Cronici științifice - volumul III - G. G. Longinescu

G- G. LONGINESCU

PROFESOR DE CHIMIE NEORGANICĂ LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE

CRONICI ŞTIINŢIFICE » * VOLUMUL III

închinare electronului. Iarna. Industria rămăşiţelor din fabrici. Primăvara vecinică. Din trecutul mate­ riilor explozibile. Greutatea inimei şi greutatea corpu­ lui. Experienţele lui Sir William Ramsay. Un secret al plantelor. Pericolul galben. O lecţie a Doamnei Curie. Nemărginitul. Zidirea Uimei. Ceva despre heliu.

Industria chimică în Germania. Ceva despre şcoala de azi. hi amintirea lui Darwin. Ceva despre cauciuc.

Terra Sigiliu ta. Ylang-Ylang. Hârtia de ziare şi pus­ tiirea pădurilor în Statelc-Unite. Chimia în serviciul Archeologiei. George Stephenson. Sir Humphry Davy.

Apologia Chimiei şi a omului de ştiinţă. Atomi şi \rnolecule. Circulaţia materiei în lume. Trăim în zile mari. Dela liceul Unirea din Focşani. Profesorii!.

Cărţile de şcoală. Revistele. La Monumentul Docto­ rului Istrati.

/

V Q v /t^i^-C jL jr fY l Ua v P <

no*>*.

P cm f &>’

CA-« a c ^

dsof -p u ^ A

te S 3 * f u ^ / a £ . '*' ? ’ Ay f*^ * ÎÂ* tev-tct

n -i-

CATRE

CETITORI.

Cotitul şi scrisul sunt două bube rele de care sufere greu învăţământul nostru. Elevii nu ştiu să cetească, nu ştiu să scrie şi nu găsesc plăcere nici în scris nici în cetit. De multe ori de vină sunt cărţile de şcoală, în mare parte seci şi greoaie, fără viaţă şi fără vraja scrisului frumos. Deaceea, ani fost întotdeauna de părere ca elevii să ce­ tească în clasă, cu profesorii, pagini alese de maiştri ai scrisului.

Cu gândul aresta am adunat, acum un sfert de veac, traduceri şi prelucrări, publicate de mine în Voinţa Naţională care apărea pe atunci. Aşa a luat naştere volumul întâiu din Cronici Ştiin­ ţifice. Acum zece ani, Cultura Naţională mi-a editat volumul al doilea. Abia azi mi-a ajutat Dumnezeu să tipăresc în volumul al treilea alte treizeci de cronici. Acestea, ca şi celelalte, sunt în mare parte traduceri şi prelucrări publicate tot în Voinţa Naţională la datele arătate. Unele din ele sunt scrise pe deantregul de mine şi publicate

IV

ntăia oară în Natura, revistă pentru răspândirea Ştiinţei.

Deci Dumnezeu ca acest volum să fie cetit mai mutt decât celelalte două, spre cel mai mare bine cd elevilor din şcoli şi al lumii dornice de aclevăniri Ştiinţifice.

D dureros de spus şi de ştiut că in România (l>e se găsesc numai vreo câteva mii de cetitori, sunat ceasul ca scrisul şi cetitul să se bucure • a noi de cinstea pe care o au în ţările apusului.

Numai prin scris şi numai prin cetit, numai prin şcoală şi numai prin ştiinţă, România Mare poate S(/ ajungă Românie Tare.

Amin zic vouă, cetitori iubiţi din ţara mea iubită.

G. G. L o n g in escu 30 Septemvrie 1931

Bucureşti II! Strada Andrei Muresanu, 12

I.

închinare electronului.

N a t u r a , Ianuarie J924-

Electron, fărâmă de electricitate din care e plăsmuită materia, tu eşti „punctul acela de miş­ care, mult mai slab ca boaba spumei”, cântat de Emincscu, tu „stăpânul fără margini peste mar­ ginile lumei”. Tu erai „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, tu vei fi şi atunci când totul va fi „lipsă de vieaţă şi voinţă” .

Erai de când lumea şi lumea pe tine nu te cunoştea şi nu-ţi ştia de nume. Azi te cunosc şi copiii din şcoală, care învaţă despre tine cât nu învaţă despre regi şi împăraţi. Azi toţi ţi se închină şi te prea slăvesc.

Eşti atât de mic faţă de noi că te pierzi în corpul nostru cum ne-am pierde noi în soare. Şi eşti atât de mic faţă de un microb, pe cât e de mic microbul faţă de pământ. Şi totuşi oricât de mare e pămnâtul, el te maimuţăreşte pe tine mişcându-se în jurul soarelui, întocmai şi în­ tocmai cum te învârteşti tu în jurul soarelui tău, sâmburele atomului. Şi, tot atât de departe e pământul de soare, pe cât în micimea ta, eşti departe tu de sâmburele tău. Pustiu înăuntrul sistemului solar, pustiu înăuntrul unui atom. Pre-

2

cum e în cer, aşa şi pe pământ „o întindere pustie fără urme, fără drum”, ca în Iarna lui Vasile ALecsandri. Şi când e atât pustiu în lume, cum să nu fie pustii şi sufletele oamenilor! E atâta gol în materia cea mai deasă, că o baniţă de plumb ar încăpea prea bine într'un singur bob de meiu, dacă am putea goni tot golul din plumb şi de-am putea apropia electronii între ei, aşa ca să se atingă. Dar, de unde acea putere?

Numai oamenii mari au puterea vrăjită cu care gonesc pustiul din sufletele lor.

Pe cât eşti de mic, pe atât eşti de tare. Tu singur ai împăcat materia şi energia, care de veacuri se băteau cap în cap. Tu ai deschis ochii învăţaţilor, şi i^ai făcut să priceapă că materia e energie şi energia e materie. E atâta energie într'un pumn de materie, că de-am putea-o folosi, am plăti îndată toate datoriile de azi şi am mai lăsa urmaşilor mai multe miliarde în ferdinanzi de aur. Ba am putea face şi multe „temniţi largi” pentru pusderia de hoţi, cari ne pradă fără frică şi ne fac ţara de râs.

De un miliard de ani, dacă nu de două şi cine ştie de nu chiar de nouă, răspândeşte soarele împrejurul lui lumină şi căldură fără să se răcească. Dar din dar se face rai, spune o vorbă românească. Deaceea, prin căldura şi lumina dăruite lui de soare, rai a ajuns pământul, cu florile frumoase şi pline de miresme, cu câjntecul de păsări, ,cu liniştea adâncă a nopţii înstelate,

3

cu murmurul de ape şi freamătul pădurii, cu munţii în vijelie şi mările în talazuri, cu margini de prăpăstii pe unde îşi dau mâna fiorul şi măreţul... răspândind căldură şi lumină, soarele dă cu o mână ce primeşte cu cealaltă dela tine, electron. Căldura şi lumina soarelui sunt energia ta. Soarele e un cazan uriaş, în care se svârcolesc electronii, închegându-se în atomi de corpuri simple şi dându-şi sufletul sub formă de căl­ dură şi lumină. Egiptul era un dar al Nilului, care îi îngrăşa pământul cu apele lui odată pe an. Soarele e un dar al tău electron, care-1 în­ călzeşti, clipă cu clipă, de mii de milioane de ani. * * * Electron, atom de electricitate, eşti mic şi uşor, eşti tot ce cunoaştem mai mic şi mai uşor.

Eşti de două mii de ori aproape mai uşor decât atomul de hidrogen. Şi totuş eşti tot ce ştiinţa cunoaşte mai iute, mai harnic şi mai neobosit.

Ca toţi cei ce sunt mici, munceşti pentru cei mari. Tu alergi şi asuzi pentru noi. Tu ne duci şi ne aduci scrisul şi vorba prin telegraf şi tele­ fon. Tu ne aprinzi lumina electrică. Tu te înhami la tramvaiul electric. Rob osândit să învârteşti ziua şi noaptea pietrele de moară, tu învârteşti fără odihnă motoarele electrice. Tu sufli cu aur şi cu argint, prin galvanoplastie, ca cel mai neîntrecut giuvaergiu. Tu eşti fierarul, care fău­ reşte în cuptorul electric metale de tot felul. Iar când te înfurii, te faci fulgere şi trăsnete, sfărâmi Şi aprinzi într’o clipă tot ce-ţi iese în cale.

4.

Te mişti, în razele catodice şi în razele de :adiu cu iuţeli uriaşe, ce se apropie de trei sute de mii de kilometri pe secundă... Şi totuş, neasemuit mai uşor decât tine, electron, şi mai aproape de nematerie este gân­ dul, părticică ruptă din Dumnezeire.

Luţninii îi trebuie opt minute şi optsprezece secunde ca să ne vie dela soare, iar ,,dela steaua care a răsărit, mii de ani i-a trebuit luminii să ne ajungă”. Gândului i-ajunge o singură clipă, ca să ne poarte, pe aripile lui, până în locurile cele mai îndepărtate de pe pământ şi din cer, până ’n timpurile cele mai întunecate din trecut şi viitor. Mult în urmă te-a lăsat şi Luceafărul, „gând purtat de dor”, atunci când îi „creşteau în cer a lui aripe şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe”.

Electron, fărâmă de electricitate din care e plăsmuită materia, „pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată erau din rândul celor ce n’au fost niciodată, pe atunci erai tu singur”, cum spune Eminescu. Şi iar vei fi tu singur în ziua în care limba dela ceasul veşniciei, sfârşind ocolul celor douăsprezece semne, cum spune Crookes, vă arăta cea din urmă clipă de vieaţă a lumilor de azi.

Atunci după stingerea materiei, vei domni din nou tu singur în tot universul ca un abur fără formă. Dar, mai e mult până atunci.

II.

I a r n a .

S ăm b ălă 6/19 Ia n u a rie 1907.

. . . Alb, cât ochiul poate cuprinde, se întinde câmpul înaintea noastră. Case şi colibe se înaltă sub cerul plumburiu de iarnă cu coperişurile lor pline de zăpadă şi cu ferestrele negre şi fără de lustru. Din coşuri ese un fum cenuşiu şi ne dă de ştire că viaţa tot mai continuă în căminurile ce par a fi moarte. Din grădină, oameni de ză­ padă privesc în ele cu ochii lor negri de cărbune şi parcă râd de amintirea cârdului vesel de copii cărora le datoresc fiinţa lor.

In pădure, sarcini grele de zăpadă sclipitoare atârnă de ramurile brazilor şi pinilor. Zăpada e întinsă şi pe sub arbori, şi numai ici şi colo se desenează în faţa albă monotonă paele de iarbă moartă. Paşi de oameni de pe muşchiul moale al pădurei de vară rămân săptămâni întregi şi iarna ca o mărturie a întâmplărilor trecute. Sunt şi urme de fiare sălbatice cari aleargă înhăitate după hrană şi paşi mărunţi de păsărele cari au rămas curagioase în patria cea sărăcită, în vreme ce neamurile lor mai sprintene la zbor s’au călătorit de mult în spre miază-ziua caldă. Sărmane pasă-

6

rele! Ciripind prieteneşte şi bătând din ari* pioare se îndreaptă în spre noi când le aruncăm fărămiturile de pâine păstrate pentru ele. $2 umflă în pene ca să înfrunte mai lesne frigul» şi cu toate acestea sunt vesele şi zglobii C3 Şi cum ar vrea să spună că gerul şi zăpada le sunt mai dragi de cât ciafa şi ploaia rece.

Ca şi firea noastră proprie, se pare că şi întreaga natură însufleţită vrea să ne spuie, că o iarnă cum S2 cade cu ger şi cu zăpadă e binefăcătoare şi neasemuit mai bună de cat icr^ nele numite blânde, de cari în anii din urmă prea adesea am avut'. Intr’o iarnă adevărată e ceva ca o făgăduinţă a timpurilor bune ce au să vie, o făgăduinţă care se vede întipărită şi în spusa cunoscută a ţăranului, că o vară bună numai după o iarnă straşnică poate să vie.

Regu’ele ţărăneşti nu sunt, desigur, fără greş; în multe cazuri totuşi ele formează expresiunea unei simţiri încercate deopotrivă de mai mulţi oa" meni cari trăesc într’una în preajma Naturei.

Face prin urmare să cercetăm temeiul acestei plăceri simţite pe neştiute când timpul de iarnă e aspru şi uscat.

Mulţumirea oricărei vietăţi se întemeiază de sigur pe simţul că sunt date şi împlinite con ditiunile traiului ei. Cele din urmă, cele mai simple, dar şi cele mai însemnate condifiuni de existentă a ori şi cărui organism vieţuitor sunt conditiunile de traiu şi de creştere a celulelor* din cari

el e alcătuit. îngheţul, adică închegarea în ghiaţă tare, a cuprinsului lichid din celule înseamnă însă tocmai moartea acestora. Ori şi cine ştie, că sunt moarte plantele şi animalele îngheţate până în măduva lor. Numai atunci când gerul s ’a mărginit să atingă numai o parte din corpul lor, numai atunci cu întoarcerea vremurilor mai bune ţesuturile moarte sunt înlăturate, înlocuite cu altele făcute din nou şi cu multă muncă-ajung iarăşi sănătoase. Această încheere pare de altfel să stea în contrazicere cu faptul cunoscut că o scădere în temperatura aerului, cu mult mai jos de zero grade, nu strică de fel lumei plantelor şi animalelor, pregătindu-le din contră pentru o viaţă mai voioasă în primăvara şi vara cari au să vie. O contrazicere pare iarăşi să fie şi zicerea „zăpada încălzeşte” (deşi se potriveşte fără în­ doială cu toate faptele observate). Cum poate să încălzească oare ceva care a provenit prin răcire, ghiaţa măruntă, care poartă în ea năzuinţa con­ tinuă să se facă din nou apă şi să răpească prin urmare căldura trebuincioasă de la toate lucru­ rile cu cari vine în atingere.

Observarea Naturei e născută, ce e drept, în noi toţi, dar tragerea de încheeri logice din observări e produsul unei creşteri anumite spri­ jinite pe ştiinţă. De aceia nici nu ne prea trece prin minte şă ne punem întrebări de felul celei de mai sus şi mai puţin încă să umblăm după răspuns. Şî totuşi ce poate să fie mai plin de

8

farmec de cât să cercetăm asemenea întrebări când ne plimbăm singuri sau câte doi. Aceştia sunt oamenii cari au obiceiul să spună despre ei că se găsesc în bună adunare când sunt numai ei singuri. *** Ni se pare firesc de tot ca oamenii şi ani­ malele cu sânge cald să trăească în frig mare şi să se mai simtă şi bine tot odată. Ei produc, doar, singuri căldură care îi ţine în viaţă şi mai iau măsuri de tot felul ca să păstreze căl­ dura produsă. Noi oamenii ne îmbrăcăm în haine calde, iar mamiferele sunt înzestrate de la Na­ tură cu blăni cari, la începutul iernei, se fac mai dese de cât vara. Şi haina de iarnă a celor mai multe păsări e mai deasă şi mai plină de fulgi de cât aceea de vară; deprinderea lor de a se umfla în pene face cu putinţă o îngrămădire mai mare de aer în fulgii lor şi astfel o încălzire şi mai mare. In adevăr, în toate mijloacele de păstrat căldura ceeace e de folos e pătura de aer închisă în porii acelui material. Pentru mine a fost întotdeauna de neînţeles cum e oare cu putinţă ca o vrabie mititeluţă, cu tot umflatul ei în pene, să ţină în trupuşorul ei o tempera­ tura cu 30 sau 40 de grade peste aceia din prejurm ei. In orice caz acest fapt, că aceste mici făpturi pot să facă aşa ceva e una din minunile cele mai mari ale Naturei, şi care de aceia nu

9

rii sc mai pare deosebită fiindcă o vedem zilnic petrecându-se sub ochii noştri.

Cum stau lucrurile la animalele cu sânge rece, la broaşte, la şopârle, la insecte, despre cari cărţilc de ştiinţe naturale vorbesc aşa de adânc că ek ar avea o temperatură a corpului care nu s ’ar deosebi de aceia de prin prejur.

E drept că aceste animale se ghemuesc în fel de fel de colţuri şi-şi petrec iarna în ele. Aceste cotloane nu sunt însă încălzite, şi în timpul ernei chiar şi în ele temperatura se coboară sub zero grade; cu tot ghemuitul lor aceste animale ar tre­ bui la urma urmelor să moară acolo; aceasta se întâmplă numai foarte rar, în ernele nespus de geroase.

In alegerea culcuşurilor aceste, animale sunt în schimb cu adevărat şirete şi băgătoare de seamă şi dau chiar dovadă că ştiu să preţuiască o lo­ cuinţă de iarnă încălzită. Vecinătatea izvoarelor calde, conductele de aburi şi de fum şi coşurile de casă furnică iarna de aceşti oaspeţi mititei.

Cel ce vizitează pe vreme de iarnă podul caselor găseşte acolo o colecţie bogată de fluturi şi gân­ gănii care aşteaptă cele dintâiu zile cu soare din Martie sau Aprilie!...

Animalele „cu sânge rece” nu sunt în realitate cu sânge rece; schimbările chimice cari prelu­ crează hrana în ele nu se petrec nici în corpul lor altfel ca ^în altele; şi în ele se produce o anumită căldură menită să oprească îngheţarea lor

\

10

chiar pe gerul cel mai mare. Ele nu se ascund apoi ca să se ferească la drept vorbind de ger (deşi aceasta le poate fi de folos). Ele se ascund fiindcă le lipseşte hrana; ele caută astfel să facă economie cu rezerva de grăsime adunată în ele şi să nu o risipească cu energia cheltuită umblând încolo şi încoace.

Despre plante ne închipuim şi mai puţin că produc căldură. Şi totuşi, se întâmplă şi cu ele acelaş lucru; deosebirea e că într’însele sistemul de economie e împins şi mai departe ca la ani­ malele cu sânge rece. Şi în corpul lor schimbă­ rile chimice nu se opresc nici în iarna cea mai grea. Şi ele mănâncă rezerva de făină, zahăr şi grăsime pe care şi-a pregătit-o de cu vară cu ajutorul luminei de la soare. Energia soarelui, care a fost ascunsă, e pusă încet în libertate şi e întrebuinţată pentru încălzitul corpului răcitChiar şi seminţele, prototipul stărei de nemişcare a plantelor, şi ele respiră într’una şi pierd din greutate, dând afară bioxid de carbon şi aburi de apă ca produse de ardere a unei părţi din materia adunată. Cine pune la păstrat cartofi pentru iarnă, acela ştie cât de mult se preface o cartoafă făinoasă în timpul ernei; ea îşi pierde în timpul iernei caracterul făinos şi ajunge în Aprilie şi Maiu, când scrobeala a fost consumată cu totul, de are un gust cleios.

Ce' care e cumva în îndoială că pe vreme de ger şi plantele ştiu să se încălzească şi să-şi

'ÎT

11

păstreze mai cald de zero grade cuprinsul celu­ lelor, acela se poate încredinţa cercând iarna ramurile de arbori. Spre mirarea lui, el va cons­ tata că ramurile nu sunt tari şi fărămicioase, cum ar trebui să fie de ar fi îngheţate; chiar la minus 10 grade ele sunt aproape tot aşa de elastice ca şi vara. Acest fapt explică singur de ce crăcile de arbori nu se rup sub greutatea zăpezei, ci numai, se apleacă, iar la bătaia vântului se înmlădie ca şi vara. Ramuri îngheţate cu adevărat ar trebui să fie cu ghiaţă în celule, neelastice şi sfărâmicioase ca ţurţurii de ghiaţă. Şi plantele apoi iau de cu vreme măsuri de apărare în contra îngheţului. Cea mai însemnată dintre aceste măsuri e aceea că în toamnă golesc de apă toate ţesătu­ rile şi mai cu seamă pe cele de deasupra pămân­ tului. Nu c tot una, se înţelege, dacă părţile solide din sucurile celulelor sunt dizolvate în apă puţină sau în apă mult. Cu cât aceste zemuri au apă mai puţină, cu cât sunt adică mai concentrate, cu atâta îngheaţă şi ele mai anevoe; cu atât mai puţină substanţă va arde prin urmare şi planta ca să nu îngheţe. ** X De ce acum un ger uscat e mai bun pentru toate vietăţile, de cât un timp moale în care tem­ peratura scade numai de la 1 la 2 grade, şi în care când vipe o ploae rece, când vine o zăpadă, ■care se topeşte de pe când cade. Răspunsul la

_

12

această întrebare e dat în cele spuse mai sus.

Cauza e că apărarea, în cazul întâiu, are loc cu o încălzire continuă, dar cât se poate de econo­ micoasă. Pe timpul rece şi umed, pierderea de căldură e cu mult mai mare de cât pe cel uscat.

Ori şi cine ştie că aerul uscat ia mai puţină căldură de la corpul nostru, de cât aerul umed din zilele afurisite, când mercurul din termo­ metru, nu ştie nici el bine de trebue să se oprească deasupra sau dedesubtul lui zero grade. Şi dacă simţim aceasta chiar şi noi, cari suntem nişte adevăraţi Cresus, în ce priveşte căldura corpului, cât de mult trebue să simtă aceasta sărmanele fiinţi, plantele şi animalele cu sânge rece, care se uită de trei ori la o calorie de căldură, până ce s’o cheltuiască!

Câ^e s ar mai putea spune asupra acestor lu­ cruri! Avem a face aici cu un capitol din fizio­ logie, care e numai prea puţin studiat, de nu cumva n’o fi chiar de loc.

(Traducere după prof. dr. Otto N. Witt, Prometheus, 2 Ianuarie 1907).

/

i

III.

Industria rămăşiţelor din fabrici.

Duminică 25 Februarie (10 Martie) 1907

Din prelucrarea diferitelor materiale brute ră­ mâne, în toate fabricele, o bună parte sub formă de rămăşiţi. Aceste rămăşiţi sunt o parte o pierdere de material, şi pe de alta o împovărare a industriei respective. îndepărtarea acestor rămăşiţi este însoţită şi de cheltueli mari şi de multe neajunsuri pentru locurile din veci­ nătatea fabricilor. Aşa, gazele otrăvitoare din unele industrii strică aerul, şi vatămă câmpiile; apele de scurgere spurcă râurile, otrăvesc peştii şi îmbolnăvesc oamenii. Din aceste motive in­ dustria a căutat să prelucreze şi rămăşiţele de tot felul, scoţând din ele produse cu anumite în­ trebuinţări. In rândurile de faţă vom arăta rezul­ tatele la cari a ajuns industria de pe urma aces­ tor încercări. .

Ne vom folosi de două articole, pline de in­ teres, publicate în cele din urmă numere ale revistei „Prometheus”.

Rezultatele cele mai frumoase ale acestor încer­ cări sunt,'fără îndoială, acele căpătate în industria

-

gazului de luminat. Gudroanele ce rămân la dis­ tilarea cărbunilor de pământ au fost până acum cinci-zeci de ani, o adevărată pacoste pentru această industrie. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel.

Zeci de milioane sunt vârîte în timpul de faţă în industria gudroanelor, şi zeci de milioane încasează Germania de pe urma ei. Aceste gudroane, prelucrate cu priceperea fără pereche a chimiştilor germani, dau astăzi tot materialul trebuincios industriei aşa de înfloritoare a ma­ teriilor colorante, a parfumurilor, a antiseptici­ lor, a medicamentelor de sinteză.

Industria sodei după procedeul lui Leblanc era ameninţată să fie distrusă de aceia după proce­ deul lui Solvay. Scăparea ei a venit de la prelu­ crarea rămăşiţelor. Aceste gunoae, ca să zicem aşa, care zăceau în mormane mari împrejurul fabricilor, murdărind într’una atmosfera, sunt pre­ lucrate azi după procedeul Chance-Claus. Se scoate astfel din ele sulful şi chiar varul de la care s’a pornit.

Rămăşiţele de la lucrarea tinichelei sunt în­ trebuinţate acum pc o scară întinsă la scoaterea cositorului din ele; cu ajutorul electricităţei cosi­ torul e dat deoparte, iar ferul rămâne de altă parte.

Acizii întrebuinţaţi în fabricele de nitroglice­ rină, nitroceluloză, nitrobenzen, acid picric, etc., sunt sau regeneraţi, sau întrebuinţaţi deadrşptul la

L

fabricarea îngrăşămintelor agricole, tratându-se cu ele fosforitele, făinele de oase, etc.

Gazele, care se desvoltă în cantitate mare în multe industrii, sunt şi ele întrebuinţate pe o scară întinsă.

Acele care conţin bioxid de sulf sunt transfor­ mate în acid sulfuric. Acele care pot să ardă sunt arse în motorii cu gaz. Mii de cai putere sunt produşi astfel în marile regiuni industriale. Prin arderea chibzuită a acestor gaze se economisesc mii de tone de cărbune preţios şi nu se mai strică aerul, ca mai înainte, prin vărsarea lor în el.

Zgurele din industria ferului erau înainte o adevărată pacoste prin cantitatea lor uriaşă în care se formau. Astăzi ele au atâtea întrebuinţări în cât aproape nu mai ajung cantităţile produse de cuptoarele înalte; maidanele pe unde zăceau ele odată sunt desfundate azi cu deamănuntul ca să să se mai scoată Ice a mai putut să rămâie nescos încă. Zgurele acide sunt pisate şi prefăcute în tencueli şi cimenturi de tot felul. Zgurele calde şi lichide cum es din cuptoare sunt turnate deadreptul în apă rece şi prefăcute într'un nisip foarte bun pentru cărămizi anumite şi foarte căutate pen­ tru unele însuşiri ale lor. Lâna de zgură se fa­ brică introducând aburi de apă în zgură lichidă; Şi e foarte căutată ca izolator pentru tuburile de aburi şi pentru gheţării. Zgurile cu fosfor sunt foarte căutate pentru fabricarea îngrăşămintelor agricole. Gândească-se cineva la cantităţile mari

16

de gaze ce se pierdeau înainte în atmosfera stri­ când-o, şi la cantităţile, tot aşa de mari de zgură ce zăceau în preajma fabricilor, şi-şi va da seama lesne de milioanele ce se pierdeau şi de folosul mare de azi al industriei rămăşiţelor din uzinele de fer.

Industria Linoleului, aşa de înfloritoare, se razimă şi ea tot pe rămăşiţi. Rămăşiţele de plută de la fabricarea dopurilor sunt măcinate bine, sunt amestecate cu oleu de in, cu văpseli şi alte materii şi sunt întinse pe pânze. Fabricatul acesta e foarte căutat, după cum se ştie, la aşternut pe jos şi la acoperitul pereţilor. Cără­ mizi şi chiar pietre de plută se mai fabrică iarăşi cu aceste rămăşiţi; acestea slujesc la facerea de pereţi uşori, la tavanuri, la podele, la gheţării, etc. Prin ardere, rămăşiţele, de plută dau şi o văpsea neagră, foarte, bună şi foarte căutată.

Rămăşiţele din abatorii şi tăbăcării sunt în­ trebuinţate la fabricarea cleiurilor, a cărbunilor de oase, â albuminei, a îngrăşămintelor, etc.

Cârpele de lână şi chiar cele de bumbac au iarăşi multe întrebuinţări. In primul rând putem pomeni întrebuinţarea lor la fabricarea hârtiei, fiind pentru acest scop cel mai bun material prim. Din cârpele de lână se scoate azi din nou firele de lână cu cari se face lâna a r tif ic ia l aceasta nu mai e, se înţelege, tot aşa de bună ca cea nouă, dar tot are multe întrebuinţări.

17

Apele de la spălatul lânei de oae brută erau şi ele mai înainte vreme nişte rămăşiţi fără preţ şi chiar vătămătoare. Azi se scoate din ele atât săpunul întrebuinţat la spălare, cât şi grăsimea de pe lână. Acest din urmă produs este Latiolina aşa de căutată pentru însuşirile ei medicinale şi industriale.

Tot aşa nu se mai aruncă azi răzăturile de ■lemn de la ferăstrău sau de la rândea; ele sunt comprimate în brichete care sunt uşor de trans­ portat şi cari ard tot aşa de bine ca şi lemnele tăete.

Rămăşiţele din fabricile de zahăr, din sfeclă, erau, ce-i drept, şi până azi întrebuinţate la hrana vitelor. Ele aveau însă neajunsul că nu se puteau păstra mai multă vreme; intrau lesne în fermen­ taţie, înăcrindu-se şi pierzând prin aceasta o bună parte din puterea lor hrănitoare. Astăzi aceste rămăşiţi se usucă şi se prefac astfel într’un material care se păstrează şi mai multă vreme şi care are un gust mai plăcut, putând fi tot odată transportat cu multă înlesnire.

In scurt, industria rămăşiţelor de tot felul capătă, din zi în zi, o importanţă tot mai mare.

Ea pare a realiza cu adevărat dorinţa alchimiş­ tilor de a face aur din ori ce lucru fără preţ. Ştiinţa şi industria îşi dau zilnic silinţa să gă­ sească tot mai multe drumuri şi mijloace cari să ducă la îndeplinirea acestei dorinţi. Să ne gândim numai la ^iniile de tone de cărbuni pe cari le per-

v

dem zilnic sub forma fumului şi funinginei din coşuri şi vom înţelege lesne cât câştig va trage mâine omenirea de pe urma industriei rămăşiţelor.

Se cuvenea, prin urmare, să fi arătat şi noi în câteva rânduri în ce stă această industrie, care a scăpat de peire multe industrii mai mari şi care a dat, în acelaş timp, omenirei şi noi mijloace de îmbogăţire.

StL

IV .

Primăvară vecinică.

22 A prilie (5 Maiu) 1907.

Se înserează. Lumina roşcată a soarelui care apune şi care mai bate încă în ferestre se risi­ peşte cu încetul; în locul ei se lasă cenuşiul de plumb al amurgului. Afară, pe stradă, cu pasul greu şi potrivit, trece pe dinainte aprinzătorul de felinare; el aprinde, de câte ori se opreşte, o nouă lumină, până ce la urmă se întind toate ca un şirag de mărgăritare luminoase.

In faţa ferestrei de la camera mea de lucru se află un copac. Vara e împodobit cu frunze stufoase; de când furtunile de toamnă i-au zmuls însă foile, lumina de la felinarul vecin pătrunde prin el şi aruncă pe peretele din faţă a camerei mele umbra crengilor lui golaşe. Ca nişte vedenii fâlfâie într’o parte şi într’alta, când vântul iz­ beşte în copac, şi un tremur străbate prin plasa cea neagră de umbre. In dreptul petei atârnă un tablou mare în oleiu care îmi este scump şi drag. Un tablou din vremuri de mult trecute, pictat de un artist, care mi-a fost prieten deaproape%şi care doarme somnul cel vecinie.

20

Ce vreţi voi, umbre fluturalnice? Vreţi oare să împăingeniţi cu orice preţ opera şi amintirea aceluia care ar fi purtat un nume mare de i-ar fi fost dat să munceas:ă mai departe? Ori vreţi, poate, să-mi spuneţi că el va rămâne mereu tânăr, fiindcă l’a luat moartea în braţele ei de pe când laurii celei dintâiu izbânzi îi împodobeau fruntea, pe când tinereţea mea se afundă tot mai mult în vremea de aur în care acel tablou a luat fiinţă?

Ori sunteţi, poate vestitorii viitorului, trimişii primăverei care se apropie? Nu sunt cumva aceştia mugurii cari se umflă în capetele crengilor, muguri din cari vor miji în câteva zile frunze tinere şi plăpânde, cari vor umbri din ce în ce mai mult tabloul, până ce la urmă o vară înflorită va goni de tot vedenia şi va pune capăt jocului întreg de umbre?

A,a se zugrăveşte, în noaptea ce se lasă, schimbul de vremuri în lumea tăcută a camerei mele.

S’a întunecat de tot; acuma stau în lumina dulce a jocului de umbre ce mi-o trimite felinarul de pe stradă, şi cuget.

Dar ce era oare la ce lucram eu până a nu se stinge de tot lumina zilei? In întuneric abia îl mai zăresc pe masa mea de scris. E un manuscris adus de poştă din locuri depărtate. Coperta e acoperită cu mărci poştale pe cari se văd pri­ velişti cu palmieri înalţi. Hârtia din lăuntru e îngălbenită şi cerneala-i spălăcită, aşa cum se întâmplă de multe ori cu scrisori ce vin de pe

2i

la tropice. Din scrisul acestor foi, cari au zburat clin alte lumi pe masa mea de scris, ese un miros îmbătător al pădurilor tropicale. Autorul îmi po­ vesteşte de plante şi animale ciudate, de râuri mari care curg pacinic prin păduri .nemărginite şi de oameni simpli şi nevinovaţi, cari trăesc fără griji şi suferinţi pe malurile lor. Şi pe poteci, înguste, mă urcă în regiunea dealurilor din ţara frumoasă despre care îmi povesteşte.

Acolo, zice el, domneşte primăvara vecinică. Aici ajunsesem când mă coprinse întunericul. Acum torc eu singur firul mai departe.

