Ţ ~
«r
■p
" 'v ■
, %
4
. O
\
,:î-0
V M
• • .<
..... ............................ iCSiflpif . BIBLIOTECA POPULARĂ
Q __
1 „COMOARA VRAMCEI^ JI O
r
- fl...
'j
Apare sub îngrijirea D-lul Simion Harnea-Năruja No. 5
I
laismlpnp*
%6
y
Li
fl
Li
O
o
I:'
~—
I.
j
DELA
, ^P. fl
Sărbătorile Paştelor
111 ^
o
DE
: ii !:
ri
SIMION HÂRNEA
■ Mrltt
% 1931
' :;‘iK
Lli
;i|l- •
y
D M. n LJ Li
Li0iom................... cp.'i» 1 : r ^jfţp. „Cartea Putnei“ Str. Gr. Bălănescu 12, Focşani Lj1—"-C/
M- <&;
liGc
Preţul lei 5. r
......
.
t§VL
tfSQ
/
LîeE,:V D~ FETE FOCŞANI
.1. 2V'-. î >
,
o ut/e anjn-^Via 'a W:
De luat aminte.
gt&;
193jlL iu...a........ . ------ ziua.
1. Oricine va găsi de bună această cărticică şi va socoti că merită să fie citită şi de alţii, poate cere de!a administraţie mai multe exemplare pentru vânzare. Cu aceasta va face un serviciu însemnat bibliotecei şi o faptă frumoasă pentru cetitori. 2. Acei cari, pentru susţinerea fondurilor bibliotecei noastre, vor dărui sume dela 100 Iei în sus, vor fi soco tiţi ca prieteni şi sprijinitori ai „Comorii*', publicându-li-se numele cu această menţiune. 3. Rugăm pe orice perspană care posedă, sau are cunoştinţă de existenţa vreunui document vechiu în legă tură cu ţinutul Vrancei, şi care n’a fost publicat până în prezent, a ne încunoştiinţa. Vom scoate numai copie după el, colecţionându-I în volum, cu arătarea persoane lor care păstrează originalul. v' Pentru orice chestiuni, scrisorile se vor adresa: Biblioteca ,,Comoara Vrancei', în corn. Năruja-Vrancea, jud. Putna, of. Năruja.
mut*, r*
PATINELE Şl OBICEIURILE NOASTRE DELA SĂRBĂTORILE
PASTELOR,
Viaţa poporului nostru dela sate,— a celor mulţi şi supuşi nevoilor grele,— are farmecul ei deosebit, pentru cei cari o cunosc mai deaproape şi-i înţeleg rostul. înfrăţiţi cu pământul, pe care-l muncesc din zori şi până’n noapte, şi albine lucrătoare în stupul ţării noaste nu cunosc învăţături înalte, dar au deprins şcoala muncii rodnice, dreptatea şi credinţa’n Dumnezeu, moştenite din părinţi în părinţi şi le păstrează cu multă dragoste, cu rate şi neatinse ca pe cele mai scumpe odoare. Storcându-şi vlaga pe moşie, în arşiţa soarelui de vară, geruri sau ploi, le înfruntă pe toate cu bărbăţie, căci nu ştiu ce-i vicleşugul, dar cunosc mai bine ca oricare binefacerile odihnei întremătoare din zilele de sărbători, lăsate par’că anume de Dumnezeu pentru dânşii, căci altfel viaţa li s’ar irosi mult mai repede, în munca fără preget. Sărbătorile au farmecul lor pentru locuitorii satele • /ci sunt mai toate pline cu o mulţime de .obiceiuri, datine
*
— 2 — i
'•
.
cari în majoritatea lor, se împletesc cu Tetgifşi toate la un Ioc alcătuesc plăcute ar,T,oni0s momentp de viaţă rurală. In felul acesta petrecirea din sărbători a ia un caracter religios, mult mai sănătos decât apucăturile desmăţate a celor dela oraşe. Intr’adevăr, ce poate fj mai înălţător ca obiceiurile de a umbla copii cu colj„<ja cu steaua, vicleimul şi celelalte în jurul sărbătorilor Cră ciunului, care toate ne vorbesc de Naşterea Mântuitorului cu pluguşorul Ia sf. Vasile amintind munca agricolă, sau înroşirea ouălor, pasca ori vălăritul dela Paşti ce ne amintesc şi ele învierea ?!• La aceastea din urmă ne vom opri acum, pentru a arăta în scurte cuvinte, cum se sărbătoresc Paştele în Vrancea, cu obiceiurile apucate din bătrâni. Se ştie că în afară de sărbătorile de iarnă, cele mai multe din obiceiurile noastre se găsesc grupate în jurul Paşteior, poate datorită tocmai împrejurării că acestea sunt cele mai însemnate sărbători creştineşti. Crăciunul sătulul, Paştele fudulul Aşa ne spunea în şcoală domnul, când se apropia vacanţa şi urma să ne dea drumul acasă, cuvinte pe care le auzim de multe ori şi diii gura bătrânilor, în preajma Paşteior, atunci când ei vreau să şfichiuiască cu vorba pe unii tineri care prea se spilcuesc de sărbători! Şi într adevăr, Crăciunul pare a fi mai mul sărbă-
— 3 — toarea pântecului şi a copiilor, cu porc tăiat şi nelipsiţii caltaboşi, colinde, steaua, pluguşorul şi celelalte, pe când sărbătorile Paşteior sunt aşteptate de tot creştinul cu multă grijă şi curăţenie trupească şi sufletească. Paştele e sărbătoarea sărbătorilor, căci ne aminteşte învierea Mântuitorului, cea mai mare minune, care pune pe Isus în lumina cea adevărată a puterii sale dumnezeeşti. Înviind a treia zi din mormânt, precum a spus mai dinainte. El trece în faţa tuturor pământenilor,-creş tini ba chiar şi păgâni,—nu ca simplu om, cum îl so cotise unia Ia început, ci ca adevărat fiu a lui Dumnezeu. De aceia, sătenii noştri, poartă o grijă deosebită acestor sărbători de primăvară. De cum soseşte postul mare, gospodarii prind a deritica şi curăfi curtea de băligar şi gunoae, dreg gar durile şi fac tot felul de cumpărături pentru înoirea copiilor şi nevestei, iar gospodina nu-şi mai vede capul de treburi cu spălatul, curăţitul şi grijitul în casă şi‘pe afară, silindu-se ca să fie toate gata până la sfânta înviere, că, cine nu-şi găteşte treburile pâhă’n seara de Sambăta cea Mare, nu-i văzut bine înaintea Iui Dumnezeu, iar Ia săvârşema sa din viaţă, tot nepregătit va fi şi moartea îl va firăpşi pe neaşteptate! Cât despre fetele mari, nici nu mai este de vorbit. Ele lucrează într’una fără pic de răgaz, până noaptea târziu de tot, zorind la îmbrăcămintea cu care trebue să se înoiască în sărbători. O întrecere pătimaşă se naşte acum între ele, mergând până acolo, în cât, fiecare coasă şi alege pe furiş, ca să nu afle altele
— 4 —
;
isvoadele lor. Prea bune prietene să fie două fete, ca să-si'arate una alteia cusăturile şi să-şi facă amândouă cămăşile şi catrinţele la fel! De altfel, fereala asta îşi are rostul ei, căci acum îşi pune fiecare îii joc toată deşteptăciunea şi măestria. ei, pentru ca să-şi lucreze cât mai cu dichis cămaşa ori catrinţa cu care trebue să iasă în lume de sărbători^ când satul are dreptul să aprecieze truda lor.... Dar nu numai de curăţenia corpului se îngrijeşte omul în vremea asta, ci şi de cea sufletească. .in postul mare, tot creştinul posteşte cu multă dragoste cele şapte săptămâni, în aşteptarea marilor sărbători ale Invierei. Doar cei tineri năvălesc, dela o bucată de timp încoace, să mănânce, cărnuri ori brânze_ turi în zilele acestea oprite de Dumnezeu. înainte vreme nu se* pomenea aşa ceva şi tot satul, cu mic, cu mare,, respecta cu tragere de inimă posturile mai ales postul . mare, nu atât de mare prin lungimea Iui, cât mai ales prin importanţa sa religioasă. Iar dacă se întâmpla să se înfrupte cineva cu de dulce. era privit de toţi ceilalţi ca un netrebnic şi păgân, om care spurcă legea creştină. Cât despre nunţi, cumetrii şi hori' nici pomeneală în sat. Toate petrecerile vesele sunt cu desăvârşire oprite, în cinstea postului, când orice bun creştin trebue să aibă cugetul îndreptat numai spre înfrânare şi pocăinţă. In ziua de sfântul Toader,— sâmbăta întâia din * posţyl mare, intră prescurile. Atunci fiecare femeie care poartă prescurile,— după obiceiu ani Ia rând dela moartea, cuiva,—merge şi duce la biserică o pereche de prescuri
