, Leon Kalustian începe colaborarea la revista “Flacăra” a lui Adrian Păunescu, prin rubrica Simple note.

1980 - 1984

Publică la Editura Eminescu, sub directoratul lui Valeriu Râpeanu, cele patru volume “Simple note”. Cărţile sale au fost bine primite de public şi s-au bucurat de aprecieri deosebite din partea criticii literare.

23 iun. 1983

Uniunea Scriitorilor, datorită lui Dumitru Radu Popescu i-a acordat „ilegal” o pensie sub formă de „ajutor lunar”. Cînd s-au făcut ultimile validări înainte de 1989, pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, numele lui Leon Kalustian şi al lui Mircea Ionescu-Quintus au dispărut de pe listă, în urma unor imperative indicaţii superioare.

1985

I se acordă Premiul Revistei Flacăra pentru „credinţa cu care a slujit mai bine de o jumătate de veac cuvântul fierbinte al presei”.

oct. 1989

Doctorul Vasile Tuchel îl consultă şi îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu starea sănătăţii sale.

Leon Kalustian pleacă la Focşani, unde urma să fie îngrijit de cele două surori ale sale, Vartuhi şi Satenig.

24 ian. 1990

A încetat din viaţă Leon Kalustian. A fost înmormântat la cimitirul armenesc din Focşani. L-au condus pe ultimul drum, printre alţii, Andrei Bordeianu, Vartan Arachelian, Paul Lăzărescu, Nicolae Arsenie.

1994

Printr-o hotărâre a Primăriei Focşani, străduţa „Tunel”, pe care se afla casa familiei marelui gazetar, a primit numele – Leon Kalustian (aflată, actualmente, între străzile Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Nicolae Titulescu – capătul spre fosta RAGTL).

1995

În şedinţa publică din 19 iunie 1995 a Curţii Superioare de Justiţie (Decizia nr. 32, Dosar Nr. 47/1994), Leon Kalustian a fost reabilitat juridic.

10 martie 1997

Domnul Ioan Codreanu, nepotul publicistului Leon Kalustian, legatarul său testamentar, donează Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, 1578 de publicaţii (cărţi, periodice şi broşuri), ce au aparţinut scriitorului Leon Kalustian.

14 mai 1997

Ziaristul Nicolae Arsenie (prieten devotat şi coleg) a comandat la Sighişoara pe cheltuială proprie, 4 plăcuţe indicatoare – „Leon Kalustian – ziarist, 1908-1990” pe care le-a montat la cele două capete ale străduţei „Tunel”. Tot Nicolae Arsenie a pus o placă memorială din marmură pe care scrie: „În această casă a trăit, a scris şi a luptat pentru democraţie, timp de 40 de ani, gazetarul Leon Kalustian (1908-1990)” şi pe casa de pe str. Maria Rosetti nr. 16, apart. 1, sector 2 din Bucureşti, în care a trăit ziaristul focşănean, timp de 30 de ani.

1998

Cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian, apare la Editura Agerpress Typo, volumul Simple note din “Simple note” cu o „Notă biobibliografică” a domnului Ioan Codreanu (nepotul publicistului).

1999

A fost primit membru post-mortem al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

2000

Editura Ararat reeditează volumul completat cu fotografii de familie, inedite.

Facsimile,

2-8 iul. 2001

La Simpozionul „Focşanii de ieri şi de azi – Dialog cultural”, organizat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cu ocazia „Zilelor Municipiului Focşani – 2001”, domnul Ioan Codreanu, prezintă expunerea „Un destin potrivnic: Leon Kalustian”.

26 ian. 2005

„In memoriam Leon Kalustian” – expoziţie de carte din fondul Leon Kalustian al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea şi organizată de aceasta, cu prilejul împlinirii a 15 ani de moartea publicistului.

15 sept. 2005

Sala Periodice a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea primeşte numele publicistului vrâncean Leon Kalustian.

Omul – LEON KALUSTIAN

Nicolae Carandino Tot armean era şi Leon Kalustian ... dar de altă Factură. Frumos, de o eleganţă à la italiène, dar tăcut şi discret, plin de farmec. L-a caracterizat odată Victor Eftimiu văzându-l cum se apropia de terasa cafenelei: „Uită-te la el! Observi ce pas elastic şi legănat? Parcă ar purta o tavă cu şerbet pe coridoarele seraiului!”

Departe de asemenea meteahnă, însă, L. Kalustian era celebru şi prin succesele lui feminine. În viaţa foarte mondenă pe care o ducea, pocherul, cursele, ceaiurile de cucoane îi furau destul timp, ca restul să rămână consacrat scrisului şi, mai ales, relaţiilor de presă. Leon Kalustian era în termeni excelenţi cu Al. Vaida Voievod, cu Argetoianu, cu Armand Călinescu şi cu Virgil Madgearu, cu Grigore Iunian şi cu colonelul Petrescu. Citez câteva nume la întâmplare, fiindcă, pe lângă aceştia, mai erau mulţi alţii care îl considerau printre intimi.

La început, proaspăt descins de la Focşani, a avut o activitate foarte intensă în presa politică. Odată cu venirea dictaturilor, a preferat să joace un rol de culise, un rol foarte important, de care au profitat prietenii lui, mai ales cei de stânga. În mod neaşteptat, un ziarist de reală calitate se retrăgea de pe primul plan al activităţii fără ca prezenţa să-i fie mai puţin simţită. Izbucnirea războiului a prelungit în mod firesc absenţa, pe care o va întrerupe doar peste treizeci de ani un senzaţional debut în istoriografia literară. Acestea sunt datele biografice ale unei cariere înregistrate de cronica interbelică. Puţini ştiu însă că talentatul ziarist este în acelaşi timp un om foarte cultivat, bibliofil şi... bibliograf, colecţionar de artă, pasionat de muzică. M-am întrebat adesea cum poate fi Leon Kalustian atâtea lucruri contradictorii în acelaşi timp. Şi am surâs, ascultând pe aceia care – în bine sau în rău – s-au gândit să-l rezume şi să-l califice.

(L. Kalustian ar fi împlinit în acest octombrie 85 de ani. În: Ararat, Anul IV, nr. 10(40), 1-15 octombrie 1993.)

Constantin Virgil Gheorghiu [...] În fotoliul lui, ca la el acasă, e instalat Kalustian. Ne aşteaptă. E un playboy. Tot Bucureştiul îl cunoştea. E nelipsit de la premierele de teatru şi operă, de la curse şi de la toate reuniunile mondene, în compania unor femei frumoase, a unor actriţe celebre, a unor fiice şi soţii de diplomaţi străini, ca şi de demnitari români.[...]

(Bogdan-Căuş, Arşag. Despre un armean enigmatic. În: Ararat, Anul X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 2.)

Varujan Vosganian [...] Tot necăsătoriţi au rămas şi fraţii Kalustian. Singurul căsătorit a fost Levon, care aplecat de timpuriu la Bucureşti. A avut glorie ca gazetar în capitală, a trăit în preajma oamenilor importanţi şi devenise el însuşi o figură cunoscută a saloanelor bucureştene. Elegant, spiritual, cult şi combativ, Levon Kalustian este un model de gazetar cum rar mai găseşti astăzi. A făcut închisoare după război. Şi-a adunat articolele şi le-a publicat la bătrâneţe. Le-a spus „Simple note”, dar tocmai simplitatea aceasta le dă măreţie. L-am cunoscut când eram copil. Aflase că scriu poezii şi m-a chemat la dânsul, în casa lor bătrânească de pe strada Tunelului. Mi-a dăruit un dicţionar. Îl am şi acum pe masa de lucru. Levon a murit puţin după revoluţia din

decembrie 1989. Lumea aceasta nouă, cu moravurile ei îndoielnice, i-ar fi părut, oricum, de neînţeles.[...]

(Vosganian, Varujan. Armenii copilăriei mele. În: Ararat, Anul XII, nr. 3 (216), 1-15 febr. 2001, p. 1, 5.)

Z. Ornea [...] Prin 1953 o întâmplare mi-a îngăduit lectura revistei Reporter, aceea dinaintea directoratului lui N.D. Cocea. Acolo am întâlnit prima oară semnătura lui L. Kalustian şi am citit mai toate articolele sale. Apoi, prin 1956, tânăr redactor la ESPLA fiind l-am cunoscut pe cel care, cu câţiva ani mai înainte, mă încântase în paginile Reporterului. Dar îmi apăruse într-o ipostază şocantă. L. Kalustian o făcea, atunci, pe anticarul de cărţi. L-am vizitat de câteva ori în locuinţa de pe Maria Rosetti şi am achiziţionat destule cărţi, atunci rare şi intruvabile. Fireşte că nu i-am pus întrebări inutile, dar îmi aduc aminte că s-a arătat surprins că un proaspăt absolvent al Facultăţii de Filosofie l-a citit într-o revistă „de altădată”. Nu ne-am mai văzut ani mulţi. Între timp, îl citisem şi în colecţia publicaţiilor, tot de stânga, Zorile şi Lumea românească şi imaginea civismului său militant mi s-a relevat în toată forţa ei cuprinzătoare. Articolele sale din anii treizeci sunt neiertătoare cu dreapta şi extrema dreaptă românească, cu ciuma brună şi cu cea neagră, înfăţiţând hitlerismul, fascismul italian, legionarismul şi cuzismul în toată hidoşenia lor morală şi politică. Şi a avut dreptate atunci când, în 1976, republicându-şi câteva din aceste articole în culegerea Conspiraţii sub cer deschis să o subintituleze „pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică”. Cine le reciteşte astăzi realizează nu numai adevărul diagnosticului dar şi avertismentul lor premoniţial, într-adevăr – laolaltă – tulburătoare.

De câţiva ani buni articolul lui L. Kalustian apare săptămânal în Flacăra. Se recunoaşte imediat aceeaşi scriitură artistă. S-a modificat numai obiectul comenetariului. L. Kalustian nu mai comentează faptul politic sau social cotidian, ci evocă. Evocă nostalgic şi cu mari daruri expresive personalităţi de altădată care, pentru el, cunoscându-le adesea în intimitate, sunt amintiri scumpe. Pentru noi sunt doar fapte de istorie culturală sau literară reanimate, o clipă, de un condei cu har portretistic.[...]

(Ornea, Z. Memorialistică deghizată. În: România literară, Anul XVII nr. 8, 23 februarie 1985, p. 5.)

Aurel Ghimpu „Mustul care fierbe” Pentru ziaristul Leon Kalustian, fost redactor la publicaţiile „Cuvântul”, „România”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, volumul „Mustul care fierbe” al lui Octavian Goga, pe care „l-am vândut scriitorului Ilie Purcărea de la Uniunea Scriitorilor” – cum avea să declare la anchetă – a fost doar una dintre cărţile incriminate care i-au adus condamnarea.

De unde-ai luat? Întrebare obsesivă, pe care avea s-o audă de nenumărate ori în cursul celor patru luni de anchetă, lungi şi obositoare, desfăşurate la U.M. 0123/E din Bucureşti, locul în care erau ţinuţi arestaţi. „Din biblioteca mea. Am vândut multe cărţi, pe care nu le consider interzise. Nu ştiam că există o listă cu cărţi interzise (...)

De la Sterescu am cumpărat mai multe volume de Agârbiceanu, iar de la Petre Nistor am cumpărat ediţii princeps de poezie românească”.

Cui ai dat? „... Opere de C. Stere am vândut unui critic de la „Gazeta literară” pe nume Savin Bratu, împreună cu mai multe volume din „Istoria românilor” de N. Iorga (...) Lui Olaniuc i-am dat să ducă acasă la Victor Eftimiu mai multe cărţi ale acestui autor care însă îi lipseau din bibliotecă (...), iar pentru Olaniuc i-am dat poezii de Demetrius, „Fecior de slugă” şi „Vinul de viaţă lungă” a lui N.D. Cocea (...)”. În rechizitoriu, procurorul (oare pentru a avea mai multă greutate pedeapsa pe care urma să o ceară împotriva colegului nostru de breaslă?-n.n.) a ţinut să sublinieze că inculpatul, „după ce în perioada anilor ’51 - ’55 a fost reţinut administrativ (o condamnare aflată la bunul plac al organelor de represiune-n.n), după eliberare şi până la data actualei arestări a desfăşurat o intensă activitate duşmănoasă regimului democrat popular din R.P.R., prin difuzarea unui mare număr de cărţi interzise...”

Sunt aici amintite „Memoriile regelui Carol I” şi „Povestea vieţii mele” a fostei regine Maria, pe care le-a împrumutat, spre lectură, unui amic, Ilie Savu. Faptul că prietenei sale, Georgeta Canturinari, i-a dat să citească poeziile lui Nichifor Crainic, „Darurile pământului” şi „Ţara de peste veac”... Fireşte, faţă de aceste „grave” capete de acuzare, ce-l transformau pe Kalustian în „duşman al regimului popular”, pledoaria apărării, susţinută de avocatul M. Popilean, s-a redus, cu tot curajul argumentelor, la simple vorbe ce s-au rătăcit prin... sala paşilor pierduţi. „Subliniez că „Memorii” de N. Iorga, sau „Istoria românilor” de acelaşi autor, pe care inculpatul le-a vândut scriitorului Paul Anghel, nu sunt cărţi ideologice sau „incendiare şi subversive”, cum le califică acuzarea. Ele nu pot determina la cel ce le citeşte să adopte o atitudine duşmănoasă pentru comiterea unui delict contrarevoluţionar...” Respingerea cererii de a fi audiaţi martorii Geo Bogza şi Zaharia Stancu nu surprinde. Ceea ce provoacă uimire este că nu s-a cerut şi inculparea apărării pentru că a... pactizat cu duşmanul de clasă.

(Ghimpu, Aurel. Cultura la zid. „Vestale” ei, în zeghe, după gratii. În: Libertatea : Primul ziar liber al revoluţiei române, Anul VI nr. 1443, 2 oct. 1994, p. 2.)

Tudor Octavian [...] Ziaristul Leon Kalustian, fie-i memoria binecuvântată, a refuzat, după ce a ieşit din închisoare, să mai meargă prin Bucureşti altfel decât cu maşina cui se oferea să-l scoată din casă. Cu tramvaiul, cu autobuzul ori cu troleibuzul n-a mai călătorit niciodată. Kalustian refuza să mai aibă de-a face cu necunoscuţi, cu masele largi, cu alte persoane decât cu acelea, foarte puţine, pe care le agrea.

Era un mod de a se izola, de a-şi culpabiliza contemporanii pentru ingratitudinea cu care îi întorseseră multele sale faceri de bine, Când credeai că i-ai descoperit şi ultima mare excentritate de senior, descopereai la bătrânul gazetar alta şi mai mare. De exemplu, că – deşi nu i l-ar fi publicat nimeni – îşi scria zilnic editorialul, exact ca înainte de război şi înainte de a fi băgat de bolşevici în temniţi. Şi că, după ce-şi exprima două ceasuri în scris opiniile despre tot ce se petrecea în România acelor decenii de după 1950, fereca articolul, fără să i-l dea nimănui la citit, într-o ladă cu mii de astfel de editoriale născute moarte.[...]

(Octavian, Tudor. Privind oraşul pe ferestrele troleibuzului. În: Jurnalul naţional, Anul XV, nr. 4241, 21 feb. 2007, p. 3.)

Valeriu Râpeanu [...] Prima mea întîlnire cu Leon Kalustian a vut loc în 1973, la ora şi data fixată de N. Carandino, la sediul Editurii „Eminescu”, adăpostită atunci în Bulevardul Ana

Ipătescu, nr. 39, acolo unde altădată fusese Editura Fundaţiilor Regale. N. Carandino, vânjos, energic, umblînd cu paşi repezi, deschizînd cu fermitate uşile, forma un contrast evident cu Leon Kalustian care, ca de obicei în momentele cînd trebuia să-şi susţină cauza, devenea de o timiditate inexplicabilă. Se fîstîcea, nu-şi afla cuvintele.

Norocul său a fost N. Carandino. Aproape că i-a poruncit să scoată din servieta roasă pe la toate încheieturile şi pe ambele feţe, „comoara” manuscriselor. La început, Leon Kalustian a arătat cîteva luate la întîmplare. N. Carandino era nemulţumit pînă la enervare: „Arat-o şi pe...”, „Ai uitat de...”.[...] [...] Şi de atunci a devenit un alt om. Venea la Editura „Eminescu” de cîteva ori pe săptămînă. Cînd sfîrşea un capitol, îl aducea să-l citim. Participa la tehnoredactarea volumului. Şi-a citit corecturile.[...] [...] Rar întîlneşti pe cineva care să fi avut bucuria confesiunii şi a mărturisirii, cum a avut-o el. Stabilea instantaneu o punte între el şi un necunoscut dintr-o bibliotecă sau o librărie, atunci cînd i se solicitau autografe, sau, pur şi simplu pe stradă, cînd îi era prezentat cineva. Nu se dezlănţuia, nu se precipita. Era mai degrabă un confesiv care depăna o poveste. Se întrerupea pentru nelipsita ţigară şi omniprezenta cafea. Dar cînd să treacă pe hîrtie ceea ce spunea altora cu atîta dărnicie, ceva ca un blocaj apărea şi totul era amînat. Până în ziua fatală. A plecat ducînd cu sine amintiri despre câteva decenii de viaţă politică, socială şi intelectuală românească.

(Râpeanu, Valeriu. O chemare morală şi o vocaţie intelectuală. În: Kalustian, Leon. Facsimile.

Ediţie prefaţată de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Ararat, 2000, p. 5-11.)

[...] Nu urmase nici o facultate, dar avea o cultură întinsă, poseda un rafinament rar în preţuirea artei, era un bibliofil avizat şi cunoscător profund al istoriei contemporane. [...]

(Bogdan-Căuş, Arşag. Despre un armean enigmatic. În: Ararat, Anul X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 2.)

[...] Ca mulţi ziarişti dintre cele două războaie, Kalustian nu avea cultul volumului.

Dar apariţia primului volum i-a schimbat radical perspectiva (...) Cei care au fost martori ştiu cu cîtă frenezie a lucrat la Biblioteca Academiei pentru a-şi aduna doar o parte din scrieri. Apariţia celui de-al doilea volum a fost o surpriză şi mai mare.

Volumul s-a vândut instantaneu, în aşa fel, încât am fost nevoiţi să tragem o continuare de tiraj.[...]

(Karacaşian, Madeleine. 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian : Lansarea volumului Simple note din Simple note. În: Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 1-2.)

Ioan Adam [...] De vreo cîţiva ani urmăresc cu interes şi cu un vag sentiment de „invidie fericită” cărţile şi articolele lui L. Kalustian, impresionante nu doar prin substanţa lor – certă, de netăgăduit – ci şi prin vitalitatea acestui spirit nesupus în faţa anilor, a dificultăţilor, a decepţiilor, mai mari sau mai mici care în atîtea cazuri rod, asemeni ruginei, entuziasmul, disponibilităţile pentru scris. Cărţile (unele faimoase, precum Facsimile) sînt încă puţine, căci timpul n-a fost cel mai bun aliat al autorului, rezervîndu-i, dimpotrivă, dramatice încercări, pomenite aluziv, cu o pudoare structurală.”

(Râpeanu, Valeriu. O chemare morală şi o vocaţie intelectuală. În: Kalustian, Leon. Facsimile.

Ediţie prefaţată de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Ararat, 2000, p.7-8.)

Valeriu Râpeanu [...] Viaţa lui de zi cu zi era însă destul de grea. Atunci, fiindcă Uniunea Ziariştilor din acea vreme nu s-a gîndit la el, cum nu se gîndise nici la alţii, Uniunea Scriitorilor, datorită lui Dumitru Radu Popescu i-a acordat „ilegal” o pensie sub formă de „ajutor lunar”. Membru al Uniunii Scriitorilor n-a fost primit. Cînd s-au făcut ultimile validări înainte de 1989, numele lui şi al lui Mircea Ionescu-Quintus au dispărut de pe listă, în urma unor ferme indicaţii superioare.

Moartea soţiei lui a însemnat pentru el un al doilea mare şoc moral. De-atunci nu s-a mai restabilit. Iar la un moment dat, cancerul i-a luat în stăpânire firavul organism. De multe ori, îl consulta acel admirabil om şi eminent medic, Vasile Ţuchel, care i-a arătat, ca şi lui N. Carandino, o exemplară şi dezinteresată prietenie.

A avut numeroşi prieteni şi aş vrea să amintesc pe cei, mulţi, din redacţia revistei „Flacăra”, care au fost pentru el adevăraţi copii spirituali. Cînd a împlinit optzeci de ani, în toamna anului 1988, sărbătorirea organizată de Nicolae Arsenie, la sediul revistei şi în paginile ei, i-a prilejuit o bucurie rar întîlnită. Omul, într-adevăr, nu este uşor de explicat. Nu urmase o facultate, dar avea o cultură întinsă, poseda un rafinament rar în preţuirea artei, era un bibliofil avizat şi un cunoscător profund al istoriei contemporane. Avea patima scrisului, dar aproape trei decenii nu a scris nimic.

I-a plăcut tot ce era frumos: un tablou, o carte şi... o femeie. Acest om a trăit la moartea soţiei lui o zguduire rar întîlnită, care l-a făcut să regreseze moral. Am fost martorul acestei scene. Se gîndea să dedice soţiei sale volumul trei din Simple note dar, bănuind ce se va spune, a renunţat. Şi într-o zi, pe la mijlocul lui ianuarie 1990, vegheat de cele două surori, care s-au devotat fratelui lor şi i-au ocrotit suferinţele îndurate după 1950 şi slăbiciunile trupeşti din ultimii ani, s-a stins în casa părintească din oraşul său natal, Focşani.[...]

(Râpeanu, Valeriu. O chemare morală şi o vocaţie intelectuală. În Kalustian, Leon. Facsimile.

Ediţie prefaţată de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Ararat, 2000, p.10-11.)

Ioan Codreanu [...]Cât a trăit, Leon Kalustian a fost un om demn şi mândru, nu s-a dus să ceară nimănui ceva pentru el. Dimpotrivă, totdeauna i-a ajutat pe cei aflaţi în nevoie, chiar şi atunci când el însuşi ducea o viaţă plină de privaţiuni. Reintrarea sa în viaţa ziaristică şi literară s-a produs datorită generaţiei tinere şi nu oamenilor care l-au cunoscut ca ziarist în perioada interbelică şi care l-au uitat atunci când era în închisoare.. Pentru un om care, datorită verticalităţii sale, anilor de detenţie, presiunilor şi hărţuielilor permanente la care a fost supus, nu a putut să practice meseria de gazetar pe care a iubit-o atât de mult, timp de peste trei decenii – cei mai rodnici ani din viaţa sa – revenirea la uneltele scrisului a însemnat un puternic suport moral.[...]

(Codreanu, Ioan. 15 ani de cînd Leon Kalustian nu mai este. În: Ararat, Anul XVI, nr. 2 (311), 16-31 ian. 2005, p. 1.)

Adrian Păunescu Când, în urmă cu ani şi ani de zile, îndrăzneam să ofer o rubrică săptămânală unui mare gazetar român, ciumat, pedepsit, interzis, nu-mi închipuiam că voi ajunge ziua în care câţiva fii ai aceluiaşi neam de oameni, ca şi Leon Kalustian, armenii îşi vor aminti gestul meu şi mă vor trata ca atare, luându-mă drept ceea ce şi sunt, un prieten al armenilor. De fapt, nici nu ştiu dacă eu sunt, neapărat, un prieten doar al

armenilor, doar al evreilor, doar al grecilor, doar al ruşilor, doar al nemţilor, doar al maghiarilor. Mă simt întru totul disponibil spre iubire, către orice om lăsat de Dumnezeu pe pământ. Dar am, cu deosebire, vocaţia de a fi lângă toţi aceia care au nevoie de mine, lângă copiii (popoarelor) cu mai puţin noroc.[...] [...] Duminică, 26 ianuarie 1997, Arhiepiscopul Dirair Marchidian şi Vicarul Zareh Baronian au oficiat, la Biserica Armenească din Bucureşti, slujba de pomenire a 7 ani de la trecerea în nefiinţă a marelui gazetar care a fost Leon Kalustian. Am fost invitat cu insistenţă şi m-am dus cu drag, la această slujbă. 55-60 de oameni se aflau înăuntrul bisericii, cu lumânări aprinse în mâini, să se roage pentru sufletul lui Leon Kalustian. Armeni şi cinci – şase români români.