O, tu, ţară binecuvântată, unde-ţi este primăvara vecinică! Nu eşti tu cumva ţara aceia pe care o doream cu înfocare de pe când eram tânăr? Acum ştiu unde eşti tu; n'ar fi oare nimerit să mă gătesc de drum şi să o pornesc înspre câmpurile tale! Rămâi sănătoasă, tu Europă bătrână, cu iernile tale de ghiaţă, cu verile tale de cuptor şi cu echinopţiile tale care urlă de vânturi. Mă duc acolo unde suflă primăvara vecinică. Acolo vreau să locuesc, fără griji şi fără trebuinţi, pe ma­ lurile râurilor liniştite, şi să văd pe şesurile me­ reu verzi îmbobocind şi înflorind flori ciudate din poveşti. Şi poate că acolo, în primăvara cea vecinică, mi se va dărui şi mie o tinereţe iarăşi vecinică.

Primăvară vecinică! Nu-i oare aceasta chiar viaţa vecinică!

Nu-i oare aceasta o naştere într’una cu sfâr-

________ !_I_____

22

şitul niciodată? Ţară a primăverei vecinice, nu cunoşti tu, cu adevărat, moartea şi pe fratele ei somnul? E oare cu tine aşa de vitrigă natura încât îţi cere să munceşti numai şi nu te lasă să te odihneşti de fel? Şi ce se face mulţimea făpturilor dacă moartea a uitat cu adevărat să-ţi cutreere câmpiile?

Dar face oare să mă gătesc de drum şi să mă călătoresc înspre ţara cu primăvara vecinică?

O voiu găsi oare cu adevărat? Unde eşti tu, ţară, după care oamenii umblă de mii de ani într'una?

Răsai din valurile spumegate ale mării, tu mi­ nunată ţară a lui Atlante.

Ori eşti numai un vis, un vis pe care îl vi­ sează oamenii când vânturile de toamnă vâjie prin văzduhuri, sau când, în lumina palidă a nopţilor de iarnă luna aruncă umbrele copacilor fără frunze peste giulgiul cel de moarte al câmpiilor de ghiaţă?, Primăvară vecinică, tinereţe vecinică, voi şuii" teţi vise, visuri vechi cât neamul omenesc, şi Pe cari orice nou născut trebuie să le viseze odată în felul său.

Fericită Eladă, de am mai putea crede şi noi în visul tinereţii vecinice, tinereţă care odinioară domnea biruitoare, sus, deasupra norilor din O" limp, sau departe în mare, în insulele Atlantidelor.

Neamul nostru reformat a dus de mult la groapă credinţa aceasta. Doar în primăvară vecinică mai credem şi noi, şi mai umblăm după ea. Şi unii

23

dintre noi o şi pornesc departe, peste mări şi ţări, şi ne şcriu în urmă că au şi găsit-o, departe la Atlantide. Atunci luăm şi noi ştiinţă că sunt ţări cu primăvară vecinică, dar că sunt prea de­ parte ca să mergem până la ele.

Da, sunt ţări fără ghiaţă şi zăpadă cum le cunoaştem noi cari vedem în ele icoana iernii şi a stingerii vieţii. Nu se găsesc însă ţări fără iarnă şi fără anotimpuri, în cari viaţa doarme şi se odihneşte. Chiar şi la tropice îşi leapădă, ca la noi mulţi copaci frunzele şi îşi înalţă către cer crengile lor uscate, până ce primăvara se apropie din nou. O primăvară cu ploaie căldicică, dătă­ toare de viaţă, şi care ca şi primăvara noastră umflă mugurii şi scoate din pământ ierburi şi burueni.

Orice plantă, ori de unde o fi ea, are timpul ei de odihnă, în care îşi aminteşte că e muritoare, în care adoarme şi după. care se trezeşte la o nouă viaţă. La noi dorm plantele iarna, când e prea frig ca să fii vesel. Departe, la ecuator, ele dorm vara, când e prea cald şi prea de tot uscat ca să se poată bucura de viaţă. Şi când a venit vremea se trezesc din somn, se freacă la ochi şi încolţesc.

Atunci e primăvară. Acestea sunt zilele copilă­ riei. In urmă vin vremuri mai grele, în care e vorba de lucru, de isprăvit şi întărit trupul frumos, Şi de gândit la flori şi la rodit pentru ziua de mâine. Aceasta e vremea verei binecuvântate, în care la noi ţăranul îşi lucrează ogorul lui.

24

Şi apoi, vine toamna în care se coc poamele.

Nu toate însă vor da viată în anul viitor la o nouă generaţie. Unele flori mor de cu primăvară sau vară, cu mult mai înainte de a putea da rod.

Numai de e cumva vreo Immortelle rămâne proaspătă şi arată ca şi cum ar veni din tară cu primăvară vecinică. Cu flori de acestea împodobim noi mormintele.

0 Immortelle de aceasta e şi opera ta, săr­ mane prietene, care ai plecat aşa de timpuriu de aicea. Când mă uit la ea mă gândesc la tine. Peste tonurile calde, pe cari penelul tău a ştiut să le aşeze cu atâta farmec pe această pânză, mai flu­ tură încă umbrele crengilor întărite de iarnă.

La o parte, voi umbre uricioase! Vedenia nu mai are nici un rost în lumina ştiintii moderne.

Abia s'a aprins lumina electrică şi voi v’ati făcut nevăzute. Iubitul meu tablou priveşte din nou la mine în lumină liniştită. Iar eu apuc din nou condeiul şi rog pe prietenul meu din îndepărtata ţară tropicală să observe în descrierile lui inte­ resante ceva mai multă pătrundere ştiinţifică.

(Traducere după prof dr. Otto N. Witt, Prometheus, 10 Aprilie 1907).

.

Din trecutul materiilor explozibile.

M iercuri 25 Maiu (5 Iunie) 1907

Praful de puşcă, dinamita, lidita, melinita,. roburita, şi câte şi mai câte alte materii cu nu­ mele în ita, sunt corpuri explozibile, adică sunt corpuri de acelea cari prin aprindere înving ori ce piedică ce le-ar sta în cale. Ne gândim cu groază, de câte ori le pomenim numele, la miile de morţi pe cari aceste substanţe îi culcă la pământ, ori îi azvârle în aer în furia lui turbată. Ne tremură car­ nea când ne închipuim numai grozăviile războaelor cu trupuri schilodite, şi când citim prin ziare de aruncările în aer a cutării fabrici pline de lucrători, sau al cutărui vapor ticsit de marinari. Ne vine atunci să blestemăm ceasul în care aceste corpuri au fost descoperite şi am vrea chiar să afurisim pe aceia cari ne-au învăţat, cândva, să ne slujim de ele. Şi totuşi, tare am fi nedrepţi de am face aşa ceva. Cu ce au păcătuit oare ele de la ele?

Sunt ele de vină dacă oamenii sunt răi? E vinovat glonţul ce ucide un om, când tot un om e acela care-i face vânt? E vinovat glonţul ce culcă la

26

pământ pe mulţi din fraţii tăi, când tu le trimeţi gloanţe în loc de ce vor ei?

Dar, şi fără aceasta, materiile explosibile au folosit omului, cu mult mai mult în bine de cât i-au făcut rău. Fără ele, cu greu ar fi izbutit omul să scoată din pământ şi piatra şi metalul, să facă tuneluri ca cel de la Simplon, şi câte şi mai câte din lucrările vestite ale geniului civil.

Tehnica materiilor explosibile este, fără îndo­ ială, una din pârghiile cele mai puternice ale civilizaţiunii noastre. Se cuvine, prin urmare, să arătăm aici o parte măcar din trecutul ei. îm­ prumutăm pentru aceasta amănuntele de mai la vale, dintr’un articol publicat în revista Proniethens, de la 22 Maiu. * * * Să începem cu praful de puşcă. Nu ştim, şi nici nu vom şti poate vreodată, unde, când, şi de către cine a fost găsit praful de puşcă. Descope­ rirea lui de călugărul Berthold Schwarz e numai o poveste. Se zice de asemenea că Chinezii, Egip­ tenii şi Arabii, întrebuinţau de mult un praf de puşcă şi arme de foc, pe cari mai apoi aceştia din urmă le-ar fi adus cu dânşii în Europa. In scrierea sanscrită „Sukraniti”, din veacul al XII, se găsesc amănunte sigure cu priyire la arme de foc şi la facerea prafului de puşcă. Dar, cu mult mai înainte, regele budist Afoca (259—222 a. Ch.) -a dat un edict cu privire la „artificii şi alte pri-

27

vel işti cereşti”. Nu urmează, de sigur, de aici că dacă se cunoşteau artificiile pe atunci, se cunoştea cu adevărat şi praful de puşcă. Roger Bacon (1214—1294), în cartea lui „De potestate artis et nullitate niagiae” arată reţete pentru cu" răţirea salpetrului şi facerea prafului de puşcă.

Marca Graecul, care a trăit cândva, între sec.

VIII şi XII, arată cum se fac rachete şi pocnitori din salpetru, sulf şi cărbune. Cel dintâi tun pare să fi fost întrebuinţat în 1323, când regele Gre­ nadei a atacat Baza. Fabricarea în mare a pra­ fului de puşcă a început în Germania la 1340 în Augsburg, şi 1344 'în Spandau. Trei veacuri dearândul praful de puşcă ra fost întrebuinţat nu­ mai la arme. De-abia din 1620 începe a se folosi omul de praful de puşcă şi în scopuri pacinice, la exploatarea minelor. Trecem însă cu vederea peste amănuntele acestei întrebuinţări. Amintim numai că ea a durat vreo două veacuri.

Praful de puşcă a fost înlocuit în timpurile noastre, ca explosibil în mină, prin alte substanţe cu mult mai potrivite pentru acest scop. Tehnica modernă a explosibilelor a fost creată de inginerul suedez Alfred. Nobel, născut în Rusia la 1837 şi mort la San-Re/no la 10 Decembrie 1896.

Putem pomeni în treacăt, că numai din venitul averii lăsate de Nobel, de pe urma acestei in­ dustrii create de el, se dau în fiecare an acele premii vestite în valoare de 100 până la 150 mii de lei ahr unul. Prin fundarea acestor premii

28

Nobel a vrut să arată încă odată, că el a ţinut dinamita ca una din descoperirile cele mai pacinice şi mai de folosinţă omului.

In 1846 Sobrero, profesor la Turin, desco­ perise nitroglicerina. Această substanţă, lucru ciudat, era întrebuinţată la început în contra durerilor de cap, sub formă de soluţii foarte diluate în alcool. In 1860, Nobel a găsit că această nitroglicerină e un explosibil foarte pu­ ternic. După multe încercări anevoioase, el izbu­ teşte în 1866 să facă din nitroglicerină şi un pământ poros — kieselguhr — un amestec care nu se mai aprinde aşa de lesne prin lovire şi izbire ca nitroglicerina singură. Acest amestec l-a scos el în comerţ în 1867 sub numele de dinamită.

Se zice, că Nobel ar fi găsit din întâmplare că kieselgnhrul e bun în acest scop. Şi iată cum. El trimetea nitroglicerina din fabricile lui din Stockholm şi din Krumel, pe Elba, în cutii de tinichea puse în lăzi umplute cu acest pământ poros. Din întâmplare, nitroglicerina s’a scurs dintr’o tini­ chea care nu era lipită bine, dar a fost înghiţită toată de kieselguhr'. Atuncia i-a venit lui Nobel ideia să facă cu aceste două substanţe cartuşe de dinamită.

Pentru a face din dinamită un explosibil cu adevărat practic mai era nevoe şi de un mod de aprindere sigur şi lesnicios. Nobel a deslegat şi această problemă prin întrebuinţarea unor com­ puşi cunoscuţi încă din 1800. Dintre aceste

29

săruri el alese la urmă pe cele cunoscute sub numele de mercur explosibil. Cu ele a făcut el capsele de aprindere; aceste capse sunt ţinute azi ca cel mai însemnat pas înainte făcut în teh­ nica materiilor explosibile.

Dinamita lui Nobel a fost imitată de mulţi inventatori, cari întrebuinţau alte materii poroase în loc de kieselguhr; nici unul din ei însă n’a avut succes.

In 1875 Nobel izbuteşte să facă un al doilea explosibil, deasemenea practic şi puternic, cunoscut azi sub numele de gelatina explosibilă. Se ştie că celuloza, adică bumbacul obicinuit, se preface prin acţiunea acidului azotic în nitroceluloze; acestea sunt şi ele explosibile şi sunt întrebuinţate azi la facerea prafului de puşcă fără fum. Nobel a observat că un anume fel de nitroceluloză are însuşirea de a suge până la cincizeci de ori greutatea ei de nitroglicerină şi a se preface astfel într’o piftie, care poate fi tăiată şi lucrată după nevoe. Această gelatină explosibilă nu se strică nici la căldură, nici sub apă, şi este cel mai bun explosibil pentru lucrările sub apă. Mai adăugând în urmă salpetru şi răzătură de lemn, Nobel a preparat o dinamită-gelatină, cu mult mai bună de cât dinamita veche.

Un neajuns pe care îl are dinamita, când e vorba de a fi întrebuinţată în minele de cărbuni, e acela că dă multă căldură în timpul exploziei ş i că, prin asta, poate să aprindă gazele din mină.

-----

'

30

Pentru a se înlătura acest neajuns, se amestecă de pe la 1880, la fabricarea dinamitei, şi ceva carbonat de sodiu, sau sulfat de magneziu. Aceste substanfe dau în timpul exploziei apa lor de cris­ talizare, iar aceasta absoarbe prin încălzirea ei o mare parte din căldură. In modul acesta aprin­ derea gazelor din mină este înlăturată, iar ex­ ploatarea are loc fără nici un pericol. Roburita care se fabrică la Aţinea, în fabrica distrusă de curând prin foc şi explozie, cuprinde în ea azotat de amoniu. Un explosibil nou, puternic şi fără pericol tot odată, e, cine ar crede, aerul din at­ mosferă. Un amestec de aer lichid, vată şi căr­ bune, face explozie grozavă când e aprins în~ tr’un loc închis. Acest amestec a fost întrebuinţat cu folosinţă la străpungerea unei părţi din Sim­ plon. El are însă, se pare, neajunsul că produce prin ardere prea n.ulte gaze ce nu se pot respira, aşa în cât strică repede atmosfera unde e între­ buinţat. In timpul din urmă, un inginer a izbutit să facă din aer lichid curat şi neamestecat cu nimic, un explosibil tare şi care aeriseşte chiar mina, în loc să-i strice atmosfera.

Am arătat, cred, că materiile explosibile au adus omului cu mult mai mult folos de cât i-au făcut rău. Descoperirea lor nu trebue blestemată,, iar industria lor poate fi pusă alăturea de cele mai frumoase izbânzi ale ştiinţei.

V I.

Greutatea inimei şi greutatea corpului.

Duminică 17/30 Iunie 1907

Sângele, se ştie, este la animale mijlocitorul care preface în timpul vieţii materiile în orga­ nism. Luând oxigen din plămâni şi substanţe hră­ nitoare din intestine, el duce în tot corpul oxigen şi hrană, încărcându-se în schimb cu substanţele ce trebuesc date afară. Cu cât un organ munceşte mai mult, cu atâta are nevoe de mai multe subs­ tanţe care să-i înlocuească pierderile, şi, prin urmare, cu atât mai mult trebue să circule şi sângele prin el. Când omul aleargă, atunci îi bate inima; în loc de 70, are 120 de pulsaţii şi chiar mai multe. Cu cât schimbul de substanţe este mai mare, cu atâta, prin urmare, şi inima trebue să lucreze mai mult. E de aşteptat, aşa dar, ca inima să fie mai mare şi mai grea Ia animalele acelea în care schimbul de materii se face mai repede şi pe o scară mai întinsă. Pro­ fesorul Iiessc a făcut cercetări numeroase toc­ mai cu scopul de a găsi o legătură între greu­ tatea inimii şi greutatea corpului. Aceste cercetări l'au du$ la încheierea că „inima e mai grea la ani-

32

trialele cu prefacere mai mare a organismului din ele”.

Iată, după Prometheus, de la 12 Iunie, o parte din rezultatele căpătate de Hesse.

Trebue să spunem de la început, că, în nu~ merele cari urmează, greutatea inimii e dată în miimi faţă cu greutatea corpului. Aşa, de pildăr o greutate a inimii de 20/ 00 însemnează două grame din inimă pentru un kilogram de corp.

Pentru a înţelege mai lesne rezultatele lui Hesse' vom împărţi în mai multe grupe expunerea care urmează: a) Cu cât suprafaţa corpului este mai mare cu atât mai mare, fireşte, trebue să fie şi pierderea de căldură.Un animal mai mic va avea o inimă mai grea, faţă cu un animal mai mare. Astfel un iepuraş de casu, născut de curând, are o inimă grea de 5,58 la mie, după două săptămâni de 9,91 la mie şi numai 2,74 la mie când a ajunsmare. Un puişor abia eşit din ou are inima de 9,1 la mie, iar o găină numai de 6,3 la mie. La animalele mici pierderea de căldură fiind mai mare, organismul trebue să producă în acelaş. timp mai multă căldură şi, prin urmare, inima trebue să fie mai grea. Acelaşi raport îl găsim la şoarecele de casă cu inima de 6,85 la mie şi la şoarecele de câmp, care e cu mult mai greu şi la care inima e numai 4,01 la mie. Această regulă a lui Hesse se adevereşte şi pe cale ne-

■ M g*****'-

33

gativă. Aşa la unele animale de apă nu mai are loc raportul pomenit între greutatea inimei şi greutatea corpului. Acestea sunt animalele cari, trăind în apă, nu mai dau nimic din căldura lor la mediul înconjurător. Aşa, la şapte peşti din specia Raja asterias, a căror greutate era cu­ prinsă între 142 gr. şi 1100 gr., Hesse a găsit aceiaş greutate a inimei de 1 la mie. Tot aşa, la altă specie de peşti, greutatea inimei a fost găsită 1,14 la mie deşi aceia a corpului era cuprinsă între 268 şi 1700 gr. b) La animalele cu aceiaşi greutate dar neînrudite între ele, inima nu mai are aceiaşi greu­ tate relativă. Şi aici, însă, regula e adevărată pentru aceiaş cuvânt. In adevăr, unele din aceste animale sunt mai vioaie, altele mai puţin; în unele prefacerea e mai mare, în altele mai mică. In legătură cu aceste deosebiri în natura lor, e firesc să se schimbe şi greutatea inimei. Aşa, coţofana, uliul şi eretele, deşi sunt păsări cam tot una de mari, au o greutate a inimei care creşte de la 9,34 la mie la 11,91 _la mie şi la 11,98 la mie, în legătură cu faptul că eretele este nu numai un foarte bun zburător, dar şi cel mai vioi dintre aceste trei păsări. Tot pentru acelaşi cuvânt găsim la animalele de casă o inimă mai puţin grea de cât la acelea nedomes­ ticite. La raţa sălbatică, de pildă, greutatea ini­ mei e de 8,5 la mie, pe când la cea de casă e numai de 6,35 la mie, şi tot aşa la epurele de

câmp de 3,10 la mie şi la cel de casă 2,78 la mie. Se înţelege de la sine că determinările cu­ venite au fost făcute asupra animalelor cam tot una de grele. c) In general, păsările au inima mai grea decât animalele mamifere de aceiaşi greutate.

Explicarea acestei deosebiri o găsim în faptul că sburatul cere o muncă muşchiulară mai mare de cât mersul pe jos. Lucrul acesta a fost de altfel arătat de mult de Lavoisier care a dovedit că două vrăbiuţe cheltuesc tot atâta aer în acelaş timp cât un purcel de mare.

Cu totul interesant e faptul că la codobatură greutatea inimii e 19,23 la mie, pe când la rându­ nica de casă e numai 14,50 la mie. Deosebirea se explică lesne prin aceia că aparatul zburător e mai bun la rândunică şi cere prin urmare o sforţare mai mică de cât la codobatură. Tot aşa şi păsările de apă, care prin felul lor de traiu pierd mai multă căldură, au o inimă mai grea ca cele de uscat. Amintim numai că păsările cufundătoare Podiceps cristatus şi Mcrgas mcrganser întrec cu mult în greutatea inimii — 10,85 la mie şi 12,4 la mie pe corb a cărui inimă e numai de 8,65 la mie. d) Inimile cele mai uşoare se găsesc la peşti şi reptile. Cei dintâiu plutesc deadreptul în apă şi cheltuesc energie numai la mutatul dintr’un loc într’altul, ceea ce nu înseamnă tocmai multv Reptilele cari stau aşa de bucuros la soare, îşi

35

iau o bună parte din energia trebuincioasă vieţii lor tocmai din razele calde ale acestuia. Un fel de ţipari — Sphagebranchus şi Ophisurtis — cari trăesc mai mult prin nisip unde pândesc prada, au inimile cele mai uşoare 0,15 la mie şi 0,32 la mie. Şerpii şi şopârlele mici au inima grea de 1,55 la mie şi 2,23 la mie. e) Printre amfibii, trebue să ne aşteptăm ca să găsim' o mimă mai uşoară la cele cari trăesc mai mult în apă de cât la cele cari trăesc mai mult pe uscat. In adevăr, acestea din urmă pierd mai multă căldură prin evaporarea apei de pe pielea lor întotdeauna udă. Pentru acest cuvânt broasca de apă cu inima 1,87 la mie vine în urma broaştei de iarbă care, deşi mai mică, are o greutat/e a inimei de 2,7 la mie. Dar, chiar şi la amfibii întâlnim regula generală că cele mai mici au inima mai grea de cât cele mai mari. Astfel avem brotăcelul, broasca râioasă şi broasca de iarbă cu greutatea inimei 4,82, 3,18, 2,7 la mie.

Putem spune, prin urmare, că cercetările lui Iiesse dovedesc în multe cazuri că mărimea inimei la vertebrate este o măsură a schimbului de substanţe cari au loc în ele în timpul vieţei lor.

*

V II.

Experienţele lui sir Villiam Ramsay.

D um inică 19 A ugust (1 Sept.) 1907

Abia se potolise răscoala ştiinţifică stârnită de radiu cu proprietăţile lui ciudate; abia se desmeticise lumea şi se liniştiseră învăţaţii, şi iată ică o nouă mişcare e pusă la cale de acelaş îăsvrătitor cu o furie şi mai mare. Experienţele ilustru­ lui chimist englez sir William Ramsay sunt cele dintâiu semne ale unei noi încăerări. Natura, acest mare proprietar care ţine aşa de mult la drepturi câştigate, e din nou atacată. Se Part-> că de data aceasta ea va fi silită să mai destăir nuiască ştiinţii încă unul din nenumăratele şi feluritele ei secrete. Neasemuit de bogată, dar nicidecum darnică cum o cântă poeţii, ci tocmai din contră nespus de zgârcită, — ca ţine morţiş la bunurile ei; numai silită, natura dă cu ţâiuit3 câte ceva din bogăţiile închise cu nouă lacăte.

Istoria ştiinţelor este istoria războaelor pentru descoperiri. Aceste războae au fost unele mai lungi, altele mai scurte. Unul din ele ţine de vreo mie de ani aproape. Acesta e războiul pentru Transmutarea elementelor. Veacuri întregi au cău­ tat alchimiştii piatra filozofală şi veacuri întregi

37

încercările lor au rămas fără folos. Nu-i vorba, aceste încercări erau făcute la întâmplare şi fără multă socoteală.

In timpul din urmă lupta încetase. Oamenii de ştiinţă începuseră chiar să creadă că această problemă e o nerozie. Principiul conservărei materiei arătase lămurit, că materia nu se schimbă şi că în lume se află dela începutul ei aceeaş can" titate de aur, de plumb, de sulf, de oxigen, etc.

Numai când şi când câte un învăţat mai filozof încerca să arate că transmutarea elementelor nu e cu neputinţă. Pomenesc dintre aceştia pe sir Humphri D avy, pe Micliail Faraday şi pe Williarn Crookes. Acesta din urmă e adevăratul întemeetor al ideilor de azi privitoare la constituţia materiei.

Experienţele lui Rarnsay deschid din nou lupta.

Prefacerea ematiaţiunii de radia In heliu, argon, litiu şi alte elemente dovedeşte lămurit şi fără urmă de îndoială că transmutarea elementelor nu mai e o nerozie. * * * Mă folosesc, în cele ce urmează, de două arti­ cole pline de învăţătură ale cunoscutului chimist şi distins scriitor de popularizare, d. prof. dr.

Otto N. W itt de la Oharlottenbarg-Berlin, pu­ blicate în revista Pronictheus de la 7 şi 14 August.

Experienţele lui Ranisay sunt oarecum simple.

Ele sunt numai nespus de anevoioase; aceasta din cauza cantităţii foarte mici de substanţă care-i

38

stă la îndemână. El s’a slujit în experienţele din urmă de 151 mg. bromură de radiu şi 10 mg. sul­ fat de radiu care fac împreună cam 87,7 mg. radiu metalic ipotetic, de oarece radiul nu a fost preparat până azi în stare liberă. (Abia în 1910 radiul a fost preparat de D-na Curie prin elec­ troliza clorurei de radiu). Ramsay ţine aceste combinaţiuni de radiu într’un aparat special. După două-trei zile se formează un fel de corp gazos, o emanaţiune cum i se zice azi. Volumul acestei emanaţiuni e aproape o jumutate de milimetru cub, adică mai mic şi de cât o beşicuţă de aer care se lipeşte de pereţii unui pahar care a stat plin cu apă câteva ceasuri. Cetitorul va înţelege singur cât de greu e de umblat cu o cantitate atât de mică de gaz, care trebueşte trecută dintr’un aparat într’altul, şi cât de ane­ voioase sunt experienţele cu ea. Se înţelege iarăşi, că pe lângă aparate de preciziune mare s'a cerut Şi o îndemânare de experimentator pe care nu putem să o admirăm îndeajuns. Încă din 1903 Ramsay şi Soddy arătaseră că această emanaţiune de radiu se preface cu vremea din^T713* ^ S*n^’ *n corPu^ simpiu heliu. încă m 903, prin urmare, se poate spune că trans­ mutarea elementelor intrase pe drumul experi" men a . Pentru această experienţă, precum şi pentru numeroasele lui descoperiri de mai înainte, (atgon, neon, xenon, kripton, heliu, etc., etc.), ilustrul chimist a primit în urmă marele premiu Nobel.

33

De atunci Ranisay a schimbat condiţiunile de experimentare. Ţinând emanaţiunea de radiu în atingere cu apa, el a observat că în loc de heliu se formează neon. Repetând experienţa faţă cu o soluţie de sulfat de cupru a obţinut argon. Aceste elemente sunt corpuri gazoase. Cercetând în urmă la spectroscop soluţia de sulfat de cupru, Ranisay a găsit în ea corpurile simple litiu, calciu şi sodiu.

Dacă în privinţa acestor două din urmă mai putea avea vre-o îndoială, ele putând proveni de la vasul de sticlă cu care experimentase, în privinţa litiului siguranţa era deplină. Acest ele­ ment e atât de rar încât nici vorbă nu putea fi că s'ar fi găsit din capul locului în sulfatul de cupru; de altfel, e aşa de uşor de găsit la spectroscop, încât lesne l-ar fi găsit şi înainte de experienţă. Acest litiu măcar, dacă nu şi calciu şi sodiu, au luat naştere în timpul prefacerei ema­ naţi unei în heliu şi argon. Vom vedea mai la vale în ce fel anume.

Acestea sunt experienţele lui Ranisay. Ele sunt atât de simple încât nici nu ne vine să credem că ar putea să aibă o importanţă, atât de marc. Amă­ nunte mai multe nu putem avea, deocamdată. Sin­ gurul izvor de informaţiuni e revista engleză Mature în care Ranisay, sub forma unei scrisori, cum se obişnueşte în Anglia, a arătat numai partea esenţială a cercetărilor sale. *

40

Să arătăm acum urmările acestei descoperiri.

1) Heliu, ca şi argonul şi celelalte gaze nobile din atmosferă (neon, kripton, xetion) sunt sin­ gurele elemente cari nu formează combinaţiuni.

Toate încercările făcute în acest scop au rămas zadarnice. Aceasta arată că ele nTau valenţă; se şi numesc pentru aceasta zero-valenţe; ele sunt, întrTun fel, nulităţile din lumea elementelor (mult mai puţine la număr decât acele de printre oa­ meni).' Heliul (se prepară, între altele, din mi­ neralul cleveit. Multă vreme a fost o taină pentru ştiinţă aflarea heliului în acest mineral. Sub formă de combinaţiune desigur că nu se găseşte acolo.

Care e atunci forma? Acum se pare că putem răspunde: heliu nu se găsea format din capul locului în cleveit; el ia naştere cu vremea prin trecerea emanaţiunei substanţelor radioactive cari se găsesc-în cleveit.

2) Radiu, se ştie, desvoltă necontenit căldură.

Azi putem răspunde că această căldură înseamnă căldura desvoltată prin condensarea emanaţiunei lui în heliu.

3) Pământul este radioactiv. Această proprietate se datoreşte radiului. R. J. Strutt a socotit, că de pe urma acestei cantităţi de radiu pământul pri­ meşte o cantitate de căldură mai mare de cât aceia pe care o pierde prin radiare. Dacă această so­ coteală nu e greşită, şi se pare că nu e, ar urma atunci ca pământul să se încălzească mereu.

Această încheere nu se potriveşte de fel cu faptul

41

dovedit, că pământul ca ori şi ce planetă, se răceşte într’una. Care e aţuncia cauza? S’a crezut, deocamdată, că la temperatura şi presiunea mare din sânul pământului, radiul şi-ar pierde însuşi­ rea de a da căldură. Expus la diferite temperaturi şi la presiuni foarte mari de 160 tone (ceeace înseamnă' presiunea sub 50 mile engleze în fundul pământului) arată că radiul e tot atât de activ.

Urmează atunci că alta e cauza. Experienţele lui Ramsay par a ne-o arăta pe cea adevărată. Ceeace s’a petrecut în câteva zile, cu câteva miligrame, sub ochii chimistului englez, s’a petrecut, poate, în mii şi milioane de ani, cu milioane de tone în sânul pământului. Nimeni nu mai poate susţine azi, că pământul a fost la fel în epocele geolo­ gice cu ceeace este astăzi. Unele elemente au fost odinioară în cantitate mai mare de cum se găsesc astăzi. Acestea sunt tocmai elementele cu greutate atomică mare, cari sunt puţin răspândite la su­ prafaţa pământului. Faptul cunoscut că miezul pământului are o densitate cu mult mai mare decât coaja lui s’ar explica oarecum prin împrejurarea că disociarea radiului a mers ceva mai încet acolo decât la suprafaţă.

4) Se ştie, că în unele mine exploatate în ve­ chime se găsesc rămăşiţe din cari se mai scoate încă metalul de odinioară. Pentru a se explica acest fapt s’a zis întotdeauna că mijloacele vechi nu erau bune şi lăsau nescos o bună parte din metal. Lucrătorii însă în nepriceperea lor, ziceau

în schimb că metalul acela a crescut la loc. N’ar fi de mirare ca neştiinţa lor să fie tocmai ceeace arată experienţele lui Ramsay.

5) După Kant şi Laplace lumile au luat naştere din nebuloase cari s'au condensat cu timpul şi se vor preface cu vremea din nou în nebuloase cari vor forma apoi un nou sistem de lumi. Nebu­ loasele în lumea elementelor ar fi enianatiunea substanţelor radioactive. Etrianaţianea ia naştere din planetele-atomi de radiu şi se con­ densează apoi în alte planete-atomi de heliu, ar­ gon, neon, etc. Infinitul mic şi infinitul mare îşi dau astfel mâna.

6) Prefacerea cuprului în litiu, calciu şi sodiu s’ar explica astfel. In timp ce emanaţiunea se con­ densează în heliu, argon, neon, se produce, ca în orice condensare, o căldură anumită. Această căldură influenţează atomii de cupru, silindu-i şi pe ei să se desfacă în atomi mai simpli. Ceeace s a întâmplat azi cu cuprul se va întâmpla mâine cu alte elemente. (D-na Curie a dovedit în urmă, că aceste experienţe erau greşite şi că litiul se găsea dela început în vasele de sticlă cu care lu­ crase Ramsay).

7) La drept vorbind, nu putem spune că visul alchimiştilor s'a împlinit întocmai. Ei umblau după aur şi vroiau să-l facă din metale ordinare.

Acestea din urmă au însă o greutate atomică mai mică de cât aceia a metalelor preţioase. Ex­ perienţele lui Ramsay dovedesc deocamdată tocmai contrariul, că se poate trece de la un metal greu la unul mai uşor. Chimia se află azi, din acest

43

punct de vedere, în starea în care se găsea acum două sute de ani, adică în perioada analitică.

Ea poate să desfacă, dar nu să facă din nou.