5 ' si colivă, iar preotul le slujeşte, pomenind pe cel pentru care au fost aduse. De atunci tot postul, în fiecare sâmbătă, trebuesc aduse câte o pereche de prescuri până în Joia mare de lângă Paşti, când ies prescurile. Se aduce atunci la biserică pe lângă prescuri şi colivă, un talger, o căniţă şi un colac precum mâncare pregă tită, căci după slujbă se pune masă în curtea bisericei fot pentru pomenirea celui răposat. Toate cele aduse rămân a preotului. , Mercurea din săptămâna a patra din post, oamenii o numesc miezul-păreziiceiace ar însemna mijlocul păresisimilor. Aceasta e sărbătoarea ouălor şi femeile nu lu crează nimic până ce nu înumăra mai întăi ouăle pe care le-a adunat până în această zi, dela găini. Ele îşi fac ■depe acum socotelile lor şi se îngrijesc ca să-şi strângă până la Paşti ouăle de care are nevoe pentru păşti şi pentru înroşit. De aici încolo, postul trece pe nebăgate în seam ă îar treburile se înmulţesc din ce în ce. Cu cât se apropie Paştile, cu atât oamenii se hăr nicesc. Unii îşi aduc lemne îngrijindu-se să le tae grămezi ca să aibă în sărbători, că-i păcat să dai cu toporul in .cele trei zile a Invierei, alţii merg cu grăunţe la moară, ca să-şi facă măciniş, iar alţii se cobor cu câte o căruţă •de marfă (cherestea) la oraş, ca să-şi târguiască: făină de grâu, lumânări şi toate cele trebuitoare pentru Paşti. Pe ■de altă parte, fetele grăbesc cusăturile, iar femeile dau zor 8a lipitul, humuitul ori văruitul caselor. înainte vreme, în Vrancea nu se pomenea casă vă-
— 6 —
i
i
ruită decât doar la.popă şi alţi 2-3 fruntaşi mai de seamă ■ încolo, femeile îşi spoiau pereţii caselor cu humă, un fel de pământ alb, scos din anumite părţi de Ioc ale regiune* noastre, unde se găseşte în blocuri (stânci şi bârne) ca sarea. Până şi în zilele de astăzi locuitorii din satul Poianafac negustorie cu acest soi de var vrăncenesc, pe care’! scot cu căruţele depe valea Peticului, ori pârâul Humei, din gropi săpate? anume în coasta dealului. Acasă îl fră mântă bine şi-l toarnă în formă de cutoae, cam de o jumă tate chilogram, pe care Ie usucă bine şi încărcându-le în căruţe, pornesc cu ele prin sate spre vânzare. In săptămâna mare, fiecare se îngrijeşte să meargă la mărturisaiiie. Toată ziua, de dimineaţă până seara, lumea'zărvue prin curtea bisericei: unii pleacă, alţii vin şi-şi aşteaptă rândul, pentru ca sub patrafirul Iui laica părintele şi în frica lui Dumnezeu să-şi spovedească păcatele pe care, din îndemnul celui rău, cu ştiintă sau neştiinţă, le-a săvârşit pentru satisfacerea poftelor tru peşti şi să ceară ertare Prea Măritului Stăpân, că nu e bine să iei sfânta pască cu trupul pângărit de păcate. Aşa dar, cu toţii merg rând pe rând la mărturisaiiie, iar cei mai bătrâni se şi împărtăşesc în sâmbăta cea mare. Câte lin gospodar în vârstă, plecat mai mult spre pocăinţă, ori cari a avut vre-un părinte sau alt neam apropiat mort fără lumânare, merge din vreme la preo tul satului şi tocmeşte pasca dela sfânta înviere, adică anafura care se împarte norodului în cele trei zile a Pastelor. Dreptul acesta de a pregăti pasca îl cumpără
— 7 — dela preot, pe preţul cu care se poate învoi. înainte de război s’a aridica Ia 20 Iei, iar acum între 600—1000 Iei. Unii preoţi nu prea lacomi de bani, în loc de plată, obligă pe omul cu pasca să cumpere o icoană sau alte odoare de folos pentru biserică. De câţiva ani aşa face şi părintele Neculai dela Năruja şi biserica merge spre înflorire. Cel care a luat pasca, are grijă şi pregăteşte din timp lumânările cu care împodobeşte singur toate policandrele şi sfeşnicile din biserică, căci în cele trei zile ale Invierei, trebue să ardă numai lumânările sale. De asemenea se îngrijeşte de grâu pentru pască, pe care îl alege în chip deosebit, bob cu bob, în cât să nu rămână printr’nsul nici un paiu, neghină sau altfel de să mânţă străină, spălându-I de 5 — 6 ori în apă curată până ce rămâne curat ca aurul. După ce-1 usucă bine Ia soare îl duce la moară, unde îl macină deasemenea cu multă grijă, curăţind bine coşul, chiscoaia şi covata aşa fel să nu sămâe nici un fir de făină de alt neam, că-i păcat mare. Dacă pasca e din grâu curat, ea e primită înaintea Stăpâ nului şi se ridică Ia cer, iar dacă are printr’nsa cât de puţină făină de păpuşoi sau alte gogleze, pasca se îngre uiază şi se Iasă în jos, nu se mai poate înălţa Ia Dumnezeu. Pentru aceasta se poartă atâta grijă Ia măcinat. Făina odată măcinată, o duce Ia prescorniţa satului, o femeie bătrână, ertată de cele lumeşti, care pregăteşte dintr’nsa aluat şi face nouă prescuri, pe care Ie coace în cuptor cu grijă multă, că nu trebue să se pârlească sau să se ardă pe dedesupt. Aşa se pregăteşte pasca pentru înviere, pe care o
V :i - 8 — fît6 S,SUJ ^ trebU£ ^ ° ^ °amenii în Zi'e,e raşteior « * u A Trebue de {mut minte ca, m săptămână mare nu se mănâncă ofet şi nici untdelemn, pentrucă Isus Hristos fiind adăpat cu oţet în timpul patimilor sale, nu se cade ca noi să-l folosim la mâncare, iar cu untdelemn a fost un, i=, coborârea depe cruce în mormânt. "S la Mî . . , , * , urzice nu se pune Ia foc in aceste zile, căci cu urzici şi cu spini a fost lovit Hristos, iar fasole nu se fierbe, că-i rău de boală şi vara se hulcheşte fasolea în blană, adică se usucă pe haragi şi nu se coace. Cele din urmă trei zile ale postului, sunt rezervate mai ales pentru pregătitul păstilor, cozonacilor si Înrnqîh.i ouălor npnfni rarp fnf frncr.nA^r.,1 * •• . ; » tui
Se ia aluat de pâine frământată, plămădită şi dospită bine şi se face mai întăi o foae rotundă şi groscioară, pe care 0 întinde cu sucitorul. Din altă bucată de aluat se *ace un suI rotund> de grosimea unei bâte ciobăneşti şi cu eI se face un cerc rotund> care se Prinde de marg'“ nile f0" f,ăc„ute ,la /ncepuf’ împreunâudu-se capetele. Cu un alt ,®u d,e aluaj se face,0 ,cruce ln mlJ|(3cul =erc“!UT> cu căpiţele lipite de cerc. Intr un castron sau strachină adâncă, se face apoi chelul, un fel de amestec de aluat cu brânză şi oua, cu care se umple cele patru locuri g°ale dintre crucea păştii şi în urmă se bagă Ia cuptor. Unii Ie aşează în tave anume, unse cu unt ori grăsime şi pun întinsele şi alte mirodenii: zahăr, coajă de lămâe’ scor{iŞoare> etc- ca să le dea un gust mai P,acutCând se socoteşte că’s răzbite cu coptul, sunt scoase
^03te ^ Cre» 111 aide Pe masă de sf. sărbători o pască, două, care înfăţişează faţa lui Hristos şi câteva ouă roşii, fie chiar şi merişoare, pe care să Ie împartă la copii şi să ciocnească Ia sf. înviere, că doar ele ne amintesc de sângele Mântuitorului vărsat pe cruce. Mai degrabă rămâne omul fără porc de Crăciun, decât să n'aibă aceste două lucruri la Inv-ierea Domnului. De aceia, în zilele ce urmează până la Paşti, peste tot satul pluteşte în aer plăcutul miros de pască şi cozonaci proaspeţi. Mai de mult, nu se pomenea pe la noi de cozonacj şi toată lumea făcea numai pască din grâu curat de casăi muncit de dânşii, dar acuma parte dintr’nşii au deprins să facă şi cozonaci,—mai gustoşi sau nu,— după price perea gospodinei. Iată cam în ce fel se face pasca:
crud ca să capete faţă frumoasă, La pregătitul şi coptul păştilor, gospodinele pun ce1 mai mare interes, fiecare silindu-se ca prin dibăcia şi priceperea sa, să scoată lucru bun, cu care să se poată făli în sărbători. Să zică oricare: „halal de mâna care -a făcut pasca asta' şi să nu păţească ca unele neprice pute care, în Ioc de pască frumoasă şi cu gust plăcut, scoate câte-o burcă neagră, necrescută şi de cele mai multe ori crudă, care se încleiosează în gură, de-ţi vine s’o arunci la câini. Despre acestea, câte un şugubăţ de bătrân, cu duh la vorbă spune, mai mult în râs: — Chica-i-ar mâna să-i chişi celei care a trudit pânea asta. Că biata pâne, a păzit-o bunul Dumnezeu de secetă, de grindină, de vânturi mari şi puhoae, numai de mâna cea ră n’a putut fi scăpată! Pentru aceasta dar, femeile poartă atâta grijă de păsci, căsnindu-se să le facă cu dichis, ca să nu dea prilej de vorbe urâte şi s’ajungă de râs în sat.
