Doamna Elena Cuza_Borș Lucia

Colecţia Azilului Elena Doamna Doamna Elena Cuza, de Th. Aman

I

\

DOAMNA ELENA CUZA

Cap. I COPILĂRIA Elena Rosetti, aceea care avea sa ajungâ Doamna,Prnv cipatelor Unite, ca soţie a lui Alexandru Ioan I. Cuza, sa născut la Iaşi în 17 Iunie 1825. Plecată de timpuriu cu părinţii la moşia Soleşti, ea şLa petrecut cei dintâi ani ai copilăriei între fraţii mai mici. Era adusă foarte rar în oraşul natal, deşi părinţii, ca şi toţi ceilalţi boeri de seamă, aveau casă de locuit în Iaşi, bună pentru ei şi pentru ru' dele care ar fi voit, după cum le era obiceiul, rsă tragă în căminul lor primitor. Dar nici timpul, nici treburile nud îngăduiau lui Iordache Rosetti să stea vreme mai înde' lungată în Capitala Moldovei, unde felul de viaţă era prea costisitor pentru micul venit ced avea, cu atât mai) mult cu cât se înrudea cu cele mai de seamă familii din proti' pendadă : cu Roseteştii şi Catargii în linie bărbătească, cu x Sturseştii, Balşii şi Cantâcurinii în linie femeiască.

Dar oraşul atrăgea prin nenumăratele sale înfăţişări, şi pe mica Elena Rosetti, crescută la ţară, care dese ori se ruga de părinţi s’o ia cu ei la Iaşi. Ce nu vedea atunci, când se întâmpla să treacă pe sub ceardacurile de lemn de pe Strada . Mare, sau pe lângă dughenele de pe la Trei'Sfetitele ! Câţe mărfuri strălucitoare nud furau ochii : brocaruri şi poli' candre aurite, lucruri mărunte de artă, fel de fel de pietre scumpe şi podoabe orientale. Erau până şi ciubuce de ci' reş sau iasomie întocmai ca acelea pe care le avea bunicul ,5

Dumitrache Sturza, sau mătănii de mărgean ca ale bunicăi de la Soleşti. Ii plăcea să audă cum se tânguiau negustorii străini, în limba lor stricată, de scumpetea şi greutatea să le aducă tocmai de la Istanbul, pentru ifosele boerimei celei mari. Nu e vorba, erau ei bine plătiţi pentru toată această osteneală, şi mulţi galbeni rămâneau în chimirul lor.

Tatăl Elenei, Iordache Rosetti, era fiul Marelui Vornic cu acelaş nume, care se aşezase la Soleştii din ţinutul Vas' tuiului, întemeind ramura bărbătească a familiei Rosetti Solescu. Acest Mare Vornic fusese pe vremuri un om foarte bogat, stăpânind moşii ce treceau până în Basarabia prin întinderea lor ; dar fie că'şi pierduse averea prin tot felul de treburi şi întâmplări, fie că o împărţise numere şilor săi copii, el nu mai rămăsese la bătrâneţe decât cu Soleştii, din mai bine de douăzeci şi nouă de moşii cât avusese.

Fiul său mai mic, Iordache Rosetti, moşteni această pro' prietate şi se aşeză acolo luând cu sine şi pe mama sa, bă' trâna Vorniceasă, Ecaterina Rosetti. Deşi acesta nu avu' sese nici un post în administraţia ţărei, era totuşi Poştei' nic, după obiceiul din Moldova, ca boerii care se stator' niceau la moşiile lor departe de Curtea Domnească, să aibă dreptul să poarte această demnitate.

Dela Catinca Sturza, fiica cea mare a Logofătului Du' mitrache Sturza, luă puţină zestre, căsătorindu'se cu a' ceasta cam după prădăciunile dela 1821. In timpul lor, Logofătul se băjenise la Cernăuţi împreună cu întreaga sa familie, lăsându'şi odoarele casei şi bucatele pământului pe mâna răsculaţilor şi a Turcilor. După sfatul Mitropoli' tului Veniamin şi al Egumenilor de pe la, mănăstiri, tri' mese şi el tot ce avu mai de preţ, în ascunzătorile lor, dar fu jefu.’t şi păgubit. Afară de toate acestea, mai avu Dumi' trache Sturza^mare pagubă şi cu şederea de aproape doi ani la Cernăuţi, departe de bunurile sale, în care timp chel' 6

tuise fărâ sâ poatâ strânge cu chibzuiala veniturile mo şiilor. Având pe deasupra şi opt copii, dădu fiecăruia ce putu, băieţilor moşii şi conace ; fetelor, odoare, galbeni, robi şi scule, case în Iaşi şi capete de vite, după obiceiul strămoşesc.

Catinca Rosetti, soţia Postelnicului, era aspră la înfă' ţişare ca şi tatăl .său Logofătul. Avea însă o fire dreaptă, hotărîtă la fapte, chibzu'tă şi foarte religioasă. Autoritară cu copiii săi, nu le îngădui niciodată, cea mai mică lipsă de bună cuviinţă faţă de cei ced înconjurau. Luând în mână aproape fără sprijinul soţului, treburile destul de încurcate ale moşiei, era cunoscută ca adevărată stăpână de câtre toţi slujitorii curţii, boerul fiind mai puţin energic şi suferind de inimă. Se descurca singură cu zarafii de care avea de' seori nevoe, mai cuseamă în vremea când r dicase din te' melie casă nouă la Soleşti. Era însă bună şi îndatoritoare cu aceia care aveau nevoe de sfatul şi ajutorul ei.

Ca mamă fiind prea voluntară, gata oricând să hotă' rască totul în familie, făcu în acest fel din copiii săi fiinţe slabe ş: stângace. Singur, Constantin, fiul cel mare, îşi putu .păstra firea liberă de orice constrângere, fire pe care de altfel o moştenise de la ea. Elena, în schimb, rămase multă vreme sub înrâurirea puternicei personalităţi a Catincăi Rosetti şi crescu stăpânindu'se şi cântărind uneori până la slăbiciune urmarea vorbelor şi faptelor sale. Cât de deo' sebită fu astfel din această pricină, de Alexandru Cuza, care era o fire îndrăzneaţă, şi înflăcărată, bun de gură şi zeflemist neîndurător !

Cu această fire, ce se adâncea în ea însăşi, netezind sen' timentelor poteci în eternitate, Elena Rosetti avu drept to' varăs de viaţă un om al cărui destin fu uimtor, dar care, în afară de marea sa iubire şi jertfă pentru ţară, lua viaţa în chip uşuratic şi dispreţuitor.

7

!

Cap. II S O L E Ş T I I Sub muchia împădurită a unui deal din ţinutul Vaslu' iului, pe o culme dinspre răsărit de satul Soleşti, ce măr' gineşte spre Nord larga vale a Vaslueţului, se înalţă casa zidită de Catinca Rosetti din anul 1827, cu aceleaşi caturi, cu aceleaşi faţade opuse una alteia şi întregite de cerdacun mari de zid. Tot atât de albă ca şi atunci, ea isbeşte şi azi ochiul călătorului neumblat prin acele locuri, cu pata sa de lumină, ce pare că deschide drumul în desişul copa' cilor bătrâni. Aceasta era casa Postelnicului Iordache Rosetti.

In primăvara anului 1834, într’o după amiază căldu' roasă de pe la jumătatea lui Aprilie, se afla strânsă la sfat pe cerdacul cel mare, prelungit peste ogradă, întreaga fa' milie a Postelnicului : bătrâna Vomiceasă, Catinca Rosetti Postelniceasa cu cei trei băeţi ai ei şi Zoe, cea mai mică din fetele sale, căci Elena era dusă la Scheea pentru învă' tatură. încă din ajun mai sosise, venind dinspre Iaşi, şi Pro' fira Cantacuzino, sora Postelnicesei.

Liniştiţi, după odihna prânzului, îşi sorbeau cafeaua pri' vind colinele cu păduri din faţa lor, care se îngrămădeau pe acea vreme până sub zidul gros de piatră ce împrejmuia curtea boerească.

Pe coasta stângă, 'până în valea Vaslueţului, casele răs' 8

;

leţe ale satului se pierdeau printre copacii înfrunziţi, când nu se îndesau unle intrialtele pentru a se feri pe un loc mai înalt de revărsarea apelor de primăvara.

Amurgul începuse să se lase peste lucruri şi oameni şi'n lumina lui roşiatică se legănau în văzduh petale desprinse din buchetele grele ale caişilor. Câte un bondar întârziat sau un fluture ieşit atunci din gogoaşa sa, sburau ici colo, tăind liniştea înserării prin fâlfâitul lor. Jocul umbrelor începuse să cuprindă în vraja lui sufletele, ştergând mar­ ginile lucrurilor şi dând însufleţire amintirilor. Numai co­ piii, îngrămădiţi în colţul unde-i prinsese joaca, tăceau ui­ miţi, cu gândul risipit, privind în jurul lor ca nişte bătrâni întârziaţi, în tinda unei biserici.

Dar Profira îşi aminti de noutăţile ce le adusese din Iaşi în legătură cu numirea noului Domn al Moldovei şi cu plecarea lui Kiseleff, cu atât mai mult cu cât Postelniceasa era dornică să le afle.

— „Cum a izbutit prânzul bunicului dat Preşedintelui Kiseleff ?" întrebă Catinca Rosetti, curioasă să afle felul de primire a lui Theodor Balş.

— „Foarte bine ! A fost o masă domnească'1, răspunse Profira Cantacuzino, privind cu drag la feciorul cel mare al Postelnicului, Gostăchel.

— „Cine a luat parte ?" mai întrebă Postelniceasa.

— „Nu-i ştiu pe toţi, dar am aflat de Costache şi Lupu Balş, Mihail Cantacuzino Paşcanu, Costache Sturza, un spătar din Valachia, tata şi cine vor mai fi fost".

— „Dar unchiul Constantin ?" întrebă cu garbă Co6tăchel, care iubea pe fratele mamei lui, amestecându-se astfel fără voe în vorba celor mai în vârstă.

— „A fost şi el!" îi răspunse totuşi mătuşa, luându-1 în braţe şi alintându-1 în dorul feciorului său Vasilică, ple­ cat pentru învăţătură tocmai în ţara nemţească.

După aceasta, Profira Cantacuzino povesti neîntrebată tot ce se mai întâmplase, cum se slujise Tedeumul în- cin9

4

iâ

/

stea lui Kiseleff la Metropolie, cum acesta plecase apoi pe dealul Copoului să/şi ia rămas bun de la poporul adunat cared arunca flori în cale urândud noroc în carieră, şi cum, pe la 4 ore după amiază, în aceiaşi zi, întovărăşit de mulţi boeri de seamă şi de Spătarul Valachiei, pornise spre ho* tarul Prutului unde se adunase şi acolo, după spusele celor întorşi, norod mult de toate neamurile, de împânzise malul cât se vedea cu ochii.

— „A fost deştept şi a ştiut cum să se facă iubit de mulţi Moldoveni”, rosti îngândurată Cat nea Rosetti, mama Postelnicului, care nu se prea împăcase cu lunga aşezare a armatelor ruseşti în Moldova.

După aceasta începură boierii să se sfătuiască între ei, cumpănind de trebuia sau nu să plece spre Iaşi ca sâ ia parte la serbările ce se pregăteau pentru primirea Domnu' lui, rudă mai depărtată cu ei. Tocmai atunci se arătă pe neaşteptate în pragul cerdacului, vătaful moşiei, cu figura înspăimântată. Toţi îl priviră miraţi, aşteptând să le spună ce se întâmplase, dar vătaful amuţit de spaimă nu-şi des' legă limba decât după ce Catinca, soţia Postelnicului, îi aruncă o privire hotărîtă si aspră.

— „Cârciumarul satului ne^a dat de veste că o ceată de başibuzuci beţi şi înarmaţi, care au intrat în sat, pun la cale să se urce încoace şi să jefuiască curtea boereasca .

— „Ce spui, Ioane ?.. sări b'etul boer speriat, ca omul care nu se ştie pregătit pentru un astfel de atac. „Ce ne facem ?... Să aducem oameni din sat.

— „Aceasta nu se poate, boerule, căci mai toţi oamenii buni de luptă sunt risipiţi pe ogoare, şi dintr’o clipa W tr’alta ne putem trezi cu başibuzuc'i la poarta curţii!

— „Atunci, suntem pierduţi !” se tângui boerul cam slab de fire şi domol în vreme de primejdie. a „ „Ne vom apăra cu oamenii pe cared avem la curtezana ne va sosi ajutor din Vaslui”, hotărî Catinca Rosetti în 1& cui bărbatului său. „Iar tu, Ioane, dă fuga până acolo, cu 10

cel mai bun cal ce-1 avem, sâ dai Polcovnicului fără întâr­ ziere răvaşul ce ţM voi scrie chiar acum”.

După ce oamenii curţii se adunară împrejurul Catincăi Rosetti, aceasta puse să se deschidă magaziile cu unelte şi înarmă pe toţi cu ciomege, topoare, târnăcoape şi cu tot ce găsi ca armă de foc prin casă. Boerul îi aşeză în ordine pe la intrările mai primejduite, de oarece zidul gros de piatră ce împrejmuia curtea putea fi o stavilă serioasă în calea năvălitorilor. In acelaş timp, bătrâna Vorniceasa şi cu Profira Cantacuzino, ajutate de două, trei roabe credincioase, ascunseră odoarele şi lucrurile mai de preţ. După ce zăvorîră totul, punând şi câţiva robi de strajă la cele două intrări ale casei. Ca ţinea Rosetti îşi hrăni copiii, îi închină şi-i adormi ca să-i ferească de spaimă. După această orându ală făcută în graba, pe când Postelnicul împărţea oamenilor rachiu ca să-i îndemne la luptă, Catinca se urcă în cerdacul cel mic, care dădea spre câmpia Vaslueţului, de unde se putea ved.ea până în depărtare. începuse a se înopta bine când se zări pe câmpie o masă întunecată de capete ce se îndreptă spre intrarea de seamă a curţii. Catinca Rosetti îşi făcu câteva cruci, ca o femee credincioasă ce era, aruncă din om în om poruncile sale, vest’ndu-le că se apropie primejdia şi, lăsând pe bătrâna Vorniceasa cu Profira Cantacuzino lângă copii, trecu în • cerdacul cel mare, de unde putea urmări mersul hârţuelilor.

Cu cât năvălitorii se apropiau, cu atât ţipetele şi urle­ tele lor se auzeau mai tare şi în întunericul ce se lăsase, capetele bărboase şi sălbatice înspăimântau roabele de soarta ce le-ar fi putut aştepta.

După porunca, boerului, oamen'i curţii stăteau gata de luptă în faţa porţii bine zăvorîte, Ca să sară îndată ce năvălitarii ar fi izbutit s'o spargă. Başibuzucii erau însă de­ stul de bine înarmaţi, cu suliţe şi arcuri, cu toate că erau trupe de umplutură în armata rusească, aşa încât bieţii robi, nedeprinşi cu lupta şi prost înarmaţi, după o slabă 11

împotrivire, părăsiră pragul porţii ce cădea sfărmată peste capetele lor. O luptă pe viaţă şi pe moarte se încinse în curtea boerească sub ochii Postelnicului, care, înspăimârn tat de primejdie, privea necontenit spre câmpie, cercetând cu ochii ajutorul mult aşteptat. Soţia sa însă, urmărind de aproape soarta oamenilor, îi îmbărbăta din cerdacul cel mare, cu glas hotărît şi poruncitor.

— „Cazacii ! Vin Cazacii !” răsună în cele din urmă la spatele Catincăi Rosetti, glasul înăbuşit de emoţie al Postelnicului.

Avusese norocul să se mai afle în Vaslui cele din urmă polcuri de Cazaci care părăseau la rândul lor Moldova, după ordinele primite. Vătaful trimes şi ajutorul cerut so' şiră tocmai la vreme ca să preîntâmpine marea nenorocire ce ar fi putut veni peste toţi.

Cazacii erau duşmanii başibuzucilor pe cared dispreţuiau punândud la munci grele, iar Polcovnicul lor îi pedepsea crud de câte ori jefuiau satele sau gospodăriile oamenilor.

De aceea, cât ai clipi din ochi başibuzucii se şi împrăştiată la ivirea celor dintâi cazaci, fugind care încotro prin pădu" rea învecinată, ferindu'se de cnutul căzăcesc şi de suliţele nemiloase cared loveau pe la spate.

Abia după miezul nopţii se mai liniştiră sufletele îm spăimântate de la curtea Postelnicului Iordache Rosetti, după ce se văzură cu toţi scăpaţi de la o mare nenorocire de inimoasa Postelniceasă... \

Când jafurile armatei, în retragere peste Prut, încetară cu totul, întărindu'se astfel liniştea conacurilor singuratice, se hotărîră şi boerii Rosetti Solescu să plece spre Iaşi, unde se pregăteau mari serbări pentru primirea lui Mihail Sturza pe care doreau să le vadă.

Cu copiii rămase la Soleşti, Vorniceasa, ca sa poarte grija P în lipsa Catincăi Rosetti. Postelnicul împreuna gospodăriei cu Profira Cantacuzino plecară mai din timp, cu soţia şi 12

ca sa aibă vreme sa treacă şi prin Miclăuşeni, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de Logofătul Dumitrache Sturza,1 care aurise de atacul başibuzucilor şi le purta mare grijă.

De la Miclăuşeni aveau apoi să ia cu dânşij la Iaşi pe fiica lor mai mare, Elena.

Mare bucurie avu Dumitrache Sturza, când cele două fiice ale sale intrară cu rădvanul în curtea conacului său de lângă satul Miclăuşeni, care purta numele Vornicului Miclăuş de odinioară, întărit printriun uric domnesc de către Ştefan cel Mare, drept stăpânitor &1 acelor locuri.

Logofătul Dumitrache Sturza trăia cea mai mare parte a anului, când treburile Logofeţiei îi dădeau răgaz;, la ţară, unde primea pe numeroşii oaspeţi, rude sau cunoscuţi, toţi boeri de seama lui. Ba se întâmpla să găzduiască şi pe unii din călătorii .străini mai de vază, cărturari, care trecând prin ţara Moldovei s’o cunoască, erau atraşi de bogata co­ lecţie de manuscrise şi documente vechi strânse de Logo făt spre folosinţa neamului său.

Deşi încă îmbrăcat după moda orientală cu haine largi şi scumpe potrivit rangului, Dumitrache Sturza, ca om um­ blat prin străinătăţi ce era, nu se lăsase mai prejos de cei ce doreau înoiri şi prefaceri. In palatul de la Miclăuşeni, ridicat în felul celor din Apus, aduse mobile şi obiceiuri după moda timpului, iar pentru îngrijirea întinsului său parc, grădinari vestiţi tocmai din Austria. îşi trimise pe toţi feciorii la învăţătură în şcoalele germane, fiind un cu­ noscător al culturei acestui popor străin, şi un obişnuit că­ lător prin acele părţi. Inimos apărător al tinerei literaturi naţionale, cu toată prigoana celor străini de neam, Du­ mitrache Sturza înfăţişa în ochii tuturor, pe adevăratul boer Moldovean, iubitor de ţară ; făcea, parte din epoca prefacerilor grăbite, când laşul îşi schimba înfăţişarea şi năravurilor din răsărit, adoptând pe cele din Apus, şi când, după pilda lui, se luau toate târgurile mai de seamă şi conacurile boerilor de la moşii. El întocmise prin anul 1800 13

,

acel proiect de aşezare sociala pe baze democratice, cu respectul oricărui cetăţean fără deosebire de clasă socială sau ierarhie boerească.

De cum intrase rădvanul în curte se şi trimese un argat cu ştire către fratele Constantin, de sosirea lor la Miclău' şeni. Acest frate al Catincăi Rosetti, cel mai mare dintre băieţii lui Dumitrache Sturza, se aşezase după ce se însu' rase cu Agripina, fiica lui Costache Sturza, întâiul socru al lui Miha 1 Sturza, la moşia Scheea, peste dealul din pap tea cealaltă a Miclăuşenilor. Acolo, spune tradiţia, biruise Ştefan cel Mare pe Hroiot Ungurul, ridicând apoi drept pomenire, după obiceiul său, o b serică, dărâmată însă mai târziu de apa Şiretului când aceasta îşi mută albia.

Cu Constantin mai sosi la curtea lui Dumitrache Sturza şi soţia sa Agripina, împreună cu Elena, fiica Postelnicului.

Când aceasta d n urmă îşi zări mama, pe care nu o mai văzuse de multă vreme, se şi agăţă de gâtul ei, alintându'se, căci se ştia dorită şi era fericită că o are alături.

Catinca Rosetti, după ce o îmbrăţiră fără a arăta vreo slăbiciune deosebită, o îndepărtă puţin ca s’o privească mai bine; copila avea nouă ani pe care însă nud arăta. Nud semăna nici la chip nici în felul de a se înfăţişa. F gura pă' trată cu expresia energiei voluntare a Sturzeştilor o moşte' nise mai curând fiica sa de a doua, Z02. Elena avea ovalul prelung al Roseteştilor, creştea încet, neîmplinit, şi stân' gace în mişcările sale. Dar ochii mari şi negri ai copilei a^ fundaţi sub sprincene negre, păreau că ascund preocupări prea grele pentru o minte de copil. __ Fraţii te doresc şi cer să te vadă mai curând ve' nită printre ei”, îi spuse în cele din urmă Catinca Rosetti, netezind'O uşor pe părul negru şi bogat. __ 9jMă iei acasă?” întrebă sfioasă Elena, bucuroasă să meargă îndată la Soleşti. __ j5Ţe iau, dar trecem mai întâi pe la Iaşi”.

După ce plecă fetiţa, mama ei se interesă cu deamănun14

tul de tot ce făcuse Elena la Scheea, de felul cum învăţa şi se purta, de înclinările arătate precum şi de sănătatea ei.

Voia ca cea mai mare şi dragă copilă a sa, să fie pregătită pentru viaţa de mai târs'u şi să se poată simţi bine în so cietatea din ce în ce mai doritoare de cultură a laşului din acea vreme. Ţinea mult să cunoască bine mai cu seamă lim* bile străine, germana şi franceza, îndemnând'O să-i scrie numai în această din urmă limbă în scrisorile ce i le trv metea.

Pe vremea când Elena Rosetti împlinise vârsta de şapte ani, se găseau în capitala Moldovei cele dintâi şcoli de fete, sub conducerea unor străini veniţi în ţară, aşa precum erau pensioanele Sachetti, Chambonnaud şi Oare. Catinca Ro setti nu avea însă prea multă încredere în supravegherea şi învăţătura dată în ele, deşi se mai aflau internate acolo şi alte fete de ale boerilor'nevoiţi să stea mai mult pe la moşii. Ar fi dat'O la Viena, Munchen sau Berlin, precum făcuse şi alte rude cu fiicele lor, dar era departe şi nici mij' loace mater ale nu prea avea, cu atât mai mult cu cât se apropia vremea să trimeată şi pe băieţi. Pentru acelaş mo tiv, n'o dăduse la „Pensionul de nobile dimoa^ele” de sub îngrijirea Slugerului Biirada şi a soţiei sale, care cereau câte 60 de galbenf pe an şi alte multe cheltueli.

După ce se sfătui, deci, cu toţi fraţii, Catinca Rosetti încredinţă în cele din urmă pe fiica sa fratelui Constantin Stursa dela Scheea şi cumnatei sale Agripina, o femeie bună şi îndatoritoare, care având şi ei mai mulţi copii de şcoală, înfiripase pentru dânşii un mic colegiu, aşa precum se obiş' nuia pe la curţile boerilor mai de seamă. Pentru ei adusese profesori tocmiţi cu anul şi guvernante străine. Printre copiii dela Scheea se mai afla încredinţată de părinţii ei, Profira Bălănescu, o vară mai îndepărtată a Elenei, cu care aceasta se împrieteni mai statornic.

Totuşi pentru Elena Rosetti, Soleştii rămase locul cel mai drag câtre care se îndreptau toate amintirile plăcute, 15

căci. acolo avea pe Zoe, sora cea mică, pe Costache şi Mi' ti că, fraţi mai mărişori, şi, în urmă, pe Theodor, Prinţişo' rul, după cum îşi spunea singur în jocurile lor. Apoi la Soleşti traiul era cu mult mai patriarhal decât la Miclău' seni şi Scheea, iar schimbările veneau cu mult mai anevoe.

Ceairurile şi livezile stăpâneau încă împrejurimile cona' cui ui, războaiele de ţesut şi gherghefurile de toate mări' mile scoteau mereu, pentru împodobirea casei şi pentru zestrea fetelor, scoarţe şi broderii vestite. Din această e' pocă îndepărtată de înţelegerea noastră de azi, când das' călii învăţau pe fete să citească slove româneşti de pe ceaslov, privit atunci ca primul abecedar al Românului, când Sf. Scriptură era cartea cea mai de seamă din biblio' teca lăsată din străbuni, iar orânduirea slujbelor şi a daţi' nilor bisericeşti era ţinută cu mare cucernicie, din această epocă a copilăriei Elenei Rosetti, se născură cele mai fru' moaşe însuşiri ale Doamnei Românilor de mai târziu.

Trăind însă, pe deoparte, în mijlocul frământărilor şi pre' facerilor din casa bunicilor dela Miclăuşeni şi a unchiului Constantin, pe de altă parte, în atmosfera casei părinteşti dela Soleşti, se înfiripă de timpuriu în sufletul ei două în' demnuri de egală însemnătate dar de natură contrarie, care-i călăuziră mai târziu viaţa şi'i fură folositoare amân' două în activitatea ce şi'O însuşi ca Prinţesă Domnitoare : primul fu îndemnul să lucreze pentru prefacerile radicale prin reforme cât mai liberale ; al doilea fu, sub înrâurirea traiului dela Soleşti, mai mult tradiţionalist, care o făcu să păzească cu religiozitate caracterul vieţii patriahale, chiar în palatul domnesc din Bucureşti.

După ce isprăviră ce avusese să'şi spună unii altora, fa' milia Postelnicului împreună, de data aceasta, cujiica lor Elena, apucă drumul laşului şi fu curând urmată de Lck gofăt cu ai săi.

Rădvanul îngrijit, uns şi încărcat cu tot felul de bună' taţi dela curtea lui Dumitrache. Sturza, porni ca vântul, 16

tras de cei şase telegari odihniţi şi hrăniţi bine doua zile, cât stătuse la Miclăuşeni. t Călătorii pe cared întâlneau venind dinspre laşi, le spu' nea că se pregăteau mari serbări în aşteptarea Domnului ce trebuia să sosească dintro zi pe alta, şi că locuinţa pă' rintească a lui Mihail Sturza ajunsese un minunat palat domnesc, sub îngrijirile lui Gheorghe Asachi şi a oame' nilor lui. Şi erau mulţi călători cunoscuţi, rude sau prieteni, care împânzeau cu rădvanele lor, adevărate corăbii ale lui Noe, drumurile ce duceau spre laşi. Chiuind, mişcându'se ca nişte demoni pe caprele lor, surugii boereşti se luau la în' trecere, fără grija călătorilor pe careu purtau, aruncânduu dintr’un colt în celălalt al vehiculului, însufleţiţi numai de pocnetele de biciu şi de praful pe care isbuteau sad lase în urma lor.

In ziua sosirei alaiului domnesc dela Galaţi, cu toţi sfet' nicii ţării care ieşise în întâmpinare, norodul se pornise încă de pe la amiază de prin toate mahalalele laşului, spre răspântia podului din Uliţa mare. De acolo apucase spre biserica Lozonschi, acoperind ca o puzderie de albine, mai' danul din faţa casei strămoşeşti a Domnului. Din împestri' ţarea costumelor şi deosebirea fizionomiilor, din felurimea vorbelor rostite, se părea că toate neamurile pământului îşi 'dăduse întâlnire pe străzile desfundate de ploi şi vân' turi ale laşului din vara anului 1834. Mindirigii, tălpalarii, bogasierii, precupeţii sau argintarii şi toată calicimea ma' halalelor se înghesuiau să vadă în întregime alaiul şi să zărească de ar fi putut pe Doamna lui MiKail Sturza, Sma' randa, care venea tocmai dela Constantinopole şi era fiica însemnatului caimacam al Porţii, Prinţul Vogoride de Samos.

La o parte ! La o parte !

Vizitii şi arnăuţii boereşti strigau, căutând loc prin mul' 17

ţime, ca ’să poată trece cu-trăsurile cele bogate ale marei boerimi. Rosnovenii şi Ghiculeştii se luase la întrecere, să arate în acea zi însemnată pentru amintirea tuturor, stră' lucirea noilor „equipages”, aduse tocmai dela Viena şi Pa; ris. Livrelele scumpe, numai în firete de aur, uimeau calici' mea, ce se ploconea umilită până în praful dela picioarele telegarilor boereşti.

Unele lângă altele, trăsurile de casă ale familiilor boe; reşti de tot rangul, se înşirau în faţa palatului, după ifosul stăpânilor, iar tinerii boeri calări priveau de sus mulţimea adunată şi cercetau printre trăsurile sosite cu întârziere, fi' guile dorite. Cei mai învăţaţi, veniţi de curând din străină" tate, îmbrăcaţi după ultima modă apuseană, întovărăşeau trăsurile familiilor lor, călări, oprindu'se din când în când să schimbe salutări prieteneşti cu cei deopotrivă lor în rang şi boerie. îndată după ora patru se ivi trecând în sbor pe lângă norod, o căruţă de poştă trasă de patru cai înaintaşi, ce venea dinspre rohatca Niculinei. Era poştaşul lui Vodă, venit cel dintâi să înştiinţeze apropierea alaiului de Iaşi.

După el începu curând să sosească trăsurile cu slujbaşii înalţi, trase de câte opt şi doisprezece telegari. Dar toţi erau obosiţi şi plini de praf. Figurile şi porturile lor schim' bate deşteptară curiozitatea mulţimei adunate.

— „Şhau ras bărbile, podoaba bărbăţiei şi a treptelor boereşti!” se crucea surprinsă calicimea. __„Şhau schimbat straele !” se mirau unii din cei mai bătrâni, care îmbrăcaţi în costumele lor largi, priveau duş' mănos la uniformele strâmte, împodobite cu fir, după moda Apusului. „Şi ce mai pălării în trei colţuri!” adăugau cei tineri, privind cu dudă la calpacele lor de piele de oae.

F .este porunca domnească, să se schimbe obi' eiurile cele vechi în cinstea Doamnei Smaranda !” explică Cn iconar mai chipeş mulţimei încremenită de atâtea înoiri.

18

,

Din trăsura lor de casă, Elena Rosetti se ridicase în vâr ful picioarelor, să vadă mai bine pe Doamna Moldovei.

Cât de mândră i se păru aceasta ! Nici nu privea la nora dul care se ploconea adânc înaintea caretei domneşti trasă de doi cai albi cu hamuri roşii.

— Uite şi un turc lângă Doamna strigă fetiţa ne' dumerită că în locul Domnului pe care şi-l închipuise ase' •mănător cu portretul -lui Ştefan cel Mare, cunoscut ei, ză' rea acum un ofiţer cu epofeţi şi cu fes pe cap.

— „Acela1 este chiar Domnul Moldovei !" răspunse Ca ţinea Rosetti, nemulţumită ea însăşi de înfăţişarea de sa pus turc a lui Mihail Sturza, atât de mult aşteptat după aşezarea străină.

Elena Rosetti privi cu multă curiozitate alaiul cel im' pestriţat de boieri în felurite porturi şi înfăţişări, de feţe bisericeşti în odăjdii scumpe, de muzici intrumentale adu nate de pe unde se aflau în toată ţara Moldovei, slujbaşi şi tot felul de norod ce se înghesuia în picioarele cailor, uim plând văzduhul de uralele şi strigătele lor. Ovalul său fin ca şi al Domniţelor bizantine, aşa precum arătau în cti' toriile lor, aminteau trăsăturile unei străbune îndepărtate, cu mai multă trecere şi putere în Capitala Imperiului tun cesc, decât Doamna Smaranda, şi de adevărată viţă împără/ tească din linie străbună, acelea ale Bellei Cantacuzirio, sa ţia Cuparului Constantin Rosetti, frate cu Antonie Ruset. fostul Domn al Moldovei.

V

•

19

Cap. III ADOLESCENTA y

După ce sfârşi învăţătura la Scheea, Elena Rosetti nu se întorsese la Soleşti, după cum, ar fi dorit. Mama sa hotărî să plece împreună cu verele şi cu mătuşa Agripina la Iaşi pentru a-şi întregi educaţia. Avea atunci 14 ani. laşul din epoca adolescenţei Elenei era încă în preface­ rea obiceiurilor şi a înfăţişării sale, grăbind o civilizaţie adusă şi năzuind spre reforme radicale. Străzile nu mai erau podite ca pe vremea când venea să târguiască cu mama sa, ci începuse să se pietruiască şi să se mărginească cu gră­ dini îngrijite şi case cu două şi trei caturi.

Pe toată şoseaua Copoului până spre barieră, pe unde se făcuse o grădină publică, se înşirau pe sub seară călăştile Ieşenilor mai cu vaza, sau trecătorii grăbiţi să ia aer afară din oraş. îmbrăcămintea femeilor se făcea după moda parîsiană, întrecând prin fumuseţea şi bogăţia ei pe cea a ţărei surori, care nu apuca să imite mai curând oraşul strălucit al Apu­ sului. Apoi curtea lui Mihail Sturza era renumită printre străinii care vizitase ţara Moldovei. Cultura întinsă şi obi­ ceiurile curtenitoare ale societăţii bune, nu lăsau nimic de dorit.

Pe ici colo, totuşi, se mai păstra înfăţişarea laşului de odinioară ; nu departe de palate stăteau bordeele gata să 20

.

cadă asupra chiriaşilor, iar în apropiere de grădinile cele mândre, se risipeau în bătaia vântului şi a soarelui, gră' , mezile de gunoaie. Pe lângă tinerii boeri îmbrăcaţi după ultima modă, treceau jidovii perciunaţi în strae patriarhale, în şalvari şi cearceafuri, ori bătrâni în haine împestriţate după placul şi obiceiurile moştenite din străbuni. Deosebirea aceasta isbea pe străini, iar pe băştinaşi îi tulbura şH neliniştea. Ce trebuiau să lase şi ce să adopte, era marea problemă care se vântura silnic pe străzi sau în saloane, în gospodăria particulară sau în administraţia ţării.

Societatea în care intrase Elena Rosetti era alcătuită în mare parte din rude de sânge şi de alianţă, unele dintre ele foarte bogate, careţi petreceau viaţa călătorind dela moşie la Iaşi, când nu plecau mai departe în străinătate. Tineretul făcea saloane literare, societăţi muzicale, sub supravegherea maeştrilor aduşi din Berlin sau Viena cu mari cheltueli. La aceste întrupiri cunoscu Elena Rosetti pe Hermiona Asachi, căsătorită Moruzi, care mânuia destul de îndemânatic condeiul şi cânta şi din harpă, instrument rar întrebuinţat pe acele vremuri. Tatăl Hermionei fusese dealtfel printre primii dascăli ai feciorilor lui Dumitrache Sturza, Alecu şi Constantin, iar bibliotecile dela Miclăuşeni şi Scheea datorau multe lucrări de preţ neobositului cărturar Aga ;.!

Gheorge Asachi.

Elena Rosetti fiind încă prea tânără nu putea lua parte la sgomotoasele petreceri ale protipendadei, dar se ducea adeseori pela Didiţa Mavrocordat, tânăra sa vară,- unde întâlnea mai tot tineretul cult al laşului, fără deosebire de boerie. Se jucau acolo comediile tinerilor scriitori1 moldcK veni : Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Matei Milor Costachi Negri şi alţii, cu actori făcuţi dintre ei. Acolo se mai născoceau petreceri cu lăutari pe la moşiile Î6r LTriV feştii vechi a lui Costache Negruzzi, ŞtefăneŞtii' ttdiţeîi Mavrocordat sau Hudeştii lui Boldur Lăţescu. ' : Wi Pe acele vremuri, însufleţite de sentimentul patriotic care

s.v

21

•

începea sa se arate cu bărbăţie, lăutarii amestecau în cam tecele lor, ;pline de romantismul epocei, pe cele născocite ■din legendele şi năzuinţele neamului, şi în mijlocul celei mai mari veselii răsunau cântece răsboinice şi naţionale care înviorau tineretul; printre aceste cântece era mai ales unul care se auzea mai des, încă de prin anul 1841, „Ştefan ■înaintea' cetăţii Neamţului”, poezie făcută de Gheorghe Asachi, cu muzica de M. Coradini. ;i In mijlocul acestei societăţi se iviră şi cele dintâi nă' silinţe timide de cochetărie ale adolescentei. In scurtele sale scrisori trimise mamei la Soleşti, cerea mereu bani şi sfaturi pentru ca să-şi cumpere ced trebuia.

— „îmi iau libertatea de a-ţi cere pentru a doua oară •'mica ta umbreluţă,. care mbar face foarte mare plăcere, dacă bine înţeles nu'ţi va trebui”.

Dorinţa ei fu împlinită, căci Catinca Rosetti începuse să facă planul unei căsătorii, şi îngrijea de îmbrăcămintea fiicei, îndeplinindud mai totdeauna modestele cerinţe.

Acasă se ridica cealaltă fiică, Zoe, fire sburdalnică şi vioaie, cafe grăbea şi mai mult prin temperamentul ei, dorinţa mamei să-şi vada fata cea mare măritată. Zoe fusese eres' cută sub directa supraveghere a Catincăi Rosetti, care adu' sese la Soleşti guvernante franceze şi germane.

Pe lângă aceste neînsemnate griji ale Elenei Rosetti în !! jurul unei haine sau rochii de indian, ea se mai străduia •să-şi 'împlinească 'şi cultura întreruptă, învăţând după îm demnul venit dela Soleşti. | .,! > siDorinţa mea este să-ţi fac totul pe plac”, scria mamei sâle pe la 1840 Elena, în vârstă de 15 ani. / In acest timp, vara şi prietena sa nedespărţită, Profira $#$etti Bălănescu, cu care învăţase la' Scheea, deşi tânără, se'-căsători cu Vasile Cantacuzino, feciorul mătuşei Pro' fea, şi plecă îndată după nuntă la Paris. Părerea sa de rău fii mare, cu atât mai mult cu cât1 rămânea singură, fără .jjUtere. şă'şi facă alte prietene, în afară de .verele ce le avea. i?2

De aceea rugă pe mama ei să o aducă la Soleşti. Dar Ca' ţinea Rosetti nu voia s’o închidă la ţară şi,. folosind, dp' rinţa Profirei, rămasă singură, să ho dea pe Elena, hotărî să o treacă la această mătuşe. Agripina avea şi ea fete de măritat şi nu mai putea sprijini planurile ce şi le făcuse Câtinca Rosetti. Iat<o aşa dar pe Elena schimbând un că' min.prin altul nou, străin de sufletul şi obiceiurile apucate.

Trebuia însă să se supună hotărîrilor mamei careţi avea socotelile bine chibzuite. Cu aceeaşi tristeţe cu care plecase odinioară dela Soleşti la Scheea, părăsea acum şi cel de al doilea cămin. Statornică în sentimente,, legându'se de locuri şi de înfăţişările lor, încercă de copilă durerea unui cămin ajuns drag, silită de voinţe străine să'l părăsească şi să caute mereu alte şi alte adăposturi până la sfârşitul vieţii.

Rămase deci mai departe la Iaşi, in grija mătuşei Pro' fira Cantacuzino. Era acum m.ai mare şi putea fi dusă pe la petrecerile mai de seamă de prin saloanele lui Rosno' vanu, Costache Sturza, Mavrocordat sau Cantacuzino Pas' canu. Se deprinse cu vremea să joace polcile mazurci, ca' drilurile, valsurile şi polonezele. In mijlocul acestui vârtej de viaţă socială, Elena Rosetti ajunse vârsta de nouăspre' zece ani, rămânând totuşi aceeaşi fire timidă, plină de stân' găcie şi naivitate ca şi în vremea copilăriei; scrisorile sale întrebau mereu cu aceeaşi supunere desăvârşită faţă de părinţi, ce făceau bunicii, mătuşile, fraţii sau rudele care veneau la Soleşti în lipsa ei. Cerceta de aproape orice mic amănunt din viaţa -lor; căci tot gândul îi era acolo, printre ei, la locul de unde fusese de atâtea ori îndepărtată.

De această fiinţă timidă, mai aproape de vârsta copilă­ riei, se îndrăgosti acel pe care contimporani de ai săi îl luau drept un cinic. Elena Rosetti cunoscu pe Alexandru Cuza în casa Didiţei Mavrocordat, al cărei soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuenin din Iaşi. Era cu 5 ani mai în vârstă decât ea, fiind născut la 20 Martie 1820, în Huşi.

Plecat încă de tânăr în Capitala Franţei, împreună cu mai -

&

niulţi colegi, între care şi Vasile Alecsandri, nu se întoarse în ţara decât cu titlul de membru al Societăţii Economişti' lor din Paris, fără să fi isprăvit facultatea de drept la care se înscrise după sfârşirea liceului cu diploma bacalaureat tului în litere dela Sorbona 1835, 10 Dec. Tatăl său, Ioan Cuza, stăpânea moşia Bărboşi din ţinutul Fălciului şi vreo şaptesprezece pogoane de vie la Nărteşti, din ţinutul Tutovei. Mama sa, Soltana Cuza, născută Co zadini, era o genoveză de origină, adusă în ţară de către Doamna lui Mihail Şuţu. Căsătorindu'se cu ea, Ion Cuza primi drept zestre de la Domn un caftan de boerie şi slujba de ispravnic în judeţul Fălciu. Pe la 1825 era ispravnic de Galaţi, unde avea mai multe proprietăţi. Fiind vrednic patriot, cu idei înaintate, fu ales de judeţul Fălciu de două ori deputat în adunarea obştească. Ajuns Postelnic, Ion Cuza figura încă din 1830 ca boer de clasa Fa pe lista boe' rilor din Moldova, întocmită pentru Vicepreşedintele Di' vanului, Generalul Mircovici.

Strămoşii lui Alexandru Cuza, veniţi în' Moldova cam pe la jumătatea sec. al XVIFlea ajunse curând mari pa' trioti, legaţi de pământul ţărei şi de obiceiurile ei. Dintre aceştia se ridicase ca boeri de clasa Fa în mai multe diva' nuri doi Mari Spătari : Dumitraşcu şi Ion Cuza. Cel din' tâi intră însă într’un complot împotriva lui Vodă Mihail Racoviţă şi fu spânzurat de acesta la „douăsprezece ore din zi, de furca scrânciobului ce era înaintea Curţii Domneşti, îmbrăcat şi încălţat aşa precum îl găsiră acasă”.

Al doilea, Marele Spătar Ion Cuza, bunicul viitorului Domn al Principatelor Unite, a fost tăiat şi el din ordinul lui Vodă Constantin Moruzi, împreună cu vornicul Bog' dan, pentrucă îl pârîse la Constantinopole. Capetele lor fură puse în poarta Curţii, vca să ia învăţătură întreg no* rodul”.

Acestei tragedii din viaţa străbunilor, datora poate Alexandru Cuza dispreţul său de viaţă precum şi credinţa 24

ce o avea că este pentru fiecare un destin în afară de voinţa lui.

Când se întoarse în Moldova avea 23'24 ani. De statură . mijlocie, cu înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi ah baştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tutu' ror.de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu pup ţări simple şi familiare, era primit în toate saloanele şi mai cu deosebire de către femei, cared găseau curtenitor şi ve' sel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile unele din ele destul de scan' daloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă. După obh ceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun ochiu păzitor în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îşi pe'1 trecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, cared speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea, şi să ie » mai rămână şi dator. Pătimaş de jocul de cărţi, îşi pierdu mai târziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi. îndată după venirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza care nu era un om de interes, luându'se mai mult după îndemnul inimii decât al raţiunei, privi totuşi pe această mică boeroaică ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti. Curând însă tânărul deprins cu altfel de femei din Capitala Franţei şi a Moldovei, înţelese că întâlnise însfârşit şi unul din acele suflete curate de orice amestec vinovat, cared deprinse să respecte femeia în orice împrejurare.