Această stare va fi de sigur şi ea trecătoare şi va face loc mâine chimiei sintetice, care va pre­ face elementele uşoare în elementele grele şi prin urmare metalele ordinare în metale preţioase.

Experienţele lui Rarnsay au deschis chimiei un orizont nou.

(Aşa se credea în o mie nouă sute şapte).

Un secret al plantelor.

Duminică 95 Septembrie

(6 Octcm briel

1<?07

înaintea mea, pe masa mea de lucru, e un vas cu flori. Nu e nimic deosebit. Florile sunt o trebuinţă, întocmai ca haina, mâncarea şi bău­ tura, pentru omul care vrea nu numai să trăiască, ci şi să se bucure de o viaţă armonică. Cu flori se împodobesc şi copii nevinovaţi ai mărilor de sud, şi locuitorii supracivilizaţi ai luxurioaselor noastre metropole europene. După florile pestriţe, pe cari i le arătăm, voios şi gângăvind îşi întinde manuţa copilul care suge; florile însoţesc iarăşi orice pas mai-însemnat în desvoltarea mai departe a vieţei lui de om, şi tot flori îi dăruim, ca cel xn urmă semn de dragoste, când îşi pleacă, pentru liniştea de veci, capul obosit de o viaţă Plina de muncă. Florile n’au modă şi nu es niciodată din modă; ele sunt atributul natural n vieţii noastre. De aceea şi sunt florile cea mai ună şi aproape cea mai nelipsită podoabă a unei munci intelectuale. Când se opreşte şirul gândi­ rilor, când cineva caută vorba nimerită care să spue lumei ceeace gândeşte, când îşi ridică de pe lucru ochii obosiţi şi-şi roteşte privirea în

45

zarea îndepărtata, atunci el întâlneşte feţele zâm­ bind voios ale tovarăşilor lui de muncă şi ca prin minune ceeace caută găseşte. Deşi sunt menite să moară în frumuseţe, florile trăesc încă şi aduc cu ele bătăile pulsului din lumea de afară în camera mortuară a odăiei noastre de lucru.

Da, trăesc. Cum beau, cum beau! Cu câteva ceasuri înainte fuseseră umplute vasele cu apă şi acuma sunt pe jumătate goale. Câteva floricele, ale căror cozi erau ceva mai scurte ca ale celor­ lalte, au şi slăbit şi şi-au plecat capul. Iar cele­ lalte se roagă după apă. Şi cum se înviorează când li se ascultă rugăciunea! Cât sunt de recu­ noscătoare !

Drept mulţumire îmi povestesc ele, înainte de a muri, secretul cel mare al vieţii lor. îmi şoptesc la ureche în limba lor a florilor, pe care o înţelege numai acela care a trăit cu ele şi care le-a iubit. Eu mă voiu încerca să cuprind cu vorbe ce mi-au şoptit, ele, pe când trăgeau de moarte. * * * E vorba de problema cea veche a mişcărei sevei în plante. Ştiinţa ţine şi astăzi această întrebare ca nedeslegată şi ca cea mai mare ghicitoare în faţa căreia biologia stă mereu ui­ mită. Cu ce mijloace oare îşi urcă, până în vârful cel mai de sus, seva, stejarul cel falnic, palmierul cel svelt şi bradul cel mândru? Câte nu s'au scris asupra acestei întrebări! N'au lipsit oameni cari

46

să explice cu îndrăzneală că e vorba aci de o putere nouă, pe care ştiinţa nTa găsit-o încă şi pe care ar trebui s’o aflăm şi să o măsurăm pentru a deslega ghicitoarea. Forţele noi sunt doară aşa de comode când cele vechi nu ne mai ajung!

Mai domol, domnilor! De ce nu vă duceţi la plante şi nu le întrebaţi pe ele? Mie mi-au măr­ turisit de bună voie florile cari trăgeau de moarte.

Puterea care ridică în vârful stejarului seva de viaţă e tot puterea care duce apă din vasul de sticlă, de pe masa mea de lucru, florilor tăiate, a căror cozi stau cufundate în apă. Şi această forţă iarăşi e tot aceiaşi cu care pompăm apa din fundul unui puţ. Puterea aceasta e presiunea at­ mosferică. Această putere e o putere”straşnică.

Otto de Guericke i-a măsurat tăria, înhămând opt cai la emisferele lui de Magdeburg. Noi o definim mai exact, dar mai fără gust, zicând că presiunea atmosferică apasă pe centimetru pătrat cu greu­ tatea unui chilogram, înţelegem lesne că un turn ca acesta e înalt de zece metri; de aceia, după câte ştim, putem ridica apa până la o înălţime tot de zece metri.

Sunt însă destui copaci cari sunt înalţi de 30 sau 40 metri. De aceia şi fiziologiştii cred că presiunea atmosferică nu e o explicare îndestu­ lătoare a urcărei sevei în plante şi o consideră pe aceasta ca o minune şi o ghicitoare nedeslegată. Şi totuşi, minunea nu-i mai mare de cât cauza care ridică apa în florile tăiate şi cari stau cu

\

47

cozile cufundate în apa proaspătă. E vorba însă să aratăm cum lucrează anume această putere.

Când vrem să scoatem apa dintr'o fântână aşezăm o pompă. Când pistonul de la această pompă se lasă în jos, se deschide o supapă aşezată în el şi goneşte afară aerul din pompă. Când pis­ tonul se ridică în sus, supapa se închide şi apa împinsă de presiunea atmosferică intră atuncia în locul rămas gol dedesubtul pistonului. Aceasta e „horror vaciti” — groaza de gol — a oame­ nilor de ştiinţă din vremurile trecute.

Dar, plantele n’au pompe cu pistoane şi supape.

Cum fac ele atunci golul care trebueşte făcut când e vorba să fie întrebuinţată presiunea atmosferică?

Răspunsul e foarte simplu. Ele produc acest gol cu ajutorul evaporării apei şi a elasticităţii păreţilor celulelor. Păreţii celulelor făcuţi din celu­ loză sunt membrane dializoare ideale.

Atunci când sunt ude, ele lasă să treacă lichi­ dele prin ele, iar pe gaze numai în măsura în care sunt dizolvate. Ele sunt apoi elastice şi forma lor obicinuită e sferică sau cilindrică, adică aşa că se opune la o îndoire înlăuntru.

Când stă la aer o celulă de aceasta, umplută cu suc apos, atunci cuprinsul din ea se evaporă în atmosferă prin păreţii ei. Aerul atmosferic nu poate pătrunde în locul rămas gol. Rămân atunci numai două putinţi: sau celulele sunt turtite de presiunea atmosferică şi strivite, sau se umplu din nou cu apă sugând-o pe aceea de la celulele

4S

vecine. Acestea din urmă, la rândul lor, caută să înlocuiască la fel pierderea suferită şi tot aşa mai departe până se dă de apa care poate să înlocuiască pe cea evaporată. Acesta e cazul plantelor cu rădăcini în pământ umed şi cazul plantelor cari stau în apă cu cozile tăiate. De îndată ce, într’un caz sau într’altul, .lipseşte) cumva apa de trebuinţă, presiunea atmosferică striveşte celulele şi plantele se veştejesc.

In acest chip simplu se explică mişcarea sevei în plante, atât în cele cu rădăcini, cât şi în cele cari sunt. tăiate. Intre amândouă nu e nici o deosebire din punct de vedere fiziologic. Un tran­ dafir tăiat, cu toate că îi lipsesc rădăcinele, nu se poate asemăna cu un animal căruia i s’a luat ur- organ trebuincios. El poate, după cum oricine ştie, să dea din nou rădăcini. O creangă de leandru dă rădăcini chiar şi în apă. Iar dacă ceh* mai multe flori se veştejesc şi mor în apă, aceasta e din alte pricini, din lipsă de hrană şi din otrăvirea cu bacterii. Dacă n’ar fi aceste cauze atunci florile tăiate ar putea trăi foarte multă vreme numai în apă proaspătă. Unele flori, ca de pildă multe orchidee, ţin de fapt săptămâni întregi când avem grija să le schimbăm des apa. * * * Dacă ştim odată cum fac plantele golul tre­ buincios, atunci e lesne să aflăm şi cum ajung ele să urce apa mai sus de zece metri. Şi pentru

49

aceasta ele se slujesc de mijloace tot atât de simple pe cât de ingenioase. Trebuie să ştim de la început că legea celor zece metri de înălţime se aplică numai când nu se ţine seamă de acţiunea pereţilor vasului în care apa e închisă. Această acţiune e în schimb foarte mare când e vorba de vase foarte îhguste. La lichidele cari nu udă pereţii vasului (ca, de pildă, la mercurul dintr’un baro­ metru obişnuit), ia naştere de pe urma acestei acţiun: o micşorare a înălţimei de urcare, iar la acele cari udă pereţii vasului urmează o mărire a acestei înălţimi.

In vasele, prin urmare, microscopic de înguste din. lăuntrul plantelor la înălţimea barometrică a sevei se mai adaugă şi înălţimea capilară. Cât e de mare aceasta din urmă ne putem încredinţa ţinând o fâşie lungă de bumbac sau de lână cu uri capăt în apă. Atunci se pot observa urcări de peste un metru, cari fireşte trebuesc adăugate la cele barometrice, când vrem să ştim cât de sus poate fi suptă seva de plante. * * * Aceste fapte singure tot nu sunt de ajuns pentru stejarii, brazii şi palmierii noştri. Aici mai vine o cauză şi anume solubilitatea gazelor în lichidele apoase. In timpul vieţii plantelor se for­ mează gaze, cari la început sunt dizolvate în sevă, dar cari apoi se desvoltă treptat-treptat ca nişte beşicuţi. In orice caz seva plantelor vii e ames*

50

tecată totdeauna cu beşici de gaze, lucru de care ne putem încredinţa cercetând cu microscopul ţesăturile plantelor. O sevă de aceasta, spu­ moasă, nu mai are însă greutatea specifică a apei curate, ci una cu mult mai mică. Din cauza aceasta şi înălţimea ei barometrică creşte foarte mult şi ajunge chiar de câteva ori rfiai mare ca cea normală.

E lesne de înţeles însă că şi acest mijloc are şi el o margine. Din această cauză tocmai, nu cresc nici plantele înalte până la cer. De îndată ce ele ar vroi să treacă de marginele hotărâte,, trebue atuncia să se prefacă în liane, în plante agăţătoare, care nu mai- sunt verticale; ele cresc astfel în direcţie orizontală şi cresc ori cât ar vrea de mult, presiunea atmosferică nemai stându-le în cale. Lianele pot fi lungi de sute de metri, pe când copaci de astfel de înălţimi nu se prea cunosc.

Acesta e secretul povestit de florile de pe masa mea de lucru. *n urmă îşi plecară capul şi muriră blând şi liniştit. Le otrăviseră bacte­ riile rele din apa de conducte.

(Traducere după prof. dr. Otto N. Witt.

Prometheus, 25 Septembrie st. n. 1907).

IX .

P e rirîcolul galben* .

M a rţi 30 O ct-

mo

M ocm b ) 1907

A ntropologii se trudesc să facă te9ătură înt^ civilizaţia diferitelor popoare Ei nU sunt încă lămuriţi dacă civili2aţia omcneascâ a trecut munţii dintre continente, mergând de la răsărit la apus sau de la apus la răsărit, şi nu ştiu ce înseamnă unele asemănări în limbă> religie, poveşti şi obi­ ceiuri la popoare depărtate mult unele de altele.

Pe scurt, antropologi^ e 0 ştiinţă ale cărei mar. gini şi adâncimi pot sa ^age în răcori pe cei ce ar privi"0 numai odată, ca din sborul unei păsări.

Dar, această ştiinţă are partea bună că nu opreşte, ca celelalte ştiinţi, intrarea diletantului în ţinuturile ei. Cine ne poate împiedica sau dojeni, oare, când noi ca oameni, cugetăm la istoria şi fiinţa neamului nostru fără a fi hirotonisiţi în sistemul acestei ştiinţi şi fără a fi prinşi în mre­ jele ei?

Când, neîngreuiaţi de toate amănunţimele, ne îndreptăm privirile spre mersul civilizaţiunei ome­ neşti, atunci băgăm de seamă că, în desvoltaica ei, ea a urmat mările şi nu continentele. Ceea ce ni se ţDare nouă ca ceva despărţitor se arată aici

52

ca ceva care leagă. In faţa culturei atlantice, care este a noastră, stă cultura pacifică, tot aşa de veche, dacă nu şi mai veche, care s ’a desvoltat altfel şi care în adâncul firei ei se deosibeşte de a noastră.

Intinzându-se ca undele pe suprafaţa unei ape, fiecare din aceste culturi închide în cercuri din ce în ce mai mari centrul uitat de unde au pornit.

Undele culturei atlantice se mişcă mai iute şi au cuprins întreg pământul. Ele se întretae cu cercu­ rile de valuri ale civilizaţiunei pacifice, cari se mişcă mai încet, dar cari sunt mai grele; a le nesocoti pe acestea în puterea şi însemnătatea lor ar însemna să arătăm că suntem scurţi de vedere. Această interferenţă durează de mii de ani şi e din zi în zi tot mai puternică.

A trecut de mult vremea în care noi apusenii ineam drept sălbatice popoarele civilizate din sia, cărora je trimiteam pe atunci corăbiile noase spre a le aduce la calea credinţei, a le învăţa ^ °todată a ne înavuţi. Am înţeles de atunci şi s?,a lnf.rasăritul îndepărtat s'au gândit gânduri b au aptuit fapte, pe toate tărâmurile, tot aşa la te r Ue lmPunătoare ca şi acelea cari stau din !ac *t nazuintelor noastre de înaintare. Multe

noastre îL a7 Ceriri au ajuns pană într’atât ale lor asiâtfcă ■ "U na mai 9ândim la ° n g ",a lucruri fireşti ‘ “ e mare’ k tinem • cari au fost dăruite neamului

53

omenesc şi cari au fost moştenite în urmă din tată în fiu.

Ca şi altă dată, ba mai mult chiar, se în­ dreaptă corăbiile noastre înspre popoarele civi­ lizate de pe malurile Oceanului pacific. Nu mai vorbim azi de întorsul la calea credinţei şi de învăţătură, ci din ce în ce mai mult de îmbo­ găţirea îndreptăţită printrTun comerţ cinstit şi chibzuit. Cumpărăm de la aceste popoare pro­ dusele muncei lor: fructele unui pământ mănos, care rodeşte de mii de ani printr'o căutare în­ grijită; produsele unor meşteşugari cari lucrează cu o exactitate migăloasă; operele unei arte, care e crescută pe alte principii, dar care nu e mai puţin strălucitoare decât a noastră. Şi, ce le vin­ dem noi? Mijloacele puterei, cu stăpânirea cărora ne mai fudulim încă; doctoriile noastre, chemicalele noastre, produsele eftine ale fabricaţiunei noastre în massă, maşinile cu cari le producem puştile şi tunurile, corăbiile şi locomotivele noastre.

Stăpânind, din ce în ce mai mult, aceste mij­ loace, şi privind în urmă la o istorie de mii de ani, care le arată că sunt vrednice de progres, aceste popoare civilizate ale Asiei, prind a înţelege, din ce în ce mai adânc, menirea lor în istoria universală şi-şi dau seama bine că sunt deopo­ trivă cu naţiunile puternice ale apusului nostru. Ce om, cu judecată dreaptă, le-ar putea găsi vreo vină? E drept că, din când în când, conştiinţa de sţne, trezită din nou, îşi cam iese din mar-

54

gini şi că le lipseşte încă măsura cea dreaptă în gândul cel mare de a se măsura cu noi, dar gândul există şi nu mai poate fi scos.

Acest gând poate să fie, ce-i drept, nesim­ patic pentru noi. In viaţa lui privată, orice eu­ ropean e un supus pacinic al oricărei autorităţi care stă deasupra lui; când se gândeşte însă la alte părţi ale pământului, atunci îi place să se creadă stăpânitorul lumei. E amar, fireşte, să fie silit să renunţe la această simţire plăcută.

Ne supărăm, şi, fiindcă nu vedem nici un mijloc să dăm la o parte pricina supărărei, atunci facem ceeace ne mai rămâne şi ceeace aduce în asemenea împrejurare o uşurare momentană: ocărim.

E tocmai o ocară, care răsună peste toată suprafaţa pământului, când la deşteptarea pe ţăr­ murile oceanului Pacific ale conştiinţei unei rase întregi de oameni răsună, mai tare sau mai încet, pe malurile oceanului Atlantic, drept singur răs­ puns, strigătul jalnic: ..pericolul galben”. In Asia se trezeşte o primăvară a< neamurilor şi naţiu­ nile atlantice o salută, ca cismarul Meier pe fabricantul de ghete Muller, care a deschis, peste noapte, o prăvălie în faţa lui.

Concurenţa e coarda care mişcă orişice progres, tocmai fiindcă nu poate fi înlăturată cu supă­ rare şi ocară. „Pericolul galben” rămâne pe cerul viitorului nostru, pentru noi (cel puţin după pă­ rerea generală) un nour aprins, iar pentru po­ poarele din Asia de răsărit zorile unei zile nouă.

55

Va veni vremea când nu numai corăbiile noastre, ci şi ale Japoniei, Chinei şi Indiei, vor vâsli înspre apusul îndepărtat, când stăpânitorii co­ merţului din Bombay, Schangai şi Yocohama vor face afaceri pe picior egal cu cei din N ew-York, Liverpool şi Hamburg, când . industria lumei îşi va alege pieţele de desfacere, şi mai mult decât azi, după poziţia naturală a ţărilor şi a popoarelor.

Acest timp va veni fiindcă e un popas natural pe drumul pe care năzuim, al răspândirei uniforme a civilizaţiunei, pe toată suprafaţa pământului ce poate fi locuită. Şi, fiindcă, de sigur, nu va putea fi înlăturat pericolul galben, concurenţa unor rase de oameni pe cari noi le-am ţinut ca nepericuloase, vom face mai bine să luăm seama, fără ocară şi fără dispreţ, cum ne-ar putea fi cât mai mult de folos.

Lucrul nu e greu, de oarece ca totdeauna istoria se va repeta (chiar se repetă azi).

N ’a trecut mai mult de o 'sută de ani de când se treziră locuitorii Americei, cari ce-i drept se trăgeau din Europa, dar cari pe vremea aceia erau ţinuţi în Europa drept „scursură şi drojdia omenirei” şi cari erau alintaţi mereu tot cu vorbe de acestea. Se ridicară pe piciorul lor propriu şi protestară în contra jefuirei europene. îşi puseră viaţa în ceea ce mai târziu trebuia să-şi găsească expresia întreagă în doctrina lui Monroe. Cu o furie, căreia nu-i poate sta nimic în

calc, rupse atunci jugul Europei un Washington la miază-noapte, un Bolivar la miază-zi. Şi care a fost urmarea? O înţelegere treptată a celor două părţi de pământ pentru o muncă de civilizare comună. In locul culturei europene se ivi civilizaţia atlantică..

Aşa de lesne şi de repede nu se va face, fireşte, învoiala între cultura naţiunilor atlantice şi a celor pacifice. Aici stă în cale diferenţa de rase a cărora însemnătate eu nu pot să o neso­ cotesc. Că această prăpastie nu e de netrecut e o dovadă istoria Europei însăşi. Un amestec mai pestriţ de rase ca în bucăţica noastră de pământ nu se află nicăeri. Şi totuşi ne simţim cu toţii europeni, purtători ai culturei atlantice, tocmai fiindcă la urma-urmelor, cu toată deosebirea na­ ţională stăm cu toţii pe aceiaşi bază culturală.

O îndulcire a diferenţei de rase prin apropierea culturei va prinde rădăcini treptat-treptat şi între popoarele pacifice şi atlantice. Ele vor învăţa unele de la altele şi aceasta va fi pentru fericirea amândouror părţilor.

Că şi asiaticii sunt cu totul în stare să-şi însuşească cuceririle minţei noastre, să le preţuiască şi să le perfecţioneze, aceasta ne-au do­ vedit-o Japonezii, Indienii şi alţi asiatici, cari de zeci de ani caută învăţătură în Europa pe toate tărâmurile ştiinţei, pentru ca pe urmă să o între­ buinţeze cu mult folos în patria lor. La noi s’a luat în râs aceste năzuinţi. S’a vorbit de maimuţăreli

57

slugarnice, de „îndemânarea manuală fără pri­ cepere adâncă” şi de altele la fel. Asemenea ob­ servări au amuţit de când japonezii, ba încă şi indienii, ne-au arătat cât de mult le-au intrat în sânge şi în carne cele învăţate în Europa.

Dar, nu numai asiaticii pot învăţa de la noi; şi noi avem ce învăţa de la ei şi chiar ne-am şi apucat de muncă. Arta noastră şi meseriile noastre sunt influenţate mult şi în bine de modelele asia­ tice şi mai cu seamă de cele japoneze. Drept urmare nu ni se mai par pe acest teren, ca pă­ rinţilor noştri, ridicule produsele Asiei, ci pline de farmec şi de mult gust. Şi technica noastră chiar stă în unele ramuri sub influenţa Asiei de răsărit. Aşa de pildă, mai toate descoperirile de seamă pe terenul ceramicei se datoreşte impulsiunilor revenite din China şi Japonia.

Mai mult încă decât acest dar e ceeace popoa­ rele pacifice ne vor învăţa în viitor. E metoda, ordinea şi curăţenia lucrului de mână. E cu ne­ putinţă să privească cineva cu atenţie cel mai simplu şi mai eftin produs al silinţei meşteşuga­ rului asiatic fără să recunoască, dacă e cinstit, că stăm pe o treaptă foarte joasă în lucrul de mână. Se găseşte şi la noi, ce-i drept, aşa numitul „lucru de precizie”, dar e o excepţie plătită cu preţuri enorme. In Asia de răsărit, din contră, şi mai cu seamă în China şi Japonia, acest lucru e regulă.

.

58

Precizia lucrului asiatic este ceea ce face con­ curenţa lor aşa de primejdioasă pentru noi. E frica de lucru eftin şi mai ales frica de lucru de neatins de exact al asiaticilor, care a născocit pericolul galben. Dacă însă acest „pericol gal­ ben” înseamnă numai moartea neîngrijirei, necu­ răţeniei şi neexactităţii atlantice, atunci el va fi pentru noi „fericirea galbenă”.

(Traducere după prof. dr. Otto N. Witt, Proniet/ieus, 2 Octombrie 1907).

k t 'b

X.

O lecţie a doamnei Curie. de A rnol do Piutti P ro fe s o r de ch im ic la U n iv e rsita te a d in N eapolc

Dum inică

18

N oem brie (l Dcc ) 1907

Miercuri 22 Maiu mă duceam să văd pe pro­ fesorul Hal Ier în laboratorul său de la Sorbona, când, trecând prin sălile facultăţei de ştiinţi, îmi aruncai privirea pe anunţul următor: „Cursul doamnei Curie va avea loc Miercuri la ora unu şi jumătate”.

Uitându-mă la ceas, văzui că mai sunt încă cinci minute până la ora anunţată. Fiindcă puteam să văd pe prof. Haller şi mai târziu, sau chiar a doua zi, urcai repede scara care duce la insti­ tutul de fizică şi luai loc pe una din băncile din fund. Amfiteatrul cel mare de stejar, cu perdelele negre lăsate de tot, era luminat cu lămpi electrice acoperite cu pânză subţire; un public amestecat îl umplea aproape în întregime; bărbaţi şi femei vorbiau, şoptindu-şi. In acest mediu puţin cam trist, marea frescă a lui Besnard făcea o notă violentă; ea reprezenta o privelişte din Elveţia, cu vaci care pasc, cu ape curgătoare şi cu un

60

curcubeu îndepărtat, care era fireşte singurul lucru ce avea, în acest întreg, o legătură oarecare cu fizica. Mă gândeam, privind această frescă, la cele spuse de Le Bel despjre aceste frescei cu cari BestiarcL a umplut Sorbona şi şcoala supe­ rioară de farmacie, că adică spre a Ie putea pri­ cepe trebue să ai sufletul cu adevărat scolastic.

Mă gândeam tocmai ce va fi însemnând aceste vaci albe şi roşii, carri nu sunt de loc vaci din Biblie, când uşierul universităţei, îmbrăcat numai în ne­ gru şi cu un lanţ de argint la gât, anunţă pe doamna Curie. • Palidă, cu părul blond şters, cu ochii negri vârîţi adânc în orbitele lor, intră în sală, se apleacă uşor în faţa auditorului şi întorcându-se repede, îşi începe lecţia, trăgând cu creta pe tabla neagră schema unui aparat care avea să arate deviaţia suferită într’un câmp magnetic de diferitele raze emise de radiu.

Glasul îi e la începui cam nesigur, iar ţinuta e a unui om care îndeplineşte o datorie cam de silă. / încetul cu încetul îşi vine în fire şi îşi con­ tinuă cu interes demonstraţia.

In tăcerea din sala aceasta mare, explicaţia sa e urmărită cu atenţie şi un interes din ce în ce mai mare.

Cu un ritm aproape regulat se înşiră pe tablă ecuaţiunile cari figurează traiectoria razelor; curbele făcute cu mâna sunt din ce în ce mai

61

precise până ce, demonstraţia elegantă luând sfârşit, doamna Curie se întoarce, cu o uşoară roşaţă pe obraz, cu buzele închise, cu ochii ficşi şi aproape extatici: ea priveşte publicul în faţă şi se pare că uită ,,ceeace sra întâmplat'*, gândindu-se numai la subiectul cursului său şi poate şi la aceia cari sunt în jurul ei, feţe prieteneşti, şcolari credincioşi cari o urmează de la lecţia cea dintâiu şi care au pentru ea şi milă şi admiraţie!...

A urmat apoi un şir de numere cari arată iuţeli de acelaş ordin ca al luminei, iuţeli de un ordin mai puţin ridicat, mărimi egale cu două miimi din aceia a atomului, mărimi, în fine, egale cu aceia a atomului însuşi.

Dar, ca şi cum, dintr'odată, s’ar fi gândit Ia acela care a părăsit-o, glasu-i slăbeşte, tonul frazelor aduce a ceva fără mângâere, ritmul e plângător...

Ea termină...

După un salut, Doamna Sklodowska Curie se retrage, cum venise, pe uşa deschisă de uşierul în negru şi tăcut, în timp ce auditorul se ridică pentru a o saluta; tineri cu părul mare, bătrâni pleşuvi sau suri, doamne şi domnişoare cu pălării ce au aerul unor coame resfirate, aplauze, şi publicul 'pleacă în lumina bogată care acuma intră în valuri prin ferestrele largi ale căror perdele întunecate fuseseră ridicate printr'un me­ canism electric.

62

Această lume întreagă de vibraţiuni misterioase, pe care glasul unei femei a evocat-o din întunecimile adânci ale materiei şi pa care a tre­ cut-o ca prin vis pe dinaintea noastră, toată se împrăşlie dintr’odată înaintea realităţei brutale, a luminei şi a vieţei care, prin miile ei murmure, pătrunde răsunând din mârele oraş prin feres­ trele deschise.

Mă scobor înspre catedră şi, adresându-mă unuia din asistenţi cari mai rămăsese în sală: „Voiţi să comunicaţi doamnei Curie că un pro­ fesor italian doreşte să-i prezinte omagiile sale?”

El se duce şil<se întoarce în câteva minute: „Ve­ niţi, domnule”. II urmez, şi iată-mă într’un salon mititel unde doamna Curie, cu mâinile încă pline de cretă, şedea pe'scaun, nemişcată, şi mă privea venind cu ochii ei mari, trişti şi adânci.

Câteva fraze, la care răspunde scurt; în urmă crezând câ-i fac plăcere, o întreb dacă-mi poate spune ceva de cercetările sale mai nouă: „Iertăţimă, mă întrerupse dânsa, sunt aşa de obosită, lecţiunile teoretice mă obosesc cu mult mai mult decât cele experimentale...

• De sigur, o oră şi jumătate de calcul, zisei eu, e departe de a fi ceva plăcut; dar cursu­ rile d-voastră sunt totdeauna \aşa de lungi?

O, da, la Sorbona toţi profesorii fac lecţii de o oră şi jumătate; nu e cu putinţă să vie cineva de departe numai pentru o oră; publicul

63

doieşte lecţii foarte lungi pentru a compensa timpul pierdut cu drumul.

Pe când vorbea dumneaei, mă gândeam că are dreptate. Marele oraş prin viaţa lui febrilă şi prin setea lui,de a vedea totul şi de a cunoaşte totul, cere de la ioamenii de ştiinţă şi de la artişti o parte din creerul lor şi din inima lor, fără să se întrebe dacă sforţarea pe care le-o cere nu-i va duce în vreo zi la nebunie...

Cu toate acestea, doamnă, în Italia, noi facem de obiceiu lecţii de o oră şi uneori chiar şi lecţii mai scurte, şi cred că elevii noştri sunt mulţumiţi.

Mă . privi şi surâse puţin, pe urmă începu să-mi vorbească de Italia...

De ce nu veniţi să vă odihniţi puţin liniştită într’un colţ din ţara noastră, în faţa mărei de la Gapri sau de la Sorrente, pe coastele noastre unde aerul este minunat de limpede şi apusul soarelui roşu încântător?

Nu, inii răspunse dânsa; am doi copii; va trebui, ce-i drept, să-i duc la mare, dar nu prea departe de aici, în Bretagne sau la Nisa... Car.negie m’a invitat să mă duc în America, o altă persoană în Anglia, dar nu, nu mai călătoresc...

Pe urmă, vorbirăm de radiu, de poloniu, de Ramsay, de milimetrul său cub de gaz, de greu­ tatea atomică exactă a mercurului, de dezdoirea elementelor, a căror atomi se desfac brusc sub influenţa razelor de radiu, întocmai cum ace e

64

stele duble îndepărtate, care tunp de m.l.oane de secole au gravitat una în jurul celeilalte, s ar respinge deodată sub acţiunea unei puteri necunoscute.

La urmă, mă ridicai, şi rămăseserăm un mo­ ment, trişti, unul în faţa altuia, fara a ne spune ceva, gândind la acela care a dispărut în chip aşa de crud şi care a lăsat-o să lupte singura, dată ca pradă mulţimei pretenţioase şi fără mila, cerându-i lecţii care o enervează, pline de inte­ grale şi de diferenţiale. Vedeam tot odată pe lângă această figură palidă şi îndurerată şi alte figuri de femei în aceste săli triste ale Sorbonei, în aceste laboratoare, în aceste coridoare lungi şi deşerte, tinereţi splendide şi istovite, suflete neîmblânzite, bătrâneţi tenace şi mereu lacome de emoţii: o lume întreagă izbucnită din natură şi care merge împreună cu noi în avangarda ştiinţei, tovarăşe de lucru admirabile şi neobosite, exem­ plul şi stimulentul vieţei noastre...

După câteva minute în cari mă uitase, visând cu ochii deschişi, îi strânsei uşurel mâna, zicându-i: „Dar copiii, Doamnă, sunt bine ? ,,Dâ”, îmi răspunse trist. Şi, plecai tăcut, călcând pe covorul care potolea zgomotul paşilor mei, străbătând din nou amfi­ teatrul cel încăpător, acuma înecat de lumină.

Ajunsei în străzile Parisului, pline de oameni de afaceri, de trăsuri, de automobile, de tram-

65

vae, de omnibusuri, scăldate de un soare limpede cai e îşi agăţă veselia aurită pe arborii verzi ai bulevardelor: eram în mijlocul unui furnicar de lume care se grăbea înspre scopuri pe cari nu le cunoştea, şi care mergea înspre uitare ori înspre glorie. O furie fără saţ de a simţi, de a se bucura, de a lucra, de a trăi un moment în spaţiu şi timp, fără altă .oprire decât odihna scurtă a morţei, din care se \va naşte din nou sub o formă deosebită pentru a ,urma, vrând-nevrând, ciclul etern al transformărilor fără sfârşit...-Şi, toată seara aceia, şi .multe zile încă, în întrunirile cu amicii mei, în vizitele mele pe la laboratoare, în drumul grăbit de întoarcere prin oraşele Ri­ nului, pline de verdeaţă şi de flori, la Bonn, la heidelberg, la Coblenz, la JBâle, pe pragul Ita­ liei, îmi aminteam mereu, ca expresia celei mai adânci dureri omeneşti, această figură de femee care a pierdut mai mult de cât pot pierde cele­ lalte femei, fiindcă nimeni nu-i poate da vreodată, nici Ei şi nici Ştiinţei, geniul minunat care a fost tovarăşul său, care i-a fost îăpit şi pe caie îl plânge îndurerata, plânsă şi nemângâiată.

(E vorba de Pierre Curie, ucis de un camion automobil pe străzile Parisului, pe când ducea la tipografie memoriul unei descoperiri).

D u p â t r a d u c e r e a franceză publicat ă de d. F ra n c is M a r re in R evue Generale de C h tm iz 17 N o e m b r i e 1907. A r n o l d o I iutti a f o s t unul din cei mai m a r i chirniş«ti din zilele no a s t r e şi m o a r t e a lui d n 1 9 2 9 a î n s e m n a t o pi e rde re m a r e p e n t r u ş t n n ţ a Italianâ).