rrrr::rlCr;0t g,P„ * f !ngnje?te în vremea
X\ j
I
— 9 —
afară H uns, îndată pe deasupra cu un gălbenuş de ou
wr — 10 —
'
•i
: i i
■
>.
i
— 11.—
Odată păscile coapte şi puse Ia păstrare, gospodina, cată a se.pregăti de cele trebuitoare la înroşitul ouâlor. Nu-i vorbă- că, unele din ele, se îngrijesc întâi de ouă şi lasă să-şi coacă pasca la urmă, în Sâmbăta-Mare, ca să fie mai proaspătă de sărbători. Ori cum, nimeni nu rămâne fără să-şi facă ouă roşii de paşti: unele mai multe, altele mai puţine, după cum li-e puterea Ia fiecare. In Vrancea, ouă roşii se fac de mai multe feluri: chicate (încondeiate) muncite 'sau merişoare simple. Pentru chicat ouă trebue ceară topită şi o cliirşiţă făcută dintr’o surcea de grosimea unui condei de scris,, căreia i se pune în vârf o ţeavă mică de tablă, de obiceiu o capsă dela şnururile dela ghete. Ouăle se încălzesc cam departe de foc şi apoi, o fată sau femeie pricepută la chicat, le înfloreşte cu chirşiţă muiată în ceară topită, însăilând tot felul de flori frumoase, care închipue, fie o frunză sau o floare, fie un obiect ca: firulplugului ori coada răndunicei, păştele’n coteţ ‘ racul şi multe altele. Sunt şi unii oameni meşteri Ia chicatul ouălor. Pe c&mâtru Stanciu depe Luncă nu-1 întrece zece fete la chicat şi nimeni nu încondeiază aşa de-bine ca el frunza stejarului sau cale rătăcită o dâră încâlcită în tot felul, în chip meşteşugit, dar nu-i mai poţi da de capât, oricât te-ai căzni. Odată ouăle chicate, trebuesc înroşite. înainte vreme ele se roşiau în flori, dar acum, cele mai multe femei întrebuinţează băcan s’au alte roşăţi cnmpărate dela târg. Rar care mai păstrează uzul vechia cu înroşitul în fiori, căci-pe fângă alte toate, se cere şi muncă mai multă. Cine vrea să roşească ouăle în flori, are grijă să strângă de cu vara sovârv şi frunză de măr pădureţ, cu coada roşie, pe care le usucă şi le păstrează aşa până 3* în sara de Joia-Mare, când Ie pune într’o cofă cu apă: 3 călduţă şi Ie Iasă să se dospească pe lângă sobă douăi J
nopţi şi o zi. Sâmbătă dimineaţa se storc buruenile» iar zeama încălzindu-se- puţin, se inchetreşte cu piatră acrăc si se aşează într’nsa ouăle la îngălbenit. Zeama trebuepotrivitâ ca să nu fie ferbinte, ci numai aşa călduţă ca apa din gârlă vara, pentru ca să nu se topească ceara depe ouă. In gâlbineJe sunt lăsate cel mult ca o jumătate deceas, apoi se scot şi se pun la fiert într’un alt vas, cu frunza de măr şi sovârv, apoi un rând de ouă şi tot aşa până se umple vasul.. La urmă se toarnă Deşte ele, apă curată şi se pune Ia fiert până ce ouăle se răscoc şi se roşesc în acelaşi timp. Când totul e gata, se scot perând ouăle şi se şterg cu o cârpă, ungându-Ie cu gră~ sime ca să capete lustru. Iu timpul fiertului, ceara s’a topit şi nu sja prins roşa ţa pe dâra cerei, din pricină că fiind acoperit din pricină că fiind acoperit acel loc cu ceară nu s’a vopsit în gâlbinări, aşa că a rămas chicătura albă pe câmp roşu. Femeile mai bătrâne, care le tremură mâna şi nu? pot chica, pun ouăle de albe în flori şi Ie ’ sc$t roşii merişoare. Unele femei mai dibace de prin părţile Nerejului înfloresc chicăturile în mai multe culori, aşa fel că frunza sau floarea încondeiată pe ouă capătă culoarea pe care o vrea gospodina şi pe care o are aevea pe câmp. Acestea se lucrează cu mai multă trudă şi se numesc ouă muncite. Ca să-i dea culoarea galbenă unei flori încondeiată, după ce scoate ouăle din gălbinări gospodina unge cu dosul chirşitei muiată în ceară topită, partea ce voeşt& să rămână galbenă. Dacă vrea să rnai facă apoi şi altă culoare pe acelaşi ou, sau pe altele, cum ar fi de pildă, să coloreze în verde o frunză, atunci fierbe într’o oală sămânţă coaptă de boz şi după ce s’a răcorit, se stoarce şi în urmă aşează ouăle’ în zeama călduţă de boziu, unde
i
-- 12 —
iii ,
Fi!.iii: ii :
1 I i
ii
i» ■
le lasă până ce capătă culoarea verde. Când le scoate afară, face din nou cu chirşiţa câteva benghiuri de ceară, pe partea care vrea să rămâe verde şi apoi înveleşte în câlţi fiecare ou în parte şi le pune într'un ceaon la fiert cu florile (sovârful ş frunzele de măr) aranjate rânduri, rânduri, după cum s’a arătat mai sus, pentru ca să se înroşească. . Când le scoate din flori si Ie şterge de ceară, ouăle rămân de toată frumuseţea. Ţi-i mai mare dragul să priveşti un ou desemnat cu o ramură de trandafir pe el, sau un borcănaş de flori, în care observi trăsături meştesugite şi tot felul de culori plăcut armonizate, rezultatul •unei trudnice munci, care adevereşte în bună parte zicătoarea: „nu poţi face ouă roşii cu minciuni". înspre partea Vidrei şi Găuri se fac şi ouă muncite ■în chiclazuri, un fel de vopsele cumpărate de pe la târ•guri, cu care se vopseşte ceara topită si apoi se încon'deiază ouăle, cari rămân astfel cu ceara pe ele. Obiceiul cu înroşitul ouălor, după cum se ştie, este 'vechiu şi în jurul său sunt multe legende. ’ De pe Ia bătrânii nostrii, am aflat între altele si ‘pe acestea. ’ ’ Duminică dimineaţa prin zori, mergând femeile la tămâiat şi găsind mormântul gol, cu piatra ridicată, iar 'din gura îngerului ce sta lângă mormânt, aflând că Mântuitorul a înviat din morţi, se înapoiară cu grabă înspre cetate şi tuturor celor pe care îi întâlnisă, le spuse ■cu bucurie negrăită minunea cea mare ’ Unul dela altul, vestea se lăţi apoi ca fulgerul, căc' liecare pe dată ce auzea minunea, alerga plin de veselie să o comunice şi altora. Şi ori pe cine întâlnea îl oprea întrebându-1: — „Auzita-i că a înviat Hristos"? — „Ştii că Hristos a înviat" ?