25 *• .

Cap. IV CASATOR IA In toamna anului 1843 Postelnicul Iordache Rosetti se întorcea la Soleşti venind dinspre Iaşi cu fiica sa, Elena.

Aceasta se grămădise într’un colţ al rădvanului, obosită de lungul drum făcut. Pierdută cu totul într'o lume de basme, d:n care un vrăjitor isteţ îi furase inima, rămânea străină faţă de colinele atât de cunoscute, dar atât de fru' moaşe care şerpuiau dealungul drumului dintre Iaşi şi mi' cui târg Vaslui. Ced mai puteau vorbi pajiştele învăluite în poezia amurgului, când plină de nădejdea unei fericiri apropiate, purta pe dinaintea ochilor, aproape adormiţi acelaş chip, mereu acelaş, cu stăruinţa unei destăinuiri ?

Alexandru Cuza era acum ţinta gândurilor ei şi teama unei hotărîri protivnice a mamei o făcea să tresară din când în , când ca şi cum ar fi fost ameninţată de o primejdie.

Iordache Rosetti, fără a bănui câtuşi de puţin ce se pe' trecea în sufletul fiicei sale, adormise adânc, legănat de pasul telegarilor şi de smuciturile rădvanului. Figura lui gălbejită de om suferind nu putea da nici un sprijin fiicei careţi căuta un aliat, la o întâmplătoare împotrivire a mamei. O încordare între cei doi părinţi ar fi fost fără mare folos, deşi tatăl, mai slab, ar fi făcut totul ca să fie pe placul copiilor săi. Până în clipa când era să se hotă' rască soarta ei, Elena Rosetti nu avea altceva de făcut de' 26

cât sâ se cuibărească cu grijă în ungherul sufletesc unde obişnuia să'şi ţeasă gândurile şi să se roage pentru izbânda dorinţelor. De acolo îşi luă îndrăzneala să înştiinţeze fără nici o şovăire pe Catinca Rosetti îndată ce ajunse în capul scării unde o aştepta aceasta cu toţi ai casei, noutatea pe care voia să i'O dea numai decât. Bucuria revederii fraţilor era acum lăsată pe al doilea plan, căci avea sufletul cuprins de îndoială. O simţ;re mai puternică decât toate, o deslega de legăturile sufleteşti de până atunci.

Această grabă a fiicei făcu pe Catinca Rosetti-să zâm' bească. Era o dovadă sigură că Elena avea aceleaşi griji ca şi ale mamei. Ştia mai dinainte ce avea să'i spună, că doar schimbase până atunci câteva răvaşe lungi cu Profira Can' tacuzino, răvaşe ce urzise între ele un secret necunoscut de fată, după care o hotărîre fusese luată fără drept de întoarcere. îndată ce oamenii şi lucrurile răvăşite prin sosirea călă' torilor intrară în liniştea casei adormite, Catinca Rosetti îşi chemă fiica să se spovedească, aşteptând liniştită pe ca' napeluţa de lângă fereastra.salonului cel mare. Elena însă îşi pierduse îndrâsneala primului avânt. Timidă cum era, copleşită de privirea scrutătoare a mamei, se aşeză stân' gace pe celălalt colţ al canapeluţei, aşteptând să fie între' bată ca un copil vinovat. De vreo două ori se întoarse spre fereastră deschisă de la spatele ei şi'şi adânci privirea în întunericul nopţii, de parcă nu ar mai'fi avut nimic de spus.

— „Ei!" mijloci atunci Catinca Rosetti cu tonul ei hotărît. d Mama ghicise din înfăţişarea fetei cât de greu îi era acum să desvăl.uie cuiva fie chiar şi ei, ceeace ascunsese de ochii tuturor. Cu mare greutate se hotărî în cele din urmă aceasta să'i mărturisească : - — „Alexandru Cuza m’a cerut în căsătorie". Teama unei întâmpinări protivnice o îmbujoră toată şi o nelinişti.

-r- „De care Cuza este vorba ?” întrebă. Catinca Ro' setti, amânând răspunsul.

9

27

.— „De cel care s'a războit cu evreii când era elev al Institutului Cuenin P\ Povestea acestei mici întâmplări din copilărie, făcuse lui Alexandru Cuza o mica popularitate. Pe aceasta se bi' zuia şi Elena Rosetti, cunoscând ideile mamei sale. Catinca Rosetti zâmbi de isteţimea fiicei, dar îi răspunse îndată serioasă : — Săd-iei, maică, pentrucă trebue să fie temător de Dumnezeu”. Şi astfel la 30 Aprilie 1844 se sluji la Soleşti căsătoria Elenei Roseti,i fiica cea mare a Postelnicului, cu Alexan' dru Ion Cuza, membru la judecăţoria districtului Covurlui.

Grea fu de această dată despărţirea dintre mamă şi fiică, atât de legate sufleteşte ! „Scumpă mamă”, scrise Elena îndată ce ajunse la Ga' laţi, „am primit sprisoarea ta cu foarte mare plăcere, dar citind'O am fost foarte mişcată văzând cât de mult te costă lipsa mea. Crede^mă, dragă şi bună mamă, că lipsa ta numirii este mai puţin dureroasă”.

Catinca Rosetti nu se mulţumi cu atât de puţin şi se plânse îndată că a fost uitată de dragul soţului, după care Elena îi răspunse neliniştită : „Crede^mă că noua simţire pe care o am pentru bărbatul meu nu mă va putea împiedeca să te pot iubi şi pe tine, scumpa mama .

Acest amestec neîncetat al Catincăi Rosetti în viaţa Elenei nu era bine privit de soţ, care nu înţelegea să ră' mână pe al doilea plan, iar fiecare mişcare a lui şi a soţiei să fie cercetată de soacră. Lucru care a şi împiedicat ca cele două firi atât de deosebite să se poată înţelege din întâile clipe şi să-şi netezească drumul pe propriile puteri.

Tulburările din căsnicie s'ar fi îndiguit singure, şi cu vre' mea ar fi ajuns, poate, la o linie de mijloc, aşa precum se întâmplă cu mai toate căsniciile. Cu atât mai mult cu cât Alexandru Cuza părea la început îndrăgostit de tânăra lui soţie, după cum arată scrisorile trimise la Soleşti : s «ii

28

„Rog pe Atot Puternicul în toate zilele să nu vă lip­ sească de nimic în schimbul fericirei de care mă bucur a' lături de Elena11, şi pentru toată acea gingăşie feminină pe care un suflet curat i-1 desvăluise lui, neîncrezătorul, adăugă : „Nu găsesc cuvinte care să vă poată arăta recunoştinţa de care sunt pătruns către D-ta caşe ai născut pe Elena şi *hai insuflat principiile care-mi aduc cea mai deplină fe­ ricire11.

Dar acest avânt de simpatie al ginerelui pentru Catinca Rosetti, avea să slăbească repede, cu tot respectul ce i-1 păstră până la moarte. Fiind din fire nestatornic dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde-şi pierdea şi nopţile la joc de cărţi şi unde-şi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi chiar sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lui se destrăma într’un lung şir de suferinţe pentru soţie. Noroc numai de ea că dragostea îi era nesfârşită şi găsea destulă mulţumire, cel puţin când îl vedea. Vrăjitorul ştia cu ce s’o încon­ joare ca să-i rămână legată pe viaţă şi să nu mai dorească să plece niciodată de lângă el.

La Galaţi, trăiau împreună cu părinţii lui Alexandru Cuza, în casa destul de modestă a acestora. Socrii erau mai tot timpul pe drum între Bărboşi, Galaţi şi Iaşi ; Alexan­ dru, cu grija Judecătoriei sale lipsea toată ziua, aşa că Elena Cuza îşi petrecea zilele mai mult singură, lucrând gospodă­ rind sau citind cărţile luate prin abonament dela cabinetele de lectură din oraş. Ba împrumuta cu ele şi pe mama ei când aceasta i le cerea. Dacă Catinca Rosetti o descosea asupra felului cum îşi trecea timpul, îi răspundea fără în­ conjur : „Nu pot să-ţi dau noutăţi de prin Galaţi, fiindcă ies foarte rar, deoarece nu găsesc plăcere decât în căminul meu11, iar la o încercare a mamei s’o scoată în lume mai mult şi s’o ţină în curent cu ceeace se petrecea în oraş, Elena răspunse în acelaş fel : 29

„Nu aşi putea să-ţi dau amănunte şi noutăţi de prin Galaţi, fiindcă mă ocup prea puţin de ele. In ceeace priveste cunoştinţele mele, cunosc pe toate Doamnele, dar nu mă duc decât la Doamna Ghica. Pot numai atât se adaog că sunt mulţumită şi fericită şi că te aştept cu o ne- ■ spusă nerăbdare". .Dacă societatea gălăţeană pe care o găsea la început „de o monotonie fără pereche", nu o atrăgea, în schimb o nelinişteau toate micile întâmplări dela Soleşti, şi ce­ rea în fiecare scrisoare să i se scrie cât mai des şi cât mai mult.

Catinca Rosetti suferi curând altă despărţire de doi din­ tre, copiii săi, fiind nevoită să-şi trimeată feciorii cei mari la Lemberg pentru învăţătură. Atunci Elena Cuza încon­ jură pe mama îndurerată cu tot felul de duioşii şi de nă­ dejdii, căutând să-i îndulcească această despărţire vremel­ nică. Se schimbase parcă rolurile şi ajunsese .ea cea hotărîtă şi curajoasă.

In acest timp, laşul trimese veşi mohorîte. Un puternic incendiu, mistuise o bună parte din casele prietenilor şi chiar ale rudelor Elenei Cuza. însăşi bisericile Sf. Haralambie şi Vulpe căzură pradă flăcărilor.1 Din această pricină, iarna anului 1845 se petrecu trist la Iaşi.

Deşi Catinca Rosetti, rămase cea mai mare parte a acestei ierni în capitala Moldovei, Elena Cuzia, care ar fi fost altădată fericită să stea împreună cu mama sa, se mărgini doar să-i trimeată dese răvaşe prin Alexandru Cuza, care-şi găsea mereu de drum spre Iaşi. înţelese ne­ liniştea soţului când îl întovărăşea, pentru că-i răpea în­ treaga libertate. Catinca Rosetti nu înceta însă so cheme lângă dânsa, tocmai fiindcă aflase de însărcinăr.le neoficiale la Iaşi ale soţului necredincios.

Rămasă singură, în lungile nopţi friguroase, întrjun oraş îndepărtat de ai săi şi străin, Elena Cuza îşi depăna ade­ seori gândurile la gura sobei, îngrijată de nenumăratele ple30

j

'cari ale: soţului. Câta îndoiala năştea atunci tăcerea lui îndepărtată şi câtă nădejde se înfiripa în sufletul ei cu fiecare ştire ce o primea dela el!

Primăvara din acel an veni târziu. Aprilie era umed, fri; guros şi schimbător, iar mugurii stăteau încă ascunşi sub coaja ramurilor. Aniversarea căsătoriei sale trecu tristă, fiind aproape singura care să-şi amintească de ea : „Dragii şi bunii mei părinţi”, scrise ea la Soleşti; „vă reamintesc că azi este treizeci Aprilie şi că această zi mi-a adus cea mai mare fericire. Dar. dacă poţi întradevăr să fii fericită în această zi unică ,apoi poţi s’o şi numeri ca pe singura zii frumoasă din viaţă”.

Tonul scrisorii trimeasă părinţilor, arată cea dintâi me­ lancolie, cele dintâi iluzii spulberate, asupra cărora se mai răsfrângea doar lumina trecutului. Soţia lui Alexandru Cu2ia, abia trecută de pragul copilăriei, începuse ucenicia durerilor care-i fusese hărăziită de soartă dealungul întregei sale vieţi.

Pe la începutul verei anului 1845, făcu împreună cu Alexandru Cuzja o călătorie la Odesa. De ce a fost însă îngrijată Catinca Rosetti, când ceru cu stăruinţă fiicei sale lămuriri asupra neplăcerilor îndurate acolo ? Pentru întâia dată Elena Cuzia nu mai mărturisi nimic mamei sale, fiindu-i teamă de orice mijlocire jicnitoare pe seama soţului, rămânând singură în durere şi acoperind totul pentru li­ niştirea tuturor. Dar mai mult ca oricând avea nevoe de o mai strânsă corespondenţă cu ai săi. „Credeţi-mă”, scria Elena acestora.; „scumpi părinţi, că cu toată fericirea mea, mă costă mult despărţirea de voi şi că vă văd atât de rar ; pentru aceasta ar trebui să mă despăgubiţi, scri:ndu-mi cât mai des”.

Cu această înţelegere a vieţei sale intime, o vedem tre­ când prin cei dintâi ani ai căsătoriei.

In mijlocul iernei 1846, la 10 Ianuarie, abia întoarsă dela Soleşti, unde fusese de sărbător.le Crăciunului, Elena y

31

Clisa fu rechemată în grabă : Vorniceasa Catinca Rosetti, bunica sa, precum şi tatăl său, Iordache Rosetti, muriră în aceiaşi zi, una aducând moartea celuilalt prin lovitura dată.

Doi morţi dragi, două sprijine morale mai puţin în viaţa ei sbuciumată ! După înmormântare, porunci din Constam tinopole o placă de marmoră pentru mormintele scumpe, pe care puse să se sape printre date obişnuite, următoarele versuri : „La'acest semn de pomenire, Cată omule, să vezi Cum a lumei fericire Azi o ai şi mâine-o pierzi’'...

32

r

Cap. V INTÂILE ÎNCERCĂRI Intre anul morţii lui Iordache Rosetti şi anul 1848, viaţa Elenei Cuza e sbuciumata de mai multe procese pe care soţul le avea în legătura cu treburile sale personale. Intre acestea se număra şi cel avut cu vărul Constantin Cuza proces ce ţinu aproape doi ani cu destule pagube pentru amândoi. Ele se sfârşi abia în Aprilie 1847 cu câştig de cauză pentru Alexandru Cuza. Cum acesta din urmă nu avea inimă rea şi nici nu purta pică cuiva, căută să se înv pace cu Constantin Cuza. Scrisoarea lui Alexandru Cuza către prietenul său viitorul cumnat, Iordache Lambrino, în legătură cu aceasta, ne desvălue puţin firea viitorului Domn al Principatelor Unite. „Constantin Cuza, prost crescut cum este, sau mai bine spus, de ruşine a căutat să mă ocolească,' dar mam dus la el şi am făcut tot ce mva stat în putere ca său fiu pe plac, uitând totul şi nevăzând în el decât un membru decăzut al familiei mele, care nu-mi inspira decât milă prin lipsa oricărui bun simţ şi a demnităţii omeneşti”.

Deşi căsnicia mergea greu din pricina nestatorniciei sen' timentale a lui Alexandru Cuza, acesta urmărea totuşi foarte de aproape pe soţia sa când era plecată, dorind să ştie tot ce făcea şi gândea. Dacă nu mai păstra pentru ea cea dintâi înflăcărare, rămase legat sufleteşte de aceea cared iubea mai presus de orice.

33

•

„Spune^mi daca ai văzut pe soţia mea Duminică sau Luni, şi dacă este sănătoasă, şi ce ţi-a mai vorbit ?” întrebă el printr’o scrisoare pe prietenul său Iordache Lambrino, în Martie 1847.

In mijlocul acestor întâmplări familiare din viaţa Elenei Cuza, Moldovenii se pregăteau pentru emanciparea lor po­ litică şi socială. Mihail Sturza era însă o serioasă piedică în calea năzuinţelor naţionaliste. Căpătând tronul prin Con­ venţia dela Sf. Petersburg, se simţea dator să fie un cre­ dincios supus către Rusia, ca şi un bun platnic Sultanului.

Totul era cum să se strecoare printre ei mai mulţi ani ca să rămână Domnul Moldovei, şi să stoarcă averi însem­ nate. Toate înbunătăţirile de ordin administrativ ce le fă­ cuse, erau neînsemnate faţă de conrupţia, anarhia şi ne­ dreptăţile pe care le săvârşea pentru atingerea scopurilor lui şi indirect ale vrăjmaşilor ţării.

Dar ce-i păsa tineretului, prins în vâltoarea patriotis­ mului şi a reformelor pentru binele Moldovei, de persecuţiile, exilările şi ameninţările lui Vodă Sturza, când avea drept scop să facă să triumfe o idee mare ? Ce teamă putea să-l mai oprească din avântul lui patriotic, atunci când, spri­ jinit de toţi iubitorii de ţară, tineri ca şi bătrâni, se în­ drepta spre o nouă eră de libertate şi demnitate naţională?

Ce făceau oare în anul 1848 Alexandru Cuza şi soţia, acestuia la Galaţi ?

Ritmul liniştit de viaţă al oraşului de provincie nu i-ar fi îndemnat atât la vreo mişcare deosebită, dacă firea lui Alexandru Cuza sar fi mulţumit cu un rol şters. Dar el făcuse legătură cu cei ce pregăteau revoluţia şi era un ne­ lipsit de la toate întrunirile lor din Iaşi. Şi pentru aceasta era mereu pe drumuri şi mereu în nevoe de bani. Deşi te­ mătoare pentru soarta ce ar fi putut s’o aibă dacă era prins, Elena Cuza nu încercă să-l abată din drumul apucat, pătrunsă, ca şi el, de nevoia unei schimbări în bine pentru Moldova. Tăinuia toate acestea către mama ei, de teama 34

l

unui svon prea întins înainte să se hotărască ceva. Tova* răşă de bine ca şi de rău, Elena Cuza, cu bunul simţ şi fv rea ei prevăzătoare, potolia însă energia sgomotoasă a so* ţului, canalizând'O fără şovăiri, spre idealul către care tin' deau atunci toţi bunii Români.

In acele clipe hotărîtoare pentru soarta ţării, ea, între* gindu'şi liniile hotărîte ale sufletului, începu să se des* prindă din umbra anonimatelor ca o existenţă predestinată.

Peste mai tot cuprinsul Europei Apusene şi Centrale, erau frământări în sânul popoarelor nemulţumite. Româ* nii, înverşunaţi de protectoratul rus şi de punerea în prac* tică pătimaşă a Regulamentului Organic, începură să se mişte şi ei, cerând o constituţie democrată şi unirea ţări* lor surori.

In Moldova, Vodă Sturza, îngrijat de o mişcare cu prea mult temei care putea să*i primejduiască tronul, chemase în ajutor dubioasa diplomaţie rusească, înfăţişată prin ge* neralul Duhamel, şi-şi făcu o gardă împrejurul lui din ar* năuţi şi oameni de nimic plătiţi din visteria secătuită a sta* tului, care teroriza populaţia paşnică a laşului. încurajat numai de îndrăsneala lui, tineretul naţionalist îşi numi totuşi comitetul, care avea să lucreze la directivele reformelor ce urmau să se facă şi să fie înaintate Domnito* rului. Dar intriga rusească le înăbuşi în sânge toate planu* rile sub cuvânt că ar complota împotriva lui Vodă Sturza.

Capii cei mai de seamă ai mişcării, prinşi în casa lui Ma* vrocordat, fură închişi şi schingiuiţi, iar doisprezece dintre ei fură aruncaţi a doua zi în fundul unei butci, legaţi cot la cot, de le sângerau încheeturile, şi porniţi sub escortă spre Galaţi, pentru a fi încredinţaţi autorităţilor turceşti dela Măcin. Printre aceştia se afla şi Alexandru Cuza, care, trân* tit peste ceilalţi tovarăşi de exil, cu faţa în plin soare şi cu mâinile frânte sub el, suferea şi de o rană adâncă la picior, făcută de furia arnăuţilor lui Beizadea Grigore Sturza.

35

Elena Cusa, care aştepta pe Alexandru la Soleşti îngrijatâ de cele ce aveau sa se petreacă în Capitala Moldovei, fu îndată înştiinţată printr o ştafetă credincioasă, trimeasă de prieteni, de soarta soţului care, arestat pe loc , nu mai putuse sad trimeată nici o veste.

Ea plecă îndată ce află, orice zăbavă părândud primej­ dioasă pentru viaţa şi libertatea soţului, cu cea dintâi că­ ruţă de postă pe care o găsi la îndemână. Porni spre Galaţi pe drumul pe care-1 apucase şi cei prinşi. Avea numai 23 de ani, dar firea curajoasă şi hotărîtă la fapte în clipa pri­ mejdiei a Catincăi Rosetti, răsbătu dintr’odată prin tem­ peramentul ei domol. Elena Cusa lucra atunci sub imboldul unei hotărîri luate în adâncul sufletului, gata să înfrunte orice atac dat fericirei sale. Dela Pribeşti aflase noutăţi prin buna prietenă a familiei, Catinca Negri; Aceasta, prinzând de veste de trecerea prinşilor spre Galaţi, ieşise în întâmpi­ narea lor cu răcoritoare şi întăritoare, isbutind, prin multe rugăminţi şi răsplătiri să li se mai slăbească legăturile.

Elena Cusa se grăbi să câştige timp ca să iasă înainteaconvoiului pe drumul Galaţilor. Spre norocul ei, acesta se oprise pentru întocmirea formalităţilor de surghiunire pe teritoriul îm'periului turcesc. Ea trase direct la consulul en­ glez, Cumingham, prieten cu familia Cusa, şi se sfătui ce era de făcut. Planul eliberării lui Alexandru şi-l ursise vag pe drum ; nu putea gândi la mijloace decât prin ajutorul acestui consul, pe care-1 ştia de partea celor prinşi şi a idei) lor lor politice. Când consulul îi încuviinţă sprijinul său, prinse mai multă inimă şi făgădui şă facă rost de banii trebuincioşi pentru cumpărarea marinarilor greci care tre- t buiau să întovărăşească pe cei surghiuniţi. Cum însă nu avea la îndemână o sumă atât de mare, îşi amanetă fără şovăire juvaerurile ce le primise de acasă.

Cumingham se ţinu de cuvânt şi intrând în legătură cu legaţia engleză din Brăila precum şi cu doi, trei cunoscuţi

56

siguri, rude de ale prinşilor, care împărtăşeau deopotrivă acest plan de scăpare, isprăvi în câteva ore întreaga urzeală.

Numai după aceasta Elena Cuza îşi îngădui puţină odihnă, trebuincioasă fizicului ei plăpând care suferise depe urma sdruncinărilor şi emoţiilor avute. Şi peste toate aceste încercări până şi socrul său, Ion Cuza, fusese închis la Iaşi şi numai în urma stăruinţelor familiei putu fi scos dintre ceilalţi prinşi ce erau schingiuiţi zilnic.

Alexandru Cuza scăpă astfel de sub paza soldaţilor, la Brăila, împreună cu Alecu Moruzi, Vasile Conta, Lascăr Rosetti, Manolache Costache, Epureanu şi Zaharia Mol" dovanu. îmbarcaţi apoi pe un vapor austriac, se întâlniră la Giurgiu, în drum spre Baziaş, cu Costache Negri, Iancu Alecsandri, fratele poetului, şi Alecu Russo care se în" torceau cu toţii de la Paris spre ţară, când întâmplările din Moldova îi oprise pe loc.

De la Baziaş intrară în Ardeal, cu gând să nu se depăr" teze prea mult de graniţa Moldovei până la liniştirea lu" crurilor.

In acea vară tristă, când şi pe câmpiile Ardealului anul 1848 adusese aceleaşi frământări ca şi în ţările surori, şi când se adunau pe câmpia Blajului din Principatele Ro" mâne, în Moldova persecuţiile Domnitorului, aşezarea ar" matelor ruseşti şi holera semănau numai pustiu şi tristeţe în tot lungul şi latul ei. Numărul celor fugiţi din ţară se mărea zilnic şi cu aceasta scădeau şi nădejdiile patrioţilor Moldoveni rămaşi pe loc. \ Se dăduse porunci aspre, se păzeau graniţele, pentru ca nimeni din ţara Moldovei să nu. poată veni în atingere printr’un fel sau altul cu cei fugiţi şi lipsiţi de mijloace de trai în tară străină. Unii dintre ei, cum era Costache Ne" . gri, trăiau din creditele pe care le puteau avea la Ardelenii cunoscuţi, şi pe care le împărţeau în urmă . cu tovarăşii de surghiun. O astfel de stare anevoioasă nu putea însă dura prea mult, mai cu seamă când bănuiţi de Unguri ca produ" 37

cători de tulburări, fură nevoiţi.să treacă în Bucovina, la Cernăuţi, unde se aşezară cei mai mulţi dintre ei.

In răstimp Elena Cusa nu încetase să strângă bani de la ai săi şi cu ce-i mai dădu Ion Cusa se pregăti să-şi urmele soţul în surghiun. Prilejul să treacă în Bucovina se ivi cm rând prin ajutorul pe care i-1 dete buna ei prietenă din Ga­ laţi, Ana Ghica. Rudă cu familia Moruseştilor de la gra­ niţa Bucovinei, unde aceştia aveau o moşie ce trecea şi d:inco!o, Ana Ghica înştiinţă pe Elena Cusa când o parte din Moldovenii curajoşi, hotărîse să treacă în ţara vecină pentru a împărţi ajutoare din partea familiilor îngrijate, ce­ lor care aveau atâta nevoie de ele. Acestea se petreceau cam pe la jumătate lunii Iulie, iar pe la începutul lui Au­ gust când Alexandru Cusa scrise prietenului său, Iordachi Lambrino, rugându-1 să poarte grija treburilor sale şi s’o ajute cu sfaturi pe mama sa, Soltana, ajunsă văduvă, prin moartea lui Ion Cusa de holeră, Elena Cusa se afla lângă el.

Aşezaţi la Cernăuţi îşi petrecură multe sile şi seri în fa­ milia atât de primitoare a bravului român Eudoxie Hurmusachi, deschisă tuturor celor fugiţi din Principate. Bărbaţii făceau partide de wist sau preferanţe, vorbind asupra în­ tâmplărilor zilei, femeile găseau subiecte de vorbă, când nu se întovărăşeau şi ele la joc de cărţi. Aceste zile liniştite se întrerupse odată cu înmulţirea caşurilor de holeră la Cer­ năuţi ; Costache Negri, supranumit de prieteni Moş Costache, se îmbolnăvi greu şi nu fu scăpat decât datorită în­ grijirilor date de tovarăşii de surghiun. Fugiră apoi la moşia Cemauca împreună cu familia Hurmusachi, unde duseră aceiaşi viaţă liniştită, veselă sau tristă după veştile pe care le primeau la răstimpuri din ţară. Cernauca ajunse astfel, pe lângă un club politic, un salon literar şi artistic prin convorbirile ce se încingeau între pribegi, cei mai mulţi dintre # dânşii oameni culţi şi scriitori de merit. Dar holera nu le dădu pace nici în acest colţ îndepărtat; fură nevoiţi să-şi reia toiagul pribegiei şi să se împrăştie care încotro puteau 38

şi le îngăduiau mijloacele. Unii dintre ei se afundară mai mult prin satele Bucovinei, alţii porniră spre Apus. Printre aceştia din urmă erau şi Alexandru cu Elena Cuza.

Trecură mai întâi prin Viena, unde se afla la învăţă" tură cel de al doilea frate al Elenei, Mitică Rosetti, făcând planul să rămână în Capitala Austriei; dar şi aci căzură în plină răscoală a armatei şi a studenţilor, ceeace îi hotărî să'şi urmezi drumul spre Paris, luând cu dânşii şi pe Mi" tică Rosetti.

Odată ajunşi în Franţa, putură primi mai uşor ajutoare din ţară. Tot în acea vreme Românii aflaţi la Paris, şi cu trecere pe lângă cercurile guvernamentale, începură să lu" creze prin vorbă şi scris împotriva stărilor din Principate, făcând cunoscute străinătăţii nenorocirile îndurate de Ro" mâni. Moldovenii şi Muntenii îşi întinseră mâinile peste graniţele ţării, unindu'se în gând şi în faptă pentru libe­ rarea şi unirea lor. .Alexandru Cuza făcea parte din cercul lor şi legă multe prietenii cari aveau să-l urmeze mai târziu pe calea pe care i"0 alesese destinul.

In primăvara anului 1849 Moldovenii primiră în sfârşit îmbucurătoarea ştire de înlocuirea lui Vodă Mihail Sturza prin Grigore Ghica, ceeace îi hotărî să părăsească unul câte unul Capitala. Franţei.

Alexandru şi Elena Cuza trecură prin Constantinopol, de unde se îmbarca şi noul Domn al Moldovei, Grigore Ghica. In câteva zile cât petrecură împreună pe vaporul ce"i ducea spre patrie, se cimentă între ei o strânsă prie" tenie, care prietenie folosi lui Alexandru Cuza în cariera lui administrativă.

Când ajunse în ţară, ei nu mai găsiră în viaţă două fiinţe scumpe : pe Ion Cuza, tatăl lui Alexandru, şi pe inimosul Alecu Sturza Miclăuşanu; unchiul Elenei, morţi amândoi de holeră, în timp ce se zbuciumau pe la Iaşi pen" tru apărarea drepturilor celor surghiuniţi.

39

întoarsă la gospodăria sa din Galaţi, Elena Cuza reîn­ cepu aceeaşi viaţă de sbucium şi singurătate pricinuite de plecările şi petrecerile dese ale soţului. Când putea, pleca şi ea pe la Soleşti sau Bărboşi. Pe lângă mama sa, mai găsea acum încă un suflet înţelegător, pe Zoe, sora ei mai mică, — Zouzou cum îi spunea Alexandru Cuza, — care împlinise vârsta de .18 ani. De multe ori o lua cu dânsa la Galaţi, dornică sad ţină de urât prin nebuniile ei, căci aceasta era o fire cu totul deosebită Elenei, veselă şi feri­ cită. întPo societate cât mai numeroasă şi mai zgomotoasă.

Din această pricină trăi în totdeauna în bună înţelegere cu cumnatul său, deşi ţinea cu Elena în necazurile pe cari le avea din căsnicie. De multe ori alcătuia puntea de împăcare între soţ şi soţie atunci când s'ar fi putut ivi urmări rele pentru amândoi.

Dar atât Catinca Rosetti cât şi Elena Cuza ar fi dorit s'o vadă la' casa ei, timpurile fiind grele şi zestrea mică.

Venitul moşiei Soleşti nu trecea peste 1500 de ducaţi, dintre cari, 600 fiind ai Catincăi Rosetti, rămânea abia restul ca să fie împărţiţi la cei cinci moştenitori ai lui Ior&ache Rosetti. Din venitul ei, Catinca Rosetti mai plătea şi datoriile făcute pe la bancheri, încât cu toată bunăvoinţa nu putu să-i dea lui Zoe, la căsătoria ei, decât 400 de ducaţi din partea sa.

In acele timpuri Zoe cunoscu pe unul dintre cei mai buni şi vechi prieteni ai lui Alexandru Cuza, Iordache Lam" brino, care ţinea moşia Banca din ţinutul. Tutovei. Acesta împărtăşi dorinţa s"o ia în căsătorie, cumnatului ei şi primi învoirea Elenei Cuza. Dar socotelile Catincăi Rosetti nu se potriviră cu cele ale ginerelui, care se cam pripise să pri" mească propunerea făcută de prietenul îndrăgostit de Zoe. Ea respinse înrudirea cu familia Lambrino, şi ceru fiicei .sale mai mari să înceteze orice urzeală înjghebată împreju­ rul acestui plan de căsătorie. Din această pricină urmară

40

un schimb de vorbe destul de grele, care adânciră şi mai mult neînţelegerile dintre Catinca Rosetti şi Alexandru Cusa. Jicnit pentru răspunsul primit de prietenul său din. copilărie, acesta căută să-l mângâie arătându'şi propria sa nemulţumire : — „Crede^mă, Georges, îţi vorbesc serios, căsătoria este o instituţie nenorocită şi un om conştiincios trebue să se gândească mai înainte de* a face acest pas care aduce atâta responsabilitate”.

Totuşi Iordache Lambrino isbuti cu toată opunerea Catincăi Rosetti, atrăgând de partea lui pe Elena Cuza, înduioşată de stăruinţele surorei sale mai mici, care voia să'l ia, să smulgă învoirea mamei ce rămase multe vreme îndârjită împotriva lui.

Ajunsă la Banca, unde întovărăşise pe tinerii căsătoriţi, Elena Cuza scrie îndată Catincăi Rosetti : „Crede^mă, scumpă mamă, că te iubesc foarte mult, că dacă te-am amărît a fost fără voinţa mea, pentru care nv tâmplare am suferit grozav de mult; sper însă că mă vei ierta când vei vedea pe sora mea, mai ales, fericită şi vei cunoaşte pe George sub adevăratul său aspect”.

Tot în aceeaşi scrisoare adăogă şi Zoe câteva rânduri către mama sa : „Sunt mai multe zile, dragă şi bună mamă, de la sosirea mea în Banca. Pot să-ţi spun, fără nici o îndoială, că am ră' mas cu totul încântată găsind aci o căsuţă atât de drăguţă şi curată ca aceasta dela Banca. Cu adevărat nu mă aş' teptam să găsesc aci aşa de bine... „Să'ţi mai spun că sunt foarte răsfăţată de Georges şi de cumnata mea, cari nu fac altceva de dimineaţa până seara decât să mă îmbrăţişeze, că'mi iubesc mult bărbatul şi că la drept vorbind nu mă aşteptasem să fiu atât de veselă, mulţumită şi fericită cum sunt ?...”.

La un an după această căsătorie se născu primul copil al soţilor Lambrino, o întâmplare binecuvântată pentru 41

Elena şi Alexandru Cuza, care cu toata dorinţa lor nu putuse avea niciunul. „Dragul meu Georges", scrise Alexandru Cuza cumna' tului său, cu data de 18 Octombrie 1851, „Glorie soţiei tale ! Ea este mama, are însfârşit bucuria divină, consecinţa unei bucurii cu totul pământeşti, dar este mamă, cuvânt sublim care face să palpite de emoţie inima unei t.’nere femei, astfel că descoperit mă plec în faţa voastră a celor* lalţi şi mă bucur de bucuria voastră’'.

In aceeaşi scrisoare Elena Cuza adaogă şi ea : „Mult dragii mei prieteni, nu aşi putea să vă descriu nici odată toată bucuria pe care am simţit*o după ce am citit scrisoarea voastră prin care mă vestiţi că scumpa mea Zouzou a scăpat în sfârşit şi este mama unei fetiţe care va fi desigur drăguţă şi va avea chiar nasul tatălui său. Am regretat mult că nam putut fi printre voi ca să fiu întâia care să îmbrăţişeze mica maimuţă pe care o iubesc mult şi pentru care am şi rugat de mai multe ori pe Dumnezeu pentru fericirea ei. Scrieţhne mai des, spune^mi dacă Zou' zou este bine cu totul, dacă micuţa este frumoasă, şi cum se numeşte. Daţi această scrisoare mamei şi spuneţbi să*i pue un nume frumos micuţei, căci sunt sigură că ea o va boteza".

Catinca Rosetti, a cărei dragoste de mamă învinsese su* părarea împotriva aceleea care acum era şi ea mamă, se afla din întâile clipe la căpătâiul fiicei sale. Şi ca urmare, boteză împreună cu Elena Cuza, dând numele celei mai dragi dintre fiicele sale, Elena.

Se strânsese oaspeţi de prin toate colţurile Moldovei pentru această deosebită întâmplare, cei mai mulţi rude şi prieteni vechi, căci Iordachi Lambrino, Georges, cum îi spuneau ai lui, ţinea să se mândrească de întâia lui odraslă.

Oaspeţii chefuiră mai multe zile dearândul însufleţiţi de cântecele iscusiţilor lăutari, cari cântau pe strune Steluţa lui Vasile Alecsandri. Numai Elena Cuza era mâhnită în 42

mijlocul bucuriei tuturor pentru o stare pe care ea nu o putea avea şi pentru care sora sa mai mica, dar mai noro' coasă fusese sortită de destin să se mângâe. Pentru ea se părea că destinul avea alte scopuri, în afară de bucuriile obişnuite ale oamenilor, căci o cizela prin durere pentru alt rost al vieţii, idealizat, şi totuşi zămislitor de forţe mo' rale dealungul veacurilor.

In Februarie 1852 se vorbea la Iaşi despre numirea lui Alexandru Cuza, director în ministerul de interne. El nu primi îndată acest post, căci scria lui Iordache Lambrino : „Pe legea mea, o prea lungă şedere la Iaşi mă împovă' rează, îmi dă idei negre : libertatea, dragul meu, trăiască în totul libertatea chiar şi în dragoste”.

Totuşi el primi în cele din urmă acest post, mutându'se deocamdată singur la Iaşi şi păstrând gospodăria de la Ga' laţi, unde rămăsese Elena. De această despărţire se folosi însă prea mult soţul necredincios, careţi atrase mustrările Catincăi Rosetti. Alexandru Cuza nu se sfii s’o atace prin' tr’o scrisoare trimeasă cumnatului său din Galaţi 1852 : „...Nu aşi fi crezut nici odată că soacra mea va îngădui cuiva să vorbească despre mine nemernicii în preajma ei; cum că am plictisit la culme pe soţia mea ; dar cine ştie dacă nu sunt eu acela ; ea nu cunoaşte încă în deajuns şi nu ştie că toţi aceia ai noştri cari datorăm totul nouă înşine, nu avem' decât nobleţă simţirilor şi curajul credin' ţei; pentru un mic scandal ca acela de a îndrepta un in' divid prin lovituri şi iată că mă şi renegă aproape, ce va fi dacă nTaşi afla într’adevăr în nenorocire ? Din fericire nu ţin seama şi nu mă bizui decât pe propria mea forţă.

Lucruri josnice, dragul meu şi becisnice, aceasta nu mă face nici măcar să râd de milă. Şi sigur că ultima dintre con' sideraţiile pe cari le am pentru aceea care este soţia mea, este tocmai naşterea sa. Te rog a da o traducere liberă de orice consideraţie soacrei mele după această scrisoare, dacă cumva o vei vedea înaintea mea. Ah ! Cât este de in' 43

calificabilă o anumita lume. Mizerie şi iar mizerie ! Toate acestea nu merita căscatul unui somnoros'1.

Aceste dese'frământari dintre. ginere şi soacră, pornite adeseori din simplă ambiţie personală, făceau mult rău Elenei Cuza, careţi iubea soţul cu toate cusururile ce le avea. Era destul de înţelegătoare ca să vadă că îşi avea partea de vină în nenorocirea ei casnică, fiind foarte plă' pândă şi din fire cu totul deosebită lui Alexandru. Dacă nu le>ar fi adâncit prea mult soacra, aceste răni se puteau închide prin răbdare şi prin dragostea sa nemărginită pem tru el. Intre mama şi soţ, ascunzând toate slăbiciunile amândurora, Elena Cuza se mistuia însă, suferind în tăcere.

Numit Pârcălab la Galaţi, Alexandru Cuza îşi luă şi îm datoririle sociale pe lângă cele administrative, aşa că soţia lui fu silită să'şi lărgească cercul cunoştinţelor, deschizând casa tuturor acelora ce doreau să intre. Noutăţile din Galaţi nevi mai putură fi nefolositoare şi fu nevoită să întO' vărăşească pe soţ la diferite petreceri şi serbări oficiale.

Odată intrată în societatea gălăţeană, primind toate che' mările ei, nu se putu da la o parte nici dela nopţile cu joc de cărţi pe cari Alexandru şi le pierdea din ce în ce mai des, târît de marea lui slăbiciune.

Elena Cuza era din fire econoamă şi cumpănită în chel' tuelile ce le făcea pentru sine. Era o deprindere luată din casa părintească, unde crescuse cu multe greutăţi şi con' strângeri, căci familia sa, deşi făcând parte din cele mai vechi familii boereşti din Moldova, nu fusese nici odată bogată ca să-şi poată îngădui risipa de prisos. Afară de viaţa îmbelşugată pe care traiul dela ţară le'O făcea cu pu' tinţă, erau foarte modeşti, cântărind cel din urmă ban ced aveau. Mai ales dela moartea Postelnicului viaţa ajunsese îndestul de grea, din care pricină Cantinca Rosetti făcea sforţări mari să'şi crească copiii şi să'i dea la învăţătură în ţări străine, după moda timpului.

Alexandru Cuza în schimb era un mare cheltuitor ; i A4

se dăduse destui bani în tinereţe pentru ca să se obişnu' iască cu risipa, şi său arunce fără nici o chibzuială la joc de cărţi, la fel de fel de petreceri, împrumutând pe toţi prietenii şi cunoscuţii ; se îndatora când nu avea, pierzând astfel prin dobânzi mari ceeace stăpânea. Elena Cuza era mâhnită că din această risipă nu putea ajuta pe fraţii săi trimişi în ţări străine, sau pe mama sa împovărată de da' torii pe la bancheri. Dar era prea mândră sa ceară pentru v ‘ai săi şi Alexandru Cuzia nu putea nici măcar bănui ceea ce o frământa nopţi întregi, deşi cu firea sa mărinimoasă ar fi dat tot ce har fi cerut. Rare ori Catinca Rosetti se spovedea 'la mare nevoie, ginerelui sau, întrebuinţând însă multă ceremonie. „Simt o deosebită plăcere1’, îi scria atunci Alexandru Cuza, „să răspund la ordinele D'tale, rugându'te să mi le exprimi întotdeauna, dar ca mamă, fără toate aceste eoni' plimente pe cari le întrebuinţezi cu mine, când eu mă con' sider ca şi fiul D'tale”.

Deseori în timpul liber, mai ales vara, plecau să petreacă sărbătorile la Banca, unde se întindeau mese pe sub uni' brare, cu vin bun şi lăutari vestiţi din partea locului.

Din pricina petrecerilor şi a largei ospitalităţi casa lui Iordache Lambrino era supranumită casa lui Avram.

Acolo veneau fără nici o stânjenire Catinca Fedeleasa şi fiica sa Elena, supranumită de Alexandru Cuza, Vasilca, Smaranda Lambrino, poreclit Soposolan. Dar câţi alţi boieri nu se mai strângeau de pe la moşiile de prin apro' piere, atraşi de veselia casei lui Avram ; duminicile se în' (. grămădeau şi ţăranii de jucau hora alături de boeri, înve' selindu'se de cântecele lăutarilor. Pe aceşti ţărani îi iubea mult Alexandru Cuza şi multe ore libere şi le petrecea în mijlocul lor, întrebândud ba de una, ba de alta. Mulţi robi veniţi dela Soleşti, robi |/e cari îi lăsase de pe foaia de zestre a Elenei, şi trecuţi la Banca, se văetau de greul muncii, la careu osândise stăpânul lor. Căci deşi acesta 45

era un ora bun, cugeta, ca şi mulţi boeri de pe vremea lui, ca robul trebue să muncească din greu tot felul de munci, ca să-şi poată câştiga traiul. Aşa apucase din părinţi, aşa se purta şi el. Fiind pe deasupra şi violent, bătăile se ţ'neau lanţ şi rău păţeau cei ce ieşeau din voia lui. Se supăra ~ adeseaori pe Alexandru Cuza că stătea prea mult de vorbă cu ei dându-le nas, dar cu vremea se molipsi şi el dela cum' natul său, făcându-se mai prietenos şi mai blând cu ei.

Aceasta nud împiedică totuşi să zacă bolnav de supărare 1 când Alexandru Cuza, ^juns Domnul Principatelor Unite, îl sili să-şi împroprietărească ţăranii de pe moşie.

Mai puţin prietenoasă cu cei de jos decât soţul ei, Elena Cuza era totuşi o fire miloasă şi darnică, ajutând din pu­ ţinele sale economii pe cei-cari aveau nevoie de ea. împăr­ tăşea simţirile pe cari Alexandru le purta ţăranilor, învă­ ţând dela el să-i iubească şi să-i înţeleagă, astfel că după moartea lui ea urmă să-i ajute şi să-i ocrotească pe moşia sa Ruginoasă.