Nu se poate spune că un grup de asemenea proporţii e prea numeros. Totuşi, mă văd obligat să afirm că, print-o anumită forţă interioară, printr-o specială discreţie şi printr-o sobrietate prea puţin răsăriteană, armenii prezenţi la comemorarea lui Leon Kalustian îmi dădea senzaţia că sunt parte dintr-un popor mare. Am ascultat corul Bisericii Armeneşti intonând, într-adevăr, dumnezeieşte, în limba armeană, „Veşnica Pomenire”. Am fost, apoi, după slujbă, invitat alături, în mica şi impresionanta bibliotecă şi în Muzeul dedicat prezenţei armenilor în această ţară, pe care ei au iubit-o şi au slujit-o totdeauna şi n-au trădat-o niciodată, preferând să nici nu spună uneori că sunt armeni, numai de dragul de a păstra unitatea naţională a României.

Dar, acum, în momentele de comunicare de la parastas, ca un omagiu adus ziaristului care, prin forţa şi expresivitatea dramei sale, m-a determinat să-i deschid paginile revistei „Flacăra” şi să devin astfel un prieten recunoscut al armenilor, răsar, ca dintr-o filă de istorie tăinuită, nume de armeni, într-un fel de ziar ad-hoc, pe care-l facem. Aflu, aşadar, că, în anul 1401, Alexandru cel Bun a chemat încoace 30.000 de armeni şi că, astăzi, deşi numărul armenilor din România nu e mai mare de 2000, inteligenţa lor practică şi solidaritatea lor nedezminţită, ne-ar putea face să credem că ei sunt mult mai mulţi, zeci şi zeci de mii, dacă nu sute de mii. Asta nu înseană că nu apar şi glume dure între armeni. Întrucât mama celui pomenit era româncă din Ardeal, cineva afirmă cu maliţie că Leon Kalustian a fost „armean postmortem”, deşi, evident, nimeni nu e mai armean decât Kalustian. [...]

(Păunescu, Adrian. Armenii - Leon Kalustian. În: Vremea, Anul VI, nr. 1124, 27 ianuarie 1997, p. 1, 2.)

Nicolae Arsenie L-am cunoscut când se apropia de vârsta de 70 de ani, când datorită curajului lui Adrian Păunescu şi unei sugestii a criticului Valeriu Râpeanu, paginile revistei Flacăra – fireşte cu totul alta decât cea care se mai arată astăzi lumii sub acest titlu uzurpat -, au recuperat, cum se mai întâmplase sau cum se va mai întâmpla şi după aceea, încă o semnătură prestigioasă a publicisticii româneşti interbelice, iar colectivul redacţional a dobândit prin eleganta prezenţă cotidiană a domnului Leon Kalustian, un reper de profesionalism şi moralitate. Ştiam cu toţii că venerabilul nostru coleg (ne îngăduise să-l socotim astfel deşi ne îndatora ca dascăl şi părinte) care semna, săptămână de săptămână, una din cele mai căutate rubrici, „Simple note”, era o victimă a abuzurilor pe care naivitatea noastră le atribuia unei perioade trecute; ştiam, zic, că făcuse puşcărie, că fusese deţinut politic. Niciodată însă, nici unul dintre cei care-l întâlneam aproape zilnic n-am avut îndrăzneala să-l întrebăm pentru care motiv.

Ne temeam, poate, să nu deschidem fără să vrem o rană greu de cicatrizat. Nici dânsul, cu nobleţea comportamentului aproape proverbială, n-a socotit de cuviinţă să-şi dezvăluie vreodată durerile în faţa noastră. Avea şi o vorbă prin care îndepărta

tentaţia indiscreţiei dacă cineva fie şi aluziv încerca să viseze perimetrul acestor întâmplări biografice: „Asta e istoria, nu-i poţi purta ranchiună”. Şi mai mult, nimic.

Era un domn din toate punctele de vedere. Nu ştiu cum să-mi explic, dar nici familia, nici prietenii n-au găsit un pretext sau ocazie pentru a ne face să aflăm pricina pentru care domnul Leon, publicistul Leon Kalustian a trăit cumpliţii ani de puşcărie.[...]

(Arsenie, Nicolae. De ce a făcut puşcărie publicistul Leon Kalustian? Pentru că avea cărţi şi se ocupa cu cititul lor! În: Totuşi iubirea, Anul VII, nr. 1-2 (278-279), 18-25 ianuarie 1996, p. 12.)

Horia Pătraşcu [...]Când a împlinit 80 de ani, a ţinut să-şi serbeze ziua – a insistat chiar asupra acestui lucru! – în mijlocul redacţiei revistei noastre în paginile căreia alesese să publice în ultima vreme. Deşi vizibil marcat de boală, mi s-a părut a fi cel mai tânăr dintre noi!... Să mai spun că greu, foarte greu, ai fi bănuit, sub înfăţişarea firavă a domniei sale, aceea FORŢĂ a scriiturii, acea precizie a informaţiei, causticitatea sau ironia dusă uneori până la violenţă ce îi caracterizează opera ?![...]

(Pătraşcu, Horia. Simple note. În: Flacăra, Anul I, nr. 5, 1 februarie 1990.)

Florin Muscalu Leon Kalustian a trecut în nefiinţă Un telefon târziu din noapte îmi aduce încă o veste tristă. „A murit Leon...”. Şi apoi, doar plânsul.

De abia scrisesem, într-unul din numerele trecute, despre statura unui râu moral care era Leon Kalustian, prin opera sa jurnalistică.

I-am dus ziarul pe patul de suferinţă. Nu a citit. I s-a comunicat, apoi, de către familie, Revoluţia a învins, că lumea începe să respire ca lume. Atât a putut spune: „E bine, în sfârşit, e bine...

El, care a fost chinuit în puşcăriile dictaturii. El care şi-a mai putut vedea tipărit numele pe cărţi, în ziare şi reviste, ne-a asigurat, înainte de moarte, pe noi, mai tinerii săi prieteni şi confraţi: „E bine, în sfârşit, e bine...”.

Trupul său zvelt ca o spadă, cum am mai spus-o, şi-a adunat ultima lumină, coborând. În urma sa rămâne un exemplu de demnitate omenească, o operă cum puţine există în gazetăria românească, o pildă de speranţă continuă, ce este proprie învingătorilor. Căci, Leon kalustian a fost după atâta chin moral, un învingător. Cei ce au avut să-l inumanizeze s-au inumanizat ei prin atitudine şi faptă oarbă.

Fie-vă ţărâna literei uşoară acolo unde aţi plecat domnule Leon, şi, unde veţi gândi îndelung la tot ceea ce vi s-a întâmplat într-o viaţă de om... (În: Milcovul liber, Anul II, nr. 12, 27 ianuarie 1990. )

Paul Lăzărescu „A avut conştiinţa profesiei de gazetar” Ar fi împlinit 85 de ani acum, dacă firul vieţii lui nu s-ar fi curmat chiar în primele zile de după Revoluţia din Decembrie 1989!

Aşadar, omul care a păstrat cu o statornicie vrednică de laudă o neclintită credinţă în democraţie (aceea neînsoţită de epitete!), în ciuda anilor grei şi lungi

petrecuţi în temniţele comuniste, n-a abdicat nici pentru o clipă de la principiile pe care le-a susţinut.

A fost un om de o rară inteligenţă, de o sensibilitate deosebită şi de o întinsă cultură. A avut mai mult ca oricine conştiinţa profesiei de gazetar, pe care n-a obosit cultivând-o şi respectând-o, profesie căreia i-a rămas fidel până la moarte.

Am avut fericirea, deşi mai tânăr, să fiu prieten al acestui om distins, de o deosebită modestie. Amintirea lui îmi va rămâne veşnic vie.

(L. Kalustian ar fi împlinit în acest octombrie 85 de ani. În: Ararat, Anul IV, nr. 10(40), 1-15 octombrie 1993.)

Nicolae Arsenie La 24 ianuarie, s-au împlinit exact 7 ani de la moartea domnului Leon Kalustian, remarcabil gazetar, îndrăgit şi stimat de toţi cei ce l-au cunoscut şi mai cu seamă de cei care l-au avut, într-un fel de noroc al destinului, ani de-a rândul, coleg de pilduitoare devoţiune pentru adevăr şi profesie, prieten de caldă şi rară generozitate.

Nu ştiu cum ne-am putea împlini mai bine datoria – pe care o avem indiscutabil – faţă de memoria atâtor înaintaşi care au ilustrat profesiunea de ziarişti cu jertfa propriei vieţi, cum e şi cazul domnului Leon Kalustian, care împreună cu alţi remarcabili colegi de generaţie sau chiar de redacţie, ai domniei sale, precum Pamfil Şeicaru, Ion Vinea, Nicolae Carandino, Nichifor Crainic şi mulţi alţii, a cunoscut în două reprize teroarea unor ani grei de temniţă, dar cred că trebuie să ne gândim a o face în mai mare măsură decât până acum. [...]

(Memorial Kalustian. În: Vremea, 27 ianuarie 1997.)

Vartan Arachelian [...] Oricât am vorbi despre Leon Kalustian, n-o să putem să vă facem pe dvs., cei care nu l-aţi cunoscut personal, să înţelegeţi cât de rar era acest exemplar uman. Omul acesta, care era de o frumuseţe sufletească nemaipomenită, generos, cu vocaţia prieteniei, în gazetăria interbelică era intratabil când era vorba de violenţă, de extremisme, inclusiv extremismul de stânga, cu care nu s-a împăcat niciodată, şi era poate unul dintre puţinii – cel puţin în cercul pe care l-am frecventat – care credea în căderea regimului comunist.[...]

(Karacaşian, Madeleine. 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian : Lansarea volumului Simple note din Simple note. În: Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 1-2.)

Teodora Fîntînaru Biblioteci arestate Moto: “Cînd am plecat în lunga mea călătorie, aprigă şi nemeritată, ca a atîtor altora […], am ajuns acolo cu o antologie de versuri în cap. (Şi din cap nu se putea opera nici o confis- care).”* Leon Kalustian

Fără să ne propunem în lucrarea de faţă altceva decît un exemplu, bazat pe documente, a ceea ce a însemnat cenzura comunistă a cărţii (1), aplicată uneia dintre personalităţile vrîncene omagiată astăzi, publicistul Leon Kalustian, amintim că

printre metodele de intimidare şi de agresivitate antiintelectualistă, pe care le-au folosit organele Securităţii de Stat, ale Miliţiei şi ale Procuraturii româneşti de după 1945, a fost şi aceea a interzicerii accesului celor care erau anchetaţi, la propria bibliotecă, la propriile cărţi, la propria lor viaţă livrescă, prin inventarieri şi confiscări inopinate de cărţi, prin sigilări ale rafturilor pline de volume pasibile de subversive „vinovăţii”, prin confiscarea totală a bibliotecilor şi a averii celor suspectaţi de deţinere, cumpărare, vînzare, ori răspîndire de cărţi interzise, săvîrşind astfel, infracţiunea de răspîndire de publicaţii interzise, prevăzută în Codul penal comunist art. 325, alin.3, lit. c. (2).

Cărţile indexate şi orice activitate ţinînd de acestea, mai ales circulaţia lor în medii restrînse, greu de controlat, cărţile primite din străinătate şi chiar simpla lor deţinere temporară sau privată, erau considerate de regimul totalitar, prin conţinutul lor, prin puterea lor de a coaliza inteligenţele, un pericol pentru siguranţa statului, a societăţii de la acea dată, un duşman invizibil şi cu atît mai de temut.

Limitarea, interzicerea accesului la propriile cărţi, confiscările, inclusiv pedepsele umilitoare, mergînd pînă la anii grei şi degradanţi de puşcărie pe care îi primeau după superficiale judecăţi sau chiar fără judecată, deţinătorii acestor cărţi, urmăreau descurajarea, marginalizarea, izolarea, hărţuirea psihologică, pedepsirea ideologică, „reeducarea”, intrarea în contingent, impunerea proletcultismului.

De altfel, prin Decretul-Lege nr. 264, din 2 mai 1945, veritabil instrument al cenzurii totalitare (3), editat la puţin timp după instalarea guvernului dr. Petru Groza, se întocmesc liste de cărţi şi publicaţii periodice interzise, apărute între 1 ianuarie 1917 şi pînă la 23 august 1944, care aveau „un caracter legionar, fascist, hitlerist, şovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite” (4). Aceste liste se refereau în egală măsură şi la persoane, într-una dintre anexele acestui decret precizîndu-se că: „orice lucrări datorate următorilor autori, indiferent dacă sunt sau nu trecute în broşura de faţă, sunt interzise din principiu…”

(5). Printre cele 27 de nume indexate de personalităţi române şi străine, se aflau Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Iuliu Maniu, Octavian Goga, De Golle şi alţii (6).

Tipurile de intervenţie punitivă avînd ca obiect cartea însăşi – prin conţinutul, autorul, editorul, posesorul acesteia - erau interzicerea difuzării, interzicerea totală, confiscarea, împrăştierea, crearea de fonduri speciale sau secrete, „arderea sau trimiterea la topit, în fabricile de hîrtie, a tuturor lucrărilor considerate indezirabile sau periculoase regimului comunist” (7). Aceste „pedepse” suportate de cărţi erau urmate, pe cale de consecinţă, de acelea aplicate posesorilor sau cititorilor acestora: supravegheri, diferite forme de intimidare, directe sau indirecte, descinderi, interogatorii, anchete, domicilii forţate, arestări, procese, condamnări la ani mulţi şi grei de închisoare. Tot cenzura aplicată cărţii, urmată de experienţa detenţiei, avea să fie subtila temă a volumului „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” de Constantin Noica, apărut în colecţia „Totalitarism şi literatura Estului” (8), în care este prezentată forma procedural-frustă a anchetelor, dar şi rezistenţa colectivă în închisoare, tocmai prin cultură, prin cunoaşterea memorială împărtăşită celuilalt, prin cărţile purtate cu sine în forma lor imaterială, ideatică, deci imposibil de cenzurat. În interogatoriile anchetatorilor, întrebările: cui ai dat sau de la cine ai luat (anumite cărţi considerate ca interzise, nota noastră, T.F.), erau obsesiv repetate şi, atunci cînd erau folosite ca probe pînă şi cărţile de telefoane, agendele sau listele simple cu însemnări găsite la domiciliul celor anchetaţi, completau lista destul de lungă a formelor de control al imediatului domestic şi cotidian al celor anchetaţi. Cei care au rezistat, opunîndu-se acestor metode de perfidie poliţienească, au demonstrat,

exemplar, măsura puterii lor interioare, forţa aceasta imensă, despre care noi, cei de astăzi, spunem doar opinii livreşti. Cei care au rezistat prin puterea de sacrificiu, prin respingerea delaţiunii, a trădării, au demonstrat generozitatea, hrănită parcă din suferinţa ireparabilă, generozitate prin care tot ce se conservase în intelect, de unde „nu se putea opera nici o confiscare” se răsfrîngea, taumaturgic, asupra celorlalţi tovarăşi de detenţie „susţinînd, într-o nemernică existenţă, moralul camarazilor de destin şi de crucificare”, cum afirma Leon Kalustian într-o sugestivă scrisoare către Ştefan Baciu.

Judecat şi condamnat la o lungă detenţie, în anii comunismului, pentru „infracţiunea de răspîndire de publicaţii interzise”, Leon Kalustian, consacrat şi reputat pamfletar, publicist de „tir continuu” (9), care avea să scrie, în perioada interbelică, articole de atitudine ca „Replică la Nüremberg”, „Amurg social”, „Lichelizarea ţării”, „Reglementare la călimări”, „Regimul deţinuţilor politici” şi multe altele, adevărate şarje gazetăreşti ale timpului, şi-a făcut din onestitate o adevărată profesiune de credinţă. Publicistul focşănean, căruia îi era străină orice atitudine apologetică, exceptînd-o, poate, pe aceea a conştiinţei profesiei sale, căreia i-a rămas devotat pînă la sfîrşitul vieţii, s-a numărat printre numeroşii gazetari, de vocaţie şi nu de conjunctură, printre personalităţile vieţii româneşti care au suferit diferite forme de constrîngere ori represiune severă, de la cenzură la domiciliul obligatoriu, la internare administrativă (o abuzivă privare de libertate, fără judecată), pînă la arestarea şi detenţia din anii 1960-1964.

Printre cei condamnaţi prin aceeaşi sentinţă, 285/18 septembrie, 1961, a Tribunalului Militar de Mare Unitate, pentru aceeaşi infracţiune de răspîndire de publicaţii interzise, se mai aflau şi alţi „inculpaţi”, cu profesii ţinînd de carte: Sterescu Radu – fost gazetar, Heinic Herşcu – fost librar, Pâncovici Penciu Mihai, fost anticar, Oleniuc Valeriu – fost corector de lucrări tipografice, Nemţeanu George – vînzător anticar, Nistor Petre – fost profesor de limbă română. (10) Avînd privilegiul accesului direct la surse documentare primare, fapt pentru care autorul rîndurilor de faţă adresează cele mai deferente mulţumiri domnului Ioan Codreanu, nepotul lui Leon Kalustian, care a donat aceste documente instituţiei noastre şi care, prin convorbirile noastre repetate despre personalitatea publicistului, a sugerat şi titlul acestei intervenţii, vom arăta în continuare modul de operare al organelor de represiune, atît cît îl lasă să se vadă documentele de care dispunem, în cazul „bibliotecii arestate” a lui Leon Kalustian. Surprindem aici trei etape dispunînd de trei seturi de documente diferite - una care a precedat acţiunii de arestare, judecare şi condamnare din 1960, şi celelate postdetenţie. În ultima zi a anului 1960, se semna la Bucureşti, în casa de pe strada Maria Rosetti, nr. 16, ap.1, procesul-verbal de percheziţie, „emisă de Lt. Dună Ghe., anchetator penal de securitate” prin ordonanţa din 29 decembrie a aceluiaşi an şi efectuată de Lt. Ferfelea Ion, din Direcţia de anchete penale a Miliţiei RPR. Începută la ora 01şi 40 minute şi încheiată la ora 06 şi 15 minute (notaţie ilizibilă), percheziţia domiciliară, la care a asistat şi Calustian Hesie, soţia gazetarului, în calitate de martor, s-a finalizat prin ridicarea următoarelor acte şi cărţi (redăm mai jos extrase prin care sunt exemplificate confiscările efectuate de organele de anchetă, cuprinse sub 34 de poziţii (11): „ 1. Un buletin de identitate seria DO, nr. 086564, pe numele Calustian Leon.

2. Un carnet de membru (fără alte precizări, n.n.), nr. 620, pe numele Calustian Leon.”

Printre cărţile confiscate, cuprinse între poziţiile 3 şi 32, cărora li se precizează titlul şi autorul se numără: „Puncte cardinale în haos”, „Nostalgia Paradisului”,

„Ortodoxie şi Etnocraţie” de Nichifor Crainic; „Eminescu şi Bucovina” de Tudor V. Ştefanache; „Mathesis sau Bucuriile simple” de Constantin Noica; „Un om sfîrşit” de Giovanni Papini; „Mustul care fierbe” de Octavian Goga; „Poezii” de Vasile Voiculescu; trei vol. de „Poezii” de Ion Pillat; „Roza vînturilor” de Nae Ionescu, „Schopenhauer” de Ion Petrovici; „Insula lui Euthanasius” şi alte şapte cărţi de Mircea Eliade, printre care “India”, “Yoga”, “Alchimia asiatică”; „Monarhia socială” de Mihail Focşeneanu; „Lacrimi şi sfinţi” şi „Pe urmele disperării” de Emil Cioran.

La poziţia 32 se menţionează „175 (una sută şaptezeci şi cinci) de exemplare cărţi şi broşuri de diferiţi autori, diferite scrisori din străinătate adresate familiei Calustian”.

Procesul-verbal continuă cu poziţia 33, sub care sunt menţionate „Diferite notiţe cu nr. de telefoane”, iar sub 34 apare scris, cu adăugiri şi imprecizii de formulare, „Un catalog cu titluri cuprinzînd extrase din ziarele tipărite înainte de 23 August”.

Actul de constatare se încheie sec, cu formulele standard, ţinînd nu atît de protocolul unor astfel de documente juridice, cît impuse, subînţelese ca obligatorii şi unilaterale „în termenii lor şi cu expresiile lor şablon, iar tu eşti pus doar să semnezi” (12): „nu s-a făcut nici o plîngere că s-ar fi procedat ilegal”. Documentul cuprinde patru semnături pentru „ofiţerul de securitate”, cei doi „asistenţi” adică martorii şi „percheziţionatul”, Leon Kalustian.

Al doilea set de documente reprezintă tot un proces-verbal, din anul 1967, al unei percheziţii care s-a desfăşurat la două zile după ce Leon Kalustian, retras din viaţa socială în locuinţa sa din Bucureşti, împlinea vîrsta de 59 de ani şi la trei ani de la eliberarea din închisoare. Descinderea şi percheziţia făceau parte din „obligatoriul” proces de supraveghere a foştilor deţinuţi, sau dintr-un posibil scenariu delaţionist.

Vom cita aici (respectînd ortografia originală) cîteva fragmente demne de o antologie a abuzurilor epocii comuniste, a umilinţei şi a îngrădirii libertăţii. „Astăzi anul una mie nouă sute şasezeci şi şapte, luna octombrie, ziua nouăsprezece, (cuvînt indescifrabil, nota noastră, T.F.) în Bucureşti în Str. Maria Roseti ” N˚ 16 R 1 Mai. Maior de miliţie Grigore Nicolae şi Locot. Puşcaşu Ilie, ambii din Direcţia Miliţiei Capitalei, Serviciul Economic, asistaţi fiind de SANDOR EUGEN şi SANDOR ELENA (fiecare nume este urmat de datele de identificare, nota noastră, T.F.), ambii cu domiciliul stabil în Bucureşti Str. Maria Roseti N˚ 16, Raionul 1 Mai. Astăzi data de mai sus, în baza ordonanţei de efectuarea percheziţiei domiciliare N˚ 715.189 din 18 octombrie 1967 emisă de DMC serv. Economic şi confirmată de Procuratura oraşului Bucureşti la 18 octombrie 1967, prin care se autoriza efectuarea unei percheziţii domiciliare la locuinţa numitului Calustian Leon fiul lui Sarchis şi Iulia, născut la 17 octombrie la Focşani, regiunea Galaţi (urmează datele de identificare din buletin şi datele de domiciliu), cu scopul de a găsi diferite cărţi (sublinierea noastră, T.F.)”. În text sunt numite apoi, persoanele găsite la domiciliul menţionat, Calustian Leon, Aronovici Hesie, Aronovici Rafael (notate cu majuscule) apoi se continuă, într-o manieră amănunţită, cu un foarte bine stăpînit tipic birocratic, precizarea fiecărei etape: „Explicînd scopul venirii noastre, numitul Calustian Leon ne pune la dispoziţie de bună voie următoarele încăperi: - una cameră dormitor.

- Restul dependinţelor, bae, bucătărie, hol şi vestibul le are în folosinţă comună împreună cu alte patru familii.

Procedînd la efectuarea percheziţiei domiciliare au fost găsite următoarele:

În hol, susnumitul posedă o ladă din lemn de brad 1x 0,50 m x 0,75 în care se află diferite cărţi de literatură, sociologie, filozofie, etc. Această ladă a fost încuiată cu lacăt şi s-a aplicat pe ea sigiliul MAI. N˚ 2664 şi a fost lăsată în custodia (celui în cauză.) lui ARONOVICI HESIE. Ezitarea de procedură a fost marcată cu paranteze, fără să se opereze ştersături sau marcări grafice ale anulării. Procesul-verbal continuă astfel, dezvoltînd, ca un crescendo de tragedie, un fel de paroxism procedural, o cinică imaginaţie miliţienească. În dormitor care este comun cu fosta sa soţie s-a găsit o bibliotecă din lemn de fag cu 18 rafturi (despărţituri) în care se află diferite cărţi de istorie, literatură, critică literară etc. în care se află circa 2000 (două mii) volume. Întrucît nu s-a făcut inventarierea acestei biblioteci dat fiind numărul mare de volume s-a procedat la acoperirea ei cu un cearşaf de plapumă iar de jur împrejurul ramelor exterioare s-a încercuit cu sfoară, s-a aplicat un număr de nouă sigilii, cu acelaşi număr menţionat mai sus. (sublinierea noastră, T.F.) Cu ocazia percheziţiei domiciliare nu s-au mai găsit şi alte obiecte care să intereseze organele de miliţie.