— 13 — Dela o vreme, cea mai bună parte din oamenii' cetăţei, aflară vestea învierei şi se făcu o fierbere nespusă, în tot Erusalimul. Cei care ştiau acum minunea, când erau opriţi de alţi să-i vestească din nou, ei le răspundea : — „Da, ştiu că a înviat, cu adevărat a înviat"!. In ^mPul acesta, o precupeaţă din neamul lui Israel,, care nu crezuse în Hristos, venind şi ea spre oraş cu un coş cu ouă de vânzare, pe drum întâlnind-o un creştin îi spune: — Aflata-i că Hristos a înviat ? Precupeaţa necredincioasă, supărată şi de greutatea drumului, răspunse în răschez: — Are să învie când s’or înroşi ouăle mele în coş. Şi merse înainte fără să ţină seamă de vorbele creştinului, ’ DuPă ce aiun?e în Piata Şi desfăcu coşul, mare’i fu mirarea când văzu toate ouăle roşii ca sângele. Atunci îşi aduse aminte de spusele celui pe care’lîntâlnise în drum şi crezu de astădată şi ea în înviere, povestind tuturor întâmplarea. De aceia fac creştinii ouă roşii de Paşti şi de atunci a rămas obiceiul ca dela Paşti până la înălţare, să-şi dea bineţe între dânşii cu „Hristos a înviat" şi „Adevărat a înviat". 0 al,ă leSendă ne spune că, în seara de sâmbătă sPre duminică, Pilat şi cu alţi mai mari ai evreilor, se adunase la un ospăţ mare, unde au petrecut toată noaptea cu mâncăruri alese Ş'-băutură multă, In sPre ziuă unul dintre oaspeţi aduse întâmplător,, vorba Ş* despre Isus : — Ştiţi voi că înşelătorul acela a spus mulţimei că a treia zi el va învia din morţi ? — Şi tocmai astăzi e a treia zi, răspunse un altul,, uitându-se spre fereastra din faţa lui, în care se resfrân-
!
9
H:
— 14 —
ţ
: ; 'i
igea zorii de ziuă. Să-şi arate acum vitejia mincinosul!.. Şi fiind cu toţii turmentaţi de băutură, se siliau care mai de care să hulească pe Mântuitor, adresându-i tot felul de cuvinte batjocoritoare. Iar pe masă întâmplându-se să se găsească un cucoş fript şi bine rumenit într’o ta vă cu grăsime, cum şi un castron cu o ştiucă fiartă ga ta pregătită cu mujdeiu, unul dintre oaspeţi zise aşa, în batae de.joc: — Când va învia ştiuca şi cocoşul ăsta pe masă, •atunci va învia Hristos! Pilat, care se afla tocmai cu un ou în mână, zise ^şi el tot atunci: — O să învie, când s'o înroşi oul în mâna mea ! Dar nu terminară bine cuvintele acestea nesocotite •că ştiuca înviind* începu a înota prin apa din castron, îâr cocoşul sări iute în sus şi bătând din aripi, cântă «cu-cu-ri-gu“! Toţi se înspăimântară în faţa acestor minuni, iar Pilat scăpă oul din mână, care se roşise ca sângele! ^ Şi de atunci jidanii sunt pestriţi pe faţă, că i-a stro pit cocoşul cu grăsime, când a bătut din aripi.
: ?!
! I V:
l
h ,r. » i
:
fi ■ţ !
: i/'
m
A ! >7 rK
Vi
i
Jî
/
Pastele fiind aproape, copiii de şcoală a intrat şi •ei în vacanţă. Acum scăpaţi pentru câtva timp de grija cărţii şi cuprinşi de bucuria sărbătorilor ce sosesc, se joacă în voe cu ceilalţi fraţi, ori vecini, şi dau târcoale în jurul mamei, cu chip de a o ajuta la treburi. Dar de niulte ori, prin veselia lor copilărească, în loc de spri jin, mai mult încurcă iţele. Atunci mama îi dojeneşte cu vorbe ca acestea: — Da astâmpăraţi-vă odată dragii mamei, că doar vin Sfintele Paşti şi nu-i bine să mâniaţi pe Dumnezeu
— 15 — şoimanul tocmai acu de zile mari. Staţi cuminţi, să fiţi plăcuţi şi înaintea Domnului Doar să-i facă vre-o năsbâtie prea din cale-afară, pentru ca mama necăjită să-i tragă vre-o jordie-două peste spinare, căci altfel se păzeşte să-şi lovească copii în vremea asta, când nu se cade’ să fie decât pace şi linişte peste tot. De aceia îi îndreaptă mai bine la joacă pe afară cu alţii copii, ca să n’o mai supere în trebu rile ei. Iar această libertate şi îngăduinţă părintească, re simt şi copii însemnătatea zihlor mari ce bat Ia uşă. Merg unii pe la alţii, se joacă, sfătuiesc şi-şi povestesc ce fel de ouă şi pască le-au pregătit mamele lor, iar seara când clopotele cheamă credincioşii la denie, ei sunt cei dintâiu cari aleargă la biserică. Nu atât pentru sluj bele ce se fac se silesc copii să meargă la denie, cât mai ales pentru joacă. Aici întâlnindu-se cu alţi copii, umblă mai mult prin podul bisericii, căţărându-se unia până sus în turlă, după cuiburi de păsări, sau dacă stau în biserică vâzâe de colo-colo, pârlind cu lumânarea printr’o voită greşeală, părul vre-unui bătrâne adormită într’un colţ de strană, sau făcând alte caramboale, la care nici nu te gândeşti! Dar, se iartă toate, că aşa-i copilăria, plină de veselie şi greşeli necugetate, cari tre buiesc a fi ertate. In celelalte seri, în afară de bătrâni şi de copii, nu prea vine lume aşa multă la biserică, din cauză că mai toţi suni ocupaţi, zorind să-şi isprăvească treburile pen tru Paşii. In seara de Vinerea Mare, vin cu toţii să as culte prohodul şi să ia parte la slujbele de îngroparea Mântuitorului. Unii bătrâni, mai ales femei, cari au ţinut post sec în această zi, (oprire totală dela orice mâncare) iau în în această seară anaforă dela preot. In amintirea chinu-
c
— 16 —
!
fi : tfl
:
i ’.i
i.'l
•
i
i ij
rilor ce a suferit Mântuitorul în această zi, trebuie să ne înfrânăm şi noi poftele trupului, spun aceşti bătrâni evlavioşi. In această seară, biserica satului capătă o înfăţi şare deosebit de înălţătoare, potrivit momentului în care se găseste. Sf. Epitaf aşezat pe masă în faţa crucii, stă încon jurat de lumânări aprinse şi cu evanghelia deasupra, în tărind duhul credinţei tuturor acelor credincioşi cari, în faţa Iui trebuie să îngenuncheze de trei ori şi să sărute sfânta evanghelie şi picioarele Mântuitorului. Biserica, în tot cuprinsul ei străluceşte în lumina candelor, policandrelor şi şfetnicelor, bine curăţite şi în cărcate cu lumânări de către gospodarul care a luat paca adică cel care, după cum am arătat mai înainte, s’a an gajat cu făcutul prescurilor ce trebuiesc sfinţite, în noap tea învierii, pentru a fi împărţite ca anafură: pască de paşti. Iar lume multă, tineri şi bătrâni, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână, ascultă cu evlavie proho dul cântat la strană de dascălii bisericiei şi corul şcoalei, aranjaţi în grupe. Credincioşii au uitat de astă dată orice grijă lu mească, orice ură sau supărare, aflându-se pătrunşi de puterea credinţei, care Ie înalţă -sufletul, făcându-i’ mai buni şi mai drepţi. Acelaşi duh ceresc îi cuprinde pe toţi, în toată vremea slujbei, nespus de frumoase. Spre sfârşit, preotul şi cu un dascăl, luând sfânta pânză, iesă şi înconjoară biserica de trei ori, în semn de îngroparea Domnului Isus şi toată lumea îi urmează cu făclii aprinse, în sunetul prelung al clopotelor. Oamenii,— mai ales femeele,— au obiceiul că în acest timp să se strecoare pe sub sf. Epitaf, de trei ori în semn de smerenie, pentru Mântuitor şi pentru ca să fie sănătoşi tot anul.