Dela Banca chefurile şi petrecerile se mutau cu lăutarii -şi oaspeţi la Hulmii şi Grajdurile lui Teodor Răşcanu, la Fedeştii lui Scarlat Lambrino, sau la Stoiseştii lui Scarlat Mavrogheni. La Stoiseşti Alexandru Cuza trimetea îndată după Stoica Cântăreţul, care venea să le cânte cu fluerul sau din gură la fereastra sufrageriei, romanţele populare.

Atunci Cuza se afla în apele lui, înveselind prin vorbă şi glume întreaga societate, căci era un vorbitor neîntrecut şi femeile se băteau să-l aibă printre ele. Soţia sa însă tân­ jea după viaţa liniştită, departe de frământări obositoare, purtând dorul căminului pretutindeni în mijlocul celei mai vesele adunări. De aceea şi lipsea deseori dela aceste pe­ treceri, găsind pricini pe cari de altfel soţul se grăbea să le creadă întotdeauna. Elena Cuza pleca atunci cu multă plăcere la Soleşti sau Bărboşi, unde găsea o atmosferă prielnică pentru liniştirea nervilor săi încordaţi de unelti­ rile, şoaptele şi vorbele răutăcioase ale femeilor. De multe 46

ori prinsese fărâ voe în mijlocul veseliei generale, ochiade furişate, fagădueli tăinuite, .intrigi ţesute cu uşurinţă şi cu şiretenie, fără cea mai mică milă pentru suferinţele ei. Viaţa alături de Alexandru,, plăcută în intimitate, era un chin neîntrerupt în societate. De aceea şi trăiau mai mult despăn ţ'ţi, Alexandru Cuza cu mai multă libertate, soţia sa ră' mânând totuşi săd aştepte credincioasă la căminul lor.

Dar curând sănătatea ei se resimţi de pe urma acestor nemulţumiri. Cum nimeni nud putea găsi boala de care lâncezea, Cuza se hotărî s’o trimeată în străinătate, pentru a cere şi părerea altor doctori. Ei plecară împreună, în prh măvara anului 1852, la Paris ; Alexandru Cuza în trecere spre Ostende, ea cu hotărîrea să rămână în Franţa până la depL'nă însănătoşire.

Departe de pricina răului cared rodea sănătatea şi pien dută într'o mulţime care nu o tulbura cu nimic în traiul ei, iuându'se numai după impulsiunile sufleteşti, Elena Cuza începu să se regăsească din haosul frământărilor dureroase din ţară. Cu aceasta i se întoarse treptat şi buna stare fh Zică, aşa încât însănătoşirea atât de mult dorită de cei de aproape de ea, cared purtau grija, înainta repede.

Elena Cuza era totuşi o mare ambiţioasă, nu pentru fon mele exterioare, ci pentru bunurile sufleteşti. Suferea de câte ori se afla mai prejos în mijlocul celor cari cunoşteau ceva mai mult decât dânsa. Din această pricină întreaga viaţă ea se frământă să fie în curent cu toate, citind mult, învăţând serios şi cercetând când i se arată prilejul, toate problemele ce frământau mintea contimporanilor săi. Ade^ seaori se lupta să-şi înfrângă firea timidă şi stângace, ajuiv gând printr’o voinţă neînfrântă ceeace dorea să fie, dar după o perioadă de adevărat eroism urma una de desnă' dejdie care o îndemna să se depărteze de toţi şi de toate, stare care o arătau inegală şi capricioasă.

In mica şi plăcuta locuinţă de pe „rue de L’Arcade", 47

unde o aşezase Alexandru Cuza, ducea liniştită cura prescrisă de doctorul Andral, iar timpul liber şi-l întrebuinţa la învăţarea limbei francele de care nu prea era sigură. „Am un profesor1’, scria ea atunci la Soleşti, „care vine de trei ori pe săptămână ; studiez mult şi mă plimb când se face frumos. Iată cum îmi petrec viaţa ; fireşte că nu este „prea veselă, fiind cu totul singură, dar cel puţin este liniştită şi împăcată11.

In cele dintâi săptămâni, nu voi să vadă pe nici una din cunoştinţele sau rudele aflate la Paris. Rugă pe mama sa să nu-i dea adresa nimănui, ca. să nu fie cercetată de cm noscuţi. Ii plăcea să rămână singură plecată peste caetele de dicteuri ca un şcolar conştiincios, decât să fie iscodită de curioşi cari ar fi dorit să afle pricinile şederei sale mai îndelungate la Paris! Abia târziu, se îndemnă însfârşit după stăruinţele mamei sale, să vadă pe Maria şi Eufrosina Teţ' canu, Vasile şi Maria Cantacuzino, Maria Catargi, rude apropiate. Vizitele acestea le făcea totuşi rare şi scurte, ducând câte un comision din ţara sau ştiri dela cei ce o rugau. Nefiind însănătoşită cu totul, drumurile prea lungi îi făceau şi rău, „de oarece11, spunea ea mamei sale : „La Paris trăsurile sunt un lux, pe care punga mea mi-1 refuză11.

Timpul trecând greu, depărtarea de soţ începu s’o neliniştească, cu atât mai mult cu cât i se părea că o şi uitase deoarece acesta- îi scria foarte rar, bucuros de libertatea pe care o găsise în Moldova la întoarceree. Constrângerea iubirei pentru soţul prea îndepărtat şi lăsător, scoase însă din sufletul Elenei cuvinte duioase pentru iubita sa mamă care nu o uita orice se întâmpla. „Dragă şi prea iubită nenicuţă”, diminutiv rar între­ buinţat în scrisorile sale, „cum să-ţi exprim toată fericirea pe care am simţit-o când am primit scumpa ta scrisoare ; plângeam şi râdeam în acelaş timp şi o sărutam pe toate colţurile pe unde au atins-o scurftpele tale mâini. Este atât 48

Doamna Elena Cuza Muzeul Municipal Bucureşti

Portret de I. Stănciulescu

de mult de când nu am avut din scumpele tale noutăţi şi îngrijorarea este atât de grozavă pentru cei pe cared iu' beşti !”

Din această scrisoare Elena Cuza se desprinde ca o mare sensitivă, a cărei viaţă sentimentală putea lua. proporţii ui' mitoare şi primejdioase pentru-puterea unui fizic plăpând.

Din acest desechilibru de puteri se născură multe neplă' ceri şi suferinţe ced slăbeau neîncetat sănătatea, dândud acel aer şubred de care se temeau toţi doctorii. Cu toate acestea ea trăi mult peste obişnuinţa comună, supravie' ţuind celor ai săi încă mulţi ani, tocmai prin această putere lăuntrică de o tărie neobişnuită, care ardea ca o flacăre în sufletul ei. Puterea vieţei se strânsese în adâncime, lăsând la suprafaţă numai părerea unei slăbiciuni, care lupta cu destulă energie în clipele de primejdie şi apărare. Un în' veliş fraged acoperea o forţă ştiutoare de valoarea ei. De aci ambiţia s’o valorifice în ochii contimporanilor, s'o su' pună împrejurărilor, împotriva oricărei prejudecăţi s’o în' tărească printr’un act, o vorbă, o jertfă. Seriozitatea pe care o dădea mai totdeauna faptelor sale, făcea pe mulţi bănuitori de poză, să li se pară rigidă şi aspră, cu atât mai mult cu cât era uneori în deplină neînţelegere faţă de uşu' rinţa cu care privea şi primea totul, soţul ei.

Pe la începutul toamnei 1852, Elena Cuza, singură în Paris, începu să'şi piardă răbdarea ; neliniştea pricinuită de tăcerea lui Alexandru Cuza, care nud răspundea la seri' sorile trimese, îi împiedica însănătoşirea deplină. Dorul de casă şi de ai săi pe altă parte o îndemna să'şi grăbească întoarcerea, deşi doctorul o sfătuia să mai rămână în cura lui. Atunci Vasile Conta, unul din verii lor care se afla la Paris, bun prieten al lui Alexandru, rugat să poarte de grija Elenei, scrise acestuia că numai venind la Paris ar cuteza să aducă o îmbunătăţire sănătăţii soţiei.

Catinca Rose’tti se tulbură mult când auzi de plecarea pripită a ginerelui, şi, bănuind că nu i se spune tot ade' 49

varul, hotărî sa trimeata cu el şi pe fiul ei mai mare Corn stantin. „Buna mea mamă1’, îi răspunse încă în ţară fiind, Alexandru, „poruncile tale sunt şi vor fi întotdeauna sfinte ; voi pleca în tovărăşia lui Costache, dar Elena este bine, am primit chiar prin ultima poştă scrisori dela ea.

Plecarea mea spre Paris nu are altă pricină decât plăcerea de a fi împreună cu ea, căci îmi scrie că este foarte tristă fără mine, ceeace îi întârzie însănătoşi rea”.

Alexandru Cuza plecă tot singur, Costache fiind oprit de planurile sale de căsătorie cu Ruxandra Ventura, pentru care Elena Cuza îi scrise mai târziu, dândud sfaturi : „să fii blând ca soţ, şi statornic în dragostea ta”.

Pe la sfârşitul lui Ianuarie 185â se întoarse şi Elena Cuza în ţară. Era însoţită de soţ, care rămase cu ea la Paris până fu în afară de orice primejdie şi primi învoirea doctorului.

50

CAP. VI IN CULISELE ISTORIEI Domnia lui Grigore Chica aduse libertatea cuvântului şi a scrisului, cu toate întâmpinările duşmănoase ale Ruşi' lor ; adună pe cei mai tineri împrejurul tronului şi rupse cu tradiţia treptelor boereşţi în administrarea ţârei ; încetă deasemeni cu surghiunurile şi persecuţiile împotriva tine' retului naţionalist, numind pe cei mai inimoşi ca ’funcţio' nari prin toate colţurile Moldovei ; chemă în şcoli pe unii dintre cei mai învăţaţi ardeleni şi ridică aşezăminte de cub tură şi binefacere. In cei şapte ani cât domni, isbuti să sape mai. adânc în conştiinţa Moldovenilor, marile lor aspiraţii, sprijinindud şi pregătind pentru un viitor apropiat de ei, triumful ideei unirei.

Sub domnia lui, Alexandru Cuza primi şi gradul de sub' locotenent. Timpul acesta de linişte în Moldova nu ţinu însă mult, căci urmaşul lui Grigore Ghica, Caimacamul Theodor Bailş, căută să înăbuşe ceeace liberase înaintaşul sau ; nu avu totuşi destulă vreme, căci, murind în timp de ■ un an, fu numit în locul lui de către Poartă, Caimacamul Vogoride, o slugă plecată Turcilor. Străin de ţară, fostul Domn, Vogoride îşi pusese în gând să ajungă el însuşi Domn al Moldovei şi să ridice pe tron alături de el pe frumoasa lui soţie, Cocuţa Vogoride, născută Conachi.

Cu un an mai târziu, Poarta publică în Principatele Ro' mâne, firmanul pentru adunarea Divanurile ad'hoc, care, 51

după tratatul din Paris, trebuiau să-şi rostească dorinţele.

Tot cam pe aceeaşi vreme, sosiră în Moldova şi comisarii străini, trimişi de puterile Europene, să ia cunoştinţă despre starea de spirit din Principate. încă din timpul căimăcăniei lui Balş, din iarna anului 1857, Elena Cusa se mutase cu soţul la Iaşi, acesta trebuind să stea prin slujba lui în capitala Moldovei. Casa lor ajun' sese locul de întâlnire al unioniştilor cari forfoteau acum pe toată întinderea Moldovei cu buletinele de vot pentru înscrierea de membri noi.

In Iaşi se mai afla şi fratele Elenei, Constantin Rosetti, însurat pentru a doua oară cu Olga Stoianovici. Oameni de ispravă si liniştiţi, membrii familiei Stoianovici ajunseră cei mai burii prieteni ai Elenei Cusa..

Sub Vogoride, Alexandru Cusa trecu repede prin toate gradele militare până la cel de maior, fiind privit ca un om de > casă'al caimacamului, unde era numit Cuzachi, şi era aşteptat cu mare nerăbdare la orice oră din zi.

Ce putea oare să atragă pe Alexandru Cusa în casa lui Vogoride, pentru care nu ..simţea mare dragoste şi pentru a cărui inteligenţă şi lipsă de patriotism nu prea avea cu' vin te de laudă ?

Fire lipsită de interes şi cinstită, el nu putea fi atras de făgăduoli sau onoruri. Nu era oare frumoasa Cocuţa Vagoride, cared robise, şi care de dragul ideilor lui, făcu un gest ce o costa un tron, publicând corespondenţa tăinuită a soţului cu Turcia ? Şi nu era oare un răspuns la demisia plină de revoltă împotriva ilegalităţilor săvârşite de Cai' macarn, a Pârcălabului de Galaţi ? Fusese din partea ace' steia numai un gest patriotic ? Fără a micşora frumuseţea actului său de bună romârfcă, se prea poate că el să fi fost întru câtva însufleţit şi de o iubire nemărturisită, care pu' tea înălţa un suflet până la jertfă.

O nouă intrigă de dragoste în această vreme a fost to' tuşi în viaţa lui Alexandru Cusa, soţia sa hotărîndu'se să 52

?

y.

plece din nou din ţara pe cel puţin câteva săptămâni cu fratele cel mai mic Theodor care pleca la învăţătură ; ră' tăci apoi prin Italia din oraş în oraş, vreme de peste o lună, după care se aşesă cu totul da Paris. Această călătorie pre« lungită p linişti de suferinţele din ţară, ceeace făcu său pară viaţa mai frumoasă şi să o hotărască pentru o clipă să trăiască lipsită de neplăcerile casnice, fără alte griji de' cât cele pe care i le dădea buna sa plăcere. „Sunt de o lună la Paris”, scrise atunci mamei sale, „unde mă distrez foarte mult”.

Cu acest sdop cercetă pe toţi cunoscuţii cari se aflau la Paris : Maria şi Ni-cuşor Canta, Alexandru şi Eufrosina Cantacu^ino, Manolache Romalo şi alţii. Se duse la nunta verei sale, Cleopatra Stura, unde întâlni mulţi români ve' niţi în propagandă unionistă ; împărtăşi toată fierberea din Paris în legătură cu pregătirile ce se făceau pentru primi' rea împăratului Alexandru II al Rusiei, care îşi vestise sosirea.

Dar sinuciderea fostului Domnitor al Moldovei, Grigore Ghica, o făcu să ia parte şi la înmormântarea acestuia, cu care prilej scrise la Soleşti în August 1857 : „Am o foarte tristă noutate să'ţi dau ; sărmanul Prin' cipe Grigore Ghica şi'a zburat creierii. Am fost, ca şi toţi ceilalţi Moldoveni ce se găsesc la Paris la înmormântare.

Cu toate acestea a fost o tristă şi sărăcăcioasă paradă faţă de aceea pe care har fi făcut'O în ţara lui”.

Cu toate aceste îndeletniciri, Elena Cuza, ' începu să ducă dorul celor deacasă şi mai ales al soţului, care după obiceiul lui, o lipsea de orice veste. „Dă'mi deasemeni”, se ruga atunci de mama sa, noutăţi despre'Alecuţul meu, care nu este mai puţin leneş ca alţii”.

Dar Alecuţul, mulţumit de libertate, nu prea lua în seamă frământările soţiei. După răsunătoarea sa demisie din postul de Pârcălab al Galaţilor, reluase mai strâns ve' chile legături cu prietenii unionişti, petrecând cil toţii când 53

, la Răducânenii lui Rosetti, când la Mângina lui C. Negri, sau în lunca dela Mirceşti a lui Vasile Alecsandri, ori la Blânzii Zulniei Sturşa, unde, pe lângă lucrurile de glumă se mai cerceteau şi stările cari priveau soarta Moldovei, după alegerile silnice ale lui Vogoride. Prin luna August • plecară apoi la Slănic, fiindude teamă să se depărteze de ţară în toiul alegerilor noi. Acolo se întâlniră cu familia cumnatului Lambrino, cu Zousou şi cu copiii ei. Degeaba mai aştepta aşa dar, Elena Cusa veşti dela soţ, care găsim du'şi o familie, uitase de ea. „Dacă ai şti cât este de dureros să te vesi uitată de acei pe careri iubeşti chiar mai mult decât pe tine însuţi!” scria ea mamei sale.

In această stare sufletească trecu vara pentru toţi. In Septembrie, cam pe la sfârşitul lui, se deschiseră Divanu' rile ad'hoc la Bucureşti şi Iaşi, de data aceasta cu majori' tatea membrilor unionişti înfocaţi. Gălăţenii trimiseră ca ales al lor pe Alexandru Cusa, şi din acea clipă el intră cu totul în sfera frământărilor politice.

In acele timpuri de mare entuziasm patriotic când Mi' tropolitul Sofronie deschidea Adunarea din Capitala Mol' dovei cu aceste cuvinte : „Trăiască Unirea ! Să fim un singur trup, precum suntem un singur suflet, căci suntem toţi una, având o origină, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu V\ Elena Cusa se simţea părăsită de familia sa. Doar Catinca Rosetti îşi mai amintea de fata nefericită dela Paris, care trăia silnic cu nădejdea unui sin' gur cuvânt scris, unui singur gest binevoitor din partea soţului. Mama nu putea s’o îndemne la divorţ, cum de alt' fel făcuse în atâtea rânduri, căci erau timpuri grele şi pem tru gospodăria dela Soleşti. Catinca Rosetti se pierdea şi îmbătrânea prea de vreme sub povara greutăţilor şi sufe' rinţelor de tot felul, neavând ajutor nici măcar din partea lui Constantin, care .îşi ipotecase averea din pricina greu' ţărilor familiare şi poate şi .a nepriceperii lui'; Mitică, cu 54

toata seriozitatea lui, abia venise dela învăţătură şi era în căutarea unui post bun, iar Theodor nu isprăvise încă la Viena ; chiar Zouzou o ducea greu, cu doi copii şi cu al treilea pe drum. Ce putea face Catinca Rosetti decât s’o sfătuiască să se întoarcă la casa ei, aşteptând vremuri mai bune. Sfaturile acestea erau de altfel şi pe placul Elenei, care nu ar fi divorţat pentru nimic în lume, bărbatul ei fiindu'i drag, cu toate lipsurile ce le avea. Se întoarse deci în apropierea Crăciunului pentru a face Sfintele Sărbători împreună cu ai săi. Aşa încât iarna anului 1857/58 îi strânse pe toţi la Soleşti, împrejurul Catincăi Rosetti, care era mulţumită că'i revedea uniţi şi împăcaţi.

Iama era în toiu ; zăpada înălbise colinele şi întreaga câmpie de lângă satul Soleşti, de părea o coală albă nete' zită, cât puteai zări cu ochii. înfăşurate în blănuri grele, cu glugile trase până în drep' tul sprâncenilor, cu un bun surugiu pe capră şi cu zurgălăi veseli la sanie, Zoe şi Elena, urmate de alte două sănii, fă' ceau plimbarea obişnuită înainte de prânz. Fulgii mari, dar rari scoborau din văzduhul mohorât, aşezându'se pe blăni, pe gene, pe manşoane şi glugi. Sunetele zurgălăilor izbeau parcă dealurile din depărtare, acoperite de zăpadă, şi se întorceau reci şi sonore, împrăştiindu'se sglobii pe rna' Jurile Vaslueţului îngheţat.

In urma lor, Alexandru Cuza spunea glume copiilor, în' trecându'se în mersul săniilor cu Iordache Lambrino, care venea cel din urmă, zorit să ia înaintea-tuturor, spre hazul r copiilor săi. Ilenuţa Lambrino se făcuse aproape de şapte ani, iar Alexandru, fratele ei, de patru, şi se jucau pe ace' leaşi locuri, pe cari părinţii lor, copiii de odinioară, le pri' veau acum cu ochi serioşi şi cu gândul îndepărtat.

Intre ele, cele două surori vânturau preocupările lor : — „Ce teamă îmi este de data aceasta !” spuse Zoe gân' dindu'se la ceea ce se apropia.

—' „Eşti copil! De ce să'ţi fie teamă. Doar nu eşti la 55

cea dintâi naştere.!” o întări sora mai mare, care binecip van ta fericirea Zoei. Aceasta privi lung în depărtare ; se întorceau spre casa, cu soarele aprins peste zăpada căz;ută proaspâtâ. îşi făcuse loc să iasă printre norii fumurii şi cli' pea dintr’un ochiu deasupra satului liniştit. Un iepure sbughise pe dinaintea săniei copiilor, iar explozia bucuriei lor răsuna proaspăt în aerul rece, clară ca şi zurgălăii dela sanie.

— „Dacă se va împlini presimţirea ce o am, că voi muri, îmi făgădueşti să porţi grija copiilor mei ?” Glasul de obicei vioi al Zoei se împrăştie tărăgănat şi trist în ne' pătrunsa linişte a naturii. Elena simţi suferinţa surorii mai mici, şi un fior nelămurit îi născu aceeaşi teamă, dar o îm sufleţi cu dragoste.

— „Nu'ţi fie teamă de copiii tăi ! Tu vei trăi şi vei fi fericită cu ei. Dacă ar fi cineva să moară, ar trebui să fiu eu, fiindcă nu am de ce mai trăi, viaţa îmi este o adevărată povara .

După sărbători plecară toţi pe la locurile lor ; Alexarn dru Cusa spre Iaşi, unde îl chemau îndatoririle, Elena Cuz;a la Banca unde întovărăşi pe soră spre a'i fi de sprijin şi în' demn. Casa ei era de altfel împrăştiată între Galaţi şi Iaşi până la statornicirea stării din Moldova, aşa că Elena Cuz,a era chiar .bucuroasă că la Banca dădea de un cămin cald, un cuib plăcut de familie cum nu avusese nici odată, pe care copiii îl înveseleau cu jocurile şi nebuniile lor. Cu ei îşi petrecea toată vremea, spunândude basme, născocind jocuri şi îngrijindud când mama lor obosită şi suferindă îi lăsa în părăsire. De dragul acestor copii, plecase altădată cu ei şi în Franţa împreună cu mama lor pentru ad avea mai aproape de ea.

Făceau şi acum planuri de călătorie îndată ce Zoe s’ar fi însănătoşit şi copiii erau fericiţi de această mult aşteptată bucurie.

Dar presimţirea surorii sale se împlini; ea nu răbdă ^11

56

naşterea şi, deşi copilul fu scâpat, mama muri fără să-i se poată da cel mai mic ajutor. Elena Cuza trecea printr’o nouă durere, o grea încercare. Sora sa, unică, abia în etate de 28 ani, în plină tinereţe şi sănătate o părăsea, amintim dud cu limbă de moarte iăgăduiala ce-i făcuse cu câteva săptămâni mai înainte. Ce putea să facă decât să se supună şi de această dată destinului şi să acopere prin dragostea sa îndoită, lipsa fiicei pentru durerea Catincăi Rosetti frântă după această crudă încercare, şi lipsa mamei pentru ' micuţii rămaşi atât de fragezii fără îngrijirile ei. Cu sbuciumul părerilor de rău, că adusese poate nenorocirea surorei prin călcarea voinţei mamei la căsătoria ei, Elena Cuta nu-şi mai putea găsi liniştea atât de trebuincioasă pentru a putea face faţă îndatoririlor ivite prin această nenorocire.

Copiii se îmbolnăviră de pojar, iar Catinca Rosetti căzu şi ea la pat. Intre grija ce o purta iubitei sale mame, aflată la Soleşti, şi făgăduiala dată surorei, nu ştia cum să se mai împartă, pentru a veni în ajutorul celor pe cared iubea. „Ingrijeşte-te, scumpă mamă, tu ai rămas singura mea mângâiere, singura mea nădejde pentru tot restul nenorocitei mele existenţe”.

Trei luni stătu Elena Cuzia >la Banca, îngrijind cu dragoste de copii. Ajutată de sora cumnatului său, văzu de gospodăria rămasă fără stăpână, punând totul în rânduială şi numai după ce fu liniştită că sănătatea copiilor era în afară de orice primejdie, se repezi la Galaţi ca să pregătească pe Alexandru ce pleca la Ostende, luând cu el şi pe cumnatul Iordache Lambrino.

Rămasă singură în oraş, se simţi în sfârşit liberă să-şi poată plânge sora în voe, fără să mâhnească pe nimeni Dar sfor. ţarea prea mare ce o făcuse şi nopţile fără somn îi zdrun­ cinară sănătatea fără să aducă o mângâiere în sufletul care se simţea vinovat de soarta surorei şi. plin de remuşcări pentru vini ce nu erau ale ei. Pentru a nu îngrijora pe ni­ meni, nu dădu nici o alarmă şi se îngriji cum putu. Sultana 57

Cuza era plecata pe la diferitele treburi dela moşie, cu mai 'multă grije pentru acestea decât pentru nora sa, încât Elena Cuza nu avea altă bucurie decât puţinele scrisori ce le primea dela soţ şi cumnat, şi din când în când vizita doc' torului ei. O singură clipă de mulţumire avu când veni pe la ea în trecere fratele cel mai iubit, Theodor, îiv tors din străinătate pentru vacanţă şi aşteptat de Catinca Rosetti s’o întovărăşească la băile Repedea, unde o trimi' sese doctorii.

Dar Alexandru Cuza şi cumnatul său se întoarseră mai curând decum se aşteptase ; întâmplările din ţară grăbeau să înfăptuiască un ideal visat de toţi. Congresul din Paris •întocmise convenţia privitoare la reorganizarea Principate' lor Române, iar cu numirea celor trei caimacami şi alcătui' rea listelor electorale, toţi Moldovenii de peste graniţe se grăbiră să se întoarcă la vetrele lor. O luptă aprigă începea şi ei se simţeau datori să ia parte pentru binele ţării.

Alexandru Cuza intră în ministerul provizoriu, în grad de colonel, ca Locotenent de Hatman al miliţiei moldove' neşti. Cu acest prilej, Elena Cuza fu chemată de soţ lângă el. Aceasta ar fi vrut să ia cu dânsa şi pe copiii lui Lam' , brino, dar judecata o făcu să lase deocamdată acest gând.

De aceea, ea scrise mamei sale din laşul plin de frământări, din toamna anului 1858 : „Dragă mamă, te rog mult, în amintirea sărmanei mele surori, să păstrezi pe mica Ilenuţa până la primăvară pe lângă d'ta, căci nu o pot lua deocamdată, neştiind dacă vom rămâne la IaşL; aceasta atârnă de Principele pe cared vom avea. Dacă va fi Mihail sau Grigore Sturza, atunci sigur nu vom rămâne”.

In această epocă fu un mic popas liniştit în viaţa Elenei Cuza. Alexandru era prea muncit, iar nesiguranţa zilelor prin cari treceau cu toţii nud lăsa să petreacă fără griji, după cum făcuse în trecut. Rămânea cea mai mare parte din seri în mijlocul familiei, povestind cumnaţilor cu verva şi hu' morul lui specific, scene şi întâmplări de peste zi, punând 58

în relief trasaturile comice. Aceste frământări politice adu' ceau mulţumire şi linişte în casa Elenei, care putea astfel să ia parte cu toată inima la ele, deschizând casa tuturor luptătorilor unionişti, fără ca ea să simtă vreo oboseală sau slăbiciune, ceeace adeverea, că numai suferinţele sufleteşti, cu puterea lor neobişnuită îi săpau tăria fizică născând di' ferite boli şi îngrijorări.

De Crăciun nu se putură depărta de Iaşi, Catinca Rck setti le trimise în schimb o frumoasă căprioară, din care se ospătară mai toţi prietenii lor.

După sărbători, atât la Iaşi cât şi la Bucureşti era mare fierbere în privinţa alegerei Domnului. Prinţii detronaţi îşi puseseră candidatura pentru o nouă domnie. Partidele naţionaliste luptau să împiedice alegerea lor, dar nu se ho' tărau să numească un candidat dintre dânşii.

In Moldova, tatăl şi fiul, Mihalache şi Grigore Sturza se luptau ca doi aprigi duşmani. Dela casa lui Rosnovanu, unde trăsese Mihalache Sturza, şi până la fostul lui palat domnesc din strada Lozonschi, se ţeseau adevărate păin' jenişuri de intrigi şi de făgădueli, pornite numai cu scopul să atragă noi tovarăşi de fiecare grupă. Pentru această pro' pagandă interesată ieşeau mulţi galbeni din chimirul fostu' lui Domn, care, nu de mult mai nădăjduise să ajungă mare „hospodar al Daciei*”, speculându'şi numele asemănător cu al lui Mihai Viteazul.

Dar nu mai puţin îndemânatec şi ademenitor decât au' rul lui Mihalache Sturza, lucra şi Costache Sion, omul de încredere şi sufletul partidei Grigoriste din Moldova.

De cei din partidul naţionalist nu prea le era teamă la nici unul dintre ^aceşti doi candidaţi încrezători în steaua lor ; desbinările şi nehotărîrile unioniştilor erau o chezăşie pentru izbânda lor. De se vorbea cumva de candidatura lui Vasile , Alecsandri, Scarlat Rosetti, Anastasie Panu, Pe' trache Mavrogheni sau Costache Negri, ştiau ca nimic nu rămânea temeinic dacă aceştia nu erau întăriţi în alegerea lor de votul unanim.

59

:

!

Cap. VII PECETEA DESTINULUI . In seara de 3 Ianuarie 1859, luau parte la masa din ca' sele bătrâneşti ale familiei Rosetti Soiescu din Iaşi, Elena Cuza cu soţul său, Mitică şi Constantin Rosetti cu soţia lui Olga. Vorbele făcute silnic în jurul fiecărui candidaturi pentru Domnia Moldovei le paralizase mişcările şi le adu' naşe gândurile. Teama unei întoarceri a lui Mihalache Sturza le aduse aminte de suferinţele anului 1848. Ce ar fi trebuit să facă dacă Sturza izbutea ? Să plece din ţară ?

•Să se risipească pe la moşiile lor pentru a'şi creşte copiii cu acelaşi ideal ce le îmboldise patriotismul ? Dar câtă pu' tere de jertfă le mai trebuiau să poată îndura o nouă înăs' prire a soartei lor ?

Ca Locotenent-de Hatman al miliţiei moldoveneşti, Alexandru Cuza era gata să'şi dea demisia la prima vie' torie a Sturzeştilor. Şi fiecare dintre cei dela masa lui, un mându'şi firul gândirii, îşi făceau astfel deosebite planuri.

Atentă cu fiecare dintre ei, Elena Cuza, ascupzându'şi propriile griji, căuta să însufleţească masa cu puţină ve' selie. Oprise, mai în glumă mai în serios, să se mai von bească politică, cel puţin în timpul mesei. „Atât se ocupă lumea de aci de politică”, scria ea la So' Ieşti, „încât suntem pe cale de a suferi cu toţii de indi' gestie”.

60

i

!

;

;

i

i

! '

Dar în acea seara, se călca consemnul dat : — „Se strâng astă seară toţi prietenii în sala Elefant, la Costache Rolla", spuse într’un târziu- Mitică, fratele mijlociu al Elenei Cuza.

— „Ştiu !" răspunse Cuza gânditor.

— „Nu mergi cu noi ?” stărui Costache, nedumerit de liniştea cumnatului său.

— „Nu merg ! Mă duc la teatru".

Dar nu apucă să sfârşească vorba şi un roiu de prieteni năvăli pe uşa sufrageriei, având în capul lui pe Pisoschi şi pe Manolache Epureanu.

— „Gata sunteţi ?"

Alexandru Cuza prevăzu vorbele nesfârşite şi nehotărîte ale prietenilor de luptă. Fusese de faţă doar la ele mai multe seri dearândul fără nici un folos. Hotărît să nu mai ia parte, lăsa în voia destinului ceeace ar fi trebuit să se facă prin judecata oamenilor.

— „Faceţi voi ce credeţi", le răspunse el, la încercările să-l ia cu ei, — „căci pe oricine veţi alege dintre ai noştri, eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache şi Grigore Sturza să nu fie'”.

— „Du-te şi tu" — îl mai îndemnă soţia, — poate votul tău va fi hotărîtor". ‘ — „Mă duc degeaba ; îmi cunosc oamenii. In seara, aceasta va fi acelaş lucru ca şi în. cele trecute, iar cuvântul meu va fi curat un bob de linte în talazurile mărei". Şi Cuza rămase neînduplecat. Deşi era pe lista candidaţil®r la Tronul Moldovei, nici prin gând nu-i trecea că s’ar fi putut înfăptui aceea ce el numea, o glumă. Ieşi odată cu prietenii săi şi se îndreptă apoi singur spre dealul Copoului, unde era teatrul. In locul lui plecară cei doi fraţi ai Elenei, curioşi să vadă ce se va întâmpla. Când îşi luă seara bună dela Elena, Costache o întrebă : — „Te culci îndată ?” .

61

— „Te-aşi aştepta dacă aşi şti ca vei trece pe la mine să'mi spui ce a ieşit din certurile voastre".

— „Pot veni cât de târziu ?"

— „Poţi, numai să te ţii de cuvânt!"

Aşteptând pe fratele său, după cum le fusese vorba, Elena Cuza nu'şi mai găsi astâmpăr până aproape de mie' zul nopţii. Colindă odăile pustii, ferindu'se şi de sgomotul paşilor săi; pândea pe la ferestre spre uliţele întunecate şi înfrigurate pe care nu mai trecea de mult ţipenie de om ; născocea tot felul de închipuiri în legătură cu soarta lor şi a Moldovei. Tot pământul acesteia era împânzit cu oa' sele strămoşilor săi şi nu se putea să nud poarte grija în N acele clipe hotărîtoare.

Focul aţipise de mult şi petrolul din lampa de bronz, atârnată, scăzuse de tot. In semiîntunericul ce se lăsase, Elena Cuza priveghea în iatacul său, în faţa icoanelor bă' trâne, pentru o cât mai bună alegere a Domnului Moldo' vei. Nimic nu o făcea să presimtă soarta ce i se hărăzise ; din adânca sa smerenie şi modestie, Elena s’ar fi temut, dacă gândul mărirei ar fi străfulgerat măcar o clipă în su' fletul ei.

Ca un vârtej născut pe neaşteptate, pătrunse Costache în iatac, tocmai când pendula bătea ceasul douăsprezece.

Mişcat prin atmosfera de reculegere din jurul său, purtând . o veste grea, Costache rămase rezemat de uşă, cu răsufla' rea tăiată. Starea lui izbj pe soră, care văzu într’o clipă soarta tuturor în primejdie.

— „Ghici cine a fost ales ?" apucă abia să spună Co' stache.

— „De unde vrei să ştiu ? Spune'ini tu".

Mai liniştit, Costache începu să glumească : — „Bucură'te !"

— „Mă bucur dacă nu este pentru duşmanii ţărei".

Costache o luă atunci de mână şi învârtind'O de vreo două ori prin odae, îi spuse râzând de nedumerirea ei : 62

— „Tu te-ai ales !”

— „Lasă-mă şi spune-mi odată, ce mă fierbi atât!” şi Elena, smucindu-se supărată din mâinile lui, se depărtă de el.

Atunci Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina ne­ înţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supă­ rat adunarea, cum Lascar Rosetti se opintise să nu-1 lase să plece până nu se vor fi hotărît cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă.

— „Acum trebue să pice şi Alexandru”, adăogă Co­ stache luându-şi seara bună dela ea, — „s'a dus Pisoschi după el la teatru”.

Rămasă singură, i se păru totul nefiresc. Dintr’o dată, ca printr’o lovitură de baghetă magică, viaţa ei cârmise pe o răspântie nouă, pe care nici nu o visase. Lucrurile din odae, până acum atât de familiare, luară parcă o înfăţi­ şare cu totul străină de viaţa unui trecut îndepărtat. O teamă nestăpânită începu s’o neliniştească. Era adevărat, sau nu ? Cui putea cere un sfat, acum, în puterea nopţii ?

Maica sa, înţeleaptă şi hotărîtă, care i-ar fi fost de atât fo­ los, era departe ; fratele Costache plecase, iar, de era ade­ vărat, uşa sta gata să se deschidă sub mâna Domnului Moldovei. Ce-i va putea spune acum soţului, înstrăinat parcă dintrodată ca şi lucrurile din jurul ei ? Să trăiască?

Să domnească în pace şi dreptate ? Ce cuvinte mai potri­ vite putea găsi, că doar era Alexandru, soţul ei ? Cât de stângace şi umilă se simţea în noua ei stare ! Va fi Doamna Moldovei ? Dar ce cunoştea din îndatoririle unei Princi­ pese Domnitoare ? Gândul buimăcit se sbătea să se limpe­ zească. Legături nefireşti însă se încolăceau tot mai strâns împrejurul sufletului speriat de noua întorsătură a destinu­ lui ; atunci ochii întunecaţi de griji se opriră o clipă pe 63

*

icoana Mântuitorului ceh stâtea în faţă. „Sereno aut nubilo sospes !” îi şopti parcă icoana din cadrul vechiu de argint.

Deviza familiei, rămasă din străbuni, intră ca o rază de hv mină în sufletul Elenei.

— „Da, în senin ca şi în negură, voi rămâne teafără”, îşi şopti singură, ca o încurajare.

Când intră Alexandru Cuza o găsi liniştită ; icoana fă" cuse minunea. Cu sufletul împăcat ieşise săd întâmpine.

— „Ai aflat 7'1 o întrebă, şi chipul său palid arăta a' ceiaşi îngrijorare ca şi a soţiei.

— „Da !T1 fu răspunsul scurt al Elenei, careţi stăpâni simţirea. Cum .Alexandru căuta zăpăcit în jur, Elena îi arătă jilţul de lângă el : — „Stai şi te odihneşte. O viaţă nouă începe pentru tine. Fii vrednic de încrederea celor ce thau dat'o’\ Alexandru Cuza îşi ascunse faţa în mâini ; o tulburare neobişnuită îl frământa.

— „Bine va fi pentru noi ? Putea^voi oare să răspund cu pricepere la atâtea nădejdi şi nevoi ale poporului ? Voi putea să rămân în mijlocul greutăţilor Domniei pentru a face bine ţărei mele ?”■ Dintr’odată sarcina cea grea a Domniei aplecă umerii .şubrezi ai omului care nu avusese până atunci decât răs" punderi mărunte.

Elena Cuza se apropiase de dânsul; i se păru că arată mai înaltă şi mai stăpână pe mişcări; din întreagad făptură se desprindea atunci, cu totul firesc ideea de Majestate ; în odaia aceea mică şi modestă, Elena îmbrăcase parcă o haină de sărbătoare. O cunoştea vrednică şi stăruitoare la fapte ; fu pentru Domnitor în acea clipă de slăbiciune un simbol şi o încurajare.

— „Eşti bun, Măria ta ! Eşti înţelept şi-ţi iubeşti mult neamul; cu aceste însuşiri poţi stăpâni fără teamă şi o înv părăţie,\ Alexandru Cuza tresări. Tonul inspirat şi hotărît al scy 64

:

-*-7

viyy •

£ ./

>:.■

■'■y'■■te ■*■*•'

«#•> i» w

^ <£+y*+LL ■ S* :s

/

R-/

'

mmy

s

/ '^.v /

f* y?<- «^l -V ’*

:;

>' -$mmâ ' .n .:''vv3

•vv:v'a-v$

?

7

r •

\V';-

yŞ pjf .v Scrisoare autografă a Doamnei Elena Cuza-către mama sa, Catinca Rosetti, la câteva zile tlupă alegerea Socului ca Domn al Moldovei şi Munteniei.

ţiei împrăştie parcă atmosfera înăbuşitoare a grijilor ce-1 cuprinse ; se simţi dintr’odată desfăcându-se ca o floare nouă dintr’un pământ sfinţit. Puteri noi îi încordară gândul şi trupul îndemnându-1 la fapte măreţe. Un om nou părea că se naşte, căci Domnul Principatelor Unite, Alexan­ dru Ion I se plămădi în acele clipe.

In silele ce urmară alegerei lui Alexandru ca Domn al Moldovei, casa Elenei se prefăcu într’un adevărat mini­ ster, unde lumea intra după voe, prieteni, rude sau cuno­ scuţi, ce alergau să felicite pe noul Domn.

Elena Cuza nu putea să se împace uşor cu acest nou fel de viaţă şi, pe când soţul său se mlădia uşor după mersul celor ce se întâmpla, ea se pierdea în îndatoririle de Prin­ cipesă Domnitoare, care în imaginaţia ei luau proporţii uluitoare. „Buna mea mamă”, — scria Domnul Moldovei către Catinca Rosetti la 6 Ianuarie 1859, a doua zi după alege­ rea sa, — „ştii fără îndoială că sunt ales Principe Domni­ tor al ţării noastre. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi ţară şi binecuvântează-mă. „Te rog să vii, pentru a ne vedea şi a întări pe Elena, care este împovărată de atâta mărire !”

Catinca Rosetti nu se putu duce curând la Iaşi, deşi ar fi dorit. Iarna era în toiu, iar drumurile grele şi obositoare cu sania ; de aceea se mărgini numai să le trimită binecu­ vântări şi sfaturi, în deosebi pentru Elena, ca să fie o cura­ joasă tovarăşă la bine ca şi la rău a Domnitorului Moldo­ vei ; la aceasta, fiica îi răspunse : „Nu pot să-ţi spun cât am fost de mişcată de scumpa ta scrisoare. Am plâns şi am primit binecuvântarea ta cu re­ cunoştinţă. „Dragă mamă, soarta a vrut să ne răsplătească pentru modestia noastră şi să ne ridice la o treaptă pentru mine cel puţin nemeritată,v De ar putea cerul să mă ocrotească 65

întotdeauna şi să/mi dea tot ce-mi trebue pentru a merita şi de aci înainte entuziasmul, bunăvoinţa şi dragostea cu care sunt primită pretutindeni acum11.

Dar nu apucase să se liniştească oamenii şi lucrurile în jurul lor, când în noaptea de 24 Ianuarie, Alexandru Cuza primi următoarea telegramă : „Azi 24 Ianuarie 1859, la şase ore seara Adunarea.Elec* tivă din Valachia procedând conform convenţiei la alege' rea Prinţului Domnitor, a ales pe Alteţa Voastră în unani' mitate. Adunarea generală salută pe prinţul său cu respect şi dragoste şi-l invită să ia guvernarea ţârei11. Semnat : Ni' fon, Mitropolitul Ungro'Vlachiei.

De faţă era atunci şi Mitică Rosetti ,care, abia sosit din Vaslui, povestea celor doi soţi întâmplările din colţul acela îndepărtat, dar atât de drag Elenei. Nimeni nu se aşteptase la această nouă alegere a lui Cuza, omul'principiu, cum îşi spunea apoi singur în glumă cu toate că trimeşii săi la Corn stantinopole, Costache Negri, Nicu Catargi şi D. S. Do' nici, trecuse dinadins prin Bucureşti în preajma alegerilor şi îndrumase pe cei mai de seamă alegători munteni.

Domnul Moldovei ,ales de Adunarea Electivă munteană în care se găseau destui doritori de Domnie, puternici şi foarte cunoscuţi în ţara lor, însemna una din marile bi' ruinţe ale unioniştilor din amândouă Principatele.

Cu telegrama primită în mână, Prinţul Moldovei .privea lung rândurile scrise. Ce să hotărască, ce să răspundă?...

Aşa precum se frământa gândind, Alexandru păru soţiei prea singur, aşezat fără sprijin pe o culme de pe care nu se mai putea întoarce. Când îi puse mâna prietenoasă pe umăr, acesta tresări şi Principesa înţelese că Domnitorul se afla în grea cumpănă.

— „De ce nu chemi'pe sfetnici?11 întrebă Elena după ce citi telegrama.

— „Ai dreptate ! Du'te, Mitică, şi adunări de pe unde 66

; 'j

| j

-

s’or afla la ora' aceasta, sau scoală-i de s'or fr culcat. Să nud laşi până nud vei vedea porniţi spre mine”.