Menţionîndu-se că nu au fost ridicate obiecte sau valori, durata percheziţiei, între 6,30 şi 8,45, şi că nu au fost obiecţii asupra modului de desfăşurare a acesteia ori a conţinutului procesului–verbal, anchetatorii stabilesc custodia cărţilor pentru Hesie Aronovici căreia „i s-a atras atenţia că nu le poate înstrăina fără încuviinţarea organelor de miliţie.”

Scris pe două pagini A4, acest document este lizibil şi poartă pe fiecare din ele semnăturile anchetatorilor, martorilor, custodelui şi pe cea a percheziţionatului, fermă, distinctă, vizibilă ca şi la precedentul document.

Cea de-a treia serie de documente cu trimitere la percheziţia locuinţei şi cercetarea bibliotecii lui Leon Kalustian este o „Listă de inventar a cărţilor găsite la domiciliul lui Calustian Leon din str. Maria Rosetti nr. 16 – Bucureşti – nr. 1 Mai”, nedatată, anexa unui alt proces-verbal de percheziţie, căruia i s-a păstrat doar partea de încheiere, cu un total de 44 de pagini semitransparente. Aici se observă un mod de operare riguros şi complet ca procedură al organelor de miliţie, care au inventariat 1417 cărţi, notate sub formă de tabel, cu menţionarea numărului curent, a autorului, titlului, nr. de volume/exemplare şi rubrică de observaţii, formă de inventariere cît se poate de amănunţită, atentă la detalii de genul însemnărilor de pe cărţi, a volumelor numerotate, a dedicaţiilor, însemnelor de orice fel, ca ştampilele sau numerele de inventar. Lista în sine oferă material pentru un întreg studiu bibliografic, noi menţionînd aici, doar proporţia cărţilor în limba franceză, ridicată aproape de jumătate din total, profilul umanist şi actualitatea acestora. Cităm cîteva nume care pot orienta asupra fizionomiei umaniste a bibliotecii lui Leon Kalustian: R. M. Rilke, Ch. Baudelaire, V. Voiculescu, Ion Barbu, Emil şi Dan Botta, T. Vianu, G. Călinescu, T. Arghezi, B.P. Hasdeu, Pascal, R. Tagore, A. Gide, A. Huxley, Pană Saşa, L. Blaga (aproape 30 de poziţii), B. Gracian, C. Stere, Goethe, S.-J. Perse, T. Gautier, Hegel, Gala Galaction, Chaucer, B. Fundoianu, Whitman şi atîţia alţii. Fiecare pagină are toate semnăturile obligatorii unui astfel de act, în ordinea: organ de miliţie, comisie de inventariere şi percheziţionat (pe paginile de inventar), respectiv custode, Leon Kalustian, (pe ultima pagină, care este în mod cert, finalul unui proces-verbal). Leon Kalustian este atenţionat în final că „nu are voie să vîndă, să distrugă, împrumute, sau schimba pînă la terminarea cercetărilor”.

Aceste trei serii de documente, a căror prezentare aici nu este decît una formală, invitînd la o deplină şi atentă cercetare a lor, reprezintă unul dintre exemplele, atît de numeroase, ale dosarelor comunismului. „Cultura, la zid. Vestalele

ei, în zeghe, după gratii”, titlul unui documentat articol semnat de Aurel Ghimpu (13), arată şi el, printr-un edificator excurs prin anchetele efectuate celor care aveau să devină „duşmani de clasă” doar pentru că deţineau sau citeau anumite cărţi, arată, cum spuneam, atitudinea demnă, marcată parcă de gravitatea istorică a celor ce se întîmplau, a publicistului Leon Kalustian. După mai bine de patru luni de anchetă, răspunsul său avea să fie acelaşi, la întrebarea De unde ai luat?: „Din biblioteca mea.

Am vîndut multe cărţi pe care nu le consider interzise. Nu ştiam că există o listă cu cărţi interzise” (14) Acestei torturi psihologice, Leon Kalustian i-a răspuns prin admirabile demonstraţii de sinceritate şi firesc şi, poate, de repetată şi retorică întrebare interioară, rămasă mereu fără răspuns: De ce?

Egal mereu cu sine – măsură a caracterului – Leon Kalustian, pamfletarul despre care a scris cartezian, generos şi recuperatoriu, Valeriu Râpeanu -, Leon Kalustian, prietenul, colegul de redacţie, tovarăşul de suferinţă în celulele comuniste, fratele tandru, modelul de civilitate gazetărească, şi-a trăit intens, oedipian, propria experienţă catharctică.

Acest apostolat în numele cuvîntului, demnitatea, curajul, asumate pînă la capăt, au sădit, pe îndelete, propria Grădină Ghetsimani a lui Leon Kalustian, pe care, convertind-o în istorie, acesta o caracteriza, cu obişnuita-i discreţie: „Asta e istoria, nu-i poţi purta ranchiună” (15).

Poate că aceasta este definiţia subtilă a învingătorului.

Note * Extras din scrisoarea (dactilogramă, nedatată) trimisă de Leon Kalustian lui Ştefan Baciu, în care apar sugestive şi detaşate confesiuni despre detenţia sa.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

Subiectul este demn de toată atenţia, avînd în vedere procedura extrem de eficientă şi de „creativă” a cenzurii comuniste. Merită semnalate aici, două lucrări care s-au ocupat de această temă: Liviu Butuc. Scurtă istorie a bibliocidului cu un capitol dedicat cenzurii în perioada comunistă. Bucureşti: MCC/Centrul pentru formare, Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, 2005 şi Gîndirea interzisă – scrieri cenzurate, coord. Paul Caravia, pref. Virgil Cândea. Bucureşti: Ed Enciclopedică, 2000 În Codul penal român, în vigoare în primii ani ai deceniului '70, secolul XX, acest tip de infracţiune era definit ca “fapta aceluia care, cunoscînd conţinutul, va încredinţa uneia sau mai multor persoane, în vederea răspîndirii în public, chiar dacă răspîndirea nu a avut loc, precum şi fapta celui ce a primit şi păstrat, în vederea răspîndirii în public, scrisori de orice fel, ziare, corespondenţe, gravuri, desene, afişe, embleme, imprimate clandestine, filme, anunţuri luminoase sau alte asemenea, prin care se provoacă la comiterea unei infracţiuni.” (Arsenie Nicolae/De ce a făcut puşcărie publicistul Leon Kalustian? Pentru că avea cărţi şi se ocupa cu cititul lor!, În: Şi totuşi iubirea , An VII, Nr. 1-2 (278-279); p. 13) Liviu Butuc. Scurtă istorie a bibliocidului (cap. Cenzura în perioada comunistă). Bucureşti: MCC/Centrul pentru formare, Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii.

Este vorba de cenzura totalitară, cu cele trei segmente ale ei: „… regalistă (1938-1940), antonesciană (1940-1944) şi comunistă (1944-1989)”. ibidem ibidem ibidem ibidem Constantin Noica. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1990 Florin Muscalu. Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrînceni. Focşani: Ed. Revista V, 1999, p. 83 Nicolae Arsenie, loc. cit., p. 12 Procesul-verbal (unul din cele patru, copie la indigo, exemplarul rămas lui Leon Kalustian), cuprinzînd patru pagini, scrise de mînă, pe hîrtie semitransparentă, cu o lizibilitate greoaie, dar într-o stare de conservare destul de bună.

Constantin Noica, op. cit., p. 19 În: Libertatea, An, Nr. p. 2

14. ibidem 15. ibidem

Virgil Răileanu LEON KALUSTIAN – antidot la „pecinginile ruşinii” Aşteptându-i pe filateliştii serioşi, „tovarăşi” de cerc filatelic, cărora noi, cei mai tineri, le zicem cu tot respectul „boieri” (întâlnirile se ţineau în săliţa de la etajul Casei de Cultură din Focşani, vecină cu sala mică de şedinţe, intrând în conflict de... pasiune şi lipită de spaţiul de manifestare, cu designerii, cu folclorişti etc.), într-o duminică am atras atenţia unui bătrânel, pe care-l respectam dintr-un instinct neconturat încă precis, dar şi din simpatia şi deferenţa pe care i-o arătau chiar cei în vârstă, de regulă mai puţin condescendenţi între ei. Şchiopăta, mergea puţin aplecat şi avusese câteva expoziţii minunate. De ziua partidului (unic) el nu-i „dedicase” nimic special, dar panourile sale cu tema: „Nu războiului!” ori cele trei care evocau români meritoşi (prima intitulată chiar „Evocări”, alta „Prestigii Româneşti” şi cealaltă „S-au jertfit pentru libertate”) stârniseră admiraţia tuturor şi aspre reproşuri din partea adevăraţilor „tovarăşi”. De altfel, primul exponat n-a luat premii, însă ”Prestigii...” avea trei premii internaţionale, iar „Evocări” – 18 la „Naţionale”.

Aveam obiceiul să cumpăr şi să citesc mult pe atunci (şi ochii şi buzunarele îmi erau prieteni mai buni!). Din grupul venerabililor, bătrânelul s-a uitat atent la cartea pe care o răsfoiam şi mi-a spus simplu că autorul este fratele său. Am rămas mut, deoarece nu făcusem până atunci legătura numelor, iar ceilalţi, respectabili ca oameni, ca profesionişti şi ca... filatelişti şi-au cerut scuze că nu ne-au făcut cunoştinţă, crezând că deja ne ştiam. Domnul Kalustian Emanuel, filatelistul, a zâmbit şi m-a trimis la articolul cu... „Filateliştii din Focşani”. Atunci am prins glas şi i-am reamintit, din memorie, citatul cu expresia din titlul de mai sus, din primul volum de „Simple note” (toate cele patru volume au apărut la Editura „Eminescu”, în 1981, 1982, 1983 şi 1985), cu mândria ţâncului, care vrea să-şi arate seriozitatea şi superioritatea faţă de cum este tratat de către cei „mari”. Motivându-şi, printr-o „Simplă notă la Simple note”, în loc de traducere, colecţie de articole ce vor apărea în volume prin meritul „în exclusivitate al lui Valeriu Râpeanu”, şi mulţumindu-i lui Adrian Păunescu pentru invitaţia de a le publica în „Flacăra”, Leon Kalustian spunea: „Aşa m-am apărat de pecinginele ruşinii şi mi-am salvat un confort interior, care trebuie să fie pentru oricine indispensabil, ca să nu eşuieze cu zilele şi nopţile tale, în degradări stânjenitoare, în carenţe de caracter, în meritat stigmat sau nu – în cel mai fericit dintre cazuri – într-un cinism de proastă calitate”. În încheiere, autorul se mulţumea fie şi numai „dacă unul singur din cei ce vor parcurge paginile... va dobândi convingerea sau se va alege cu impresia că toate vin nu dintr-un har, ci de la o conştiinţă a profesiei...” Mai bun-simţ şi modestie eu nu prea mai întâlnisem. Şi nu m-a mulţumit cu atât. I-am citat fratelui, domnului E. Kalustian, finalul articolului „Buldozerul şi istoria”, ultimul din primul volum, care mă determinase să-l consider pe Leon Kalustian egalul lui Iorga în gazetăria dură, curajoasă. Deşi aveam obiceiul să nu mai „fluier” în biserică (nu eram membru), iar un prieten îmi suflase discret, să-mi mai ţin gura, eu nu credeam că se poate lua o atitudine tranşantă, indiferent de „subiect” în acele timpuri, cu toate că nu chiar toţi erau slugi idioate (o mică probă în apărarea ... parţială a lui A. Păunescu ar fi publicarea acestui articol în „Flacăra”!). L. Kalustian condamna demolarea caselor lui N. Bălcescu (pentru mine aproape egal lui Eminescu. Cuza şi Iorga, fiecare cu specificul său!), a arhitectului I. Mincu, a clădirii

de pe Comisia Centrală, „unde şi-a desfăşurat lucrările între 10 mai 1859 şi 14 feb.

1862, delegaţia de moldoveni şi munteni care a elaborat legi de organizarea României de după Unire şi primul proiect de Constituţie a ţării”, clădire ce ar fi trebuit să păstreze chipurile şi memoria lui Kogălniceanu şi Gr. Alexandrescu. Îl mai revoltau alte „două isprăvi” chiar din acel an: dărâmarea Bisericii Domneşti din Piaţa Moldovei, „ctitorie a Doamnei Dafna, - ridicată între 1665 şi 1670, în amintirea soţului ei, Eustratie Dabija”, ca şi a casei unde l-a „zărit în mai multe rânduri, scriind sau cetind, pe Duiliu Zamfirescu în vara anului 1920”. „Ştiu foarte bine – conchidea autorul - că nu s-a inventat pumnalul milos. Nici glontele tandru. Nici forţa brutală creatoare. Buldozerele însă le putem umaniza, fiindcă sunt supuse voinţei noastre şi noi le dirijăm. Să nu le lăsăm în voia lor să-şi facă de cap şi să nu uităm... că atât istoria cât şi trecutul nu pot fi ucise, dacă o singură memorie se salvează; şi să înţelegem – ceea ce e iarăşi elementar – că fără trecut nu poate fi un prezent, după cum fără prezent nu putem gândi la viitor.” Şi mai adăuga şi un P.S. dur: „Să nu se vânture argumentul...”

Leon Kalustian, pe care aveam să-l întâlnesc mai apoi, prin grija şi bunăvoinţa fratelui său, era, într-adevăr de o simplitate, de o naturaleţe în vorbă şi atitudine, încât l-am adăugat în panoplia cuceririlor mele de „modele umane”, şi nu mi-a fost niciodată ruşine (nu-mi este nici astăzi) să citez şi să urmez, pe cât pot eu, ce-am înţeles din măreţia simplităţii lor.

Profesor de limba şi literatura română (şi franceză) fiind, cum puteam să nu tresar la fraze pe care aş fi vrut să le scriu eu, precum: „(...) să dau peste un Sadoveanu, care, fără să-l fi înţeles în desfăşurarea lui epică, m-a copleşit, pur şi simplu, prin universul său lexical”; sau: „Ştim cu toţii: limba o făureşte leagănul.

Acolo, între gânguririle pruncului şi dezmierdările mamei e matricea ei; acolo, între gest şi scâncet, între lacrimă şi surâs, pe care numai mamele sunt hărăzite să le tălmăcească, se naşte ea; şi de acolo, din leagăn, vin pentru toată lumea graiurile”.

Dar fraza următoare din articolul „Veronica Micle în legendă?”: „(...), nu m-am gândit deloc la existenţa ei, care îmi apărea decolorată, ştearsă, marginală, insignifiantă (...), am fost tulburat exclusiv de faptul că acolo, sub piatra funerară (era pentru prima oară la mormântul V.M. – nota mea, V.R.), sunt oasele unor mâini care au ţinut în ele mâinile lui Eminescu, care şi-au petrecut degetele prin şuviţele lui, care i-au dezmierdat fruntea.”

Tot prin formaţia mea profesională şi structurală m-a impresionat la gazetarul Leon Kalustian strădania sa de a scoate din anonimat – mai corect, de a nu lăsa alunecarea în - nume şi chipuri mai puţin sonore, dar care au trudit pentru patrie şi pentru profesiunea lor. Pentru profesorul de istorie Dumitru Braharu (cui spune ceva special acest nume?!), L. Kalustian spune că „Istoria n-a fost o profesiune: pentru el Istoria (cu majusculă) a fost un sanctuar în care se intră cu capul descoperit”. După ce dedică o serie de articole lui N. Titulescu, în mod normal, nu se abţine la fel de elogios numai de marele N. Iorga, ci veşniceşte cu o singură întrebare (chiar aşa încheie!): „Şi suntem oare îndrituiţi să întâmpinăm cu atâta nepăsare sau uitări jertfa unei vieţi exemplare?” Se referă la Victor Iamandi, victimă a legionarilor. Şi autorul menţionează şi numele celor celebri, căzuţi victime aceleiaşi forţe oarbe: I.G. Duca, Armand Călinescu, N. Iorga, V. Madgearu, Petre Andrei, generalul Argeşanu. Dar comentează, trist, că despre Iamandi „Nici o enciclopedie nu-l menţionează. Nici un calendar şi nici un almanah nu-i trece numele”. Şi s-ar putea continua cu foarte multe exemple de nume de „oameni care au fost”. Leon Kalustian a continuat OPERA lui N. Iorga (chiar şi a causticului Arghezi), închizând în rame de portret simplu, dar

credibil, însufleţit de nobleţea faptelor celui dispărut şi a gazetarului de excepţie, care a fost autorul, nume de OAMENI. (Un mic exemplu sentimental ar fi, citând „învierea” unor asemenea figuri, articolul din „Flacăra”, nr. 12 din 26 martie 1982, legat de nume ca Emil Prager – soţul Elvirei Godeanu, marea actriţă europeană şi familia Antoniade – articolul „Vizita”, de Sorin Postolache). Tot acelaşi efect sentimental îl are bucuria cu care descoperă adevăratul nume al lui Barbu Ştefan Plugarul (viitorul Delavrancea); şi altele, dar ne oprim, lăsând plăcerea descoperirii distinşilor cititori a unor asemenea „perle”. Mai precizăm doar ştie să aducă în faţa ochilor noştri chiar” oameni mari”, dar cu fapte inedite, surprinzătoare – a se citi, drept pildă art. „N. Iorga, gazetăria şi calul” din vol. al Ilea.

Ar trebui să închei cu un citat din art. Perpessicius: „Şi dacă lui Eminescu i-a jertfit lumina ochilor proprii, Patriei, în războiul întregirilor româneşti, i-a făcut ofrandă braţul drept, iar într-o lume de demagogi zgomotoşi şi de falşi patrioţi, (...), de „eroi” pitulaţi până atunci în posturi apărate de sălbaticele încleştări, Perpessicius nu s-a bătut cu pumnii în piept, nu şi-a fluturat în arena publică mâneca vestonului din care lipsea braţul, n-a ţipat şi n-a strigat, nu s-a plâns de recompense...”

Sau ar trebui să închei cu articolul pe care mă invitase fratele său să-l citesc, căci e o bună dovadă de gazetărie elegantă, de critică rafinată şi curajoasă la adresa aceluiaşi comunism devastator: cu ocazia unei vizite pe care ne-a făcut-o la Cercul filatelic „Mioriţa”, fără să pomenească nume (şi trăiau, încă, filatelişti valoroşi, cu premii internaţionale), L. Kalustian a găsit prilejul să acuze regimul pentru batjocorirea numelui maiorului Pastia şi deposedarea lui de dreptul moral şi material al numelui Atheneului, creaţia sa, mai ales că era un erou de război şi construise impunătoarea clădire pe banii săi, stând zilnic cu lucrătorii.

Voi încheia, însă, cu nişte versuri minunate, citate de autor în articolul despre o poetă modestă Elena Farago, din vol. IV, după ce folosise prilejul să aducă în prezent numele altor poete merituoase: „Pe-o lungă şi aspră şi stearsă şosea/ - Ca toate şoselele lumii- / Era o fântână cu ciutura grea/ Căci apa-şi clădise trecând peste ea,/ În straturi pojghiţele lumii.../ Era o fântână cu cumpăna grea/ - Ca toate fântânile vieţii- / era o fântână cu cumpăna grea,/ Cu apă sălcie şi caldă şi rea,/ Dar furca cu braţele-ntinse pândea/ Momind de departe drumeţii.../ Zoreau însetaţi s-ajungă să bea,/ - Ca toţi însetaţii din viaţă-/ Trăgeau cu putere de cumpăna grea,/ Dar apa sălcie şi caldă-i gonea,/ Şi-ades câte unul mai tânăr pleca/ Cu lacrimi de ciudă pe faţă.../ Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea.../ - Ca toţi ce-o cunosc apa vieţii-/ ...Era o fântână cu cumpăna grea,/ Cu apă sălcie şi caldă şi rea,/ Dar furca cu braţele-ntinse pândea/ Momind de departe drumeţii...” (Era o fântână...) Metaforă de aur!

Invitaţia pe care mi-a făcut-o distinsul profesor de istorie, Neculai Aurel, redactor-şef al revistei CLIO, perechea, în istorie a ceea ce a fost Revista Noastră, în literatură (D-zeu să-l odihnească pe „conu” Petrache Dima!), mi-a prilejuit aduceri – aminte onorante pentru mine, legate de cei doi fraţi armeni naturalizaţi la începutul secolului trecut la Focşani, Leon Kalustian – gazetar de excepţie – tehnician în industria alimentară, un om de o mare şi nobilă simplitate, OAMENI, cu şi lângă care m-am simţit mereu onorat să stau, să-i ascult, să-i preţuiesc. Fie-le ţărâna şi odihna uşoară în pământul acestei Patrii – Patria Lor de Vorbe Şi Fapte! (În: Clio: Revistă de istorie şi Artă, Anul II, Nr. 7, noiembrie 2000, nr. 8, aprilie 2001; Răileanu, Virgil. Veşnicia astrelor. Focşani, Editura Zedax, 2004, p. 4-18.)

Valentin Muscă

Remember Leon Kalustian (1908-1990) Leon Kalustian s-a născut la 17 octombrie 1908 în Focşani. Pleacă de tînăr în Bucureşti şi intră în publicistica de stînga a vremii pe uşa din faţă. După 1944 va petrece ani grei în închisorile comuniste. Revine în publicistică la sfârşitul anilor 70.

A decedat la 24 ianuarie 1990 şi este înmormîntat la cimitirul armean din Focşani.

Printre numele mari ale publiciştilor născuţi în Focşani la începutul secolului trecut, Leon Kalustian face o figură aparte. Părăseşte de tînăr oraşul Unirii şi se stabileşte în Bucureşti. În 1926 îl întîlnim deja în presa de stînga a vremii, fiind un pamfletar de temut. "Leon Kalustian a urmat şi a ilustrat marea şcoală a pamfletului românesc a cărui forţă stătea în elevaţia expresiei, ce folosea spada şi nu reteviul, floreta şi nu măciuca, ce respingea grosolănia şi aşeza în prim plan demonstraţia calmă, superioară, argumentaţia temeinică, ironia fină, dar nu mai puţin nimicitoare...", îl caracterizează criticul literar Valeriu Rîpeanu, în "Cuvint înainte" la Conspiraţii sub cer deschis. Pagini de luptă antifascistă şi democratică (Bucureşti, 1976).

De la presa interbelică la "Flacăra" lui A. Păunescu Apartenenţa la mişcarea de stînga şi relaţiile cu această lume nu îl vor scăpa de prigoana ce se abate asupra României după 1944. Va petrece ani grei de temniţă între 1951-1954, 1960-1964, cunoscînd umilinţele din universul concentraţionar al României comuniste. Trecut sub tăcere de cei care au rescris istoria culturii române în perioada postbelică este „recuperat” tîrziu, graţie lui Vartan Arachelian, care îl va introduce în „Flacăra” lui Adrian Păunescu în 1978. Între 1981-1985 va publica patru volume de Simple note. Iubind trecutul, viaţa pe care a petrecut-o alături de oamenii epocii sale, a scris despre ei, despre viaţa şi epoca lor.

Nu studii academice, adesea baroce şi grele ca nişte catedrale, din care Dumnezeu lipseşte, ci pagini efemere, aidoma unor jurnale. În prefaţa la al doilea volum din Simple note ţine să răspundă celor care îi imputau că se ocupă mai mult de trecut: ”Trecutul face parte din existenţa mea – aşa cum a fost – în zumzetele şi foşnetele lui, în articulaţiile şi desfăşurările pe care le-a avut, cu împrejurări de viaţă care nu pot fi şterse sau răstălmăcite, cu oameni şi locuri – ce nu suporta escamotarea – care finalmente nu sînt decît istorie şi istoria trebuie scrisă cu o unică şi elementară condiţie: să fii paznic credincios al adevărului şi să faci din el ritualitate.” Un paznic al adevărului a fost Leon Kalustian, un arhivist, care a lăsat o istorie „aşa cum a fost.

Aşa cum a vieţuit-o”, cum spune autorul însuşi.

Amintiri despre oameni de altădată Opera lui Leon Kalustian nu este una sistematică, ci un amestec de amintiri, un puzzle de documente inedite despre personalităţi ale culturii române absente din dicţionare şi enciclopedii. Personajele sale, fiinţe reale, nu intra în istoria consacrată a literaturii române, deşi ele au umplut spaţiul cultural al primei părţi din secolul al XX-lea. Leon Kalustian însuşi este un mare necunoscut. Nu figurează în nici un manual de literatură. Nici pe plan local nu i s-a rezervat un loc mai cald. Rîndurilor noastre le alăturăm rîndurile emoţionante scrise de profesorul Virgil Răileanu în revista „Clio de Mărăşeşti”: „Leon Kalustian a continuat OPERA lui N. Iorga (chiar şi a causticului Arghezi), închizînd în rame de portret simplu, dar credibil, însufleţit de

nobleţea faptelor celui dispărut şi a gazetarului de excepţie, care a fost autorul, nume de OAMENI”.