— 17 — La miezul nopţii, când slujba s’a terminat pleacă toţi spre casă, lăsând capetele lumânărilor aprinse pe Ia mormânturi „ca să afle şi morţii despre venirea zileior mari". Sâmbătă fiind cea din urmă zi a postului, bătrânii şi copii merg la împărtăşanie. Femeile scot ouăle din roşăţi, aşează ţoalele prin casă şi pregătesc lumânări de ceară curată, pentru ca să meargă cu ele Ia slujba Invierei, iar fetele mari, care nu au terminat încă sir'aele de sărbă tori, dau zor mereu Ia lucru, ca să nu rămâe de vorbă în sat. încet, încet, se strecoară şi ziua sâmbetei, iar soa rele scăpătând dealul, Iasă să se coboare amurgul serei peste sat, acoperindu-1 într’o tăcere şi linişte sfântă. E singura seară ce ne mai desparte de fapte mari, care pun în lumină vie şi ridică deasupra tuturor cre dinţa noastră creştină. In adierea vântului primăvăratec şi dulce, în foşnetul frunzelor de curând crescute, ori fâlfâitul vesel al blândelor păsărele, sosite de prin alte părţi, tot creştinul presimte apropierea zilelor de măreaţă înălţare sufletească. Şi Jepădându-se de toate patimile şi intrigile Uimeşti, toţi aşteaptă acum, cu inima curată, ceasul cel sfânt a' Invierei. După ce şi-au pus toate Ia cale pentru sărbători, unii se pun ca să mai aţipească o lectiţă. Dar nu trece mult şi iată că glasul tărăgănat al clopotelor străbate în unde metalice, convingătoare, întunericul nopţii, chemând credincioşii la slujba Invierei. Ca’la o poruncă cerească, tot satul e în picioare şi se pregăteşte de plecare. Cârduri, cârduri, trec apoi pe drum din toate părţile, cu făclii aprinse, oameni femei şi copii, îndreptându-se spre biserică, de parc’ar fi atraşi de un magnet. Toate acestea se petrec într’o linişte uimitoare, iar când clopotele sună pentru a treia oară, biserica eînie-
— 18 — -
11! * •
lh
!H
■
J ••
i. ( !
ii
f I Wj
Ui
i •i3
sată de noroci şi dela o vreme nu mai găseşti loc să te strecori înăuntru! Slujba începe la miezul nopţii punct, când se stâne lumânările şi preotul îmbrăcat în odăjdii sfinte, iese din altar cu o făclie aprinsă, împărţind tuturor „lumină din Uimind44 si vestindu-le că „Hristos a înviat" |a care răspund într'un glas cu toţii „adevărat a înviat"! In cântece frumoase, preotul şi dascălii, urmaţi de tot norodul se strecoară din biserică şi sub copacii înfloriţi din curte, se începe slujba cea mare a Invierei Domnului după care se întoarnă iar în biserică. In alte părţi am auzit că tineretul satelor: copii si flăcăi, în noaptea aceasta aprind focuri multe ca senin de vestire a Invierei Domnului şi pentru isgonirea duhu rilor rele, dar în Vrancea nu este acest obiceiu. La noi este altul numit Dresul Lumândrei, care priveşte pe cei morţi fără lumânare. Se ştie că, la moarte, i se pune creştinului una sau tr^i lumânări aprinse în mână, în timpul când îşi dă duhul * ca să-i lumineze calea prin întunericul din lumea cealaltă, pe unde are de străbătut până la scaunul de judecată. Unia însă, se întâmplă să moară, din vre-o pricină ne prevăzută cum ar fi înecul sau alte cauze grabnice şi nu au, la darea sufletului, nici o făclie la cap. Despre aceştia se spune că rătăcesc veşnic prin întuneric fără să le îndrepteze cineva calea spre judecată. De trudele lor adufc la biserică, în noaptea Invierei, un cucoş, dacă se poate să fie cu penele albe,-— şi o lumânare lungă de două ori cât uşa altarului, făcută din ziua de Ovidenie după măsura i uată. Această lumânare o aşează de arde pe speteaza crucii, iar cucoşul îl ţine în braţă, tot timpul slujbei înfăşurat pe după aripi cu o altă lumânare ai cărei capăt îl ţine aprins în mână. 'Credinţa este că cucoşii sboară tocmai în locurile
— 19 — unde se găsesc sufletele celor ce se canonesc prin întu neric şi le luminează şi lor calea pe drumul ce are de străbătut. Pentru aceasta se chiamă că’i drege lu mânerea mortului, sau mai bine zis îi trimite lumina pe care nefe ricitul nu a avut parte s’o aibe Ia moarte. Spre ziuă, cei cu cucoşii, aşteaptă nerăbdători să vadă care ridică întâi glasul să cânte „cucurigu", căci ■se zice că acela este cel mai bine primit înaintea lui Dumnezeu. Dar e destul să pornească unul cu cântecul, -ca apoi, rând pe rând, fie care cucoş să-şi înalţe glasul în lăcaşul Domnului, îngânându-se cu cântăreţii şi pre otul din altar. Mai înainte, aceşti cucoşi, cu câte o cofă sau co fiţă,— după tenninarea slujbei,— erau daţi de pomană în biserică, câte unui copil sau femeie ce se afla de ' faţă. Acum însă pe unele locuri îi iau preoţii şi numai cofele le dă altora de pomană. Slujba invierei se termină de abia prin revărsatul zorilor, când lumea se pregăteşte de plecare. După ce ■este miruit de preot, fiecare iesă în pridvorul biseiicei, unde primeşte dela cel cu pasca, atâtea bucăţele mici de pască câte suflete are, zicând bodaproste. De obiceiu, acei cari au fost la slujbă, ia părticica <le pască chiar aici, gustând apoi şi un pahar cu vin ce i se dă tot de către omul cu pasca, la care zice: „Hristos a înviat". Cu celelalte bucăţele merge acasă ca să le dea şi •celorlalţi, având grijă şi de astă dată, ca să lase mucul de lumânare ce ia mai rămas, să ardă pe mormântul vre-unui. mort. De acum în colo, ori cu cine se întâlnesc, iiu-şi mai dau „bună dimineaţa" ci „Hristos a înviat" şi „Ade vărat a înviat" ca o mărturie de credinţă a învierei Mântuitorului.
r' ■'!
i
n ;V
a1;i sii
8 '•|f«
i
i
S
— 20 —
— 21 —
Acasă, foţi se spală cu apă proaspătă, în care aip pentru ca să fie pus un ou roşu şi un bănuţ de argint, . veseli si rumeni la faţă tot anul şi să aibă noroc de bani. După ce au luat sfânta pască şi s’au închinat la icoană, se aşează cu toţii Ia masă şi ciocnesc ouă roşii, mănâncă pasca, cozonac şi friptură de miel, ori de pasăre, asa după cum Ie dă mâna Ia fiecare. ’ Unii se îngrijesc să guste mai întăi, după pască, pastramă de iepure, că să fie sprinteni şi vioi ca iepurele. Până la amează, stau cu toţii pe acasă, sfătuind, glumind şi veselindu-se. De dormit nui bine să dormi în zilele Pastelor, că-ţi fură diavolul pasca ce-i luat-o în ziua aceia, iar după alţii îţi plouă Ia clădit. Unii nu mănâncă ouă roşii în ziua întâia a Paştilor, că-i rău de buboae. Pescarii şi vânătorii au obiceiul ca să fure dela biserică, câte o bucăţică de pască, pe deasupra celorlalte bucăţi luate pentru ai lor. Cu aceasta merge şi o dă pe gârlă, ca să aibă noroc Ia peşte, iar vânătorii se duc cu pasca în pădure şi aşezând-o în crăpătura vre-unui copac, se retrag mai la’ distanţă şi o împuşc. Ei au credinţa că făcând aşa, va avea tot anul parte de vânat mult şi că nu-i va scăpa nimic din faţa puştii. De unde or fi mai venit şi aceste credinţe deşarte? Parc’ar fi mai mult scornituri, stârnite de cine ştie ce babă guralivă, care ia plăcut să se pretindă atot ştiutoare în ale credinţei strămoşeşti, ori în eresuri. Că numai bine nu poate aduce purtare aceasta necugetată faţă de sfânta anafură, care trebue luată cu multă grijă şi curăţenie, iar nu aruncată pe gârlă sau împuşcată dela distanţă ca pe hoţi, ori tâlhari!... Pescarii şi vânătorii de cât ar face asemenea fapte pornite din îndemnul diavolului, mai bine s’ar căsni ca să-şf deprindă cu iscusinţă meşteşugul şi să se roage cu mar
multă credinţă Iui Dumnezeu, care singur ne poartă de grijă şi ne dă „pâinea cea de toate zilele". După amiază, tineretul se adună în sat, la o casă anume destinată, sau la cârciumă unde flăcăii au hotărât mai dinainte ca să facă horă. In vremurile trecute, chestiunea horii o aranjau flă căii cu cârciumarii de pela Florii, când cel cu cârciuma •se obligă să dea pe gratis flăcăilor două-trei vedre de vin, 100—200 de covrigi şi câteva ocă de pastramă. Unde erau două sau mai multe cârciume, cârciumarii se luau la întrecere, punând fiecare Ia dispoziţia flăcăilor •cât mai multă băutură, numai ca să aibă hora la cârciu ma sa. In schima flăcăii,—prin vătafii lor,— se obligau să ţină hora acolo toate zilele sărbătorilor, până după înălţare. Vinul îi împărţeau, o parte în horă, pe de rând, iar restul cu covrigii şi pastrama, Ie consumau flăcăii seara când se adunau în cârciumă. Acum a cam eşit şi •obiceiul acesta şi rar, pe unde şi unde, mai dă cărciuxnarii pe de gratis vin flăcăilor pentru horă. ,, In această zi (întâia a Paştelor) fetele şi flăcăii vin îmbrăcaţi în haine curate, de obiceiu cele lucrate în anul trecut, căci pe cele care le-au gătit acuma, Ie îmbracă în Lunea Paştelor. Hora se încinge cu multă voe bună, în tactul cântecului lăutarilor. Cei însuraţi cinstesc vin, mănâncă pască şi ciocnesc ouă roşii, aşezaţi la mese pe de lături. Mamele îşi privesc cu drag odraslele în horă, iar bătrânii,—cei care nu s’au dus la biserică, pentru a doua slujbă a învierei,— sfătuesc şi se bucură şi ei, amintindu-şi de ce-au fost odată... Scrânciobul se învârteşte de zor, ridicând spre înălţimi perechi, perechi, de fete cu flăcăi şi coborându-i de cealaltă parte, în jos, pentru ca să-i ridice din nou cu voe bună, în larma copiilor adunaţi prin prejur, care
1.