Când sosiră M hail Kogălniceanu, Costache Manolache Epureanu, Vasile Sturza, Vasile Alecsandri, Lascăr Rosetti, Ştefan Catargi, Nicolae Docan şi Costache Rola, pe toţi pe cared putu găsi Dimitrie Rosetti, sfatul domnesc începu şi toată noaptea aceea nu se stinse luminile din vechea casă a familiei Rosetti Solescu, unde mai locuia Domnitorul Moldovei.

A doua zi, actul cel mare al Unirea se închee prin răs­ punsul ce-1 dete Alexandru Cuza. Mitropolitului Nifon al Ungro-Vlachiei : „Mulţumesc Adunărei Elective ci n Vaîachia pentru votyl său unanim de încredere. Declar că primesc cu mândrie şi recunoşt nţă titlul de Domnitor de Vaîachia, după cum am primit şi pe cel de Moldova ’.

De unde aflase oare atât de repede locuitorii laşului ve­ stea cea mare, de se strânsese odată cu ziua în faţa casei Domnitorului, în care abia începuse odihna ? Răsuna văz' duhul de uralele mulţimei care prinsese loc bătătorit în faţa balconului unde obişnuia să iasă Cuza ; într’un entuziasm nebunesc, toată lumea juca hora Unirei. Niciodată nu mai trăise laşul astfel de clipe de adevărat delir ; necunoscuţii se îmbrăţişau în stradă, plângând de bucurie. Capitala Mol­ dovei fu năpădită apoi de călători veniţi din toate unghiu­ rile ţărei, să vadă pe Domnul Principatelor Unite.

— „Trăiască Domnitorul Cuza ! Trăiască Craiul Româ­ nilor ! Trăiască stăpânitorul ţărilor române !” striga mul­ ţimea adunată împrejurul lui, de câte ori se plimba acum pe jos spre dealul Copoului.

La vreo câteva zile după aceste întâmplări, Nicolae Docan intră râzând în casa vărului său, ajuns Domnitorul Alexandru Cuza. Acesta stătea de vorbă cu soţia întrun mic salon şi vorbeau despre ceea ce-i privea. Vorbăreţ cum 67

îi era firea, Docan îşi căută jilţul de lângă gura sobei, unde obişnuia să se aşeze, pentru a fi mai la largul său.

— „Am să vă spun ceva/’,' — începu el, după tipicul povestitorului, răsucind o ţigară din tabachera dată de Alexandru, — „ieri dimineaţă, cum era o zi minunat de frumoasă, mă hotărîsem să'fac o plimbare pe dealul Co' :pou3ui. Ca să'ini desmortesc picioarele, o pornisem pe jos, şi fiindcă nu era frig, mergeam alene numărând trecătorii rari şi grăbiţi. Dintr’odată auzii în spatele meu vorbă. Mă întorşei repede crezând că mham găsit tovarăşi de hoină' reală. Erau însă doi ţărani veniţi pe la târg cu socoteli, du' când pe umerii lor cumpărăturile ce le făcuse. Mham îm cetinit pasul să aflu cam despre ce vorbeau, bănuind că trebuia să fie în legătură cu întâmplările zilei. Şi ce ere' deţi că am desluşit din vorbele lor întretăiate ? Naivitate sau prevestire, Dumnezeu ştie dacă vom vedea'O şi pe aceasta, dar am pornit pe drumul faptelor mari, şi un drum triumfal nu se sfârşeşte la jumătatea lui”.

— „Aceasta o spui tu, dar ţăranii ce'şi grăiau ?” îl în' trerupse Cuza, râzând de ieşirea vărului său.

— „Nu erau departe de ceea ce gândesc eu acuma”, — răspunse Docan, aprinzându'şi a doua ţigare.

— „Ce zici bade”, — spunea unul dintre dânşii, care părea a fi mai tânăr, — „după Valachia vor mai veni şi alte ţări româneşti să se unească cu noi ?”

— „Nici vorbă că da”, — răspunse celălalt serios, — „căci dacă nu o trăi Vodă Cuza să'şi vadă visul cu ochii, vor face alţii după pilda lui. Crede'mă pe mine, frate, Cuza este om cu noroc şi'i bun de saftea”.

De data- aceasta Domnitorul Cuza nu. mai făcu haz ; cl privi pe Elena îngândurat, amintindu'şi de vorbele acesteia din seara alegerii lui şi i se păru că se putea totul dacă toţi aveau acelaş ideal şi se întâlneau în sufletele lor asu' pra aceleaşi nădejdii străbune.

Povestea vărului Docan, ce deschidea rana unei naţiuni 68

împrăştiate şi obidite de stăpâniri străine, făcu să se întărească mai temeinic în sufletul acestor tineri Domnitori însufleţiţi de idealul naţional, năzuinţa spre o nouă şi grea înfăptuire.

Poate acestei năzuinţe obşteşti, întărită mai temeinic în sufletul Românilor de când cu îndoita alegere a lui Alexan­ dru Ion Cu2;a, se datorau şi încercările de mai apoi aîe Domnitorului şi oamenilor săi, V. Aîcsandri şi C. Negri să înduplece pe Napoleon III la născocirea unui conflict răsăritean, în care Românii să ia parte pentru a-şi desă­ vârşi unirea. Căci, spunea el : „mă voi simţi onorat de a fi în fruntea Românilor, locotenentul M. V. Imperiale, şi mândru de a merge alăturea de ea în mijlocul eroilor sol­ daţi din Crimeea, de la Magenta şi de la Sdlferino”.

Mutată în casa Ecaterinei Ghica, prefăcută pentru câtva timp în reşedinţa domnească, Elena Guşa, trebui să pri­ mească înalta societate, <p. celor două Principate. La 29 Ia- , “ nuarie 1859, sosi în Iaşi Episcopul Argeşului, Clement, în­ soţit de delegaţia munteană, Scarlat Creţulescu, Alexandru Florescu, Barbu Slătineanu, Costache A. Rosetti şi Nicolae Opran, cu misiunea să înmâneze Domnitorului actul alegerei sale. Fură primiţi cu mare sărbătorire şi cu multă însufleţire de către întreaga populaţie ieşeană ; cu acest prilej se dete în Palatul Domnesc o serată de gală în cinstea delegaţiei muntene. Timidă cum era, Elena Cusa se simţi împovărată de îndatoriri mai presus de puterile sale. Spri­ jinul ei moral îl găsea tot la Soleşti, în binecuvântările ma­ mei, căreia îi scrise cu data de 1 Februarie 1859 : „Mâine dau o serată şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai^văd capul. Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebue să le am acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine compatrioa­ tele, şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea mea. Şi tu, mult iubită mamă, roagă-te la Dumnezeu pentru mine ca 6ă mă ocrotească şi să-mi acorde bunătatea lor \ 69

Alexandru Cusa plecă din Moldova la 5 Februarie cu suita sa la Bucureşti, unde avea să întâlnească delegaţia Moldovei, alcătuită din Mihail Kogălniceanu, Pisoschi şi Nicolae Docan. Principesa Elena rămase la Iaşi până la Unirea statornică ce aveau în gând s’o înfăptuiască şi să mute apoi scaunul domnesc în Bucureşti.

Domnia, cu toate greutăţile sale, răpi Elenei Cu^a şi pm ţinele clipe pe care le putea petrece împreună cu soţul său. Viaţa oficiala o supunea la diferite îndatoriri care erau prea adeseori aspre şi împovărătoare. Dar Principesa se învoi fără împotrivire si ca să uşurele sarcina soţului me' reu pe drumuri între Bucureşti şi Iaşi, îndeplinea cu multă bunăvoinţă, stăpânindu'şi firea timidă, îndatoriri de Prim cipesa Domnitoare în lipsa lui. Făcu zile de primire în fiecare Luni şi dădu audienţe celor ce doreau său von bească ; se îngrijea de aproape de şcoalele din Moldova, .luândude sub patronajul ei şi plănui reeducarea populaţ'ei sărace prin instituţii de binefacere3 şi cultură, ursindu'şi în „ acest mod o activitate rodnică şi folositoare pentru ţară.

Sub sugestia lui Vasile Alecsandri şi prin consultarea cu Smărăndiţa Docan şi Zoe Cantacusino, trimise micului Principe Imperial dela Tuileries, un costum românesc,-fă' când acelaşlucru şi pentru împărăteasa Franţei.

De câte ori se afla la Iaşi, lua parte la balurile Curţii şi'Domnitorul Cuza, bucuros că mai stă în mijlocul socie' tăţii Ieşene, obişnuit cu legăturile din tinereţe. Dar în Pa' latul din Iaşi începuse să intre şi figuri noi, care se împros' pătau odată cu desele schimbări de guverne. In mijlocul acestora, Elena Cu^a trăia cu gândul la viaţa simplă dela Soleşti sau Bărboşi, nevoită să se deprindă cu o politeţă ipocrită, cu o bunăvoinţă silită faţă şi de cei careu erau duşmani. însuşi Domnitorul îi impunea, prin firea sa afe' meiată, umiliri ce o micşorau în faţa acelor careu pândeau toate mişcărle. De câte ori nu trebui să se plece înaintea unei înjghebări de intrigă sau unei toane domneşti ? Ade' 70

seori trebuia să rămână spectatoare rece la lupta ce se dă" dea între femei, ce căutau să atragă prin or.ce mijloace atenţia Domnitorului, prea simţitor la toate graţiile lor. De când se făcuse Domn, femeile ajunse cu mult mai provo" cătoare, ştiindud slab. Multe dintre ele pismuiau soarta Elenei, înălţată Doamnă, fără a fi,' după spusele lor, privi" legiată prin naştere ; şi pe când, blândă şi îndatoritoare, supusă mai mult destinului decât voinţei sale, Principesa Elena se străduia să fie cât mai nepărtinitoare faţă de fie" care dintre ele, acestea ţeseau în umbră intrigi, purtau svo" nuri de tot soiul.şi uneori i le şi făceau cunoscute prin ne" miloase anonime, care bau sdruncinat în tot timpul Dom" niei sănătatea şi liniştea sufletească. Erau însă vremuri de prea grele încercări pentru Domnitorul Principatelor Unite, ca să mai adaoge, în cumpăna necazurilor, micile ei nea" j unsuri.

La clevetirile femeilor se întovărăşiră curând şi unii boeri, care, desmeticiţi dintr’un entus asm împrumutat, le părea rău de alegerea lui Cuza ; şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost îndeajuns pentru răbdarea ei teama pentru viaţa soţului, mereu în primejdie, îi lua şi restul liniştei pe care o mai putea avea. Primul complot descoperit atât de curând de la alegerea soţului său o umplu de groază pentru tot restul Domniei. Se grăbi să"i telegrafieze, pentru ca săd sprijine şi săd întărească : „Vă transmit felicitările tuturor'', sfârşea ea în acea te" legramă, „iar mie îmi lipsesc cuvinte prin care să mulţumesc Cerului că v’a scăpat1’.

In saloanele Palatului din Iaşi, începuse a se arăta re" gulat de câte ori se afla şi Alexandru Cuza, frumoasa vă" duvâ, Principesa Maria Efrim Obrenovici, mama viitorului Principe al Serbiei, Milan, şi fiica cea mai mare a antiunio" nistului înfocat ce fusese Costin Catargi. Cu zece ani mai tânără decât Elena, ales îmbrăcată şi strălucitoare ca spirit şi inteligenţă, Maria Obrenovici atrăgea cu uşurinţă aten" 71

ţia tuturqr, ameţind pe cei slabi. Cu o bogata cronica scan' daloasă, nu sesfia să înconjoare în plină societate, prin graţii şi favoruri, pe Principele Domnitor. Geloasă pe pro pria sa soră, născocea tot felul de intrigi pentru a o înde' părta dela Curte ca să-şi facă drum sigur spre inima Prim cipelui; Cunoscând viaţa intimă a Principesei Domnitoare, căuta să tragă toate foloasele dintr’o stare critică, arătând tuturor slăbiciunea .pe care o avea Alexandru Cuza pentru ea. Un public numeros lua parte astfel, spre umilirea Ele' nei, la o dramă sentimentală ce se desfăşura cu puterea unei fatalităţi oarbe. Maria Obrenovici era grăbită să prindă un tron şi. nu vroia să aştepte ca această hotărîre să vină cu voia victimei sale. Prin legătura ce o avea cu casa domnitoare din Serbia se simţea în drept să stea ală' turi de Alexandru în locul Elenei, care, după părerea sa, putea trăi modest alături de mama sa la Soleşti.

Elena Cuza pricepuse de la început cunoscând firea Măriei Obrenovici, că aceasta dorea mai mult locul de Principesă Domnitoare decât pe acela de soţie a lui Alexan­ dru Cuza. Dar cu toate umilinţele ce le îndură, Elena nu vroi totuşi să părăsească ţara, după cum avea obiceiul în trecut când căuta liniştea în singurătate ca să se mai întă' rească. înţelegea că plecarea ei s'ar fi putut uşor preface întro despărţire încheiată, cunoscând înrâurirea puternică pe care Maria Obrenovici o avea asupra Domnitorului pre' cum şi dragostea acestuia pentru dânsa. Vedea că era sin' gura piedică în calea pasiunei soţului, dar nu înţelegea să-l părăsească de dragul alteia, şi mai ales al Măriei Obreno' viei fiind cu totul sub influenţa rusească. Cum ar fi putut ea, femeie slabă, să-şi călăuzească mai priceput calea în mij' locul împrejurărilor de acest soiu ? Frământările acestea ţinură toată iarna anului 1859, adâncind şi mai mult neîn" ţelegerile dintre cei doi soţi. Alexandru Cuza, el însuşi nu se putea hotărî de teama unei nemulţumiri generale, la/ sând pe soţie să se hotărască într’un fel sau altul fără însă 72

•✓

;

; 1 j : j j j j

so ferească, de umilirea la care o supunea prietenia şi pur* tarea lui.

In luna Iunie, Alexandru Cuza vizită singur Oltenia, pe când Elena îşi petrecu vara la Soleşti. Şi acolo anonimele binevoitoare o înştiinţară de aflarea neîntreruptă a Măriei Obrenovici în preajma Domnitorului, şi de îndrăzneala acesteia să pătrundă până în palatul Domnesc din Bucureşti. In urma acestor svonuri în parte întemeiate, Principesa Cuza simţi multă vreme silă să intre măcar în tre­ cere, întrun palat în care mândria sa era atinsă în văzul şi auzul boerimei bucureştene. Elena Cuza nu se duse în Ca­ pitala Principatelor Unite decât târziu, abia în vara anului 1862, când se întoarse dela Paris. Iar prin Muntenia nu trecu până atunci decât o singură dată, în vara anului 1859, cam pe la mijlocul lunei August, în timp ce soţul său se afla în mijlocul baracelor şi soldaţilor din tabăra Floresti.

El£na Cuza întâlnind pe Soltana Cuza la Galaţi, plecă de acolo cu o şalupă canonieră „La Meurtiere”, spre Brăila, unde fu primită cu mare bucurie de populaţia oraşului. „Când se vor bucura şi Bucureştenii de o asemenea onoare ?” se întrebară atunci ziarele din Muntenia. — „Brăilenii au fost mai fericiţi !” adăogau apoi cu părere de rău că Doamna Principatelor-Unite nu intrase încă în Bucureşti.

Dar Maria Obrenovici veghea asupra legăturilor dintre Domnitor şi Principesă, ţesând cu meşteşug tot felul de intrigi împrejurul vieţii lor, ca să ţie cât mai în umbră pe aceea care era piedică directă la împlinirea planurilor ei de înălţare. întoarsă la Iaşi în toamna anului 1859, Elena Cuza se plânse mamei de tragedia soartei sale, găsind în dragostea ei singurul sprijin. „Este atât de bine” — scria ea la Soleşti, — „să simţi că în această lume unde eşti atât de deseori înşelată în pri­ vinţa sentimentelor, ai o inimă care îţi este aproape, care 9

73

nu poate şovăi, şi care orice s’ar întâmpla, îţi păstrează aceeaşi dragoste, rămânând în totdeauna deschisă pentru t'ne ! Gânderte^te, scumpă mamă, la ceea ce-ţi scriu acum şi spune din când în când fiicei tale că o iubeşti mult”.

Pe lângă încurcăturile vieţii sale familiare, Alexandru Cuza mai avea de înfruntat ura, invidia, patimile şi coim ploturile vrăjmaş lor, cari se înmulţeau pe măsură ce li se părea că nu lua în seamă treburile lor. Era nevoit să facă faţă şi complicatei diplomaţii Europene, mai ales a pute" rilor interesate de soarta Principatelor. Cum ar fi putut dar Elena Cuza să ia o hotărîre mare creind poate noului stat înfiripat prin atâtea jertfe, sbuc umări interne. Astfel deşi mereu suferindă, îşi împlini mai departe şi în cursul iernei d n anul 1860 sarcina de Principesă Domnitoare. /■' Socoteala Măriei Obrenovici nu se potrivea cu aflarea Elenei Cuza în ţară ; ea dorea s’o îndepărteze cu orice chip, pentru a fi astfel la largul său, ca să urzească în linişte co" vorul fermecat pe care avea să meargă spre tronul atât de mult dorit. Orbit de pasiunea ce ho purta, Domnitorul se lăsă prins de sugestiile e:, şi încercă să-şi convingă soţia,, că trebue să-şi caute de sănătatea zdruncinată, să plece în străinătate cel puţin pentru câteva luni. Dar aceasta, sirm ţind din ce parte vine îndemnul, se împotrivi voinţei so' ţului, sprijinindu'se pe mama sa care începu să ceară cu stăruinţă o lmpezire a situaţiei Doamnei Principatelor.

Ceri păsa Catincăi Rosetti, ca Alexandru Cuza era Domnul şi stăpânul ţării! Nu dorea în acele clipe decât liniştea şi fericirea fiicei sale, umilită până la cruzime de cel ce era răspunzător de purtarea lui în faţa leg lor şi a poporului.

Cum ar fi privit ea rece îndepărtarea din Principate a Elenei, pentru ca să rămână locul liber intrigantei care fă" cuse totul ca sări umilească ? Intre Elena Cuza şi Maria Obrenovici apăru dintriodată, aşa dar, hotărîtă să lupte, Catinca Rosetti. începu, cu o deoseb'tă şiretenie femeiască să urzească o atmosferă de simpatie generală împrejurul 74

fiicei sale, care se pierdea timidă faţă de personalităţile mai de seamă ale guvernului Moldovenesc. Cu ocazia zilei de 24 Ianuarie, Principesa îndeplini, sub povaţa ei, cu o decy sebită solemnitate, îndatoririle ce le avea ca Doamnă a ţării, minunând pe toţi cei de faţă. înconjurată de între•gul guvern d n Iaşi şi de tot corpul diplomatic, ascultă până la sfârşit Tedeum-ul slujit în Mitropolia laşilor. Stând în picioare, alături de Tron, Principesa părea într’adevăr o Domniţă din alte vremuri, iar norodul lăsat liber, se în' gămădea s’o vadă, a:a cum se înfăţişa atunci, în portu-i modest, cu pieptănătura strânsă în două coade, reculeasă şi demnă în faţa lui Dumnezeu şi a ţării.

Dar ş: aci în biserică, mintea Principesei Domnitoare se frământa de griji pentru Domnitor, plecat din ajun la Bu­ cureşti fără să trimită încă ştire de sosirea lui. Nu se în­ treba unde plecase, căci bănuia că frumoasa.Maria îi aţi­ nuse calea la moşia tatălui său de lângă Focşani ; ceeace o frământa însă era ca el să nu învrăjbească mai mult spiri­ tele printr’o lipsă necugetată dela sărbătoarea aniversărei Unirei.

După sfârşirea slujbei religioase, Principesa Cuza primi în Palat vizitele oficiale, vorbind ea însăşi celor ce venise s’o felicite : „Ziua de astăzi, Domn lor, în care România a redobân­ dit vechile sale drepturi, fiind pentru tot Românul o zi de mare sărbătoare, mă simt prea norocită, în lipsa înaltu­ lui nostru Domn, a primi urările ce depuneţi cu sinceritate şi a vă mulţumi în numele Inălţimei Sale. Dea Domnul Atot Puternic ca faptul săvârşit în această zi măreaţă să adune bune şi preţioase rezultate pentru întreaga şi scumpa noastră tara Românească’’.

In urma amestecului Catinchii Rosetti, Maria Obrenovici, socotită ca o intrigantă de toate sufletele cinst'te ale laşului, se răsbună pe Alexandru Cuza prin purtarea 'sa cochetă, ceeace făcu pe acesta să privească cu ochi răi 9

75

0

amestecul soacrei în viaţa lui particulara. Cu aceasta el nu putu împiedica totuşi, întru nimic pe Catinca Rosetti să-şi urmele silinţele ca sad despartă, de Maria Obrenovici. O despărţire oficială între Elena şi Alexandru n’ar fi fost cu putinţă în mijlocul nemulţumirei generale, căci poporul preţuia pe Principesă pentru modestia, cinstea şi bunăta; tea ei. Numai pescuitorii în apă tulbure aşteptau un astfel de desnodământ, căci Alexandro Cuza, mai puţin ca ori" care dintre supuşi, putea fi stăpânul acţiunilor sale, într’un timp când toţi ochii puterilor binevoitoare sau duşmane erau îndreptaţi asupra lui. Acestea toate le ştia Catinca Rosetti, şi de aceea îl îmboldea cu diferite tocmeli cari săd apropie din nou de fiica ei.

Dar nici Alexandru Cuza nu era omul să se supună uşor; voluntar din fire, cu conştiinţa puterei ce o ţinea, măgulea făţiş ori de câte ori se aflau împreună, pe prietena sa. In primele timpuri pasiunea lui pentru această femeie fu atât de neînfrânată, încât ar fi fost în stare să jertfească totul dacă îndatoririle faţă de locul pe cared avea nu har fi îm" piedicat. înconjurată de linguşitori careţi pescu.au slujbe înalte, Maria Obrenovici nu ar fi primit însă pentru ni" mic în lume un soţ fără tron, ceea ce neliniştea pe Cuza punândud într o dilemă istovitoare. încordarea dintre cei doi soţi ajunse din această pricină atât de mare, încât Elena hotărî singură, fără învoirea mamei sale, să se de" părteze de ţară câtva timp, pentru a nu întărîta pe Prin" cipe şi ad împinge astfel la un gest necugetat. i

76

Cap. VIII PRIGOANA Odată ajunsă la Paris, Elena Cusa căută liniştea pe care nici un colţ din ţara sa nu vo mai putea da. Catinca Ro' setti rămase să ducă singură o luptă ai cărei sorţi de iz' bandă se micşorase cu depărtarea fiicei ; ea nu nădăjduia de aci înainte decât în firea schimbătoare a ginerelui. Nu încetă totuşi să amintească Elenei însemnătatea ce o avea ca Principesă Domnitoare, şi că nu'şi putea prelungi lipsa din ţară după bunul ei plac ; ca s’o câştige pentru gândul întoarcerei, căută sări arate că Principele a mai slăbit le' gâturile ce le avea cu Maria Obrenovici şi că ar lăsa să se înţeleagă o chemare apropiată a ei. Dar nevinovata vi' denie nu isbuti să prindă pe Elena Cu^a, care răspunse supărată la stăruinţele ei repetate : „Te rog mult, dragă mamă să nu te prea bi2,ui pe în' toarcerea mea, căci Principele nu'mi scrie nici un cuvânt în legătură cu aceasta ; dacă avea într'adevăr intenţie, m’ar fi lăsat fără îndoială să bănuesc măcar într’un fel' sau altul”.

Odată Elena Cusa îndepărtată din ţară, Maria Obreno' vid respiră uşurată după prima sa izbândă. Ea nădăjduia acum să poată găsi mijloace şi în Franţa, care să silească pe soţie să'i lase totul. Pentru acest scop, schimba scrisori în taină cu persoane plătite anume să urmărească fiecare 7

77

pas al Principesei Cuza, să-i amărască viaţa cu tot felul ' de ştiri umilitoare, s’o desguste de purtarea soţului, sau ch'ar sa inducă în eroare pe soţ împotriva soţiei expatriate.

De aceste intrigi nu era străina nici Legaţia rusă din Bucureşti, care căuta prilejul să ocupe Principatele prin anarchie ca şi în trecut.

Principesa Elena Cuza luase la Paris şi pe doi din nepoţ i Lambrino, lăsând deocamdată pe cel mic sub grija tatălui său. Avea intenţia să le supraveghere de aproape educaţia ,dar fără său’ ţină lângă ea, neştiind cât va putea rămâne la Paris. „Copiii mă vor părăsi în curând" — scria atunci mamei sale, — „îi aşez; pe amândoi în case particulare, orân­ duire care-mi prez ntă prin viaţa de familie ce o vor duce, destule garanţii morale. Nu aşi vrea să las nimic neluat în • seamă pentru a le uşura viaţa şi a le-o face mai dulce".

Copiii Lambrino, cu drăgălăşenia şi dragostea ce i-o pur­ tau îndulceau la rândul lor viaţa surghiunită a mătuşei.

Preocupată să nu le 1 psească nimic din ce le eră trebuin­ cios, ea-şi cheltuia mica sumă pe care i-o trimetea soţul şi care nu-i putea da prilejul să-şi facă toate gusturile într’o capitală ca Parisul. Nu se plângea nici odată de aceasta şi isbutea uneori să mai trimeată mici ajutoare pe la rudele mai sărace, cari ştiind-o Principesă Domnitoare, q credeau destul de bogată să mai dea şi altora. Dar cei doi nepoţi, pe cari Elena Cuza îi privea ca pe copiii săi, stricau planu­ rile Catincăi Rosetti s’o aducă mai curând în ţară. De aceea, încercă s’o mişte scriindu-i că a dus copiii departe de bunica ,lor, înstrăinându-i de dragostea familiei. „Ştiu foarte bine", îi răspunse Elena Cuza, — „cât vor pierde copiii din adevărata dragoste depărtându-i de apro­ pierea ta bună şi sănătoasă. Dar departe de a-i înstrăina, amintirea ta le este în fiecare zi evocată, înconjurată de respect şi veneraţie, fiind şi natural aceasta, deoarece eşti mama mea, iar lucrul contrariu ar fi o monstruozitate. lata 78

pentru ce am uitat să'ţi spun, mamă, fii liniştită, micuţii tăi copii te vor iubi fiindcă se află cu fiica ta”.

Afară de grijile ce le avea cu creşterea copiilor, Prin' cipesa Cuza nu mai avea nici o altă bucurie la Paris. „îmi ceri amănunte asupra felului meu de viaţă ? Dar schiţa, dragă mamă, este foarte uşor de făcut : mă scol, mă îmbrac, mănânc, fac câteva vizite amicilor sau vizitez locur.le curioase şi interesante, mă întorc să mănânc, după care reîncep să hoinăresc, dacă nu primesc la mine sau nu lucrez ascultând o lectură. Iată totul; cel puţin am cea mai mare linişte, afară de acele mici minerii pe cari le întâlneşti. pretutindeni”* In primele două luni, Elena Cuza stătu şi cu fratele său mai mic, Theodor, care după stăruinţele ei faţă de Ca' ţinea Rosetti îşi sfârşea învăţătura la Paris. Apropierea acestuia îi aducea mare mângâiere şi uitare, deoarece îl iu' bea mult, şi-l ajuta de câte ori avea nevoie să treacă peste micul buget trimes de acasă. Multă vreme, chiar după ce se întorsese în ţară, Elena Cuza urmă să plătească unele dintre datoriile fratelui, său, însărcinând în taină pe se' cretarul soţului Baîigot de Beyne, să tratele cu creditorii. „Viaţa ce o ducem la ^aris”, scria puţin mai târziu, Prim cipesa, „nu a avut decât o singură schimbare : ploaia, care însă produce multă plictiseală. Şi cred că tocmai acest timp paralizează pe bietul nostru Theodor ; mă duc săd întreb şi sad zgudui puţin pentru ad face să vă scrie ceva.

Este într’adevăr băiatul cel mai bun, cel mai ordonat, cel mai puţin tânăr din câţi se pot vedea, dar se pare că scâr' ţâitul unei peniţe pe hârtie îi dă ameţeli. Iartăd, dragă mamă, nu este greşeala inimei sale, ci aceea a ochilor, sau al unui pic de lenevire, dar pentru aceasta nu te iubeşte mai puţin, crede'mă pe mine”.

Catinca Rosetti se grăbi să aducă pe Theodor lângă ea pentru a mări pustiul din jurul Elenei şi a o sili pe calea aceasta să vină în ţară. Purtarea Măriei Obrenovici învrăj' 79

bise pana şi pe cei mai binevoitori prieteni ai Principelui iar purtarea lui faţă de soţie, era cercetată cu aprindere în cercurile familiilor înrudite cu ea, care se simţiră la râiv dul lor jicnite direct prin plecarea Principesei din ţară. In' trigile şi răutăţile nu încetau între amândouă tabere, pe care Catinca Rosetti le întărită cu toată puterea şi durerea sa de mamă. începu să aducă, în scrisorile ce i le trimetea dinadins din ce în ce mai rar, motive pentru a o atrage şi a o îndupleca. Ea nu înţelegea încăpăţânarea fiicei sale ca să rămână departe de cel pe cared iubea, şi ştia Catinca Rosetti cât, pentru ad lăsa în voia pasiunei lui oarbe şi a grupului de nemernici care se strângeau, fără sfială, din ce în ce mai mult împrejurul aceleia care luase locul adevâ' ratei Doamne a Românilor.

Dar Principesa Elena Cuza îşi dădea seama că nu putea face ceeace şi ea şi mama sa doreau. Din scrisorile oficiale ale soţului, primite şi acelea rar, nu se desprindea nici un semn de părere de rău sau dorinţa s’o vadă mai curând întoarsă ; ba uneori, sub cuvânt că ar putea stârni tulbu' rări în ţară, îi poruncea să rămână departe. „Dragă mamă, îţi mulţumesc de mii de ori pentru deli­ cata ta scrisoare ; am recunoscut în ea ca în totdeauna inima şi preocupările tale materne care mă impresionează foarte mult. Dar, dragă mamă, dând deplină dreptate bu' nelor intenţii în ceeace priveşte viitorul fericirii tale, cu totul în contrazicere cu cele ale Principelui în momentul de faţă. Vrei să mă vezi întoarsă în ţară, iar el îmi ordonă să rămân. Ce pot face ? Săd ascult, nud aşa ? Este singurul lucru pexcare başi putea face acum, iar dacă te^ai gândi bine, tu singură m’ai sfătui să las bărbatului meu conduce' rea treburilor. Nu suntem obligate prin legea lui Dum' nezeu şi a oamenilor ? Mă supun acestora, nesimţindu^mi nici voinţa nici puterea să mă împotrivesc’1.

Deşi era departe de ţară, Principesa urmărea totuşi toate întâmplările din Principate precum şi întreaga activitate 80

a Domnitorului. De câte ori, stânci la gura sobei, în serile reci ş: mohorâte ale Parisului din timpul iernei, medita ore întregi în singurătatea sa vo ta. Cu ochi întredeschişi, ce urmăreau distraţi jocul umbrelor depe pereţi, ea proecta în marginile lor nehotărîte, acelaş chip pe cared gândea în fiecare clipă ori unde s’ar fi aflat. Pornit spre Con' stantinopole, pentru învestitură, ead vedea-în m‘ca şi mo' desta locuinţă a maicăi sale din Galaţi unde-şi petrecuseră împreună atâtea luni fericite. De departe, simţea Dunărea primejdioasă pentru viaţa soţului îmbarcat pe coverta „Beyrut11 din marina otomana, şi grija aceasta îi răpea orele de od hnă. De ce nu putea fi lângă cl în acele clipe ?

De ce voinţi străine o ţineau departe, în ţară străină? Ce slabă era, cu toată răscoala ced clocotea în suflet! Şi tră' săturile figurii sale, adâncite prin suferinţele nenumărate, se împietreau parcă mai mult sub masca obişnuinţii, uscând carnea sub pielea pal dă şi schimbândud cu totul expresia delicată şi feminină pe care o mai păstra în primele săptă' mâni. ale sosirei în Paris, când fu pictată de pictorul Stăm ciulescu. Ajunsese o mască a durerii stăpânite, aşa precum rămâne în toate portretele din vremea de mai târziu.

Sub năvala gândurilor triste, Principesa Cuza îşi urzea cu o cuminţenie pe care numai ea putea s’o aibă, răbdarea, care zăpăcise toate socotelile şi toate aşteptările.

Din Constantinopole, unde fu atât de strălucit primit de Sultan, Alexandru Cuza nud trimese n;ci o ştire, deşi scrisoarea prin care soţia îl felicita pentru izbânda lui ; Prim cipesa Cuza află prin diferite publicaţii sau scrisori ale prie' tenilor şi rudelor ceeace interesa pe orice Român îngrijat de soarta ţării sale ; ea personal parcă murise, sau nu mai avea nici o legătură cu domnia Principatelor. O poruncă tainică oprise chiar să se reproducă în „Illustration”, unde Ubicini descrise călătoria Princ'pelui Domnitor la Constam tinopole, portretul Principesei Elena Cuza alături de sm ţul său.

Zile- şi săptămâni trecură fără nici o schimbare ; Prim 81

cipesa Domnitoare îşi petrecea mai tot timpul singura în j modesta sa locuinţa de pe strada Pucelle. Lucra pentru ; copii, sau citea. Lectura îi răscolea sufletul şi-i scotea uneori accente pasionate din viaţa sa bogată în cugetare. „Am cetit Merlin, după cum ţi-am spus, Hermiona”, I — scria ea la 12 Noembrie 1860, prietenei sale Hermiona | Asachi căsătorită pentru a doua oară, cu Edgard Quinet, — „seara la gura sobei, când nimic nu mai putea să tulbure j reculegerea mea. Acum mă întrebi asupra impresiilor j mele ?...”

După ce-şi arătă mirarea şi zguduirea faţă de proporţiile i uluitoare pentru o simplă minte omenească, ea adăogă pă ! răsind dintr’odată stilul convenţional : „Datorez lui Merlin reverii încântătoare; vrăjitorul 1 mi-a evocat amintiri pe care le credeam pentru totdeauna ■ înăbuşite de frământările prezentului şi a deşteptat aspf ; raţii pline de poezia vârstei tinereşti pe care mam mirat \ că le-am găsit încă vii. Vezi, prietenă dragă, eu judec prin ■ inimă, nu-mi cere o critică de artist, nu mă simt în stare ; pentru aceasta. Nu-ţi voi spune deci că toate regulele artei J sunt observate, căci nu ştiu nimic. Ceeace ştiu bine este că j sunt încântată, că atp. avut o clipă când mi-am scuturat j acoperământul de ghiaţă, cerând vieţii, lui Dumnezeu, tu' j turor, o rază caldă pentru inima mea. Căci la urma urmei, ! prieteni, nu am şi eu drepul la partea mea de fericire ?” j în iarna acelui an, ningea mult la Paris, iar Sena se re vărsase cărând tot ce-i stătea în cale. Această iarnă aspra ; din ţară străină, aminti Elenei Cuza de iernele cele fni' moaşe din Moldova. Atunci se simţi prea s’ngură în odăile ; pustii, nopţile se făcură şi ele prea lungi în tovărăşia gâm ! durilor grele. In dorul familiei ce-i lipsea acum atât de mult, simţi nevoia să-şi caute prin Paris vechile cunoştinţe , din ţară : fraţii Alecsandri, Vasile Canta, Ana Donici, j Smărăndiţa Docan, Rolla, Maria şi Zizin Cantacuzino. Du' cându-se mai des .pe la ei cunoscu şi mulţi străini, Francezi de seamă, prietenii Românilor.

82

„Fac aproape în fiecare zi cunoştinţe încântătoare”, — scria Principesa la Soleşti, cu data de 4 Decembrie 1860.

— „Am câte odată tot atâtea vizite cum aveam Joia la Iaşi. Afară de aceasta am început să mă plimb, mă duc la teatru, şi silele fug astfel atât de repede, neaducându-mi altă grijă decât aceea pe care mi-o dau sănătatea şi ferici­ rea voastră a tuturor”... „Mă simt atât de bine în liniştita mea existenţă, că dacă nu aşi avea în ţară un bărbat, o mamă şi o familie pe care o iubesc, nu aş mai reîncepe niciodată, bucuroasă, o existenţă care ia mai totdeauna partea cea bună a sufletului nostru”....... „Ah ! Dacă aş putea ca printr’o lovitură de baghetă să transport aproape de mine pe toţi cei pe care-i iubesc !”

Cu toată iama cea grea şi neobişnuită pentru Fraricezi, Parisul petrecea mai vesel parcă decât în alte ierni, căci Europa se afla între eră de liberare politică după multe frământări şi lupte. Afară de Varşovia, care prin desele sale tulburări producea nelinişte în Rusia, ţinând încoF dată atenţia Parisului asupra ei, revoluţia italiană era pe sfârşite prin aşezarea unui regim constituţional sub Victor Emmanuel al doilea, răsboiul Franţei în China se sfârşise, iar trupele franceze fusese retrase de la Gaeta ; în Prusia venise pe tron Wilhelm I, Austria stătea liniştită, dar gata să-şi apere Veneţia împotriva revendicărilor Italiene. Sin­ gur statul papal se afla în primejdie în mijlocul patrioţilor revoluţionari.

Parisul putea să petreacă deci fără nicio grijă, să-şi reia seratele literare de pe cheiul Malaquais, concertele, balu­ rile mascate, partidele de patinaj pe luciul bazinelor de la Tuileries sau pe lacurile din apropiere, Boulogne, Vesjnet ori Glaciere.

Inaugurarea patinajului de pe micul lac Long-Champs, avu ca spectatori pe însăşi familia Imperială, care veni sa .admire sălciile iluminate de lanterne colorate, şi pe cei ce patinau purtând torţe aprinse.

83

v

Teatrul avea pe marele şi renumitul actor al timpului, : Frederic Le Maître, ce juca la teatrul La Gaiţe, şi pe Lia Felix, care electrica publicul doritor de petreceri sgomcy toase. Atunci se juca „Un ballo in maschera”, la teatrul italian, iar la celebrul circ imperial se citeau reclame în' gânYfate cu privire la drama lui Victorien Sejour, — „Ma* sacrele din Siria”.

Moda timpului dădea acestor petreceri decoruri variate şi curioase : rochii Gabrieile, Prinţese sau împărăteşti, corsage Florian, veste suave sau Garibaldi, gulere Gibblas j 6au Almaviva, podoabe femenine Fontange, Girondin sau j Marguerite de Navarre, şi pretut’ndeni flori naturale, pur • tate în părul femeilor sau Ia brâu, la butoniera bărbaţilor sau în braţele copiilor, iar dintre ele cea mai de preţ fiind | camelia roşie sau albă după gustul sau însemnătatea ce i se dădea.

Dar şi şahul, trictracul, dominoul, adunau împrejurul samovarului la modă pe toţi Român i aflaţi la Paris, când venea din când în când pe la cei mai buni prieteni şi Prim cipesa Cusa.

Pe la sfârşitul lunei Ianuarie, Principesa Matilda, ne* j poata împăratului, dădu pentru micul său văr imperial, un ] bal mascat pentru copii, în hotelul din strada Courcelle. j La acest bal veni însuşi împăratul pentru ca să-şi privească ; odrasla în costum. „Fam dus pe copii”, — scria Elena mamei sale nu mult , după această serbare, — „la o serată de copii unde am vă' sut trecând un bou minunat pe care îl plimbă în Paris în j timpul ultimelor trei sile ale carnavalului, cu musică şi cu ; un cortegiu din cele mai curioase ; regele serbării era suit pe un car minunat cu o coroană de flori între coarne, şi toţi şeii mitologiei îl întovărăşeau. -Chiar eu am avut mare plăcere să văd toate acestea”.

Sigur că Principesa Matilda invitase pe Principesa Dom' nitoare a Principatelor să vină cu copiii Lambrino ced avea 84

lângă ea, cu atât mai mult cu cât împăratul ca şi mulţi Francezi de seamă purtau pe atunci mult interes Românilor.

Petrecerile acestea nu erau pe placul Catincăi Rosetti, căci ţineau pe Elena departe de ea şH amorţeau dorul de ţară ; găsi motive deci să stărue din nou. „Citeşte bine, mamă”, — îi răspunse atunci fi'ca sa, — „este adevărul curat pe care ţH scriu acum şi nu'ţi poţi minţi mama. Nu te mângâe tot ea oare când suferi ? Te frămânţi prea mult din pricina mea, şi aceasta este singurul meu necaz în viaţa atât de liniştită pe care o duc la Paris.

Da, dragă mamă,' trăiesc liniştită şi lipsită de acele mii de hărţueli care aruncau în ţară atâta desgust pe toate măririle ce mă înconjurau. Nu cumva regreţi un pic din această mă' rire, pentru fiica ta ? Este de altfel atât de natural unei mame să aibă ambiţie pentru fiica sa ! Dar dacă ai vrea să'ţi reaminteşti bine caracterul şi natura mea, ai înţelege că această existenţă în care nu'ţi aparţii niciodată şi pe care o cheltuiam întreagă în lupte surde împotriva a tot ce mă înconjura, nu ar avea de ce să'mi aţâţe păreri de rau .

Dar dacă nu dorea nimic d’n ceiaceu putea da starea de Principesă Domnitoare, era altceva mai de preţ ce o atrăgea şi pentru care ar fi dat orice mărire pământească: „Ah ! Cum vă invidiez pe voi, prinţi ai geniului şi ai su' fletului, pentru frumoasele şi marile voastre prietenii !...“ scria Principesa Cuza la 2 Ianuarie 1861, prietenei sale, Hermiona Quinet, ce împărtăşea pribegia soţului său în Elveţia, dar care pribegie era însufleţită de un Arago, Louis Blanc, Victor Hugo, Jules Favre, Leon Gambetta, uneori Garibaldi, Dufaure, Eugen Pelletan şi alţii, strânşi cu toţii împrejurul marelui scriitor şi luptător francez.

Hermiona Quinet era una din rarele femei în stare să facă jertfe supranaturale, câştigând uneori chiar existenţa soţului ţintuit în pat de boală, fără a se plânge sau ad mic' 85

sora cu ceva respectul şi dragostea celor din prejur, găsind chiar destula energie să mângâie şi pe alţii. „Ai un suflet de înger”, îi scria mai departe Principesa, — „care se întrezăreşte atât de bine în unele cuvinte din frazele tale, încât citindude, îmi vine dorinţa să te îmbră' ţişez. Ai despre fericire o idee foarte înaltă, Hermiona, şi-ţi mulţumesc ca ai o părere aşa de bună despre mine, dacă crezi că inima mea ar fi în stare s’o caute în regiunile unde o aşezaţi voi; mulţumesc pentru aceasta, este o părere care mă face mândră, eu sărmană femee mai puţin liberată ca voi de vanităţile mărunte ale acestei lumi, al cărei rău mare, să ne micşoreze cugetările şi să ne întunece cerul pe care străluceşte soarele adevărului. Fericiţi sunt acei care, ca voi; se ţin departe de un anumit ordin de lucruri făcute.mai mult pentru a urî viaţa decât a o iubi”.

In Principate se petreceau în tot acest timp multe fră' mântări, mai cu seamă de la întoarcerea Principelui Dom' nitor dela Constantinopole. Trei mari nevoi frământau decK potrivă opinia publică, parlamentul şi pe Domnitor : unirea definitivă susţinută de altfel de toţi Românii, legea elec' torală şi legea rurală care, în deosebire de cea dintâi, des' bina pe toţi câţi erau atinşi în interesele lor particulare. Din pricina luptelor parlamentare ce se încinseră în jurul ace' stor din urmă două reforme, guvernele nu se puteau men' ţine, silind pe Domnitor să le schimbe mereu.