5

X.

Nemărginitul.

D um inică 23 Ianuarie (( Februarie) 1908

Pasărea voioasă, care îşi are cuibul în pomul stufos, sare sburdalnic de pe o ramură pe alta. împărăţia ei i se pare fără margini; în orice parte îşi găseşte loc de odihnă şi în mii de col­ ţişoare îşi poate face cuibuşorul.

Dar când, plină de încredere, urmăreşte o ramură până la capătul ei, atunci ajunge în locuri unde această ramură se încovoae chiar şi sub greutatea unei păsărele cât de mici. Şi, mai departe, afară, la marginea eterului albastru, în care se înalţă pomul, chiar şi crăcile mai groase se subţiază din ce în ce, până într’un mugur ascuţit. Acolo, lumea copacului are o margine, de* unde începe. împărăţia aerului în care nu se mai poate sări, ci numai zbura. Şi, când aceiaşi păsărică, de ar avea însuşirile cârtiţei şi ar putea scormoni pământul, ar avea gustul să vadă cât de departe se întinde pomul ei în jos, ar găsi un lucru la fel: rădăcini groase, cari se afundă în pământul roditor şi se resfiră în rămurele din ce în ce mai subţiri, până ce S2 fac nişte firişoare despre cari nu mai putem şti

67

unde se sfârşesc ele. Pa urmă, vine piatra tare, unde moartea îşi are împărăţia ei. * ** Mi se pare mie, că ştiinţele nu trebuesc ase­ muite cu o clădire ridicată de mâini omeneşti, ci mai mult cu un pom la fel, care crescând mereu, atât în ce priveşte principiile cât şi urmările, se pierde în ţinutul nemărginitului. Şi acolo se poate sări de pe o ramură pe alta pe baza sigură a unei teorii în plină desvoltare şi se poate vedea şi admira cum se desfăşoară un lucru dintr'altul.

Dar, când se observă cele din urmă socoteli, în­ cepe a se clătina şi hâţâna temelia, iar când ne pogorâm în adâncimi, băgăm de seamă atunci că totul îşi are rădăcina în necuprins şi neînţeles.

Toate ştiinţele naturei izvorăsc din nemărginit şi se întorc din nou în nesfârşit. Ideia infinitului însă, trebue să o mărturisim cinstit şi pe faţă, nu poate fi înţeleasă de mintea omenească. In viaţa noastră scurtă de o şchioapă furnicăm pe suprafaţa acestui corp ceresc pe care îl locuim ca nişte furnici harnice. Fiecare din noi atinge ici şi colo marginele împărăţiei nesfârşite ale nemărginirei în timp şi spaţiu. întocmai după cum furnica ce întâlneşte fără veste vreo piedică în cale, mirată şi speriată dă din antene şi se în­ toarce pe urmă fuga la muşuroiul ei de unde a pornit, tot aşa stăm şi noi cu mutra mai mult sau mai puţin ciudată şi cu plecăciune în ţaţa necu-

68

prinsului, când în mărimea lui groaznică trece vreodată, ameninţând, prin faţa noastră. ** * Profesorul ii spune lui Ionel: „Ionel, lumea e nemărginit de mare. Ştii tu ce înseamnă asta?

Să ţi-o spun eu. Tu ştii cât e de departe de la Băneasa la Bucureşti. De la Bucureşti la Galaţi e de o sută de ori atâta. De la Bucureşti la NewYork iar de o sută de ori atâta. De la Pământ la {Lună e de o Isută de ori cât e până la New-York, iar până la Soare e iar de o sută de ori atât3.

Până la Sirius e de o sută de ori cât e până la Soare, iar Sirius, Ionel, e cea dintâiu staţie pe drumul nemărginitului”.

Când Ionel se face mare şi ajunge în cursul superior, profesorul Petrescu îi zice: „Tu ştii de sigur, loneicu Ion, că liniile paralele se întâlnesc la infinit. Ideia infinitului nu ţi se pare aşa de înţeleasă, cum aşi dori eu să fie. Lucrul e simplu de tot. Infinit e, de pildă, numărul punctelor de pe o circonferinţă. Sau rădăcina din —1. Acum ai înţeles, cred, ce este infinitul”.

Mă tem, că definiţia dată lui Ionel la început e mai bună de cât aceea dată lui Ionescu Ion în cursul superior. Când începi cu Băneasa şi sfâr­ şeşti cu Sirius te poţi gândi la ceva. Când ai vrea însă să te învârteşti în jurul circonferinţii, după regula ,,Domnului Petrescu” pentru a nu­ măra punctele, poţi înebuni la sigur.

69

Greşala tuturor încercărilor de a cuprinde şi înţelege nemărginitul e aceia că ele încep toate dintr un loc şi arată apoi că poţi merge cu gândul cât vei vedea de mult fără să dai de capăt, ba chiar fără să mergi mai departe. Nemărginitul însă nu numai că n’are sfârşit, dar n’are nici început. De spus putem să spunem de o mie de ori, dar de înţeles nu putem înţelege. De aceea şi sunt, la urma urmelor, toate definiţiile matema­ tice geometrice ale infinitului tot aşa de bune ca toate celelalte. Tot aşa de puţin gândeşti cu ele ca şi cu celelalte.

E conflictul cel tragic al tuturor cercetărilor ştiinţifice, de a se munci să afle unde încolţeşte şi unde duce ceeace e nemărginit şi, prin urmare, necuprins.

Astronomia, care trece cu drept cuvânt ca ştiinţa infinitului, nu se deosebeşte mult de fizică şi chimie. Ea stă în fata nemărginitului mare al spa­ ţiului ceresc şi se mângâie ca şi Ionel, ale cărui puteri de înţelegere nu-1 pot duce mai departe de Băneasa, dar care e igata să creadă că şi mai departe se întinde o lume. Aşa, ne închipuim că dincolo de cele din urmă stele fixe mai sunt încă multe, multe alte stele până la care nu mai ajung telescoapele noastre cele mai bune, şi din­ colo de acestea încă o mulţime altele. Cu asta n am înţeles, fireşte, nemărginirea spaţiului ceresc, dar am dat cel puţin vina pe telescoape, cari nu sunt desiul de bune. * * *

Chimistul şi fizicianul stau tot la fel în faţa nemărginitului mic, al părticelelor cele mai mici de materie. Neputinţa noastră de a le cunoaşte pe acestea nu o mai putem pune pe seama neper-, fecţiunei microscopului.

Aceasta poate fi cu putinţă dacă ideea de atom ar fi rămas neschimbată de la Democrit încoace.

In realitate, atomul din vechime e la fel cu mole­ cula noastră de azi, marginea împărţirei mecanice a materiei. Pe cale (curat inductivă noi am găsit însă că nu am ajuns astfel la marginea împărţirei materiei, că moleculele pot fi desfăcute mai de­ parte în părţişoare cari sunt cu totul deosebite prin natura lor de molecule şi cari se pot uni din nou în alte molecule. învăţătura despre desfa­ cerea moleculelor, despre aşezarea şi legarea din nou a atomilor (moderni) în molecule noui este baza tuturor cercetărilor chimice.

Microscopul se încearcă, şi până la un grad oarecare o şi face forma cea nouă a microscopului — ultramicroscopul, să ne aducă aproape de simţurile noastre cele mai mici părticele ale împărţirei mecanice a materiei, moleculele. Micros­ cop pentru atomi nu există şi € chjar neînţeles în natura lui pentru mintea noastră, întocmai ca fiinţa atomului însuşi. Şi totuşi am găsit, tot pe calo inductivă, legă­ turi numerice între molecule şi atomii din cari sunt alcătuite. Nu mărimi absolute, dar numere relative, cari fiind comensurabile ne dau putinţă

71

să ne jucăm în desvoltarea teoriilor noastre chi­ mice cu molecule şi atomi ca şi cum ar fi mingi de tennis. Uităm însă, la urma urmelor, că am pornit de la necuprinsul, nemărginitul mic. Totul e desluşit şi înţeles şi sărim în pomul mare al teoriilor noastre de pe o ramură pe alta ca şi prietenul nostru mititeluţ, păsărică cea vioaie, şi putem pune cu temeiu piciorul dacă ne păzim însă de a înainta înspre vârfurile cele mai sub­ ţiri ale celor din urmă încheeri. *

*

*

i

i

Intr’o bună dimineaţă însă vine unul şi ne spune: Aţi ridicat la o putere mai mare ideia veche a atomului şi credeţi că aţi găsit în ato­ mul de azi cea mai mică părticică de materie.

Eu vă zic însă vouă, atomul vostru e o mărime tot aşa de complexă ca şi cel vechiu al lui Democrit. Adevăratele părticele de materie cari nu se mai pot împărţi, cu nici un chip, sunt electronii.

Asta-i chiar nostim. Când ne gândim mai bine, băgăm de seamă că descoperirea (sau să zicem oare invenţia?) electronilor nu e de loc aşa de neliniştitoare cum s’a părut la început.

Când am început să ridicăm la putere pe atom, când am pus ca bază a cercetărilor ştiinţifice îm­ părţirea a ce nu se mai poate împărţi, atunci nu înţelegem de ce n’am merge mai departe pe drumul acesta. „II n’y a que le premier pas qm coute”. Urmaşii noştri vor avea cuvinte să im-

72

partă şi pe electroni mai departe. Partea cea mai grea va fi să li se găsească un nume potrivit acestor părticele mici şi răsmici. Bun, cum sunt, vreau să-i scap de greutate şi propun numele de fuperioni. Unde lipsesc ideile, un cuvânt e bine venit. * *

*

Şi urmarea la toate acestea? Urmarea a arătat-o de mult Kant cu logica lui ascuţită, care a do­ vedit scurt şi cuprinzător, că atomul e numai o închipuire a minţii. Kant era, fireşte, un filo­ zof, şi nu-i păsa de cât de rezultatele gândirei lui.

Chimistul modern nu poate face însă prea lesne aşa ceva. Pentru el, logica nu e numai o critică a raţiunei pure, ci o unealtă pentru critica fap­ telor observate.

Dar şi printre chimişti s'au găsit oameni care au ţinut de fără folos ideia celor mai mici păr­ ticele şi cari au propovăduit continuitatea ma­ teriei. Unul dintre aceştia a fost Alder Wright, care a fost, ce-i drept un om de ştiinţă în­ semnat, dar care în multe privinţi, a fost o cobie aşa de ciudată, încât chiar duşmănia lui contra atomilor era ţinută de lume mai mult ca o ciudăţenie pe care n’o lua nimeni în seamă-.

In timpul din urmă s’a ivit Wald, tot cu ase­ menea gânduri. El a dat dovadă că fenomenele chimice se pot explica uşor, admiţându-se conti­ nuitatea materiei, şi chiar pe cale matematică.

._____

73

Nu l’am înţeles. Matematicele mele nu m’ajutau îndeajuns. Această dovadă a lui e pentru mine definiţia infinitului a profesorului Petrescu.

Ipoteza moleculelor, atomilor, electronilor şi poate şi a hiperionilor nu e poate mai bună de cât modul în care i s’a explicat lui Ionel ideia nemărginitului. Poate nici nu există părticele foarte mici. Dar chiar de ar fi nişte mărimi în­ chipuite, ele sunt pentru mine mai bune de cât infinitul închipuit al unei continuităţi nemărginite a materiei. Ne putem cel puţin închipui nişte păr­ ticele foarte mici. Din această închipuire a ieşit cea mai mare cucerire a minţei omeneşti, tota­ litatea ştiinţilor exacte.

(Traducere după Prof. dr. Otto N. II itt, Promefhetts, 22 Ianuarie 1608).

XI.

Zidirea lumei.

V ineri 29 Februarie (13 Marile) 190S.

Mi-a fost întotdeauna drag, în ore de odihnă, (şi cât sunt de rari!), să mă gândesc cum şi-a ales viaţa locuinţă pe pământ, cum dintr’un corp ceresc topit de căldură, dintr'unul la fel cu nenumăratele altele cari se învârtesc în văzduh, a luat naştere o lume, o lume în care făpturile vii se luptă pentru existenţa lor, o lume cu naş­ tere şi cu moarte, o lume plină de plăceri şi plină de dureri.

Această prefacere a avut loc în milioane de ani. A o cuprinde în câteva acte şi a trece astfel pe dinaintea ochilor noştri drama creaţiunii în scurgerea unei ore trecătoare, e un subiect de o măreţie nespusă. Aceasta a simţit-o în zile de mult apuse, autorul Zidirei Lumii şi a făcut o operă care durează mii de ani. Altfel ar cânta, poate, zidirea lumii un poet din zilele noastre, dar măreţia gândirei ar rămânea aceiaşi.

La început, era cer şi pământ, şi pământul era gol şi pustiu. Materia topită şi plină de foc

___

\

75

a pietrilor de atunci tocmai prinsese o coajă, care mai licărea încă în întunericul aprins, ori groşi *i grei de aburi înveleau întreg pamantul. p * de fel de săruri se lăsau încetai cu încetul din aceşti nori în jos. Şi la urma ^ T 1 S° si şi ceasul în care începu şi aPa sa Ca , m piCaturi.

Ploi nesfârşite, repezi şi mari’ _Ca ea“ Vuinc! şi fiecare strop de apă sfârâia când atingea pă_ mântui arzător. Şi aşa a ţinut sute de mu de anL a sfârşit> se iviră şi mările: saramuri c oco 1 e, atuţe de vânturi arzătoare şi învălite de a uri groşi din cari tot mai cădeau ploi cu găleata.

Intr’o zi se rupse acoperişul de nori. Cel dintâiu peticei de cer albastru zâmbi urnei tinere de jos. Nu era, fireşte, prea mult de râs. Mai peste tot se întindeau valurile negre^ mărilor de atunci. Numai în câteva locuri începuseră a se ivi continentele, pustiuri de piatiă, cristaline şi tari. Şi iar mai veni o zi în care îuma se aşeză pe polii pământului; se născuse iarna. In tovă­ răşie cu ea începuse apa să roadă stâncile. Şi a ros sute de mii de ani, până ce o scoarţă caldă şi moale de pământ măcinat a acopeiit stânca cea tare. Soarele străbătea din ce în ce mai des prin găurile pânzei de nori sfâşiate şi îâdea. *

* *^

76

Pe urmă, veni ziua celei dintâi verdeţi. Cea dintâi zi tânără de primăvară. Pe malurile mă­ rilor, unde se împestriţau stâncile negre şi roşii, acolo, ca pioneri ai vieţii, au pus stăpânire pe uscat, pentru a nu-1 mai părăsi, algele pe cari le svârlise la mal spuma de valuri. Ele şi-au luat soarele de tovarăş, şi nici că puteau să-şi aleagă un altul mai bun. Şi cum mai râdea soarele când îşi vedea batalioanele lui verzi înaintând tot mai mult înlăuntrul continentelor!

Aşa e şi azi. Viaţa se luptă cu moartea şi o răpune. Lumina se luptă cu întunericul. Ornuizd ucide pe Ahriman. *** E o întrebare fără rost, unde şi cum s’a născut viaţa. Nu se poate răspunde cu ipoteza, că cele dintâi seminţe de viaţă au venit la noi, ca soli, din alte lumi prin pustietăţile spaţiului ceresc. Cum a luat naştere atunci viaţa în cele­ lalte lumi? Nu ştiinţa, ci numai fantezia ne poate da răspuns la această întrebare. Dar, fantezia omului de ştiinţă trebue să dea un astfel de răs­ puns, încât experienţa să se poată lega de el şi să poată clădi mai departe.

La această trecere din împărăţia visurilor în aceea a realităţii, ştiinţa noastră face o mică să­ ritură. Cine i-ar putea imputa ceva. Geologul, care cercetează lumea neorganică, ne explică for­ marea pământului roditor. In acesta plantează

77

biologul, care cercetează viaţa, sămânţa a căreia origină e pentru el o vecinică taină. El vede cum sămânţa încolţeşte şi cum, prin prefaceri fără număr, înfloreşte în realitatea frumoasă, care ne înconjoară azi.

Dar, nu ţine mai departe oare lupta între natura neorganică şi cea însufleţită? A ajuns viaţa aşa de puternică, încât stă ca un învin­ gător pe perne moi şi primeşte bucuroasă birul pe care i-1 aduce stânca subjugată?

Aceasta e săritura mică pe care o facem, că trecem cu vederea lupta pe care o duce şi azi viaţa cu piatra tare, ca şi acum milioane de ani când s’a ivit- cea dintâiu celulă. Şi azi, ca şi atunci, îi sunt tovarăşi tot soarele şi apa.

Sus de tot, la miază-noapte, în pustiul cel de piatră, acolo am privit eu lupta aceasta. O vale sălbatică, cu pârae cari murmur şi cari îşi caută drum printre stâncele groaznice de granit.

In acest colţ de pământ, se pare că timpul n’a lăsat nici o urmă din ziua cea dintâiu a facerii lumii.

Peste tot, piatră tare, dură şi cristalină. Mă aşez pe un bolovan şi privesc înainte la nemăr­ ginirea spaţiului şi îndărăt la nemărginirea timpului. Şi văd, pe piatra care mă ţine, cum se în­ tinde o pieliţă subţire cenuşie. Muşchii, locui­

78

torii fără pretenţia ai pietrei goale, algele pe cari le-a adus odată apa, trăesc în simbioză cu seminţele de ciuperci pe cari le-a adus vântul de departe. Cu ajutorul Juminei de la soare, care scaldă şi pe cea mai săracă dintre vietăţi ca şi pe cea mai bogată, ele descompun bioxidul de carbon şi vaporii de apă pe care le-o dă şi lor, bucuroasă, marea de aer fără sfârşit.

De unde îşi iau însă ele, care trăesc pe gra­ nitul cel tare, sărurile hrănitoare, pe cari le sug celelalte plante din pământul moale în care încolţesc?

Fără multă trudă reuşeşte pieliţa cenuşie de muşchiu să se desfacă de piatră. Acolo însă unde a stat i-au rămas urmele. Piatra, care de altfel e tare de tot, e acum moale şi măcinată. Muşchiul a ros-o ani şi zeci de ani. El a desfăcut feldspatul, a subt sărurile de potasiu şi fosfaţii până ce, la urmă, a rămas cuarţul şi silicaţii ce nu se pol desface. Din ce în ce mai adânc pătrund firi şoarele de muşchiu în piatră, iar aceasta care pare atât de tare piere sub munca liniştită şi plină de răbdare a celei mai de plâns dintre vietăţi.

Pentru mine, pustietatea de piatră nu mai e pustietate. Pe fiecare bolovan găsesc muşchiul lucrând. Uneori'sunt pieliţe subţiri, aproape de nevăzut cu ochii, alte ori ca petece de piele, mari cât farfuria. Şi cu cât e muşchiu mai mult cu atât şi piatra e mai roasă şi mai măcinată.

Unde muşchiul e mai mare, acolo luceşte ca

80

vorba numai de agenţii neorganici, cari prefac stâncile vechi. Numai apa -ar fi sfărâmat pietrele iarna şi le-ar fi spălat vara, până ce s’a format pământul de azi. Pe acesta l-ar fi luat apoi lumea plantelor în stăpânire.

O, nu; nu-i aşa lumea plantelor! Ea nu aş­ teaptă până se întinde masa şi până e poftită să şadă la ea. Ea se luptă pentru dreptul ei, se luptă şi învinge. Ea se întovărăşeşte la muncă cu apa şi ia seama bine ca tovarăşul ei să nu-i ducă sărurile ei hrănitoare în râuri şi pârâuri.

Pentru autorul zidirii lumii, raiul a fost locul acela din care viaţa s ’a răspândit peste întreg pământul, o grădină fermecată, cu flori pestriţe şi pomi frumoşi şi mândri a căror frunze sănă­ toase se clătinau fâşiind la bătaia vântului. Raiul omului de ştiinţă e pustiul de piatră, unde în vâjâitul furtunilor, în nor şi ploaie s’a născut viaţa, care nu se lasă să fie nimicită tocmai fiindcă e viaţă. Acest raiu nu se poate pierde.

Dintr’însul viaţa nu poate fi gonită, ci ese sin­ gură ca un cuceritor. Ea urmează râurile la vale şi ia mereu tot forme mai frumoase. Ierburi şi burueni, flori şi pomi cresc tot în sus şi flori sclipitoare ne trimit lumină. Palmierii svelţi se înalţă la cer, în linii fantastice se împletesc lianele din ramură în ramură. Animale de toate colorile şi păsări cântătoare însufleţesc lumea.

Aceasta e fala şi mărirea cu care viaţa, ca un biruitor, păşeşte înainte.

81

Această măreţie a înflorit însă din munca plină de răbdare a criptogamelor mici şi nevăzute, cari au eşit din nimic la începutul începuturilor şi au dus în urmă pline de curaj lupta lor aprigă cu pietrele amorţite.

(Traducere după prof. dr. Otto N. W itt, Promet/ieus, 26 Febr. 1908).

6

79

o catifea verde şi moale. El creşte pe pământul arat de muşchiul mititel.

Rădăcinele lui pătrund în piatra măcinată şi sug hrana ce o găsesc acolo. Soiuri mici de Hypnum cresc apoi, în aerul rece şi limpede cu pălărioarele lor obraznice de tirolez. Câte odată se iveşte şi Polytrichum, un uriaş în această mică societate. Şi cel din urmă din tovarăşi vine Sphagnum, păstrătorul de apă, care strânge ploaia, o păstrează şi o împarte cu multă chibzuială la domnii vecini în vremuri de secetă, pentru ca astfel lucrătorii din mină, de pe urma cărora trăesc cu toţii, să nu înceteze lucrul.

Mă cobor în vale. Din covorul de muşchi, care acoperă aici toate pietrele, răsare ici şi colo câte un mănunchiu de floricele. Seminţele lor fuseseră aruncate cândva de vânt. Ele au ajuns în viaţa unde le-a luat muşchiul în pază.

Sp/iagnum le-a adăpat şi muşchiul le-a hrănit.

Acum sunt mari şi tari şi rădăcinele lor ajută şi ele la lucru. Ele scormonesc piatra măcinată şi deschid drum la piatra neatinsă.

Ele dau acizii cari ajută la desfacere. Se agaţă de stâncă şi ţin astfel proptea coloniei în­ tregi în vremea vânturilor şi ploilor de toamnă.

Popor mic şi viteaz, pioner al vieţii. *** E o greşeală că, în cărţile din cari voim să învăţăm cum a ajuns pământul să fie locuit, e

XII.

Ceva despre heliu.

D u m in ic ă 30 M a rtie 112 A p r ilie ) l°CS

Voinţa Naţională a publicat la timp ştirea tele­ grafică privitoare la lichefacerea heliului de către fizicianul olandez Kamerlingh Onnes din Ley den.

Dintre toate corpurile gazoase, heliul rămăsese singurul care nu putuse fi lichefăcut. încercările făcute în acest scop au fost numeroase şi cu . toate acestea nici una nu izbutise să capete o picătură de heliu. Acest fapt îl ştia publicul mare.

El îşi închipuia însă că cine ştie ce taină mare este la mijloc şi nu mai putea de bucurie când a primit ştirea lui Kamerlinkg Onnes, că a fost învins în sfârşit şi cel din urmă dintre nesupuşii la o lege generală. Oamenii de ştiinţă erau în­ credinţaţi însă, că heliul va fi lichefăcut tot pe aceiaşi cale ca şi tovarăşii lui şi că nu va fi ne­ voie de nici un principiu nou pe care ştiinţa tre­ buia să-l găsească mai întâi. Toată greutatea venia din altă parte. Până acum de curând, heliul se găsea în cantităţi foarte mici în mâinele învăţaţilor. Picătura de heliu care ar fi putut lua naştere în experienţele făcute trebuia să fie nespus de mică, iar observarea ei ar fi fost cu puw .

83

tinţă numai cu ajutorul microscopului. Aparatele întrebuinţate la lichefacerea gazelor sunt însă în aşa fel făcute, încât nu ne putem uita cu microscopul la cele ce se petrec înlăuntru. Trebuia să aş­ teptăm momentul în care învăţaţii să aibă la îndemână o cantitate mai mare de heliu care să lucreze. Acest moment a venit din fericire. * In 1868, astronomul englez sir Normau Lockycr a observat cu spectroscopul în protuberantele solare în timpul unei eclipse o bandă galbenă stră­ lucitoare care nu corespundea la nici un corp de pe pământ. Acest mare învăţat a presupus atunci că în soare se găseşte un corp simplu care nu se află pe pământ. Acest corp a fost botezat heliu de la numele soarelui helios. Tocmai în 1895, sir William. Rarnsay de la Londra izbuti să scoată acest corp simplu din mineralul Cleveit.

Acest mineral care se găseşte foarte rar şi puţin începu atunci să fie cumpărat cu aur. Cantitatea de heliu pe care el o cuprinde este foarte mică.

Heliul preparat astfel era totuşi îndestulător pen­ tru a i se putea cunoaşte proprietăţile lui fizice şi chimice. Aşa sTa putut vedea, că de unde toate corpurile au măcar o valenţă cu ajutorul căreia pot da naştere la combinaţiuni chimice, heliul este zerovalent, de oarece nu s'a putut forma cu el nici măcar o singură combinaţiune.

In aceiaşi familie mai intră, trebue să o spu­ nem, încă patru corpuri: argon, neon, xenon, krip-

ton. Putem spune, prin urmare, că în lumea atomilor sunt numai cinci nulităţi, spre deosebire de a noastră, care le numără cu miile. Aceste corpuri mai au apoi o particularitate, anume aceea că au numai atomi liberi, şi nu molecule formate din atomi ca toate celelalte corpuri în stare gazoasă. *

*

*

Spuneam, că heliul nu putuse fi lichefăcut atâta vreme din cauza cantităţei nespus de mică ce era la îndemâna învăţaţilor. Aşa se explică de ce n'au fost în stare marii maeştri ai lichefacerei gazelor, — Dewar şi Olschewschy — să ne aducă la cunoştinţă supunerea heliul ui.

De câteva luni s’au schimbat lucrurile. Se ştia de mai mulţi ani că unele ape minerale din Franţa cuprind în gazele ce le desvoltă cantităţi oarecum mari de heliu. După analizele făcute, s’a văzut că unele izvoare dau în atmosferă cam vreo zece mii de litri de heliu pe an cari rămân astfel pierdute pentru totdeauna. Era, prin urmare, heliu destul în natură, dar nu se cam hotărâse nimeni să-l scoată de unde se găsea. Fabrica E. dc Laire, din Paris, s’a hotărât în cele din urmă să facă instalaţiile cuvenite şi este astăzi în stare să vândă un litru de heliu numai cu zece lei, aproape pe nimic. Se repetă şi de data asta povestea veche a eftenirei dintr’o dată a unui corp ce multă vreme trebuia să fie cântărit cu aur.

85

Aşa a fost cu Toriu şi Ceriu de care are nevoe industria sitelor Auer şi despre cari am scris la vreme un foileton în Voinţa Naţionala. Aşa a fost cu metalele tantal, osmiu, vanadiu, molibden, voifram, cari erau rarităţi în colecţiile minera­ logice şi cari se vând astăzi în mare parte pentru fabricarea oţelurilor. Numai radiul mai ţine la preţ şi scoate pe oameni din răbdări cli scurnpetea şi raritatea lui.

Mulţumită acestor cantităţi mari de heliu pe cari şi le pot cumpăra eftin învăţaţii, este de aşteptat dintr’o zi în alta să aflăm de încercări făcute în multe laboratoare.

Profesorul Kanierlingh Onnes s’a slujit în ex­ perienţele sale de şapte litri de heliu, o canti­ tate la care nici nu s'ar fi putut gândi cineva câtă vreme se scotea heliul din mineralul rar Cleveit. Metoda întrebuinţată de acest învăţat este tot renumita metodă a lui Cailletet cu care acesta, în 1877, a izbutit întâia oară să lichefacă oxigenul şi celelalte gaze numite permanente. * * * Pentru lichefacerea unui gaz se cer, după cum a arătat fizicianul (f) Andrews de la Dublin, două condiţii. Gazul trebue să fie supus la o anumită presiune şi răcit până la o anumită tem­ peratură sub zero grade. Technica dispune de multă vreme încă de mijloace cu cari se pot atinge presiuni foarte mari, cu mult mai mari de cele trebuincioase la lichefacerea gazelor. Greutatea

86

cea mare stă în răcirea gazului. Această răcire se face cu ajutorul lichidelor, cari evaporându-se produc răcire. Câtă vreme nu se cunoşteau lichide cari să producă scăderea de temperatură tre­ buincioasă atâta vreme nu se putea licheface un gaz care cerea răcire multă. CaiUetet a avut ideia genială de a produce răcirea cu ajutorul destin­ derii. O detentă înseamnă trecerea unui gaz de la un volum mic şi presiune mare la un volum mare şi o presiune mică. O detentă este cu alte cuvinte o destindere. Când un gaz se des­ tinde el se răceşte. Cu cât detenta e mai mare cu atât răcirea e şi mai mare.

La răcirea produsă prin evaporarea cutărui lichid în care e cufundat tubul cu gaz se mai adaugă în modul acesta şi răcirea produsă prin detentă. In aceste condiţiuni gazul se supune ina­ micului şi se licheface.

Cetitorul întrebuinţează adesea fenomenul acesta al cărui nume de detentă pare că-1 sperie.

Când îi îngheaţă mâinele iarna el suflă în ele şi le încălzeşte. Când îl frige ciorba vara el suflă în ea şi o mai răceşte. Cum s’o fi explicând lucrul acesta atât de ciudat la prima vedere?

Tot din gură suflă şi într’un caz şi în celă­ lalt. Iată cum: Când suflă ca să se încălzească, aerul ese deadreptul din plămâni şi e cald-călduţ. Când suflă în ciorbă, el îşi umflă întâi obrajii şi pe urmă dă drumul aerului care ese atunci ca o

87

vână subţire. Aerul acesta a fost prin urmare apăsat mai întâi în gură şi pe urmă se destinde când i se dă drumul.

Are loc, cu alte cuvinte, o detentă care e însoţită de o slabă răcire a aerului. Aici se mai adaogă, trebue să o spunem, şi răcirea produsă prin evaporarea care e înlesnită de curentul de aer.

Karnerlingh Onties a lichefăcut heliul în modul următor. Tubul cu heliu a fost răcit la temperatura produsă de hidrogen lichid care fierbe, adică la —259°. Heliul astfel răcit, a fost apăsat la 100 atmosfere. Producând detenta, temperatura s’a coborât la —27lo. In acest timp s’a produs un nor şi chiar şi zăpadă înlăuntrul tubului cu heliu. Aceasta dovedeşte că heliul a fost nu numai lichefăcut, ci chiar şi solidificat. Fenomenul întreg a durat numai 20 secunde. Profesorul Kutnerlingh Onnes poate fi felicitat, spune d. prof. dr.

Otto N . WUt, că i-a fost dat să... aibă răgaz de 20 secunde, ca să observe în toată liniştea şi cu toată pătrunderea un fenomen aşa de lung şi a căruia pregătire a avut nevoc de luni întregi de muncă.

Heliul a fost, prin urmare, lichefăcut şi soli­ dificat. Cu aceasta nu s’a încheiat însă şirul problemelor pe care . studiul heliului lichid e menit să le deslege. Va fi nevoe să se facă un pas înainte şi să se obţie heliu lichid în can­ titate mare, cum s’au obţinut la oxigen, hidrogen

şi celelalte gaze ce nu vroiau să se lichefacă într’o vreme. Acest pas înainte va fi, după cum se crede, ceva mai greu de făcut. Va veni totuşi o zi în care Dewar însuşi, sau un alt învăţat ca el, va ţine o conferinţă experimentală despre heliul lichid şi în care va prezenta ascultătorilor un litru de heliu lichid, cum a mai ţinut o con­ ferinţă despre hidrogen, în care timp de o oră a stat pe masa de lucru, — cine ar fi crezut până atunci?, — un litru de hidrogen lichid.

Azi, Americanii au baloane cu cârmă umplute cu heliu. Idea de a umple un balon cu heliu părea odată tot atât de nebună ca aceia de a pietrui calea Victoriei cu diamant. Nebunia de eri e azi un fapt sigur. Va veni o vreme când şi dia­ mantul va fi turnat în bolovani.

P. S. Mă folosesc de locul liber rămas pe această pagină ca să scriu cele ce urmează.

Francezii, Germanii, Englezii au botezat corpurile simple cu nume latineşti. Deaceea ei spun aluminium, calcium, heliurfi, radium. Noi am şters ter­ minarea latinească şi le spunem aluminiu, calciu, heliu, radiu. Cu totul nepotrivite sunt numele de helium şi radium luate din franţuzeşte şi cu totul schimonosite sunt genetivele aluminiumului, calciumului, heliumului şi radiumului. Trebue multă nesimţire ca cineva să nu se cutremure la asemenea spurcăciuni de limbă. Opt sute de mii de ostaşi şi-au dat sufletul ca să cureţe România de duş­ mani. Datori suntem să le curăţim limba lor de schimonoselile cu care o spurcă mulţi din cei de azi.