O apologie a aducerii aminte Trebuie să subliniem ca românul Leon Kalustian era născut într-o familie de armeni, ajunşi prin vitregiile istoriei în ţinuturile Vrancei, pe care le-a părăsit vremelnic pentru a se realiza ca intelectual în Bucureşti. La anii grei ai bătrîneţii s-a întors la locurile primei iubiri şi în nebunia lui ianuarie 1990 se stingea în indiferenţă şi uitare la 24 ianuarie. O simplă notă a lui Florin Muscalu din Milcovul din 27 ianuarie 1990 anunţa plecarea din această lume a lui Leon Kalustian. Lumea nu avea timp de bătrîni muribunzi, de oameni de altădată. Se poate ca şi acum, undeva, în acest oraş, oameni care au aparţinut altor vremi să fie pe ultimul drum şi să dispară în uitare. Fără să cădem în patetism, rîndurile noastre se vor o apologie a neuitării, a aducerii aminte şi a respectului memoriei celor din jurul nostru, indiferent de origini sau religie, în mod particular al bătrînilor care sînt uiltimii reprezentanţi ai oraşului multietnic de altădată. (În: Ziarul de Vrancea, nr. 21, 26 ianuarie 2005, p. 6.)

Leon Kalustian despre Leon Kalustian

Cuvintele Încep cu o amintire foarte veche. Şi dacă celor mai mulţi le-ar putea fi indiferentă şi să nu le suscite nici un mugur de interes – fiindcă e strict personală – o povestesc pentru savoarea ei, care înlăuntrul meu se conservă cu prospeţimile de

atunci şi care arată, ca într-o fişă de psihologie infantilă, de cîtă variată – şi deseori, pînă la urmă – de cîtă fertilă fantezie e capabilă inocenţa.

Eram copil, nu depăşisem decît cu cîteva luni unsprezece ani, cu un vocabular redus şi funcţional, rezultat din cursurile de şcoală primară, din explicaţiile dascălului sau ale profesoarei, din zburdălniciile maidanului cu colegii de leat şi de minge sau din pedagogia educativă maternă, clară şi hotărâtă, sîcîitoare şi moralizatoare, cu neostenitele ei încercări de delimitare, dintre urît şi frumos, dintre bine şi rău, îngăduit şi nepermis, ca toate mamele de pretutindeni ale tuturor copiilor.

Nu mă deosebeam întru nimic de ceilalţi. Decît doar printr-o dorinţă mai vie şi mai aprinsă de a şti şi de a cunoaşte mai mult decît ştiam şi cunoşteam, care venea poate dintr-un impuls ascuns şi insesizabil, de care nu eram deloc conştient şi care mă făcea să sar întotdeauna pîrleazurile şi scadenţele lecţiilor, ca să întîrzii cu aviditate pe cearşafurile ziarului, din care nu pricepeam mare lucru, sau pe paginile unor cărţi care mă puneau în derută.

Citeam anapoda, maşinal şi cu nesaţ, tot ce-mi cădea în mînă tipărit, fără nici o preocupare selectivă, de care firesc era să fiu atît de străin, pentru ca într-o zi, la care mă gîndesc întotdeauna cu o nostalgică şi duioasă recunoştinţă, să dau peste un Sadoveanu, care, fără să-l fi înţeles în desfăşurarea lui epică, m-a copleşit, pur şi simplu, prin universul lui lexic. Era altceva, cu alt sunet şi cu o tulburătoare vrajă pe care nu le mai întâlnisem şi care mi-au deschis uşile, pînă atunci ferecate, ale magiei cuvîntului.

Cele mai multe nu le auzisem niciodată, nu le ştiam sensurile şi cu atît mai puţin să le intuiesc miezurile etimologice, dar s-au proiectat în mine – dincolo de semnificaţia semantică ori onomasiologie – cu o explozie de sugerări răvăşitoare şi extenuante, care mi se impuneau fals, arbitrar şi tiranic, din rezonanţă şi polifonie, din asprimi sau catifelări; iar mai tîrziu, cînd mi-am ridicat unele întrebări de adîncimi, de substanţă şi de un caracter istorico-ştiinţific mai specioase, ca să mă edific şi să-mi înlătur incertitudinile, am constatat cu satisfacţie că în graiul nostru sînt unele vocabule intrate şi asimilate după rostirea copiilor, aşa cum onomatopeea îşi află obîrşia în limbajul imitativ.

Astfel – ca să dau cîteva exemplificări din multele pe care le-am înregistrat în ignoranţa şi nevinovăţiile mele – vorba hău îmi dădea senzaţia pierderii, un fel de ameţeală, şi parcă sintetiza primejdia; dîrdoră, care printr-o asemănare cu dîrdîiala pe care îl cunoşteam, îmi făcea frig; iar sihlă, frică; dajdie, care are în el ceva zemos nu ştiu de ce, îl asociam cu stoarcerea rufelor şi poate că, într-un fel, interpretarea mea bizară nu era atît de îndepărtată de conţinutul lui; şăgalnic răspundea, fără nici o noimă, cu o umbră de întristare şi vedeam grădina îmbrăcată în galbenele frunze ale toamnei; iar onomatopeicul dalanga-balanga îmi evoca ritmul – mai aproape totuşi de rostul lui – al scrînciobului, al „dulapului”, cum se spunea la noi. Şi aşa, de la Sadoveanu, care mi-a adus revelaţia cuvîntului, am ajuns la Şăineanu, cu care am purces să-mi alung negurile şi să-mi limpezesc nedumeririle, şi de la data aceea şi pînă astăzi au trecut şase decenii şi am păstrat ca pe un talisman meteahna, aş zice chiar viciul, dicţionarelor de limbă. Ştim cu toţii: limba o făureşte leagănul. Acolo, între gînguririle pruncului şi dezmierdările mamei e matricea ei; acolo, între gest şi scîncet, între lacrimă şi surîs, pe care numai mamele sunt hărăzite să le tălmăcească, se naşte ea; şi de acolo, din leagăn, vin – pentru toată lumea – graiurile. Una e însă să vorbeşti şi să te înţelegi într-o limbă şi alta s-o stăpîneşti în toate fluidităţile şi subtilităţile ei, în toate nuanţele, capcanele, tainele şi miracolul ei. Şi asta cere chemare, perseverenţă, trudă, o

adevărată mucenicie: dar mai presus de ele şi peste ele, conştiinţa actului de cultură. Şi mă întorc la vechea mea amintire.

Copilul însă rămîne pururea copil. El trebuie să se joace; am inventat şi eu jocul meu, inofensiv şi candid, cu dicţionarul lui Şăineanu, pornind să culeg din el şi să le caligrafiez într-un caiet – acoperind la început textul explicativ al termenului – vorbele care glăsuite tare, prin structura lor, prin mlădierea, prin fonetismul, dulceaţa şi cîntecul lor, se sedimentau în mine ca să germineze închipuiri, stări sufleteşti, senzaţii, îmbieri, atmosferă şi culori, - şi să le atribui cu fantezie sensuri şi semnificaţii care de cele mai multe ori erau alăturea cu drumul.

Mie însă cuvintele acelea îmi plăceau şi pe ele le iubeam.

Nu mai ţin minte cît a durat distracţia mea secretă cu dicţionarul lui Şăineanu, care mă pasiona şi mă făcea fericit, dar vă asigur că n-a fost numai un trecător capriciu şi am stăruit cu o curiozitate din ce în ce mai sporită şi mai aţîţată, destul timp.

Mai apoi, adolescent, cînd a început să mă cheme cu ispititoarea lui voce albul diavol al hîrtiei ca s-o mîzgălesc cu gîndurile mele, tributar reminiscenţei, în goană după idei „mari” şi teme „inedite” ca orice tînăr, la 17 şi 18 ani, m-a tentat să încerc Portrete la vocabular pe reţeta din copilărie, amplificată şi incomparabil mai „deşteaptă”, şi-mi reamintesc că am scris cîteva între care unul, dezinvolt poetizat şi jinduitor, sugerat de cuvîntul lânced, cînd eram îndrăgostit pentru întîia dată. (A, demodate vremi de demult, cu ce forţă comparativă îmi demonstraţi cît de lipsiţi de imaginaţie eram, cît de nătîng, de deprimant şi fără de orizonturi puteam să trăim, unii împuşcînd francul şi alţii cîte o metaforă şi ce departe am ajuns cu „civilizaţia” şi „evoluţia” moravurilor, azvîrlind un ochi spre ferestrele lumii, unde deturnările de avioane, răpirile de oameni, violenţa, şantajul şi asasinul au devenit o rentabilă industrie de larg consum!)

Dar viaţa cu alternările ei – ca să nu eşuăm probabil în nisipurile monotoniei – ne-a dăruit şi mimozele şi cucuta şi pe drumurile umblate de atîtea ori întortocheate, strîmbe şi opacizate de oameni, atîtea dintre frăgezimile adunate a trebuit să le jertfesc şi am învăţat că nu numai vorbele pe care le îndrăjisem sînt de folos, ci şi acelea care nu-mi plăceau şi eram mulţumit că dădusem peste ele şi le memorizasem ori de cîte ori am avut nevoie de jăraticul lor, ca să înfierez o nedreptate, să stigamatizez o ticăloşie sau să demolez o impostură.

Cu Sadoveanu şi Şăineanu am simţit desfăcîndu-se aripile ca să-mi iau zborul şi lor le datorez – prin revelaţia cuvîntului şi joaca mea copilărească – destăinuirea căilor fără de sfîrşit spre cerurile Poeziei şi ale Muzicii. Şi totdeauna, după un concert magistral sau o interpretare excepţională, turmentat de frumuseţe şi destrămat de sublim, m-am considerat nevrednic şi inferiorizat de inefabilele dăruiri, că n-am reuşit să pun o literă pe fiece notă, cîte o silabă pe fiece acord şi cîte o expresie plastică şi corespunzătoare pe fiece frază – şi să însăilez pînă la urmă o povestire scrisă din fiecare pagină a partiturii, ca să nu se irosească o comoară a Absolutului. (În: Kalustian, Leon. Simple note 1. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 7-11.)

[...]Cum am devenit ziarist? Nu ştiu. Poate fiindcă am crezut că aveam ceva de spus care trebuia spus cu orice preţ; poate peisajul vieţii noastre politice invadat de mistificatori şi de demagogi care îşi făcuseră o predilectă victimă din mulţimea anonimă; poate o nevoie organică de a denunţa vindictei publice impostura şi necinstea, făţărnicia şi minciuna, fără de legea şi abuzul; poate fiindcă jinduiam după un climat mai propice visului... Sau poate să mă fi împins la jurnalistică un

temperament, ori, cum se zice, o vocaţie. Repet: nu ştiu. Aproape sigur însă mi se pare că a preocumpănit, hotărâtor, secolul, care nu poate lăsa indiferentă o sensibilitate, - secolul acesta cu deteriorările şi desfigurările lui morale, politice, sociale şi economice care, din păcate, dacă aruncăm o privire pe harta planetei subzistă încă şi pe alocurea, exarcerbate. Prilej, poate, de alte opţiuni, pentru altă generaţie de ziarişti...[...]

(Muscalu, Florin. Leon Kalustian „Lumea de mîine? O spun cu durere – Nu o văd!”. În: Revista V, Anul I, nr. 10, 15 iunie 1990, p. 3.)

„De ce scriu? Scrisul, după părerea mea, se impune ca un corolar inexorabil al unei emoţii, indiferent dacă se imprimă psihic sau cerebral, al unui şoc care naşte uneori observaţia, care poate determina alteori ideea, care poate face să se ivească câteodată inspiraţia. Aşa cred că s-a scris dintotdeauna, de la vremea penei de gâscă, până la timpurile de azi.(...)

Ce-aş putea eu să fac în faţa inechităţilor sociale, în faţa contrastului dintre două lumi, una de sătui şi alta de flămânzi, una de privilegiaţi şi alta – turmă obidită şi împilată, cu existenţa sortită să se consume în cenuşiul anonim al fâşiilor larvare, sau în faţa acceselor tricolore în numele cărora se sparg capetele în Cişmigiu la nişte bătrâni neputincioşi, ce pot face în faţa urii de rasă pe care orice cap sănătos o repudiază, sau cum pot privi impasibil la deşucheriile politicii instictive puse la cale de guvernanţi şi ocrotită de ei, ce pot face în faţa nedreptăţilor de tot felul, a calomniei ticăloase, aţâţărilor fără noimă, a legalităţii concediate, a spiritului de justiţie absent, sau când mă lovesc de arhierei fără credinţă, de moralişti fără morală, de tâlhari servind lecţii de onestitate, de prostituaţi care blamează prostituţia, de inconsecvenţi anatemizând cinic inconsecvenţa, ori văd jurăminţi călcate şi făgăduieli publice uitate, te întrebi iarăşi: pot să nu scriu? Poate trece un mânuitor de condei – un sensibil şi un receptiv deci – fără să se înduioşeze pe lângă o dramă, fără să-şi ţipe revolta pe lângă o nedreptate, fără să dărâme de pe soclu un fals apostol, fără să dea în vileag rătăcirile, vidul din mirajul superstiţiilor, fetişurile, eresurile şi poate să nu pălmuiască el ipocrizia, duplicitatea, poltroneriile şi să nu flageleze cu gârbaciul slovei epiderma care nu ştie rosti?Hotărât, este cu neputinţă.

Astfel, scrisul îmi pare ca o necesitate psihologică şi-o trebuinţă de a mă elibera pe mine însumi de tristeţi, de mâhniri şi de revolte, ca să pot găzdui altele.

Dar în cazul meu special, mai e ceva: sunt ateu. Şi probabil fiindcă fiecare din noi are nevoie de un reazim interior, mi-am făcut din scris o mistică şi unica mea religie.”

(L. Kalustian ar fi împlinit în acest octombrie 85 de ani. În: Ararat, Anul IV, nr. 10(40), 1-15 octombrie 1993.)

[...] Am fost angajat într-o luptă – obligatorie pentru orice condei onest şi orice conştiinţă umană – ca atâţia din colegii mei de generaţie situaţi pe aceleaşi baricade şi am purtat bătălia zi de zi, pe temeiul unui ideal şi al unor principii de dreptate, de libertate, de democraţie, împotriva oricărui arbitrar şi al oricărei forme de exploatare a omului sau de molestare a noţiunii de umanitate. Implicit fireşte, în raza de acţiune şi de vizualitate intrau şi moravurile, fiindcă fără ele epoca n-ar fi avut mohorâtele culori pe care le-a avut şi multe din dementele alunecări trăite n-ar fi fost cu putinţă fără carenţele şi surpările etice ale guvernanţilor.

Sigur, nu era uşor. Dar noi, tinerii, - cu superbul dispreţ al tinereţii – nu ne uitam şi nu cântăream dacă e uşor sau greu să străbatem drumul. Aveam ostilitatea

cârmuitorilor, cărora le deranjam nu numai siesta şi confortul, cu scrisul nostru, ci şi toate socotelile lor politicianiste – mai mărunte sau mai mari – aveam, bineînţeles, apriga adversitate a tuturor sucursalelor hitleriste, în cămăşi verzi sau albastre, cu dezmăţul şi violenţa lor şi mai aveam împotrivă-ne marea finanţă şi plutocraţia naţională de pe vremuri ale căror manevre nu erau câtuşi de puţin simplu să le dejucăm sau să le facem faţă. Şi din această luptă, după patru decenii – dintr-un crâmpei al ei – a ieşit o carte, o simplă carte, la care, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată şi pe care nu o consider decât o atestare că am rămas „prezent” atunci când circumstanţele ne-au impus – şi ne-au impus cu înverşunare – să alegem grâul de neghină şi lumina de întuneric şi să punem între ele un hotar limpede, fosforescent şi imutabil. Asta înseamna în trecut şi în fond să fii ziarist: adică să te dăruieşti, rectilin şi constant, cu răspicare şi îndârjire, pentru câteva idei şi pentru câteva convingeri care voiam – în anii aceia de rătăciri contagioase şi de stupidă „modă” generalizată – să fie ale tuturora. A fost, pe scurt, o luptă de profilaxie în contra unei molimi, a unei dizolvante peste a spiritului.[...]

(Muscalu, Florin. Leon Kalustian „Lumea de mîine? O spun cu durere – Nu o văd!”. În: Revista V, Anul I, nr. 10, 15 iunie 1990, p. 3.)

Deziderate Am prieteni mulţi şi-i socotesc printre aceştia pe toţi lectorii mei care săptămînă de săptămînă mă urmăresc cu statornicie, dar în cazul de faţă mă refer, în mod special, la aceia dintre ei – tineri cu grafia fermă şi entuziasme virginale, sau bătrîni aşezînd cuvintele pe hîrtie cu literele unei mîini tremurînde – care îşi asumă gingăşa îndatorire, în emoţionante epistole, să-mi comunice satisfacţia lor şi îndemnul încurajator de a continua în strădaniile mele să reactualizez figuri şi întîmplări de altădată, peste care s-au aşternut lutul uitărilor şi grosul şi vînătul muşchi al timpului dus. Şi le mărturisesc tuturora calda mea recunoştinţă.

Dar... Dar îi aud şi pe aceia, cîţiva – derizorii ca număr – care după ce îmi parcurg textele mîrîie. Şi ecourile lor, vrînd-nevrînd, ajung pînă la mine. Dealtfel, îi presimt şi îi şi simt; iar pînă la urmă, parcă mi-ar face indirect amabile sugestii şi mi-ar da cordiale sfaturi.

Imputarea lor: mă dedic excesiv trecutului.

Poate. Oricum, le mulţumesc pentru grija ce mi-o poartă şi că nu le sînt indiferent, ca, spre pildă, o baie călduţă care nu face nici rău şi am sentimentul că toate purced dintr-un gînd curat de amiciţie. Atîta doar că omit în obiecţiunile lor tablele unor legi de aramă.

Trecutul face parte din existenţa mea şi îl duc cu mine prezent – aşa cum a fost - în zumzetele şi foşnetele lui, în articulaţiile şi desfăşurările pe care le-a avut, cu împrejurări de viaţă care nu pot fi şterse sau răstălmăcite, cu oameni şi locuri – ce nu suportă excamotarea – care finalmente nu sînt decît istorie şi istoria trebuie scrisă cu o unică şi elementară condiţie: să fi paznic credincios al adevărului şi să faci din el ritualitate. Să nu-l ascunzi. Niciodată. Şi, mai cu seamă, să nu-l falsifici. Niciodată.

Să lăsăm altora voluptatea de a fabula în istorie şi noi s-o scriem pe a noastră aşa cum s-a derulat, modestă şi aprigă, nedreaptă de cele mai multe ori şi smerită. În ce mă priveşte, aparţin unei generaţii care a crescut în cultul istoriei, iar neamul acesta – dincolo de toate invaziile şi de toate asupririle, de toate viscolirile şi cumpenele destinului care ne-au încercat de-a lungul secolelor – are o conştiinţă a istoriei, aş zice, în biologia sa, care nu s-a sleit şi nu s-a alterat, transmisă din buni şi

străbuni, pe care o găsim nepieritoare în cîntecele de leagăn poporane, în doinele şi baladele anonime de pe toate pămînturile noastre, ca să ne dea o geografie a spiritualităţii şi a etnicităţii lui şi mai apoi în toată literatura cultă de dinaintea lui Eminescu, la Eminescu şi de după Eminescu, pe care aşa de superb l-a definit Nicolae Iorga: expresia integrală a sufletului românesc.

Cred că e clar pentru orice om de bună-credinţă şi că sîntem bine înţeleşi.

Noi n-am împiedicat pe nimeni să-şi scrie letopiseţul şi n-am ridicat armiile decît ca să ne apărăm vetrele şi datinile, steagul şi drepturile. Noi n-am trucat istoria ca să facă frumos, util şi justificativ cîteodată pentru delirante revendicări – fiindcă n-am crezut într-o istorie de circumstanţă, ci numai în circumstanţele istoriei, pe care le aflăm consemnate cu onestitate de simţire şi de cuget de la cronicari pînă la Xenopol, Pârvan şi Iorga – şi am fost străini de preocupările de a rîvni la bunurile altora şi de orice idee de hegemonie. Şi ne-am plîns aici, în locurile astea, şi lacrimile sporadicelor bucurii şi pe acelea ale obidelor, ale aleanului şi ale nădejdii.

Sperînd din nou că sîntem pe deplin şi cu limpiditate pricepuţi, mă adresez cu aceste puţine vorbe prietenilor dragi – care vor să-mi reproşeze că insist prea mult asupra trecutului – rugîndu-i să primească în replică şi nevinovatul meu deziderat: Lăsaţi-ne să ne scriem istoria. Aşa cum o ştim. Aşa cum a fost. Aşa cum am vieţuit-o. (În : Kalustian, Leon. Simple note 2. Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 5-7.)

[...] Am fost şi eu adeseori, invitat fără să vreau, la banchetele tristeţilor. Le cunosc, le-am trecut examenele, în atîtea rînduri şi sub atîtea forme, pentru ca să-mi dau seama că geneza unui scepticism, poate exagerat, se află acolo, în acelea prea des repetate festinuri ale tristeţilor invicibile. Am şi eu cîţiva morţi scumpi. Sînt şi eu rob al cîtorva reminiscenţi fumurii. Zac şi în mine destule dezamăgiri şi deznăpdejdi şi chinuri. Şi urmele acestui permanent corp la corp cu viaţa le văd, le simt, le pipăi, în fiecare clipă de izolare sau de tumult, de introspecţie sau de confruntări. De aceea pot mărturisi în toată libertatea, fără să pot fi dojenit de nimeni care a fost măcar o singură dată atent la el însuşi; nu poate fi tristeţe mai fără margini, mai spasmodică, mai tragică şi mai desăvîrşită decît aceea a lucidităţii, tristeţea conştientului, tristeţea omului deprins să judece, capabil să observe şi să reţină, treaz permanent la tot ce se întîmplă în preajma lui şi dincolo de el.[...]

(Kalustian, Leon. Tristeţile lucidităţii. În: Kalustian, Leon. Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 204-205.)

CORESPONDENŢĂ

Gala Galaction către Leon Kalustian Scumpe Kalustian, Tînărul Calagiu – care mi se pare că are ceva talent literar – o duce foarte prost…

Până când să ne convingem de dreptul lui, de a trăi din literatură, trebuie să mai treacă vreo zece ani, …

Ce face până atunci?...

Dragul meu, dacă poţi să-i dai un locşor de corector, faci un lucru bun.

Scrie-i numele în carnetul tău şi menţionează: Se ocupă de el Gala Galaction. adică eu, cel ce-ţi strâng mâinele frăţeşte.

Gala Galaction 18 Iulie 1939 (Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Leon Kalustian către Andrei Bordeianu „Trebuie, dragă Andrei, să-ţi mărturisesc de la bun început că ai reuşit în primul rînd să infirmi străvechiul adagiu că ochii care nu se văd se uită. Sînt, se pare, în viaţă gesturi, atitudini, gînduri şi reacţii care spulberă cîte un adevăr vetust şi te pun în situaţie să-ţi revizuieşti păreri moştenite şi până la urmă să admiţi că în orice proverb – ori cîtă înţelepciune ar închide în el – poartă şi germenul unei prostii. Te asigur că de aici înainte voi considera că formula „ochii care nu se văd se uită” nu-i decît o amăgire şi o minciună. Şi tu eşti autorul isprăvii.

Mă simt într-o mare încurcătură şi nu ştiu cum să pornesc ca să-ţi dau de veste cîtă bucurie şi cîtă lumină a proiectat elanul tău într-o existenţă, în fond, monotonă şi cenuşie.

Să-ţi mulţumesc pentru daruri? Mi se pare de prisos fiindcă vorbele de atîta uzură şi-au pierdut şi vigoarea şi plasticitatea iar vocabularul mi se pare sărac pentru ceea ce aşi vrea să exprim.

Am aflat dela prietenul nostru că eşti cu ai tăi, că ai un copil excepţional de reuşit, că împarţi responsabilităţile existenţei cu Doamna ta despre care ştiam că este un exemplar de umanitate care a devenit din ce în ce mai rar în veacul ăsta sălbatec şi că în general eşti satisfăcut.