Catinca Rosetti înţelese starea lui critică, şi cu toată vina ce o purta acesta faţă de fiica sa, găsi că sprijinul Elenei i-ar fi folosit mult în acele vremuri grele. Ea scrise fiicei sale, găsindud de data aceasta o vină mare în dorinţa sa egoistă să stea departe în acele clipe de grea încercare pem tru ţară şi tron, o adevărată sustragere de la datorie. Prin' cipesa Cuza găsi nedreaptă învinuirea ce i<o aduse maica sa. Nu începuse din cele dintâi timpuri o activitate rodnica şi frumoasă ? Nu'şi pusese atunci tot sufletul la înfăptuirea 86

j j

j

j { j j ; j | '

.unor opere atât de trebuincioase pentru începutul statului român ? Dar ce recunoştinţă înţelegere din partea compa­ trioţilor săi au încurajat-o pe calea apucată ? Poate şi îm­ potrivirea ei ar fi fost mai mare faţă de purtarea îndrăsneaţă a Măriei Obrenovici, şi poate şi Domnitorul, văzând o botărîre mai dârză din partea ţării întregi, nu ar fi putut înfrunta opinia generală atât de uşor. „Prea iubită mamă11, — îi răspunse Principesa din Paris, • — „eşti de mii de ori bună şi am. văsuţ în ultima ta scri­ soare sufletul tău întreg. Ai de mii de ori dreptate să-mi reaminteşti şi să-mi schiţezi o datorie sacră pe care o înţe­ leg de altfel şi pe care inima mea mi-a impus-o chiar de la început. De aceea nu-mi face ocara să crezi că fug ca o laşă, pentru a mă sustrage ei. Mă cunoşti prea bine pentru a-ţi închipui aceasta. Nu, bună şi scumpă mamă, împrejură' rile au făcut totul; pricini pe care le cunoşti prea bine, cred, au hotărît îndepărtarea mea şi mă reţin în străinătate.

Nu-mi aduc aminte ce am putut să-ţi spun în trecut, în do­ rinţa să te liniştesc în ce mă priveşte ; am scris poate că mi-am orânduit o viaţă cât mai pe .placul meu, ceeace este adevărat, dar nu am înţeles niciodată să spun că preţuesc această existenţă mai presus de situaţia care mi-ar permite să lucrez cu mai mult folos ; acum întreaga mea voinţă este paralizată de împrejurările actuale. Sincer vorbind, nu gân­ deşti oare la fel ca mine ? Nu ştiu dacă mă înşel, dar mi se pare că la noi nu a s.osit încă timpul pentru femee ca să-şi dea partea sa de activitate binefăcătoare la opera ci­ vilizaţiei noastre11.

Principele Domnitor urmă să păstreze aceiaşi purtare faţă de soţie, care neprimind nici un semn de încuviinţare din partea lui, nu voi să se întoarcă nedorită în ţară. Ba se şi găseau motive presupuse sau născocite pentru liniştea Principatelor, refrenul cu care o obişnuise soţul să-i pre­ lungească pribegia. „Adevărul este ca voi revedea îndată ce-mi va fi posibil 87

să o fac fără a încurca planurile Principelui, dragă mamă, şi îndată ce voinţa sa să mă readucă se va hotărî într’adevăr.

Doresc de altfel din toată inima să fie cât mai curând po

sibir.

Timpul îndelungat petrecut departe de fiinţele iubite din ţară îi mărise dorul de casă, iar scrisorile mamei sale erau tot atâtea picături fierbinţi ce cădeau dureroase pe o rană mereu deschisă. Era uşor, cunoscând împrejurările din ţară şi nemulţumirile create de camarila dimprejurul Domnitorului, să se întoarcă chiar fără învoirea lui şi să fie primită cu braţele desch'se de Români. Dar putea oare să treacă peste voinţa lui Alexandru şi sad facă neplăceri?

La ce har fi folosit tronul' cucerit fără încuviinţarea soţului care, singurul o atrăgea din această mărire ? Nu era mai cuminte să aibă răbdare să f.'e chemată de el ?... Dar cât îndelungată îi fu aşteptarea şi cât de greu putea s’o îm dure ! „Absenţa", — scria ea atunci la Soleşti, — are crude constrângeri pe care le resimţi chiar în mijlocul frumuse' ţilor dintr’o regiune străină".

Iarna anului 1860/61 se sfârşea rece şi ploioasă în Ca' pitala Franţei. „Suntem băgaţi", adăoga ea, — „în desgheţul cel mai murdar ; ferice de cei care au trăsura lor !"

In acel timp suma trimeasă de Principe fusese simţitor redusă, de oare ce acesta dorea să facă economii pentru cumpărarea moşiei Ruginoasa. Aceasta făcu şi pe Princi' pesă să întrerupă ajutoarele pe care le trimetea d n când în când în ţară, nevoind să facă economii păgubitoare edu' caţiei ce'şi pusese în gând s’o dea nepoţilor săi, Lambrino.

Pentru ea personal nu se îndura sa cheltuiască nici pentru unele trebuinţe pe care însăşi sănătatea i le cerea. „Sunt mâhnită, s’o şt'u nenorocită", — răspunse Elena Cuza la unele din repetatele rugăminţi ale mamei sale, peiv tru a'şi ajuta o mătuşă, — „dar îmi este cu totul imposi' y

88

y

bil s o ajut în acest timp. Cu cernii da Principele, abia o pot duce la Paris. Ca sad scriu ar fi sad supăr fără nici un folos, căci îl cunosc în această privinţă, şi vreau cu tot preţul să înlătur o astfel de neplăcere"/ Maria Obrenovici încerca în tot acest timp să hotărască pe Alexandru Cuza la divorţ. întrebuinţând toate mijloa" cele, dar nu izbuti totuşi de cât săd compromită mai mult în faţa celor ced pândeau slăbiciunile. Principesa Elena, cu toate că era departe şi se ţesuse multe svonuri răută" ci.’oase pe socoteala ei, păstra încrederea şi iubirea tuturor Românilor, cari îi aştepau întoarcerea. Domnitorul nu pU" tea aşa dar divorţa fără a face un mare scandal. De altfel începuse şi el să nu prea dorească aceasta, cunoscând firea uşoară şi socotită a prietenei sale, fire ced' făcu să . vadă, prin contrast, natura generoasă şi cinstită a Elenei. Dar câţiva dintre vechii săi prieteni cunoşteau şi mai multe din urzelile femeii care ar fi dat orice ca să ajungă ceeace dorea. Era o acţiune primejdioasă pentru liniştea ţării şi ca unii ce luase parte cu mari jertfe la făurirea ei, se sini" ţeau datori s’o înăbuşe. „In ceeace priveşte pe cealaltă persoană" ,— scria Ba" ligot de Beyne lui Iancu Alecsandri, agentul Principatelor la Paris, aflat în ţară în concediu, — „care urmează în mod conştiincios instrucţiunile de aci, spuneai cine este ? Nu este vorba oare de o Doamnă ce aspiră la o foarte înaltă poziţie şi la care nu va ajunge fără a provoca un mare scandal ?..

Dar până ce Principele să afle şi să astâmpere pe prie" tena sa ambiţioasă şi dornică de Domnia Princ patelor, mai trecură multe necazuri peste capul Doamnei Elena Cuza.

In ţară, Catinca Rosetti îşi frânsese piciorul, ceeace o sili să stea multe zile culcată, în toiul treburilor. La Paris căzură bolnavi amândoi copiii Lambrino de pojar, mărind mai mult grijile morale şi materiale ale mătuşei lor. O sin" gură mulţumire avu în cele din tâi zile ale lunei Martie : 89

Napoleon III îşi aminti de aflarea Principesei Cuza la Pa* ris, şi fie din motive diplomatice, fie din simplă curtoazie către o Principesă Domnitoare a cărei soartă o cunoştea din mărturia consulilor săi, împăratul îngădui împreună cu împărăteasa, o audienţă Principesei Elena Cuza. ,,A' ceastă primire avu un caracter cu totul intim”, scrise în* dată presa străină ; nu lipsiră totuşi nici convenienţele, nici ‘ eticheta Majestăţilor Imperiale către o Principesă Domni' toare.

Trăsurile Curţii fusese puse cu deosebită atenţie la îm demâna Măriei Sale Doamna Elena Cuza, dar mândra Domniţă de sânge bizantin dori să meargă mai bine într o trăsură modestă, închiriată din oraş. împărăteasa o primi la uşa salonului, iar împăratul îm vestit cu toate decoraţiile îi dădu cinstea cuvenită, ca unei domniţe de neam. întrevederea ţinu mai bine de o oră şi convorbirea ahp necă cu uşurinţă asupra stării ţărilor Române, - a Prind' pelui şi a ei însăşi. Sfaturile cuminţi şi înţelepte, venite de la un mare protector al ţării sale, mişcară pe PrincipesaCuza până în adâncul sufletului său obidit. Dar împăratul Napoleon III. ştiuse atunci să facă să răsară şi pentru ea o rază de nădejde. Părăsi Tuileries cu credinţa că puţin mai rămăsese să sufere departe de ai săi. In ţară, însă, numai Monitorul Moldovei putu strecura în treacăt cinstea ce se făcuse Principesei Elena.

De acasă îi veneau veşti îngrijorătoare. Catinca Rosetti era tot suferindă şi nu se putea îngriji serios. Ridicarea bi' sericei de zid dela Soleşti şi înzestrarea cu odoarele bise' riceşti trebuincioase, o împiedicau, prin cheltuelile ce tre' buia să le facă, să'şi mai vadă şi de sănătate, cu toate rugă' minţile celor din jur şi mai cu seamă ale Elenei, care, fiind departe, mărea, prin dragostea ce vo purta, mama, răul Catincăi Rosetti.

90

Nu poţi lăsa terminarea bisericei până mai târziu ?” îi scria din Paris, îngrijată de lunga ei convalescenţă.

Prin necazurile suferite, şi poate moştenire şi din familie, Catinca Rosetti, întocmai ca mama ei şi nepotul său Mi' tiţă Sturz'a, căzu spre bătrâneţe în bigotism, în care găsea alinare şi întărire, căci nu puţin suferea, de soarta fiicei sale celei mai dragi. Faţă de rugăciunea Elenei eaA răspunse printr’o nouă stăruinţă să vie în ţară lângă dânsa, plân' gându'se de singurătate şi lipsă de ajutor din partea fra' ţilor ei. Dar Elena Cuza nu se împăcase cu soţul ei şi nu putea face după plac. Pentru ca so ferească de umilinţă şi supărare o asigură totuşi că primeşte scrisori de împă' care şi că Alexandru începe să'şi dea seama de greşelile făcute, însă : ,Sunt, dragă mamă, atât de fericită la Paris, că amân me' reu, din primăvară în toamnă întoarcerea mea ; nădăj' duesc însă că de data aceasta, voiu putea să te îmbrăţişez către sfârşitul lui Septembrie”.

Cât stătu la Paris Principesa Elena Cuza mai făcu cu' noştinţă cu familia „Patriarhului polonez”, cum i se spu' nea Principelui Czartoryski, de către emigranţii polonezi, şi care avea multă trecere în cercurile conducătoare ale Franţei. Se împrieteni chiar mult cu soţia acestuia care, - fiind mai în vârstă, îi aducea aminte de buna sa maică de la Soleşti. Din această prietenie ieşiră multe stări fericite şi pentru interesele soţului său, care o îndemna la legătu' rile ce le avea cu o asemenea familie însemnată. Când, după întoarcerea în ţară, Elena mai venea prin Paris, nu uita să facă o vizită şi vechilor cunoştinţe şi prieteni, cu atât mai mult cu cât cauza poloneză de liberare era împărtăşită şi de Alexandru Cuza.

In restul timpului, viaţa Principesei se scurgea între mici îndatoriri şi vizite la muzee şi expoziţii. Cercetă cu acest prilej Salonul oficial de primăvară cu pânze de Ge' rome, Cabanei, Meissonnier, Millet, Boulanger, Charpen' 91

tier şi alţii. Luă parte la curiozităţile publicului parizian faţă de cei 20 de boeri siamez-', ce vizitară Capitala Franţei, şi la frământările de ordin politic care atrăgeau critici nu­ meroase, drepte sau nu, după ideile fiecărui cetăţean ; cum era revoluţia din Herţegovina, sau ceeace privea în deosebi pe Principesă, unirea întregită a Principatelor Române.

Mai erau la ordinea zilei şi pregătirea războiului dintre Su­ dul şi Nordul Americei, sau lucrările canalului de Suez şi împotrivirea îndârjită a Angliei. Peste toate acestea se adaogă moartea în pl’nă putere a marelui om de stat italian şi prieten al Românilor, Cavour.

Trăind în mijlocul acestor frământări, împărtăşind viaţa marei capitale a Apusului cu strălucirea şi mulţimea obi­ ceiurilor sale,, Principesa Cuza atât de retrasă şi stângace de obice'u, prinsese ceva din purtările şi uşurinţa france­ zului să se simtă bine în mijlocul străzii sgomotoase şi ve­ sele ;■ dar pe lângă acestea, îşi adânci spiritul şi cultura, supţiindu-şi gusturile şi îmbogăţindu-şi mintea prin lectura şi convorbirea oamenilor de seamă ai Franţei din acea vreme, întrecând astfel prin întinderea ideilor sale pe multe din'compatrioatele care la începutul Domniei o intimidase atât de mult.

Alexandru Cuza o lăsase să creadă că întoarcerea ei era în legătură cu recunoaşterea unirei recunoscute, aducând preţiosul motiv, că-i trebue până atunci linişte în ţară, lucru despre care Elena scrise la Soleşti la 28*tulie : „In ceeace priveşte întoarcerea mea nu pot să-ţi spun ni­ mic, fiind subordonată Principelui, care şi el este supus evenimentelor”.

In primele zile ale lunei August,' Principesa Cuza plecă din Paris, împreună cu copii Lambrino şi cu tatăl lor, la băile de mare din Treport, trebuincioase mai cu seamă micului Alexandru care era mereu scuturat de friguri. „Am avut un timp minunat, marea era atât de calma ca am încercat o plimbare în vapor dealungul ţărmului.

92

Am luat cu mine pe toţi ai mei. Cumnatul meu a debarcat numai decât simţindu'se râu ; ceilalţi ne-am plimbat a' proape doua ore întrio mică barcă, fără cel mai mic rău şi ne^am întors apoi să ne luăm baia11.

Acolo primi vizita prietenei sale Zulnia Stursa, care se afla nu departe de ca, la Dieppe ; dar vara trecu şi nădej' dea Catincăi Rosetti să-şi vadă fiica în ţară, în cursul lu' nei Septembrie, nu se * împlini. îşi revărsă atunci tot ne' caşul în scrisorile pe care i le trimese mai des, ameninţând mereu să vorbească serios Principelui Cusa. De teama unui scandal venit din partea alor săi, Elena căută s'o liniştească luând asupră'şi toată vina. „Cu toate că sunt în perfectă sănătate, o cl'mă dulce pentru iarna aceasta îmi este foarte trebuincioasa ; apoi Ii' niştea şi odihna în care trăesc aci, mă fac atât de fericită, că nu ar trebui să doreşti întoarcerea mea în ţara atâtor oboseli şi plictiseli, care vor fi de neînlăturat în starea mea.

Cred că'mi vo; petrece iarna în Italia, aşa încât gândeşte^te,. bună şi adorată mamă, că lipsa aceasta este pentru buna stare a fiicei tale, şi mai ales nu crede că mi'âr fi impus de Principe, ci eu doresc să petrec şi iarna aceasta în străină' tate11.

Acest surghiun prelungit al Principesei, făcu să se svey nească în cercurile din ţară despre divorţul ei, svon ce era sprijinit şi de oamenii socotiţi de pe lângă Maria Obreno' viei. Curând îl află şi Elena Cusa prin binevoitorii ei, ceea' ce o îndemnă să-şi caute liniştea, mai departe de Capitala Franţei unde pătrundea uşor ecoul tuturor răutăţilor şi intrigilor din Principate. Ca să nu fie expusă deci unor ne' plăceri mai mari hotărî pe Principe sări îngădue plecarea în Italia pentru tot restul anului-aceluia.

Plecă aşa dar prin luna Septembrie 1861 fără nici o ţintă prin * Italia, cutreerând'O cu intenţia să găsească un colţ liniştit şi îndepărtat. Trecu prin Neapole, Veneţia, Torino şi Roma numind soţului său numai localităţile pe 93

\

unde ajungea şi unde cerea să i se trimeată scrisorile din ţara.

Pribegind din loc în loc, fugărită de propriul său suflet rătăcit, negăsindu'şi locul nicăeri departe de ţară, călăto ! ria aceasta o lăsă rece. La curiozitatea mamei sale săd afle impresiile, Elena Cuza răspunse în treacăt, fără însufleţire: „Călătoria mea în Italia îmi face foarte bine. In ceeace priveşte comparaţia pe care mho ceri s’o fac între Franţa şi Italia, nu pot sâ"ţi răspund decât un lucru, că Italia este în acest timp un covor verde împestriţat cu multe flori şi că pentru un călător obişnuit sa umble, cea din urmă ţară în care ajunge este totdeauna cea mai plăcută şi abia mai târziu şi cu capul liniştit, într’o seară de iarnă, aşezată la gura sobei, voi regăsi din nou Parisul, paradisul lumei, dacă nu cumva întâmplarea care mha condus întotdeauna exis' tenţa nu mă va arunca-pe malurile Dunărei, ca să mă facă să revăd soarele Moldovei”.

Italia era în acel an plină de fierbere pentru împlinirea năzuinţelor sale politice şi sociale. In aşteptarea unirei de' finitive care să proclame drept capitală Roma, se prefă' ceau oamenii şi locurile, mentalităţile şi obiceiurile. Vechile fortăreţe se dărâmau, basilicile şi palatele vechi se restau' rau, cu graba nestăpânită a revoluiţonarilor. La Milan se dădură jos porticele din apropierea Domului ca să se lăr' gească străzile, şi se ridicară case în.stilul timpului, ce se isbeau curios cu înfăţişarea patinată a vechilor palate. La Roma se clădeau hoteluri mari pentru numeroşii străini ce vizitau oraşul Papal. Marmora nouă, stucul, aurăriile şi freştile proaspete acoperiră pereţii şi coloanele vechi ale străbunelor basilici. Garibaldi pecetluia parcă pretutindeni pe unde trecea faima sa, spiritul revoluţionar, căci nimeni nu mai era mulţumit cu ceeace lăsase străbunii. In mijlocul unei astfel de răsturnări a ordinei cele vechi, Principesa Cuza trecea din oraş în oraş, căutând un adăpost statornic.

Florenţa, oraşul marilor maiştri, o reţinu mai mult. Cetatea 94

sculpturii, cu minunatele ei lucrări de Ghiberti, Brunelleschi sau Michel Angelo, cu Cellini sau Donatello îi ocupă gândul şi-i umplu sufletul gol cu întreaga lor frumuseţe. Amintirea lui Dante şi a Beatricei îi uşură înţelegerea crudă a unei realităţi prea înfrumuseţată de imaginaţia oamenilor.

Abia de Crăciun, Elena Cuza se întoarse la Paris, hotărîtă să petreacă sărbătorile cu copiii Lambrjno care aveau nevoe de dragostea ei.

In tot timpul cât rătăci Elena prin Italia, Alexandru Cuza, după ce frământase întreaga diplomaţie europeană şi franceză, cerând mai cu seamă ajutorul împăratului Na­ poleon, izbuti în cele din urmă să convingă Poarta să dea mult aşteptatul firman, care recunoştea unirea definitivă, a Principatelor, sub domnia lui.

Această unire aduse mare bucurie tuturor Românilor ori unde se aflau. „Am dorit a mai trăi numai ca să văz România unită”, — scria mama Domnitorului Cuza, Sultana, din Galaţi, fiu­ lui său, — „astăzi doresc ca Dumnezeu să-mi mai prelun­ gească viaţa, numai ca să mă bucur câtva timp de bine­ facerile acestei sfinte uniri. Te felicit pentru acest act mare.

Eu sunt sănătoasă şi pociu oare să nu fiu astăzi mai ales ?”

Unirea aceasta atât de sărbătorită de Români aduse Prin­ cipesei Cuza un nou prilej de suferinţă. îndepărtată de ţară, nu putu rămâne nici la Paris la slujba solemnă ce se făcu la biserica Română. Starea ei nelămurită în faţa publicului ce o credea în divorţ, şi neîncuviinţarea Principelui ca .să fie de faţă cu titlul ei de Principesă Domnitoare, o hotărî să plece din nou în Italia, unde cel puţin nu era cunoscută şi unde gurile rele nu o puteau descoase. Pentru a-şi linişti mama, care nu mai vedea nici un motiv ca ea să rămână departe, Elena îi scrise încă din Paris : „Dragă şi scumpă mamă, cred că ştii cât aşi fi de fericită să vă pot vedea pe toţi şi cât mă bucur în inima mea de iz­ bânda Moldo-Valahilor. Totul ar fi fost pentru mine des95

fătare şi mulţumire, să fi putut veni la voi, daca nu ar fi la mijloc călătoria însăşi. Principele nu a voit să'mi pr? mejduiască viaţa şi pot să te asigur că bine a făcut să ma oprească, pentru ca în starea sănătăţii mereu delicate în care mă găsesc, nu aşi ii putut, desigur, face călătoria prin zăpezile Carpaţ lor, fără o adevărată primejdie”.

Adevărul pe cared gândea însă Principesa Elena era altul şi el străbătu, fără voia sa, în cele din urmă rânduri ale scrisoarei trimese : * „Dacă nu mă vezi venind după dorinţa ta în ţară, căci nu văd ca tine prilejui atât de nimerit de a mă întoarce, vei înţelege b'ne că atracţia unei sărbători, oricât de stră' lucitoare ar fi ea, nu mă poate hotărî; şi dacă tu vezi pe ■toată lumea gata să mă primească cu bucurie, nu pot îim părtăşi credinţa ta şi am motiv să cred contrariul de tot ce ţi s’n putut spune, anume, că întoarcerea mea ar fi pem tru clipa de faţă nepotrivită şi împotriva bunului simţ”.

Elena Cuza cunoştea foarte b.’ne întreaga atmosferă de' acasă, fiind în neîntreruptă corespondenţă cu soţul său care o oprise mai totdeauna să vină de câte ori îşi arătase dcK rinţa, sub cuvânt că ajută intereselor ţării sale, stând de' parte de focarul partizanilor Măriei Obrenovici destul de puternici pentru a tulbura lucrurile tocmai în preajma ce' lei mai de seamă înfăptuiri : unirea. x Multe lacrămi trebue să fi curs din ochii adânciţi de su' ferinţe ai Doamnei Elena Cuza într’o biserică străină, în acea zi însemnată din viaţa compatrioţilor săi. Ar fi putut să fie cel puţ'n în mijlocul Românilor din Paris, unde se slujea la aceeaşi oră cu cea din Principate, de către inimosul Arhimandrit Iosofat, Tedeunvul pentru unirea cea mult dorită de părinţii şi străbunii ei. Dar şi această bucurie îi fusese opr.tă. Şi nu mică fu desigur mirarea întregei colo' nii române aflate în Paris, mulţi dinţre dânşii buni cuncy scuţi sau rude ai Principesei Cuza, cum erau Rosnovanu, Plagino, Ion Alecsandri, Florescu, Cantacuzinii, v CreţU' 96

\

lescu şi alţii, când nu văzură printre ei în acea zi însem' nata, pe Doamna ţârii, pe care o întâlnise de Sf. Sârbă' tori în Capitala Franţei.

Abia către sfârşitul iernei, cam prin apropierea Paşte' lui se întoarse pribeagă din nou în Franţa, mai mult în tre' cere, având scopul să plece mai departe, deoarece zvonu' rile de divorţ, se vânturau mai cutezător ca totdeauna, în cercul Românilor din Paris. Fire mândră, cum era, nu'Si putea împărtăşi temerile nimănui dintre prieteni sau ru' dele cele mai apropiate. Fugea mai bine de toţi, pentru a nu fi nevoită să dea explicaţii, sau să se expună la compă' timiri umilitoare. Trăia atât de retrasă, încât puţinele per' soane pe cari le vedea în treacăt, mai mult ca să primească ştiri din ţară, nu ştiau precis unded era locuinţa.

Principesa Cuz,a se află la Paris1!, scria pe atunci Baligot de Beyne, lui îancu Alecsandri, aflat în trecere la Bucureşti pentru, interese diplomatice. — „Dar unde, nu ştim ? AP teţa sa a mers la D'ta şi a spus cu tonul cel mai natural că va merge sa vadă pe Doamna Alecsandri la ţară11.

Pe atunci, în timpul verei, familia lui îancu Alecsandri se afla la o mică proprietate a lor, la Fontenay.

In acea vreme, poetul Vasile Alecsandri se afla la Pa' ris; venise, spuneau unii, pentru a încerca o împăcare în' tre cei doi soţi domnitori şi să aşeze din nou prin aceasta ordinea şi moralitatea în palatul princiar din Bucureşti.

Erau interese prea serioase pentru binele ţării sale, ca să nu încerce toate mijloacele bune la îndulcirea spiritelor po' liticienilor, încordate din diferite motive şi speculate în ' umbra purtării intime a Domnitorului. Erau câţiva prie' teni ai Principelui şi ai .ţării cari nădăjduiau mult dela această împăcare, ştiind că întoarcerea Principesei va fi bine privită de întreg poporul şi va limpezi o stare împo' vărătoare chiar pentru Alexandru Cuza. Maria Obreno' viei în nemăsurata ei ambiţie, îi jyuneajn primejdie nu numai tronul, ci şi viaţa, căci dacă Românii nu puteau fi 97

asasini, puteau însă-, fi fanatici, după propria expresie a Domnitorului la uciderea lui Barbu Catargi; şi în acele timpuri de adevărat fanatism naţional, când f ecare cetăţean mai de seamă se simţea răspunzător de soarta tinerei Ro­ mânii, înfăptuită prin atâtea jertfe, tronul se clătina uşor pe pojghiţa de democraţie pe care fusese ridicat, fără ră dăcini putern ce în conştiinţa poporului român.

Pe de altă parte, Curtea Princiară din Iaşi desfiinţări' du'se odată cu unirea recunoscuta, nobilimea cea mai de frunte a Moldovei trecu la Bucureşti, însufleţită de oare' care duşmănie şi in vid e faţă de noua Capitală, care luase toată strălucirea orarului lor. Nemulţumirea ei creştea din pricina îndepărtării Principesei Domnitoare, ridicată d‘n' tr’un neam al lor şi care, după părerea obişnuită ar fi pun tat multă grijă laşului, pe care-P iubea.

Agitaţ a boer mei moldoveneşti, mândră de tradiţia şi drepturil ei, crescu atunci când populaţia muntenească, cu deosebire cea bucureşteană, primi în mod duşmănos pe m eii funcţionari moldoveni, trecuţi cu serviciile lor la di' ferite ministere concentrate din cele două ţări surori unite.

Ei fură batjocoriţi de mahalagii bucureşteni, împunşi cu umbrele şi beţe ascuţite prin ferestrele cu cercuri sau cu rogojini ale nad rencelor şi harabalelor cu cari îşi aduceau boccelele. Această stare de lucruri făcu chiar pe Vasile Alecsandri să mijlocească pe lângă'Domnitor, întărîtat de atitudinea fraţilor munteni, faţă de bieţii oameni cari îşi lăsase liniştea şi gospodăriile pe plaiurile Moldovei.

Alexandru Cuză cunoştea toate acestea, dar ce ar fi putut face în acele timpuri turburi, când fiecare muntean şi moldovean se simţea nedreptăţ't sau ocrot t în paguba unuia sau altuia. Cu toate năzuinţele lor comune, cu toate jertfele făcute de amândouă părţile, cu toată cultura şi tradiţia ceri legau prin limbă şi credinţă, Românii din cele două principate purtau într’un ungher ascuns al sufletului lor, nostalgia vremurilor de viaţă de sine stătătoare, când >

*

y

9

93

fiecare era stăpân pe ţara şi Capitala lui, undezi păstrau drepturile după nişte datini sfinte, create din vremuri ui' tate. Contopirea sp ritelor din cele două ţări despărţite atâtea ^veacuri se făcu anevo .e la început, când nemulţumi' rile mărunte o acopereau, dând impresia celor ce priveau prin prizma intereselor proprii, că unirea era o stare ne' statornică.

Domnitorul Cuza ascultă atent plângerea poetului mol' dovean, apoi zâmbind şi luâridu'l de mâ.ni, îi răspunse cu propriile lui versuri, din anul 1856 : Sub acest măreţ castan, Moi jurăm toţi în frăţie, Că de azi să nu mai fie Nici Valah nici Moldovean ; Ci să fim numai Români, Intr’un gând, într’o unire, Şi să dăm mână cu mână Pentru'a ţării fericire.

Dealtfel Alexandru Cuza îngrijat, ca şi prietenul său de aceleaşi nemulţumiri generale, dăduse încă din anul 1859 deia Huşi, o proclamaţie împăciuitoare : „Sfătuesc şi îndemn pe toţ; compatrioţii de orice stare şi condiţie, ca să uite desbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii âceieaşi ţări şi naţii, numai o. în' ţelegere între toate puter.le, poate să ne întărească”-.

Dar Moldovenii nu vro au să se lase bătuţi şi îşi pu' seră în gând să aducă pe Doamna Ţării. Domnitorul Cuza, pe de altă parte, a cărui pasiune pentru Maria Obrenovici se potolise fără însă a se stinge, recunoscu că nu se pjjtea face altfel şi că protocolul Curţii cerea ca Doamna să fie alături de el la serbările oficiale, cu atât mai mult cu cât palatul ajunsese rău văzut şi ocolit de societatea bună, care •> se simţea jicnită de apropierea Măriei Obrenovici.

99

Principesa Cuza punea însă condiţii pentru a se îi? toarce : înlăturarea intrigantei. Cum ar fi putut sta în ţara I cu aceasta ? Să reînceapă toate umilirile trecutului, în faţa ! întregei opinii româneşti ? Şi apoi nu înţelegea să fie bună numai de paradă, ci dorea să-şi recâştige soţul. Acesta însă nu putea să părăsească cu totul pe prietena lui, ceea ce împiedica orice bună intenţie a Principesei Elena. „Scumpă şi prea iubită mamă”, — scria la Soleşti, prin luna Mai 1862, Elena Cuza, — „îmi găseşti degeaba vina de a te fi uitat din pricina unei măriri pe care o dispreţuesc foarte sincer, a unei stări pe care ştii bine că nici măcar nu o am. In această vină, pe care mbo atribui fără s’o meriţ, este ceva care mă jicneşte foarte mult şhmi face o mare nedreptate. In privinţa întoarcerei mele în ţară, de cernii reaminteşti în fiecare clipă ? Nu ghiceşti oare că nu se de' părtează nimeni de Patrie şi de ai săi din motive care a' târnă de voinţa sa să le schimbe ?”

Pentru a scăpa de unele cercetări nedelicate ale celor din Paris, Principesa Elena plecă să viziteze Londra şi expo/ ziţia industrială din portul Kensington, de unde se duse în treacăt prin Scoţia şi se întoarse apoi la Paris. întoarsă în Franţa, cu gândul să se pregătească de o noua călătorie în Elveţia, Principesa Cuza întâlni pe vechii sai prieteni din tinereţe, fraţii Alecsandri, cari căutară prin toate mijloacele s'o convingă să vie în ţară, incognito, i fără sfatul sau hotărîrea cuiva. Cu multă durere îi vorbiră ; aceştia despre starea de duşmănie din jurul Palatului, care surpa nu numai tronul, dar şi viaţa aceluia ced era scumpLipsa ei se simţea, însuşi Domnitorul o recunoscuse ; pem ţru -binele ţării trebuia să-şi calce pe suflet şi să uite ceea ce îndurera pe toţi bunii Români.

Principesa Cuza auzi glasul lor, întărit în suflet de teama ced mijise pentru viaţa ameninţată a soţului. Dacă era mândră... numai.ea cunoştea svârcolirile unui suflet cinstit, silit să se împace cu o stare îndoelnică. Dar ţara o chema 100

;

prin cei mai buni oameni ceri cunoştea, ea trebuia să-şi înăbuşe vocea sufletului pentru binele celor dimprejur.

Prin această hotărîre eroică, Maria Obrenovici pierdu starea câştigată alături de Domnitor şi rămase cu titlul de prietena lui, fără altă putinţă s’o mai depărteze pe Prin­ cipesă din calea ambiţiilor sale.

101

Cap. IX LA RĂSCRUCEA GLORIEI Mare bucurie fu în toata, ţara când se afla de sosirea Principesei Domnitoare în Bucureşti. Parca se şi ris pişe toate vrăjbile rele din preajma Domn torului, căci toţi nă' dăjduiau în înrâurirea ei înţeleaptă şi binefăcătoare.

Alexandru Cuza nu păru deloc surprins de hotărîrea Elenei să vie incognito în ţară. Se arătă vhiar binevoitor faţă de ea, şi fata Catincăi Rosetti câştigă poate mai mult în ochii săi prin acest gest energic, decât printr'o ambiţie obositoare.

Numai Maria Obrenovici şi prietenii săi, rămaşi de o parte de bucuria generală, nu se puteau împăca cu noua lor stare, adusă de venirea Principesei în Palatul Dom' nesc. Bănu au lupta ce avea s’o dea aceasta pentru a-şi re' căpăta puterea asupra soţului, şi nu întârziară să caute noi mijloace pentru ca să asigure prietenei lor aceleaşi pri' vilegii ce le avusese până atunci.

In afară de aceste frământări din sânul camarilei, viaţa din Palat luase un r'tm mai vesel; se începuse pregătirile pentru marea recepţie dată în cinstea Principesei Elena.

Tot pentru acest motiv, toate doamnele din înalta socie' tate chemate la marea recepţie, îşi pregăteau rochiile una mai aleasă decât alta ; casele franceze de mode din Bucu' reşti nu mai pridideau cu primirea comenzilor, cari în astfel 102

de împrejurări, când timpul îngâduia, erau cerute direct din Paris. Doamnele mai aflaseră în taină, că Principesa aştepta un astfel de transport de rochii alese dela cele mai mari case de mode din cap tala Franţei şi pu voiau ca ele să rămână mai prejos.

Dar, vai! când totul fu aproape pregătit, rochiile Princesei sosiră stricate pentru că fusese prost împachetate, ceeace atrase amânarea recepţiei, spre marea plictiseală a celor nerăbdători. „Am uitat să-ţi spun”, scria Baligot d'n ţară, ca secretar al Principelui, lui Iancu Alecsandri, la Paris, — „cât este de nenorocoasă Principesa Domnitoare. Nu s’a pus nici un fel de grijă nici măcar la împachetatul trusei dă­ ruită Principelui Domnitor. Toate bucăţile s’au frecat şi izbit în libertate, de şi-au pierdut tot stratul lor lucitor11.

Principesa Cuza nu se nelinişti însă de aşa mici neca­ zuri ; se îndeletnici, până la dresul rochiilor sale, cu re­ cepţia ce avea să se dea, punând marc grijă să fie chemaţi toţi oamenii politici, fără deosebire de păreri sau duşmănii personale. Cel dintâi lucru la care se gândise când venise în Capitala ţăr.i, fusese să ajute Domnitorului în legăturile cu societatea bună,- care se obişnuise în lipsa sa să ocolească Palatul şi recepţiile date în el. Dorea să împace spiritele şi să risipească clevetirile asupra morţei lui Barbu Catargi, precum şi asupra legei de răzbunare, votată de Cameră în urma asas natului înfăptuit de un fanatic.

Recepţia, dată cu întârziere de câteva zile, întrecu toate aşteptările. întreg oraşul ca. şi Palatul, erau împodob te ca pentru o deoseb.tă sărbătoare ; populaţia strânsă în fata Palatului nu mai sfârşea să ceară să vadă pe Principesă în ‘ balcon şi s’o salute cu strigăte de bucurie şi urale ; Podul Mogoşoaiei era de nerecunoscut cu mulţimea de capete ce se frământau să-şi găsească un loc şi prin iluminaţiile, covoarele şi florile numeroase cari o împodobeau.

In rochia sa napoleoniană, cu un buchet de camelii albe 103

la brâu, pieptănata în stil Iosefinian, Principesa Elena, stă' pânindu'şi timiditatea naturală, printr’un zâmbet binevoi' tor, primea omagiul adus de invitaţi, vorbind cu fiecare dintre ei, în limba sa moldovenească, chiar când cei aflaţi de faţă îi vorbeau în limbi străine.

Toţi răspunse la invitaţiile făcute pentru cea dintâi re' cepţie a Palatului, căci mai toţi erau curioşi să vadă pe Doamna ţării, a cărei poveste dureroasă trecuse din gură în gură ; dar Principesa izbuti din primele clipe să pună o margine curiozităţii, prin purtarea sa, ce nu îngăduia nici un ascunziş de gândire în paguba soţului şi Domnitorului lor, robindud totuşi prin modul s’mplu şi prietenos cu care ştia să câştige sufletele. însuşi Principele rămase ui' mit de marea ei schimbare, ştiind'O stângace şi timidă, în mijlocul unei societăţi numeroase şi regăsind'O atât de stăpână pe mişcări şi vorbe, ca o adevărată Principesă Domnitoare ; în acea seară, Elena Cuza dezarmase şi pe duşmanii soţului său, prin graţia, bunăvoinţa şi tactul deo sebit.

Curând după sosirea în ţară, Principesa câşt'gă toată dragostea populaţiei bucureşte, care, se îngrămădea s’o vadă şi s’o aclame cu însufleţire, de câte ori trecea pe stră' zile Capitalei spre instituţiile sale de binefacere sau la vi' zitele ce le făcea. Prietenii perechei Domnitoare stăteau in observare, ştiind cărşi aduc mare plăcere oridecâteori îşi scriau despre bunele legături ale celor doi soţi despărţiţi atâta vreme : „Din partea sa, Principesa.face minuni”, — scria Co' stache Negri din Constantinopole, lui Iancu Alecsandri la Paris, — „primeşte pe toată lungea, face vizite şi merge sa vadă toate aşezămintele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia şi delicateţea, cari o fac în mod atât de ge' neral iubită de toţi. Acest ajutor este foarte bine venit Principelui, ceeace va aduce mult bine”.

Prinsă de nevoia să rămână în Capitală, nu'şi putu in7 104

deplini curând dorinţa să se ducă la Soleşti, să-şi vadă pe aceea care o aşteptase atâta timp. Fraţii erau pe lângă ea, veniţi din cea dintâi clipă, dar Catinca Rosetti se mulţumi s’o ştie în ţară, la locul ei, şi s’o aştepte să vie la ea. Era şi greu să facă o călătorie atât de lungă, având piciorul încă nesigur şi slăbit de accidentul din anul ce trecuse.

Scrisorile fiicei nu erau mai puţin duioase acum, când se afla aproape de casă : • „Voiu veni, dragă mamă, în cursul lunei August, pem tru a mă arunca în braţele tale şi a găsi la un piept amic, dragostea şi siguranţa pe cari viaţa nu mi le dă de cele mai multe ori şi să sorb cu acest prilej din izvorul fericirii copilăriei mele, câteva ore de mulţumire deplină şi netul' burată”.

Până atunci, Principesa trebui să se supună îndatoriri' lor ce le avea, dând sprijinul său la înfăptuirea operelor de binefacere şi cultură.

De când venise din Franţa, nu mai putea fi liberă pentru că oamenii şi împrejurările de tot soiul îi luară tot timpul.

Cu toate că Principele urma să-şi ducă aceeaşi viaţă de legătură cu prietena sa, respecta totuşi dorinţele pe cari Principesa le avusese pentru a împăca opinia publică, stând de veghe mai ambiţioasă decât oricând, asupra moravurilor Palatului domnesc.

Se stabilise anumite ore pe cari Principii trebuiau să le petreacă împreună, fie singuri, fie în tovărăşia prietenilor sau oamenilor politici ai timpului. Domnitorul era nelipsit, la început, dela aceste întruniri şi de multe ori intra fără nici un fel de ceremonie în apartamentul modest şi priete' nos al Principesei, cared primea totdeauna cu zâmbetul pe buse, uşurând astfel apropierea din ce în ce mai strânsă dintre ei.

De când Elena se întorsese din Franţa, părea soţului cu totul schimbată. Era parcă altă femeie, prin felul cum se arăta, binevoitoare şi îngăduitoare. Mult mai cochetă şi 105

mai femenină, mai stăpâna, mai apropiată de toţi, ştia sa câşt'ge şi să împace cele mai învrăjb te spirite, şi să atraga cele mai credincioase suflete pe lângă Domnitor. Era o vrednică tovarăşă de Domnie, curajoasă şi binevoitoare, gata săd apere şi săd acopere slăbiciunile faţă chiar de ai săi. Amb ţia Măriei Obrenovici se arăta atunci ca singura piedică serioasă în calea împăcărei lor desăvârşite. Erau atâtea legături fireşti cared apropiau S Cu toată deosebirea de temperament, respectul unuia faţă de celălalt, îi unea deasupra tuturor neînţelegerilor I Dacăd despărţea necre' dinţa soţului, marea şi statornica iubire a soţiei, acoperea golul, întingând puntea de împăcare peste prăpastia c'ed îndepărta.

Elena îşi dădea seama că avea şi ea o parte de vină în' tro căsnicie ce nu izbutise să se statornicească prin lega' tura copiilor atât de mult aşteptaţi de soţ ; apoi ş: suscep' tibilitatea sa de aristocrată înăscută, îndemnată prea de' seori prin stăruinţa Catincăi Rosett, slăbise întrucâtva bunele raporturi, îndepărtând'O prea adeseori de casă, luni întregi, şi ţinând'O departe de dragostea soţului, aplecat spre petreceri. După cruda experienţă făcută, Elena Cuza învăţase multe din aceea ce nu ştia tânăra fată crescută în mediul casei dela Soleşti ş: Miclăuşeni, unde nu se afla înţelegere şi indulgenţă pentru slăbiciunile omeneşti.

Cunoscând marile însuşiri ale Domnitorului, Principesa căuta săd impună şi celor cared priveau p’eziş din pricina vieţei lui intime. Traiul simplu şi modest pe care îl duceau şi cared apropia atât de mult în clipele de prietenie deplină, îi făcu pe amândoi să îndrăgească moşia Ruginoasa, ce o cumpărase, îndemnându'se s'o cerceteze de câte ori aveau nevoe de reculegere şi linişte.

Cu astfel de înţelegere, împăcarea celor doi soţi se de' săvârşea, pe zi ce trecea. „Iţi reped, dragă ■ prietene, cu sentimentul bucuriei pe cared simţi ca bun şi credincios prieten al Princ pilor Dom' 106

. >

n:tori, că nu cunosc soţ mai atent pentru soţia sa”, — scria un martor ocular al vieţei lor de fiecare si, Baligot de Bayene, la 6 Iulie 1862, lui Ion Aîecsandri, — „în fie' care d mineaţă, Principele ia masa la Alteţa Sa, Doamna Elena, şi la 4 jum., Principesa trece la Principe. Masa de seară o iau la 8 jum., iar cafeaua în salon, după care up measă o oră sau două de convorbire ; apoi pleacă împreună să se plimbe la Şosea, Principele întovărăşind pe Principesă în trăsură sau călare. După plimbare, începe consiliul de miniştri sau vizitele ; spre 10 jum. Principele se duce să'şi isprăvească seara la Principesă, unde sunt foarte veseli toţi câţi se află acolo. Acum două zile, Principele Domni' tor, ieişnd dintr’un consiliu, ne-a făcut să râdem cu ho' • hote, în paguba etichetei, povestindu'ne o judecată în ge*nul acele a a lui Solomon, ieşită dintr’o curioasă uzurpaţie de puteri a fostului minister a! Moldovei din care făceai parte şi tu, Moş Costache (Negri), Anastasie Panu, Ma' vrogheni şi Ion Ghica”.

Elena Cuza privea însă schimbarea soţului cu teama unei noi ameninţări, căci nu putea fi sigură niciodată de stator' nicia simţămintelor lui. Pentru a fi mereu preocupată de ceva, miloasă pentru cei sărmani, sortise una din odăile apartamentului său pentru lucrul îmbrăcămintei lor. Adu' cea câte două sau trei fete care să'i ajute, ş: împreună cu acestea, croia şi lucra în tot timpul liber cât avea, dornică să trimeată cât mai muîte lucruri folositoare prin mahala' lele îndepărtate ale Bucureştilor, având însă totdeauna grija să ceară preoţilor cari le împărţeau ca să'i ascundă numele. Acolo, între harnicele sale ajutoare, o găseau prie' teneîe sau rudele mai apropiate de câte ori veneau şi prea adeseori se aşezau bucuroase alături de ea, atrăgând şi pe soţi, cari împreună cu Domnitorul, venit între două con' silii, sporau lucrul prin glumele şi povestirile lor.