X IV .

Industria chimică în Germania. y

D um inică l/t-1 Iunie tQOS.

Dintre toate industriile, aceia a produselor chimice din Germania arată mai bine legătura strânsă dintre ştiinţă şi aplicaţiune. In Franţa, se fac de sigur lucrări de chimie şi descoperiri tot aşa de strălucite ca şi în Germania. Şi cu toate acestea, industria chimică în Ger­ mania a luat o desvoltare cu mult superioară celei franceze. De unde să vie oare această su­ perioritate? Nu e de vină, în ce priveşte infe­ rioritatea Franţei, nici legea brevetelor, nici spi­ ritul de invenţiune care nu lipseşte, nici căr­ bunii de pământ care nu-s mai ieftini nici în VVestfalia. Secretul puterei industriale a-Germa­ niei stă în organizare. Germanii au ştiut să or­ ganizeze minunat, ideal, uzinele lor uriaşe.

D. Henri Rousset, care a lucrat ca chimist în una din cele mai importante uzini din Ger­ mania, care a văzut la faţa locului modul de organizare a diferitelor servicii, publică o parte din impresiunile sale trăite în ,,Revue generale des Sciences”, din 30 Maiu 1908. Din acest ar-

90

ticol, cu totul interesant, am scos şi noi amă­ nuntele care urmează: * * * I. Direcţiunea superioară. — In capul între­ prinderilor sunt mai mulţi co-directori, şi fiecare din ei e specialist în o ramură. Unul este moş­ tenitorul fondatorului îndepărtat al uzinei în faşă din care s’a desvoltat stabilimentul de azi; el aduce numele strămoşului şi continuă tradiţia.

Un altul e numai reprezentativ, încărcat de ono­ ruri oficiale, decorat, intrat în toate societăţile; se arată pretutindeni unde prezenţa lui poate fi de folos. Acesta e un chimist eminent, egal cutărui profesor vestit de la Universitate. El a fost smuls învăţământului cu preţul unui venit con­ siderabil. Celălalt, însfârşit, care a trăit în străi­ nătate, vorbeşte patru-cinci limbi; el călătoreşte jumătate de an, făcând, din agenţie în agenţie, ocolul pământului.

In modul acesta, sunt întrunite la un loc toate competenţele. Munca grea e împărţită la mai mulţi şi e făcută mai bine; iăspunderea e împărţită şi ea. Influenţa ideilor piea personale e înlăturată astfel şi orice abuz de putere împiedicat; nepo­ tismul nu poate pătrunde. Cu toţii sunt inte­ resaţi deadreptul la propăşirea stabilimentului; ei singuri sunt dealtfel acţionari, şi adese cu sume importante.

Ei dispun de o putere financiară foarte mare;

\

91

capitalurile se ridică în acţiuni şi obligaţiuni până la 25 şi uneori 50 milioane.

II. Laboratoarele. — Organizarea materială a laboratoarelor e cu adevărat minunată. Ele au toate instalaţiunile trebuincioase, apă, gaz, elec­ tricitate. In unele se face analiza de control a diferitelor fabricaţiuni. In altele se face încer­ carea produselor fabricate, dar nu prin analiza chimică, ci prin mijloace industriale. Laboratorul e un fel de uzină în mic, iar aparatele de în­ cercare sunt o reducere a modelelor industriale.

Un al treilea fel de laboratoare slujeşte numai la cercetări ştiinţifice noi. Chimiştii cari lucrează în aceste laboratoare ştiinţifice au toate înles­ nirile cu putinţă, trebuincioase pentru desiegarea problemelor urmărite. Chimiştii nu sunt ţinuţi să capete rezultate cari să fie puse în practică numaidecât. Numai după ani întregi de cercetări anevoioase încep a fi prelucraţi corpii noi. Aşa, brevetul profesorului Baeyer pentru prepararea indigoului sintetic, cumpărat cu o adevărată avere, a dat rezultate bune după un procedeu puţin cam deosebit. Având la îndemână şi timp, şi bani, şi un personal priceput, direcţiunea are astfel un fel de fabrică de descoperiri. Altfel ca în Franţa, chimistul care face cercetări nu-i tot chimistul care face analize; această deosebire e de cea mai mare importanţă.

Alegerea chimiştilor şi a oamenilor de technica e înconjurată de numeroase garanţii. Toţi chiţniştii sunt doctori în ştiinţi. Uneori e nevoe de

12

un stagiu în laboratoare, în calitate de voluntar.

La început, lefurile sunt mici şi fiecare trebue să facă o ucenicie, uneori îndelungată. Dar, de îndată ce i se creiază cuiva un serviciu impor­ tant, i se face şi o situaţie onorabilă. Se ţine seamă de lucrările personale ale fiecărui. Des­ coperirile de chimie generală sunt publicate adesea anonim, sub numele fabricei, dar numele autorului e cunoscut în cercul restrâns. Orice invenţiune şi orice îmbunătăţire care aduce venituri înseamnă pentru autor o participare, uneori foarte însemnată, la câştigul realizat.

III. Fabrica. — Societăţile mari au păstrat fabrica veche pentru trebuinţele secundare, iar pentru fabricarea întinsă ele au clădit uzine model, construite cu toate perfecţionările posibile. Tn fabrica noua, totul este de o curăţenie foarte îngrijită, şi mai cu seamă sala maşinelor; lespezi ceramice albe ca zăpada şi scări cu marginele strălucitoare.

Locuinţele lucrătorilor, sălile de mâncare, băile (unde lucrătorii sunt obligaţi să meargă când sunt liberi) sunt modele de simplicitate de higiena şi de curăţenie.

O particularitate care te uimeşte e numărul mic de lucrători, faţă cu întinderea fabricei şi cu numărul maşinelor. Perfecţionarea mecanică e astfel, încât munca de mână e redusă la strictul trebuincios; un mare număr de posturi au nevoe numai de supraveghere. Pe cat se poate, se face totul mecanic. ti»

\

\ _________

93

Fabricele de materii colorante nu fabrică nu­ mai produse chimice; ele au şi ateliere de ex­ pediţie, de tinichigerie, de tâmplărie, de tipo­ grafie, de gravură; un corp special de pompieri chiar face parte din personal; ocupaţi de obiceiu cu poliţia şi cu curăţenia, pompierii sunt gata la cel mai mic semn. Şi operele filantropice nu sunt uitate. Locuinţi eftine, masă eftină, serviciu me­ dical gratuit, cursuri de adulţi, ateliere-şcoli, totul asigură direcţiunei un personal ales.

IV. Biurourile. Organizarea biurourilor nu e şi ea mai pe jos faţă cu aceia a laboratorului şi a fabricei. Un serviciu central primeşte toată cores­ pondenţa şi o împarte la biurourile competente.

Instrucţiunea funcţionarilor variază de la gradul primar, pentru băeţii de biurou şi ciclişti, până la gradul universitar, doctori în drept, sau studii speciale în şcoli superioare de comerţ. Funcţio­ narii meniţi să ajungă într'un rang superior Irebue să facă un stagiu în alte servicii (laboratoare, sucursale în străinătate, ş. a.).

Se caută a se da funcţionarilor fel de fel de foloase şi distracţii. Ei au sala lor de băi, sălile lor de joc, biblioteca lor, un restaurant eftin, locuinţă pe aproape de fabrică. Toţi încbee cu direcţiunea contracte pe mai mulţi ani, şi le este oprit adesea să intre în serviciul unui concurent până n’a trecut un termen oarecare.

Această măsură, unită cu perspectiva unei pensii, asigură stabilitatea personalului.

94

V. Serviciile comerciale. — Toţi comercianţii germani an o tenacitate pe care n’o înfrânge nimic şi caută mereu să se urce tot mai sus. Con­ curenţa e foarte aspră, dar nu se coboară nici odată mai jos de o margine anumită, care asigură un câştig sigur. Dacă se întâmplă să se strice preţurile, fabricanţii se înţeleg între dânşii şi le urcă din nou. E nevoe de altfel să se câştige mult pentru a se face faţă la cheltuelile cele mari: personal numeros, lux mare la cataloagele de toate forrmele şi în toate limbile, reclame în revistele technice, dintre care unele sunt chiar subvenţionate ca să asigure lansarea produselor noui.

In afară de agenţii şi depozitarii cari sunt stabiliţi în toate centrele industriale, numeroşi voiajori întrebuinţaţi direct de societate, vizi­ tează clienţii, în afară de turneul pe care unul din directori îl face în fiecare an pe la cei mai principali.

VI. Câteva nume. Pentru a da cititorului o idee de importanţa unor stabilimente germane, pomenim câteva nume date oficial de „Farbenfabrik vormals Friedrich Bager und Co.”, una din cele cinci societăţi mari de produse chimice din Germania, — nume în care se poate avea toată încrederea.

Această societate e condusă de dd. Fried. Bayer consilier al comerţului, dr. H. T. Botinger, deputat in Landtag, dr. C. Duisburg şi c. Hui-

\

\

05

senbusch. Direcţia este asistată de 25 de mem­ bri autorizaţi.

Capitalul social se compune din: 14 milioane de mărci în acţiuni; 6 jum. mi­ lioane de mărci în fonduri de rezervă; 7 jum. milioane mărci în obligaţiuni.

Societatea posedă uzine la Elberfeld, L.2verhusen, Barmen-Rittershausen, Schelploch, Mos­ cova şi Flers.

Uzina din Leverhusen are 30 km. căi ferate şi 12 locomotive cu aburi. In această singură uzină, consumarea apei e socotită la 60.000 de metri -cubi pe zi.

Societatea F. Bayer şi Co. avea numai 50 de funcţionari în 1881, când a fost întemeiată.

Ea are azi, în uzinele sale şi sucursalele de vin­ dere, 1185 funcţionari, dintre cari 163 chimişti, 5 medici, 34 ingineri, 67 technicieni în maşini şi construcţii, 203 alţi funcţionari technici, 713 funcţionari de comerţ şi de birou.

Biblioteca are aproape 14.000 volume şi 15.000 broşuri şi cărticele. Ea e, în industria chimică, cea mai preţioasă colecţie technică din lume.

190 ziare şi periodice tehnice sunt la dispoziţia funcţionarilor.

Aşa se explică importanţa pe care a• luat-o, în cei din urmă douăzeci de ani, industria chi­ mică în Germania.

X V I.

Ceva despre şcoala de azi Joi 21 A u g u s t (5 Sep tem b rie) t-X>8

O imputare care se aduce de obiceiu şcoalei de azi e aceea, că şcoala se preocupă prea mult de abstracţiuni şi se -îngrijeşte prea puţin de viaţa practică şi numeroasele ei nevoi. Nu e vorba, trebue să o spunem de la început, nu numai de şcoala noastră; această imputare se face şcoalei din toate ţările, şi chiar şcoalei din Germania care trece, cu drept cuvânt de altfel, drept şcoala care a ţinut seama mai mult de vederile cele noi.

Tocmai în scopul de a se vedea că nici aiurea nu s’a atins idealul, cum le place multora să creadă, rezumez în cele -ce urmează un articol al distinsului chimist şi gânditor de la Berlin, prof. dr. Otto N. Witt, articol publicat în Prometheus din 29 Iulie 1908. * Neajunsurile şcoalei de azi stau în legătură de sigur cu originele şcoalei însăşi. Şcoala n’a avut fireşte, în toate timpurile, menirea pe care o are azi Timp de cinci sute de ani şi mai bine, şcoala a fost îndrumată numai înspre abstrac­ ţiuni- ea n’a avut, în vedere, in vremea aceasta,

97

să dea copiilor de şcoală un învăţământ care să-i pregătească pentru viaţă. Tocmai contrariul ur­ măreau călugării şi misionarii cari au înfiinţat cele dintâiu şcoli în mănăstiri; ei căutau, anume, să smulgă pe elevii lor din lume şi-i îndreptau cu dinadinsul înspre abstracţiuni. Şi tocmai din aceste şcoli a ieşit cu vremea şcoala de azi. Era firesc prin urmare ca aceasta din urmă să poarte pecetea originalului după care a fost copiată.

De altfel, chiar direcţia dată de călugări nu trebue să o nesocotim; ea era potrivită timpurilor acelora. In adevăr, nu poate, tăgădui nimenea că viaţa de pe atunci nu era cu mult mai materia­ listă ca în ziua de azi. La un om învăţat era de sigur zece mii alţii, al căror interes nu eşia din sfera restrânsă a preocupaţiunilor privitoare la munca pămmân'u’ui sau la meşteşug. Dintre aceş­ tia apoi, mulţi nu ştiau să scrie sau să citească, iar cei care ar fi putut citi n'aveau nici cărţi, nici ziare, ca azi. Aceşti oameni nu erau de sigur lipsiţi, pentru aceasta, nici de judecată, nici de spirit de observare. A fi îndreptat pe unii din ei înspre munca intelectuală nu înseamnă de loc o greşală din partea şcoalelor de atunci, ci mai de grabă un merit, şi încă unul mare. Răul a venit în urmă. Azi averii un proletariat de muncitori cu mintea. Şi fiindcă legea organică cere ca un organ care nu munceşte să se atrofieze, de aceea pu 2 nici o minune să se întâmple ce s’a întâmplat. De ce ar fi adică de mirare

98

ca un copil al cărui tată, bunic şi răzbunic şi-au câştigat pâinea numai cu cititul, scrisul şi cu socotitul, şi-a pierdut puterea de observare şi nu mai e în stare să ne spue din propria lui experienţă prin ce se deosebeşte un bou de un stejar.

■ v.

Aici e răul şi de aici trebue să înceapă în­ dreptarea. Şcoala modernă trebue să se mai abată de la abstracţiuni şi să se îndrepte în schimb tot mai mult la studiul direct al naturei. începutul s’a făcut. întâi au eşit abecedarele ilustrate, cu un ac la litera A, cu un bou la B şi aşa mai departe. Azi, şi cel mai mic sat, spune d. Witt, nu se mai mulţumeşte cu cărţi ilustrate; în fiecare sat e o colecţie de animale împăiate şi material de intuiţie, care se arată şi se explică copiilor. Şcolile de mijloc şi şcolile mai înalte au aparate de proecţii şi colecţiuni bogate de fotografii luate de pe natură, cari înlesnesc înţelegerea celor învăţate. Un învăţământ în fi­ zică sau chimie, fără experienţe multe şi de tot felul nici nu se poate închipui. In America s’a mers şi mai departe: acolo elevii fac singuri experienţele, iar profesorul le dă numai expli­ cările. S’a făcut nespus de mult bine cu acest sistem nou de şcoală şi cu metodele cele noi. In mulţi copii s’a trezit astfel gustul pentru natură.

Dacă ne putem mândri astăzi cu izbânda noas­ tră asupra materiei, nu trebuie să uităm că în \

;

■

\

I

99

rândul întâiu această izbândă a fost pregătită de profesorul din şcoală.

Dar, dacă s'a făcut mult bine, a mai rămas încă şi mai mult de făcut. Trebuie să se dezbere lumea de deprinderea de a se făli cu memori­ zarea şi de a nesocoti judecata şi puterea de observare a simţurilor.

Am modernizat metodica învăţământului, dar n'am înaintat nici măcar cu un fir de păr în ce priveşte stabilirea rezultatului de pe urma învăţăturei. La sfârşitul fiecărei şcoli stă la pândă examenul, care în forma lui de azi se sprijină numai pe memoria elevului. Cine poate memoriza bine trece examenul cu distincţiune, iar cine sTa ameţit cu învăţatul pe de rost peste măsură, acela cade la examen.

Acest sistem nu se mai potriveşte cu spiritul care domneşte azi cu privire la învăţământ, şi cu toate acestea nu găseşte nimenea un mijloc mai bun ca să facă altfel. învăţământul de azi se sileşte să desvolte în elev putinţa, dar e în­ coronat cu un examen în care e vorba numai de cunoştinţă. După cum însă nici o schimbare nu se poate face dintr'odată, tot aşa şi examenele vor rămâne ca un mijloc de control pentru memorie, dar un control a cărui însemnătate va scădea într’una. Când tinerii pregătiţi astăzi pentru viaţă şi înarmaţi în vederea luptei pentru existenţă vor ajunge oameni mâine, atunci aceşti oameni practici vor găsi o forţă mai potrivită pentru examenul

100

de azi. Atunci, ceeace se învaţă pe de rost va fi lucru secundar, şi se va da întâitatea pe care o merită putinţei de a întrebuinţa cunoştinţele în­ văţate la trebuinţele vieţii.

Lipsurile şcoalei de azi sunt aşa dar urmările unui trecut de veacuri întregi! Rădăcinile răului merg prea adânc în trecutul popoarelor pentru ca îndreptările să vie mai repede şi să fie mai pronunţate. Şcoala noastră trebuia să aibă şi ca în mod firesc neajunsurile ei. Aceste neajunsuri sunt din zi în zi mai mici şi multe din îndrep­ tările de care vorbeşte d. Witt s’au înfăptuit şi la noi. Suntem departe mult în această privinţă de vremurile când abstracţiunile, memorizarea şi examenele istovitoare erau atotstăpânitoare. Din zi în zi se dă o atenţie tot mai mare reformelor noui şi din zi în zi profesorii noştri de toate gradele se arată mai convinşi de trebuinţa acestor reforme. In ce priveşte cu deosebire ştiinţele ex­ perimentale, o nouă eră începe acum cu schim­ barea programelor analitice.

Se rupe cu sistemul vechiu al învăţărei cunoş­ tinţelor date de-a gata şi se încearcă metoda după care elevul singur ia parte activă la aflarea ade­ vărului. Nu se va mai îngădui nici la noi un învăţământ al ştiinţelor experimentale în care experienţa, observarea şi judecata să nu-şi aibă partea ce li se cuvine. Prin munca depusă de unii profesori harnici şi cu tragere de inimă s’au în-

101

ceput şi la noi lucrările practice făcute de elevi.

De pe urma acestora, fizica şi chimia cu deosebire încep a nu mai fi ţinute de elevi ca obiecte de curată schingiuire. Dar şi aici, ca în toate celea, se cere răbdare şi continuitate în muncă. Şi va mai fi nevoe de oarecare sacrificii şi din partea statului. Se cere anume, pentru ştiinţele expe­ rimentale, material didactic şi localuri cu insta­ laţiile cuvenite. Avem toată încrederea de altfel că şi aceste cerinţi se vor aduce cât de curând la îndeplinire. In fruntea învăţământului stă astăzi omul căruia i se datoreşte avântul cel mare pe care l’a luat, pentru a nu mai fi oprit, reformele noi în învăţământ. (E vorba de Spini Haret).

X V II.

In amintirea lui Darwin.

Duminică 21 Septembrie (4 Octombrie) 19C8

In vremea noastră de jubileuri, când nu poţi desface un ziar, fără să dai de portrete de oa­ meni, de treabă ce e drept, dar a căror influenţă intelectuală n’a eşit din sfera îngustă a activităţei lor, şi ale căror pretenţii la atenţiunea noastră se sprijină numai pe faptul că-şi sărbătoresc jubileul lor de doctor sau de atâţia ani de ser­ viciu, în vremea noastră în care orice ziar înscrie pe fiecare zi, din orice călindar, câte o duzină cel puţin de fapte vrednice de pomenit, cu totul indiferente, s’a făptuit în tăcere, fără cântece şi sgomot, jubileul de aur al unui eveniment, a cărui însemnătate nu poate fi preţuită îndea­ juns. Prin el s’au deschis, pentru întreaga ome­ nire, drumuri noi de gândire şi care a influenţat adânc desvoltarea judecăţei, chiar şi în aceia cari erau indiferenţi sau duşmani faţă de el.

La 1 Iulie .1858, într’o şedinţă la Linnean Society din Londra, Charles Robert Darwin şiAlfred Russel Wallace au prezentat împreună me­ moriul lor: On the iendency of Species io forni varieties, and on the Perpeiuation of variei ies,

103

and Speci.es by natural Means of Selection, şi au pus prin aceasta piatra fundamentală a teoriei moderne a transformismului şi totodată temelia de neclintit a nemurirei lor înşişi.

In Germania, unde lumea e înclinată să neso­ cotească partea pe care Wallace o avea la des­ coperirea cea nouă, şi chiar să numească teoria nouă mai pe scurt Darwinism, se pune pătrun­ derea ei în lumea gândurilor către sfârşitul lui 1859, când a apărut marea operă darwiniană On the origin of Species. Această scriere era fructul copt al unei munci de douăzeci de ani, al unuia din cele mai mari spirite pe care l-a produs pământul, lucrare care nu-i nici astăzi sleită în toată adâncimea şi întinderea ei.

Dorinţa lui Darwin a fost atunci să dea mai întâiu tovarăşilor săi de meserie să guste din acest fruct. Aşa a luat naştere memoriul pentru Linnean Society. Prin anunţarea acestui memoriu a aflat atunci Darwin că şi Wallace avea ceva la fel în lucru. Prin mijlocirea prietenilor de amândouă părţile, amândoi învăţaţii ajunseră să publice împreună descoperirea lor. Ei au dat astfel lumii o dovadă strălucită de nepizmuire şi de adevăratul spirit de oameni învăţaţi. Era vorba doar numai de urmările muncii lor şi nici de cum de faima legată cu ele.

• * *. întâi Iulie trecut a fost prin urmare jubileul jiu numai al uneia din cele mai mari descoperiri

1G4

ştiinţifice a tuturor timpurilor, ci şi acela al unei frumoase fapte omeneşti, dată ca pildă. Pen­ tru aceasta numai, ar fi trebuit ca ziua aceasta să fi fost sărbătorită mai mult de cum a fost.

In realitate, şi-a amintit de ea numai Linnean Society şi a sărbătorit-o cu o şedinţă solemnă.

Poate că a fost de altfel mai nimerită o ser­ bare ca aceasta într’un cerc mai restrâns, ca să se poată vedea astfel mai bine, şi în mod obiectiv, măsura în care au luat parte la creaţiunea lor cei doi mari descoperitori. Nu trebuie să uităm de fel, că atât Darwin cât şi Wallace au publicat în toată viaţa lor numai rezultatele muncii lor liniştite şi continue. Amândoi n’au luat de fel parte la discuţia descoperirei lor, nici astăzi potolită, de care a răsunat întreg pământul, şi care adesea a degenerat în strigăte sălbatice.

Amândoi şi-au urmat liniştiţi, ca adevăraţi în­ văţaţi, drumul lor mai departe şi au înţeles chiar să se ferească de a fi îndumnezeiţi, păcat în care a căzut adesea câte un om mare. Darwin se îngrijea de starea lui bolnăvicioasă şi a trăit până la sfârşitul zilelor sale ca un pustnic harnic1) la 1) Glumeaţă şi caracteristică este întâmplarea pe care a povestit-o în şedinţă solemnă Lord Avondale (sir John Lubbock). Cu prilejul unei vizite făcute prietenu­ lui său Darwin In Beck-nham, acesta stătu de vorbă cu grădinarul şi întrebă ce fel de om e Darwin. «Om bun Şi tare de treabă; păcat numai că n’are nimic de făcut Isi pierde tot timpul plimbându-se in grădină si e in stare sâ se uite la o floare câte un sfert de ceas!».

\

103

moşia sa din Beckenharn, iar Wallace, plin do putere, s ra înfundat în pădurile seculare din arhi­ pelagul malaesic, pentru a se întoarce în patrie numai cu începutul bătrâneţelor. Singur supra­ vieţuitor dintre eroii zilei, a primit în şedinţa solemnă din acest an la Linnean Society medalia de aur bătută în amintirea marelui eveniment.

Ca şi alte dăţi mai înainte, a căutat să demon­ streze, în discursul său de mulţumire, că priete­ nului său mori, Darwin, i se cuvine toată gloria şi întâietatea.

După cum se ştie, acest drept a fost tăgăduit de mulţi, nu numai lui Wallace,. ci şi lui Darwin chiar. Un şir întreg de „adevăraţii” şi „întâi” descoperitori ai marelui adevăr a fost pus înainte; vom pomeni aici numai de Schimper şi Lamarck, mai ales. E chiar o modă să se numească Lamarckism şi Lamarckiani, mai ales în acele cercuri în care teoria transformismului şi urmările ei sunt aşa de urgisite, încât nu-i lasă Iui Darwin nici meritul de a fi autorul celor atacate.

E de altfel ceva obişnuit de a tăgădui orice merit acelora cari au dăruit ceva mare lumii. Ar fi de altfel o muncă de prisos a apăra drepturile lui Darwin. El şi drepturile lui sunt mărturii pentru vecie. * * * In realitate, însemnătatea covârşitoare a descoperirei a căreia existenţă de cincizeci de ani o sărbătorim anul acesta, nu stă numai în ideia

106

fundamentală a selecţiunii naturale, ci stă mai ales în chipul cel nou de a observa şi interpreta natura, sistem pe care Ta creiat Darwin pentru a-şi urmări şi desvolta ideia lui în toate direc­ ţiile. Până la ivirea teoriei selecţiunii, a domnit suverană sistematica, nu numai în botanică şi zoo­ logie, ci în toate tărâmurile ştiinţei omeneşti. Dar­ win ne-a arătat, poate fără să-şi fi dat el însuşi seama de puterea sistemului său, că putem să apucăm problemele şi altfel de cât de schelea unei sistematici care o îngrădeşte, că oare cum poate fi privită din lăuntru, şi că astfel se poate merge mult mai departe. Aceasta am învăţat-o întâia oară de la Darwin, şi întâiu în domeniul Biologiei. Ea poate fi folositoare şi pe alte tărâ­ muri ale ştiinţii omeneşti şi ne-a intrat până atâta în carne şi sânge, încât nu mai ştim cui trebuie să mulţumim pentru ceea ce cu atâta trufie nu­ mim astăzi „modern”.

Pentru ce, din capul locului, s’au declarat duş­ mani neîmpăcaţi ai darwinisnmlui reprezentanţii aşa numitelor ştiinţi morale, fără ca măcar să fi ştiut de ce e vorba? Nu doară din pricina blăstămatei istorie a maimuţii, ci pentru că a sim­ ţit în mod instinctiv, că eşea la lumină un mod nou de a gândi, care dădea ştiinţilor aceiaş valoare, dacă nu una şi mai mare, ca aceea în­ trebuinţată în disciplinele lor. Cu toate acestea s’au grăbit totuşi să se folosească ei însăşi de noul mod de gândire. Să ieie cineva o carte mai

\

107

-nouă de istorie, de filozofie, de teologie sau de drept şi să se întrebe dacă modul lor de expu­ nere şi de deducere a rămas cu totul neatins de felul nou de gândire, aşa cum a fost creat de teoria transformismului. Şi, pe de altă parte, să deschidă o carte a lui Darwin, acuma veche de jumătate de veac. Nu i se pare oare că a fost tipărită de abia eri, răpi­ toare şi convingătoare, deopotrivă de intere­ santă şi atrăgătoare pentru începător ca şi pentru specialist? Nici o carte din 1858 nu se citeşte la fel ca aceasta. In operile lui Darwin ne vorbeşte un om din timpurile noastre, şi numai cu încetul pricepem că e de al nostru, tocmai fiindcă noi suntem de ai lui, că el ni s’a încrezut nouă fiindcă noi mergem pe drumul pe care Fa deschis el. * * * Această cronică scurtă nu e menită de sigur să expună şi să preamărească, după cuprinsul şi importanţa ei, opera lui Darwin şi Wallace. Ea caută numai să arate că aceşti mari învăţaţi, în căutarea cauzelor fenomenelor vieţii, pun partea din lăuntru în locul celei din afară, în locul creierei prcfacerei, în locul încâtuşărei transfor­ marea, în locul siluirei trebuinţa. Se vede limpede că acest mod de intuiţie se poate aplica şi la alte tărâmuri ale ştiinţei şi că prin aceasta el duce la un progres extraordinar.

In această impulsiune stă influenţa adâncă pe

& B O B S20

10S

care întemeietorii teoriei biologice a transformist mului au avut-o asupra întregei noastre culturi.

Mi se va spune, că timpul merge neînduplecat înainte şi că întreg progresul mintal al omenirei e independent de amestecul persoanelor izolate.

Se poate, şi mă învoesc bucuros că de n’ar fi trăit unele din spiritele noastre cele mai mari, cultura tot s’ar fi desvoltat. Dar, ea ar fi fost îndrumată poate pe alte căi. Nu mai e nici o îndoială, că unele, puţine de tot, din minţile covârşitoare in­ tervin cu adevărat în desvoltarea noastră şi-i arată de fapt drumul.

Ne putem închipui oare desvoltarea poporului german, aşa cum e azi în toate privinţile, de n'ar fi trăit un Goethe sau un Bismarck. Poate că alte minţi ar fi luat conducerea, dar ar fi condus altfel. Tot astfel şi progresul modern ar fi fost altul de iTam fi avut un Darwin. Cum ar fi fost e greu de ştiut. *

*

*

E interesant cum au primit memoriul prezentat la 1 Iulie 1858 membrii de la Linnean Society: în tăcere adâncă. Să nu se creadă însă că adu­ narea de atunci a fost atât de impresionată de marele eveniment în cât nimenea n'a îndrăznit să ia cuvântul. Din contră, ea n’a înţeles de fel memoriul întreg şi l’a luat drept o prostie. Ceea ce ni se pare nouă aşa de natural, încât nici nu ne putern închipui că a trebuit să se înveţe anume

Şi să fie discutat, a trebuit să fie pentru siste­ maticii de atunci ceva de necuprins şi neînţeles. $i poate că ar fi rămas nepriceput, dacă şi Darwin şi Wallace nu ar fi avut înainte-mergători tare au bănuit mai mult decât au cercetat, din care pricină au şi fost atât de nedesluşiţi încât au fost înţeleşi numai la lumina transformismului clădit acuma, aceasta se iveşte numai cu Darwin Şi Wallace.

Ea s’a adeverit prin lupte aprigi. A găsit apărători aprinşi, cari au întins poate uneori prea tare arcul şi au nimerit dincolo de ţintă. Au fost vrăjmaşi cărora li s’a observat prea adesea că luptă pentru o dogmă şi nu pentru convingere. Şi peste această întreagă ceartă şi gălăgie s’a înălţat soarele unei descoperiri, a căruia zori cte acum o jumătate de veac au ajuns din ce în ce tot mai luminoase.

Noi însă, care umblăm în lumina lui liniştită, trebue să ne amintim că n'a fost mereu aşa, că au fost timpuri de adâncă întunecime, pe care am lăsat-o de mult în urmă, că părinţii noştri trebuiau să-şi caute drumul în amurgul care abia licăria, şi că a trecut o jumătate de veac de când a ieşit cuvântul: să se facă lumină din gura a doi oameni binecuvântaţi, cărora omenirea le este datoare recunoştinţă veşnică.

(Traducere după Prof. dr. Otio N. W ittt Prpmetheus, 2 Septembrie 1908).

Uep-

Pg cât de cunoscute ne sunt întrebuinţările cauciucului, multe şi de tot felul, pe atât de puţin se ştie ce este el, de unde se scoate şi cum se lucrează. Dacă nu putem spune cu toţii, că facem cunoştinţă cu el de cum ne naştern, întru cât am avut parte să fim crescuţi la sânul mamei şi nu cu bibironul, putem spune în schimb că ne slujim de cauciuc din cea mai plăpândă copilărie. în­ cepem a ne juca de mici cu păpuşile de gumă, care plâng uneori când le apăsăm pe piept, cu mingile de gumă, pe care le aruncăm în toate chipurile şi le prindem în toate felurile, cu gu­ mele de la pălărie saucualtele la fel, cu care aruncăm bucăţele de hârtie înspre alţi copii şi uneori chiar înspre catedră, când nu prea ştim de frica profesorului, sau cu care spargem geamurile, pe care le plătim apoi cu câte o bătae Pe care o ţinem minte până la bătrâneţe. In Şcoală, guma de şters e nedeslipită de creionul .pe care îl luăm de asemenea de mici; amândouă împreună sunt cele două arme moderne de care nu ne despărţim până ce închidem ochii. In afară

\

V

111

însă de aceste întrebuinţări, cauciucul mai are şi nenumărate altele, fără care nu ne-am putea închipui multe din industriile de azi, fără care nu s’ar fi putut face multe din descoperirile ştiin­ ţei moderne.

Pomenim pe scurt tuburile de cauciuc, de toate formele, de toate mărimile şi cu nenumărate în­ trebuinţări în laboratoare, în casă şi pe stradă, pneumaticele de bicicletă şi de automobile, şo­ şonii şi galoşii, mantalele de cauciuc, baloanele, invelitoarele pentru cablurile electrice, pieptenii şi maşinele electrice cu ebonit.