Eu sînt convins, aşa cum te cunosc, dîrz, muncitor, neînfricat şi onest că vei birui. Fiindcă atunci cînd te îndrepţi cu hotărîre spre un ideal, să nu-ţi mai pese de obstacole. Constaţi repede că le-ai învins. Şi mai cred cu un fel de frenezie în ideia că vei reuşi pentru că te-am aşezat de mult în categoria aceea din ce în ce mai împuţinată de oameni, care nu vor face niciodată riduri la inimă.

Dacă poţi şi timpul îţi îngăduie, dă-mi din cînd în cînd cîte o ştire şi pînă atunci te îmbrăţişează, din păcate, doar în manuscris, cu dragoste, cu multă dragoste, P.S. Te rog de asemeni să-ţi îmbrăţişezi odrasla ta scumpă din parte-mi şi să prezinţi Doamnei tale pe lîngă omagii toate bunele mele gînduri.

L. Kalustian Buc. 6 dec. 1972 (Scrisoare din Fondul Leon Kalustian.)

Cella Delavrancea către Leon Kalustian Aprilie 1975

Citind introducerea la cartea dumitale am resimţit aceiaşi mare plăcere care-mi dă „les marrons glacés”, adică starea de încântare al unui lucru perfect. Iar dedicaţia dumitale este „cuvînt din muzică”- eşti poet şi prozator de elită. Îţi mulţumescn călduros şi mă pregătesc la bucuria de a citi volumul dumitale, înaintaşul altora, desigur vor urma.

Cella Delavrancea În ce constă farmecul volumului „Fac-simile?

Pentru că esenţa vieţii personalităţilor este descrisă şi cuprinsă într-o bogăţie de cuvinte, potrivite fiecăreia şi într-un ritm-tempo care conferă o palpitaţie de prezenţă, cititorului. Şi mai este ceva, foarte original, după părerea mea: ţesutul sintaxei (comme un beau grain de peau) este atât de strâns în preciziune, coloristul adjectivelor aşa de subtil, încât aduce aminte de o mare tapiserie de Beauais – şi neputând scăpa de „Cellisme” adaug că, urmărind stilul catifelat al frazelor mi se părea că gust un „marron glacé”. Indiscutabil, aceste evocări vor avea destinul cărţilor de căpătâi şi vor fi recitite cu neîncetată plăcere literară – Să fim recunoscători autorului care s’a străduit să extragă din nisipul uitării figuri glorioase ale neamului nostru, stinse timpuriu şi readuse printre noi cu vibrantă şi migălos cercetătoare inteligenţă.

Cella Delavrancea 1975 (Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Leon Kalustian către Ştefan Baciu Am schimbat, Ştefan Baciu, doar cîteva vorbe şi iată că ne-am brodit fără nici o caznă pe aceleaşi lungimi de undă şi ne înţelegem de parcă am fi trăit laolaltă un mileniu. (Iartă-mă că din start încă am eliminat pe uzualul şi atît de glacialul „Domnule”, ca să micşorez distanţa dintre Bucureşti şi Honolulu pînă la îmbrăţişare şi te rog să procedezi exact în replică).

Că nu mai avem nici o taină unul faţă de celălalt, ne ştim pe dinăuntru ca şi cum ne-am citi dintr-o carte, iar astăzi, dacă în loc să mîzgălim cu slova noastră o filă întreagă sau mai multe, am pune la începutul paginii un simplu semn al întrebării şi la sfîrşit pe acela al mirării, sau vice-versa, lăsînd restul ei imaculat, fiecare dintre noi, izolaţi în depărtările noastre, (ah, cît de mult detest geografia asta a secolului XX!) ar şti cu precizie, toate gîndurile nescrise care s-au îngrămădit acolo, într-un dialog al tăcerii, al meditaţiilor şi al albului, nu am avea nici unul, nici celălalt, nevoie de explicaţii, de comentarii şi adnotări şi totul ar fi limpede şi unitar ca o zi bună. Şi dacă am da la tipărit această pagină pură cu semnul întrebării sus şi cu al mirării jos şi am intitulat-o Poem nescris sau Poem alb sau oricum altfel şi am iscăli-o amîndoi, - arhivarii literaturii ar proclama grav şi sentenţios: ultima formă a unei ţîcneli hiper-supra-realistă!

Eu socotesc însă că este o performanţă să ajungă un semn al interogării şi acela al perplexităţilor – cred că aşa s-a născut limbajul criptic şi criptograma – ca să comunicăm despre tot şi despre toate, dar în acelaşi timp îmi spun că n-am descoperit nici o Americă, fiindcă în definitiv, oamenii cu minunile lor, de cînd s-au dat jos din copac, întreabă şi se întreabă, miră şi se miră, mi se pare, în toate limbile

şi în toate idiomele, numai că ignoranţa mea nu ştie dacă în alfabetele respective semnele vor exista aşa cum le-am învăţat noi.

Nădăjduiesc să nu-mi iei în nume de rău divagaţia şi mărturisirea; am încercat - de voi fi reuşit - să flutur doar sentimente. Şi cu asta trec mai departe. Îţi sînt recunoscător pentru buna epistolă; şi pentru splendidul poem al Călătorului. Îmi pare rău că nu l-am avut mai înainte, fiindcă a treia zi de Crăciun – şi am aflat pe urmă că este Sfîntul Ştefan – am chemat la mine cîţiva apropiaţi (au mai rămas şi din aceştia, puţini, dar au mai rămas) trei bărbaţi şi opt doamne, - şi este marea şi iremediabila mea părere de rău că n-am putut să strîng lîngă mine toate femeile din lume, (nu mă denunţa Doamnei Mira, care o să înceapă să mă deteste, pe bună dreptate, fiindcă sînt un infam exemplu de viaţă, care trebuie izolat şi anatemizat) la o ceaşcă de ceai şi la un recital de poezie Ştefan Baciu. Şi în felul ăsta, fără să vreau te-am sărbătorit.

Oameni de sensibilitate. Oameni cu frăgezimi. Mai vîrstnici şi mai tineri. Nu mai am timp de pierdut cu bizonii – oricît m-au distrat pe vremuri – pentru că sînt prea bătrîn şi prea nervos, ca să mai fac pedagogie.

Stau de vorbă numai cu iniţiaţi; care e destul să asculte ca să priceapă. Şi trebuie să-ţi spun că au plecat de la mine fericiţi, - fericiţi şi ameţiţi de alcoolul tare şi pur al fiecărei strofe şi m-am bucurat de bucuria lor, dar mai ales de a mea, că n-am exagerat întru nimic, cînd ţi-am scris, pe cald, ceea ce ţi-am scris, că eşti şi vei rămîne un mare poet, care răsuceşti în inima fiecărui lector o suferinţă care e a dumitale, dar care e şi a lui şi un dor şi o nostalgie care sînt ale tuturora. Şi de atunci sînt insistent rugat să repet recitalul şi o voi face curînd, adăugînd şi ineditul „Călătorului îi şade bine cu drumurile”.

Dar bucuria mea a fost îndoită: pentru că în afară de grandoarea spectacolului lăuntric pe care l-am trăit citindu-te, în afară de senzaţia că am lepădat toată zgura cumulată în atîtea decenii înnegrite de turpitudini, m-am simţit din nou împăcat cu poezia, după mulţi, după foarte mulţi ani de înstrăinare de ea. Şi să-ţi spun de ce, ca să nu ai nedumeriri: cînd am plecat în lunga mea călătorie, aprigă şi nemeritată, ca a atîtora altora şi am fost proiectat în labirinturile cele mai întunecate ale lumii (nu ştiam că aberantul şi monstruosul veac XX poate să aibă, undeva, în viul lui, atîta întuneric, că dacă voiam să pipăi stînga, dreapta, nu nimeream) am ajuns acolo, cu o antologie de versuri în cap. (Şi din cap nu se putea opera nici o confiscare). Cu ea şi cu ele am ţinut, într-o nemernică existenţă, moralul camarazilor mei de destin şi de crucificare. Lor le-am fost de ajutor să reziste – care au rezistat – şi nu le-am spus nimic niciodată din mîhnirile şi din revoltele mele.

Dar cînd mă simţeam fără şireturi la încălţăminte şi fără cravată şi în zdrenţele unei foste cămăşi pe mine, îl blestemam pe Mallarmé; cînd făceam coadă la sordidul hîrdău şi mă gîndeam că, undeva afară, într-o livadă ca aceea a copilăriei şi a adolescenţei mele, merii şi caişii sînt în floare, împroşcam cu tot veninul ce-l secretează ura amintirea lui Apollinaire; cînd îmi puneam întrebarea în nesfîrşitele nopţi de insomnie, oare cum mai arată acuma cerul şi stelele şi dacă în România mai sînt fîntîni şi troiţe, îl suduiam pe Valéry; iar cînd eram obligat să dorm pe ciment, fiindcă patul comun de scîndură goală – un ideal la care se ajungea greu – era ocupat de alţii cu drepturile vechimii lor, spumegam de furie împotriva lui Saint-John Perse; fiindcă toată poezia de pe toate meridianele, pe care m-am ostenit cît de cît s-o cunosc şi toţi aceştia şi mulţi alţii, în spiritul cărora a crescut generaţia mea, n-au făcut decît să ne înşele, să ne amăgească, să ne lase împietriţi şi robi în mijlocul nepieritoarelor lor frumuseţi şi nu să ne pregătească pentru o viaţă invadată de haite

de lupi. În faţa răngilor de fier care ne zdrobeau, noi aduceam în mînă o lalea. Şi am divorţat de poezie.

Cîntecul dumitale însă, Ştefan Baciu, care modifică radical cîntecul omului, m-a restituit iarăşi, cu împătimire, viciului poeziei – care trebuie să fie aşa cum o faci – şi dacă într-o altă viaţă va trebui să dau din nou examenul pe care l-am dat şi te-aş cunoaşte cum te cunosc acuma, aş striga camarazilor mei din grota cu întuneric:nu e nimic; drumurile istoriei sînt pavate cu oseminte de idei şi oamenii sînt blestemaţi să se jertfească pentru ele. Dar undeva, este un poet, Ştefan Baciu, plecat de lîngă pintenul Tîmpei, care stihuieşte pentru noi.

Vezi, aşadar, Ştefan Baciu, de ce bucuria mea e dublă şi de ce şi cu inima şi cu mintea nu pot decît să te iubesc. Şi cu asta pun oprelişte gîndurilor fiindcă lăsîndu-le să zburde libere, te voi obliga să citeşti în loc de o inutilă, poate, scrisoare, o şi mai inutilă carte.

Te cruţ.

Rămîne să-ţi mai comunic că n-am primit „Sub Tîmpa în Honolulu” şi că aş dori grozav s-o am; că în curînd vei ţine în mînă acolo, „Muzica sferelor”, că aş vrea să am neapărat placheta Doamnei Mira, despre care ţi-am mai scris şi căreia te rog să-i arăţi închinăciunile şi călduroasele mele simţăminte, iar dumitale, strîngîndu-ţi amîndouă mîinile cu prietenie şi dragoste, îţi fac urarea să te păstrezi zdravăn, fericit şi etern.

Leon Kalustian (Scrisoare nedatată din Fondul Leon Kalustian.)

* „A fost aşa, Ştefan Baciu, scumpul meu Ştefan Baciu: n-am mai avut vreme de nimic. Cartea pe care am scos-o, - vei fi aflat de la bunul nostru prieten Carandino – m-a absorbit întru totul şi m-a extenuat. Dar trebuie s-o iau mai demult: pe cînd înotam în şpalturi şi făceam corecturi, ai dat buzna în odaia mea cu elogiul bătrînului Eugen Relgis şi pe masa de lucru, între alte cărţi, fişe şi materiale, s-a brodit să fie şi broşura „Căile păcii” (anchetă asupra Internaţionalei Pacifiste, alcătuită şi comentată de Eugen Relgis), titărită în 1929. Prilej de reflecţii, de emoţii şi, fireşte, de speculaţii pe marginea coincidenţelor şi aş fi vrut să-ţi fac o lungă scrisoare, dar corectura trebuia dată şi scadenţa ei nu mă mai lasă să fiu aşa cum gândeam.

Pe urmă doream să satisfac un deziderat mai vechi: să-ţi trimit „Cînd era bunica fată” şi „Bohema de altădată”. Le-am scos din bibliotecă fiindcă din clipa cînd ţi-am scris că le vei avea, am socotit că-ţi aparţin şi am voit să ţi le trimit. Dar nu s-a putut, fiindcă noi reglementări au făcut să stagneze operaţiile de expediere pentru tipăriturile de dinainte de 1944. Nădăjduiesc că în curând lucrurile vor începe să funcţioneze normal şi de bună seamă că vei intra de îndată în posesia lor. În sfîrşit, mi-a apărut cartea. M-am dus să fac expedierea prin avion ca să ajungă cât mai repede. Dumitale, lui Lucian Boz şi unui prieten vechi – nu ştiu dacă îl şi cunoşti – fost colaborator de-al meu, pre numele lui Titus Podea, care a făcut o frumoasă carieră în Statele Unite, americano-braşovean de origine, plecat din ţară în 1940.

Prima carte luată în mînă de duduia de la poştă a fost a lui Lucian Boz şi cu o voce suavă, îmi spune că taxa de expediere este optzeci şi ceva de lei, fiindcă Australia este situată în zona a 6-a poştală, adică ultima şi cea mai depărtată.

Formalităţile erau făcute, eu, ca să zic aşa, intrat la apă, am mişcat din sprincene şi treaba n-a mai putut fi întoarsă. Aşa se face că Lucian Boz – am aflat asta dintr-o

scrisoare a dumitale către Carandino – a primit cartea înaintea tuturor. Nu eram prevăzut cu destui bani la mine – după ce am mai cerut nişte lămuriri d-rei funcţionare – mai ales că în coletul ce îţi era destinat îţi pusesem şi cartea lui Dumitru Micu „Gîndirea şi gîndirismul” care are 1000 de pagini şi în care se ocupă de poezia dumitale.

M-am gîndit că te va interesa. Şi atunci, cu toată dorinţa mea arzătoare de a avea unul din primele exemplare ieşite din tiparniţă, am renunţat la avion, ca să ia lentele căi ale apei, Acelaşi lucru l-am făcut şi pentru Titus Podea. Acum, probabil, că acasă te aşteaptă coletul, dacă o fi ajuns, şi am să te rog, să-mi confirmi primirea lui. Între timp ai venit în Europa, care nu ţi-a fost de bun augur, fiindcă te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să fii spitalizat. Noi atîta ştim. Ce? Cum? De ce operaţie?

Semne de întrebare ridicate în vid. În fine, totul e bine dacă se sfîrşeşte cu bine. Şi ţi-am retrimis un exemplar din „Facsimile”, dimpreună cu două plachete de versuri ale lui Ilie Purcaru, la Paris, în speranţa că-ţi vor parveni cît mai rămîi în Europa.

De astădată, recomandat-avion. Am pus lîngă cartea mea stihurile lui Ilie Purcaru, care e un băiat talentat, sensibil, cultivat, prieten delicat fără oscilaţii şi fără ostentaţie, statornic şi devotat şi ai să vezi că acolo e şi un poem dedicat lui Leon K., atunci cînd mă înghiţise o lungă noapte a istoriei. Dacă îţi este cu putinţă şi dacă strofele lui îţi vor spune ceva, am să te rog să-l semnalezi în presa latino-americană, pentru că eu cred că merită şi e bine să se ştie că şi aici „nasc poeţi” şi se scriu versuri. Şi cu asta, deocamdată termin. Îţi transmit toate gîndurile mele bune, toate urările de sănătate şi de izbîndă, iar Doamnei Mira, lîngă tandre omagii, dorinţa de a-i mai citi noi poeme. Cu dragoste şi prietenie, L. Kalustian Bucureşti, 4 august 1975 (Scrisoare din Fondul Leon Kalustian.)

Răzvan Djuvara către Leon Kalustian 1 noiembrie 1975 Stimate Domnule Kalustian, a fost, pentru fratele meu şi pentru mine, o plăcută surpriză primind un volum din „FACSIMILE” cu atât de amabile cuvinte, şi o mare bucurie cetind paginile consacrate bunicului nostru şi lui Alexandru Djuvara.

Este o mângâiere, astăzi, de a vedea că nu au fost cu totul uitaţi acei înaintaşi ai noştri, adesea prea modeşti, care au fost în veacul trecut adevăraţi făuritori ai României moderne: datorită sârguinţei Dumneavoastră şi căldurei omeneşti cu care le a-ţi adus adus atât de mişcătoare aprecieri, se va păstra câte ceva din faptele lor în memoria noilor generaţii. În semn de omagiu, ne vom permite să expediem dela Paris, peste câteva săptămâni, un exemplar din volumul pe care l’a publicat recent fratele meu şi care este un fragment din teza lui de doctorat în litere dela Sorbona.

Cu deosebită stimă şi reînoite mulţumiri Răzvan Djuvara (Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Nicolae Carandino către Leon Kalustian

„Bran 7 septembrie 1977 Dragă Leon!

Sunt foarte curioase şi foarte inexplicabile corespondenţele de gînd care preced comunicările concrete; azi toată dimineaţa mă întrebam unde să-ţi scriu, la Focşani sau la Bucureşti! Iată că telefonul tău m-a lămurit! Eram din cauza asta buimac la receptor. Şi acum să trecem la fapte! Sunt aici de Luni 29, adică de zece zile. Mă simt ca de obicei excelent în localitate şi în casa Stanciu. Vre-o şase zile am avut şi societate, pe Dem Popovici, colegul meu de liceu şi nevastă-sa Ioana (i-ai cunoscut pe amândoi la spital!). Acum am rămas singur şi sper să scriu cu mai mult spor.

Deocamdată traduc „Jurnalul de ocupaţie” al Ioanei Tsatsos; am ajuns la jumătate. Nu am şanse mari de tipărire – dar nu m-am putut opri! Măcar să-l citiţi voi, prietenii mei!

De mîine încep „Jurnalul meu de călătorie”. Îl voi da la „Viaţa Românească”.

Sunt foarte supărat de tratamentul la care am fost supus la „România literară”; un şef de stat nu se cuvine să fie lăsat să aştepte. Şo mă mir că Ivaşcu nu ştie acest lucru. În fine... după toate astea mi se intervine în text... luîndui-se apărarea grecului! După ce invoc dubla mea ereditate, care era un scut suficent, scriam: „De ce cînd au făcut cele mai mari şi mai dese jertfe ca să poată păstra pe cea dintîi s-au grăbit din prima clipă să sacrifice ideea de Adevăr ideei partizane?” (Părţile subliniate au fost înlocuite cu o întrebare stupidă care bineînţeles nu-mi aparţine şi care anulează răspunsul lui Tsatsos care devine absurd!!) Eu am scris: „În ce modalitate se exprimă Adevărul?” cum a apărut!... În altă ordine de idei sunt în plină refacere. Beau două kilograme de lapte (dela vacă!) pe zi şi mânînc tot ce-mi apare comestibil în faţa ochilor. Cu carnea o duc ceva mai prost fiind mai rară şi de calitate cam proastă. În fine, „tout compte ferit”, mai cu ouă, mai cu brînză, mai cu fructe – o scot mulţumitor la capăt. Aşa încît... cînd sosesc în Bucureşti să puneţi la adăpost pisicile.

Voi veni pe ziua de 16 şi voi pleca Duminică 18 ca să-mi ridic pensia. Sper să vin şi să plec în maşină. Dacă nu se oferă Crăciunescu am, în buzunar, soluţia Liviu Gheorghiu (inginerul de mobile, autor dramatic).

Ai grije să ne putem întîlni în cele două zile cît voi sta pe Hristo Botev.

Scrie-mi dacă s-a deschis Casa Scriitorilor şi dacă întîmplător îl vezi pe Jebeleanu dă-i salutări din partea mea... Lui Paul Lăzărescu i-am trimis o carte poştală ilustrată de la (...). M-ai întrebat de surorile mele. Ebe este bine mersi şi încurcată cu încasarea pensiei ei personale. Valerie umblă cu Crăciunescu pe la spitale cu analizele. El vrea să plece în străinătate – ceea ce nu cred că ar fi pentru starea lui de sănătate recomandabil.

Ce mai fac ai tăi? Multe sărutări de mîini soţiei tale şi celor de la Focşani de asemenea.

Eu am scris la toată lumea – dar am făcut greşeala de a mă lăsa sedus de o „soră” care mi-a propus să-mi francheze şi să-mi puie la cutie scrisorile. Cele din ţară nu cred că au tentat-o. În schimb cele din străinătate nici pînă astăzi nu mi-au fost confirmate. Aşa păţeşte omul cînd e delicat şi prost!

Printre cunoscuţii pe care i-am văzut pe aici îţi mai citez pe Dan Tărchilă, care a venit dela Breaza să mă vadă, pe Maria Banuş cu bărbatu-său şi pe... Corneliu Coposu „en partie fine”, adică alături de o misterioasă şi semiveştedă cucoană. Încolo umblu puţin şi ascult multă muzică grecească la magnetofon. M-am obişnuit să-mi zbîrnîie la ureche!

Tu ce mai faci? Te plîngi de complicaţii tocmai acum, cînd ar trebui să fii, cel puţin pentru o bucată de vreme, la adăpost. Ce se mai petrece prin Bucureşti, pe la cafenea, pe la edituri? După cum ai observat chiar Marin Preda nu s-a grăbit să-mi tipărească „memoriile” în lipsă. Cred că singura soluţie e să fiu cu el ceva mai ... obiectiv.

Dar asta e o problemă de octombrie!

Cu mult drag, N. Carandino (Anton, Fabian. Corespondenţă inedită Nicolae Carandino – Leon Kalustian. În: Ararat, XI, nr. 8 (197), 16-30 apr. 2000, p. 7.)

CERERI DE GRAŢIERE

Notă: Dincolo de obligatoriile formule de exprimare prezente în orice act adresat autorităţilor de la acea vreme, se simte reala suferinţă şi îngrijorarea celor două surori şi a soţiei faţă de soarta lui Leon Kalustian.

Tovarăşe Preşedinte, Subsemnatele Kalustian S. Vartica, casnică, şi Kalustian S. Satinica, profesoară la Şcoala pedagogică Focşani, supunem atenţia dvs. Următoarele, cu rugămintea unei rezolvări favorabile:

Fratele nostru, Leon Kalustian, de profesie ziarist, a fost ridicat de către organele Securităţii de Stat în noaptea de 7/8 mai 1951, din locuinţa sa din Bucureşti, strada Maria Rosetti nr. 16.

Conform hotărârii luate de către organele în drept, i s’a comunicat că este internat administrativ pentru un termen de doi ani.

Termenul indicat pentru internare a expirat în mai 1953, dar el a continuat să fie reţinut.

La patru luni dela expirarea termenului, în Septembrie 1953, i s’a comunicat că internarea lui se prelungeşte cu încă doi ani.

Trecutul său este fără pată: întreaga sa activitate de gazetar este legată de lupta pentru o viaţă mai bună a clasei muncitoare.

Prin scrisul său, s’a străduit să înfăţişeze cititorilor ziarelor la care a colaborat („Zorile”, „Lumea Românească”) nedreptatea socială şi societatea coruptă burgheză. În timpul guvernării legionare a avut domiciliul obligatoriu, iar în timpul războiului anti-sovietic a fost dezertor din armata regalo-antonesciană.

Atitudinea sa faţă de Partid şi de clasa muncitoare a fost totdeauna corectă.

Pentru aceste considerente, vă rugăm să reţineţi în atenţia dvs. cazul său şi să dispuneţi eliberarea.

Venim către dvs. convinse de dreptatea ce i se va face şi vă asigurăm de devotamentul nostru faţă de idealurile clasei muncitoare, idealuri comune şi scumpe întregei noastre familii.

Focşani, 2 noiembrie 1953 Kalustian S. Satinica Str. Nicolae Titulescu nr. 14 Focşani Tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, Preşedintele Consiliului de Miniştri.

(Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Răspunsul la memoriul surorilor Kalustian: Procuratura Generală a R.P.R Direcţia II.a Nr. 5171/1535 8 Martie 1954 Către, VARTI CALUSTIAN Str. N. Titulescu Nr. 14 Focşani Urmare petiţiei ce aţi adresat, vă comunicăm că în urma verificărilor făcute s’a rezolvat în mod negativ, deţinerea fiind legală.