Câte odată, mulţi dintre aceştia rămâneau la masa lor : Zizin Cantacuzino,’ care stătea mai totdeauna în dreapta 107

Doamnei, Principesa Alexandrina Ghica, soţia lui, lăncii Creţulescu, Eufrosina, care o ajuta 4a silele de recepţie, îndeplinind rolul unei Doamne de onoare şi pe care Elena Cuza o iubea foarte mult. Mai erau chemaţi apoi miniştrii şi oamenii politici ; cu aceştia din urmă vorbea Principesa cu multă plăcere, căci îi dădeau prilejul, prin deosebitele lor păreri, să-şi arate şi ea ide.le cuminţi şi bine chibzuite, potrivite cu timpul şi nevoile ţării. Soarta Iaşilor îi atră' geau viu atenţia, şi se amesteca de câte ori i se cerea pă' rerea.

— „Uite, măi Rosetti, se mândrea atunci Domnitorul către Costache Rosetti, duşmanul său de mai târziu, — „am aci în palat, lângă mine, o persoană mai roşie decât D'ta, pe Doamna Elena’1.

Sub noul imbold primit, Alexandru Cuza începu serios să lucreze ; fărădelegile pe care le descoperea silnic, îi ară' tau, că nu se putea bizui pe toată lumea, şi că de multe ori buna sa credinţă era luată drept slăbiciune, iar oamenii necinstiţi şi răuvoitori împânzeau pământul ţării. Se hotărî să supraveghere de aproape felul cum erau îndeplinite le' gile şi hotărîrile sale. Lucra mult, hărţuit din toate părţile cerut de nevoile timpului. Aflarea Principesei în Palat, lângă el, gata să-l încurajeze şi să-l întărească în clipele de şovăială, de frământări şi de ameninţări, era pentru Cuza o adevărată bucurie. „In ultimele sile1’, scria tot Bal‘got lui Iancu Alecsan' dri, — „am petrecut o seară .întreagă la Principesă. Prea modestă şi puţin timidă în public, Alteţa Sa este cu totul alta în interior, acolo se înfăţişează minunat de bună şi prietenoasă, graţioasă şi bine dispusă. Se face adorată de toată lumea, iar principele este cel mai atent către ea. Iau . parte la o minunată scenă de interior şi dacă aceasta se va continua, Filemon şi Baucis vor fi întrecuţi11.

La 1 Iulie 1862, Principesa Cuza împărţea premii co/ 108

v

piilor^din şcoala condusă de Eliza de Blarenberg, numita, mai. târziu Şcoala Centrală. „Măria Ta”, îi vorbi atunci ministrul de instrucţie, — „aţi fost patroana şcoaleîor din Moldova ; ari când amân' două ţările sunt unite, nădăjduim că veţi patrona toate şcoalele de fete. Mumele de familii tresar de bucurie vă' 2;ând pe Domnitoarea Românilor că vine să încununeze si' linţele copiilor lor şi să încurajeze dragostea studiilor. Pă' rinţii, plini de recunoştinţă, vor binecuvânta în totdeauna pe protectoarea instrucţiei11.

Principesa le răspunse atunci : „Simt cea mai mare bucurie când viu să încununez me' ritul junelor eleve, cari sunt fericirea familiilor şi speranţa patriei noastre11.

Pentru fiecare copil în parte găsi apoi câte un cuvânt de încurajare sau câte o laudă frumoasă, iar acestea pri' meau fericite din mâinile bunei Doamne, premiul ced me' ritase. .

In timpul liber, Principesa cercetă, dusă de inimosul Doctor Davila, toate aşezămintele de binefacere din Bu' cureşti. Trebuia să aibă prea multă dorinţă să faca binele, pentru ca să îndure cu vitejie, oboseala în mijlocul celei mai mari călduri a verei. Atunci fu cea mai frumoasă şi mai rodnică activitate din scurta ei domnie, când putu în' făptui, cu sprijinul tuturor, toate planurile ce şi le făcuse pentru o cât mai adâncă prefacere morală a societăţii n> mâneşti. Din această scurtă epocă, ea se afirmă ca o cck vârşitoare personalitate, care, pusă în mediul natural, se desfăşura pe acelaşi plan revelator ca şi aceea a soţului său.

Destinul unise două fiinţe, în cari forţe latente, necu' noscute lor înselor, năzuiau să se împlinească şi să ridice pe aceeaşi culme aceste două făpturi, cari păreau a fi unite pentru împlinirea unei voinţe de sus. Nici odată soarta oamenilor aleşi nu se întrecuse cu atâta dărnicie să le pună la îndemână prilejuri fericite, pentru ca să se poată afirma 109

şi închega într un cadru strălucitor în povestea neamului lor.

Din această pricină, Alexandru şi Elena Cuna, priveau depănarea existenţei lor drept ceva nefiresc, fără putere din partede s'o schimbe sau s’o îndrumene. Pătruns de a' cesteă, Principele Cur,a sfida toate ameninţările şi toate primejdiile de moarte, cu credinţa că nu va muri decât după ce avea să-şi împlinească rostul pentru care o naţie întreagă îl alesese Domn. însăşi Principesa se credea dusă de o fatal’tate oarbă, în înţelesul său, dar sigură de direcţia către care o calăm nea. Principele Cuna îşi trecu astfel viaţa, scurt dar stră' lucitor, ca o flacăre care lumneană în noapte. Principesa şi'O prelungi peste media comună, pentru ca să se înfăţP şene apoi posterităţii, prin jertfele şi faptele sale generoase, ca o manifestare a divinităţii. „Sunt prea mulţi orfani în ţara aceasta”, — se rost: ea, de faţă cu doctorul Davila, după ce cercetă micul Anii al copiilor găsiţi de sub supravegherea lui, — „ei nu pot să încapă între patru niduri şi să fie îngrijiţi de o singură fiinţă”. > Atunci îi veni ideea să pună temelia unui nou aşenă' mânt, după planurile şi dor nţa primului mare donator, Mitropolitul Filaret .II, dăruind la început suma de o mie de galbeni din caseta sa particulară. Scrise apoi, cu multă însufleţire, Preşedintelui de Consiliu Nicolae Creţulescu : „Am vinitat acest ani de copii găsiţi dela Cotroceni şi m’ăm încredinţat ocular de renultatele dobândite întră* ceastă faptă atât de umană şi de ingenioasă. M’am corn vins de neapărata trebuinţă de a se da acestui aşenă" mânt mijloacele necesare pentru a se putea desvolta şi co" respunde cu adevăratul scop pentru care este creiat... „Doresc cu tot dinadinsul, Domnule Preşedinte al Con" sil ului, ca fundamentele unui nou Anii să poată fi lângă acela ce există astăni, ca anexul lui, pe lângă costişa de lângă 110

palatul Cotroceni. In felul acesta, voiu avea sub ochii mei tinerii copii, deveniţi protejaţi; mei, pe care-mi propun au vizita adesea, rezervând u-mi supravegherea personală şi specială a acestui aşezământ, unde vor găsi îngrijir le părinteşti şi căldura sânului familiei de care au fost atât de crud lipsiţi".

La 18 Iul e 1862, ieşi decretul pentru înfiinţarea Azi' lului Elena Doamna, iar la 29 Iulie se şi făcu sărbătorirea punerei pietrei fundamentale a clădirei plănuite.

Abilul se clădi pe locul ce ţinea de mănăstirea Cotroceni, iar Arhimandriţii Apostoleanu, Raduliottu şi Slobozeanu, administratorii mănăstirii, luară parte la acest act de caritate. La această ceremonie au fost de fată miniştrii toti; împreună cu Domnitorii ,'agenţ i şi consulii generali ai ma­ rilor puteri străine, membrii Adunării legislative, ai Curţei de Casaţie ,ai deosebitelor tribunale, Arhimandri­ tul mânăstirei Cotroceni, delegaţiile clerului ortodox, ale comunităţ i catolice, armene şi israelite, cei mai de seamă funcţionari, municipalitatea Bucureştiului, deputaţii maha­ lalelor, starostii corporaţiilor capitalei, statul major al Domnitorului, generalii, un mare număr de of ţeri şi doc­ tori militari, membrii -misiunei franceze şi numeroşi nota­ bili, comercianţi indigeni şi străini, precum şi populaţia mahalalelor Bucureştiului.

După ce se isprăvi cu partea oficială, urmă petrecerea poporului, care aclama perechea domnească ce se plimba printre ei. Nici odată nu luase parte cu atâta suflet întregul Bucureşti ca la această sărbătoare a unu: act domnesc de milă publică. Sărbătoarea aceasta înv oră întreaga suflare românească din Principate, făcând. Doamnei Elena Cuza o aureolă de nemurire. Poeţii o cântară,/tineretul fu însu­ fleţit de fapta ei generoasă, însuşi Vasile Alecsandri scrise pentru Azilul Elena Doamna o poez e, care ajunse curând populară, „Colo în grădin ţă", şi care pusă pe nete, se ' cânta la hora Azilencelor. Dar marele şi răsfăţatul poet 111

al timpului mai dădu în folosinţa Abilului şi colecţia sa de poeziii populare, pentru ca din vânzarea lor să se poată ajuta la ridicarea aşezământului : „înaltă Doamnă, • Intr’un şir de mai mulţi ani m’am ocupat de strângerea şi coordonarea poeziilor populare din ţările româneşti şi am parvenit a forma o colecţie interesantă de balade isto' rice, de legende şi de felurite cântece improvizate de po' porul român în orele sale de suferinţă sau de veselie, de cădere sau de mărire. O parte din acele pietre scumpe a comoarei geniului românesc au fost scoase la lumină şi traduse în limbile franceză, engleză şi germană. Fiind pre' tutindeni bine primite, ele au deşteptat luarea aminte a oamenilor erudiţi şi au contribuit a atrage simpatii meri' tate asupra naţiei noastre, uitată şi părăsită de atâtea 'Veacuri pe marginile Orientului. Complectând acum pre' cât mra fost prin putinţă colecţia începută şi dorind a face ca. să contribue însuşi geniul poporului în folosul Azilului de copii găsiţi, ce poartă numele înălţimii Voastre, iau în' drăzneala a hărăzi acestui aşezământ manuscrisul meu de poezii culese din sânul poporului. Ele cuprind glasurile in' time ale sufletului său şi merită a fi unite cu glasurile de recunoştinţă şi de binecuvântare ce răsună împrejurul nume' lui românesc şi prin urmare au dreptul a se bucura de îm' brăţişarea înaltei Protectoare a Azilului Elena”.

Doamna Elena Cuza se şi grăbi a răspunde nobilului dcK nator : „Domnul meu, nu voiu să întârzii mai mult a vă mul' ţumi pentru buna şi mărinimoasa cugetare ce aţi avut. Am citit cu mulţumirea ce voiu să vă exprim, scrisoarea prin care îmi dedicaţi complecta ediţie a poeziilor naţionale cu' lese de D'voastră. Vă mulţumesc ca Româncă şi ca Doamnă. Ca Româncă, căci aţi alăturat numele meu la 112

această lucrare patriotică, la aceste cântece scăpate de ui' tare, mulţumită serioaselor D*voastră cercetări şi cari aduc aminte bucuri le, durerile, istoria şi simţimintele ţării. Fără a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei poporane, aţi mlădiat cu o rară fericire forma acestor încercări întâitoare.

De acum înainte, aceste foi răspândite aîe trecutului no* stru sunt aşezate pe o carte frumoasă şi oricât de modest aţi fi la partea ce vi se cuvine, Românii nu vor despărţi nici odată de doine, balade şi lăcrămioare, numele poetului care a aruncat o strălucire atât de vie asupra literaturei naţio* nale. Ca Doamnă, vă mulţumesc că aţi dat ca desăvârşită proprietate rodul ocuparei voastre de mai mulţi ani, Azi* lului Elena ce am fundat pentru pruncii găsţi. Această lucrare este o comoară adevărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi, şi o primesc cu recunoştinţă. Voesc ca ediţiile ce se vor face şi se vor vinde în folosul Azilului Elena, să fie demne de geniul poetic al Românilor. Voiu comanda două, din cari o ediţie de lux pentru admiratorii frumuse* ţilor poporane, cealaltă ediţie tipărită cu caractere crilice fiind menită a se vinde cu preţul cel mai mic, va servi a duce cântecele naţionale ale României în sânul munţilor, în sate, mânăstiri, de unde le-aţi cules cu pietate. Dar mai ales în Azilul Elena, aceste poezii se vor păstra, căci ele, puse pe muzică, vor legăna tinerele fiinţe adăpostite în.el.

Micuţii copilaşi ai Azilului meu le vor cânta şi atunci vor fi îndeplinit acea g’ngaşă cugetare din scrisoarea voastră de a dedica pruncilor găsiţi din România aceste poezii pe cari le numiţi : „Copii găsiţi ai geniului românesc .

Faima ridicării Azilului Elena trecu hotarele şi presa franceză îşi aminti cu s mpatie de Doamna Principatelor* Unite, care stătuse atâta vreme la.Paris.

Poetul român, Dimitrie Bolintineanu, nu se lăsă nici el mai prejos şi dedică Doamnei fundatoare versuri de laudă, iar primul rabin, Malb n, trimise din partea ^comunităţii israeliţe poloneze o poezie scrisă în limba ebraică şi romana, 113

începând cu versete din vechiul testament: „Milueşte pre orfanii tai, eu te voiu sprijini în Ridurile tale, sa se încreadă în mine” ; precum şi din psalmul zece : „In tine se încrede nenorocitul; orfanilor tu le eşti ajutor”.

Tânărul Mihail Cornea, marele jurisconsult de mai tar ziu, citind dările de seamă din jurnalele pariziene, însufleţit şi el de această operă de binefacere a Doamnei ţării, deşi elev de liceu în Franţa, îi dedică versuri din partea tinere' tului român din Paris. Pe de alta-parte, colonia românească din Constantinopole îi trimise şi ea felicitări pentru mari' nimoasa.sa iniţiativă.

Doamna Elena nu se opri la această singură instituţie şi scrise din nou Preşedintelui Consiliului de m’niştri, pe la sfârşitul lui Iulie 1862, înainte să plece spre Iaşi : „Domnule, Am văzut pe rând toate spitalele, pe acela al materni' tăţeî, al Pantelimonului, Ospiciul infirmilor şi al sminti' ţilor dela Mărcuţa, precum şi spitalul militar. Aceste ase' zăminte nu sunt nici cum perfecte, acela dela Mărcuţa are trebuinţă de mari îmbunătăţiri, acela dela Pantelimon o desăvârşită restauraţ'e şi acela al israeliţilor este neinca' pător... îmi veţi face o mare mulţumire, ajutândude prin toate mijloacele de care dispuneţi, ca să poată fi într’o stare mai bună. Vederea acestor mizerii fizice şi morale este foarte întristătoare, compătimirea noastră însă nu se cu' vine să rămână stearpă. Nimic, după părerea mea, nu poate onora o ţară decât totalitatea aşezămintelor caritabile, care ar răspunde la toate necesităţile, f Azilul deschis în viitor copiilor găsiţi nu este decât cel dintâi pas pe această caleMă .voi simţi foarte fericită în ziua când voiu izbuti a des' chide bătrâneţii un Azil, al cărui loc s’a şi găs t în pozipa frumoasă şi sub măreţele umbriri dela Pantelimon. In v1' zitele mele, âm întrebat şi am aflat numele fondatorilor 114

deosebitelor spitale ; am aflat totdeodată ca s’au păstrat şi sunt în fiinţă portretele acestor generoşi făcători de bine ai umanităţii. Aşi dori ca aceste suvenire să fie conservate pe locul cel mai în vedere al aşezămintelor cărora ei au consacrat o însemnată parte din averea lor. In lipsă de por­ trete originale, de care familiile fondatorilor nu ar voi ne­ greşit să se despartă, s’ar putea dobândi voia de a fi co­ piate. Aceste lucrări date de guvern artiştilor români vor servi de încurajare pentru aceia dintre dânşii, al căror ta­ lent îi va recomanda la solicitudinea statului... Nu voesc a uita de a-ţi vorbi asemenea, Domnule Ministru, despre spitalul militar şi de îngrijirea neadormită ce se dă bra­ vilor noştri soldaţi., Mau făcut să sper că acest măreţ aşe­ zământ va primi în curând întinderea ce-i este necesară...

Am vizitat, în fine şcoala de agricultură practică. După rezultatele dobândite cu mijloace foarte restrânse, poate cineva judeca despre serviciul ce ar putea da când ea va fi îndeajuns înzestrată şi aşezată întriun chip cum să pro­ page cu eficacitate cele mai bune metode de cultură pentru muncitoarele noastre populaţii dela sate... V’am vorbit foarte pe larg, Domnule Ministru, despre aceste chestiuni; însă atât de deosebite, au unul şi acelaş scop : prosperita­ tea ţării. La dânsa numai caută a tinde toate silinţele noastre, la dânsa numai ţintesc toate îngrijirile Principelui Domnitor şi ale mele”. încă din această scrisoare putem desprinde planul în­ tins de colaborare cu Domnitorul, ce şi-l făcuse aceea pe care Catinca Rosetti o dojenise atât de aspru, -pe când se . afla la Paris. Elena nu numai că mulţumi amorul propriu al mamei ambiţioase, ci-i şi întrecu toate aşteptările. Căci caracterul ferm şi hotărît ai maicei fu substratul tuturor înfăptuirilor sale.

Cu drept cuvânt se putea acum mândri Catinca Rbsetti, •căci Doamna Elena era cu adevărat întruparea năzuinţe­ lor ei.

115

Elena: Cuza îşi luase asupră'şi prefacerea spiritului pu* blic prin cultură şi educaţie, îngrijind ca instituţiile de binefacere să'şi aibă rostul lor adevărat întro ţară înce' pătoare cu atâtea nevoi, însufleţind şi încurajând pe do natori prin respectul şi recunoştinţa insuflată generaţiilor tinere şi legând de frumuseţea faptelor, meritul artei acta vărate şi naţionale; în acest mod sprijini şi pe ţinerii pio tori români, care nu aveau destule.mijloace să se facă cir noscuti.

In urma necontenitelor sale stăruinţe, guvernul hotărî mutarea spitalului de copii în vechiul spital protestant, îiv fiinţat de baronul Menşenbach, iar portretele familiilor Cantacuzino, Racpviţa, Ghica, Kerescu, Ştirbei şi alţi vechi fondatori ocupară locul lor de cinste în vechile in' stituţii create de ei, ' Dorul de mamă, de locurile iubite, de laşul pe care nud mai văzuse dela plecarea ei în străinătate şi, poate curioşi' tatea să cerceteze noua proprietate, Ruginoasa, cumpărata de Alexandru, de la cliromanii lui Costache Sturza, o ho* tărî în cele din urmă să-şi grăbească plecarea, spre marea părere de rău a celor din Palat, care se obişnuise s’o aibă în apropierea lor. „Monitorul de azi”, — scria Baligot lui I. Alecsandri, — „te va anunţa de plecarea Principesei. Palatul îihi pare cu adevărat gol, de ieri; acelaş lucru îl spune şi Principele cu Zizin Cantacuzino”.

Cu oi zi mai înainte de plecare Principesa Elena se afla . la masă cu câţiva apropiaţi între care şi secretarul Dom' nitoruiui, Baligot. Principele, care era încă din ajun seu' turat de friguri, nu voia să strice voia cea bună a Princi' pesei înainte de plecare, ştiind'O cu mare grijă pentru săna' tatea lui. Atmosfera părea mohorîtă din pricina acestei apropiate plecări şi sfiala să nu'şi descopere simţămintele, unul faţă de altul le stingherea mişcările. Dar gândul re' vederii mamei şi a familiei sale, înviora pe Principesă, ta' 116

când-o veselă cum nu mai fusese de mult. Un pic din’ ge-; los:a din trecut a soţului se strecură o clipă prin .sufletul lui Alexandru împotriva Catincăi Rosetti, ce stăpânea atât de puternic inima fiicei sale. Convorbirea lunecă în cele d.n urmă asupra călătoriei pe care Cuza gândea s’o facă în străinătate.

— „Te voiu lăsa regentă, Principesă — ‘rosti 'âtun ci Alexandru Cuza.

— „Este o sarcină prea grea pentru mine”, — răspunse Principesa, modestă cum îi era firea. .

— „Nici dectim ! Vei rămâne regentă îi* răspunse Principele, — şi-ţi voi lăsa pe Baligot; tot face el'pe secundantul D-tale la operele de binefacere”-, — mai adaugă râzând şi făcând aluzie la ajutorul ce i-1 dăduse acesta îm­ preună cu doctorul Davila la ridicarea Azilului- Elena.' — „Voiu lua dealtfel cu mine puţini inşi, dar tot oameni aleşi : D-ta, Baligot, vei rămâne aci cu Principesa, vpentrucă ai să-i fii de mare folos”.

Principesa Elena luă mai întâiu drumul Galaţlor, pentru a îmbrăţişa pe Sultana Cuza. Ieşită'de data aceasta; din Bucureşti cu cea mai mare cinste, întâlni pe toată întin­ derea drumului făcut, mulţime de ţărani şi târgoveţi, ce o aşteptau în haine de sărbătoare.

— „Trăiască Doamna Românilor, Tră ască Doamna Elena Cuza şi ocrotitoarea sărmanilor”, vuiau văile şi răs­ pântiile pe unde trecea. Satele şi oraşele erau împodobite cu arcuri de triumf şi flori din belşug cădeau în trăsură şi în calea telegarilor, căci peste tot cuprinsul ţării, trecuse faima bunătăţii şi binefacerilor sale, iar poporul care o aş­ teptase atât să se întoarcă din ţară străină, o şi împodobiseîn imaginaţie, cu toate însuşirile domniţelor din trecut. In m'jlocul acestei însufleţiri obşteşti putu Elena Cuza să-şi dea seama / pentru întâia oară, că . nu degeaba sunt dorite măririle de bieţii, oameni, care caută înţr’o glorie deşartă, bucurii nestatornice' şi înşelătoare, ce izbutesc să-i amă117

.

gească prea adeseori asupra propriei lor. origini şi însemnă' taţi pe pământ.

In acele clipe de vrajă, Elena Cuza s’ar fi putut uşor crede o divinitate ; şi câţi în locul ei nu şi^ar fi pierdut, pentru o clipă cel puţin, cumpătul ? Dar iluziile trecătoare nu prinseră pe Elena Cuza decât în măsura modestiei şi îiv ţelepciunei ,sale. Primi cu buna ei voinţă obişnuită toate semnele de dragoste ale poporului, fără să uite o clipă k' gătura ce trebuia s’o păstreze cu stăpânitorul adevărat al ţării, şi săd arate poporului prin prisma actelor lui de mare, român. Fără a lua în seamă nici o oboseală, se oprea din drum în ţot locul, unde se iveau pâlcurile de ţărani s’o salute sau său dea jalbe pentru Domnitor.

Aşa apropiată şi blândă cum se arătă poporului în acele clipe, rămase în amintirea-tuturor ca o fiinţă aevea, venita printre ei sări sprijine şi să'i ocrotească.

Din Galaţi,. Principesa lua drumul spre Moldova. Reve' dea, plină' de o puternică emoţie, locurile scumpe cu care fusese atât de obişnuită din copilărie şi amintirile îi răsco' liră gândurile. Doi ani stătuse departe, dar fusese doi ani de pribegie, doi ani.de teamă, că nu se va mai întoarce pe pământul scump. Acum respira din plin aerul umed al co/ linelor înverzite şi întâlnea ţărani care o primeau cu dra' gostea sinceră a celor care o cunoşteau de mică şi o pre' ţuiau ca fiind a lor. Aceiaşi mare bucurie se arăta şi în . uralele lor ca şi la munteni, dar cât de aproape îi simţea de sufletul şi de năzuinţele sale ! / » Mulţi dintre cei mai bătrâni ţărani, amintindu-şi de ccy pilăria ei, rămâneau în urmă să povestească celor tineri despre cele ce ştiau ; cum iubea de mică .păsările şiilorik cum ajuta pe cei nevoiaşi, cât fusese de cuminte şi iubitoare faţă de .soţ,, care nu se îndurase s’o piardă, căci trecuse ca un svon urât că nu avea să mai vină în ţară, că a murit pe plaiuri jStr^ine ;.şi iat’o acum în faţa lor, aşa precum tre* biua.şa fji^p Domniţă aleasă de popor.

, !

118 .

La Soleşti se strânsese rudele de prin toate colţurile Mol­ dovei. Catinca Rosetti, niai aspra ca de obiceiu, pentru a-şi ascunde simţirile, îngrijea sâ le aşeze pe unde putea şi avea loc, bucuroasa de înapoierea Elenei. îşi pusese în gând s’o dojenească de lunga ei lipsă, dar când aceasta îi căzu, fe­ ricită, în braţele deschise, mama avu abia timpul să-şi as­ cundă două lacrimi grele din ochii obosiţi de vârstă şi necaruri. * Elena Cuza cercetă apoi pe fiecare dintre cei aflaţi' la Soleşti, amintindu-şi de toate nimicurile din trecut, bucu­ roasă că-i revedea pe toţi strânşi lângă ea. Uitase că faţă de multe rude invidioase, calitatea de Doamnă ce o avea, privită ca întâmplătoare şi nemeritată, era cea măi mare însuşire a ei. Din pricina timidităţii din trecut, Elena Cuza fusese judecată de-multe ori, chiar în sânul familiei, că are o mediocră inteligenţă şi cultură ; abia când văzură schim­ barea ce se făcuse într'însa prin lunga înstrăinare, mulţi din ei înţeleseră că ruda lor domnească nu mai era de fel după cum îi mersese vorba.

Dintre toţi, Catinca Rosetti cântărea cea mai atentă vorbele şi gesturile Principesei Domnitoare, cu teama că nu va fi la înălţimea destinului ei. Dar Elena Cuza avea ceva mai mult decât cerea însăşi mama sa : avea darul înăscut, mlădiat şi de suferinţa îndurată, să se facă iubită, fără greutate, ceea ce făcu pe Catinca să capituleze chiar dela început.

Abia târziu, când adormise toată suflarea dela curtea boerească din Soleşti, mama şi fiică îşi împrătăşiră, strânse una lângă cealaltă, grijile şi necazurile, nădejdiile şi temerile lor. Aşezate pe o bancă din faţa bisericei de Z'd ce pă­ rea gătită de sărbătoare în lumina lunei, gândurile şoptite se depănau pe crucile de piatră de pe mormintele scumpe, unde candela aprinsă arunca o lumină înăbuşită parcă, de 119

aceiaşi mare sfiiciune a simţirilor ce se descopereau alăjturi de eâ’.

Pe aleele îngrijite dn parc, nisipul strălucea în sclipiri mărunte, iar prin apropiere un fluer prinsese să-şi cânte iubirea şi cântecul lui se ridica pieziş pe rasele de lună că tre împărăţia nopţii. Tăcuse de mult amândouă, cuprinse | de vraja ceasului îna’ntat şi, pe câmpia liniştită ce se pier i dea în vale, grijile mărunte se risipiră, de le părea lor în' j selp nişte năluciri deşarte. într’o lume de statornică frumip seţc şi bunătate.

— „Să mergem, este târz:u !” — se scutură cea dintâiu Catinca Rosetti, prinsă de răceala nopţii. Elena se rid ca supusă- şi se luă pe urmele mamei, dar fiinţa sa rămase în? treagă, pentru multă vreme, vrăjită, pe băncuţa de piatra din preajma mormintelor.

O săptămână întreagă stătu Elena Cuza la Soleşti, ne' îndurându-se să-şi ia din nou drumul spre îndatoririle sale; dar laşul pregăt.t trimetea mereu ştafete, nerăbdător s'o vadă sosind.

In ajunul plecării, Catinca Rosetti puse să se facă o mare slujbă în noua biserică, drept mulţumire lui Dumnezeu • că-şi revăzuse fiica în ţară. La această slujbă luă parte în' treg satul Soleşti şi tot norodul din ţinuturile învecinate, care doreau să vadă mai de aproape pe Doamna Ţării Ro' mâneşti. O horă mare se încinse după slujba religioasă în cinstea Principesei, ce privea din mijlocul familiei în cer dacul cel mare, unde se jucase de atâtea ori în copilărie cu fratele cel mai mic, Theodor,Ade-a Principele şi Principesa.

Principesa Elena Cuza sosi la Iaşi. Ia 20 August, pe la orele 4 după amiază. încă din marginea districtului, fusese întâmpinată de autorităţi şi de o mulţime de popor care o sărbători pe tot drumul până la fostul palat Domnesc. „Măria Ta” — vorbi primarul oraşului Iaşi, Th. Buy rada, — „corpul municipal se înfăţişează cu cea mai mare bucurie înaintea Măriei Voastre, spre a felicita dorita ser 120

sire in oraşul nostru, oraşul natal al Manei Voastre. Mul' • ţumita fie Părintelui Ceresc ca vă revedem iarăşi în oraşul nostru în deplină sănătate. Măria Ta ! Blândeţea şi sufletul Vostru cel bun, plin de milostivire pentru toţi cei care aleargă la limanul Vostru, sunt şi vor rămânea deapururea titlurile care v au atras nemărg nită iubire şi profundul respect al concetăţenilor voştri. Felicităm dar încă odată, sosiră Măriei Voastre în mijlocul nostru şi rugăm pe Cel în toate s'ditor pentru sănătatea şi îndelungarea anilor Mă' riei Voastre şi a Inălţiinei Sale Domnului Stăpânitor”.

Elena răspunse, fără şovăire : — „Mă simt fericită de a ma revedea în mijlocul D'voastra şi nu am destule cuvinte pentru a vă mulţumi de buna şi afectuoasa primire ce rai se face”.

La fostul palat domnesc era aşteptată de Locotenentul v Mitropol t cu întreg clerul înalt, ministrul justiţiei, Dimi' trie Cornea, de toate autorităţile civile şi militare. Pe scă' rile palatului, pe săli, peste tot pe unde călca, erau aruncate cu mare belşug, tot felul de flori. După ce trecu prin odăile sale, Elena primi după un scurt timp binecuvântă' rile M tropolitului şi salutul militărilor, arătate de Th. ,* Balş şi Gh. Ghica, precum şi ale funcţionarilor publici, von * bite de ministrul justiţiei. Apoi i se înfăţişară delegaţiile dela cele mai de seamă şcoli din Iaşi, iar seara se dete o mare masă de gală, la care se întâlni tot ce avea laşul mai de seamă. întreg oraşul fu iluminat ca la o adevărată săn bătoare naţională.

In silele ce urmară după această sărbătoare, Elena Cuza, cercetă ca şi la Bucureşti, toate aşesămintele de binefa' cere : Spitalul central al mânăstirei Sf. Spiridon, apoi în' chisoarşa crimnală, unde ascultă cu multă bunăvoinţă pe criminali, gustând chiar din hrană şi cercetând camerele lor de culcare. Merse apoi la spitalul maternităţii şi al co' piilor găsiţi, întreţinute de Eforia Sf. Sp'ridon, Ospiciul de nebuni7 dela mănăstirea Goha, Sp.'talul Israelit, Spiţa' 121

Iul Sf. Treimi 'din suburbia Tătăraşi, ridicat de Logofătul Dimtrie Cantacuzino Paşcanu, şi la toate aceste instituţii împărţi ajutoare şi sfaturi, însemnându'şi scăderile sau lip* şurile ce le vedea. A doua zi, Elena mai cercetă ospiciul infirmilor dela Galata, apoi muzeul de istorie naturala, şcoala de arte, institutul de fete, unde hotărî ridicarea unei capele, făcând îndată o loterie, ale cărei fonduri să spri' jine acest scop. Ea însăşi veni la serbarea dată, pentru a îm sufleţi pe donatori.

Toate aceste ne'O arată nu numai ca o fiinţă miloasa, după cum îi mersese faima, ci şi o înţeleaptă organizatoare a operei de ocrotire socială, atât de nedestoinică în acele vremuri şi fără conştiinţa scopului ei. Problemele sănătăţei publice şi ale culturii naţionale o îngrijeau deopotrivă de mult, după cum o îngrijea cea a ocrotirilor sociale. Cu toate acestea, ea nu uită să lege numele soţului domnitor de toate faptele ei, pentru a putea reaminti tuturor că'au uri mare şi bun stăpânitor vrând să întărească prin aceasta în ere' dinţă şi pe cei ce se mai puteau îndoi de meritele celui ce făcuse unirea întreagă a Ţărilor Române. „Primiţi, Măria Voastră, deyotamentele aceste sacre", — îi vorbi la sărbătorirea numelui Principelui, Arhiereul Suhupan, — „binevoiţi dela curăţenia inimei şi binevoiţi, ca o maică duioasă ce sunteţi a Patriei, a le comunica Inălţimei Sale, cu încredinţarea că clerul Moldo^român nu va înceta de a se ruga pentru fericita viaţă a Domnitorului său întru însoţire cu Măria Voastră, prea buna noastra Doamnă". „Primiţi, Domnilor", răspunse Elena Doamna, „mul' ţumirea mea .pentru sincerele urări ce mbaţi adus. Eu Ic primesc cu bucurie în numele Inălţ’mei sale şi i le voiu transmite de îndată ; bine încredinţaţi fiţi că'i vor produce cea mai mare mulţumire. Exffresiunea atâtor simţiri patrio' tice îi va da o nouă putere pentru a atinge marele ţel de a consolida România, pe care Dumnezeu s'o aibă pururea în a sa sfântă pază".

122

Elena Cuna nu rostea vorbe mari, bune numai pentru pa' radă oficială; ea îşi dădea seama ca şi orice om politic al timpului său, că România nu era întărită pe deplin din pric.na încercărilor separatiste care se mai arătau din când în când, puse la cale de unii oameni politici din Moldova.

Printre aceştia nu lipseau nici duşmanii personali ai Elenei, cari, întărâtaţi de bucuria cu care era primită pretutindeni de întregul popor, .ce până atunci o cunoştea în mare parte după svonurile împrăştiate de ei, puseră la cale, chiar în timpul aflărei sale în Iaşi, mici răscoale cu caracter sepa' ratist, cerând alegerea unui alt Domnitor şi reînflorirea vechei lor Capitale. Printre aceştia se alia familia Balş, cu bătrânul Balş în frunte, Anastasie Panu şi alţii. Dar două depeşe ale Domnitorului- către prefectul poliţiei, Alean, aduse îndată liniştea în fosta Capitală a Moldovei.

După ce închee cu îndatoririle oficiale, Elena Cuna plecă spre proprietatea sa, Ruginoasa. Acolo nădăjduia să'şi mai poată împrospăta puterile atât de darnic împrăştiate peste tot locul pe unde trecuse. Abia acum, în liniştea parcului părăsit şi sălbatic din jurul palatului ruinat, ea îşi putu cristalina gândurile risipite pentru a da un înţeles stărei ei din acea clipă. Nu'şi făcea mari visuri asupra fericirii sale trecătoare, căci simţise, ca puţini alţii, toate deşertăciunile unei vieţi zbuciumate de tot felul de svârcoliri dureroase.

Priveliştea din jur, nud putea da mai multă încredere în statornicia lucrurilor omeneşti. Nu fusese oare şi.această proprietate, cu mândrul său palat de odinioară, una din cele mai frumoase reşedinţe boereşti, ce făcuse cinste Ma' relui Logofăt, Costache Sturna, socrul lui Alecu Sturna Miclăuşanu, unchiul Elenei? Mai venise ea pe aci, de mult, de când nu'şi mai putea aduce aminte ; dar o po* veste tragică închisese pentru multă vreme Ruginoasa tu' turor oaspeţilor, rămânând în amintirea lor ca un loc fer' mecător, învăluit de o vrajă blestemată.

Povesteau moşnegii, care apucase vorbă dela părinţii . \ ' ' 125

lor, ca încă. mult înainte de 1800, moşia aceasta întrecuse prin frumuseţe şi bogăţie, toate moşiile din Moldova de Nord. Şi pe vremea Elenei Cuza se mai întindea până în 'apa Şiretului, spre hotarul laş lor, al ţinutului Roman şi al Delenilor. Aproape jumătate mai era acoperită de păduri bătrâne, neumblate încă de om, dar fusese mai mare şi mai bogată în bucate de tot felul pe vremea Logofătului celui bătrân, Săndulache Sturza. Acesta ridicase casa cea mare, maimuţărind stilul gotic, un adevărat palat, în mijlocul unei grădini întinse şi îngrijite ; iar alături de casă, ridicase şi biserică mare de piatră, punând să scrie pe placa dela im trarc următoarea inscripţie : „Acest sfânt şi Dumnezeesc locaş întru care se prăs' nueşte Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi Sfânta Mare Muceniţă Eca; terina, s’au zidit din nou întru lauda măririi lui Dumnezeu, de binecredinciosul şi iubitorul de Dumnezeu, boer, Dum> nealui Sandul Sturza, vistiernic, şi soţ a sa Domniţa Eca' terina, fiica răposatului Domn, Dimitrie Moruzii”.

Dar fiul Dumnealui Sandul Sturza, Costache, pomenit de asemeni în inscripţia de pe marmura deasupra intrării, nu se mai îngriji de moşie după moartea tatălui său, arem dând'O oricui dorea s’o jefuiască, fără teamă de proprie' tar, care petrecea din venitul luat. Cheltuelile mari făcute soţia lui, frumoasa Marghioliţă, îl s liră să-şi ipotecheze moşia, păstrând doar pentru sine palatul cu împrejurimile lui. Acesta fusese de mult lăsat şi el în părăsire, când în' tr’o bună zi se deşteptă din amorţire pentru a se împodobi şi a primi în încăperile sale mari şi bogate, pe stăpâna Mar ghioliţa. Ea venea însoţită de fiul ei vitreg, Săndulache Sturza, care tocmai isprăvise învăţătura în străinătate ş1 se întorsese cu diploma de doctor în drept, titlu foarte rar pe atunci în ţara Moldovei. Era cel mai înţelept şi mai mare dintre cei trei băeţi ced avea Costache Sturza ; fusese tri' mes de tatăl său să întovărăşească pe mama lui vitrega,

• u 124

dornica de puţină odihnă şi linişte, după stăruinţele a< proape brutale şi fără rost, cum spunea singură ca să-şi liniştească soţul gelos, ale lui Nicolae Rosnovanu.

Trei sute de oameni, ţărani şi ţărance, cu vreo sece ma< salale aprinse, le luminară calea, căci ajunsese în puterea nopţii. Erau păşiţi de o gardă de sece arnăuţi şi c.nciseci de plăeşi, care le dete adevărate onoruri.

Abia se aşesase în palat, abia se scuturase praful lungi' lor sile de uitare şi noii sosiţi se pregăteau să se bucure îri linşte de frumuseţea parcului, că se şi pomeniră întruna din sile, asediaţi ele vreo cinciseci de feciori boereşti,*'că; lări şi înarmaţi cu flinte, împreună cu sece arnăuţi tot unul şi unul, care tăbărâră asupra oamenilor ce apărau palatul, desarmară pe plăeşii puşi să păşească la meterese, pătrum seră pe scara cea mare, omorîră pe feciorul boerului, Sin' dulache care se luptă vitejeşte în capul scărei, păşind cin' stea tatălui, şi răpiră pe Marghioliţa, care nu se desmetici decât la Stânca, moşia lui Nicolae Rosnovanu.

Această tristă poveste a vechilor proprietari, aprinse imaginaţia Elenei Cusa, simţitoare la orice amintire dure' roasă, şi în cea dintâi seară petrecută singură printre acele ruine ale trecutului o presimţire tristă o cuprinse, ca şi cum se pecfctluia pentru totdeauna o legătură fatală între soarta ei şi sidurile ce stăteau să se îmbrace în aceiaşi frumuseţe şi nădejde ca pe vremea bătrânului Logofăt Săndulache Stursa.

Nu stătu la Ruginoasa decât timpul trebuitor ca să vadă unele lucrări de reparaţii ce se făceau palatului, în vederea şederii lor în timpul verei şi pentru a nu Jipsi Mob dova cu totul 'de apropierea lor. Ceru cu multă stăruinţă* cu acest prilej, să se ia în seamă marea grădină din dosul palatului, ca să i se redea frumuseţea de altă data, şi să se aducă grădinari germani, meşteri în ale grăd năriei.

Când Principesa se întoarse însfarşit în Capitală, Bu', 125

cureştenii o primiră cu mare bucurie şi pompă. Preşediri' tele Consiliului pornise încă din ajun s’o primească la Râmnic, iar la bariera podului Mogoşoaiei o întâmpinară prefectul judeţului Ilfov, ofiţerii casei princiare, două es' cadroane de cavalerie, civili si mulţi ofiţeri, care o înto vărăşiră până la Palat.

Primită de la scară de toţi miniştri, urcă printre două rânduri de ofiţeri de toate armele şi gradele, aşezaţi pe la' turile marei scări. La capătul de sus Domnitorul însuşi înaintă zâmbind, câteva trepte, întinzândud braţul s’o ducă în odăile sale. In cea dintâi zi Principesa Domnitoare primi viz’tele de rigoare ale funcţionarilor şi militarilor supe' nori, şi cu toată osteneala drumului, făcut cu rădvanul pe drumuri grele, luă parte şi la masa de gală dată în aceiaşi seară în cinstea ei. Principesa izbuti şi de data acea' sta să'şi apropie sufletele celor de faţă, prin buna sa voinţă, delicateţă şi modestie de totdeauna. Era de altfel fericită de bună primire ce i se făcuse, căci Principele însuşi orân' duise aceasta, dorind s’o apropie mai mult de un tron pe care îl ocolise până atunci. De această primire deosebită, pe acele vremuri, nu era stră n nici secretarul Domnitoru' lui, Baligot de Beyne, care ca bun francez ce era, iubea formele şi voia, să redea Palatului tot fastul folositor pen' tru ochii poporului, ridicând astfel faima unei Gurţi, care cam păcătuise până atunci, .prin sfidarea or cărui protocol.

Principesa adusese cu ea prima Doamnă de onoare, Zuh nia Sturza, sora Catincăi Negri, dar Baligot nu fu mul' ţumit cu această simplicitate, şi, sfătuindu'se cu şeful gu' vernului, hotărî săd aducă 12 Doamne de onoare, unele cu plată, pentru a fi îndatorate să alcătuiască oricând curtea Principesei Domnitoare.

Când se întoarse în Bucureşti Principesa găsi o mare şi plăcută surpriză făcută de prieteni. Cât fusese la Pans, crescuse două păsări în apartamentul ced avea, astfel încât ele se domesticise şi se ţineau după ea la tot pasul. Era o 126

găină, numită Galathee şi un cocoş numit Vaillant. Amân­ două de culoare albă şi gata să sară în braţele şi pe umerii Principesei, până într atât încât de multe ori se întâmpla ca alba Galathee să se ouă fără veste în creţurile mânicelor pagodes, ale Doamnei. Dar cocoşul nu putea sta liniştit dimineaţa, ceeace hotărî îndepărtarea chiriaşului gălăgios care strica liniştea colocatarilor clădirei. r' * De când venise în ţară pomenise adeseori de favorita 6a Galathee, lăsată în grija unei amice, ceea ce hotărî pe Baligot să-i îndeplinească bucuria, fără ştirea şi consimţă­ mântul ei, scriind în acest fel lui Iancu Alecsandri, care se şi grăbi să trimeata prin cineva cunoscut, pasărea în ţară.

Astfel că, mai norocoasă decât tovarăşul său neastâmpă­ rat, Galathee îşi găsi o nouă patrie sub ocrotirea bunei sale Doamne.