Cantitatea de cauciuc consumată pentru aceste felurite întrebuinţări şi pentru multe altele, s’a urcat în anul 1906— 1907 la 68.175 tone, în valoare de peste 600 milioane lei aur.

Avem aface prin urmare cu o industrie din ceie mai însemnate, asupra căreia se cade să spunem câteva cuvinte. Amănuntele cari urmează, sunt prescurtate dintr’un articol foarte interesant, pu­ blicat în revista germană Aus der Matur, din t5 Septembrie 1908. *

*

*

Cele dintâi ştiri despre obiecte de cauciuc sunt acelea de pe vremea descoperirei Americei.

Antonio de Herrera povesteşte că în a doua călătorie a lui Cristofor Columb în America, în \i\93— 1496, acesta a observat pe indienii din insula Haiti, jucându-se cu nişte mingi făcute

.

112"

din „gumă de pom’'; aceasta gumă era cauciuc curat. Tot cu această gumă îşi făceau indigenii şi haine prin care nu trece apa; acest obiceiu l’au imitat îndată şi Spaniolii. In 1736, vor­ besc de cauciuc învăţaţii francezi Condamine şi Bouguer, care fuseseră trimeşi de guvernul fran­ cez în Equator, ca .să facă acolo măsurători de meridian. Aceştia au trimes Academiei din Paris mingi făcute dintr’o materie negricioasă, care era numită în Quito tocmai cauciuc şi care era scoasă din pomi numiţi Iieve. Cam în ace­ laşi timp exploratorul francez Fresneau, a des­ cris un arbore de cauciuc care creşte în Guyana, numit în urmă Hevea guyanensis. îndată după aceasta a găsit cauciucul întrebuinţări technice. In 1763, hucquer şi Hârissant găsiră că acest cau­ ciuc se dizolvă în unele lichide organice, ca eterul sau oleul de terebentină. In 1768 începu a se lucra tuburi de cauciuc în chipul următor: se ungeau vergele de ceară cu soluţiune de cau­ ciuc în eter şi se lăsau să se svânteze la aer;' după ce se evapora astfel eterul şi rămânea pe vergeaua de ceară o pieliţă de cauciuc, se da a doua oară cu soluţiunea de cauciuc, se svânta din nou şi se repeta aceste două operaţii, până CG se ajungea la grosimea voită; atunci se punea iotul în apă clocotită; ceara se topea şi rămânea tubul de cauciuc. In 1772, marele om de ştiinţă Gnglez, Priestley, a găsit că acest cauciuc este

foarte bun pentru ştersul urmelor de creion de pe hârtie; O prefacere nespus de însemnată în industria ■cauciucului a urmat de pe urma descoperirei fă­ cută de Goodyear şi Hancook. Aceştia au găsit că prin acţiunea sulfului la temperaturi 'mai ridicate, — vulcanizare, — cauciucul se face nea­ semuit mai elastic şi mai trainic de cât produsul natural. In adevăr, cauciucul brut se întăreşte cu vremea şi mai ales prin răcire, chiar la -j-4°. O descoperire la fel a fost făcută în 1846 de către Parkes, care a arătat că vulcanizarea cauciucului se poate face şi la rece, înmuind materialul brut într’o soluţiune de clorură de sulf. De la această dată cercetările care au urmat au avut în vedere îmbunătăţirea mijloacelor de fabricare şi studierea fenomenelor care se petrec în vulcanizare. Faţă cu cererea mereu crescândă a preţului cauciucului natural s’a căutat fel de fel de substanţe care să-l înlocuiască şi s’au făcut încercări a se în­ trebuinţa şi cauciucurile vechi prin regenerare. *

*

?

Cauciucul se scoate din pomii Hevea care au fel de fel de varietăţi. Aceştia alcătuesc păduri întinse în Brazilia, pe malurile Amazonului, pre­ cum şi în alte regiuni din America centrală şi de miază-zi. Ei sunt înalţi până la 30 şi chiar 50 metri şi groşi de 2 jum. m. diametru. Plantele Landolphia, care dau de asemenea cauciuc, sunt 8

114

mai de grabă nişte liane, lungi până la 25 in­ şi groase numai de vreo 15 cm. Cel mai bun cauciuc vine din Brazilia - prin portul Para de unde se trage şi numele de cauciuc de Para.

Scoaterea cauciucului se face şi azi prin ace­ leaşi mijloace ca acum câteva sute de ani în urmă. In luna lui Iulie, cu începutul secetei, cu­ legătorii, numiţi Seringueiros sau Caiicheros, se mută în regiunile mlăştinoase de pe malurile Ama­ zonului. Din cauza frigurilor care bântue prin aceste locuri şi din cauza vieţei cam grele, euro­ penii nu se pot ocupa cu aceste munci. De aici urmează un mare neajuns; nu e cu putinţă un control serios şi nu se poate pune capăt pus­ tiirilor făcute de indigeni. Fiecare Seringueiro ia autorizare pentru o anumită întindere de pă­ dure, — o estraiă, — care cuprinde între 100 şi 150 pomi. După ce-şi face coliba îşi deschide poteci la arborii din care va lua cauciuc. Cu o securice face tăeturi în coaja copacului, tăeturi cari trebue să fie destul de adânci ca să curgă destul lapte cu cauciuc din ele, şi nu prea adânci ca să nu rănească arborele şi să-l omoare. Forma tăieturilor este schimbătoare. Sub fiecare crestă­ tură se pune câte un pahar de tinichea, în care se adună laptele de cauciuc. Cuprinsul de la mai multe pahare se adună într’o tidvă, calebassc.

Cam după o săptămână se face o altă cres­ tătură şi tot aşa mai departe tot sezonul, în care timp se face până la 20 tăeturi. O sută de pomi

115

pot să dea la o singură crestătură vre-o 36 litri de lapte, ceeace face cam 24 kg. de cauciuc.

In unele regiuni cu totul bogate se poate lua până la o tonă de cauciuc de la o sută de arbori.

Cea mai bună recoltă se capătă după ce se coc fructele. In timpul înflorirei, se urcă sucul în sus şi lucrările sunt întrerupte. Un pom începe să dea lapte de pe la 15 ani; cea mai mare can­ titate începe să o dea pe la 25 ani şi merge cu •ea până la o vârstă foarte înaintată.

Laptele cules în tidvele de bostan trebueşte închegai cât se poate de repede ca să nu se strice în urmă. Această coagulare se face într’un aparat simplu numit fumeiro. In acesta se ard un fel de nuci de palmieri cari dau mult fum. Se crede că acest fum cuprinde substanţe antiseptice, ca de pildă creozotul, care distruge bacteriile. Lucrătorul moaie în laptele de cauciuc un fel de băţ cu mă­ ciucă în vârf şi îl ţine apoi în fum. In acest timp se pierd substanţele volatile, iar cauciucul rămâne pe băţ sub forma unei pojghiţe mai sub­ ţiri de cât un milimetru. Aceste două operaţii se repetă până ce se capătă un bulgăre de gro­ simea voită. Atunci se taie acest cocoloş în două şi se desprinde de pe măciucă, cu care se lu­ crează mai departe în acelaş mod. Lucrătorii îndemânatici pot lucra astfel până la 3 kg- P2 ceas. Aceste mingii sunt date în comerţ sub nu­ mele de „parafină’’. Din rămăşiţi se scoate „Vara entrefina”, un produs pe jumătate fin, şi un altul

116

şi mai prost „cap de negru”. Şi mai primitiv sescoate cauciucul din lapte în Africa, unde lucră­ torii coagulau laptele scurgându-1 pe piept. Acest mijloc avea între altele şi neajunsul că se pro­ ducea prea puţin cauciuc. Astăzi coagulează cau­ ciucul african cu apă sărată, cu care se ung crestăturile făcute în copaci.

Se capătă astfel ghemuri cari sunt date în comerţ cu greutatea cuprinsă între 390 şi 809 grame. * * * ‘ Cauciucul acesta brut dat în comerţ cuprinde şi alte materii; ca lemn, albumină, materii minerale care trebuesc îndepărtate. Pentru aceasta se în­ moaie cauciucul în apă clocotită şi se frământă între cilindri printre care curge apa care spală materiile străine, ca nisipul şi altele. La urmă se capătă un fel de piei subţiri de cauciuc care sunt uscate între 39 şi 40 grade. *

* * Intre proprietăţile cauciucului amintim urmă­ toarele. Cea mai însemnată e de sigur elastici­ tatea lui, pe care o pierde prin răcire'. Se topeşte la 139 grade descompunându-se în parte.

Nu se disolvă nici în apă, nici în alcool, ci în eter, benzină, oleu de terebentină. E o hidro­ carbură care se înrudeşte cu terpenele. Se com­ bină cu sulful pentru a da cauciucul vulcanizat,. care nu se disolvă în corpii arătaţi mai sus, şi

117

care e elastic chiar şi sub 0°. După cantitatea de sulf întrebuinţată se capătă un cauciuc moale sau un cauciuc tare care cuprinde 33 la sută sulf.

Vulcanizarea în cazul din urmă cere 12 ceasuri,, iar în cele dintâiu numai 1 sau 2 .

In ce priveşte modul de lucrare a cauciucului în industrie se înţelege lesne- că nu poate fi descris în câteva rânduri aici. Vom da numai câteva exemple. Foile de cauciuc se lucrează întinzând o soluţiune de cauciuc, pe o pânză anu^ mită şi lăsând să se usuce. Mănuşile de gumă întrebuinţate în chirurgie se fabrică înmuind mâini de lemn în soluţiuni de cauciuc, lăsând să se evaporeze disolvantul şi vulcanizând la rece mă­ nuşile astfel formate. Baloanele de gumă între­ buinţate în meteorologie se fabrică la fel, în­ muind sfere mari de sticlă în soluţiuni de cauciuc.

Aceste baloane se umflă cu hidrogen, şi li se dă drumul în sus împreună cu instrumentele cuve­ nite, care trebue să scrie temperatura, presiunea şi alte fenomene. In regiunile înalte ale atmos­ ferei ele se umflă din cauza rărirei aerului şi în cele din urmă plesnesc şi cad în jos. După un alt sistem de fabricare se bate bine într'o piuă încălzită cauciucul ce este de lucrat. Se capătă la urmă un cilindru care este tăiat în plăci.

Tuburile de cauciuc se fabrică sau din panglici care sunt înfăşurate pe o vergea de grosimea voită, cum se fac tuburile d2 ţigară, şi se lipeşte în urmă marginele, sau se toarnă, trecând pasta

118

cuvenită prin ţevi anumite. Gumele de legat pa­ chetele sunt tăiate din tuburi cu diametrul mare.

Mingile de gumă se fabrică astfel. Câte patru foiţe de formă potrivită se lipesc împreună ca să formeze un tot închis; se pune înăuntru puţin carbonat de amoniu şi se introduce totul în forme sferice unde se încălzeşte la temperaturi înalte.

Prin acţiunea gazului care se desvoltă se naşte o presiune care apasă masa de cauciuc şi’l sileşte să ia forma de minge. După răcire, din cauză că mingea se sbârceşte, se introduce aer sub pre­ siune şi se lipeşte cu gumă deschiderea prin care s’a făcut această introducere de aer.

Din cele spuse până aci se vede lămurit ce importanţă mare are cauciucul, şi de ce se fac atâtea încercărri ca să se obţie deadreptul prin sinteză. Din nefericire nu s’a ajuns încă la acest rezultat.

XIX.

Terra Sigillata.

Duminică 30 Noembrie (l3 Dec-) 1 S08

Legiunile romane, cari au fost trimise să ţie în frâu nenumăratele popoare subjugate, joacă în istoria technicei un rol pe care nu-1 putem preţui îndeajuns. Vreunul dintre cetitori va întreba.cu mirare cum e cu putinţă aceasta.

Ce are a face desvoltarea paşnică a indus­ triilor cu războinicii cari au intrat cu foc şi cu moarte în liniştitele colibe de pădure ale stră­ moşilor noştri? Şi totuşi e aşa. De sigur nu se gândea nimeni la artele din timpul păcei în vremea războaelor descrise de Caesar în războiul galic.

Dar după ce se sfârşeau luptele şi se serbau izbânzile, mai rămâneau atunci în provinciile cu­ cerite o parte din legiuni cari să le păstreze pen­ tru Romani tributare şi supuse. Şi termenul pe care legionarii trebuiau să-l facă în ţară străină, . înainte de a putea spera să vadă din nou ţăr­ murile patriei, dincolo de Alpi» era lang pe acele vremuri din lipsă complectă de mijloace de co­ municare. PG atunci nu erau permisii în fiecare au, în timpul cărora să fi luat cineva acceleratul

120

şi să se poa’ă întoarce repede în patrie.

A fi trimes în acele vremuri să comanzi în Galia, Germania sau Britania însemna o despăr­ ţire mai lungă şi mai serioasă de cele deacasă de cât o trimitere din ziua de azi în China, în Africa ele sud sau în Australia.

Era oare o minune ca în aceste împrejurări să caute războinicii să fie cât mai în voe în ţara inamică? Duşmăniile erau date la o parte şi se legau prietenii cari ajungeau până la dra­ goste, însurătoare şi încuscrire. Capete micuţi şi blonde cu ochii negri, sau ştrengărite cu coada neagră, cu ochii albăstrii cenuşii de nimfă, dau dovadă de legăturile făcute între miază-noapte şi miază-zi; câte un legionar roman îşi uita dorul de ţară în braţele moi ale unei femei germane, dor care trebuia să se trezească în urmă în strănepoţii lui. Şi nu le era oare cu mult mai bine aici, de cât în suprapopulata Italie, să vâneze în pădurile fer­ mecătoare, să pescuiască în apele umflate şi să pue în hambare rodul unui pământ virgin, şi pe care pământul stors de la Roma şi de la Neapol nu-1 mai dădea de mult?

Soldaţii îşi făceau colibe frumoase, iar coman­ danţii castele mari de ţară cu grădini întinse şi băi luxoase, cum se mai văd şi astăzi în unele locuri, ca de pildă în insula Wight, unde au mai rămas încă. Cât lux era în aceste case ne arată comorile de argint găsite la Hildersheim. Aceasta

121

ne-o arata şi săpăturile de la Solburg, unde pe lângă lucruri de întrebuinţare zilnică au fost găsite şi altele cari arată o viaţă cu totul rafi­ nată. Romanii urmau acelaş principiu cu care Englezii în zilele noastre încetăţenesc trebuinţi în unele ţări, în cari nu erau cunoscute nici mă­ car din nume; ei caută să trăiască şi în ţară străină aşa cum sunt obişnuiţi în patria lor. *

*

-4

Cum îşi procurau însă - legionarii plăcerile şi mulţumirile romane într’o ţară străină şi într’o vreme în care nu erau legături de comerţ inter­ naţionale? Se putea fireşte să umble anevoe neguţătorul roman cu mărfurile lui din loc în loc, se putea deasemenea ca muniţiunile armatei care pleca din patrie să cuprindă şi rezerve bo­ gate din lucruri de tot felul.

Dar, toate acestea nu puteau fi deajuns. Tre­ buia să se sădească în provincia cucerită mese­ riile din patrie şi să se facă într’una lucruri de tot felul, pentru ca şederea mai multă vreme în ţară străină să poată fi plăcută. Războinicii îşi aduceau atunci aminte de meseriile învăţate în tinereţea lor şi cu cari se îndeletniceau în patrie înainte de a se fi hotărît să urmeze acvila ar­ matei lor. Omul de ţară se întorcea din nou la lucratul pământului, olarul de altă dată lucra lutul găsit în ţară străină, iar lucrătorul de me­ tale lucra mineralul bogat al cărui preţ „bar-

____

122

U

•V' //. " , '• 7/ //

II.

barii” nu ştiau să-l preţuiască. Şi cu toţii găseau ucenici* ascultători în tineretul poporului subju­ gat, ucenici destul de deştepţi şi doritori să înveţe un meşteşug la cari nici nu gândeau şi pe care aveau să-l ducă mai departe după ce i-a înţeles odată însemnătatea lui. Aşa au ajuns le­ gionarii romani sa fie maeştrii la învăţatul me­ seriilor pentru popoarele cucerite de ei şi puţin civilizate şi purtătorii unei civilizaţiuni care creş­ tea într’una. Aşa se explică de ce nu numai câm­ piile Italiei, ci şi acelea a mai tuturor ţărilor din Europa, au bogăţii de antichităţi romane.

Cu oarecare uşurinţă şi siguranţă se poate urmări această desvoltare, mai cu seamă la acele lucruri cari au fost mai puţin expuse prin starea în pământ la acţiuni stricătoare. Pe când cele mai multe din lucrările romane în lemn au putrezit şi s’au măcinat, lucrurile de metal au fost păs­ trate mult mai bine. îmi aduc aminte de o colecţie importantă de chei şi lacăte de la Saalburg. Dar mai strălucit ca toate îşi arată lucru­ rile de sticlă şi de lut puterea lor de rezistenţă la dintele timpului. Chiar şi în stare sfărâmată, ca hârburi, ele formează obiecte de studiu pre­ ţioase şi interesante.

Printre lucrurile de pământ cari au fost gă­ site cu miile şi răsmiile de exemplare, un fel din ele joacă un rol cu totul deosebit. Sunt ceşti şi vase, urne şi medalii, de obicei mici şi simple, dar cari se deosebesc printr’un lustru

123

gras şi jumătate mătăsos şi printr’o • culoare roşie aprinsă. Ele par că nici nu sunt făcute din lut, ci din ceară roşie de pecetluit. Poate că şi de aceea şi materialul din care sunt făcute se numeşte „terra sigillata”, cu toate că acest nume se poate trage în rândul întâiu din faptul că din acest pământ erau făcute formele în cari erau turnate medaliile şi peceţile. * * * . Din ce e făcută terra sigillata? Cum era ea pregătită şi prelucrată? Acestea erau întrebă­ rile pe cari anticarii le puneau chimiştilor. Chimiştii nu putură răspunde deodată, iar anticarii păreau că se bucură cu răutate. Poate că această bucurie răutăcioasă e cea mai curată dintre bucu­ rii. Una din dorinţele anticarilor, cu greu de îndeplinit de către chimişti, e de obiceiu aceea că obiectele a căror natură şi compoziţie ei do­ resc să o cunoască, trebue să fie analizate în aşa fel încât nici să le strice, nici să le dizolve.

Sau, când se permitea aceasta, cantităţile date sunt aşa de mici încât din cercetarea lor nu se poate înţelege aproape nimic. La terra sigillata, din fericire, n’a fost nevoe de aşa ceva, de oarece a fost găsită în felurite locuri în cantitate mare, aşa că şi anticarii se învoiau să se sacrifice câteva hârburi. Ici şi colo câte un chimist şi câte un ceramist studiau hârburile, fiecare în felul

124

\\

lui. Şi cu toţii au ajuns la acelaş rezultat, anume la nici unul.

Arheologii însă ţineau din timp în timp conferinţi lungi, în cari făceau o adevărată risipă cu spiritul lor pătrunzător dat lor de la natură.

Din mii de amănunţimi, pe cari orice alt muri­ tor le-ar fi trecut cu vederea, din stilul obiectelor, din inscripţiile descoperite ici şi colo, din zgârâituri şi urme de degete cari abia se văd, scoteau ei cele mai minunate şi întinse încheeri. Partea cea mai interesantă a acestor lucrări măreţe era, că nici unul din domnii anticari nu se potriveau în păreri cu un altul.

Da, ziceau anticarii, chimiştii şi numai chiniiştii sunt vinovaţi, ei cari nu vor să ne spună din ce e făcută terra sigillata. De am fi avut chimişii de talia lui Pettenkofer, care a ghicit natura Hematinonei, atunci am fi fost de mult departe!

Chimiştii însă asigurau că sunt străini de orice vină. Ei ar fi stabilit că terra sigillata nu se deosebeşte întru nimic de pământul roşu cu totul obişnuit, care a fost copt la o temperatură joasă. De sigur, când se pune în formă şi se coace pământul nostru roşu nu se capătă terra .sigillata, ci cu totul altceva. urmă au venit din nou archeologii cu spi111 « pătrunzător. Şi au zis, se găsea odată, ritu ., , italia, un pământ roşu, care era cu Probd \tfp l decât toate celelalte şi care prin totul 3 da i terra torta sigillataCând un olar din Galic .coacere sig

sau Germania sau Britania sau Dacia voia să facă oale din terra sigillata, atunci trebuia, n’avea încotr’o, să scrie la proprietarul gropilor cu acest pământ rar şi să comande un pachet poştal de acest pământ. Că pe atunci nu era poştă pentru pachete, aceasta e un amănunt secundar, ca şi împrejurarea că noi astăzi, care avem din fe­ ricire poştă pentru pachete, tot n’am putea avea un pachet din acest pământ minunat. S’a isprăvit toiul, cum se isprăvesc toate, când te tot slujeşti de un lucru. Păcat că n’a mai rămas nici măcar atâta ca pentru o mostră fără valoare care în orice caz ar fi ajuns pentru o analiză. Oricum, s’a deslegat astfel problema principală, anume de ce astăzi în secolul al douăzecilea, aşa de industrial, e cu totul cu neputinţă să imităm pe olarii vechi şi să facem obiecte din terra sigillata.

Da, Romanii vechi erau cu adevărat nişte posnaşi! £ * # > i Aşa şi-a găsit problema veche deslegarea ei, şi toată lumea era mulţumită. Dar, s’a întâmplat pe urmă ceva ciudat.

Ici şi colo se tot iveau fermecătoarele ceşti mici, vase şi medalii de terra sigillata. Erau aşa de noi, aşa de curate şi de nesgâriate, ca şi cum n’ar fi stat în pământ două mii de ani. Şi unele din ele purtau o inscripţie ciudată şi plină de secret, mai ales în fund ,,D. R. P.” Ce putea să însemne ea? „P” însemna fireşte Populus şi

126

„R” Romanus, dar însemnarea lui „D” n’o putea găsi nimenea. Una din medalii avea o inscripţie care se citea bine de tot. Chipul unui om, cu barba şi mustăţile ascuţite, era înconjurat de cu­ vintele: Gusiavus-Adolphus-Rex, o latinească de al cărui înţeles nu se îndoieşte nici un elev din clasa a patra. Dar istoricii nu ştiau în ce capitol din istoria veche trebue să pue pe regele Gustavus Adolphus.

Dar, şi această problemă nouă trebuia să-şi găsească deslegarea ei. In vreme ce atâţia oameni învăţaţi îşi spărgeau capul cu terra sigillata, un modest olar german, domnul Fischer, în S-.ilzbach, în Oberpfalz, poate un urmaş al legiona­ rilor romani care acum două mii de ani veniseră la vechii Bajuvari şi-i învăţaseră să facă din lut ulcioarele aşa de căutate şi azi în Bavaria, a descoperit din nou terra sigillata, şi a luat pentru fabricarea ei un Deatschcs-Reichs-Patent.

Pentru aceasta ar fi avut chiar şi atunci drept când şi-ar fi scos procedeul de fabricare dintr’un loc neînţeles încă din Tacitus. Descrierea unui mijloc de fabricare, publicat undeva, are numai atunci drept de oprire asupra luărei unui brevet când acea publicare a apărut în cei din urmă o sută dc ani. Tacitus însă e cu mult mai vechiu şi şi-£ făcut- cinste numelui său cu privire la terra siilicita anume nu spune nimic.

Pentru acest cuvânt d. Fischer a făcut foarte bine că n’a intrat de fel în vorbă cu Tacitus*

127

El s’a încrezut în geniul său şi acesta l’a condus să găsească ceea ce n’a căutat, anume terra sigil/ata mult discutată. Azi poate oricine să ci­ tească în brevetul respectiv cum se face această minunăţie. Nici nu-i ceva greu, numai trebuia găsită.

Dacă cititorii mei se gândesc: Acum vine focul de artificii, acum ne spune dânsul secretul, care nici nu mai este secret, de oarece e scris într'un brevet public, — atunci se înşeală.

Vreau să fac şi eu odată, şi am motivul meu, ca autorii romanelor senzaţionale. După ce am pus în joc toată arta mea ca să ridic la maixmum aşteptările cititorului, iau zâmbind condeiul, trag încet şi cu băgare de seamă o liniuţă şi scriu: va urma.

(D in nefericire , n\>m m ai tradus la timp .această urmare şi acum nu am mai g ă sit-o).

XX.

Ylang-Ylang 25 Decembrie (7 Ian-)

Printre parfumurile cele mai plăcute se numără oleul scos prin destilarea florilor de Ylang"Ylang El aduce cu mirosul de zambile şi se mai numeşte pe nedrept şi oleu de orchidee.

Această numire este greşită pentru cuvântul că Ylang-Ylang este un pom (Canangiam odoratiun Baill), care face parte din familia anonaceelor şi nu din a orchideelor, cari nici nu sunt pomi / Oleul de Ylang-Ylang e din an în an tot mai răspândit şi găseşte mereu întrebuinţări tot mai multe. Această răspândire se datorcşte fireşte preţului său care e'din ce în ce mai mic. Pe când, acum 35 ani, un kilogram costa 2590 lei, astăzi costă calitatea cea mai bună numai 500. lei; se găsesc cantităţi mai proaste cu preţul de,80—180 lei kilogramul.

Pomul Cananga este de baştină în Filipine, Java şi alte insule din Oceanul Pacific; el a fost aclimatizat însă şi în alte ţâri tropice cu o climă la fel. El înfloreşte iot anul aproape şi

129

dă o mulţime de flori pline de miros care sunt destilate cum se ia din pom.

Numele Ylang-Ylang (uneori şi alang-alang) înseamnă „floarea florilor”. In adevăr, cine cu­ noaşte mirosul acestui oleu de calitate bună, gă­ seşte foarte firesc că această floare a fost înăl­ ţată în ţara ei la rangul de regină a lumei flo­ rilor, aşa cum e la noi trandafirul, cu toate că de altfel între amândouă mirosurile e o deose­ bire foarte mare. In comerţ trece ca adevărat oleu de Ylang-Ylang numai acela care e adus din Fiiipine, cel adus din alte ţări se numeşte Oleu de Cananga, care e scos şi el tot din Canangium odo ratam. * * * Distilarea florilor se poate face în condiţiuni bune numai în fabrici cu instalaţiuni perfecţio­ nate. Fabricele mai mici dau.o calitate mai proastă, care avea trecere altă dată, dar care acum se poate vinde numai cu preţuri foarte mici.

Cultivatorii culeg florile numai în timpul nopţei şi le duc la fabrică dis de dimineaţă. Lucru ciudat e că fabricele nu au grădinele lor proprii, şi că prin aceasta sunt la cheremul grădinarilor.

Aceştia fac tot felul de şmecherii ca să câştige cât mai mult. Aşa, printre altele, ei obişnuesc să ţie florile în apă înainte de a le vinde şi de a le face astfel să tragă mai mult la cântar. Se înţelege lesne că tot în acest scop ei mai pun 9

130

printre flori şi frunze, crăci şi alte celea. Fabri­ canţii cunosc prea bine aceste înşelătorii, însă n’au ce face, trebue să le sufere de frica con­ curenţei.

Dacă ne gândim că un kilogram de oleu de Ylang-Ylang de calitatea cea mai bună se scoate din 350—4C0 kgr. de flori şi că acestea singure costă 300—350 lei, afară de cheltuelile de dis­ tilare, atunci se vede că nu e tocmai mare câş­ tigul fabricanţilor. Noroc, că mai scot vre-o 750 kg. de oleu de calitatea a doua, care mai face vre-o 130—135 lei. Până acum câţiva ani, ma­ terialul brut era de calitate destul de bună în Manila. De un timp încoace însă se adaogă mereu cam 25 la sută flori necoapte, cari cuprind fireşte mai puţin oleu, de oarece la plantele mirositoare parfumul se formează în timpul coacerei. Con­ curenţa din timpul din urmă a urcat pe deoparte preţul materialului brut şi pe de alta i-a stricat şi calitatea. La aceste neajunsuri se mai adaogă şt următorul. Proprietarii de grădini închiriază pomii la lucrătorii mai săraci. Pentru un pom bine crescut se plăteşte în timpul culesului 5 lei pe lună. Un pom trebue să producă astfel cel puţin 80 kg. de flori ca să se acopere cheltue­ lile de lucru şi arenda. Florile cele mai bune sunt culese în Mai şi Iunie, dar culesul ţine până în Februarie din anul următor.

131

Nu se ştie cam cât e de mare exportul acestui oleu din Filipine, de oarece datele statistice arată greutatea bruto din care vreo nouă zecimi e a împachetatului. Se ştie însă sigur că producţia a mers tot crescând. Sub domnia spaniolă, se exporta cantitatea brută de 1000— 2000 kg. pe an. In anul 1900 exportul a fost de 19.000 kg., iar în 1906 de 28.000 kg. Pentru cei din urmă doi ani, socotind o zecime din greutatea bruto, cantitatea de oleu de Ylang-Ylang expor­ tată a fost de 2700—2800 kg.

Pentru fabricarea unui oleu de calitate bună se cere ca distilarea să se facă în condiţiuni cât mai bune şi ca florile întrebuinţate să fie coapte.

Mai toate fabricele din Manila fac distilarea la fel; numai ici şi colo e câte o particularitate pe care o păstrează, cu cea mai mare taină.

Distilarea trebue să se facă cu încetul şi să fie oprită la timpul cuvenit. La început trece la distilare oleul de calitatea cea mai bună, şi după câtva timp începe să treacă un altul mai puţin bun; atunci e momentul să se culeagă acesta din urmă într’un vas aparte. Deosebirea se face cu nasul, după miros. Acest fapt atât de simplu şi de important totodată nu vor să-l înţeleagă fabricanţii, mai ales cei din provincie. Cu toate că florile sunt tot aşa de bune ca în Manila, şi cu toate că sunt mai eftine, oleul fabricat de ei e de calitate cu mult mai proastă ca cel de Manila. Ei caută să fabrice cât mai mult şi de

aceia dau un oleu de calitate mai proastă.

O fabricare cu adevărat raţională va fi cu putinţă numai atunci când fabricanţii vor avea grădinele lor cu pomi şi când vor supraveghia ei singuri culesul florilor. Din cercetările făcute s’a găsit, că florile coapte dau de două ori atâta oleu de calitate bună, cât dau cele crude.

S’a vorbit adesea de falşificarea oleului de Ylang-Ylang.

In Manila nici nu poate fi vorba de aşa ceva, care ar fi apoi o nebunie curată. Pentru o falşificare ar trebui să se întrebuinţeze alcool, oleu de terbentină, sau alte oleuri cari toate se pot găsi cu cea mai mare înlesnire. Faptul principal e însă, că o adăugire numai de 10 la sută de ma­ terii străine coboară valoarea oleului la cel puţin jumătate.

Dar, dacă nu poate «fi vorba de falşificare de către fabricanţi, nu mai rămâne nici o îndo­ ială că la desfacerea în cantităţi mici au loc tot felul de falşificări; e destul să ne gândim că avem aface cu o marfă care se vinde cu 50 de bani gramul.

A mai fost vorba şi de un oleu de YlangYlang făcut chimiceşte. Nici această învinuire nu g adevărată. Acest oleu e un corp cu desăvârşire de complicat în ce priveşte compoziţiunea lui chimică. Analiza chimică n’a fost încă în stare să arate toate părţile alcătuitoare cari s’au adu­ nat laolaltă în această floare tropicală. După

133

cât sc parc, sunt cel puţin vreo 15 corpuri în acest oleu. Printre aceştia sunt: benzoaţi, acetaţi, formiaţi, salicilaţi, antralinaţi, valerianaţi, eu~ genol, kreosol, safrol, ş. a.

Chimistul Raymond F. Baco ti, care s’a ocupat mult cu studiul acestui oleu, a încercat să facă un amestec de această substanţă, şi a căpătat un corp care aduce la miros cu Ylang-Ylang, dar care nu se aseamănă în totul cu cel natural. Cu deosebire mirosul natural e mai trainic şi mai tare.

La faţa locului, unde creşte pomul Cananga, acest amestec artificial nu poate face nici o con­ curenţă pai-fumului natural. In ţările celelalte însă vor fi fiind multe parfumuri cari poartă numele de Ylang-Ylang, dar cari n’au nimic aface cu floarea zânelor din regiunile tropicale.

Hârtia de ziare şi Pustiirea pădurilor în Statele-Unite 23 Ianuarie (6 Februarie) 1909

Ca la noi şi aiurea. Locuitorii Statelor-Unite au făcut multă vreme cu pădurile lor ceea ce mai facem şi noi astăzi cu ale noastre: le-au tăiat fără nici o socoteală. Pentru a desfunda pământul şi a economisi câteva zile de muncă, fermierii ardeau păduri întinse de zeci de kilometri pătraţi.

In modul acesta a fost despădurită toată partea de apus. Se vedea bine cât de repede se întindea pustiirea, dar nu se lua nici o măsură, pentru cuvântul numai că mai rămân destule şi prea destule păduri încă în partea de răsărit. Astăzi au început să se trezească şi să vadă cu durere că şi acestea din urmă se apropie de sfârşit.