SEFUL SECŢIA II-a Ştampilă şi semnătură

TOVARĂŞE PREŞEDINTE, Subsemnata KALUSTIAN DORA, domiciliată în Bucureşti, str. Maria Rosetti nr. 16, raionul „1 Mai”, în calitate de soţie legitimă a numitului KALUSTIAN LEON, cu profund respect, supun aprecieri Înaltului Consiliu de Stat al Republicii Populare Romîne, următoarea: CERERE DE GRAŢIERE Soţul meu Kalustian Leon, fost ziarist, a fost condamnat la 8 ani de zile închisoare corecţională de către Tribunalul Militar de M.U., Bucureşti, prin sentinţa nr. 285 din 18 sept. 1961, pentru delictul prevăzut şi sancţionat de art. 325 pct.c, din codul penal, sentinţa rămînînd definitivă prin respingerea recursului său către Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti, prin decizia penală nr. din 1961.

Activitatea infracţională ce s-a reţinut şi imputat soţului meu a fost aceea că în perioada 1956-1960 a răspîndit publicaţii interzise, cumpărînd şi vînzînd cărţi, unele decadente iar altele cu un conţinut ce înfăţişau ideile şi concepţiile ideologiei burgheze, într-un cuvînt cărţi căror circulaţia este interzisă.

Pentru o mai justă orientare relev că din dosar rezultă că între altele soţul meu ar fi vîndut: „În prejma revoluţiei” de C. Stere. „Povestea vieţii mele” de fosta regină Maria. „Mustul care fierbe” de O. Goga, precum că ar fi şi împrumutat unor prieteni: „Fabule” de V. Militaru. „Icoanele vremii” de Nichifor Crainic.

Subsemnata nu-mi pot îngădui să discut sub nici o formă constatarea şi realitatea faptelor pentru care soţul meu a fost condamnat, dată fiind autoritatea de lucru judecat a susmenţionatelor hotărîri judecătoreşti, pot însă afirma că în mod real şi sincer soţul meu a precizat în cadrul interogatoriului ce i s-a luat că el nu a comis respectivele fapte de vînzări-cumpărări şi împrumuturi de cărţi considerate ca interzise de cît numai pentru faptul că aceasta constituia o sursă de trai, neavînd reprezentată în mintea sa periculozitatea acestei activităţi, dovadă despre aceasta fiind împrejurarea, care s-a şi reţinut în sentinţa de condamnare, că o parte din aceste cărţi au fost vîndute chiar „Anticariatului de Stat”, ori este evident şi clar că de vreme ce soţul meu nu s-a ferit ca această activitate să fie publică în aşa măsură încît ajunsese de notorietate, el n-a putut avea conştiinţa că săvîrşeşte un act ilegal şi care îi va atrage respectivele sancţiuni.

Cu prilejul judecării procesului soţului meu am depus la dosar un bogat material din care se poate desprinde în mod limpede şi clar atitudinea sa permanent democratică pe care a manifestat-o în cadrul activităţii de ziarist înainte de anul 1944.

Să-mi fie îngăduit a mă referi numai la împrejurarea că soţul meu a colaborat constant la ziarele „Dimineaţa” – „Adevărul” – „Zorile” şi mai ales la „Lumea Romînească”.

Sînt îndatorată să amintesc că ziarul „Lumea Romînească”, era condus de tovarăşul academician Zaharia Stancu, şi avea principali colaboratori pe tovarăşul acedemician Geo Bogza şi soţul meu. Este cunoscută şi a fost îndeosebi de apreciată campania de presă pe care acest ziar a dus-o în mod susţinut împotriva ziarului „Universul” şi a fostului director al acestui ziar, criminalul de război Stelian Popescu.

Pentru atitudinile sale şi mai ales pentru atacurile directe în cadrul articolelor sale îndreptate împotriva politicii de jaf şi crimă a mişcării legionare, soţul meu a fost arestat şi supus unor grave maltratări de către poliţia legionară, în puţinele zile în care soarta neamului nostru s-a aflat în mîna acestor asasini.

Din articolele sale, care, rog să-mi fie iertată lipsa de modestie, au creat curente de opinie, se desprinde luminos poziţia fermă adoptată împotriva ideologiei fasciste şi a tuturor curentelor de dreapta ce existau atunci în ţara noastră, cît şi dîrzenia şi curajul cu care a luat apărarea luptătorilor militanţi ai stîngii democratice din Romînia. (A se vedea în acest sens articolul „Scrisoare deschisă Preşedintelui Consiliului de Miniştri Gh. Tătărescu, depus la dosarul cauzei). În această situaţiune, faţă de comportarea sa bună în timpul executării pedepsei, fapt ce autoriză concluzia că şi-a însuşit pe deplin opera de reeducare, vă solicit să graţiaţi pe soţul meu de restul pedepsei ce mai are de executat, activitatea sa trecută pe ogorul presei romîneşti putînd fi considerată ca o chezăşie sigură că în viitor va şti să se orienteze în mod just pentru a deveni un cetăţean conştient care prin muncă cinstită şi rodnică să aducă modesta sa contribuţie la desăvîrşirea construcţiei socialismului, în scumpa noastră patrie Republica Populară Romînă.

TRĂIASCĂ LUPTA PENTRU PACE !

TOVARĂŞULUI PREŞEDINTE AL CONSILIULUI DE STAT AL R.P.R. BUCUREŞTI. (Document din Fondul Leon Kalustian.)

VARIA

Recomandﾄビi pentru a fi primit membru ﾃｮn

Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Recomandare Subsemnatul Romulus Vulpescu îl recomand călduros pe colegul nostru Leon Kalustian pentru a fi primit în rîndurile membrilor Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România. Întreaga lui activitate publicistică şi memorialistică, de gazetar militant îl recomandă mai grăitor decît ar putea-o face puţinele şi slabele elogii pe care i le aduc şi aici şi pe acestă cale.

Primirea între membrii Uniunii nu înseamnă decît ratificarea unei situaţii de fapt : aceea că L. Kalustian este un scriitor.

24 mai 1976

Romulus Vulpescu

(Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Recomandare Activitatea literară şi publicistică a lui Leon Kalustian datează de prin 1930 şi se înscrie în atmosfera fierbinte a disputelor dintre presa democrată şi cea reacţionară.

Numele lui L. Kalustian a apărut, ani în şir, alături de cele mai prestigioase nume ale presei de stînga : Em. Sucov, Zaharia Stancu, Geo Bogza etc.

Recent a tipărit două volume, primul de istoriografie literară intitulat “Facsimile” (Editura Eminescu) şi al doilea cuprinzînd articole politice şi culturale din perioada interbelică.

Publicist şi scriitor de marcă, L. Kalustian se cuvine să se numere în rîndurile profesioniştilor scrisului, calitatea celor semnate de el recomandîndu-l în deajuns.

25.V. 1976

Vlaicu Bârna

(Document olograf din Fondul Leon Kalustian.)

Autografe Cititorilor Bibliotecii Vrancea cu dragostea unui focşănean. L. Kalustian, ianuarie 1981 [Autograf acordat de Leon Kalustian pe volumul său „Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democrată”.]

Şi pentru cititorii adulţi ai Bibliotecii „Duiliu Zamfirescu” omagiile lui L. Kalustian, 26 noiembrie 1982.

[Autograf acordat de Leon Kalustian pe volumul său „Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democrată”.]

Istoricului Suren Kolangian, aceste pagini de istorie românească, scrise de un armean către un armean, cu regretul că nu ştiu să pun pe hârtie rândurile mele în limba noastră. Cu dragoste şi admiraţie, L. Kalustian.

([Autograf acordat de Leon Kalustian pe volumul său „Facsimile” şi adresat istoricului Suren Kolangian]. În Căuş, Bogdan. Despre un armean enigmatic… În: Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb.

1999, p. 2.)

D-lui Suren Kolangian, ca să vadă pe ce instanţe etice, estetice şi de gândire se mişca un armean, când avea 26 şi 28 de ani. Cu prietenia şi dragostea lui L. Kalustian. ([Autograf acordat de Leon Kalustian pe volumul său „Conspiraţii sub cer deschis” şi adresat istoricului Suren Kolangian]. În: Căuş, Bogdan. Despre un armean enigmatic… În: Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 2.)

* Unui suflet cald şi ales, calde sentimente de la Suzana Dacian, 31. XII. 1968 (Autograf acordat de Suzana Dacian lui Leon Kalustian, pe volumul Petit Atlas de la Civilisation Occidentale par F. Van der Meer, professeur à L’Université de Nimègue en collaboration avec G. Lemmens, Paris-Bruxelles, Éditions Sequoia, 1964.)

Lui Leon Kalustian, care a trecut – şi el – prin Arcadia, colţ cu Sărindar, salutul meu din inefabila patrie a poeziei, Ştefan Baciu. Honolulu, 12-11-1973.

(Autograf acordat lui Leon Kalustian de Ştefan Baciu, pe volumul acestuia: Madrid, Artes Gráficas Benzal, 1972.)

Poemele poetului,

Domnului L. Kalustian, cărturarul distins şi omul de gust, cu cele mai alese simţăminte, Sanda Râpeanu, 12 oct. 1975.

(Autograf acordat de Sanda Râpeanu lui Leon Kalustian pe volumul O istorie a artei de E. H. Gombrich; În româneşte de Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.)

Vechiului şi drag prieten L. Kalustian – aceste nuvele ce-i vor reaminti anii literaturii ‚30. Lucian Boz, Sydney, Decembrie 1980.

(Autograf acordat lui Leon Kalustian de Lucian Boz, pe volumul acestuia: Moartea abstractă, Sydney, 1980.)

Domnului Leon Kalustian, tălmăcirea de faţă la geneza căreia a fost martor, cu sinceră prietenie şi preţuire, Sanda şi Valeriu Râpeanu, 8 decembrie 1981.

(Autograf acordat de soţii Râpeanu lui Leon Kalustian, pe volumul Dialog cu vizibilul: Cunoaşterea picturii de René Huyghe; Traducere de Sanda Râpeanu; Prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981.)

Domişoarei Saty Kalustian toată preţuirea mea. Marg. Sterian. Dec. 1945 (Autograf acordat lui Saty Kalustian (sora lui Leon Kalustian) de Margareta Sterian, pe volumul acesteia: Poesii, Bucureşti, Editura Coresi, 1945, cu un portret de G. Tomaziu, aceată ediţie s-a tipărit în trei sute cincizeci exemplare de hârtie velină numerotată de la 1 la 350. Exemplarul lui Saty Kalustian având nr. 93.)

Dedicaţii Vartan Arachelian publică în martie 1990 la Editura Cartea Românească, romanul „Ediţie specială” (cenzurat de vechiul regim şi purtând iniţial titlul Noaptea

bastarzilor). Romanul este republicat, în anul 1999, de Editura RAO, cu titlul original, Noaptea bastarzilor. Ambele ediţii sunt dedicate lui Leon Kalustian. „Se dedică memoriei lui L. Kalustian, a cărui ilustră gazetărie democrată a inspirat acest roman, Aurei, ale cărei stăruitoare îndemnuri au făcut posibilă scrierea lui.”

Dorin Ţigănaş dedică volumul La miezul nopţii, zarurile se rostogolesc în vânt, apărut la Editura Agerpress în 2005, lui Leon Kalustian.

Dedic această carte memoriei eminentului publicist român Leon Kalustian, cel care a fost mentorul crezului meu ziaristic şi care, pe una din cărţile sale, în ultimele clipe de viaţă, mi-a scris: „Lui D.Ţ., tânărului meu confrate întru’ pană şi călimară, care vine să-şi jertfească tinereţea şi nădejdea în nobila noastră profesiune, unde n-ai dreptul să dezamăgeşti pe nimeni cu fluctuaţii, în atitudine şi eclipse etice, fiindcă istoria nu te va ierta...”

L. Kalustian Însoţesc omagiul pe care-l aduc mentorului meu în practica jurnalismului de reproducere câtorva desene datorate unui alt mare nume din presa interbelică, artistul I. Anestin, ale cărui incisive pamflete grafice au apărut frecvent în paginile publicaţiilor în care apăreau şi articolele lui Leon Kalustian.

CONSPIRAŢII SUB CER DESCHIS Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică Leon Kalustian

Notă: Kalustian, Leon. Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică. Cu un cuvînt înainte de Valeriu Râpeanu. [Coperta de Armand Crintea]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, 408 p.

Lista articolelor care nu au fost incluse în volumul „Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică” de Leon Kalustian,

publicate de ziarist în perioada 1936 – 1938, în „Zorile” şi „Lumea Românească”.

Martie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 303, 5 martie 1936 – Porcăria de la radio ZORILE, anul II, nr. 315 şi 328 din 17 şi 30 martie 1936 – Poşta redacţiei (completări – I:N. – LOCO; Pensionar – LOCO) ZORILE, anul II, nr. 329, 31 martie 1936 – Circulaţia în capitală: Nebunia vitezei e încurajată prin „cenzura” accidentelor Aprilie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 331, 2 aprilie 1936 – Jocurile de noroc vor fi interzise ZORILE, anul II, nr. 332, 3 aprilie1936 – Adio adulter ZORILE, anul II, nr. 340, 11 aprilie1936 – Pe cine slujeşte regimul excepţional ZORILE, anul II, nr. 348, 21 aprilie 1936 – Cinismul D-lui Inculeţ ZORILE, anul II, nr. 351, 24 aprilie 1936 – D. Inculeţ continuă să mintă grosolan ZORILE, anul II, nr. 352, 25 aprilie 1936 – Impunătoarea solemnitate de la Ploieşti: Desvelirea monumentului lui I.G. Duca, în prezenţa membrilor guvernului; Cuvîntările rostite; D. Gh. Tătărescu îşi explică atitudinea faţă de curentele extremiste Mai, 1936 ZORILE, anul II, nr. 370, 14 mai1936 – Partidul Liberal şi extremistul ZORILE, anul II, nr. 372, 16 mai 1936 – Avalanşa săptămînilor ZORILE, anul II, nr. 376, 20 mai 1936 – Povestea vorbii: Constantin Noica ZORILE, anul II, nr. 378, 22 mai 1936 – Poşta redacţiei Iunie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 406, 19 iunie 1936 – Probabil ZORILE, anul II, nr. 406, 19 iunie 1936 - Stiliştii ZORILE, anul II, nr. 408, 21 iunie 1936 – Învăţătura pentru ciomagaşii noştri ZORILE, anul II, nr. 411, 24 iunie 1936 – Absolut autentică ZORILE, anul II, nr. 411, 24 iunie 1936 – Despoliticianizarea naţiunii” ZORILE, anul II, nr. 412, 25 iunie 1936 – Rolul bisericii IULIE, 1936 ZORILE, anul II, nr. 425, 8 iulie 1936 – Tineret liberal ZORILE, anul II, nr. 425, 8 iulie 1936 – Liberalismul ZORILE, anul II, nr. 425, 8 iulie 1936 – Atitudine ZORILE, anul II, nr. 432, 15 iulie 1936 – Hipocrizie ZORILE, anul II, nr. 432, 15 iulie 1936 – Iarăşi cenzura ZORILE, anul II, nr. 432, 15 iulie 1936 – Pronosticurile d-lui Tătărăscu Septembrie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 487, 8 septembrie 1936 – Oameni înnebuniţi: Concluzii politice dintr-un eveniment sportiv ZORILE, anul II, nr. 491, 12 septembrie 1936 - Pederaştii ZORILE, anul II, nr. 506, 27 septembrie 1936 – Bălăceala în mocirlă ZORILE, anul II, nr. 507, 28 septembrie 1936 – Evocări la o inaugurare Octombrie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 511, 2 octombrie 1936 – Concluzii la bacalaureat ZORILE, anul II, nr. 523, 14 octombrie 1936 – Lichelizarea ţării Noiembrie, 1936

ZORILE, anul II, nr. 541, 1 noiembrie 1936 – Legămintele de la Praga ZORILE, anul II, nr. 544, 4 noiembrie 1936 – Concluzie la Praga ZORILE, anul II, nr. 545, 5 noiembrie 1936 – Unde sînt orgolioşii naţionalismului?

ZORILE, anul II, nr. 553, 13 noiembrie 1936 – O seară de amiciţie italo-română ZORILE, anul II, nr. 560, 20 noiembrie 1936 – Desbaterile parlamentare: Odihnă...

ZORILE, anul II, nr. 566, 26 noiembrie 1936 - Plictiseala ZORILE, anul II, nr. 567, 27 noiembrie 1936 – Desbaterile parlamentare: Stîna ZORILE, anul II, nr. 568, 28 noiembrie 1936 – Politica cea bună Decembrie, 1936 ZORILE, anul II, nr. 573, 3 decembrie 1936 – Parlamentul micii înţelegeri a luat fiinţă ZORILE, anul II, nr. 576, 6 decembrie 1936 – Suflet ardelean ZORILE, anul II, nr. 580, 10 decembrie 1936 – Treziri tardive ZORILE, anul II, nr. 581, 11 decembrie 1936 – Relaţiile cu Sovietele şi D. George Brătianu Iulie, 1937 LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 56, 27 iulie 1937 – Mîhnirile D-lui Dinu Brătianu Septembrie, 1937 LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 100, 9 septembrie 1937 – Stelian Popescu: acuzat de naţionalişti LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 104, 13 septembrie 1937 – Stelian Popescu: a voit să vîndă nemţilor „Universul” Octombrie, 1937 LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 122, 1 octombrie 1937 – Stelian Popescu s-a visat dictator LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 126, 5 octombrie 1937 – Dl. Dinu Brătianu anatemizat LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 127, 6 octombrie 1937 – Stelian Popescu în agonie Noiembrie, 1937 LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 173, 21 noiembrie 1937 – Adnotări la criza politică Ianuarie, 1938 LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 222, 12 ianuarie 1938 – Întregirea Partidului Liberal LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 225, 15 ianuarie 1938 – O altfel de înarmare LUMEA ROMÂNEASCĂ, anul I, nr. 236, 26 ianuarie 1938 – Simbriile slujbaşilor publici

Lichelizarea ţării1 1

Ca şi „Hodânca României”, şi acest articol – pe care un cenzor distrat sau obosit a pus pecetea "Bun de imprimat", - s-a bucurat tardiv de ordinul ministerului de interne, de a confisca ziarul, cînd nu mai era ce să confişte. Tot cuprinsul lui era un atac împotriva lui Carol al II-lea, căruia îi atribuiam această pedagogie de lichelizare a ţării, prin preferinţa pe care o semnalam că o are pentru acei cunoscuţi de el

Trăim, de bună seamă, vremi de carenţă, deprimante şi măcinătoare, în care noţiunile cele mai elementare se răstălmăcesc cu febrilitate, în care ierarhia valorilor e dispreţuită fără explicaţii şi dreapta cumpăneală insultată fără pudoare, în care dezechilibraţii şi instinctivii pot stăpîni fără nici o cenzură socială, fără nici o reticenţă etică, în care gîngavii mintali îşi pot permite toate fanteziile prosteşti şi toate elucubraţiile neroade. Fireşte, nu sînt acestea vremi normale. Ele mai degrabă prevestesc, - dacă ţinem în evidenţă permanenţa istoriei – un sfîrşit de ciclu, la capătul căruia putem întîlni cimitirul lichidărilor iremediabile sau poate aurora renaşterii binecuvîntate. Nu suntem cititori în stele. Nici nu putem anticipa ziua de mîine. Dar în neastîmpărul ceasului ce-l străbăteam, se pot lesne vedea simptome de descompunere, probele unei anemii pernicioase, care s-a pus să ucidă bruma de vlagă pe care am agonisit-o umblînd pe brînci, pe drumurile încărcate de spinii începuturilor.

N-o să ne ocupăm aici de relaxarea morală a societăţii. N-o să ne ocupăm nici de pornirile ei şi cu atît mai puţin de colectiva ei debusolare. Vrem să stăruim doar asupra practicilor care au dus la lichelizarea ţării, practici care au desfigurat şi întinat sufletul naţiei, care l-au minat şi cariat cu persistenţă de soboli ce-şi sapă, subteran, galeria. Şi ceea ce s-a urmărit, s-a realizat. Cu prisosinţă şi cu dezastre. Fiindcă astăzi nimeni nu mai are încredere în el însuşi, în puterile lui, în pregătirea şi capacitatea lui, - şi siguranţa de sine dispărînd, şi-au făcut loc, inevitabil, îndoiala, dibuirea, şovăielile, absenţa oricărei certitudini. Aşa am ajuns să transformăm o ţară cu oameni de treabă în lingăi, umblînd cu cadelniţa de tămîie din zori pînă peste noapte, adulînd ceea ce în fond dispreţuiesc, lăudînd ceea ce detestă, ditirambizînd ceea ce nu pot nicodata iubi, elogiind ceea ce nu merită stimă şi preţuire. Metoda e folosită, cu toate riscurile higienice şi cu toată dezertarea de la legile unei estetici umane, numai pentru că se dovedeşte utilă şi roditoare. Ea sufocă lent, dar sigur, personalitatea. Ea îl face pe individ tranzacţionalist, coruptibil, versatil, secătură entuziastă, gata la toate compromisurile, dispus la orice concesii. Este tipul omului care aprobă, ca să nu indispună, care nu spune niciodată "nu", ca să nu-şi piardă protecţia, care a făcut să fie slugă, care a fost educat să nu rostească decît "da", acel "da" tremurat şi fricos, bîlbîit uneori, repulsiv totdeauna, în care stă germenul imbecilizării.

Evident, priveliştea asta, n-am avut-o în România, în măsura în care o avem acum. Astăzi, mai mult ca oricînd, lichelismul este în apogeu, pentru că face plăcere şi satisface vicii. Şi e legitim să fie aşa, dacă ne gîndim că de cîţiva ani încoace, am asistat la atîtea cariere zămislite fulminant, la atîtea uluitoare ascensiuni, cărora zadarnic vei căuta să le dai o tălmăcire logică, o explicaţie raţională. Totul se bizuie pe linguşire, totul se reduce la influenţă, la biletul de recomandaţie, la temeneli şi intervenţie.

Părintele cere-şi are copilul la bacalaureat, se agită zăpăcit, ca să găsească omul cu trecere, primar, prefect, deputat sau ministru; şi nu se lasă pînă ce nu-l descoperă ca să fie liniştit. Dacă îl întrebi de ce o face, el îţi răspunde senin: - "Apăi nu ştiţi? La noi, dacă n-ai o proptea, n-ai făcut nimic". Aceeaşi replică ţi-o dă cetăţeanul care are o treabă curată, cinstită, la un minister oarecare şi care te roagă să-i recomanzi pe cineva cu influenţă. Degeaba îl sfătuieşti să se ducă personal, că toată dreptatea e de partea lui, că nu va întîlni nici un obstacol şi că prevederile legii nu pot fi eludate. El ridică, blazat, din umeri şi te pune la punct: la Paris, în perioada 1926-1930 – data începerii exilului şi a întoarcerii – ca şi a fenomenelor, limitate în timp, de fărîmiţare a celor trei partide, fiindcă după 1930, adică după înscăunarea lui pe tron, au răsărit „ca după ploaie ciupercile”, grupările şi grupuleţele care populau viaţa noastră politică.

- "Dacă n-ai sfinţi la Ierusalim, două parale nu fac toate legile". După biletul de recomandare aleargă şi tînărul care vrea să capete un post, şi temeneli face, trebuie să facă – şi funcţionarul care aşteptă, de prea mulţi ani, o justă avansare. Aşa au evoluat moravurile. Aşa se prezintă geografia socială a naţiei. Natural, nu-i prilej de desfătare. Ceea ce e însă mai tragic, e că nu se întrevăd nici posibilităţi profilactice, nu se iveşte la orizont nădejdea unei cît de timide însănătoşiri. Am fost parcă prinşi, colectiv, într-un topogan năprasnic, care pulverizează sensibilităţile şi demnitatea, care decimează pînă la încenuşare, voinţa şi prestigiul, onoarea şi orgoliul.

Pildele vin de sus. Cei de jos le papagalizează. Ce altceva oare ar putea face anonimul din nu ştiu ce tîrg obscur, cînd acei care îl cîrmuiesc, îi servesc exemplul linguşirii? Cînd cel de sus e lichea şi parvine în felul acesta, cel de jos e dator, măcar, s-o încerce.

Te loveşti la fiecare pas, în viaţa publică, de atîţi cavaleri ai norocului. Te miri de unde au răsărit şi cum au izbutit să fie deţinători de puteri, dregători şi mărimi. Ştii că nu reprezintă nimic. Din nici un punct de vedere. Nici inteligenţă, nici cultură, nici talent. Şi afli, dacă zgîndăreşti puţin gunoiul, că unul era al patrulea la pocher ce juca regulat într-un palat simandicos, că altul cunoaşte toate subtilităţile bridge-ului, că celălalt e bun dansator şi că ceilalţi sînt, ba omul cutăruia, ba favoritul de la ora cinci al cutăreia, unul om de casă, altul rudă apropiată sau depărtată, siluetă agreabilă de salon, sau numai băiat simpatic şi, în sfîrşit, ălălalt, care a ajuns cel mai bine, a stat, în lipsuri la Paris, din 1926 pînă în 1930, şi – de – asta nu se uită cu una cu două...