Si
î'
J
— 22 —
— 23 —
aşteaptă si ei să capete un Ioc. de adau< într'o poliţă ce li se pare scrânciobarilor prea uşoară şi nu se potriveşte cu cea din cumpănă. Scrânciobul—sau dulapul cum 11 mai zic uniia,-e. făcut de meşteri din lemn tare, cu 4, 6 sau 8 poliţe, în care se aşează câte doi inşi. Plata este între 2 şi 5 lei de poliţă şi te învârteşte cam 15-20 de roate. Fetele mai dau scrânciobarilor şi câte un ou roşu, pe lângă plata poliţei, că „aşa e datoria" Nu se poate Paşti fără scrânciob şi „umblă" numaisărbătorile dela Paşti’şi până la înălţare, nu mai mult. După unii, el înfăţişează spânzurătoarea Iui Iuda vânzătorul. De aceia cei maturi nu se „pun în scrânciob" iar cine se întâmplă să se scape jos din el şi să moară» e îngropat acolo pe Ioc. fără popă fără nimic. • Pe înserat hora „se sparge" şi lumea se împrăştie,, mergând fiecare pe Ia casele lor. Numai cei cari le piace mai mult băutura „se înfundă" în cârciumă la băut, iar copii fac scandal asurzitor pe lângă scrânciob, rămas acuni pe mâna lor. Câte năsbâtii nu fac copii în sbengul lor aici Ia. scrânciob?! Ba se dau „tărâţa" unul pe altul, învârtind repede poliţa într’o parte şi alta, dând-o chiar şi peste cap, până ce ameţesc. Ba urcă pe câte unul în vârf şi-r fac vânt ca să se coboare în goană, ori îl opresc acolo sus între răscruci şi ceilalţi fug, lăsându-1 să aştepte mult şi bine, dacă nu-i meşter să se coboare singur. Şi câte alte năstruşnicii, de care-şi aminteşte ori cine, îndrep' tându-şi puţin gândurile spre copilăria sfântă şi nevinovată 1’ Eu unul nu pot să uit întâmplarea dela un paşte,, când rămăsesem într’o seară, târzior, Ia scrâuciob, numai cu;Aurelj băiatul doamnei învăţătoare, cel mai bun prieten1 al meu, jucându-ne de-a „tărâţa",— La urmă, el se apucă săvînvârtească scrânciobul cu chip să mă ridice şi să măi
4ase în vârf. S’a căznit o bucată bună de vreme, dar văzând că nu reuşeşte să pună mâna pe poliţa din cumpăna mea, se aruncă şi el în c:a de a treia poliţă. Noi având aceiaşi greutate, scrânciobul se mai coborâ puţin lăsându-ne pe amândoi la o egală înălţime dela pământ, aşa fel că nici unul nu mai puteam sări jos. Ne prinsesem ca pasărea’11 laţ. Şi apoi ţin’te râs... Am râs noi cât am râs, dar dela o vreme ne-a trecut de şagă şi nu şt:am în ce chip să ne dăm jos, căci noaptea se lăsase de-a binelea, iar oamenii nu mai treceau pe drum ca să Ie cerem ajutor. Stai acum şi rabdă bâete, până ce ne-a prins frigul şi am început a răcni de ne-a auzit alde tata. Au venit ei şi ne-a dat drumul, râzând de noi: — Vă mai trebue scrânciob dea-cuma băeţi ?!... Cea mai însemnată zi de petrecere din aceste sărbă tori este însă Lunea Pastelor. De această zi se leagă cele mai însemnate obiceiuri şi datine de Paşti. Veselia e în toiu şi hora e mai frumoasă ca în celelalte zile, căci fetele’ şi flăcăii vin acum împodobiţi pe întrecere cu hainele cele mai frumoase pe care le au, ca să dea splendoarea sărbătorii. De dimineaţă, flăcăii satelor se adună pe la casele celor mai de frunte dintr’ai lor şi sfătuindu-se între dânşii, pornesc cârduri, cârduri, împărţiţi în cete pe cătune., spre biserică, unde preotul Ie citeşte o rugăciune ocazională din cărţile sfinte, îi binecuvintează şi le^ dă slobozenie de a umbla cu văIo ritul, povăţuindu-i în acelaş timp, de a fi liniştiţi, cuviincioşi şi respectoşi cu cei în vârstă. De aki toţi flăcăii iau numirea de z a lari şi pornesc din casă în casă. Pe unele locuri, ca Ia Negrileşti, Tulnici, etc. preotul încredinţează celui mai de frunte dintre flă căi o năframă albă, pe care o pun într’o prăjină şi o poartă cu ei ca steag al vălarilor. Când au intrat în casă, după ce zic „Hnstos a
— 24 —
; >;n . i
ih:ii '
m .M fi',”
:
■
: t;
XI i : ;
■
J
— 25 —
înviat* ridică în braţe pe cei mai tineri ai casei, urându-|e de acolo, în hazul tuturora. sănătate, şi noroc, iar celor vârstnici le săruta mâna. pe După ce termină de umblat tot satul, vălarii se masă gazda a avut grijă să pună din timp o farfurie cu strâng Ia casa unde s’au adunat darurile, pe care le ouă roşii şi câte o bucată de pască sau chiar una fnteagă împărţesc frăţeşte între dânşii, mâncând şi petrecând iar după ce vâlarii şi-au făcut datoria lor, gospodina le împreună până Ia vremea horii, când se duc la joc. dărueste ploconul de pe masă, în timp ce stăpânul casei înţelesul şi rostul acestui obiceiu al vălăritului, e Ie dă 'şi el 5, 10 sau 20 lei, după putere. greu de aflat, căci mai toţi oamenii îţi spun că aşa au Vâlarii iau lucrurile şi banii, mulţumind cu bunătate apucat din strămoşi, fără vre- altă lămurire! Dar bătrâ şi pornesc Ia altă casă. nul şi înţeleptul preot I. Băsnuţă din Colacu, ne arată că • ’ Doi, trei inşi din cei mai tineri, adeseori dintre cei vălăritul aminteşte momentele de prinderea lui Hristos, cari au eşit atunci Ia horă, au cu ei glugi şi dăsagi, în redate într’o formă puţin schimbată datorită prea mare-i care strâng ouăle şi celelalte daruri, pe care Ie duc într’o depărtări de timp. casă aleasă de dânşii dela început şi unde se adună cu Vălarii ar reprezenta pe ostaşii Iui Ponţiu Pilat, toţii Ia urmă, ca să le împărţească, celor care strâng steagul ar fi felinarul cu cari ostaşii,— în tovărăşia lui ouăle li se zic cloşcari. Iuda vânzătorul,— urmăreau pe Mântuitor, în întunericul Dar cei care dau mai multă importanţă vălăritului , nopţii, prin grădina Ghetsemani iar ridicatul în braţe înlocueşte sărutul diavolesc dat de Iuda Iui Hristos pentru sunt însurăţeii şi fetele mari. Ei de cum aud vălarii, ies ca să-l cunoască ostaşii. pe prispa casei’de observă cli atenţie locul dincotro vin De aceia tineretul obişnueşte să fugă din calea văşi nu se Iasă a fi ridicate de odată, ci fug prin ogrăzi larilor, iar aceştia să alerge după ei, ca să-i prindă... şi,grădini. Ba unele fete se ascund deabinelea, ca să nu Tot în dimineaţa acestei zilei, se prind şi fetete dea cu ochii de ele. surate între ele. Vălarii aleargă după ei şi nu se Iasă până nu-i Surăţia este şi ea un obiceiu vechi la noi şi în prinde ca să-i ridice în braţă. Din cauza aceasta ei au vremurile trecute aveau o însemnătate mai mare ca acum; de alergat mult după cei cari fug din calea lor. Sar garduri Fetele care se prindeau surate, trăiau toată viaţa, în bune fără pârleazuri, strigă şi chiue atrage luare aminte a legături de dragoste şi prietenie ca nişte adevărate surori. tuturor. La acestea, lumea esă, cu mic cu mare, de prin Ba poate şi mai bine că, între dânsele nu mai aveau de case şi urmăresc cu atenţie acest joc de întrecere. împărţit moşteniri, ca să se mai dondănească. Era înainte la noi in sat, unul Ioniţă Banu, care Cine vrea să se prindă surată, merge de dimineaţă fugea epureşte câte-un prânz şi nu-1 putea nimeni prinde, la casa uneia din fete,— unde au avut ele vorbă sa ^se până nu se preda el de bună’ voe. strângă,— aducând fiecare: ouă roşii, pască şi o pupăză La Negrileşti, ne spune D-l I. D. Neagu,— cârciu(pâine lucrată într’o formă lungăreaţă şi împletită într un marul Ştefan Necoară ia gârafa cu vin şi se sue în vâr fu anumit fel) pregătite din vreme. .. casei, în timp ce vălarii cei mai sprinteni se urcă după Aici cheamă şi pe un flăcău ales de dansele dintre /, cu scări sau chiar fără scări şi-I ridică în braţă şi
— 27 — k ;!