Preşedintele Roosevelt a dat alarma în câteva mesagii, a numit adevărate hoţii ceeace s’a făcut cu pădurile şi a cerut măsuri de apărare.

Serviciul pădurilor din Statele-Unite preţuieşte la 100 miliarde picioare cubice de lemne tăiate, în vreme ce pe fiecare an cresc numai 39_40 miliarde de picioare cubice. Consumarea anuală e prin 'prmare de trei ori mai mare de cât creş\

135

terea. Acest serviciu crede că în 35 ani vor fi pustiite toate pădurile din Statele-Unite, de se va merge tot aşa ca până azi. Consumarea de azi nu poate să dea însă cu nici un chip înapoi. Pro­ gresele de tot felul fac să crească întrebuinţarea materialelor brute chiar şi în ţările unde popu­ laţia nu suferă o creştere prea mare. Cu atât mai puţin poate fi vorba de o stare pe loc în această privinţă într’o ţară ca Statele-Unite, unde populaţia creşte pe fiecare an cu IV2— 2 milioane de oameni, mai ales prin colonizări. Nici o ţară din lume nu arată 6 creştere atât de vădită ca Statele-Unite în consumarea materiilor brute; lem­ nul şi cărbunele cu deosebire se cheltuesc din an în an tot mai mult. Lemnul e întrebuinţat pe o scară cu mult mai mare de cât în Europa la clădirea caselor; numai pentru şindrilele de aco­ periş se cheltuesc 2376 milioane de picioare cu­ bice, adică a 14-a parte din ce creşte într'un an.

Cantităţi mari de lemne sunt întrebuinţate apoi la drumurile de fer, ca traverse, poduri, stâlpi, precum şi la distilat în diferite scopuri. Dar, în cantităţi uriaşe e întrebuinţat lemnul la fabricarea hârtiei de ziare.

Fabricarea hârtiei de lemn a început în America de Nord în 1867, dar a luat un avânt mai mare numai din 1890. In cei din urmă 18 ani, hârtia de lemn e fabricată în cantităţi atât de mari în cât se face cu ea o risipă care întrece orice mar­ gine de către oricine, începând cu editorii de

136

ziare şi sfârşind cu negustoraşii mici de prin sate.

Aproape 3 cincimi din hârtia de tot felul e fabricată din brazi, o cincime din plopi şi o cincime din alte feluri de pomi. Pădurile din Anglia Noua, New-York şi Pensii vania cuprindeau în 1867 aţâţi pomi, încât ar fi ajuns pentru tot­ deauna, de ar fi fost tăiaţi cu chibzuială. Aceste state nu mai au azi aproape de loc păduri, din cauza populaţiunei lor dese şi a instalaţiunilor industriale de tot felul şi mai cu seamă a morilor de hârtie. Acestea trebuesc să-şi aducă astăzi lemnăria din statele mar îndepărtate, ca Wiscosin, Minnesota, Michigan, Oregon şi Washington, unde nu se află încă fabrici multe de hârtie. Când se aşează însă şi prin aceste părţi câte o moară de hârtie, apoi potopeşte pădurile de prin prejur cu o iuţeală de neînchipuit. Din aceste pricini se aduce astăzi lemne până şi din Canada, cu toate că sunt taxe vamale cuprinse între 7 şi 25 lei pe tonă.

Ceeace e şi mai îngrijitor însă e faptul că fabricarea hârtiei e tot mereu în creştere. Intre anii 1900 şi 1905, producţia a crescut de la 3 şi 4 jum. miliarde pfunzi la 5 jum. miliarde pfunzi, adică 56 la sută. Din această cantitate atât de mare, jurnalele şi revistele au consumat în 1900 cam 1 miliard de pfunzi, iar în 1905 cam 1800 milioane pfunzi, adică cu o creştere de 69 la sută.

Această creştere în producţia hârtiei se trage de la perfecţionarea maşinilor cari produc astăzi \

137

pe minut de două ori atâta hârtie de cum pro­ duceau cu câţiva ani în urmă. La această perfec­ ţionare a maşinşior trebue să mai socotim creş­ terea ediţiilor şi numărul ,paginelor de la ziare şi reviste.

Numărul ediţiilor tuturor ziarelor americane ar fi fost la 1890 de 2 miliarde exemplare, iar în 1905 de 10 şi jum. miliarde. Pentru fiecare lo­ cuitor venea în 1905 cam 125 numere de reviste şi jurnale, iar în 1880 numai 41'.

La aceste două cauze ale pustiirei pădurilor se mai adaogă a treia. In ultimul timp s’a mărit mult nu numai numărul ziarelor şi revistelor, ci şi mărimea şi greutatea lor. In 1880, cântăreau 1000 de exemplare 91 şi jum. pfunzi, în 1890 această greutate era de 118, în 1900 de 137, şi în 1905 de 176 pfunzi, adică aproape de două ori mai mult ca în 1880. Numărul foilor a mers şi el crescând. In 1880 veneau în millociu 4,4 pagini de număr, iar în 1905 tocmai îndoit.

Această mărire de format stă în legătură cu mai multe cauze, dintre cari gustul de citit vine în rândul întâi. Cine a vizitat America de nord ştie că Americanul are o adevărată patimă de citit; el citeşte în tramvaiu, în tren, ori unde şi ori când are un minut liber. Altă cauză e intro­ ducerea maşinelor pentru culesul literilor, care face cu putinţă tipărirea unui număr mai repede şi cu personal mai mic de cât culesul cu mâna.

Intre 1890 şi 1900 au introdus aproape toate

138 ziarele mari maşini de acestea în tipografiile lor.

In 1900 erau în activitate cam 4000 maşini decules, iar în 1905 numărul lor a ajuns la 6000.

Cantităţi mari de hârtie consumă ziarele ame­ ricane pentru numărul de Duminică. Ziarele ger­ mane, cari au acest număr special în destul de mare, consumă numai o părticică din cât cheltuesc cele americane. La foaia principală se adaugă suplimente peste suplimente. Ştiri politice, romane, părţi humoristice, articole de modă, anunţuri de tot felul, articole pentru copii, câte şi mai câte se găsesc la olaltă în numărul de Duminică. Simţi bine că duci ceva în mână, când ai cumpărat un număr de acesta, care costă de altfel numai 10 cents, faţă cu 5 cents cât costă numărul obişnuit.

După statisticele oficiale, 456 de ziare au scos în 1905 numere de Duminică, ceea ce fac îm­ preună 11.539.021 numere. Intr'o singură Dumi­ nică se consumă pentru aceste jurnale atâta hârtie cât ar ajunge pentru o bibliotecă de 5.900.000 volume de câte 500 pagini fiecare. După soco­ telile făcute pentru 6 din cele mai mari ziare cari apar în New-York s'a găsit la 1 Decem­ brie 1907 următoarele cifre: în mijlociu vin 64 jum. pagini pe Duminică; dintre acestea, 25 în mijlociu au articole de citit, iar restul cuprind ilustraţiuni sau desenuri uşoare şi anunţuri de tot felul, cari sunt răspândite de altfel şi prin textul jurnalului.

Din cele spuse se vede prin urmare că în 25

139

■ani formatul ziarelor s'a îndoit, în vreme ce vânzarea lor în acest timp s'a întreit. Astăzi ar trebui prin urmare de 6 ori atâta hârtie ca în 1880. De ,fapt se tae de 10 ori atâţia pomi pentru fabricarea acestei hârtii.

Din cauza acestei creşteri ne mai pomenită în consumarea hârtiei era firesc ca şi preţul ei să sufere o urcare oarecare. Pentru oraşe ca NewYork, Chicago, Boston, Philadelphia, Washington, în care mai cu seamă apar ziarele mari, preţul hârtiei s'a urcat de la 1,5 cents pentru un pfund cât era în 1900 la 2 cents în 1.905; avem a face adică cu o urcare de 25 la sută numai în 5 ani. Editorii de ziare se găsesc astfel în mare încurcătură, mai ales că pustiirele pădurilor încep să fie oprite cu toată energia. Ei cer să se des­ fiinţeze vama pe lemnele de făcut hârtie, pentru ca astfel să înceapă şi în alte ţări pustiirea pădu­ rilor, cum au făcut la ei acasă. Cu deosebire se gândesc acuma la Canada, care are foarte multe păduri. Această ţară însă şi-a apărat din vreme prin legi anumite pădurile ei de această primejdie.

Pentru a eşi din încurcătura în care se găsesc editorii au numai următoarele două căi: să mic­ şoreze formatul ziarelor lor sau să caute un alt procedeu pentru fabricarea hârtiei şi din altfel de plante de cât din pomi. O micşorare a formatului ar putea veni numai de pe urma unui congres al editorilor. Acesta ar însemna un fel de congres de dezarmare la fel cu cel de la Haga, şi întoc-

140

mai ca acesta fără nici o urmare practică din cauza concurenţei. Al doilea mijloc pare a fi cel mai nimerit. Ministerul de agricultură a şi cerut parlamentului suma de 50 mii de lei pentru cerce­ tările de făcut în căutarea unui alt material din care să se facă hârtie de ziare. S’a găsit de altfel că s’ar putea face hârtie din trestie şi alte plante.

Nu se poate şti 'însă dacă se va putea fabrica eftin. E de crezut rmai de grabă, că pustiirea pă­ durilor va merge mai departe şi că într'un timp foarte apropiat locuitorii Statelor-Unite vor începe cu „a fost odată” povestea tristă a pădurilor întinse cari au fost şi nu mai sunt.

(Dnpâ Prometheus, 8 Iulie 1908)

\

X X I.

Chimia în serviciul archeologiei Duminică 29 M a r t i e 'l i Apri'ie) <9C9

„In cercetările istorice, cu privire la chestiu­ nile ştiinţifice la cei vechi, spune profesorul dr.

Bem//. Neuman-Darmstadt, se observă neajunsul general, că până mai eri numai archeologii şi filo­ logii se ocupau cu asemenea probleme. Aceştia îşi întemeiaţi părerile lor pe semne exterioare sau pe interpretări arbitrare de texte, fără ca să stăpâ­ nească îndeajuns partea technică a tărîmului cer­ cetat”. Din fericire, lucrurile au început să se schimbe în bine şi archeologii preţuesc din ce în ce mai mult pe omul de ştiinţă mergând mână în mână cu el.

Chimia, cu deosebire, a adus în această pri­ vinţă foloase mari; despre unele din ele e vorba în cele ce urmează.

Profesorul H. Le Chatelier-Paris a făcut cer­ cetări de acest fel, analizând olărie etruscă, olărie neagră, coaptă din Danemarca, porţelan din Egipt, pietre egiptene zmălţuite, statuete, albastru antic şi lazurită artificială. El a stabilit, în afară de compoziţia chimică, asupra căreia trecem cu vede­ rea, că olăria din secolul al V-lca şi al Vl-lea

144

y

în întâia jumătate a secolului al treilea a înflorit acolo viaţa şi arta romană. S'a putut spune, ast­ fel, că bronzul a fost găsit cu adevărat pe pă­ mânt german şi că este un bronz adevărat roman din vremea împăraţilor.

La o ţeavă de plumb, găsită la Brioni, pe coastele de apus ale Istriei, s’a observat că sec­ ţiunea ei e tocmai 'aceia a ţevilor de ciment, între­ buinţate azi la facerea canalelor. Cu 2000 ani mai înainte, prin urmare, Romanii au recunoscut drept practic ceeace cunoaştem noi abia azi.

In lagărul roman de la Ii altern i. W., unde a fost castelul făcut de Drusus la anul 11 î. C., s’a găsit un vas de bronz cu o materie neagră în el. Această materie e cerneală uscată; ea era făcută cu funingine şi cu tanat de fer; ea mai avea şi o materie mirositoare; aceasta fusese pusă dintrTadinsul sau se trăgea din plantele mirosi­ toare, prin arderea cărora se preparase negrul de fum. Această aromă arată însă că cerneala care stătuse nouăsprezece veacuri în pământ nTa fost făcută în lagărul roman; ea a fost importată de la sud, poate din Italia, unde se putea găsi miro­ denii de tot felul.

Foarte interesante, şi nu numai pentru archeologi, ci şi pentru oamenii de ştiinţă, sunt cerce­ tările făcute cu privire la întreţinerea soldaţilor romani în Germania. Resiuri de ale mâncărei s’au găsit ce-i drept, cum c iii esc de altfel, numai prea puţine şi fwrnai î»1 împrejurări cu totul priin-

145

cioase. întreţinerea armatei se deosebea după locul în care se găsea la un timp dat. Acolo unde erau lagăre permanente s’au găsit fel de fel de rămăşiţi.

Aşa, la Haltera, s'au găsit gropi cu fel de fel de vase de bucătărie, s’au găsit dărâmături de case, urmele unui hambar de grâne, ba încă şi un loc cu milioane de boabe de grâu carbonizate.

Numărul mare de hârburi de amfore, de vase pentru, căratul vinului, oleurilor, grânelor, legu­ melor, ne arată nu numai că armata avea provizie de ajuns, dar ne mai arată şi de unde erau aduse cele de trebuinţă. Amforele, cu deosebire, erau lucrate la Castra Veter a (Rinul de jos) şi tot de acolo putem spune că erau aduse şi grânele.

Romanii mâncau mai ales grâu; orzul era ţinut ca prea puţin hrănitor pentru soldaţii care aveau de îndurat atâtea greutăţi. Ei aveau perfectă dreptate, căci în vreme ce grâul are 12 la sută substanţe cu azot, orzul are numai 9— 10 la sută.

In Haltera s’au găsit nenumărate mori de măcinat cu mâna. Având să se mute din loc în loc, ar­ matele nu puteau avea mori sistematice, cum se găseau în Roma pe vremea lui August. Pităriile erau în floare în Italia unde se făcea pâine de toate felurile, de la cea mai ordinară până la cea mai fină. Erau şi maşini de frământat, ca aceea găsită la Pompei. Cuptoare de pâine nu s’au găsit nici la Haltern, cu toate că în Italia erau. Soldaţii se serveau probabil de două far10

146

furii, puse una peste alta, şi între cari punea aluatul; coacerea o făcea punându-le apoi în cărbuni aprinşi.

Printre hârburile cele mai răspândite sunt acelea ale unor farfurii mari, adânci, adevărate castroane, cu faţa dinlăuntru presărată cu nisip şi aspră. Se pare că ele erau făcute aşa în cât să slujească şi la măcinat ceva, şi te scurs ceva din ele. Se crede că soldaţii puneau seminţele zdrobite în aceste vase, le frământau cu apă, scurgeau tărâţele, şi făceau un fel de mămăligă pe care în urmă o coceau.

In afară de pâine, soldaţii mâncau şi multă carne. Lângă Saalbiirg ar fi fost o tăitorie unde s'au păstrat în împrejurări priincioase tot felul de rămăşiţi organice, oase, lemne, sâmburi, piele, şi altele.

Carnea de porc era cea mai gustată, şi sub toate formele, chiar şi de cârnaţi. Şunca din Bel­ gia era renumită în vechime. S’au găsit şi oase de vacă, de oae, de capră. Şi calul era mâncat de asemenea; s’au găsit, oase de ale lui printre acelea de animale de tăiat. S’au mai găsit şi oase de iepure, de căprioară, de cerbi, de porc sălbatic Cei vechi mâncau şi păsări, peşti, melci, scoici şi stridii. In cantităţi mari s’au găsit rămăşiţi de fructe: mere, pere, prune, nuci, alune, castane dar mai ales cireşe şi piersici. Acestea din urmă se găsesc foarte des însemnate pe etichetele de pe vasele de transport. In ulcioare mari, cu bu-

\

147

zel(? ridicate în sus ca să fie lesne de legat, se transporta miere, struguri muraţi, peşte gătit, sosuri cu oţet, ş. a.

Creşterea viei şi comerţul cu vin erau cu totul răspândite şi foarte rafinate. Se cunoşteau un număr mare de „mărci”. Pentru masă se bea vin de Galia. Poporul bea un vin atât de acru în cât ne face să credem că gâtul lui rezista la mult acid.

Transportul vinului se făcea în vase de pământ, date cu smoală pe dinafară şi astupate cu dopuri de lut. Butoaele de lemn au venit de la nord.

In secolul III-lea vinul de Mosela era transportat şi păstrat în butoae de lemn.

Vasele de metal erau, mai mult sau mai puţin, lucruri de lux. Omul de jos se servea tot atât de rar de căldări şi de tingiri de bronz ca şi de farfurii de argint. El îşi gătea mâncarea în vase de pământ şi o mânca în străchini de lut, mai totdeauna nesmălţuite. Luxul roman era măr­ ginii la un cerc foarte restrâns. Partea cea mare a poporului trăia foarte simplu, ba chiar foarte primitiv faţă cu popoarele cele mai sărace din .zilele noastre.

(Pupa N aturx'issensc/inftliche W ochenschrift.

4 Aprilie 1909).

xxn.

George Stephenson Gcorge Stephenson s’a născut în 1781 în satul Wiqan lângă Newcastle-pe-Tgne, în mijlocul mi­ nelor de cărbuni care sunt foarte numeroase in acest ţinut al Angliei. El făcea parte dintr’o nu­ meroasă familie săracă de lucrători, care munceau qreu în fundul minelor din Newcastle. Aproape părăsit de părinţi, din pricina sărăciei, mea de copil el se făcu păstor. In nopţile senine ciobănaşul nostru privea cu nesaţ corpurile cereşti Regularitatea minunată a mişcărei lor tre­ zea în sufletul lui tânăr năzuinţi către ştiinţe şi aprindea într’ânsul un dor fără de margini de a cunoaşte lumea şi puterile care o cârmuesc. La patrusprezece ani George Stephenson schimbă m > seria de cioban pe meşteşugul mai cumplit de fochist la maşina cu vapori. In vreme ce arunca cu lopata cărbunii sub căldare, el căuta să prireaoă Singur mecanismul complicat al acestui i otnt de puternic. Ajungând să-l înţeleaqă m0t0t . căpătă îngăduirea de la şefii săi să cu, însuşi această maşină, adică să desfacă r.

C, nou toate roţile şi încheeturile ei.

Prin partea locului se raspandi îndată vestea de

\

‘

149

îndemânarea cu care făcea el aceste curăţiri, şi toate fabricele învecinate îi dădeau mereu de lu­ cru. Fără să fi avut învăţătură de acasă el izbuti numai prin inteligenţa lui să atragă atenţia stă­ pânilor săi şi reuşi să se înalte numai prin me­ rite în posturi din ce în ce mai înalte. Lovindu-se în cariera lui de mii de neajunsuri, George Stephenson a înţeles cât de folositoare e învăţă­ tura. Pentru a feri pe fiul său Robert de piedicile care i-au stat adesea lui în cale, George Stephenson lucra nopţi întregi, reparând ceasor­ nice, pentru a plăti lecţiunile ce i le da fiului său. Adesea, în zori de ziuă, când se întorceau la fabrică, lucrătorii zăreau încă lumină în căsuţa celor doi Stephensoni. Aceste lecţii au dat mai târziu roade bune.. Robert a luat în urmă parte însemnată la lucrările tatălui său. George Stephenson aducea în această tovărăşie tributul lungei lui experienţe, iar Robert cunoştinţele lui întinse de teoretician. George Stephenson a cons­ truit prima sa locomotivă, premiată la concursul de la Liverpool, cu ajutorul fiului său Robert George Stephenson a construit cel dintâi drum dc. fei şi a ajuns la cele mai înalte poziţiuni în Anglia, iar Robert a ajuns cel mai mare construc­ tor de locomotive şi a făcut drumuri de fer în Europa, Asia şi Africa. In mijlocul onorurilor de tot felul, Robert se lăuda mai mult cu faptul că era fiul lui George Stephenson.

Tinerilor care vă începeţi cariera lipsiţi de

mijloace, dar însufleţiţi de dorul viu de a în­ văţa şi a vă desăvârşi cunoştinţele, voi care faceţi jertfe cumpărând această carte, în care nădăjduiţi să găsiţi învăţături alese, în zilele voastre de mâhnire şi de nelinişte, chemaţi în ajutor, pen­ tru a vă înălţa sufletul doborât, amintirea să­ racului minier care a ajuns omul cel mai însemnat din Anglia şi, ceeace este mai mult, un bine­ făcător al omenirei. învăţaţi din istoria vieţei lui la ce poate duce în societatea modernă silinţa la învăţătură şi munca necurmată. Aveţi, într’un cuvânt, înaintea ochilor voştri drept pildă, drept călăuză şi drept speranţă pe micul păstor, pe săracul lucrător fochist din Newcastle-pe-Tyne.

(D upă L o itii F iguier, L es Me'rvreilles de la Science).

XXIII.

Sir Humphry Davy.

Născut în 1778, în Penzance, un orăşel din Cornuail în Anglia, Davy şi-a petrecut primii ani ai tinereţii ca ucenic de farmacie. Cu tuburi de sticlă, cu lulele vechi, cu aparate foarte simple a făcut el primele experienţe de Chimie şi a inaugurat seria de cercetări care aveau să-l ducă la rezultate strălucite şi să-i înscrie gloria pe fruntea Panteonului secolului nostru.

Cea dintâi descoperire mare a lui a fost prepa­ rarea potasiului în 1807, descompunând prin electricitate hidratul de potasiu. După potasiu a descoperit sodiul şi după sodiu, rând pe rând, bariu, stronţiu, calciu, magneziu. El a arătat de asemenea, că clorul, descoperit de Scheelc, nu este un corp compus, după cum credea acesta.

Tot Davy a descoperit şi iodul în cenuşa de varech pe care i-a arătat-o, din întâmplare, Curtois la Paris în 1813. Lampa de siguranţă a lui Davy, care a scăpat viaţa la mii de minieri, este cunoscută de lumea întreagă. In 1812 o explozie puternică omorî, în mina Felling, peste o sută de lucrători strivindu-i în mod cumplit. Atunci a fost rugat Davy să deslege problema foarte

152

grea „de a împiedica un gaz care ia foc sa se aprindă în atingere cu focul”. Inventatorul îndemâ­ natic a construit, după numeroase cercetări, lampa de siguranţă sprijinindu-se pe faptul, „că fla­ căra nu trece prin ochiurile dese ale unei pânze de metal”. Sfătuit să breveteze această invenţie care i-ar fi adus 250.000 franci venit, Davy a refuzat spunând: „singura mea dorinţă' este de a sluji omenirea şi răsplata cea mai frumoasă va fi pentru mine să fi făcut bine semenilor mei”.

Cuvier a rezumat în următoarele cuvinte servi­ ciile pe care Davy le-a adus ţărei sale: „i se comanda o descoperire cum se comanda altora nişte mărfuri oarecare”.

Davy a ajuns profesor la Institutul regal din Londra la 1801, adică la 23 ani, membru al Societăţei regale la 1803 şi preşedinte al acestei academii ştiinţifice celebre în lumea întreagă la 1820. In 1812 a fost făcut nobil (sir) şi în 1817 a fost ales membru al Institutului de Franţa.

Spirit inventator, minte chibzuită şi adâncă, sentimente alese şi poetice, năzuinţi înalte, ca­ lităţi care se întâlnesc arare ori împreună, se găseau în bună înţelegere în acest suflet superior.

Davy ar fi ajuns mare în ori ce direcţie ar fi muncit. Ca şi Kepler el a fost învăţat, filosof şi poet în acelaş timp. Apologia Chimiei este luată din cartea lui numită „Cele din urmă zile ale unui filosof”- Aceasta carte a fost scrisă la 1828 când Davy avea 50 ani şi când el era în

153

Anglia ceia ce era Humbold în Germania şi ceia ce fusese, cu cinci ani mai înainte, Laplace în Franţa, adică şeful mişcărei ştiinţifice.

El a murit la 30 Mai 1829, în Geneva, în timpul unei călătorii de plăcere pentru între­ marea sănătăţei. Sufletul său a rupt cele din urmă şi slabe legături care-1 ţineau de pământ, şi s'a înălţat la viaţa cerească, pe la unu dimi­ neaţa, în tăcerea adâncă a unei nopţi înstelate.

Corpul muritor al învăţatului gânditor a rămas acolo unde s’a stins. Călătorul, care calcă în tăcere iarba cimitirului din acel oraş, poate să vadă, alăturea de mormântul naturalistului Pictet, şi nu departe de acela al reformatorului Calvin, un monument înalt de marmură vrednic de renumele lui Sir Humphry Davy.

(După Caniillc F lam m arion).

XXIV.

Apologia chimiei şi a omului de ştiinţă Este, de sigur, o nespusă plăcere să ştii în ce mod pămânţul se îmbracă cu viaţă şi verdeaţă, să afli în ce fel se formează norii, negurile şi ploaie, să găseşti care sunt cauzele tuturor schim­ bărilor care se petrec în sistemul lumei noastre şi să dai de legile care păstrează rânduială în mijlocul unei presupuse neorândueli. Este sublim să cercetezi cauzele vijeliilor, să zmulgi fulgerul înflăcărat din nourul furtunos şi să faci elec­ tricitatea roaba experienţelor tale, să produci, pentru a spune astfel, un microcosm în labora­ torul tău, să măsori şi să cântăreşti atomii ne­ văzuţi care alcătuesc universul şi care se mişcă după legile poruncite de Inteligenţa cea mai înaltă.

Adevăratul filosof chimist vede binele în tot ce se petrece în lumea din afară. In vreme ce el caută să priceapă faptele unei puteri nemăr­ ginite, sufletul său se dezbracă de ori ce slăbi­ ciune. El priveşte omul ca un atom pierdut între atomi, stăpânind spaţiul şi timpul şi dovedind, prin mintea lui, că este însufleţit de scânteia dumnezei rei.

153

Studiile ştiinţifice, în general, şi experienţele chimice, în particular, înalţă inteligenţa, nu amor­ ţesc, după cum se crede, imaginaţia şi nu slă­ besc sentimentul binelui şi frumosului. Lucrările de acest fel dau spiritului deprinderea exactitudinei silindu-1 să se ocupe cu fapte şi să gă­ sească analogii. Studiul Chimiei aţâţă setea, în veci nepotolită, de ştiinţă, de oare ce fiecare descoperire deschide un câmp nou de cercetări, întocmai după cum cu cât cercul de lumină se face mai mare cu atât şi umbra care îl încon­ joară se măreşte din ce în ce. Pentru a înţelege şi desfăşura această ştiinţă se cer aceleaşi ca­ lităţi intelectuale ca pentru ori care ştiinţă. Ima­ ginaţia trebue să fie vioae pentru a căuta ase­ mănai i între faptele descoperite. Memoria trebue să fie bună şi gata de a reaminti mai mult ve­ derile generale de cât amănuntele particulare ale gândirei. Mintea nu trebue să fie o enciclopedie ori un sac de cunoştinţe, ci mai mult un dic­ ţionar critic în care să se găsească informaţiuni generale. Anunţând vre-o descoperire, fie cât de mare, adevăratul învăţat dă desluşiri cu modestie şi nu se aseamănă cu şarlatanul care aruncă la cer focuri de artificii şi care bate toba mare în lumea întreagă. Omul de ştiinţă modest şi harnic nu este orbit de deşărtăciuni; el are înaintea lui părerea viitorului şi nu pe aceia a timpului de faţă; el caută renume în paginele sublime ale istoriei de mâine şi nu în laudele eftine ale zia-

150

relor de astăzi. Omul de ştiinţă demn de acest nume are sufletul îndreptat către înţelepciunea infinită care-i îngădueşte să se bucure de minu­ nile naturei. Ajungând mai învăţat, el se face mai bun şi se înalţă pe scara existenţei morale şi in­ telectuale. Ştiinţa lui din ce în ce mai mare îl duce' către o credinţă mai curată şi pe măsură ce devine mai transparent vălul prin care el cunoaşte raţiunea lucrurilor pe aceiaşi măsură şi mintea lui pricepe mai bine principiul luminos şi sublim al universului.

(După S ir Ilum phry Davy).

X X V

Atomi şi molecule.

Pentru a explica combinaţiunile chimice şi schimbările fizice, învăţaţii admit, după cum se ştie, că materia e alcătuită din părticele foarte mici, atomi şi molecule. Aceste părticele nu se ating între ele nici chiar în corpurile cele mai grele. Din cauza micimei lor depărtările dintre aceste părticele sunt relativ tot aşa de mari ca şi acelea dintre corpurile cereşti. întocmai ca şi acestea din urmă atomii şi moleculele nu stau locului înăuntrul unui corp. După cum corpurile cereşti se mişcă unele împrejurul altora tot aşa şi atomii şi moleculele oscilează după nişte legi cârmuite de coeziune şi afinitate. Intre lumea stelelor şi lumea atomilor nu este la drept vorbind vreo deosebire esenţială. Măriţi cu gândul o moleculă şi presupuneţi că aţi făcut-o atât de mare cât şi sistemul planetar; veţi avea astfel un univers nou cu forţe şi mişcări. Presupuneţi, clin contră, că sistemul planetar se desumflă, pentru a zice aşa, că distanţele se scurtează, că

158

toate corpurile care-1 compun se micşorează din ce în ce şi opriti-vfi, în urmă, la întinderea unui agregat chimic; veţi ajunge astfel la un micro­ cosm, la atomi şi molecule. Ideile de mare şi de mic sunt aşa dar cu totul relative. Natura nu cunoaşte acest mod de măsurare.

Sub înrâurirea puterilor din afară atomii şi moleculele se strâng sau se depărtează şi-şi schimbă mişcările, întocmai după cum în univers lumile cereşti îşi grăbesc mersul la periheliul orbitelor şi îl încetinează în apropierea afeliului.

Moleculele unui corp sonor, de pildă, se zbat în cadenţă ori de câte ori acesta este silit să vibreze.

Atomii şi moleculele sunt părticele nespus de mici. Numărul atomilor cuprinşi, de exemplu, într’o gămălie de chibrit se urcă la cifra de necrezut de opt sextilioane (opt urmat de douăzeci şi una de nule). Pentru a număra această puzderie de atomi, luând în fiecare secundă câte un miliard, de-abia ar ajunge două sute cincizeci de mii ani.

Putem să ne dăm seamă de micimea atomilor şi din exemplele următoare: un centimetru cub de tripoli conţine zece mii de milioane de ghiocei fosile. In clasa infuzoriilor microscopul ne ajută să deosebim vibrioni a căror diametru nu trece peste o miime de milimetru. Aceste fiinţe se mişcă în apă nespus de iute; ele au, prin urmare, aparate de mişcai'6 eu muşchi şj cu nervi. Tre­ buind să se hrănească ele umblă după pradă, se

\

159

lupta şi s g aruncă în prăpastia unei picături de apă cu o iuţeală relativ mai mare ca aceia a unui cal în galop. Dacă aceste fiinţe sunt aşa de mici, cât de mici trebue să fie organele lor şi cât de mici moleculele de albamină şi gelatină din aceste organe? Cât de mici, în fine, trebue să fie atomii acestor molecule mintea noastră de-abia poate pricepe.

Aceşti atomi sunt neschimbători. Ei intră şi gs din corpuri păstrându-şi natura lor. Atomul de fer, de pildă, nu se schimbă, fie că purtat de meteorit străbate universul, fie că răsună pe -drumul de fier în roţile vagonului, fie că zvâc­ neşte în globulele de sânge sub tâmplele poe­ tului. Forma corpurilor singură este pieritoare. materia este nemuritoare. Molecula de bioxid de carbon ce ese din pieptul apăsat al celui ce-şi dă sufletul întins pe patul morţei va lua loc mâine în floarea din grădină, în iarba din câmpie, ori arborele pădurei. Molecula de oxigen care ese din ultimele ramuri ale bătrânului ste­ jar se va întrupa pe urmă în capul blond al copilului din leagăn. „Nimic nu se pierde, nimic nu se creiază”. ' .

(După Camille F lam m arioii)

X X V I

Circulaţia materiei în lume. ...S 'a r părea deocamdată, că toate ffintew raesc raslaţite. Bradul care încununează „ e s ­ tetele munţilor n ar avea nici o legătură cu ie purile care o ia Ja goană, prm prin °9oarele , câmpiei îl Trandafirul din gradinele noastre nu de sigur, pe leul din pustiuri. Vulturul^”03^ ’ durul din podişurile Asiei centrale n’au gust'rt niciodată din fructele livezilor noastre. Grâul şi via nu se ocupă de peştii din apă. Nu se pare în fine, ca există vreo legătură între viafa omu­ lui şi aceia a ierburilor.

Si totuşi... viaţa acestor fiinţe care locuesc pământul, — oameni, animale, plante — este în realitate o singură viaţă. Această viată univer­ sală este un schimb vecinie de materie ToaH aceste fiinţe sunt alcătuite din aceleaşi molecule care trec fără încetare de Ia o vietate Ia "alta Din cauza acestui schimb nici o fiinţă nu stăpână cu adevărat asupra propriului său corp6 Prin respiraţie şi prin hrană noi înghiţim o

\

16!

anumită cantitate de alimente. Prin digestie, secreţiuni şi excreţiuni, noi pierdem cam aceiaşi cantitate. Corpul nostru se reînoeşte astfel şi după câtva timp nu mai avem în noi nici un gram din materia pe care o aveam mai înainte.