Lichelizarea ţării? Mai vreţi vreo mostră care să vă convingă indubitabil?

Priviţi în arena politică. Priviţi la partidele înmulţite, ca ciupercile după ploile verii.

Pînă mai acum cîţiva ani aveam trei partide: liberal, national-ţărănesc, averesc. Acum nu le mai ştii numărul. Avem gogişti şi vaidişti, cuzişti, georgişti şi argetoianişti, iunianişti, corporatişti, şi atîtea altele şi atîţia alţii încă. Şi cu cîteva excepţii, - toţi se îmbulzesc să oficieze în templul cu acolade şi tîmîieri, toţi au sacrificat prietenii vechi, legături scumpe, ca să poată supralicita la competiţia, declarată deschisă, a linguţirii.

Pentru că numai aşa se obţin victorii. Pentru că numai aşa se pot cuceri poziţii.

Pentru că numai aşa poţi înfăptui ceva pentru tine.

Lingînd în dreapta şi stînga, sau într-un singur loc. Nu mai contează capacitatea omului. Nici inteligenţa, nici pregătirea, nici talentul, nici onestitatea lui.

Nimic nu mai valorează. Pe primul plan stau lingăii. Măiestria de a linguşi suplineşte cu succes toate lacunele, chiar şi deficienţele cerebrale, pînă şi îndatoririle morale, cele mai vagi cu putinţă.

Doar cu o ţară lichelizată, - indiferent pentru ce scopuri – un popor nu pote fi dus înspre nici o culme. El e sortit să se tîrîie în clisa putredă a bălţilor stătute, să ducă existenţă de peşteră şi să pară, şi să renască aievea, în alte vremi şi sub alţi stăpîni, vremi mai puţin cîineşti şi, stăpîni luminaţi la minte şi primitori la suflet... (În: Zorile, anul II, nr. 523, 14 octombrie 1936.)

Suflet ardelean Au trecut sărbătorile care au comemorat unirea cu Ardealul. S-au terminat festivităţile care au cimentat prietenii şi au dovedit că hotarele noastre – sacrele şi dreptele noastre hotare – sînt intangibile şi eterne. Am ascultat şi pomenirea celor care

au murit şi omisiunea politicianistă a celor care trăiesc, dar prin fapta căror s-a zămislit România Mare şi am văzut şi am citit, reactualizată, în întreaga istorie a luptelor de eliberare şi contopire, sbuciumata şi epica istorie a visurilor împlinite. N-a stăruit însă nimeni, cu ocazia asta, asupra unei laturi cu totul aparte, asupra a ceea ce aş putea numi esenţialul ardelenesc, asupra sufletului acelora de dincolo de liziera Carpaţilor. Fiindcă sufletul ardelean este darul cel mai de preţ care s-a adus în vechiul regat, tezaurul pe care nu l-am ştiut estima şi respecta, dar care constituie acolo o adevărată spiritualitate, o autentică religie.

Veacuri de asupriri şi împilări sub cîrmuiri duşmănoase, culcaţi la pămînt sub poverile îngrămădite ale nedreptăţilor haine, svîrliţi în temniţe şi împinşi la spînzurători, pentru că n-a încetat să doinească îi ei vrerile de libertate şi de omenie, ardelenii, cu lanurile lor refulate dar treze, cu idealurile lor biciuite şi sfîrtecate, dar nici o clipă uitate – trebuiau să opună prigoanei şi urii şi injustiţiilor tradiţionale ale stăpînitorilor, un solidarism irefragabil, o colectivă şi perfectă unitate. Şi ei le-au adus –patrimoniul trecut din generaţie în generaţie – şi aşa s-a păstrat acolo, împotriva tuturor vrăjmăşiilor o cunoştiinţă românească, o permanentă primejdie românească – aş zice – pentru agresori, fiindcă românii ardeleni erau încălziţi şi fanatizaţi de aceleaşi năzuinţi, îi mistuiau dogoarea aceloraşi credinţe şi erau între ei de acelaşi suflet călit în strădanii şi aşteptări, granificat de seculare suferinţi şi nădejdi.

Sufletul ardelean pe care nu toţi îl înţeleg! Cei mai mulţi îşi închipuie că ardelenii sînt oamenii care pentru că au şcoala răbdării, pot răbda necontenit.

Nenorocit eroare. Ardelenii au răbdat atunci cînd el adăsta să vină ceasul unirii.

Pentru ceasul acesta a răbdat şi s-a chinuit, a luptat şi a sîngerat. Avea atunci un mobil. Ştia pentru ce suferă şi nu-şi precupeţea nici sacrificiile nici zilele. Adia în el o credinţă, pentru care darnic îşi dădea viaţa.

Dar acum? Acum visul s-a împlinit. Credinţa lui, aevea a devenit realitate. Şi ardeleanul nu mai are astăzi motive de suferinţă şi chiar dacă suferă nu ştie pentru ce, nu mai are suportul interior pentru suferinţă, fustificarea ei, fiindcă fruntariile dintre români au căzut, sub năruirile biruinţei.

Sufletul ardelean este sensibil ca o glicină. El ţi se dă integral cînd îl ceri. Dar dacă ţi-ai propus să-l ai, apoi trebuie să-l cruţi de necazuri, să-l fereşti de zgura înşelărilor. Cinstei lui, curăţeniei lui, nu i se cuvine decît cinste şi curăţenie, şi nici într-un caz coţcărie şi şmecherii de măsluitori. Ardelenii nu sînt deprinşi cu zig-zagurile. Ei iubesc drumul rectilin. Ardeleanul nu se uită pieziş, ci drept în faţă şi el a făcut cu sufletul lui, cu felul lui de a gîndi şi de a se purta, o biserică la care am început să ne închinăm cu toţii şi ne-a învăţat să poposim adesea pe potecile dinlăuntrul nostru, să preţuim ceea ce este în noi înşine, fiindcă numai acolo vom afla în ore de cumpănă, reazăm şi dezlegare. Şi tot sufletul ardelenesc – care nu iartă trădările, care nu uită renegările, care nu concepe fărădelegea şi nu admite neomenia şi arbitrarul – datorăm sensul demnităţii, al drepturilor civice, al onoarei, al respectului, al omului OM. Acum, cînd lampioanele sărbătoarei s-au stins, se cuvine să aprindem măcar o candelă, pentru sufletul ardelean, mereu acelaşi, simţit material şi ieşi şi azi şi mîine... (În: Zorile, an II, nr. 576, din 6 decembrie 1936, p. 1)

Simbriile slujbaşilor publici Văd în ziare, că guvernul este preocupat de problema salariaţilor publici. Ba ceva mai mult: că s-a alcătuit, la ministerul de finanţe, o nouă comisiune – oh,

comisiile astea! – care vrea să armonizeze lefurile şi că e gata să se sacrifice, dedicîndu-şi activitatea, unor serii interminabile de şedinţe, cu diurne pentru osteneală şi cafele gingirlii...

Dar fără să vreau am împrumutat un ton de şăgăduire. Nu este vina mea. Nici a actualilor cîrmuitori pe care trebuie să-i atingem – vorba ceia nici măcar cu o floare... Aşa a fost însă pînă acum şi de aceea îmi vine să surîd sceptic şi dacă vreţi să glumesc, ori de cîte ori se vesteşte că aceia care conduc trebile statului, vor cu orice chip să fericească nedreptăţita masă a funcţionărimii. Pentru că să recunosc: dacă regimurile politice care se înscăunează în fruntea rosturilor obşteşti, se deosebesc unele de altele, prin metode sau prin program, apoi au un punct de vedere identic: dragostea mărturisită pentru slujbaşi – cu aceleaşi cuvinte şi în aceleaşi comiţii studioase – dragoste jurată în preajma alegerilor – asta e regula – şi uitată după ce urnele au fost despuiate...

Nu vă aduceţi aminte? Au guvernat liberalii patru ani. Patru ani buşiţi. Desigur s-ar fi putut rezolva probleme, dacă în adevăr asta se urmărea. Totuşi nu s-a făcut numic. Nu, nu! Mint. S-a făcut ceva, s-a făcut ceea ce este uzual, ceea ce la noi e un tipar şi o superstiţioasă tradiţie parcă; capii funcţionarilor publici au fost invitaţi să-şi formuleze doleanţele – justele lor doleanţe – şi să înainteze memorii, iar cîteva subcomisii şi comisii şi paracomisii adunate în permanenţă, le-au luat în cercetare, le-au purecat şi pe burtă şi pe spate, au redactat anteproiecte şi proiecte care au rămas simple piese pentru un viitor muzeu care să ilustreze corectitudinea politică a guvernanţilor, dacă cineva va avea fantezia să-l facă odată... Şi dacă funcţionarii înşelaţi şi năpăstuiţi au murmurat, domnii care-i minţiseră, domnii care-şi bătuseră joc de ei, n-au ezitat de loc să-i aresteze şi să le facă procese, fiindcă stomacurile lor înfometate, tulburaseră sacramentala "ordine publică".

Aşadar, în patru ani, s-a făcut ceva. Nu se poate spune că nu s-a făcut; Şi am avut şi cîteva scandaloase procese. Liberalii şi-au terminat legislatura şi porniseră să înceapă alta. Noi alegeri. Bineînţeles alte declaraţii de iubire pentru funcţionari.

Necesităţile electorale trebuiesc satisfăcute oricum. Dl. Mircea Canciov – mi se pare – se arăta extrem de generos: vom ridica curba de pe salarii. Cîntecul n-a mai prins însă.

Melodia se învechise. Şi liberalii au căzut în alegeri şi mirare mare a fost şi ochii s-au tulburat şi gurile au încremenit căscate, că voturile s-au călătorit, ca să zic aşa, înspre alte meleaguri ideologice.

Liberalii aşa au procedat. Guvernul ăsta observ că o ia niţel mai domol. Nu vorbeşte de ridicarea curbei. Ci de armonia salariilor şi de reglementarea lor, adică la slujbe egale, simbrie egală. Nu-i rău nici atîta. Poate că să fie un început de unde să purceadă atul unei justiţii întregi şi aşteptate. Ceea ce mă îngrijorează însă este coincidenţa: iarăşi ajun de alegeri şi din nou comisii care lucrează...

Mă rog: de atîta amar de vreme comisiile acţionează. S-au publicat în ziare zeci şi sute de comunicate, de declaraţii, de angajamente şi pînă la urmă nimic.

Guvernul venea şi pleca, dar comisiile care nu făceau decît să elaboreze, au strîns acolo, dacă nu altceva tot materialul necesar ca să poată tranşa odată povestea asta cu cocoşul roşu.

De ce trebuie altă comisie? S-a studiat doar destul. Să treacă la vindecarea lacunei. Să se spună: e albă sau e neagră şi să nu se mai agite mulţimea aceasta zadarnic, dacă e absentă intenţia bună şi sinceritatea.

Nu ne interesează care guvern va soluţiona problema. Important este să o soluţioneze. Fără tergiversări inutile şi fără comisii mai ales. Să se facă un act de hotărîre. Şi de curaj dacă e nevoie, de curaj cînd trebuie îndreptată o racilă şi reparată o inechitate.

Guvernul acesta mai cu seamă, nu face exces de legalitate. Nu se încurcă în rigide prevederi constituţionale sau în searbăde stipulări codificate. Cînd vrea ceva, face. A vrut dizolvarea parlamentului printr-un decret, a obţinut-o. A vrut dizolvarea legii electorale şi a codului penal – tot printr-un decret – i s-a împlinit vrerea. Nimic nu i s-a refuzat. Şi fără comiţii şi fără prea multă vorbărie. Scurt şi cuprinzător. De ce nu vine guvernul şi în cazul salariaţilor publici cu un decret – nimeni nu-i va reproşa ca n-a procedat legal – prin care să se dea slujbaşului de stat o simbrie mai omenească cu care să-şi poată duce existenţa onorabilă la adăpost de umilinţa bacşişului şi ferit de ispitele incorectitudinii.

De ce? Fiindcă o măsură promptă şi chibzuită în domeniul ăsta, ar aduce pe lîngă adeziunea întregii ţări, suflu reconfortant al unei adevărate revoluţii etice. Şi zău, n-ar fi ceva de prisos. (În: Lumea românească, an I, nr. 236, din 26 ian. 1938, p. 3.)

Concluzii la bacalaureat Examenele de bacalaureat sînt în toi. Şi nefiind încă terminate, ni s-ar putea obiecta, că e prea matur să tragem concluzii. Este şi nu este aşa. Fiindcă, odată proba scrisă consumată, găsim suficiente şi îndeajuns de grăitoare elemente, nu numai ca să putem începe o discuţie, ci să putem chiar, preciza constatări.

Aşadar, premizele de la care plecăm, sînt nespus de triste şi îngrijorătoare. Ele denotă slaba pregătire a condidaţilor, împinsă sub orice nivel critic. Luăm la întîmplare, cîteva exemple, pe care le avem la îndemînă; la un liceu, din 133 de candidaţi, reuşesc să intre la oral doar 53; la alt liceu din 117 prezentaţi, au fost admişi numai 64; amîndouă aceste licee sînt din Capitală şi amîndouă sînt de băieţi. Să dăm două pilde şi din provincie: la o comisie din Cernăuţi, din 111 au luat tezele 47;iar la Cluj, din 102, numai 52. Ambele comisii nu examinau decît băieţi. În schimb, la liceul de fete din Bucureşti, din 138 de candidate, au intrat la oral 109; iar la Ploieşti unde funcţionează o comisie mixtă, din 152 prezenţi, au reuşit 138, fetele atingînd un procent de peste 85 la sută. Situaţia este cam aceeaşi în toată ţara. Şi peste tot locul, fetele într-o zdrobitoare majoritate faţă de băieţi. Ceea ce însemnă, că fireşte fetele sînt mai bine pregătite decît băieţii, şi că ele s-au pasionat mai mult de carte, decît altele.

Cifrele ajunse aici, au – dincolo de calculul rigid al matematicii – o elocvenţă pe care nici o dialectică n-o poate zdruncina. Şi trecînd peste socoteala sumară, care vorbeşte atît de plastic şi de sugestiv, se impune, legitimă, întrebarea: de ce băieţii sînt inferiori fetelor? Noi ştim bine de ce; şi o ştie mai bine decît noi însuşi ministrul instrucţiunii, dl. Dr. C. Angelescu. D-sa a fost alarmat de amestecul elevilor de liceu în formaţiunile cu caracter politic. A fost alarmat, şi ca om de omenie, a reacţionat dînd cunoscuta circulară, prin care se interzicea – sub ameninţarea unor grave sancţiuni – participarea elevilor de liceu în disputele politice. Ba, puţină vreme după asta, a mai dat o circulară, prin care se decretau aceleaşi măsuri şi pentru profesorii care fac politică. Dl. Dr. Angelescu pusese diagnoza just: carenţa intelectuală a elevilor se datoreşte exclusiv politicii; care o fac şi profesorii şi elevii. Şi rezultatele bacalaureatului o dovedesc cu străşnicie. La proba scrisă au căzut pînă acum mai mult de jumătate. Cîţi vor mai putea izbuti să cadă şi la oral, rămîne să mai vedem.

Deocamdată e precis şi concludent un lucru; că fetele au învăţat mai mult, că n-au făcut politică; ele n-au reuşit să fie contaminate cu morbul electoral şi de ideologiile la modă; ele şi-au văzut de carte. Spre deosebire de băieţi care au înclinări

politice, care iubesc cămăşile de toate nuanţele şi care în loc să stea să se iniţieze în ceea ce doreau să ştie, ca să poată trece un examen, au preferat să trebăluiască în promiscuitatea taberelor, de muncă, unde primeau lecţiile agresiunilor, unde raţiunea era înlocuită de biciuirea impulsivităţilor, unde n-ai dreptul să discuţi sau să judeci, ci să accepţi orice fără murmur, şi să te extaziezi, la comandă, pentru fiecare copilărie.

Concluziile bacalaureatului sînt deprimante. Ele confirmă întru totul îngrijorarea d-lui dr. Angelescu, care a luat măsurile pe care le-a luat şi obligă astăzi mai mult decît oricînd ca cei în drept, printr-o înţeleaptă procedură, să scoată pe elevi din hărmălaia politicii, şi să-i redea şcolii şi societăţii, teferi la minte, luminaţi, disciplinaţi, însănătoşiţi sufleteşte, scuturaţi de zgura rătăcirilor, imuni pentru viitor, aventurilor otrăvitoare şi ebrietăţilor instinctului. Şi a face asta e mai mult decît un program sau o îndatorire; e un imperativ absolut. (În: Zorile, an II, nr. 511, din 2 octombrie 1936, p. l.)

Treziri tardive Nu constituie pentru nimeni o taină, modul cum îşi îndeplineşte misiunea, la noi, aparatul executiv fiscal. Nu e un secret, tradiţionala practică a abuzului , pe care fiecare dintre noi am simţit-o în decurs de vreme, copios şi acut, unii mai cîinos, alţii mai îndelungat, ca după ochi şi bacşiş. Şi dacă ar fi să facem aici un bilanţ, cît de sumar, al tuturor fărădelegilor agenţilor ministerului de finanţe, dacă ar fi să enumerăm o parte numai din actele lor de sălbăticie, de cruzime besmetică, de sfidătoare licenţă mintală şi umană, apoi am defini impecabil metodele inchizitoriale.

Recrutat, îndeobşte, aparatul de execuţie pe teren al fiscului dintr-o lume simplă – şi ca pregătire intelectuală şi ca educaţie socială – fatalmente el aducea în contactul cu cetăţenii, o totală lipsă de înţelegere şi de tact, o compactă absenţă a celor mai elementare noţiuni de cuviinţă, de decenţă, de măsură şi în locul unei supleţi de inteligenţă, funcţionarii aceştia aduceau o violenţă primitivă de ton şi de gesturi, suplinind ponderaţiunea cu otozbirul, cumpătarea cu înjurătura şi înghiontirea, calmul cu silnicia şi despotismul – şi prestigiul lor în loc să fie aureolat de atitudini civilizate, de comprehensiuni omeneşti, a fost clipă de clipă surpat, mînjit, terfelit, ajungînd în cele din urmă pentru contribuabili, ca şi sperietoarele ridicate în porumbişte, să alunge stolurile negre ale corbilor.

Nu odată – ci de zeci, de sute, de mii de ori, am fost puşi în situaţia – totdeauna dezagreabilă şi în egală măsură poate şi pentru oamenii care veneau să se plîngă şi pentru slujbaşii acoperiţi de hulă şi aprobiu – să denunţăm, arbitrarul transformat în lege, la care se dedau cu îndărtnicie şi perseverenţă, plenipotenţiarii fiscului.

Am protestat necontenit; şi necontenit am cerut celor autorizaţi s-o facă, acţiuni represive menite să cauterizeze furunculul răului, în stare să gonească evidentele tendinţe de ”jandarmizare” a personalului fiscal cu practicile şi concepţiile lui înapoiate, solicitînd să fie animaţi de alt spirit, de altă mentalitate, care să-i scoată din nămolul în care se simţeau – pare-se atît de bine, capabile să pună rînduială în relaţiile cu birnicii şi să nu se mai bucure de ticăloasa reputaţie de mîrlani şi ciomăgaşi, - pentru că asta – şi nu alta – le era reputaţia.

Dar inutilă a fost strădania noastră. Nu era nimeni care să ne asculte, nu se ivea nici un om, deprins să plece urechea la zgomotul surd al mulţimii, la durerile ei, la dreptele ei deziderate.

Oamenii fiscului ştiau atîta: că trebuie să încaseze dăjdiile. De unde era şi mai cu seamă de unde nu era, ei încasau. Fireşte, îndrăzneala lor se realiza cu lumea nevoiaşă. Acolo îşi spovedeau ei “calităţile”, acolo erau mari şi tari, acolo de unde ca să acopere o blestemată sută de lei pe nu ştim ce impozit, ridicau un ţol cîrpit după velniţă şi o pirostrie cu ceaunul crăpat. Ce lăsau în urmă, după descălecarea lor vandalică, nu-i interesa. Şi aşa din casă în casă – în colind rapace – îşi impuneau “autoritatea”, care semăna sîmburile nemulţumirii, ca să germineze justele mînii, din care adesea s-au iscat acele ciocniri, soldate – în amîndouă taberele – cu morţi şi răniţi. De cei, cu poziţii, ca să zicem aşa, simandicoase, nu se ocupau. Cu aceştia satrapii fiscului se dovedeau, extrem de docili şi de umanizaţi. Nu ţipau, nu se răsteau şi mai puţin bruscau şi loveau. Vorba ceea: Frica păzeşte bostănăria.

Ei, dar în sfîrşit, sistemul agenţilor fiscali trebuia odată curmat. Blestemăţia samavolnică trebuia să înceteze. Şi se vede treaba, că ministerul de finanţe însuşi, trebuie să fi fost teribil de îngrozitor, de tot ce-a auzit, de tot ce i s-a adus la cunoştinţă şi şi-a propus, aflînd apucăturile de fiară ale mandatarilor lui, să reacţioneze – tîrziu desigur, dar aplaudabil oricum – şi să pună stavilă desmăţului şi ororilor din care şi-au făurit dogmă “fiscalii” noştri.

Ce a hotărît în acestă privinţă departamentul finanţelor? Ne-o arată, cu prisosinţă, o chibzuită decizie pe care a dat-o dl. Mircea Cancicov, pentru care merită răsplata unui elogiu sincer şi integral.

“Toţi funcţionarii fiscali ai capitalei – glăsuieşte decizia d-lui Cancicov – avînd dreptul să activeze pe teren, vor poseda o carte de legitimaţie în care se vor specifica funcţiunea şi raza în care fiecare are dreptul să-şi exercite atribuţiile” Veţi întreba poate: care-i rostul acestor cărţi de legitimaţie?

Rostul lor? Obligaţia pentru organele fiscale de a nu putea acţiona decît în raza sectorului a circumscripţiei sau a suburbiei stabilite în cartea de legitimaţie şi dreptul contribuabililor de a refuza prezentarea de registre, de piese sau orice informaţii, solicitate de alte persoane decît cele investite cu carte de legitimaţie – persoane care la cererea contribuabilului sînt datoare să-şi decline calitatea şi să prezinte legitimaţia, că în adevăr sînt în drept să exercite mandatul.

Măsura d-lui Mircea Cancicov este cît se poate de bine venită. Cu atît mai bine, cu cît abuzul şi samavolnicia, siluirea legilor şi satrapismul care s-au dezvoltat în voie, ca mătrăguna, se cereau, cu tăria unui imperativ, să fie reprimate şi în felul acesta controlul abuzului e mai lesne, samavolnicia e ţinută în evidenţă, satrapul e mai uşor identificabil, siluitori de legi nu mai pot dispare fără urmă, iar sancţiunile pot veni în deplină conştiinţă de cauză. Ştiind cine a comis arbitrariul eşti în măsură să-l tragi la răspundere, unde trebuie să dea socoteală de purtarea lui, de faptele de care se face culpabil.

Decizia d-lui Cancicov mai prevede însă ceva: mai prevede organizarea unui serviciu special, în cadrul inspectoratului general financiar al Capitalei, care pe lîngă faptul că va verifica şi controla prin inspecţii inopinate – activitatea tuturor funcţionarilor fiscali, în exercitarea atribuţiilor pe teren, va avea şi menirea de a primi toate reclamaţiile şi denunţurile scrise, verbale sau telefonice, adresate de contribuabili, le va cerceta în aceeaşi zi şi în aceeaşi zi se vor adresa actele de cercetare.

Apare limpede, aşadar dorinţa de a stîrpi odată pentru totdeauna ceea ce s-a încetăţenit la noi, ca o pacoste şi ca o ruşine. Şi mai rămîne ca trezirea aceasta tardivă la legalitate şi ordine şi bun simţ, să prefaţeze o eră nouă – nu numai în dorinţa d-lui Mircea Cancicov – ci o eră nouă pe care contribuabilii, care au aşteptat-o cu fermitate, s-o vadă împlinită, sub ochii lor, cu seriozitate şi temeinicie.

Asta ne trebuie. Pentru că altminterea, legi bune care nu se aplică avem berechet şi cu una în plus sau cu una în minus, tot dracul acela este. (În: Zorile, an II, nr. 580, din 10 decmbrie 1936, p.l. şi 2.)