Principesa Cuza, îşi reîncepu activitatea, întreruptă prin călătoria din Moldova, cercetând în amănunţime mersul clădirii Azilului, dăruind trei sute de ducaţi din caseta sa particulară pentru cumpărarea tacâmurilor la Institutul ' Invalizilor, cu organizarea căruia se ocupa Domnitorul prin ministrul său de războ'u. Dând aceşti bani, Principesa se arăta părtaşă la lucrările Principelui. „Mă simt norocită”, -— adause ea, — „că mă pot aso­ cia la o fundaţie care dovedeşte statornica grijă a şefului statului pentru armata sa”. începu apoi să primeasc în audienţă pe consulii străini, dând 2 zile pe săptămână, Joia şi Duminica, pentru publi­ cul ce ar fi dorit să-i vorbească.

Dar pe lângă sarcinile de Principesă Domnitoare, ea / nu-şi uită pe acele ce le avea către familia sa. Deşi încă în­ datoraţi, din pricina cumpărării Ruginoasei, şi a cheltuelilor ce trebuia să le facă cu repararea palatului, Elena Cuza îşi ajută d;n banii săi proprii, fraţii, rudele nevoiaşe sau prietenii strâmtoraţi, purtând o deosebită grijă nepoţilor Lambrino, trimiţând în Franţa şi pe cel de al treilea fiu al 127

cumnatului său, Dimitrie. Pe cel mai mare, Alexandru, î] băgă în Colegiul „Lou's le Grand”, iar pe Elena Lambrino, care era destul de măricică, o dădu sub'supravegherea prie* tenei sale, de la Nouilly domnişoara Aimee de la Tully de Varenne, în Institutul Doamnei Bascaus.

Rămasă deoparte de la sosirea Principesei Domnitoare, Maria Obrenovici aştepta cu prefăcută împăcare, clipa când trebuia d n nou să reacţioneze. Deşi învinsă, nu în* ţelegea să părăsească marea sa nădejdie şi caută alte mij' loace ca să atragă din nou atenţia slăbită a Domnitorului.

Acesta nu încetase să fie sub înrâurirea ei nenorocită, prins de adânca sa pasiune, şi cu toată buna voinţă ca să se poarte ca un soţ model,' nu putea rămâne toată vremea fără prietena lui. Viz’tele ce i le făcea acasă în Bucureşti sau la moşia ei din apropiere, ajunseră iarăşi din ce în ce mai dese. şi mai puţin ascunse. In curând Principesa afla de ele, dar se feri pe cât putu să se amestece în viaţa lui particulară; şt’use doar de când venise în ţară că legătura lor nu se rupy sese cu totul de dragul ei. Cerea numai să fie respectată în Palat, pentru a nu da de vorbă celor ce le pândeau toate mişcările.

De ce Elena Cuza, în marea iubire ce o purta lui Alexam dru, nu se amesteca mai mult. în viaţa, ce o ducea dincolo de zidurile Palatului împreună cu Maria Obrenovici ? De ce oare nu^şi^cerea şi dreputrile de soţie pe lângă cele de Doamnă ? Era numai amor propriu sau era înţelegerea ca 60ţul nu va lăsa pe cealaltă niciodată prin constrângere, şi experienţa făcută o sfătuia să aibă răbdare şi tact pentru-a nu se mai despărţi de el ? Anonimele începură să vina ia' răşi arătând cu răutate faptele Domnitorului şi năzuinţele Măriei Obrenovici, care începuseră câştige din nou teren în anumite cercuri din societatea bucureşteană. Domnitorul avea prea mulţi duşmani, politici sau nu, care să vrea sa intre în tovărăşie cu aceasta şi s'o îndemne să-şi ceara anu* mite drepturi. Dar dacă lacrimile şi sbuciumul din timpul 128

:

veghilor prelungite, slăbise iarăşi sănătatea şi buna stare a Principesei Domnitoare, dimineaţa, nud putea citi nimeni durerea de peste noapte, căci întreaga sa înfăţişare era însufleţită de ideea unei noi opere de binefacere, sau de o nouă ajutorare la îmbunătăţirea numeroaselor nevoi ale ţării. Deprinderea din copilărie să se stăpânească, îi ajuta mult în starea ei atât de delicată.

Ce adâncimi de nepătruns cuprindea dragostea acestei fiinţe plăpânde, care ierta în fiecare clipă fapte ce o umi­ leau şi care se repetau sub ochii săi ! Poate îşi avea şi ea o mică vină, aceea că nu se înduplecase la vreme, rămânând prea mândră în legăturile faţa de soţ, prins la început de farmecul ei deosebit. Perfidia Măriei Obrenovici şi patima neacoperită a Domnitorului faţă de aceasta, izbutiră să şteargă încetul cu încetul bunele gânduri ale soţului, şi să-l depărteze din nou de căminul ei. Principesa Cuza nu arăta totuşi nici decum o figură mohorîtă sau dispreţuitoare faţă de Domnitor, înfăţişare ce desigur, ar fi fost împărtăşită de toţi cei ce osândeau purtarea acestuia. Atâta vreme cât mai rămăsese Principesei stima celor din jur, găsea tăria morală folositoare în activitatea de fiecare zi, care atrăgea spre ea > toate sufletele bune şi cinstite; dar când soţul ştirbi din ■ această stimă a contimporanilor, amestecând-o în fapte nepotrivite cu starea şi cinstea ei de femee şi Principesă, nu­ mai atunci îşi simţi sarcina mai grea şi mai istovitoare, uriaşă pentru puterile unul suflet umilit.

Până atunci Principesa Elena căuta să lege raporturi nor­ male între Domnitor şi anumiţi oameni politici, cercetând familiile lor sau întovărăşindude când era vorba de opere de binefacere. Dar viaţa politică era greu încărcată : oligarhia pătimaşă complota la răsturnarea Domnitorului, stârnind tulburări în sânul societăţii româneşti ; roşii, supranumiţi oameni noi, ameninţau liniştea şi libertatea ţării prin legăturile şi ideile lor. Din toate aceste pricini se simţi nevoia unei restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti prin starea 129

de asediu şi cenzura asupra ziarelor extremiste. Atunci se mări numărul duşmanilor, profilându'se ameninţătoare, viitoarea coaliţie monstruoasă dintre albi şi roşii pentru de* tronarea Domnitorului.

In mijlocul acestor duşmănii şi neînţelegeri, Principesa urmă să răspândească pretutindeni înrâurirea sa împăciui' toare'; un singur gest neprietenesc făcu neprimind să ia pârte la balul făcut pentru ea de către Principesa Constări' tin Şuţu şi nu dori s’o vadă nici când aceasta veni la Palat.

Prin asemenea purtare, care se deosebea atât de mult de firea sa delicată şi binevoitoare, arătă odată mai mult, strânsa legătură sufletească dintre ea şi Principele Domni' tor, care era săpat la Poartă de intrigile soţului acestei Doamne, poftitor de domnia ţării româneşti.

Prin aflarea Principesei Elena în Palatul Domnesc, o parte din camarila ce înconjura pe Domnitor se văzu în' depărtată şi înlocuită cu oameni noi,, ceea ce o făcu să se strângă mai mult împrejurul Măriei Obrenovici. întâiul copil al Domnitorului, ce era pe cale să vină dela aceasta le dădu nădejdea întro soartă mai bună, deoarece faptul putea creea Principesei Elena o stare de nesuferit pentru bunul său nume şi mândria de soţie. Copilul pe care Prin' cipele îl aştepta atât de nerăbdător, fruct al răsbunării Ma' riei Obrenovici, care nu'şi putuse altfel atinge ţinta, era şi pricina de discordie pe care duşmanii aşteptau s’o spe' culeze la timpul cel bun. Iată cum se îngrămădeau împre' jurul capului Principesei binefăcătoare, nori din ce în ce mai ameninţători, gata să înece în grozăvia lor toate bm nele gânduri ale răbdătoarei soţii.

La 1 Ianuarie 1863, Mitropolitul ţării vorbi astfel Do/m nitorilor în sala tronului : „Iar anii Măriei Sale Doamnei fie îndelungaţi şi senini ca să vă puteţi bucura îndestul de fructele ostenelilor ce veţi.depune pentru mărirea şi fericirea a tot neamul rcy mânesc”.

130

„Primesc cu mulţumire urările şi 'felicitările ce^mi pre' rentaţi azi3 precum şi Măria Sa Doamna prea iubita mea soţie , răspunse Domnitorul care cunoştea sentimentele po' porului faţă de Principesa Domnitoare!

Pentru întâia oară Principesa stătea alături de Domni' tor, pe tron ; pe speteaza acestuia se săpase iniţialele sale, care rămase mai târziu fără a fi schimbate şi Principesei Elisabeta. Doi ani de pribegie o îndepărtase de cei care atunci o priveau cu respect şi iubire adevărată, şi mulţi dim tre bunii prieteni abia aşteptase prilejul s’o vadă acolo unde îi era locul, ales de destin.

Felicitările acelui început de an fură mai toate inspirate de venirea Principesei, iar versurile fură dedicate perechei princiare ca un omagiu adus suveranităţii lor nedespărţite.

De pretutindeni veneau felicitări şi urări pentru viitorul lor, întreg poporul se bucura că Principesa Domnitoare serba noul an în ţara sa. Mai primiră poezii din partea co' loniei române din Constantinopole, din iniţativa lui Co' stache Negri, din partea studenţilor dela Paris, a germani' lor şi israeliţilor din Bucureşti, şi a studenţilor din Iaşi.

In acea zi Principesa însăşi era fericită. Cât de trist tre' cuse începutul anului 1862 între străini, departe de tot ced era drag ! Acum soarta o răsfăţa, dândud mai multe decât dorise vreodată în modestia ei ; viaţa sbuciumată alături de soţ n’o înspăimânta, iar energia desfăşurată cu atât de ui' mitoare perspectve, îi aducea nădejdii noi într un viitor, totuşi nesigur şi umbrit de ambiţia nestăpânită a Măriei Obrenovici.

Era mulţumită că la acest început de an, se afla încon' jurată de fraţi şi rude iubite şi că putea fi aproape de SU' fletul mamei sale, cu toate că iama grea nud îngăduia s o vadă atât de des precum ar fi dorit. Schimbau însă deseori scrisori între ele, aduse de fraţi sau prieteni, cari acum tră' iau la Bucureşti.

In ziua de 2 Ianuarie, după serbarea dată la Palat, Prin' 151

cipesa primi în odăile -sale pe cele mai de seamă Doamne din societatea bucureşteană, cari se grăbiră să nu piardă prilejul şi deosebita cinste să stea mai mult de vorbă cu Doamna ţării, aceleaşi femei cari în anul ce trecuse boicotase Pala­ tul şi petrecerile lui, găsindu-1 un loc de ocară şi ruşine.

Tot în această lună, Ianuarie 1863, Elena Cusa primi de peste hotare un semn de admiraţie şi dragoste. Ida Vegezxi Ruscala, fiica filorornânului deputat din parlamentul italian, dedică „Elenei Doamna'1, legenda sa scrisă în ver­ suri „Baba Dochia11, tipărită în Revista Contimporană din Turin, legendă inspirată din istoria poporului român. „Domnişoară Ida Vege%zi Ruscala1’. îi răspunse atunci Elena Cuz;a, „nu voi'întârzia să vă mulţumesc în numele' Domnitorului şi în numele meu chiar, pentru cartea ce ne-aţi trimes-o şi pe care aţi binevoit a mi-o dedica. A vă spune, Domnişoară, că am citit această frumoasă lucrare cu un viu interes, nu ar fi îndestul; am citit-o cu adâncă recunoştinţă. Isvoarele din anale, pe cari le-aţi povestit şi desvoltat sub o formă atât de mişcătoare, sunt din acele cari onorează mai mult ţara noastră în acest trecut plin de lupte uriaşe, cari au scăpat naţionalitatea română. Mamele noastre au fost demne de străbunii noştri. Nu cunosc nimic mai eroic decât pe muma lui Ştefan-cel-Mare, Doamna Elena, care înecă strigătul inimei sale, ca să recheme la da­ torie către patrie pe acel Domnitor care deveni mai târziu mândria noastră. Sufletul bătrânei Italii se poate inspira dela aceste suflete generoase. D-ta, Domnişoară, demnă, fiică a unui om care are atâtea drepturi la recunoştinţa Ro­ mânilor, încearcă să arăţi compatrioţilor Dumitale, trecutul acestei mici naţiuni surori. Nimic nu va fi mai bine venit spre a explica conservarea noastră în mijlocul atâtor încer­ cări şipefericiri, pentru a ne atrage simpatia atât de folosi­ toare a Italiei. Iţi mulţumesc dar şi primeşte cu expresiunea -viei mele recunoştinţe aceea a sentimentelor mele celor mai bune: pentru părintele D-tale şi pentru D-ta11.

5

132

I

Ia^tă cum Principesa Elena ştiu să mulţumească şi să atragă simpatia străină de peste hotare, într’un timp când soţul său avea mare nevoie de ea. Acelaş lucru mai făcuse cât stătuse departe de ţară, aţâţând interesul celor mai de seamă oameni ai Franţei, cu cari întâmplător se întâlnise : St. Hilaire, Edgar Quinet, St. Marc-Girardin şi alţii, cari ajunseră în urmă, buni prieteni ai României. Cât se aflase departe, luptase pentru cunoaşterea ţârei sale cu răceala in­ telectualilor străini; aflată în ţară, întrebuinţa ca Doamnă toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână pentru a uşura sarcina Domnitorului.

Cu venirea iernei,. începură şi Bucureştenii să se pre- . gătească pentru obişnuitele petreceri. Cei din înalta socie­ tate se îngrijeau de îmbrăcămintea soţiilor, poruncindu-le la casele unde-şi lucra şi Principesa Domnitoare, din străi­ nătate sau din ţară. Se aşteptau să fie chemaţi la petrece­ rile şi balurile Palatului, de unde nu ar fi vrut să lipsească nici unul. Parcă se întorceau vremurile de strălucire dela curtea lui Mihaii Sturza sau Grigore Ghica pentru Moldo­ veni, iar Muntenii cari ponegrise până atunci obiceiurile Palatului, se mândreau acum de micile atenţii ale Principi­ lor Domnitori, povestind cum luau parte alături de ei în hora ce se încingea întotdeauna la sfârşitul serbărilor celor mai de seamă. Abia acum îşi dădu şi Principele seama de înrâurirea binefăcătoare a Elenei şi de cât folos i-ar fi pu4 tut fi dela început, în loc să pribegească prin ţări străine. întâiul bal dat în Palat sub grija Principesei Domnitoare, isbuti peste aşteptările celor de faţă şi le lăsă o bună părere despre uimitoarea personalitate a celei care fusese până atunci atât de necunoscută.

A doua zi după această primire, Principesa ^vizită din nou Abilul Elena; acolo avu mulţumirea să vadă^pe ejeve lucrând costumele cerute de ea, dintr'o pânză dăruită de nida sa, Maria Catargi, şi care pânză fusese ţesută în ţara Numaidecât Principesa se şi gândi să sprijine mica indu133

strie româneasca de pe la mănăstiri, poruncind pentru mai multe şcoli pânză de uniforme. Cercetă apoi noua clădire a Azilului, pe ale cărui liste de subscripţie erau iscăliţi pana şi muncitorii manuali .întovărăşită de Zulnia Sturza fâcu în acelaş timp o vizită inimoasei sale colaboratoare Ana Davila, spre a-i mulţumi cu toată dragostea şi recunoştinţa ce i'O purta pentru râvna pusă pentru izbânda operei lor comune. „Dacă anumite fiinţe ar putea bănui”, îi scrise Princip pesa Elena mai târziu „cât de simpatică este mila şi cât de mult apropie inimile cele bune, lumea ar fi cu mult mai generoasa .

La două zile după aceasta, ea luă parte la slujba reli­ gioasa făcută cu prijejul serbării Fundaţiei Spitalului- Col' ţea, în amintirea mărinimoşilor fondatori. Atunci mai avu mulţumirea să vadă că una din dorinţele sale arătată la cea din urmă cercetare ce o făcuse fusese pe dea'ntregul înde' plinită. Theodor Aman reproduse după o veche frescă din biserica Colţei trăsăturile întmeietorului Spitalului, zugră' vind portretul Marelui Spătar Mihail Cantacuzino de pe la 1717. După dorinţa Principesei Elena acest portret fu aşezat, întocmai ca şi portretul lui Filaret lî, la sfinţirea Azilului Elena, în faţa altarului la locul de cinste şi re' cunoştinţă. In acelaş timp Theodor Aman mai lucra şi la portretul Domnitorului Mihail Racoviţă după originalul găsit în oraşul Roman. Cu acelaş prilej el rugă pe Doamna Elena Cuza să-i dea voe să-i facă portretul pentru Azilul Elena, ceeace aceasta primi cu mare bucurie. Acelaş artist mai pictă apoi, după imboldul dat de Principesă, şi pe ma' rea donatoare a Azilului, Maria Marsil, precum şi pe aceea care punea atâta suflet pentru înfăptuirea lui, Anica Davila.

Nu trecuse o săptămână încheiată dela întâiul bal şi ‘ Domnitorul o mai rugă să prezideze un altul, dat de el la Teatrul Naţional, în cinstea tuturor districtelor din ţară. *

134

7

In îmbrăcămintea albă de gas şi dantelă, prinsă în buchete de camelii albe, figura sa de o paliditate caracteris­ tică,. mărită prin desele vegheri şi nelinişti, se topea parcă în negrul lucitor al părului bogat, strâns după moda împă­ rătesei Franţei, Eugenie, purtând acele flori, ce-i erau şi ei dragi, şi cari înfăţişau atunci o epocă de romantism. Deşi Principesa Cusa nu era frumoasă, ea plăcea prin mişcările armonioase, prin portul mândru al capului, prin frumu­ seţea înţelegătoare a ochilor şi prin toată acea atmosferă' de apropiată familiaritate, care atrăgea fără a ştirbi cu ni­ mic din stima pe care ţi-o deştepta. Puţina timiditate, care mai trăia ca o uşoară amintire a copilăriei, nu era lipsită de farmec, care îi îndulcea tonul, făcându-1 duios" şi mân­ gâietor.

Prea multele griji, sfârşiră s’o slăbească peste măsură, pentru care lucru, însuşi Domnitorul o rugă să lase cel puţin una din silele de audienţă, aceea de Joi, ca să se mai poată linişti.

La 3 Martie din acel an, Principesa Elena mai luă parte şi la manevrele misei oştiri din garnisoana Bucureşti, înto­ vărăşind pe Alexandru Cusa. Domnitorul plecase mai îna­ inte, iar Principesa însoţită de prima doamnă de onoare, Zulnia Stursa, pomi într’o caleaşcă deschisă, întovărăşită de un escadron de jandarmi, de un căpitan şi un colonel.

Ea trecu în fuga telegarilor pe drumul Ploeştilor spre Băneasa, unde avea să se desfăşoare demonstraţia şi unde o ’ aştepta şi Principele cu un mare număr de ofiţeri. * Fără a da prea multă atenţie vorbelor Zulniei Stursa, Elena Cusa, privind peste câmpul deschis, sorbea din plin mireasma proaspătă a ierburilor de primăvară, care îi aducea aminte de primăverile dela Soleşti. Fiind si de Dumi­ nică, sute de trăsuri şi numeroşi călăreţi sau trecători^ se înşirau dealungul drumului, dornici să fie faţă şi ei la întâile încercări de manevră ale micei armate româneşti, ce înce-

135

puse abia sâ se înfiripeze sub atenta îngrijire a Principelui Domnitor. Şi când Principele întrun avânt de însufleţire pentru viitorul deschis al acestei oştiri le spuse vorbe de încurajare la împărţirea stindardelor, uralele mulţimei, ce ascultase în reculegere cuvintele lui, se înalţară în văzduh, împrăştr induce peste toată câmpia Bănesei.

Principesa nu stătuse degeaba în timp ce Domnitorul cercetase pe iubiţii săi soldaţi ; ea cercetă în deaproape starea serviciului de ambulanţă, căutând toate coletele, brancardele şi trăsurile cu paturi pentru răniţi, făcând ob' servaţii înţelepte şi folositoare şi făgăduind ajutoare.

Gândindu-'se la pregătirea unui corp ales de infirmieri cari să'şi dea seama la timp de nevoie de îndatoririle ce im trau în sarcina lor ,ea schiţă încă din întâile timpuri de îm chegare a oştirii, planul unei Cruci Roşii pentru ţara româ' nească, însufleţind pe ceilalţi prin aflarea ei în fruntea acestor înjghebări şi mulţumind astfel pe Domnitor prin ajutorul ce yl dădea.

Dar activitatea neobosită a Principesei Domnitoare, cu< prinse în raza sa de ocrotire şi pe străinii aflaţi şi statorni' ciţi pe pământul românesc. Ea vizită în acest scop „Institm ţiunea Sf. Marii pentru cultură” ,supraveghiată de femeile germane şi sub patronajul reprezentantului Austriei, Ba' ronul Eder.

La 13 Martie 1863, Principesa Elena puse deasemeni piatra fundamentală a bisericei comunităţii evanghelice re"* formate, unde i se făcu o primire însufleţită de către toţi străinii aflaţi în Capitală, unguri şi germani. Pastorul Koos îi mulţumi în limba română, iar principesa Cuza, răspum zând în limba germană, vorbi astfel Baronului Eder : „Mă simt fericită că sunt chemată a pune piatra funda' mentală a unei biserici închinată lui Dumnezeu de comU' nitatea evanghelică reformată. Văd în totdeauna cu o pro* fundă mulţumire înmulţindu'se pe pământul României nu' 136

(

mărul institutelor cari pot aduce acelor ce sufăr mângâiere şi ajutoare1'.

La începutul lui Aprilie trimise Doamnelor clin societar tea românească o scrisoare deschisă, cu scopul să le facă să dea mai mult pentru a isprăvi Azilul Elena, căruia îi lipseau fondurile trebuincioase. ,vLa toate naţiile oamenii sunt aceia ce femeile au voit să fie. Ele sunt mume şi soaţe. Naţiile-cu mari virtuţi pe cari le admiră, istoria sunt fapta femeilor ce se află la înălţimea marei lor misiuni pe pământ. Naţia română ea însăşi este supusă acestei-voinţe divine. Ea va fi în viitor ceeace v femeile române vor voi să fie ,să nu ne îndoim. Ele sunt chemate, ca mame, înainte de alţii, de a lucra pentru eresterea un£i generaţii în viitorul apropiat. Numai când toate femeile române vor fi convinse de acest viitor, din această Si, viitorul României este chezăşuit. Eu una am încrederea că mumele române au şi convingerea marilor foloase din o asemenea lucrare a lor, au şi tot ce trebue pentru a realiza o asemenea credinţă. Unele din nenumăratele datorii ce. constituesc frumoasa misie a femeilor, sunt acele filantro- . pice şi pioase, despre cari femeile române au dat totdeauna dovezile cele mai vii. Azilul Elena fundat prin ajutorul Ro­ mânilor binevoitori, azil al copilăriei nefericite, este înainte, de toate recomandat ca el să devină fapta lor. Cunosc gin­ găşia inimei domniilor voastre prea mult, şi-mi fac plăce­ rea a-mi pune asupră-i prea multă speranţă, ca să vă re­ comand cu încredere acest Azil al nefericitelor mlădiţe ve­ nite la soarele vieţii sfiicioase, tremurânde ,părăsite şi su­ râzând mumelor române şi lui D-zeu, singurul lor pro­ tector1'7 Această scrisoare plină de atâta înţelepciune, gingăşie şi mărinimie ar fi îndeajuns pentru a ne face o idee de per> sonalitatea şi ideile Doamnei' Elena Cuza. Dacă toate fe­ meile române din vremea sa ar fi înţeles aşa cum trebuia pe Doamna lor, intrigile şi clevetirile de tot soiul nu ar fi 137

acoperit cu atâta nerecunoştinţa, mulţi ani în urmă, aceasta aleasa figură din istoria ţării româneşti. Personali' tatea sa rămasă atât de umbrită în amintirea contimpora' nilor, datorită întâmplărilor ce urmară, ar fi strălucit mai viu dealungul veacurilor, ca un simbol de purificare morală şi creştinească.

Deocamdată, scrisoarea domnească stimulă bunătatea Doamnelor Române şi Abilul îşi putu urma ridicarea adâpostului dorit. In răstimp, un grup de artişti conduşi de ' soţii Pascali şi O. Demetriade cerură şi ei învoirea mi­ nistrului să dea o reprezentaţie în folosul Azilului, sub motiv că : „Pătrunşi ca toţi Românii de entuziasm pentru înfiin­ ţarea Azilului de orfani sub patronarea Doamnei Români­ lor, ştiind că toţi au cunoscut ca o datorie sacră de a con­ cura la susţinerea acestei mari şi sublime instituţiuni, era peste putinţă ca noi artiştii şi copiii acestei Românii, care deschide porţile sale unui Azil de orfani, era peste putinţa zicem, să stăm de o parte şi să nu venim şi noi şi să depu. nem obolul-săracului”.

In vederea prefacerilor Ce avea de gând să încerce, Alexandru Cuza se- hotărî să facă mai înainte o călătorie prin toată Moldova, pentru a-şi da seama de starea spiritu­ lui supuşilor săi. Cu acest prilej plecă şi Principesa spre Solesti. ~ ' Domnitorii ieşiră din Bucureşti în dimineaţa zilei de 29 Martie şi ajungând seara la Broşteni, trase la bunul lor cunoscut şi prieten Zapa, care dăduse Principesei mare ajutor pentru ridicarea Azilului Elena. In tot drumul 6pre Galaţi fură mult aclamaţi, primiţi cu arcuri de triumf pe la toate răspântiile drumurilor, poporul pur­ tând dragoste şi încredere nemărginită în aleşii ţărei. Ei făcură Sf. Sărbători ale Paştelui cu Sultana Cuza la Ga­ laţi şi fură înconjuraţi de o mare mulţime de norod în biserica Ovideniei, unde ascultară Sfânta Slujbă.

3

138

Chiar în cea dintâi si de Paşte, Principesa Elena vizită orfelinatul oraşului înfiinţat de Elena Ghica în anul 1860.

Când Principesa ajunse apoi la Iaşi, îşi aminti de acest op felinat şi scrise prefectului de Covurlui : „O datorie creştineasca mâ îndeamnă a atrage luarea aminte a D'voastră asupra unui aşezământ ce se recomanda prin caracterul sau de binefacere şi de folos public, şi care îmi inspira interesul cel mai viu. Oraşul Galaţi posedă un aşezământ ce adună în sanu'i tinerele copile orfane şi le dă creştere şi învăţătură foarte mulţumitoare. întemeiat acum trei ani, acel orfelinat ce se găseşte sub neadormită îngrh jire şi sub administraţia înţeleaptă a Doamnei Ghica, a produs fericite rezultate şi eu însumi âm avut adânca inul' ţumire a mă convinge de curând de buna direcţie dată a' celui institut nepreţuit. Cu toate acestea, orfelinatul se sus' ţine cu nişte mijloace slabe, izvorîte din subscrieri de bună' voie. Dela fundarea lui, abia 20 copile au putut fi primite în sânul său, deşi multe altele sunt recomandate din toate părţile Moldovei. Este operă de binefacere a veni în aju' torul Orfelinatului, spre a4 pune în stare de a'şi îndeplini misiunea sa folositoare omenirii şi pentru aceasta, Domnule Prefect, îmi place a mă adresa la zelul inteligent şi la sim' ţimintele D'V. de binefacere. Va fi un lucru vrednic pentru toţi acei cari vor voi a lua parte la o asemenea faptă bună, contribuind a feri copilele sărace de mizeria şi de pericolele în care ar cădea dacă ar fi părăsite fără ajutor şi fără pri' veghere. Să căutăm a le pune pe cale de a deveni mame bune de familie, gospodine înţelepte şi astfel vom face un serviciu' ţării noastre. Vă invit, Domnule Prefect, a reco' manda cu căldură orfelinatul din Galaţi persoanelor din districtul ce se află sub administraţia D'V. Spre acest sfârşit am poruncit să vi se trimeată o mică broşură, care cuprinde toate lămuririle trebuincioase despre organizarea unui Orfe' linat. Sunt încredinţată că întro ţară ca a noastră, unde domnesc simţiminteie creştineşti de omenie şi de iubirea * 139

sărmanilor, nu este nici un om sau mamă de familie care sa nu se grăbească a se înscrie cu suma neînsemnată ce li se cere pe alăturată listă de subscripţie, şi rămân cu deplină încredere, D4e Prefect, în zelul ce veţi depune la.îndept nirea actului de mare binefacere la care ne place a vă asocia . , Câtă deosebire de ton şi ţinută domnească între aceasta scrisoare şi între vechile scrisori trimese mamei sale la în' ceputul domniei, în care tremura teama că nu va fi pe placul compatrioatelor, cerând Ca ţineai Rosetti să se roage pentru izbânda sa !.., Câtă energie în rostirea unei po' runci sub formă de rugăminte, trăsătură specific femenină, dar cu tot atâta domnească înfăţişare ca si la cel ma; în' cercat suveran.

Ajungând la Iaşi, Principesa, îngrijată de sănătatea Prin' cipelui scuturat din nou de friguri, îl opri din călătorie până la deplina lui însănătoşire. Odată plecat din nou, Principesa rămase la Iaşi cu dorinţa să se repeadă în lipsa lui până la Ruginoasa. In scurtul timp cât lipsi Alexandru Cuza în călătoria din nordul Moldovei, Principesa vizita înainte de plecare Şcoala normală de fete, mulţumind apoi printrio scrisoare Directoarei, Olimpia Gross, pentru buna întreţinere : „Dv. vă vom datori peste câtva timp o pepinieră de tinere institutoare de cari avem simţită nevoie”.

Domnitorul se întoarse vesel dintr’o călătorie în care se pătrunsese de dragostea poporului şi aşteptă pe Doamra să sosească dela Ruginoasa, -pentru a lua drumul Soleştilor.

Nu se schimbase nimic d n plaiurile întinse şi bogate ale Moldovei, dar ei păreau desrădăcinaţi din liniştea lor, din locurile atât de bine cunoscute. Grijile domniei le încreţise frunţile, iar amărăciunile de tot soiul le împrăştiase iluziile. Se simţeau cu mult mai bătrâni pe drumurile atât . de iubite ale pământului moldovenesc decât în Palatul din Bucureşti, unde nu era amintirea anilor trecuţi să le ferece 3

9

140

0

3

9

■'

sufletele la fiecare pas. Erau acum doi oameni străini, fără libertate, purtând pe deasupra fericirii lor, grijile statului şi ale supuşilor. Datoriile domneşti care-i aşteptau la întoarcere, le întunecau gingăşia simţfmintelor, ce treceau în fugă prin sufletele lor, speriate de aceeaşi grea povară dată de soartă şi fiecare se simţea robul unor hotărîri mai presus de voinţa sa.

Mare fu bucuria Catincăi Rosetti când îi văzu venind pe amândoi ; de mult nu i se mai întâmplase aceasta şi, deşi ştia că *nu le place să fie sărbătoriţi, ea trezii o adevărată însufleţire între săteni, cari alergară să se închine Domni' torului lor.

Dela Soleşti se întoarseră din nou la Iaşi, unde stăţură . până la 11 Mai, când luară din nou drumul spre Capitala tării.

Principesa îşi duse mai departe activitatea luând parte la serbările de sfârşit de an şi vizita, din nou Abilul Elena, nerăbdătoare sad vadă odată sfârşit. Pentru a sprijini pe tinerii scriitorii români, convinse pe Principe să înfiinţeze un mare premiu de o mie de lei, care să-i poarte numele, în amintirea domniei lui. In ziua de 14 Iulie se şi tipăriră condiţiile de premiere: se ceru pentru început traducere în versuri din Eneida lui Virgil.

In mijlocul tuturor acestor preocupări şi stăruinţe duse în interesul şi spre binele ţării, Principesa Domnitoare trebuia să împărtăşească şi grijile soţului care avea de luptat nu numai cu duşmanii de peste graniţe, ci şi cu cei dinăuntru. Aceştia tulburau domnia, ameninţând prefacerile de aşezare ale ţării pe cari Domnul le făcea cu oamenii dela gu­ vern ; de multe ori între cei mai înverşunaţi protivnici el găsea pe bunii colaboratori şi prieteni de altădată.

Cât de grele şi triste fură apoi ceasurile ce le trăiră amândoi, în preajma nopţii fatale, în care Polonezii, neam obidit precum fusese nu de mult al lor, cerându-şi dreptar rile unei vieţi naţionale în cuprinsul unui stat liber, ca mai 9

i

141

toate neamurile din acea epocă, încercară, trecând pe pa* mântui românesc ,să pătrundă înarmaţi în propria ţară, ca s’o apere împotriva impilatorilor. Duşmanii Domnitorului stăteau însă la pândă ca săd găsească vină faţă de marile puteri şi libera trecere, pe care Alexandru Cuza, după im' boldul inimei şi stăruinţa Principesei Elena, prietenă a ^ celui popor, ar fi fost gata s’o încuviinţeze în taină, fu dată pe faţă străinilor interesaţi, de către unii dintre verii apny piaţi ai Principesei, Mitiţă Sturza. Acesta nu numai că avea idei protivnice vărului său prin alianţă, în politica ţării, dar era şi duşmanul, lui personal şi nimic nu Fa în® cat toată viaţa. Din această pricină pentru liniştirea corn sulilor străini ajunşi ameninţători faţă de o eventuală îngă duire a răsculaţilor, fcrebuiră să fie luate măsuri aspre înr potriva Polonezilor, cari trecuse totuşi pe pământul romă' nesc. In interesul superior al statului român, Polonezii tre' buiră să fie jertfiţi, pentru a nu se mai naşte şi altă cioc' nire diplomatică ca aceea cu vaporul cu arme găsit în por' tul Galaţi.

In ajunul nenorocitei lupte dela Constangalia, împotriva acestor .Polonezi înarmaţi pentru alţi duşmani decât fraţii lor de suferinţe, Principesa Elena, însoţită de soţia mini7 strului de instrucţie, Odobescu, se hotărî să ia parte la ser barea de sfârşit de an la mai multe şcoli din Bucureşti. Cu acest prilej, Ion Strat, membru în Consiliul superior al In' strucţiei publice, îi vorbi : „Consiliul, mândru de însemnătatea sa, nu speră atât dela slabele sale puteri pentru a putea ajunge la acest scop măreţ, de a pune instrucţiunea fetelor în ţara noastră b nivelul la care au ajuns în alte ţări civilizate, pe cât spera dela binevoitorul şi energicul concurs al Măriei Voastre, care va face mai mult şi mai bine decât toate silinţele noa' stre. Măria Voastră aţi patronat şcoalele de fete din Mol' dova şi ele au înflorit, au prosperat sub acest august patroj nagiu. Azi corpul profesoral întreg şi cu el ţara întreaga 142

au fost pătrunşi de bucurie aflând că Măria Voastră, după propunerea actualului domn ministru de culte; aţi avut gra' ţiozitatea de a întinde acest patronagiu peste toate şcoalele din România. Sub auspiciile Măriei Voastre, aceste instb tuţiuni se vor înmulţi, vor prospera- şi Istoria va înscrie cu • litere de aur numele Doamnei Elena, care a luat iniţiativa acestei nobile misiuni”.

Ca niciodată, Elena Cuza era preocupată de gânduri străine de ceea ce i se vorbea. O mare linişte urmă, în aştept tarea cuvântului Doamnei care răspundea întotdeauna ce' lor de faţă. Dar gândul ced avea mereu la sărmanii Polo' nezi pe cared vedea însângeraţi în luptă, precum şi la bravii ostaşi români trimeşi la un măcel frăţesc, îi opri orice avânt la vorbă şi pentru întâia oară emoţia o învinse în public, lacrimile o podidiră şi trebui să se retragă şi să trimeată în scris răspunsul său. Ministrul Cultelor citi apoi acest răspuns : „Fiţi siguri că nu voi lipsi a răspunde la acest apei şi a contribui din toate puterile mele la progresarea acestui în' văţământ şi la încurajarea talentului”.

Chiar în acea noapte, cei patru sute de Polonezi cura' ' gioşi fură bătuţi, dezarmaţi şi făcuţi prizonierii statului român.

Elena Cuza nu mai putu rămâne în Bucureşti şi plecă să'şi ascundă mâhnirea la Ruginoasa, unde era sigură că va găsi puţină linişte şi uitare. Acolo chemă şi pe Catinca Rosetti să împartă cu ea camera de culcare, celelalte fiind toate în prefacere, „In ceeace mă priveşte, dragă mamă”, — scria ea mai departe, — „sunt sănătoasă şi sunt cu totul fericită, că mă găsesc la ţară, departe de ostenelile şi plictiselile dela Bu' cureşti”.

Pribegii polonezi, dezarmaţi în urma luptei dela Con' ... | stangalia, fură bine trataţi din porunca Domnitorului, tri' measă prefectului de Tutova : :

143

„îndată ce Polonezii au depus armele, nu trebue să mai fie trataţi ca adversari, ci cu toată îngrijireaTşi ospitalitatea, căci au fost conduşi numai prin ademenire la o nenorocita încălcare asupra drepturilor noastre”.

Când plecară din ţară, Polonezii mulţumiră prin comam dantul lor, de buna găzduire primită în. urma acestei po' rund, care însă nu aduse puţine nemulţumiri din partea celor care pândeau, Principelui Domnitor.

Suferind de astmă şi boala fiind în creştere, Alexandru • Cusa simţi nevoia să plece la Ems pentru ca să-şi ducă mai departe cura întreruptă de când fusese ales Domnitor şi se hotărî să ia cu el pe Iordache Lambrino şi pe Pisoschi, aghiotantul său.

Principesa Elena rămase la Ruginoasa, să urmărească de aproape prefacerea palatului ajutată de fratele său Co' stache. Acolo află ea, tot prin anonime, de naşterea fiului lui Alexandru şi al Măriei Obrenovici.

In singurătatea căutată în care se afla dela plecarea so/ ţului, departe de tot ce era primă şi batjocură, înţelese Elena Cusa că trecea printr’un impas greu şi neobişnuit în lumea unde se născuse şi crescuse. Un copil al soţului, -străin de ea şi de dragostea ei, putea fi oricând un măr de neînţelegere şi chiar cje despărţire hotărîtă între amândoi.

De altfel, se părea că toate vrăjile rele se unise să desfaca o căsătorie ţinută prin neînfrânata sa voinţă. Să înlăture copilul, nu ar fi putut ributi niciodată, căci cunoştea pe Alexandru şi-l ştia în stare de orice ca să-şi .apere bunul pe care-1 dorise atâta vreme.

Ce trebuia să facă? Să se lipsească de tot în folosul celor cari o umilise ? Să plece din ţară pentru totdeauna ?

Sau să vadă ce hotărăşte soţul, care n’o lăsase să înţeleagă prin nimic la plecare că viaţa ei putea ajunge dintrio clipa în alta din nou tulbure ?

Desnădejdea Principesei nu fu împărtăşită de mama sa, care de altfel cunoştea mai de mult acest fapt; în ceea ce 144

privea plecarea din ţară, o găsi cu totul ne la locul ei, căci nu se putea juca, din pricina neînţelegerilor dintre ei cu starea de Principesă ^Domnitoare. Nici Principele şi n ci poporul nu hotărîse îndepărtarea ei; răbdarea şi activitatea folositoare ţării, erau singurele mijloace de u.tare şi împăcare.

Energica mama ştiu să îmboldească şi amorul propriu al fiicei sale, insuflând u-i ideea care de altminterea părea cea adevărată, că acest copil venit după sosirea ei în ţară fu­ sese singurul mijloc ce-i mai rămăsese Măriei Obrenovici ca să triumfe în marea-i dorinţă de răzbunare.

Fie că cuminţenia mamei o întări, fie că propria ei con­ ştiinţă o hotărî să respecte dorinţa oamenilor de bine din ţară, Elena Cuza sfârşi prin a se resemna şi de această dată.

Nu era timpul să se grăbească săracă un pas greşit, iubind binele ţării şi poate şi pe soţul necredincios. îşi prelungi însă, cât putu mai mult şederea la Ruginoasa şi plecă spre Bucureşti abia pe la jumătatea lui Septembrie.

Dădu cu acel prilej pe la Scheea, unde-şi revăzu o parte dintre mătuşi şi verii cu cari copilărise, căutând ca prinvorba sa împăciuitoare să şteargă, pe cât se putea, duşmă­ nia ce se născuse între familia Sturza şi Domnitor de când Mitiţă Sturza fusese înlăturat din postul de secretar al lui.

Dar nu stătu la Scheea, decât timpul să ia masa de prânz şi plecă mai departe, tot incognito, aşa prechm ceruse singură mai înainte să se îndepărteze de Ruginoasa.

Folosindu-se de prilejul plecărei unuia dintre nepoţi, Gheorghe Rosetti, fiul lui Constantin,^ spre a-şi- isprăvi în­ văţătura în Franţa, se hotărî să-l ducă chiar ea, jpentru a cerceta şi pe ceilalţi copii aflaţi la Paris şi de a căror edu­ caţie se îngrijea.

Catinca Rosetti se sperie de această neaşteptată plecate şi teama că va rămâne în străinătate o făcu să se amestece. „Dragă mamă”, — ii răspunse atunci Principesa, „profit de întoarcerea lui Constantin pentru a-ţi da câteva 145

,

1 amănunte asupra micei călătorii pe care vreau s’o fac la Paris. Plec Joia viitoare pe drumul Craiovei. Drumul meu, până la frontiera Austriei, va trece prin Valachia mica, o ţară minunată, pe care doream de mult s’o cunosc. Socm tesc că voiu pleca cu trenul care mă va duce în două de la Paris, unde nu voiu sta mai mult decât timpul necesar pentru a<mi termina micile mele treburi. Nu vreau nici eu să stau departe de ai mei . şi, mai ales, de tine, scumpă mamă a cărei dragoste, atât de statornică, este mângâierea mea cea mai dulce. Nu fii deci întristată, de o despărţire care nu va fi de prea lungă durată şi pe care voiu încerca s’o scurtez prin veştile ce vi le voiu trimete cât mai des”.

Principesa plecă întovărăşită de fratele ei Theodor şi până la Timişoara, de aghiotantul Principelui, Colonelul Pisoschi. In drumul său ;se opri câteva ore la Leordeni, moşia lui Niculae Creţulescu, de unde împreună cu a' cesta şi cu soţia lui vizită pe Doamnele Golescu şi Raco' viţă, mama şi bunica Anei Davila, la moşia lor Goleşti.

Dela Goleşti porniră spre Curtea de Argeş, unde Prim "cipesa voia să vadă vechea mănăstire a lui Neagoe Ba' sarab. Acolo stătu aproape trei ore să privească şi să se minuneze de sculpturile şi podoabele minunatei biserici, pictura şi tot ceu vorbea de trecut, neîndurându'se sa se despartă de ea, deşi timpul îi era măsurat şi noaptea se grăbea să vină.

Porni dela Episcopie destul de târziu, spre a ajunge în goana cailor la Piteşti, unde era aşteptată cu mare ne' răbdare de numeros norod şi de autorităţile locului. încă de pe la amiază se strânsese populaţia satelor pe tot lungul drumului spre Piteşti ca s’o întâmpine ,cu urate ' şi flori. Pâlcuri, pâlcuri de băieţi şi fete, îmbrăcaţi în frm moaşele lor costume, în aruncau în caleaşcă flori,- ţinâm du'se după ea până o pierdeau din ochi.

Până la graniţă Principesa fu primită cu aceiaşi mare în' 146

sufleţire de populaţia Valahiei mici, cared aduse daruri şi poadoabe vechi spre amintire. „Buna mea mama”, — scria Principesa, îndată ce ajunse la Paris, — „mă folosesc de puţina libertate ce o am acum, pe care mbo lasă numeroasele treburi ce le am aci, pentru a-ţi da ştiri despre mine. Călătoria mea în Valachia mică, a fost pretutindeni motiv de călduroase demonstraţii din partea populaţiei : mărturiile numeroase de bunăvoinţă faţă de mine pe cari le-am primit, m’au mişcat foarte mult, deşi m’au obosit peste măsură. Totuşi am fost sănătoasă In tot timpul călătoriei mele”...