Prin acest schimb se întreţine viaţa. Această pri­ menire are loc şi în fiecare animal şi în fiecare plantă. Milioanele şi miliardele de fiinţe care trăesc pe suprafaţa pământului îşi schimbă prin urmare necontenit organismele. Atomul de oxi­ gen pe care îl respir acum a fost expirat eri de vre-un arbore oarecare. Atomul de carbon care arde în această clipă în plămânul meu a mai ars poate şi în lumânarea cu care făcea Newton experienţele de optică. Şi poate, că fos­ forul care alcătuia fibrele cele mai scumpe din creeru1 lui Archimede zace acum în scoica unei stridii sau în animalele microscopice care popu­ lează marea fosforescentă. Nimic din corpul nos­ tru nu este al nostru. Numai sufletul care gân­ deşte în noi este neschimbător. Substanţele care alcătuesc creerul, nervii, muşchii, oasele, carnea şi membrele noastre vin şi se duc de Ia unul Ia altul. Fără metaforă se poate spune, că plan­ tele sunt rădăcinele noastre. Noi scoatem prin ele azotul din carnea şi fosforul din oasele noastre.

Oxigenul pe care ni-1 dă respiraţia lor ne în­ treţine forţele, iar bioxidul nostru de carbon îm­ podobeşte cu verdeaţă colinele şi văile.

(După Carnille F la m m a rio n >.

!1

X X V II

Trăim în zile mari. „Cronicarul*' 1 S eptem brie 1920.

Zi cu zi, din ce în ce mai mult, se tot adeveresc spusele mele de acum zece ani: trăim în zile mari.

Le spun mereu şi de ce le spun de aceia găsesc în sprijinul lor dovezi tot mai multe. Dela Decebal şi Boerebista, Dacia Traiană de altă dată nu s’a mai întins între hotarele de atunci, până în zilele noastre. „Veacuri, triste ’ntunecoase, peste capu ni-au trecut, cu mii hoarde furioase prea adesea ne-am bătut”. Ne-am bătut cu duşmani şi ne-am bătut între noi Moldoveni şi Munteni.

Pe duşmani i-am învins şi noi ne-am unit în România-Mare a lui Ferdinand I, ca să fim de azi încolo România-Tare a lui Carol al II-lea, respectată de prieteni şi temută de duşmani.

Trăim în zile mari. Mare e Tara Românească „dela Nistru pân’la Tisa, din Hotin până la Mare, din Boian la Vatra-Dornei, din Satmar până’n Săcele, dela Turnu ’n Dorohoi”.

Tot mai mare e capitala Ei, Bucureştii noştri.

A fost aproape un sat acum o sută de ani. N'avea străzi, avea băltoace când ploua şi praf când era secetă. Nu era luminat noaptea. Azi e un oraş

163

european în toată puterea cuvântului. Străzile lui sunt tot mai largi, tot mai drepte şi tot mai curate. Casele în beton armat sunt tot mai înalte şi mai frumoase, grădinile sunt tot mai fermeca toare, circulaţia pe străzi e ca aceia din oraşeb mari ale apusului. Luxul se răsfaţă, uneori, ce o drept, mai mult decât trebue. Dar mai presus cb orice, Bucureştiul este un oraş apusean prin viata lui intelectuală care svâcneşte sub tâmplele oa menilor noştri mari, cum n’am avut atâţia şi aj-^t de învăţaţi, decând suntem noi. Şcolile sunt clin ce în ce mai bune, învăţătura din ele din ce în co mai aleasă, oamenii noştri de ştiinţă duc pesto mări şi peste ţări departe, tot mai departe, faima numelui de Român. Cărţile de azi, pentru şcolijo de tot felul, sunt tot mai bune, tot mai frumos tipărite şi tot mai bine lucrate. E încă un semn de întrecere a trecutului.

Teatrul, muzica, concertele de tot felul, confe­ rinţele şi, minunea minunilor, Radio-Bucureşti şcoală românească pentru inimă şi minte, dau Ţării Româneşti şi Capitalei ei o splendoare neaş_ teptată. Dea Dumnezeu să ţie cât mai mult pentru preamărirea neamului nostru.

Avem în Bucureşti, noi profesorii de ştiinţ ^ experimentale, prăvălii mari în care găsim tot ce ne trebue pentru laboratoarele noastre. Altfel Cr altădată. Luni întregi aşteptam să ne vie ap3_ ratele şi materialele din străinătate. Azi coman­ dăm la telefon şi până a doua zi avem materialul

164

în laborator. Aşa făceam eu, acum treizeci şî cinci de ani la Berlin, pe când lucram la doc­ toratul în chimie. Nu credeam să ajung zilele mari de azi, când fac la fel în Bucureştii noştri.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru zilele mari pe care le trăesc.

Băncile de tot felul, de comerrţ şi de între­ prinderi, au în ele luxul şi ordinea, viaţa şi vânzoleala pe care o admirăm la cele din străi­ nătate.

Biruinţă înseamnă sacrificiu.

Neamul nostru a biruit şi a ajuns la gloria de azi fiindcă jertfe de tot felul am făcut în trecutul nostru. Cu sângele nostru am stropit şi am îngrăşat veacuri întregi pământul care ne-a hrănit şi care ne va scoate şi de data aceasta din necazurile în care ne găsim. Codrii deşi as­ cundeau pe strămoşii noştri şi-i păzeau de furia hoardelor care ne prădau şi ne aprindeau satele şi târgurile. Codrii noştri de brad ne vor apăra şi pe viitor cu celuloza pe care o vom scoate din ei şi din care vom face praf de puşcă fără fum, după o descoperire făcută de un Român.

Bogăţiile pământului nostru ne vor îmbogăţi şi pe noi, când ne vom hotărî să le păstrăm pentru noi şi să nu le mai cărăm peste hotare, pe preţuri de nimic.

Ne mai trebue cinste, muncă şi împlinirea da­ toriei.

Avem destule dar sunt ţinute sub obroc. \ ----- ---------

X X V III

Dela liceul Unirea din Focşani A mintiri răsleţe. ,,N a tu ra " 15 Aprilie 1926.

Am fost elev la liceul „Unirea” din Focşani în 1882 şi 1883 în clasa I-a şi a Il-a. Când am intrat în liceu, cursurile se făceau în localul cel vechiu din str. Sârbească. Clasa I-a era într’un fost grajd boeresc. Cea mai veche amintire de atunci e o lecţie de franceză. Domnul Pamfil, mulţi ani trăiască, pe atunci tinerel de tot, mă scosese la tablă şi-mi dicta cuvinte franţuzeşti. Aud şi azi cum scriind cuvântul rnaître, cu circonflex pe i ne spunea că acest semn ţine locul lui s din cuvântul dela început, maistre. îmi amintesc bine şi de o vizita a 'Ministrului de Instrucţie de atunci, V. A. Ureche, care intrase în clasă însoţit de un fiu al său în uniformă de elev dela un liceu particular din Bucureşti. (Era Nestor Ureche, inginerul priceput de mai târziu şi îndrăgostitul de frumuseţile Bucegilor pe care i-a descris ca ni­ meni altul. Acum doarme şi el somnul de veci).

Pe la Sf. Dumitru, liceul s'a mutat în localul cel

lGo

nou de pe Bulevard. Clasa I-a era în mijlocul clădirii între cele două aripi. Clasa II-a era într’o sală din aripa din dreapta, când priveşti din stradă. Deasupra clasei I-a era o sală la fel, în care a fost o expoziţie agricolă.

Mă văd şi azi elev în clasa I şi clasa Il-a. Aud pe profesori explicând şi mă văd ascultat.

Aud pe Domnul Caian, profesorul de latină, spunându-ne mereu: Românul e deştept, băieţi.

II iei dela coarnele plugului, îl pui într’o fabrică, îi arăţi maşinăriile şi el învârteşte apoi roţile şi şuruburile, par’că tot în fabrică a trăit. Ro­ mânul e deştept, băieţi. Şi avea dreptate, bunul român şi bunul profesor. II văd supărat când un elev i-a spus că turca-ae e de genul femenin.

Da ce, mă, ai văzut tu turc cu rochie, întrebă furios profesorul.

Mă văd în sala de deasupra clasei I-a, împreună cu toţi profesorii, cu toţi elevii liceului. Venise un sas ca să ne arate cel dintâiu fonograf. Spunea că el era prieten cu Edison şi că marele inventator i-a dat numai lui dreptul să arate fonograful în Europa. Văd aparatul aşezat pe trei picioare înalte, ca la un aparat fotografic, văd un sul care se învârtea cu două greutăţi de ceasornic pe care le ridica din când în când. Văd nişte aripioare cari băteau aerul pentru ca mişcarea sulului să fie uniformă. Văd o foiţă de cositor înfăşurată pe sul. Aud pe sas explicând teoria sunetului. Era de sigur vorba de vibraţii de care

167

n’aveam nici habar pe atunci. Nu înţelegeam de loc cum poate vorbi un fonograf. Dar ca prin minune am înţeles totul, sau mai bine zis, mi s’a părut că înţeleg, când sasul arătând pâlnia în care se vorbeşte spuse că în fundul ei se găseşte o foiţă şi că în mijlocul ei e un vârf de diamant. Nu mai rămânea nici un secret pen­ tru mine. Cum să nu vorbească fonograful, dacă are vârf de diamant. Câte înţelesuri de acestea pe dos nu încântă atâta lume mai mare decât eram eu atunci. Şi fonograful a rostit atunci o cuvântare, care începea cu vorbele scoase ca pe nas: „Salutare fonograf din România". Tot atunci sasul a arătat şi telefonul Bel! cel dintâiu cu care s’a vorbit de sigur în Focşani, între cancelaria de jos şi sala de sus. Noi nu auzeam nimic, fiindcă auzeau numai aceea cari puneau telefonul la ureche.

O explicare la fel am dat şi pentru fotografie.

Se ţinuse în Focşani un congres al studenţilor de pe atunci, mi se pare cel dintâiu. Serbările date în cinstea studenţilor trebuiau să cuprindă şi fotografierea lor. Aceasta s’a făcut în faţa teatrului Lupescu. Priviam plin de uimire, şi nu pricepeam cum fotograful a putut să dese­ neze numai în câteva clipe atâta mulţime de lume şi atât de bine. Fotograful avea haine de catifea neobişnuite la ceilalţi oameni. In această deo­ sebire sta pentru mine toată taina fotografiei.

1G3

Cum să nu fotografieze neamţul dacă are haine de catifea.

Dela expoziţia agrară, mi-a rămas deasemenea o puternică impresie. Cum intrai în sală, pe stânga, lângă uşă, un farmacist expusese, între altele, două sticle mari cu pomul lui Saturn. Mă miram mult şi nu puteam pricepe cum a putut cineva să vâre un pom aşa de resfirat prin gâtul strâmt al sticlelor. Nram mai dat nici o explicare, dar am rămas cu mare admiraţie pentru ştiinţa farmacistului.

Mă văd la poarta liceului, aşteptând să se deschidă. Un băiat îmi vorbea de însuşirile ciu­ date ale argintului viu. îmi spunea, cum se mişcă într’una fără astâmpăr şi cum roade totul în această mişcare. E destul să faci o scobitură în acest perete, era al cancelariei, care se găsia în aripa din dreapta în colţul dela stradă, e destul să pui câteva picături de argint viu şi el rozând şi iar rozând peste noapte poate să dărâme tot liceul. N'am mai căutat nici o explicare la această năzdrăvănie. Dar eram cu totul nemângâiat că n’aveam acele picături de argint viu. Aş fi făcut o scobitură în zidul liceului pentru ca peste noapte să-l văd dărâmându-se. Nu era groaza de carte care mă îndemna la aceasta. La sfârşitul anului am ieşit întâiul la clasificare, şi am luat coroană.

Era poate cea dintâiu curiozitate a omului de ştiinţă. Dar de ce mi-ar fi plăcut să se dărâme liceul nu ştiu nici până azi. Poate că era la

169

mijloc o marc neplăcere în aşteptarea pe stradă a ceasului în care se deschidea poarta, poate alte neplăceri pe cari fără îndoeală le face şcoala copilului.

Mă văd la examenul de religie. Ne scosese Domnul Mironesca patru inşi la ascultat. Trăsesem fiecare câte un bilet din grămada de pe catedră.

Eram al treilea la rând. Cel dintâiu nu ştia su­ biectul. Arătându-i biletul meu îmi dădu a înţelege că ar vrea să-l schimb cu al lui. Am făcut acest schimb la iuţeală fără să cunosc subiectul lui. El a luat notă bună, eu am luat nota zece. Făcusem o afacere bună pentru amândoi. Era şi o faptă creştinească, care se potrivia foarte bine tocmai la un examen de religie, să-ţi ajuţi aproapele. Nu m’am gândit de loc că era şi o faptă necinstită, fiindcă îmi înşelam profesorul. Nu învăţasem până atunci încă învăţătura iezuitică: „Scopul scuză mijloacele”. Trebuie să spun că mi-a rămas cea mai plăcută amintire dela Istoria Creştinis­ mului, cum o făcea Domnul Mironesca. Cu ce am învăţat atunci, cu atât am rămas până azi. £ puţin poate, dar e mai mult decât mi-a rămas dela alte obiecte de mai târziu.

Mă văd pregătind examenul de zoologie din clasa Il-a. Ştiam pe de rost cartea de fraţii Nă­ dejde, dar nu mi-a stricat să-mi încerc şi norocul.

Cu ochii închişi am deschis cartea unde s’a ni­ merit. Âm dat de foca sau viţelul de mare. Am învăţat ca pe apă această lecţie. Când am tras

biletul, mare minune, ieşise tocmai foca vitali na, viţelul de mare. Am mai luat astfel încă un zece. Şi mă întreb acum, dacă n'a fost aceasta o în­ tâmplare care m’a ajutat să-mi întrec rivalul cu câteva sutimi. Câte întâmplări fericite nra ajutat pe mulţi să ajungă sus de tot. Aveam profesor de ştiinţe naturale pe Domnul Toma, care ne explica întotdeauna şi ne explica frumos. Dela el am ră­ mas asemenea cu învăţătura pe care nram mai mărit-o în urmă. II aud ocărând pe câte un elev leneş, spunându-i: „muscă puturoasă”, cu o in­ tonare de mare dispreţ.

Văd pe blândul Domnul Mincu, arătându-ne desenul liniar şi învăţându-ne să facem tot felul de desenuri frumoase din cercuri şi din linii, trase cu compasul. Vorbia delicat şi nu ocăra niciodată. A murit de tânăr. îmi răsună şi azi în ureche glasul puternic al Domnului Codreanu, care ne îngrozea şi prin înălţimea sa, dar care era om bun şi pe care l’am avut în urmă şi profesor şi corespondent la Liceul National clin Iaşi. Mă văd cum mă asculta „Peneşul Curcanul”, cu cartea dinainte. îmi amintesc ca azi de lecţiile de istorie ale Domnului Tipeiu, care vorbea oratoric şi repeta mai la fiecare lecţie: „ei, Domnilor, omul propune şi Dumnezeu dispune”. Cu el am făcut şi o parte din geografie. înlocuitorul său la geografie ne-a arătat în clasa Il-a un număr din revista La Natare

171

cu un articol despre insula Pastelor, descope­ rită pe atunci, şi cu harta ei. îmi amintesc şi pe Domnul Vasilian, profesorul de muzică. De trei ori m’am rugat să mă primească în cor, de trei ori m’a pus la încercare să cânt şi niciodată nu m'a găsit bun. Mi-a părut rău de tot şi îmi pare rău şi azi, fiindcă de atunci n’am mai vrut să mau aud de muzică şi am rămas om nepriceput în această privinţă. * * * Amintiri duioase, târliţi încet ca greieri prin­ tre negre vechi zidiri, cum spune Eminescu.

Târîţi în suflet şi mă faceţi să trăesc copilăria de acum patruzeci şi trei de ani. Şi împreună cu ea faceţi să trăească şi pe bunii mei profesori, profesori cari au muncit cu toată tragerea de inimă pentru înălţarea liceului Unirea din Focşani.

Grea e menirea unui profesor şi azi ca şi eri, dar mare e răsplata noastră de a trăi în amin­ tirea elevilor noştri şi de a fi pomeniţi cu dra­ goste, şi poate cu o lacrimă în ochi, încă mulţi ani după plecarea noastră din această lume. închin aceste rânduri întru pomenirea foştilor mei profesori. Urez profesorilor de azi delg liceul „Unirea” din Focşani să fie pomeniţi ]a rândul lor cu tot respectul şi cu toată recunoş­ tinţa pentru munca obositoare cu care lumi­ nează pe copii din Focşani.

Aceste rânduri au fo st cetite de fratele nieu

172

'profesorul ele drept roman, S. G. Longinescu la sărbătoarea de Duminică 24 Ianuarie 1926 pen­ tru împlinirea de şasezeci de ani a liceului Unirea din Focşani.

Dela 4 A u gu st 1931 , fra tele meu iubit şi ilustru doamne somnul de veci, lângă Tata ş i M am a, in cim itiru l nordic, unde l-au aşezat f o c ş ă n c n i i cu creştinească pioşie, după ce au adus un prin os de slavă aceluia care a fo s t p rofesor şi numai profesor.

I

X X IX

Profesorul. Cărţile de şcoală. Revistele.

Profesorul. Mai presus de orice organizare, de programe analitice, de cărţi, de toţi şi de toate, stă profesorul. Degeaba sunt făcute pro­ gramele cu cea mai mare atenţie şi degeaba sunt scrise cărţile cu toată claritatea. Dacă profesorul moţăe pe catedră, ori vorbeşte cu glas răguşit de clopot dogit, plictisit şi plicticos, învăţământul rămâne în urmă şi dă roade proaste.

Profesorul trebue să pue viaţă în lecţiile lui, trebue să încălzească pe elevi cu căldura sufle­ tului său şi trebue să se gândească în orice moment la plăcerea cu care elevul trebue să asculte învăţăturile lui. Profesorul bun nu trebue să se gândească la câştigul material, nu trebue să spue ca atâţia profesori răi, că atâta muncesc fiindcă pentru atâta sunt plătiţi. Profesorul tre­ bue să fie apostol, dar şi autoritatea şcolară trebue să-l respecte şi să-l răsplătească pentru truda lui, cu toate onorurile pe care le poate da.

Azi, din nefericire, toată lumea vorbeşte rău

.

- ■— ■ ■ ■

. 174

de profesori şi-i învinueşte de toate relele şcoalei, neţinând seamă de profesorii buni cari nu sunt vinovaţi de relele învăţământului. Şi ca batjocura să fie şi mai mare, nu ajunge numai uitarea profesorului bun; autoritatea şcolară înalţă în demnităţi tocmai pe profesorii cari se ocupă mai puţin. Atunci va începe o eră nouă, cu adevărat bună, în şcoala românească, şi numai atunci când profesorul rău va fi îndepărtat din învăţământ, iar profesorul bun va fi susţinut în munca lui prin recunoaşterea meritelor sale şi prin răs­ plata acestor merite. Taina cea mare a învăţă­ mântului a stat în toate timpurile şi stă şi azi în sufletul profesorului. învăţătura lui preţueşte mai puţin decât conştiinţa lui şi decât tragerea de inimă pe care o pune în lecţiile lui. Profe­ sorii de altă dată ştiau mult mai puţină carte ,y decât cei de azi, dar ce ştiau, ştiau bine şi cu cât ştiau, scoteau elevi buni care se perfecţionau în urmă.

Un profesor rău e mai rău decât un ucigaş.

Acel care ia o viaţă omoară numai un om.

Un profesor rău ucide mii de oameni. Cea mai mare pedeapsă se cuvine unui profesor care nu-şi face datoria. Singurul caz pentru care aşi cere pedeapsa cu moartea în România ar fi pentru profesorul ticălos.. Cu moarte să fie pedepsit profesorul care nenoroceşte generaţii întregi prin necinstea lui.

Cărţile de şcoală. Cel mai bun profesor trebue

——

«

17o

să fie ajutat în munca lui de carii bina scrise.

Pe deoparte elevul uită după un timp oarecare explicaţiile profesorului şi pentru a le reaminti are nevoe de carte. Pe de altă parte elevul e silit să lipsească din cauză de boală, de la mai multe lecţii, şi deaceea trebue să aibă cartea după care să înveţe, deşi mai puţin complect, fără explicaţia profesorului. întinderea unei cărţi a dat loc la multe discuţii.

După o părere, cartea trebue să fie scrisă cât mai pe scurt pentruca şi elevii slabi să o poată ceti. Complectarea cărţii, spune această părere, o face profesorul, cu explicaţiile lui. Această părere e combătută de cazul de mai sus, când elevul lipseşte dela şcoală şi nu poate asculta explicările, şi de faptul că un profesor rău şi fără tragere de inimă lasă cartea necomplectată. După altă părere, pe care o împărtăşesc şi eu, o carte trebue să fie scrisă pentru toţi elevii, pentru cei mai slabi şi pentru cei mai buni, adică trebue să fie mai desvoltată, fără să treacă bineînţeles de anumite margini. Elevul mai slab învaţă din carte numai părţile principale, scrise de pildă cu litere groase. Elevul bun poate învăţa şi cornplectările, armonizate chiar de autor. Altfel elevul bun citeşte după altă carte, scrisă după alt plan, şi pierde astfel înlănţuirea logică, ajungând la o înţelegere mai puţin complectă de cum ar fi vrut.

Idealul ar fi, bineînţeles, să avem cărţi de toate proporţiile, bine scrise şi întocmite în vederea

176

aceluiaş scop. Până atunci rămân la părerea mea, ca o carte să fie scrisă în vederea elevilor buni dintr'o clasă şi nu în vederea elevilor mai slabi.

Pentru fizică şi chimie cu deosebire, cartea trebue să fie actualizată, adică să cuprindă în ea cele din urmă descoperiri care interesează pu­ blicul mare.

Reviste pentru răspândirea ştiinţei. Pentru cu­ vintele de mai sus, susţin cu toată stăruinţa ca în fiecare clasă să se citească articole scrise bine în revistele pentru răspândirea ştiinţei. Revistele cuprind ştiinţa care trăeşte şi creşte zi cu zi, pe când o carte, oricât de nouă şi de bună, se opreşte la data apariţiei ei şi e numai sicriul ştiinţei care a trăit.

Ca elev la liceul Naţional din Iaşi, am cetit mult, reviste ştiinţifice ca ,,La Nature” şi ,,Revue Scientifique”. Nu pot spune că pricepeam tot ce cetiam; la început pricepeam chiar prea puţin. De atunci am rămas şi până acum cu gustul de cetit, întocmai ca muşchii dela o mână care se întă­ resc din ce în ce, ridicând în fiecare zi o greu­ tate ceva mai mare, tot aşa gustul pentru cetit şi mai ales priceperea celor cetite cresc cu cetitul subiectelor care sunt mai grele de înţeles pentru mintea celui care citeşte. încetul cu încetul mintea se tot ascute şi pătrunde mai adânc, iar puterea de muncă se măreşte şi dă putinţa cuiva să cetească tot mai mult. Nici o. regulă pedagogică şi nici o pedagogie nu lucrează mai activ la as-

177

cufirea minţei şi la înmulţirea cunoştinţelor, ca cetitul revistelor ştiinţifice al căror cuprins va­ riază atât de mult dela o pagină la alta.

Mă doare în suflet să spun că se ceteşte prea puţin la noi reviste şi că tocmai deaceea e atât de puţin desvoltat gustul pentru ştiinţă şi pentru metodele ei. Să se citească tot mai mult reviste şi cărţi, pentru răspândirea ştiinţei, e cea mai mare regulă care trebue pusă la temelia tu­ turor reformelor.

(Din Reforma învăţăm ântului Secundar cu privire specială ‘la Fizică şi Chimie pagina <S’, raport înaintat Domnului Prim Ministru si M inistru alInstrucţiunei, Pro­ fesorul Niculae lorga, Iulie

12

La Monumentul Doctorului C. I. Istrati Duminică 4 N o e m v r i e 1928

Şi azi, ca întotdeauna, de zece ani într’una, dela răsboiu încoace, când vorbesc în public, încep cu aceleaşi vorbe: Trăim în zile mari.

Niciodată neamul nostru n'a trăit zile mai stră­ lucite. Sărbătoarea de azi dovedeşte că suntem vrednici de măreţia lor.

E sărbătoarea recunoştinţei, care porneşte din suflete curate şi care se înalţă spre sufletul curat al Doctorului Istrati.

România Mare e ca o casă neterminată, la care se clădeşte încă. Un perete e mai mare, altul mai mic. o boltă e neîncheiată, prin uşi şi prin fe­ restre intră cine vrea şi iese cu ce vrea, îi lipsesc atâtea dintr'o gospodărie bună. Deaceea, puţini sunt aceia cari pot să vadă cât e de frumoasă.

De cum va fi gata, când vom lua schelele şi vom

179

mătura gunoiul, România Mare va uimi lumea prin minunata ei alcătuire, va străluci în lume prin frumuseţea sufletelor cari vor locui în ea şi va îngrozi pe duşmani prin tăria caracterelor cari o vor apăra.

Printre cei mulţi, cari au muncit la înălţarea scumpei noastre Românii, fruntaş între fruntaşi a fost Doctoral Istrati. A fost om de şcoală şi de carte, om de ştiinţă şi om de Stat. A fost decan şi profesor neîntrecut la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Lecţiile Iui fermecau pe studenţi prin frumuseţea vorbirii, înălţimea gân­ dirii, mulţimea cunoştinţelor, originalitatea ideilor şi mai cu seamă prin căldura sufletului ce punea în ele. După o lecţie făcută de Doctoral Istrati, te simţeai ca la ieşirea din biserică, mai curat, mai luminat, mai aproape de Dumnezeu. A mun­ cit toată vieaţa, a scris mult, a cetit mult. A dus faima numelui de Român peste mări şi peste ţări. A îngrijit de bolnavi în timp de pace şi de răniţi în timp de răsboiu. In 1877, a scris şi el, cum îi plăcea să spuie, un rând din cea dintâiu pagină luminoasă a Istoriei noastre, după întu­ nericul adânc şi somnul cel lung în care am zăcut. Eră numai suflet şi însufleţia pe toţi. A fost Român adevărat cu gândul şi cu fapta, cu vorba şi cu scrisul. România Mare, ca să fie şi tare, are nevoie de oameni cinstiţi şi oameni mun­ citori ca Doctorul Istrati.

Ca mulţi oameni mari, Doctorul Istrati a fost

180

norocos. Ca mulţi oameni mari, D o c otu s"raJ' a avut parte de o mamă sfântă şi cfe 0 S^ 1G 1 Ga a‘ Se ştie că mamele fac pe copii, soţii e pe soţi.

Deaceea, monumentul Doctorului ls tia i ar î şi mai frumos de ar mai avea pe laturi şi ^ ouă icoane, la cari să se închine tot neamu romanesc, icoane cari să simbolizeze pe mama şi soţia, caiv. se jertfesc pentru ţară şi cari, ca ostaşul necu­ noscut, rămân necunoscute. Necunoscute da, ui­ tate nu. Talentul sculptorului Oscw^ Spaţiu e cu noi şi tot cu noi e talentul turnătorului de artă V. V. Răşcanu. Mai lipsesc banii-

Ascultaţi, oameni buni, un crâmpeiu de trei minute din povestea minunată a Parcului Carol, pe care o vor istorisi nepoţii noştri, când vor fi uncheşi ca mine.

A fost odată, la marginea Bucureştilor, un loc întins cu spini şi mărăcini, cu mlaştini 'şi // miros greu. Morţii spre cimitire prin el treceau, ca să nu le pară rău de lumea pe care o pără­ seau. Şi a venit un vraciu şi a făcut semne spre soare-răsare şi soare-apune, spre miez-de-noapte şi miez-de-zi. Şi unde făcea semnul, întocmai ca’n poveşti, se înălţau palate, se deschideau drumuri, creşteau copaci, înfloreau grădini, se aprindeau lumini, iar unde a înfipt toiagul în pământ a isvorît un lac frumos, pe care, cum ar spune Emi-

181

nescu, de-ar mai trăi odată, treceau lebedele mân­ dre între trestii să se culce. h fost o minune ce-a înfăptuit-o Doctorul.

Istrati într’un an fără o lună. Toţi cunosc minu­ nea. Puţini îi cunosc taina. 0 destăinuesc eu.

Orişicare altul în locul Doctorului Istrati ar fi cerut mai întâiu o misiune plătită cu bani grei, spre a studia, vorba bine, organizarea expoziţiilor în străinătate. Orişicare altul, în locul lui, ar fi cerut bani grei ca să cumpere cărţi străine cu planuri de expoziţii. Doctorul Istrati nu sTa dus în străinătate şi nTa adus nici o carte din străi­ nătate.

Doctorul Istrati a deschis o singură carte, carte cu o singură filă, dar filă mare cât toaţă ţara românească. Şi pe această carte a cercetat Doctorul Istrati tot trecutul nostru săpat în pia­ tră şi zidit cu var şi cărămidă. In faţa monu­ mentelor noastre scumpe, Doctorul Istrati sTa plecat cu smerenie, sTa adâncit în gânduri şi a înghegat planurile expoziţiei lui. Erau planuri frumoase, negrăit de frumoase, dar erau numai trupul căruia îi lipsea sufletul.

Doctorul Istrati i-a dat şi suflet. Coşbuc, dumnezeescul nostru Coşbuc, a spus despre el însuş: Sunt suflet din sufletul neamului meu; îi cânt bucuria şi jalea. Doctorul Istrati a pus în expo­ ziţia lui suflet din sufletul neamului nostru; i-a cântat bucuria şi jalea. Doctorul Istrati a adus suflete româneşti de peste hotare şi a făcut Uni­

182

rea cea mare în România cea mică. Valuri, valuri veneau fraţii noştri subjugaţi şi treceau cântând pe străzile Capitalei spre expoziţie. Zile întregi i-ar trebui cuiva să descrie strălucirea serbărilor din 1906. Desprind din toate un singur moment, pe care l-am trăit eu însumi şi pe care nu-1 mai pot uita. Arenele Romane erau ticsite de lume.

Văzduhul răsună de cântece româneşti. Ochii tu­ turor se umezeau de bucurie. Pe neaşteptate, şi­ roaie de lacrămi începură să curgă pe feţele noastre. Un Moţ ne cântă, cum se cântă pe la ei, când deodată ne-a sfâşiat inima cu versurile lui jalnice: Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă’n poartă...

De aşa vremi ne-a învrednicit Doctorul Istrati în expoziţia lui, acum un sfert de veac.

Incheiu cu versurile lui Vasile Alecsandri scrise pentru Cuza-Vodă: Sunt nume destinate, ca numele tău mare, Să stee neclintite pe-a timpului hotare. Şi veşnic să restrângă o falnică lumină Pe secolii ceTn umbră trecând, ţi se închină.

Doctore Istrati, România Mare nu te va uită.

Sfârşit u

C U P R IN S U L Pag.

1. închinare electronului. ..............................................

1

2 . I a r n a . .................................................................................. 5

3. Industria rămăşiţelor din fabrici. ..............................*5 4. Primăvară vecinică . .......................................

5. Din trecutul materiilor explozibile. . . . . .

25 6. Greutatea inimei şi greutatea corpuliji. . . .

31 7. Experienţele lui Sir William Ramsay. . . . .

36 8. Un secret al plantelor. ............................................ 45 9. Pericolul galben. . ..................................................... 51 10. O lecţie a Doamnei Curie. . . . . . . .

59 11. Nemărginitul. ..............................................................

12 . Zidirea lumei. ............................................................... ^4 13. Cev a despre heliu. ..................................................... ^2 14. Industria chimică în Germania. ............................. 39 15. Ceva despre şcoala de azi. ....................................... ^6 16. In amintirea hii Danvin. .......................................... *02 17. Ceva despre cauciuc. ..................................................**0 18. Terra sigillata. .............................................................**0 19. Y fang-Ylang. ............................................................. . 1 2 8 20 . Hârtia de ziare şi pustiirea pădurilor în U. S. A. . 134 21. Chimia în serviciul circheologiei. ............................ *4* 22 . George Stephenson. ....................................................*4® 23. Şir Humphry Davy. .................................................

24. Apologia chimiei şi a omului de ştiinţă. . . . 154 25. Atomi şi molecule. .................................................

26. Circulaţia materiei în lume..........................................|50 27. Trăim în zile mari. ..................................................

28. Dela liceul Unirea din F o c ş a n i ...........................

29. Profesorul. Cărţile de şcoală. Revistele. . . .1 7 3 30. La Monumentul Doctorului Istrati. . • • • .1 7 8