Rolul bisericii Noi ştim – şi alături de noi toată lumea – că rolul bisericii este să se dedice exclusiv, educaţiei sufleteşti a mirenilor, să le dea pilde frumoase şi să-i familiarizeze cu bunele învăţături ale cărţilor cu umane poveţe – imbold la pace şi armonică vieţuire şi iubire de semeni.

Aşa ştiam. Dar practica dovedeşte contrariul. Practica dovedeşte că plenipotenţiarii lui Dumnezeu pre pămînt – adică preoţii – se abat cu regularitate de la preceptele canoanelor, amestecîndu-se în disputele politice, în rîndurile sau chiar în fruntea acelora care stăpînesc străzile, îndemnînd la dezordini, participînd la comploturi, provocînd acte anarhice, aţîţînd la crimă, stimulînd fanatismele răzbunătoare. Aşa preoţii, în loc să se ocupe de propagarea dreptei credinţe strămoşeşti, au devenit pelerini ai urii, apologeţi ai incendiilor sociale, predicători ai insurecţiei, apostoli ai mişeliilor asasine. Şi asta este mare ruşine şi mare păcat, mai ales că ticăloşiile se săvîrşesc în numele bisericii, de slujitorii ei care iau jurăminte pentru împlinirea crimelor murdare, purtînd în evanghelie stiletul şi în cădelniţă petarda. Întrebăm: nu există nimeni care să pună piciorul în prag, ca în casa Domnului să nu mai fie găzduiţi maşteri ai omorului şi posedaţi ai revoluţiei? Şi nimeni nu vede că temeliile bisericii sînt minate de măcinătoarea egrasie a ucigaşilor, purtători de sutană şi potcap? Sau într-adevăr, rolul bisericii este astăzi altul decît acela pe care îl ştim noi de la părinţii noştri? (În: Zorile, anul II, nr. 412, 25 iunie 1936)

Fond Leon Kalustian: Cărţi cu autograf Eugen Relgis: Umanitarismul şi internaţionala intelectualilor, Bucureşti, Editura Viaţa Românească S.A., 1922 Lui Lotar Rădăceanu – care mi-a dat prilejul să continui această carte cu “Umanitarism şi socialism” – frăţească amintire.Eugen Relgis

Bucureşti 14.I.1926 Const. R. Vasilescu: Mânăstirea Gorgota, Bucureşti, Editura Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1937 Domnului Dumitru Dincă, aleasă prietenie.

Const. R.Vasilescu 9 Iul. 1937 C. Marinescu: Înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi în Moldova, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924 Omagiu distinsului învăţat, Domnului Profesor N. Bănescu C. Marinescu G. Sofronie: Procesul juridico-diplomatic al formaţiunii statelor, Sibiu, Tipografia Dacia Traiană S.A., 1942 Domnului Profesor N. Bănescu, omagiul sentimentelor mele cele mai alese. G. Sofronie Sibiu, mai 1942 Gr. Popescu-Băjenaru: Schiţele şi nuvelele lui Delavrancea (Teză de doctorat) Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1939 Domnului Prof. I. Negoescu, această “teză”, omagiu de aleasă consideraţie şi preţuire, în amintirea anilor noştri de universitate.Gr. P-Băjenaru 6.II.1946 C. Stere: Preludii: Partidul Naţional Ţărănesc şi “Cazul Stere”, Bucureşti, Atelierele Adevărul, 1930 D-lui (indescifrabil) spre o bună amintire 26.VIII.1930 C. Stere Căpitan G. Bâgulescu: Zile de Energie: Impresii şi povestiri de pe Front 1916-1917 , Tg. Neamţ, s.e, 1918 A Monsieur le Général La Font, expression sainte des mes sentiments d’admiration, respect et dévouement pour “la France”.

Souvenir des Jours d’Energie.Capitaine Bâgulescu 17 Sept.1918. Jassy A.C. Cuza: Naţionalitatea în artă: Principii, fapte, concluzii, Bucureşti, Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1908 Giocondei Aşa zglobie precum eşti, De epigrame tu-mi vorbeşti, Şi nu-nţelegi, minune blondă, Cu zîmbet tainic de Giocondă Că-n ochii tăi de peruzea E lirică durerea mea. a.c. cuza Vaslui, 8 decembrie 1908 Lucian Boz: Moartea abstractă, Sydney, Editura Autorului, 1980 Vechiului şi drag prieten L. Kalustian-aceste nuvele ce-i vor reaminti anii literari ’30 Lucian Boz, Sydney, Decembrie 1980

Z. Sandu: Spiru Haret organizatorul învăţământului naţional, Sibiu, s.e, 1925 D-lui Prof. universitar Bănescu cu distinse sentimente de admiraţie Z. Sandu Paul I. Papadopol: Câţiva tipografi mânuitori de condeiu, Bucureşti, s.e, 1940 Colegului I. Negoescu cu bune sentimente de la Prof. Papadopol. Buc. 28 I 941 B.D. Papastate: Vasile Alecsandri şi Elena Negri cu un Jurnal inedit al poetului, Bucureşti, Editura Tiparul Românesc, 1947 D-lui Preşedinte D. P. Niculescu-Ritz olteanului întreprinzător şi omului de mare suflet, în care am găsit un real sprijin material şi moral pentru publicarea acestei (…)

Omagiul plin de admiraţie al autorului. C. Papastate 20 III 947 Radu D. Rosetti: Eri, Bucureşti, Editura Ziarului Universul S.A., 1931 Prietenului de două ori Boer: T. Boeru Radu D. Rosetti. Bucureşti 27 Noembrie 1931 Octav Şuluţiu: Pe margini de cărţi, Sighişoara, Editura Miron Neagu, 1938 D-lui Profesor I. Negoescu cele mai distinse sentimente de admiraţie şi afecţiune pentru pedagog şi pentru om din partea colegului său. Şuluţiu Michel St. Jonesco-Balea: Les dunes de l’Oltenie, Paris, Librairie Delgrave, 1923 Hommage de l’auteur à Monsieur le Directeur Dumitrescu de la Soc. “Steaua Romana”.dr. Michel St. Jonesco-Balea Constantin Micu: Către o nouă filosofie a naturii, Bucureşti, Editura Librăriei Universitare-I. Cărăbaş, 1946 Domnului Prof. C.C. Stănescu Secretar General al Ministerului Educaţiei, admiraţia şi recunoştinţa lui Constantin Micu 5 Martie 1946 Ioan Licea: Studii şi cercetări, Galaţi, s.e, 1935 Domnului Prof. Gh. Neagu, harnicul cercetător şi folklorist al Bărăganului.

I.Licea Nicolae Petrescu: Thomas Hobbes: Viaţa şi opera, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1939 Domnului Alexandru Penescu cu sentimente colegiale şi bune amintiri.

Nicolae Petrescu Madeleine Israël: Jules Romains: Sa vie son oeuvre, Paris, Éditions KRA, 1931 À Monsieur Pamfil Şeicaru avec le meilleur hommage de l’auteur.

M. Israël Constantin Marinescu: Le pape Nicolas V (1447-1455) et son attitude envers l’Empire byzantin, Sofia, Imprimerie de la Cour, 1935 Domnului Nicolae Bănescu, bizantine lucruri unui vechi Bizantin, din partea colegului.

A. Marinescu Cluj, 3 noembrie 1936

Alexandru Mironescu: Certitudine şi Adevăr, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, s.a.

Lui Paul Sterian cu toată şi vechea mea prietenie Al. Mironescu 29 III 1947 Octav Şuluţiu: Pe margini de cărţi, Sighişoara, Editura Miron Neagu, 1938 Domnului Doctor N. Răsvan omagiu de admiraţie şi simpatie.

O. Şuluţiu. Bucureşti 15.IV.1939 Severa Sihleanu: Note şi desminţiri asupra amintirilor D-nei Sabina Cantacuzino, Bucureşti, Cartea Românească, 1938 Lui Costică şi Nutzi finii mei iubiţi; dragoste veche Mama, naşa şi Şerica Sihleanu Ion Şiugariu: Trecere prin poarta albă, Bucureşti, Editura Librriei Pavel Suru, 1938 Vieţei Româneşti. Ion Şiugariu G. Caliga: Almanahul dicţionar al presei din România şi a celei româneşti de pretutindeni, Bucureşti, s.e, 1926 Domnului Al. Ionescu sincer şi prietenesc omagiu 3 Iunie 1926. G. Caliga Mihail Lungianu: Licăriri în besnă, Bucureşti, Editura Ziarul Universul, 1940 D-lui prof. I. Negoescu adâncul cunoscător al limbii româneşti, dela Mihai Lungianu 1945.VII.8 Ştefan Meteş: Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, s.e, 1939 Doamnei şi Domnului Chinezu pentru sufletul lor adevărat românesc G. Sion Lui Gavril Musicescu: Omagiu Îngrijit şi editat de Ştefan Stoicescu, Bucureşti, s.e, 1934 Lui Nicuşor N. Ionescu cu toată dragostea şi bune aduceri aminte Ştefan Stoicescu Bucureşti, Ianuarie 1935 N. Georgescu-Tistu: Émile Picot et ses travaux relatifs aux romains, Paris, Gamber Editeur, s.a.

Domnului profesor C. Ludeţiani, cu cele mai bune sentimente de colegialitate şi prietenie N. Geeorgescu-Tistu. Paris, 3 Martie 1926 Constanţa Marino-Moscu: Făclii în noapte, Bucureşti, Cartea Românească, 1930 Cu admiraţie, Domnului N. Lupu-Kostaky, talentatului compatriot C. Marino-Moscu D. Marghita: Ironii sentimentale, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925 Nu domnului Director general al Băncii A. Blank, care n-are dreptul de a fi sentimental nici vărului Aristide, prea amabil pentru a mă lua cu ironii, ci distinsului confrate Derera dedică aceste “Ironii sentimentale” autoarea. E. Marghita 6 III 1926

Horia Stanca: Poziţii actuale în cultura românească, Bucureşti, s.e, 1947 Lui Pompi Piso pentru sentimentele cu care urmăreşte activitatea mea spirituală.

Horia Stanca Buc. 5 Mai 1947 Convorbiri Literare An LXXII: Nr. 10-11-12 Octombrie-Decembrie 1939 Domniei sale Domnului Director Virgil Arbore fost inspector, în semn de omagiu de la colaboratorul Şt. A. Cuciureanu prof. de italiană fost membru al Şcolii Romane din Roma. Bucureşti 14 II 1940 B. C. Giurescu: Din istoria nouă a Dobrogei, Bucureşti, Cartea Românească, 1928 Lui Vladimir Dumitrescu cu prietenie C.C. Giurescu Cercetări literare (vol. V) publicate de N. Cartojan, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1943 Domnului Avocat N. D. Stănescu cu distinse sentimente de stimă şi prietenie N. Cartojan 24 Septembrie, 1943 Mircea Florian: Metafizică şi artă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1945 Domnului I. M. Nestor cu afecţiune m.Florian Ernest Bernea: Timpul la ţăranul român, Bucureşti, Tip. “Bucovina” I. E. Torouţiu, 1941 Domnului Miron Suru această încercare de ştiinţă românească odată cu preţuirea lui Ernest Bernea 14.IV.941 Buc. Ion Călugăru: Paradisul statistic, Bucureşti, Tip. “Reforma Socială”, 1926 Lui Şerban Cioculescu cu bună prietenie 930 Ion Călugăru Const. I. Emilian: Anarhismul poetic, Bucureşti, Insitutul de Arte Grafice “Bucovina”, I. E. Torouţiu, 1932 Domnului C. Cantuniari, distins omagiu din partea autorului Const. Emilian 25 april 1932 Olimpiu Boitoş: Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi în epoca Revoluţiei dela 1848, Bucureşti, Cartea Românească, 1940 Lui Romulus Demetrescu cu prietenie Olimpiu Boitoş 23.IV.940 Bibl. Gabriel Funica

BIBLIOGRAFIE Opera 1

Facsimile. Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, 312 p. (Biblioteca Eminescu).

[Carte donată de Virgil Huzum].

2

Conspiraţii sub cer deschis: Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică. Cu un cuvînt înainte de Valeriu Râpeanu. [Coperta de Armand Crintea]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, 408 p. [Carte cu autograf: Cititorilor Bibliotecii Vrancea cu dragostea unui focşănean, L. Kalustian, ianuarie 1981].

3

Simple note 1. [Coperta de Constantin Gheorghiu-Enescu]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, 296 p.

4

Simple note 2. [Coperta de Constantin Gheorghiu-Enescu]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, 360 p. [Carte cu autograf: Şi pentru cititorii adulţi ai Biblitecii “Duiliu Zamfirescu” omagiile lui L. Kalustian, 26 noiembrie 1982.]

5

Simple note 3. [Coperta de Constantin Gheorghiu-Enescu]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 280 p.

6

Simple note 4. [Coperta de Constantin Gheorghiu-Enescu]. Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, 156 p.

7

Simple note din “Simple note”. Cu o notă biobliografică de Ioan Codreanu.

[Bucureşti], Editura Agerpress Typo, 1998, 224 p.

8

Facsimile. Ediţie prefaţată de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Ararat, 2000, 272 p.: fotogr.

Repere critice

9

Dicţionare Hangiu, Ion. Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1982). Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 137; 209; 412.

10

Hangiu, Ion. Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990). Ediţia a II-a revizuită şi completată, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 187; 290; 533.

11

icţionarul Scriitorilor români (D-L). Coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 696-697.

12

Muscalu, Florin. Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. Focşani, Editura Revista V, 1999, p. 83-84.

13

Anghel, Valeriu; Deşliu, Alexandru. Vocaţie şi destin: 600 fişe-portret pentru un tablou spiritual-istoric al judeţului Vrancea. Focşani, Editura Terra, 2000, p. 170.

14

Hangiu, Ion. Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000). Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 288; 767.

15

Dicţionar general al literaturii române (E/K). Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 761-762.

16

Sasu, Aurel. Dicţionarul biografic al literaturii române (DBLR). Vol. 1, (A – L). Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 821.

Cărţi

17

oroiu, Constantin. Tinereţea lui Gutenberg. Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 106-110.

18

Râpeanu, Valeriu. Memoria şi feţele timpului. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 108-115.

19

Ornea, Z. Actualitatea clasicilor. Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p.

259-262.

20

Paragină, Virgil. Contribuţii vrâncene la cultura naţională. Galaţi, Editura Porto-Franco, 1995, p. 108-109.

21

Manu, Emil. Cafeneaua literară. Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p.

58; 121.

22

Răileanu, Virgil. Veşnicia astrelor. Focşani, Editura Zedax, 2004, p. 4-18.

23

Bârna, Vlaicu. Între Capşa şi Corso. Bucureşti, Editura Albatros, 2005, p.

198.

Periodice

24

Baciu, Ştefan. Rumania: Facsímiles. În El Imparcial, 31 octombrie 1975, Guatemala.

25

Baciu, Ştefan. Facsímiles. În Ultimas Noticias, 23 decembrie 1975, Santiago/Chile.

26

Brad, Ion. Fluxul unei memorii în slujba adevărului. În Scînteia Tineretului.

Supliment literar, Anul IV nr. 18(36), 29 aprilie 1984, p. 8.

27

Ornea, Z. Memorialistică deghizată. În România literară, Anul XVII nr. 8, 23 februarie 1985, p. 5.

28

Muscalu, Florin. Leon Kalustian a trecut în nefiinţă. În Milcovul liber, Anul II, nr. 12, 27 ianuarie 1990.

29

Pătraşcu, Horia. Simple note. În Flacăra, Anul I, nr. 5, 1 februarie 1990.

30

Muscalu, Florin. Leon Kalustian „Lumea de mîine? O spun cu durere – Nu o văd!”. În Revista V, Anul I, nr. 10, 15 iunie 1990, p. 3.

31

Arsenie, Nicolae. Publicistul Leon Kalustian ar fi împlinit 85 de ani. În Adevărul literar şi artistic, Anul IV, nr. 190, 31 octombrie 1990, p. 6.

32

Lăzărescu, Paul. Nicolae Titulescu – aniversare şi comemorare – omisiuni premeditate. În Cotidianul, Anul II, nr. 52(217), 17 martie 1992.

33

L. Kalustian ar fi împlinit în acest octombrie 85 de ani. În Ararat, Anul IV, nr. 10(40), 1-15 octombrie 1993.

34

Ghimpu, Aurel. Cultura, la zid. “Vestalele” ei, în zeghe, după gratii. În Libertatea : Primul ziar liber al revoluţiei române, Anul VI nr. 1443, 2 oct.

1994, p. 2.

35

Săraru, Alexandra; Tălvescu, Iulia. Foşti ziarişti aşteaptă „reabilitarea” Curţii Supreme. În Libertatea, Anul VII, nr. 1575, 11 aprilie 1995.

36

Balint, Dana. Publicişti reabilitaţi. În Cotidianul, 13 iunie 1995.

37

Arsenie, Nicolae. De ce a făcut puşcărie publicistul Leon Kalustian? Pentru că avea cărţi şi se ocupa cu cititul lor!. În Totuşi iubirea, Anul VII, nr. 1-2 (278-279), 18-25 ianuarie 1996, p. 12-13.

38

Arsenie, Nicolae. Memorial Kalustian. În Vremea, Anul VI, nr. 1124, 27 ianuarie 1997.

39

Calustian, Satenig. Notă bio-bibliografică. În Vremea, Anul VI, nr. 1124, 27 ianuarie 1997.

40

Păunescu, Adrian. Armenii - Leon Kalustian. În Vremea, Anul VI, nr. 1124, 27 ianuarie 1997, p. 1, 2.

41

În memoria lui Leon Kalustian. În Adevărul, nr. 2083, 29 ianuarie 1997.

42

Lăzărescu, Paul. Doi prieteni care nu mai sunt. În Cotidianul, Anul VII, nr.

34 (1685), 13 februarie 1997, p. 4.

43

Dorna, Puiu. Ceea ce n-a reuşit să facă Primăria municipiului în 3 ani au făcut un pensionar şi un... ex-şomer. În Milcovul liber, Anul IX, nr. 1320, 16 mai 1997, p. 1.

44

Căuş, Bogdan. Despre un armean enigmatic… În Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 2.

45

Karacaşian, Madeleine. 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian : Lansarea volumului Simple note din Simple note. În Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 1-2.

46

Sahaghian, Arpiar. „Manşetele” lui Kalustian. În Ararat, X, nr. 4 (169), 16-28 feb. 1999, p. 3.

47

Bârna, Vlaicu. Capşa : Lui L. Kalustian. În Ararat, XI, nr. 2 (191), 16-31 ian. 2000, p. 8.

48

Codreanu, Ioan. Leon Kalustian – zece ani de la trecerea sa în eternitate. În Ararat, XI, nr. 2 (191), 16-31 ian. 2000, p. 8.

49

Răileanu, Virgil. Leon Kalustian – antidot la pecinginile ruşinii. În Clio: Revistă de istorie şi artă, Anul II, nr. 7, noiembrie 2000; nr. 8, aprilie 2001, p.

16.

50

Căuş, Bogdan. [după dicţionarul „Figuri de armeni din România”] Cîteva personalităţi armene născute la Focşani. În Ararat, XII, nr. 3 (216), 1-15 febr. 2001, p. 4.

51

Vosganian, Varujan. Armenii copilăriei mele. În Ararat, XII, nr. 3 (216), 1-15 febr. 2001, p. 1, 4-5.

52

Andrei, Ştefan. Tribulaţiile lui Ion G. Maurer. În Flacăra, nr. 16(32), 25 aprilie 2002, p. 23

53

Codreanu, Ioan. Un destin potrivnic: Leon Kalustian. În Lector, Anul II, nr.

3, mai 2004, p. 14-18.

54

Funica, Gabriel. Fond Leon Kalustian: Bibliografie. În Lector, Anul II, nr.

3, mai 2004, p. 18-19.

55

Codreanu, Ioan. 15 ani de cînd Leon Kalustian nu mai este. În Ararat, Anul XVI, nr. 2 (311), 16-31 ian. 2005, p. 1, 5.

56

Muscă, Valentin. Remember Leon Kalustian (1908-1990). În Ziarul de Vrancea, nr. 21, 26 ianuarie 2005, p. 6.

57

Ţiu, Ilarion. Profesorul [Nae Ionescu]. În Jurnalul naţional, Ediţie de colecţie: Morţi misterioase, 15 ian. 2007, p. 9.

58

Octavian, Tudor. Privind oraşul pe ferestrele troleibuzului. În Jurnalul naţional, XV, nr. 4241, 21 feb. 2007, p. 3.

Corespondenţă Scrisori trimise

59

[Către Andrei Bordeianu]. Bucureşti, 6 decembrie 1972.

Leon Lalustian îşi exprimă bucuria faţă de viaţa împlinită a prietenului său şi îl încurajează.

60

[Către Ştefan Baciu]. Bucureşti, 4 martie 1974. Îşi cere scuze pentru neajungerea celor două scisori. Îl anunţă că a obţinut autorizaţia pentru „Muzica Sferelor”. Îi mulţumeşte că i-a dat adresa sa lui Lucian Boz, care i-a scris din Sydney.

61

[Către Ştefan Baciu]. Bucureşti, 4 august 1975.

Leon Kalustian îşi anunţă prietenul că i-a apărut cartea. Povesteşte despre expedierea cărţii, prietenilor din străinătate.

62

[Către Ştefan Baciu] Leon Kalustian apreciază poezia lui Ştefan Baciu.

Scrisori primite

63

[De la Gala Galaction]. 18 iulie 1939.

Gala Galaction îl roagă pe Leon Kalustian, dacă se poate, să-i găsească tânărului „Calagiu – care mi se pare că are ceva talent literar” un post de corector.

64

[De la Satenig Kalustian]. 15 mai 1973 Îl aşteaptă acasă şi îl înştiinţează că articolul a apărut cu modificările inevitabile ale redactorului.

65

[De la Cella Delavrancea]. 7 februarie 1975 Aprecieri pentru volumul „Facsimile”.

66

[De la Cella Delavrancea]. aprilie 1975 Aprecieri pentru volumul „Facsimile”.

67

[De la Ştefan Baciu]. Paris, 8 august 1975.

Aprecieri pentru volumul „Facsimile”.

68

[De la Ştefan Baciu]. Paris, 11 august 1975.(carte poştală)

Aprecieri pentru volumul „Facsimile”.

69

[De la Ştefan Baciu]. Paris, 14 august 1975.(carte poştală) Aprecieri pentru volumul „Facsimile”.

70

[De la Răzvan Djuvara]. Paris, 1 noiembrie 1975.

Aprecieri şi mulţumiri din partea fraţilor Răzvan şi Neagu Djuvara pentru cartea „Facsimile”.

71

[De la Silviu Rusu]. Elveţia, 20 iunie 1976. (carte poştală) Mulţumeşte şi confirmă primirea cărţii. Îl anunţă că pregăteşte cursul de vară, ca altădată la armeni, cu centrul la Grand Lancy.

72

[De la V.M. Ungureanu]. Cluj-Napoca, 20 iunie 1976.

V.M. Ungureanu îl roagă pe Leon Kalustian să-i citească materialul şi să-l prezinte Editurii Eminescu.

73

[De la Mihail Zaharia]. Focşani, 15 iulie 1976.

Mulţumirile lui Mihail Zaharia pentru cartea “Conspiraţii sub cer deschis” cu autograf, primită ca dar de la autor.

74

[De la Alexandru Vişinescu]. Bucureşti, 21 iulie 1976.

Leon Kalustian este înştiinţat că va primi reportajul solicitat Grozs et comp.

75

[De la Nicolae Carandino]. Bran, 7 septembrie 1977. În Ararat, XI, nr. 8 (197), 16-30 apr. 2000, p. 7.

Impresii despre timpul petrecut la Breaza.

76

[De la Aurică Smaranda]. Bucureşti, 20 decembrie 1985.

Aprecieri privind volumul 3 din “Simple note”.

77

[De la Ilie Purcărea]. [Craiova].

Mulţumiri pentru fotografia lui Rădulescu-Motru.

78

[De la Nicolae Cristache] Se confesează lui Leon Kalustian despre starea sa emoţională (redactorul său urma să-i comunice primele impresii despre carte).

Recomandări

79

[De la Romulus Vulpescu]. 24 mai 1976 Recomandare pentru primirea lui Leon Kalustian în Uniunea Scriitorilor.

80

[De la Vlaicu Bârna]. 25 mai 1976 Recomandare pentru primirea lui Leon Kalustian în Uniunea Scriitorilor.