Hi
'511 ■!
:
n <i
i '• A ii
y
: fi '
cei mai cuminţi şi şe aşează cu toţii la masă ca să | • ospăteze. Pe unele locuri se , 1 > cape le cântă 1
ci“tSJîLi *
¥ să- vă ţie sănătoşi şi totdeauna fericiţi!
schiinbă una cu alta pupezele sj ^anc^ de trei ori «Eşti surată pân la 01J3** e •. a cealaltă răspunde „Sunt surată pân’la moarte - Apoi ecaie fală dă flăcăului câte o basma lucrată de mana lor, sau măcar un ou roşu zicând „Eşti tu frate pan’Ja moarte? şi el răspunde Sunt eu frate pân’Ia moarte . La urmă, tae Pupezele şi le mănâncă cu toţii, bând vin şi ciocnind ouă roşii până când vin vălarii de le strică masa, în voia cea. bună a tuturora. De aici fetele îşi zic una alteia surată iar flăcăului frate. Acesta are datoria ca în după amiaza acelei zile să-şi dea suratele în scrânciob I). Pe aproape de prânz, tinerii însurăţei, pornesc spre 1 naşi cu pască. Tot aşa şi cei cari au avut v.re-un copil botezat în timpul anului, trebue să ducă pască Ia cumetrii lor. Când au ajuns, după ce dă „Hristos a înviat" si Sărută mâna naşilor, scoate din Colbotină o pască fru moasă şi 14—15 ouă chicate ori muncite şi aşezându-Ie pe o farfurie Ie dă naşului zicând : — Cu multă plecăciune ne închinăm D-stră cu acest dar, pe care vă rugăm să- primiţi cu voe bună si să trăiţi întru mulţi ani.
i
l
;
I
3 I
Sau la cumetrii: — Se închină finul D-stră (cutare) qu acest dar şir
x) In afara de aceasta su raţie, legată de sărbătorile Post. lor” mai este un obiceiu numit: Prinderea fraţilor de cruce, care face în orice timp al anului, într’o sărbătoare mai însemnată. Frai1 <e cruce se prind numai două femei şi un barba*, care merg la lusencu de Ie citeşte'preotul rugăciunea de frăţie, legându-i pe câte roi cu un tir de mătasă, pe care la urmă îl desleagă tot preotul. S™,(,au frate u« câte o cămaşă şi un şervet, iar acesta le cuma r ,• U>*.° lwrecI,° (1° încălţăminte sau altceva. Aceştia îşi zic unul, altuia frate şi soră, iar nu surata.
D..™
Pe unele locuri, ca la Năruja, Nistoreşti, ralten etc. naşii dau si ei un dar de bani finilor si cumetrilor; în' alte sate îiisă nu se dă nimic, Finii şi cumetrii sunt opriţi de naşi la masă şi prânzesc împreună, ciocnind ouă şi cinstindu-se cu vin. După masă, trec cu naşul în frunte, la cârciumă şi seaşează din nou !a* cinste, în jurul meselor de pe afară,, îii preajma horii, glumind şi veselindu-se în voia cea: bună până pe s^ară. Alături, hora se întemeiază din ce în ce, iar scrân ciobul se învârteşte din nou în strigătul necurmat al scrânciobarilor de: „Ioc mă, Ioc-., că mă duc!"... De astădatâ toţi sunt îmbrăcaţi numai in haine nouă. Flăcăii cu iţari albi de lână ori bumbac, cămaşă înflorată şi vestă de cioareci ori slambă, unia cu scurteici de pela oraş, iar fetele cu ilice, cămăşi cu râuri de amici, fir şr fluturi şi cu catrinţe ori fote alese cu mult dichis în lâmcuri, fir şi fluturi mulţi, de strălucesc ca argintul în faţa soarelui! De amintit e faptul că dela o bucată de vreme, mai ales dela răsboiu încoace,— luxul dela oraşe s’a abătut şi asupra satelor Vrancei. Fetele au început: a-şi cumpăra haine de pluş, pantofi de lac şi ciorapi demătasă, iar uiielea îşi mai pun şi câte un bariz roşu sau galben de mătasă în cap, ca să fie mai alese sau mai.., deochiate. Nici Ia flăcăi mi-i rar cazul, să vezi pe câte unul îmbrăcat cu haine pestriţe şi în cap cu pălării borsălinoori căciulă de astrahan în locul celei mocăneşti de pie— licele de miel, destul de frumoasă şi aşa.
— 28 — i,
l'J '
f
9
1
I< •
i
.
• i
m
■
•
îi
:i
i\ li
înainte vreme, gospodinele se îngrijeau mai mult de trăinicia hainei, de cât de frumuseţea eh Îşi lucrau fiecare cămaşă de pânză de in ori cânepă, înflorată cu lână vopsită în casă din coji de copaci şi flori de poiană. Tot aşa si catrinţele, iar de îmbrăcat ne spun bătrânii că până şi fetele mari aveau sarice de lână, lucrate în râzboiu de mâna lor şi date la drâstă, groase de nu răzbea gerul ernei, iar nu cu haine strâmte, cumpărate cu bani mulţi dela oraş, slabe şi subţiri de-ţi pocnesc dinţii la joc, pe timp răcoros. '' Şi de când cu luxul şi fudulia, s’a abătut şi sărăcia •asupra satelor noastre! Că fetele cele sărace îşi dau până şi îmbucătura dela gură, numai să-şi facă o cămaşă încărcată, ori să-şi cumpere ciorapi de muselină sau pantofi cu tocul de-o şchioapă, de-ţi faci cruce când Ie priveşti mergând aşa de par’c-ar călca’n străchini!... Dar nu se pierde numai portul cel frumos de •altădată, că ni se duc şi jocurile şi cântecile bătrâneşti, cu cari străbunii noştri se veseleau’petrecând în sărbători, .in locul horei cele mari, domoală şi trăgănată, ori vestitul brâuleţ, astăzi flăcăii şi fetele au început să joace valsuri şi alte schimonosituri orăşeneşti aşa zise „moderne" streine cu totul de sufletul nostru! Unde eşti tu moş Codrene, ori vestitul Sbârnovac, care ţineaţi sub comandă pe toţi jucătorii când prindeati a juca sârba cea săltăreaţă strigând: „i-auzi una si’o bătae" lovind cu toţii într’un singur tact talpa cu putere la pământ ? • Cum nu veniţi să priviţi acum jocurile pocite a «celor de azi, care se schimonosesc şi-şi strâmbă picioarele încoace şi în colo, de par’c-ar fi o ceată de schilozi !... V’ati scârbi cu totul privind cele din zilele de acum. ! In scurt: am pornit pe drumul rătăcirei şi al perzaniei !• In a treia zi de Paşti se duc cu pască cei cari
— 29 — o având naşii prin alte sate, n'au putut să meargă de lunL Aceiaşi petrecere urmează şi în după-amiaza acestei zile, cu horă frumoasă şi lume multă, ca şi în lunea Pastelor. Acum sărbătorile fiind pe ieşite, se îngrămădesc Ia scrânciob şi însurăţeii, să se învârtească şi ei o roată, două, ca „să nu treacă sărbătorile aşa", iar bătiânii adu naţi Ia mesele de lângă horă, ori aşezaţi pe iarbă verde, se veselesc mai avan ca’n celelalte zile, cu vin, ouă şi pască, ştiind că de acum în colo se duc Paştele şi pân’Ia anu e mult... numai Dumnezeu ştie cine te-o mai apuca!... Gospodarul care a luat în anul acesta pasca pe socoteala lui,-după cum am arătat mai înainte,-pregăteşte o masă de bucate, întru pomenirea răposatului în numele căruia a luat pasca. Preotul vine de-i tace o cetanie, iar oamenii sunt chemaţi de ospătează şi zic bodaproste, ca să fie de sufletul mortului care n’a avut parte de lumină Ia căpătâi. Săptămâna care vine se chiamă săptămâna lu minată şi bătrânii spun că în acest timp, până la Dumi nica Toniei, raiul e deschis, iar cei cari mor în această^ săptămână intră de-adreptul în raiu, fără nici o judecată. Vineri după Paşti, în ziua de Isvorul Tămăduire»,. oamenii merg de curăţă şi sleiesc puţurile, fântânile, şi bălţile de apă, ca să dea apă curată şi bună la gust tot anul. Mare grijă purtau mai înainte bătrânii noştri! de isvoare. Unii se străduiau şi făceau pe la răspinteni de drum, câte un budoiu, fântână ori şipot, ca să fie Ia înde mâna drumeţilor, că „asta-i cea mai mare pomană pe care o poate face omul pe pământ"!. Iar acele izvoare de apă au luat numele celui care l-a scos Ia iveală, după cum se observă ori unde: Şipotul Iui Jitea, Fântâna lui Coman şi multe altele. Şi încă câteva din obiceiurile păstrate Ia noi: In săptămâna albă nu se scutură colbu prin casă,.
f k
!
.
< i;V
'
s ; : j'iî
! !
— 30 — pentru că brânza ori laptele ce vei avea puse la păstrare, vor face viermi; nu se toarce lână şi nici cânepă, pentru că vara vor scoate cloştile puii cu picioarele sucite; nu se face nici leşie de lăut, că înălbeşti fără de vreme. In Sâmbăta lui Lazăr, se fac de dimineaţă plăcinte,, pentru câ în această zi toată lumea trebue să mănânce i întâi plăcinte, ca să nu se scape jos din copaci peste an. In.seara de lăsata secului, gospodinele strâng de prin sat oaleie şi toate lucrurile date cu împrumut, pen tru ca să se adune şi vitele sara în ocol, că altfel stau împrăştiate pe poiană şi .le strică jăgăniile. in sara asta, gospodina odată aşezată la masă, nu se mai ridică din loc, până la sfârşitul cinei, pentru ca să stea cloştile pe ouă. In săptămâna întâia a postului,—căreia i se spune şi săptămâna mare,— nu e bine să te speli cu leşie că zaci de boală şi se pălesc păpuşoii în blană. In schimb, la sf. Toader, se face leşie cu pleavă din eslea cailor, cu care se spală fiecare pe cap, pentru ca să nu se încurce peste an caii lui sf. Toader în păr, C-adică boarnele şi ţânţarii, care se ţin de capul celui care nu s’a lăut aşa, iar fetele mari se spală având .credinţa că le creşte părul mare şi frumos ca cozile cailor. In această zi se tund mânjii, tot aşa şi băeţii, ca să nu facă păduchi şi alte ureţenii. In toată luna Martie nu se zice „purice" că te mănâncă puricii peste an, şi nici „şarpe" că te întâlneşti cu el în cale toată vara. In ziua de Măcinici, gospodarii dau foc Ia gunoae, iar băeţii bat cu beţele în pământ strigând: — Intră gerule’n pământ până’n sară, — Şi scoate căldura-afară. Tot la Măcinici femeile înconjoară casa cu petică •aprinsă şi afumă locurile gurioete, tot pentru izgonirea şerpilor. -
•• (
U < ' ( A
i
r
i
I
:
-
i
:
j
■
jpŞ
■.
;
v
Citiţi cu toţii.
i
Biblioteca Populară
„COMOARA VRANCEI"
fl
P
care şi-a Pus îndatorirea de a strânge şi da la lui o parte din comoara sufletului vrâncenesc, ca: da obiceiuri, legende svoane, poveşti, etc., atât de sci străbunilor noştri, cari în prezent încep a se pierde trece în negura vremii. Vrânceni! Nu lăsaţi ca să rămână îngropate îr. ianul uitării, aceste scumpe mărgăritare, cari au foi viaţa străbunilor noştri şi sprijiniţi cu toată inima • —— publicaţiune. Până în prezent au apărut: I Nr. 1: Pozestea Vrancei, de Simion Hârn prinzând următoarele legende şi povestiri: P Vrancei, Vegliiul lui Bucur, Vodă Ghica şi Vn Groapa Masa-Bâra, Vodă Carol şi Baciul SJ1 Bolta colacului. Nr. 2: Ştefan Vodă şi Vrâncenii. Număr îi memoriei marelui Voevod Ştefan cel Mare, întemî ţinutului, cu ocazia prăznuirei de 425 ani dela moa . Nr. 3 şi 4: Ţara Vrancei, de Simion Hârr,prinzâud note şi observaţiuni cu privire la trecutul V Aşa dar, din nici o casă să nu lipsească „COMOARA VRANCEI" /
■
r
:
f
■■
Sprijinitorii noştri. 1. Camera de Agricultură a judeţului Futila ne-a cumpărat cărţi din Comoara Vrancei în valoare de 2000 V : lei, sprijin pentru care mulţumim în chip deosebit con ducătorilor,—această faptă fiind de un îndoit folos pentru î biblioteca noastră: întâi pentru că ni se răspândeşte publicaţiunea în popor şi al doilea ni se măreşte fondul ) de întreţinere foarte redus în aceeste vremuri critice. 2.’Afară de persoanele notate în numărul trecui al Comorii ne-au mai trimis bani de sprijin următorii: . D-l Nicuşor Graur avocat şi deputat lei 500. D-l Marta inginer silvic lei 1(30. D-I N. Rădulescu profesor şi director al revistei l ! Milcovia lei 100. D-l C. Spălăţelu profesor la şcoala pregătitoare de artilerie Timişoara’lei 100. Le mulţumim tuturor cu recunoştinţă pentru încura- jarea ce ne arată. \ Mulţumim în acelaşi timp d-lor învăţători, preoţi, funcţionari şi prieteni, care au dat sprijin necondiţionat la distribuirea şi vânzarea broşurilor noastre. f Cu mult regret însă, suntem siliţi să arătăm că, o parte dintre prietenii cărora le-am trimis cărţi spre distri buire, de şi ie-au primit şi ţinut mai bine de o jumătate an, % totuşi ne-au refuzat cărţile poştale cu ramburs, prin care ne ceream dreptul1 nostru. Dumnealor uită că, procedând aşa, loveşte în însăşi viaţa Comorii Vrancei care se susţine ' r ~'^'§iî»,7ură, aşa cum poate. Totuşi îi ertăm şi nu le publicăm rtî numele, cu credinţa că se vor îndrepta şi vor înţelege că C. V. nu apare de cât pentru scopuri culturale, ce trebuesc susţinute de ori cine, cu atât mai mult de factorii culturali ai ' regiunei. Scrisorile cu ramburs refuzate se află la admi ; nistrare. Ele sunt o mărturie destul de grăitoare despre :I Y'ul 011,11 fiecare înţelege rostul culturci... Atât. J
V
Tj ■
Ii-
ADMINISTRAŢIA.
I i