Cum Principesa dorea să fie lăsată liniştită la Paris şi să nu fie îndatorată'să primească pe cei ce ar fi dorit s’o vadă, rugă pe cei de^acasă să nu spună nimănui unde locueşte, cu atât mai mult cu cât starea ei ar fi atras şi alte atenţii ale ţârei protectoare unde se afla, iar scrisorile săd fie trimise pe numele de fată : Helene Rosetti, rue Rivoli 172.

Printre puţinele vizite pe cari le făcu, cele dintâi fură la prietenii din timpul şederei sale la Paris, familia lui Ion Alecsandri şi Principesa Czartoryski, unde duse şi salutul Principelui, prieten cauzei poloneze.

Cei rămaşi în ţară îi duceau dorul : „Sunteţi cu adevărat fericiţi”, — scria atunci Baligot din Bucureşti, — „de a avea în fiecare zi pe buna şi minu" nata Principesă. Cât este de pustiu Palatul fără ea ! Cât de lungi ne par serile ! Şi cum fiecare dintre noi dorim îm toarcerea Alteţei Sale Domnitoare”.

Principesa însă iubea mult Capitala Franţei şi se simţea mulţumită, departe de grijile şi tulburările din Palatul dom" nesc* din Bucurşti. Revederea copiilor, pe de altă parte, cared împărtăşiră din prisos dragostea sinceră şi nevino" vată, privind'O ca pe adevărata lor mamă, o făcu să-şi pre* lungească şederea între ei. „Am regăsit copiii, dragă mamă, cari văzându^mă între ei, au simţit cea mai mare bucurie ; îţi mărturisesc ca am 147

fost atinsă până la lacrimi văzând dragostea sinceră şi ci? rată a inimilor lor mici, încât mă voiu. despărţi greu de ei".

Principesa rămase la Paris, împreună cu fratele său, Theodor, până la sfârşitul lunei Noembrie, când plecară spre ţară, trecând prin Viena şi Pesta, pentru a se îmbarca pe Dunăre. In ziua de 7 Decembrie 1863 se afla din nou în ţară, iar cu data de 21 scria la Soleşti : „Sunt mulţumită că m’am întors ; aceasta îmi uşurează mijloacele de a te vedea deşi poate te vei hotărî să vii tu la Bucureşti cu Mitică şi Aneta, dacă/ bine înţeles timpul nu se va strica... Trebue să-ţi mai spun că această iarnă va fi strălucitoare pentru Palat, unde dau patru mari serate şi un bal. Nu mă obosesc deloc până atunci, de cele mai deseori la orele 11 sunt în pat, ceea ce îmi va da puterea să îndur nopţile pe care le voiu pierde în timpul carna' valului”. Ţara trecea prin aceleaşi vremuri tulburi. In Octombrie se schimbase guvernul Creţulescu şi fusese înlocuit cu acel al lui Kogălniceanu. Proectul secularizării averilor mână' 'stireşti, primit cu mare bucurie în toată ţara, nemulţumise străinătatea, mai cu seamă pe Rusia şi Anglia, ce susţineau Turcia. Intrigile pescuitorilor de putere se înmulţeau la Constantinopole* dar Românii atraseră de partea lor pe Napoleon al IUdea, care recunoscu oficial dreptul lor sa nu lase mănăstirile româneşti pe mâna străinilor de ţara, aşa încât cu toată împotrivirea celor interesaţi, Alexandru Cuza putu aduce la îndeplinire primul act însemnat al Dom' niei Sale : secularizarea bunurilor mănăstireşti.

Lupta se dădea cu duşmanii pripăşiţi pe pământul rcx mânesc, unii, străini de nevoile ţării; la ei se mai adăogau şi nemulţumiţii care, cu tot patriotismul lor, tulburau spi' ritele şi le ţineau într’o neîntreruptă încordare. Domnito' rul mai nădăjduise ca după unirea recunoscută să poata aduce repede la îndeplinire reformele trebuincioase, în deo/ sebi cea agrară" şi cea electorală. Dar se înşelase, căci atât 148

elementele progresiste, cât şi cele reacţionare se apropiară între ele împotriva lui. In astfel de împrejurări, ideea lovi' turii de stat începu să se ivească nu numai în mintea Dom' nitorului, ci şi la cei mai apropiaţi sfetnici ai lui.

Toată nemulţumirea pornise împotriva, lui Alexandru Cuza, făcut răspunzător de toate abuzurile : liberalii se te' meau să nu schimbe regimul constituţional, conservatorilor le era teamă de pierderea părtinirilor ce le aveau. Votarea te' gii scularizării- averilor mănăstireşti, înmulţise duşmanii din Constantinopole, iar intrigile şi ameninţările de toate soiu' rile tulburau opinia publică română, ţinând'O mereu în fră' mântare.

Această atmosferă încărcată se mai limpezi puţin în Mai 1864, când conferinţa ambasadorilor din Constantinopole recunoscu în sfârşit, printrun protocol, secularizarea şi propunerile României de despăgubire.

După secularizarea averilor, Alexandru Cuza îşi luă ca reşedinţă de vară chiliile mânăstirei Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino. Prin această aşezare la Cotroceni, Principesa Elena putu să cerceteze mai deaproape insti' tuţia creată de ea, Azilul Elena.

Pe când Domnitorul se sbătea încă cu încurcăturile ced adusese ospitalitatea lui faţă de revoluţionarii polonezi ce se aflau în ţară, nevoind să'i gonească peste graniţe, mulţi dintre aceştia, întovărăşiţi de fraţi de suferinţă, unguri, greci şi sârbi, începură să mişte pe unii patrioţi români, nemulţumiţi cu starea lucrurilor din Principate ca să te în' tărească cauza prin articole primejdioase pentru liniştea ţării. Din această pricină, cenzura trebui, să se facă mai aspră, ba chiar să oprească ziare ca ,Romanul lui (T A. Rosetti, care fusese supranumit „Garibaldianul roman , măsuri ce neliniştiră spiritele din întreaga ţară. întreaga Peninsulă Balcanică, precum şi o bună parte din Italia, era împănată de aceşti revoluţionari ce vroiau sa răstoarne totul pentru ca să'şi atingă scopune lor. însuşi 149"

Alexandru Cuz;a încercase oarecare tratative cu revoluţia narii polonezii şi unguri, gândindu'se la câştigul ce l-ar fi avut România în privinţa Bucovinei şi autonomiei conaţio­ nalilor din Transilvania dacă aceştia izibuteau, dar, fiind di­ plomat, nu înţelesese totuşi să pună în primejdie pentru o întâmplare nesigura, starea ţării sale : „Am cea mai mare simpatie pentru cauz;a voastră", — spunea el emisarilor trimişi din partea revoluţionarilor, — „dar nu pot sămii periclitez; ţara pentru ea ; dacă m aş în voi să vă înarmaţi pe teritoriul meu, Ruşii ar fi îndreptă' ţiţi a ne privi ca duşmani...".

Dar nu numai în viaţa publică, ci şi în acea a Palatul lui tulburările se urmau cu aceiaşi îndârjire, fiind născute din intrigile celor care înconjurau din ce în ce mai mult pe Domnitor, mai toţi creaturi de ale Măriei Obrenovici.

- Aceasta începuse din nou să intre în Palat, fără nici o teamă că are să întâlnească pe Principesa Domnitoare, care nu mai îndrăsnea să dea prin odăile soţului în orice oră ar fi voit. Nici Principele nu mai venea prea des la Prim cipesă ,care rămânea singură cu cei câţiva prieteni ce-i mai avea sau cu fraţii care o vizitau. Oricât ar fi încercat sa ascundă de ochii lumii, purtarea soţului, stăruinţele şi da' rea în vileag ale Măriei Obrenovici nud putură lăsa cel puţin această linişte.

In curând se împrăştie svonul nemărginitei sale înga' duinţe osândită de toţi ca 6 lipsă de demnitate ;şi de amor propriu. Doamnele din societatea bucureşteană, cari nădaj' duise că prin venirea ei în ţară, se vor îndrepta şi mora' vurile Palatului, începură sb ocolească, înşelate în aştep' ţări, şi, multe dintre ele, îşi luară libertatea so ironiz;ez;e prin saloane.

Din această pricină, seratele şi balurile curţii, pregătite cu atâta grijă de Principesă, nu izbutiră în iarna aceea, , căci cei mai de seamă invitaţi lipsiră dinadins, făcând'O în acest fel să simtă dureroasa umilinţă, iz;vorîtă din convie' 150

ţuirea sub acelaş acoperământ cu prietena soţului. Femeile, mai cu seamă erau cele mai puţin îngăduitoare, căci priveau cele ce se întâmpla dela depărtare, prin prisma clevetirilor vrăjmaşe, fără a putea cântări, nepărtinitoare, ceea ce ar fi fost sau nu cu putinţă pentru Principesa Domnitoare.

Deşi Principele Cuza ajunse din ce în ce mai mult în puterea unor linguşitori, cărora puţin le păsa de soarta lui şi a ţării, Principesa rămase alături de el, suferind din pan tea celor ce o umileau în faţa tuturor, pentru a putea cum' păni prin aflarea ei în Palat, înrâurirea cea rea şi ameninţă' toare. De multe ori sfaturile ei şi ale fraţilor foloseau Dom' nitorului împotriva propriei lui slăbiciuni şi a încrederei nesupraveghiate în oameni de nimic, pentru care faima lui nu însemna mare lucru.

Pe de altă parte, boala de care suferea Alexandru Cuza se înrăutăţea cu cât îi era viaţa mai desechilibrată şi mai ne' liniştită. Doctorii priveau cu îngrijorare urmările şi proasta lui stare sufletească.

Cu toate acestea, nu sănătatea era singura preocupare, din acele vremuri, a Domnitorului, ci făgăduiala ce făcuse ţăranilor că le va da pământ, şi numai frământările guver' nelor îi pricinuiau adevăratul rău.

Ne mai putându'se îngriji cum ar fi dorit, de operele de binefacere şi educaţie, fără ajutorul colaboratoarelor ce le avusese până atunci, stingherită de duşmăniile născute im' potriva ei fără a purta vreo vină, decât aceea că îşi iubise prea mult soţul, Principesa Elena se îndeletnici mai toată iama 1864_-65 cu gospodăria, făcând deosebite planuri asupra mobilării palatului dela Ruginoasa, ale cărui repa' raţii se sfârsise luând din revistele „Pupee şi-„Journal des Demoiselles”, la care era abonată, noutăţile modei şi ale gustului parizian. > . ... . Singură la gura sobei, după cum îi era obiceiul in z^i e e mohorîte, îăi căuta ore întregi uitarea şi liniştea in jocul flăcărilor şi’în cărţile din care răsfoia zeci de ori paginile 151

ced plăcuse mai mult. Planurile mobilării palatului Rugi' noasa îi umplu deasemeni multe nopţi de insomnie. In a' ceste timpuri vitrege, acel loc depărtat din nordul Mol' dovei iubite, însemna pentru ea o mare mângâere. Era sin' gurul colţ retras care o mai putea opri cu mulţumire în ţara atâtor dcsamăgiri şi umiliri. Fiecare mobilă, fiecare lu' cru, era privit cu atenţie şi potrivit cu fiecare odae, aşa încât nimic nud scăpă, întipărind în aşezarea acestora tşatâ nevoia sa de creaţie şi stăruinţă într’o muncă folositoare.

Pe la jumătatea lui Martie, plecă întovărăşită de Domni' tor la Ruginoasa, Inaugurau palatul şi. voiau să petreacă Pastele împreună cu cei câţiva prieteni pe careu chemase.

Plecară cu ei şi Zizin Cantacuzino, Colonelul Pisoschi şi Baligot de Beyne. Toţi erau bucuroşi de această mică va' canţă pe care aveau s’o petreacă în cel mai frumos colţ al Moldovei. Erau ca nişte şcolari veseli care aveau să înceapă apoi examene grele. Lovitura de stat se apropia şi Dom' nitorul îşi încuviinţase o clipă de reculegere şi recreare în pădurile moldoveneşti, ştiind că va da o luptă grea şi obo* sitoare.

La Ruginoasa fură primiţi cu mare bucurie de sătenii ce se strânsese la sosirea rădvanului, cu flori, cu pâine şi sare.

Peste tot, primăvara dăduse un imbold de viaţă nouă, înv bobocind ramurile şi îndemânând pe muncitori să iasă la câmp. Acolo viaţa se desfăşura naturală şi plină cu făgă' dueli de bucurie nestânjenită.

Palatul era în sărbătoare. Mobilat după gustul Principe' sei cu mobile aduse tocmai de la Paris, încântă ochii oaspe' ţilor care nu se aşteptase la atâtea înfrumuseţări şi prefă' ceri. Parcul, adevărata desfătare a Elenei Cuza, abia ieşit din umezeala sfârşitului de iarnă, stătea gata să'şi arate re' cunoştinţa lui. Totul respira ospitalitate şi mulţumire, încât Domnitorul, cerut de nevoile din Capitală, nu se îndura sa se îndepărteze.

Dar proectul reformei agrare nud dădu răgaz să uite ce 152

avea de făcut şi, întro bună zi, Principesa rămase singură Ia Ruginoasa în marele palat, bucuroasă totuşi că nu era silită să plece şi ea. I se îngădui să stea şi mai departe, pe tot timpul cât aveau să ţie frământările făcute în jurul loviturei de stat, ca să fie ferită de neplăceri neaşteptate.

Principesa îşi prelungi astfel şederea la Ruginoasa, până târziu spre toamnă ; era fericită, gospodărind şi semănând flori rare câte găsise pe la florari sau cunoscuţi. Ii plăcea să păşească pe aleile îngrijite şi curăţate de buruieni, să se lase în voia gândurilor, să nu se simtă spionată pentru tot ce făcea şi simţea, să nu-şi amintească de lucrurile şi de oamenii din Bucureşti. Prea era stingherită în Palat, ca să nu simtă la Ruginoasa tot preţul unei libertăţi binefăcătoare pentru pacea sufletului şi a corpului. Cea mai tristă stare o avea atunci când îşi amintea de activitatea sa trud­ nică, dar fără nici un folos. Cine, gândea ea îşi va aminti de toate bunele ei gânduri, de încercarea să ajute omenirea săracă şi nevinovată ? La ce-i .folosise toată abdicarea ori­ cărei mândrii de femeie pentru a alerga la datoria ei de Principesă Domnitoare ?... Şi oare era îndeajuns atunci iu­ birea pentru soţ spre a o hotărî să rămână alături de el, în mijlocul atâtor sbuciumări ? Era poate şi aceasta, dar, pe lângă iubirea soţiei, se strecurase încetul cu încetul în su­ fletul ei generos, o îngăduinţă neobişnuită oamenilor co­ muni, neînţeleasă de contimporani şi care-i ajută să îndure alte multe încercări din restul vieţii.

Cu fiecare suferinţă, Principesa Elena Cuza. îşi însuşea o nouă forţă sufletească, o nouă podoabă a spiritului înţele­ gător şi iertător către cei slabi şi păcătoşi. Privită în pers­ pectiva istorică, Doamna Elena Cuza pare că trăeşte din lumina sa proprie, ce însufleţeşte pioasa amintire a celor ce-i descopăr urmele trecerei pe pământ.

153

Gap. X JERTFA Atât la Bucureşti cât şi în întreaga ţara, proclamaţia Domnitorului, data în urma loviturei de stat, prin care se hotâra împământenirea sătenilor şi desrobirea braţelor de munca, stârni din partea acestora manifestări de adevărat delir. Iluminaţii, cântece, urale, hore, bătute, telegrame de felicitări, totul fu întrebuinţat pentru ca poporul să-şi poată arăta iubirea şi recunoştinţa faţă de Domnitor.

Nici Principesa Domnitoare nu fu lăsată în pace la Ru' ginoasa, căci din toate colţurile ţării îi veniră felicitări şi urări, cu atât mai mult cu cât Domnitorul hotărîse ziua desfacerii buletinelor de vot, de ziua ei onomastică, Sfinţii Constantin şi Elena. Era o atenţie către Principesă şi un semn că soţul dorea s’o lege în amintirea poporului român de actul lui de emancipare.

Elena Cu^a nu plecă totuşi dela Ruginoasa la marile serbări ce se pregătise pentru desfacerea buletinelor de vot; aflarea ei în palatul din Bucureşti începuse a fi un nou is' vor de intrigi şi tulburări, care nu puteau opri, ci mai mult stimula ura împotriva Principelui. Doar nu cu multe z;ile mai înainte abia se descoperise noul complot înjpotriva vieţii Domnitorului, condus de data aceasta de Constantin Şuţu, cel cu intrigile dela Poartă, în Muntenia, şi de Panait Balş, separatistul, în Moldova. Lumea era prea înrăită în 154

jurul lor, iar înrâurirea ei se făcea din ce în ce mai slabă.

Douăzeci şi unu Mai trecu la Bucureşti cu mare bucurie: însuşi Domnitorul, însufleţit de mulţumirea poporului, le vorbi celor strânşi în sala tronului, sincer fără a mai ţine seama de protocolul stabilit : — „Părinţii mei şbau vărsat sângele pentru drepturile ţării, Domnilor ; astăzi mai mult ca oricând îmi aduc a.' minte şi sunt hotărît a respecta această lege veche a famb liei mele. Vă jur dar, Domnilor, în faţa întregei ţări şi a D'voastră ,că şi eu voiu şti a muri, dar plebiscitul şi tot ce făgădueşte el ţării, se va realiza".

După această mare zi naţională, Domnitorul Cusa nu fu liber să meargă la Ruginoasa, precum har fi tras inima, ci trebui să plece în grabă la Constantinopole, pentru a că' păta dela Sultan încuviinţarea loviturii de stat şi a refon melor ce mai avea de gând să înfăptuiască.

Ajutat de patrioţi ca Iancu şi Vasile Alecsandri şi mai cu seamă de agentul dela Constantinopole, Costache Negri, credinciosul prieten şi sfătuitor, Domnitorul putu să se în' toarcă liniştit şi plin de nădejdii în ţară, în ciuda duşmani'' lor care luptase pentru micşorarea lui, dincolo de hotare. întors în Bucureşti, fu de faţă la marea inundaţie a Dâmboviţei, care ameninţa o bună parte din populaţia Ca' . pitalei. Luă însuşi parte la măsurile pentru salvarea gospo' dăriilor, umblând călare prin cele mai îndepărtate maha' laie, şi încurajând pe cei primejduiţi. Cu acest prilej găsi timpul potrivit să aducă în Palat, ca pe un copil găsit şi scăpat dela înnec, pe fiul său Alexandru. Dar copilul nu putea rămâne fără învoirea Principesei şi chiar fără afla' rea acesteia alături de el. Pentru a o pregăti în privinţa ce', lor ce avea de gând să le înfăptuiască, adică să'şi ţină co' pilul lângă el şi chiar să'l înfiere la nevoe, începu să'i trh meată des scrisori, în careu povestea legenda găsirei lui şi îi arăta dorinţa să'l păstreze până la aflarea părinţilor, care puteau fi înnecaţi ori pierduţi. Ca orice copil orfan, avea 155

c:

’ şi acesta .sa nădâjdu iasca îa buna e: vonţă, cu atât nc cu cat se privea singura mama copiilor găsiţi din

Az Elena.

Cruda fu aceasta stângace pregătire a soţului, căci Priiv cipesa Elena ştia de mult despre cine era vorba ; i se cerea pentru acest copil al vrăjmăşiei sale cea mai mare jertfa pe care o putea face o femeie de seama ei : sări crească şi sad iubească pe străin ca pe al său.

Nu se afla oare o graniţă suferinţelor pe care i le hără zise soarta ? Putea să i se ceară totul, chiar şi călcarea cinstei de soţie şi de Doamnă a ţarii ? Cum ar fi putut în acest fel să mai ţină piept clevetirilor, glumelor, satirelor şi cântecelor necuviincioase care începuse să se vânture pe străzile Capitalei, împotriva ei şi a celor doi vinovaţi ?

Elena Cuza se revolta ; erau slabele svârcoliri ale mân clriei neputincioase să şteargă din viaţa ei întreaga amintire a celor ce o izbeau fără milă. Ea răspunse soţului că ştie tot aşa de bine ca şi el povestea copilului pe care dorea sad înfieze şi că nu putea consimţi dorinţelor lui. Dorea mai bine să plece şi să rupă astfel orice legătură dintre ei pem tru totdeauna.

Cu cât se desfăceau mai mult legăturile dintre cei doi s6ţi, cu atât se deprindea şi Principesa Cuza cu gândul în" străinării de ţară. Abia obişnuită cu noua sa locuinţă dela Ruginoasa, nevoia unei noi pribegii o aruncă iarăşi afara din căminul aşezat cu atâta drag o iarnă întreagă.

Cu astfel de stare sufletească primi pe Domnitor, când acesta sosi la Ruginoasa, cu nădejdea că vederea lui va face mai mult decât răvaşele trimise prin poştă. Un al doilea copil era pe drum şi Alexandru Cuza dorea să netezească legăturile dintre întâiul copil şi soţia sa, cât mai devreme, pentru ari face loc şi celuilalt. Era de/atfel singura cale de urmat pentru a face copiilor născuţi din sângele lui, o viaţă liniştită şi sănătoasă, alături de mama lor adoptiva.

Maria Obrenovici nu putea sări ţină şi nici nu voia, aceasta 156

socoteală fiind singura cu putinţă să'şi atingă scopul şi să îndepărteze pe Elena Cuza din ţară. îşi făcuse treburile bine, iar slăbiciunea lui Alexandru pentru copiii lui îi în-' tărea îndrăsneala. Acum putea ajunge Principesa Domni' toare sau niciodată. Siguranţa acestei noi stări, pe care urma s’o aibă în urma plecărei Principesei, era atât de mare încât se şi iviră măguliri îndrăsneţe din partea acelora care pândeau orice încurcătură din viaţa Principilor Domnitori, aşteptând numai clipa să răstoarne totul în folosul lor.

In zadar încercă Principele Cuza să mişte inima soţiei arătând pe micul Saşa ca pe un nenorocit care avea nevoe de sprijinul ei în viaţă, căci Principesa Elena, îmboldită de amorul propriu revoltat la gândul unei umilinţe fără mar gini, nu voia să înţeleagă de data aceasta, ceea ce inimad abia putea să respingă.

Toată lumea era veselă împrejur, după făgăduelile fă' cute prin noua reformă, numai ea era în desnădejde, de oarece nu putea întrezări nici o scăpare pentru ca liniştea să mud fie zdruncinată din nou. Se aştepta ca adoptarea cop lului Măriei Obrenovici să aducă în societatea bucu' reşteană un nou izvor de batjocorire şi umilinţe pe care nu le mai putea suferi. Ar fi fost cel mai bun lucru să plece, departe de tot ce o înconjura şH amintea de starea ei. Dar nu se îndura să se despartă de soţ, cu atât mai mult cu cât îl simţea ameninţat din toate părţile. Ce putea să facă ? In zadar cerea sfatul maxei sale, care în alte îrm prejurări era gata oricând să M dea. Dar aceasta nu se pu' tea hotărî săd dea un anumit sfat, care săd hotărască soarta, căci nu voia s’o îndepărteze din nou de ţară. Catinca Ro setti aştepta ca fiica să-şi aleagă singură calea ce trebuia s’o urmeze până la capăt. Ce putea săd scrie ? De divorţ nu putea fi vorba, după însăşi dorinţa Domnitorului, dar nu putea nici să înfieze un copil al Măriei Obrenovici, care îi crease, răsbunătoare, o nouă tulburare în viaţă. Mult sufe' rea Cantica de pe urma acestei umilinţe cerute fiicei sale şi 157

mult îi scurtară silele aceste frământări de căsnicie. Destule necazuri avea şi cu felurite încurcături ale moşiei Soleşti, ' pentru ca toate la un loc săd micşoreze ultimii ani de viaţa. • In ziua de 9 Septembrie, Alexandru şi Elena Cuza tre> cum şi ei o si senină şi plină de făgăduinţe. Disdedimineaţa se pomenim la Ruginoasa cu mari grămesi de clăcaşi; când fură întrebaţi de Pisoschi ce vor, aceştia cerură să vadă pe Domnitor. Principele se coborî atunci printre ei şi câţiva bătrâni îi întinseră o pâine mare cu sare şid dăruiră un berbec împodobit cu panglici, în culorile naţionale. Unul dintre dânşii grăi apoi răspicat binefăcătorului lor : — - „Prea înălţate Doamne! Mare eşti tu, Doamne ! Prin actul dela 14 August, milioane de suflete care zăceau de secoli sub osânda boerescului şi în desăvârşită sărăcie, azi sunt chemaţi în rândul tuturor oamenilor. Bunule părinte al plugarului român ! Tu ne dai lumina, tu ne dai viaţa şi tu eşti puternicul stăpânitor, unicul Domnitor, carele ai fost numit de Dumnezeu sfântul să fii mântuitorul nostru, dela copilul din faşă până la bătrânul'din cârjă. Aşa, Prea Inab ţaţe, ne^ai făcut dreptate. Ai rupt, în fine, sapisul sclaviei, nerni dat ogoraşul, hrana familiei noastre şi ai făcut ca şi în vatra ţăranului să domnească liniştea şi fericirea, nă' dejdea de viitor tu ai deşteptate în inima amorţită a locui' torului sătean şi el, cu totul pătruns de recunoştinţă pentru făcătorul lui de bine, dela altarul Dumneseesc, unde a ridi" cat glas de rugăciune, aleargă, vine să vă întâmpine cu bu' curie şi respect şi jură la picioarele Măriei Tale credinţa, dragoste şi recunoştinţă veşnică. Uitate să fie, Doamne, suferinţele trecute. Nici voim, Prea înălţate Doamne, a şti cine a fost pricina îndelungatei noastre patimi în trecut şi treacă, cu toată ura ce li se cuvine. Inimi senine încoronează pe suveranul Românilor, dimpreună cu Măria Sa Doamna, mulţi ani şi fericiţi şfn sprijinul braţelor noastre rămână la fiecare deapururea încredinţat tronul Măriilor Voastre !

Elena ascultase dela fereastră toată cuvântarea rostita 158

atât de simţit, încât lacrimi de bucurie căzură din ochi pe lucrul ce-1 ţinea în mâna şi care era dăruit mai dinainte sărmanilor din sat. In acea clipă deosebită, în care Alexandru Cuza se ridica atât de mult în nimbul unei adevărate nemuriri, i se păru Doamnei că propriile sale frământări erau egoiste şi mărunte. Ce va însemna penttu viitor sbuciumul său, pe lângă adevărata apoteoză a omului pe care-1 iubea încă destul ? Nu era oare legitimă dorinţa tatălui să-şi ţie copilul lângă el ? Nu ar putea ea să lase la o parte vanitatea omenească şi să îmbrăţişeze fiinţa nevinovată de cele ce se întâmplase, şi care aştepta os mântuire ? Ce ar putea să o coste ? Amor propriu, dispreţul lumii şi al ru­ delor, sau batjocura tuturor şi sfidarea Măriei Obrenovici ? Dar ce însemnau toate acestea, alături de îndrăsneala celuia'care răsbise prin toate primejdiile şi amenin­ ţările, ca să dea libertate unui popor ce fusese oropsit şi muncit de veacuri ca o turmă de sclavi! O licărire dumnezeească trecu în acea clipă prin sufletul Elenei, care-i aprinse dragostea pentru un .copil ce nu era al ei şi care, născut din ură, avea să găsească cea mai curată iubire.

Când se întoarse Alexandru Cuza lângă ea, Elena îl primi zâmbind. Acesta se obişnuise să vadă de câtva timp, pe faţa soţiei sale, numai urme de durere şi istovire ; acum însă o bucurie interioară îi lumina obrazul ca pe un cristal fin şi delicat. Cuza simţi atunci că o minune înfăptuise pe alta şi ca bunii săi ţărani îi făcuse mare bine prin venirea*lor.

De mult nii mai fusese masa lor atât de însufleţită şi veselă ca în seara aceea. Cei de faţă şe minunau de înse­ ninarea bruscă. a unei atmosfere ce păruse din ce în ce mai încărcată. După ce Pisoschi şi Baligot se retrase în odăile lor, soţii prelungindu-şi şederea pe terasă, se găsiră cu to­ tul singuri. Vremea era liniştită şi întunericul dădea îm­ bieri de duioşie.

— „Primesc să iau copilul1', — îi spuse simplu Elena, 159

— „şi să-l înfiez”: Şi ca sâ împiedice orice isbucnire de bucurie, adaogă : — „JEu nu-mi fac decât o datorie de suflet, după cum tu îţi faci o datorie de sânge”.

Ce simplu le păru la amândoi un desnodământ care avu' sese atâtea frământări şi care nu era încă descărcat de toate urmările lui din viitor. Dar Elena simţi prin această ultimă jertfă o linişte ce-i pătrunse întreaga fiinţă. Prin ce m'nune * i se deschise atât de larg zarea vieţii, încât o nădejdie abia mărturisită îi şi proecta pe copilul stră n ca pe un liman de mântuire ? Ce ecouri adânci deşteptase gândul aflării unui copil în casa proprie, unui copil al soţului ? Binecuvântarea cerească se lăsase parcă din plin în sufletul ei, căci Elena simţi pentru întâia oară dragostea pe care o poate simţi o mamă pentru pruncul său nou născut.

Dar ceea ce făcuse nu rămase fără urmări în ceeace o privea. Cu sufletul său cinstit, îşi dădu seama că nu mai putea duce opera de purificare socială începută, în noua sa stare, creată de adoptarea copilului Măriei Obrenovici.

Pentru acest motiv se retrase din patronajul şcoalelor, la îmbunătăţirea cărora ajutase atât de mult în aşa scurt timp. Nicolae Creţulescu îi şi răspunse la 30 Octombrie 1864, curând după întoarcerea Domnitorului din Bucureşti: „Prea înaltă Doamnă, patronajul sub care Măria Voastră aţi b nevoit a lua instituţiile de creştere şi educaţie publică a tinerelor fete din ţară, a produs fructele sale. Desvoltarea ce în timpurile din urmă au luat aceste; institute este netăgăduită. Rezultatele morale şi materiale dobândite în această privinţă şi nu mai puţin creaţ unea institutului de orfane ce ţara vă datoreşte, vor face scump poste­ rităţii numele Măriei Voastre. Acum când Măria Sa Dom' nul Stăpânitor îmi face cunoscut că starea sănătăţii riei Voastre nu vă mai permite a continua acest patronagiu, crez a mă face interpretul naţiunii întregi, exprimându-va prin aceasta regretul ce simţii văzând că aceste institute binefăcătoare ies de sub scutul unui patronagiu atât ae 160

i

eficace. Fie-mi permis a crede, Prea înaltă Doamnă, că ori" când aceste institute vor cerca vreo necesitate, protecţia Măriei Sale Elena Doamna, nu li se va refuza. Căci numai astfel, ceea ce Măria Voastră, condusă de o idee filantropică, aţi creat şi aţi patronat, se va putea întări şi desvolta în ţara noastră”.

Câte cugetări dureroase trebuie să fi deşteptat această scrisoare. Doamnei Elena care venise în ţară, ţinând piept tuturor umilirilor, numai pentru a înfăptui ceva bun şi trai" nic ! Se spulberase toate nădejdiile, prin noua sa jertfă !

In afară de acestea, Principesei Elena nud mai părea rău de nimic ; dorinţele şi visurile ce o priveau personal arsese toate pe rugul jertfei făcute. Toată fiinţa sa se adâncise în liniştea pe care i"o puteau lăsa de aci înainte oamenii şi faptele din prejurul ei.

Viaţa i se făcea din ce în ce mai ştearsă, mai lipsită de glorie şi de podoabe, mai simplă şi mai adâncită în înţele" sul ei. însăşi dragostea ce o purtase soţului, se prefăcea pe zi ce trecea întfo îngăduinţă maternă, din care se stinsese amorul propriu, gelozia sau dorinţa. De aci înainte, în" treaga sa grije se strânse împrejurul tatălui şi fiului lui.

In acelaş timp, în ţară, frământările politice nu mai sfâr" şeau ; duşmanii Domnitorului lucrau la Paris pentru pon£grirea lui în faţa împăratului şi a poporului francez ; corn" ploturile se îndeseau ameninţându-i zilnic viaţa ; din Aus­ tria soseau ziare în care se descoseau obiceiurile şi viaţa in­ timă a Palatului, spunându-se multe necuviinţe pe seama Principelui.

Sătul de domnie, Principele dorea sincer să se retragă ; trebuia însă să se hotărască, după arătările împăratului pentru noul Domnitor. Pentru a câştiga timpul trebuincios să aşeze totul după vederile lui, încolţi pe vrăjmaşi cu mă­ suri severe, restrângându-le libertatea de vorbă şi scyps, ceea ce înfuria mai mult pe cei ce se hotărîse să-l înlăture cu orice mijloc. Ameninţările şi comploturile nu speriap 161

însă pe Alexandru Guşa, care era din fire îndrăzneţ şi mai ales încrezător în steaua lui. Era pătruns că nu i se putea întâmpla nimic, atâta vreme cât mai era trebuincios ţării sale. Steaua lui se hrănea, spunea el, din focul sacru ce ar dea pe altarul năzuinţelor româneşti.

In astfel de împrejurări se hotărî Principesa sa se îm toarcă la Bucureşti, pentru a sta în preajma soţului ame' ninţat. Principele dete poruncă să fie primită cu cele mai mari onoruri, pentru a o impune prin înfăţişare publicului bucureştean, obişnuit acum să audă prea adeseori cuvinte de ocară pe socoteala ei. O suită condusă de Preşedintele de Consiliu, Mihail Kogălniceanu, porni spre Focşani, în întâmpinarea Principesei Domnitoare ; pe lângă acesta se mai aflau câteva Doamne de onoare, pregătite să dea Prim cipesei o .frumoasă năframă, lucrată la Azilul Elena Doamna, şi care acoperea o pâine de mărime neobişnuită, mândria celui mai bun brutar din Capitala ţării.

Plecară pe drumul Ploeştilor, trecând prin Buzău, Râm' nicul Sărat, de unde apucară drumul Focşanilor.

Până la Râmnic, drumeţii făcură o minunată călătorie, neavând să sufere decât de pe urma drumurilor desfundate şi nepietruite, sau de graba telegarilor. Intre Râmnic şi Foc' şani, o furtună însoţită de ploaie şi descărcări electrice k îngreuie însă călătoria. Deşi uşoare ca fulgul, căleştile treceau cu mare greutate prin bălţile făcute în pământ mlaş' tinos şi, prin întunericul ce se lăsase tot mai ameninţător, surugiii pierdeau urma drumului bătut. Gropile dese şi dânci. stârneau spaima călătorilor, care se temeau acum sa nu rămână în vreuna din ele ; ba la o cotitură, caleaşca Doamnelor de onoare se «răsturnă în noroiul lipicios, um preună cu turta tradiţională şi năframa. Doamnele spc riate şi grăbite de Conul Mihalache Kogălniceanu, îngri' jaţ/că va întârzia, uitară în groapa fatală năframa cea froj moaşă. Când îşi dădură seama era prea târziu şi drumul înapoi nud mai putură lua. Toată grija Doamnelor, de^acum 162

încolo, fu să ajungă mai curând la Focşani, ca să caute o altă turtă la fel cu cea pierdută ; cât despre năframă, ştiau că nu vor putea găsi una ca ea.

Dar necazurile acestei călătorii nu se sfârşise : se vede că păşise cu stângul când plecase din Bucureşti.

Abia se liniştise furtuna şi telegarii lungiră pasul sub biciul surugiilor, abia îşi făcuse Conul Mihalache cruce de Doamne Ajută, iar Doamnele de onoare aţipise sub paza puternicului om de stat, când se auzi un şuerat prelung careu ciitremură pe toţi. Era şueratul haiducilor moldoveni, ce ieşise după ploaia binecuvântată la lucru, în dru­ mul mare, adăpostiţi din spate de codrii Focşanilor.

Dar nici Mihalache Kogălniceanu nu afla singur pe drum ; prevăzător, luase cu el oameni voinici, înarmaţi, /care-i urmau de aproape. Lupta începu destul de serios, schimburi de focuri care înspăimântară pe cucoanele de­ şteptate din somnul lor. Lumina palidă a felinarelor dela căleşti dădea forme jucătoare întunericului şi, deşi apărate de braţe voinice, Doamnele se ascunseră în pături, pentru a nu fi nimerite de vreunul din gloanţe ce şuerau împre­ jurul lor.

Iată-i, însfârşit, liberi să-şi urmeze drumul întrerupt; de-acum surugiii avură porunca să mâne cât vor putea de repede, fără să se mai uite la nici un fel de piedică.

Când ajunse la Focşani, toţi erau sdrobiţi de svâcniturile căleştilor, dar erau bucuroşi că Principesa nu sosise, aşa încât putură căuta singura pâine uscată ce o mai gă­ siră în toiul 'nopţii la o brutărie din oraş. In timp ce Pre­ şedintele Consiliului dădea ordine la prefectura judeţului pentru prinderea hoţilor îiidrăsneţi, căleştile fură şterse şi puse în ordine, hainele curăţate şi drese, pregătindu-se to­ tul pentru o cât mai grabnică plecare, deoarece se înştiin­ ţase apropierea Principesei Domnitoare de bariera oraşului.

Până la apa Putnei, Doamna Elena fusese întovărăşită de o suită din Iaşi ; acolo se întâlniră cu suita din Bucu163

reşti care cu toate peripeţiile îndurate, izbuti până la urma sa fie la locul de întâlnire, mai înainte de sosirea Princr pesei.

Abia a doua zi, după câteva ore de odihnă în Focşani, când Doamna şi suita se aflau din nou pe drum, de data aceasta spre Bucureşti, se începură poveştile şi glumele, -spre hazul Principesei şi al tovarăşilor săi.

Poamnele de onoare aveau poveţe din partea Principe' lui să istorisească Principesei pe drum cât mai multe lu' cruri bune despre micul Saşa, pentru au redeştepta îngă duinţa de cumva se răcise în lipsa lui.

Deprinsă sâ-şi ascundă simţămintele faţă de curioşi, Elena Cuza făcea liniştită întrebări. înţelepte asupra sană' taţii şi dispoziţiilor copilului, asupra felului de creştere şi a îngrijirilor ce i se dăduse. Doamnele de onoare care ve' ’ nise stingherite de însărcinare, cu gândul să iscodească un pic de învrăjbire sau de nemulţumire în sufletul Doamnei, se. văzură dinthodată depăşite de generozitatea şi noble' ţea ei, cu mult mai presus de înţelegerea lor măruntă şi socotită.

Domnitorul ieşi încă dela Băneasa înaintea Principesei, bucuros că o vede în aceiaşi stare lăsată la plecarea lui din Ruginoasa. Ajunsă în Palat, Elena Cuza. fu izbită de mul' ţimea florilor aruncate pretutindeni, ca să'i mărească mul' ţumirea şi s’o pregătească pentru bunăvoinţă faţă de micul , vinovat.

După ce Principele se retrase, lăsând'O să se odihnească în vederea ospăţului de seară, la care erau chemaţi mai mulţi miniştri din guvern, nu apucă Principesa bine sa se descătuşeze de îmbrăcămintea împovărătoare a drumului făcut, că se şi trezi cu un mic omuleţ, cam la vreo doi ani, ce intră speriat pe uşa întredeschisă de o mână nevăzutaAcoperit de un mare buchet de flori pe care abia îl pu^ ţine cii amândouă mâinile, rămase buimăcit lângă uşajn chisă în spatele lui, de prietenul ce dispăruse şi gata sa'Ş1 164

verse spaima într’un ropot de lacrimi. Nici prin gând nud mai trecea ca florile trebuia să le dea Doamnei, care înainta binevoitoare către el. Atunci Principesa îngenunche pe covor alături, îi luă buchetul prea greu, îi dete peste frunte părul mătăsos şi blond şi privindu-1 adânc în ochii care semănau cu ai tatălui, îl întrebă : — Cum te cheamă pe mata, puişorule ?”

— „Saşa'”, — putu să rostească abia micuţul ce isbucni în plâns şi se întoarse spre uşă să fugă.

Atunci Principesa puse lângă omuleţ bomboanele şi ju-, căriile aduse dela Iaşi şi nu trebui mai mult decât o mân­ gâiere uşoară pentru ca micul speriat să se simtă la el, în odaia mamei adoptive.

Demisia guvernului Kogălniceanu, plecat sub povara unei neîncrederi a Domnitorului, dată în urma unei călă­ torii prin Oltenia, înrăutăţi starea din ţară. Duşmanii re­ gimului Kogălniceanu isbutise să sape prietenia veche din tre aceşti doi mari oameni prin intrigile şi clevetirile ce le făcuse. Aducerea lui N. Creţulescu în capul guvernului, fu prilejul să se nască coaliţia monstruoasă cu toţi duşmanii Domnitorului, fără deosebire de păreri politice, dar cu acelaş scop : abdicarea silită a Principelui Cusa.

Alexandru Cusa nu mai găsea aproape figuri sincere, de­ cât în sânul familiei, în colţul intim de lângă principesă şi fiul său, Saşa, cu care se juca deseori ca un frate de aceeaşi vârstă. Numai acolo, Alexandru Cusa, bolnav şi plictisit de oameni, cu încrederea pierdută în prieteni şi rude, sfi­ dând totuşi moartea în faţa celor ce-1 urau, găsea alinare şi mângâiere : o vorba bună, sau un sfat cuminte fără so­ coteli.

Deşi Principesa Domnitoare se retrăsese din fruntea şcoalelor şi a institutelor, ea nu încetase cu totul să le poarte grijă, ajutând pe cât putea la înflorirea lor. In acest mod fu însufleţitoarea legii care făcu obligativitatea şi gratuita165

tea învăţământului primar, precum şi a unui început de înfăptuire al acesteia.

Iarna anului 1864—65 fu tristă pentru Palat. Nu se mai dădură recepţii nici baluri, căci atât lumea bună cât şi familiile înalţilor funcţionari ai Statului, nu voiau să mai intre în palatul tuturor nelegiuirilor, după cum îi mersese faima. Nici măcar 1 Ianuarie nu schimbă purtarea lor; sr liţi nu puteau să fie, căci ar fi făcut ca Doamna Elena sa fie pusă în bătaia tuturor clevetirilor batjocoritoare. Toţi aflară de creşterea bastardului în Palat şi această purtare a Principesei era pentru ei de neînţeles şi rău criticată,. Chiar audienţele Doamnei de Duminică trebuiră să fie pentru un timp întrerupte nemai simţindu'se nevoie de ele.

De peste hotare, ziare plătite chiar de Români, îşi îngă' ‘ duiau tot felul de necuviinţe şi caricaturi, iar pe zidurile Pa' latului fură lipite înştiinţări cu privire la golirea lui, dam du'se ore de cercetare. Cu toate acestea, niciodată Princf pesa Elena nu a avut mai multă îndrăzneală şi nu a dat mai mult ajutor soţului să îndure clipele mohorîte din cei din urmă ani ai domniei lui.

Pe la sfârşitul lui Martie, Principesa învoindu'se cu Prim cipele, îşi luă copilul, de care acum nu se mai putea des' părţi şi pleacă cu el la Ruginoasa, unde o urmă în curând şi Alexandru Cuza, pentru ca să petreacă Pastele împreuna cu cei câţiva prieteni cared mai rămăsese. O lună mai tar' Ziu, Monitorul Oficial înştiinţa că Măria Sa prea înaltul Domn şi eu Măria Sa Doamna, au înfiat un băiat cu nm mele de Alexandru, în etate de doi ani, ca pe un copil sa' rac de părinţi.

Din nou se ivi prilej pentru frământările duşmanilor, cari văzură în micul principe un urmaş nedorit la tronul ţării româneşti. înfierea copilului grăbi lucrările complotiştilor, de teama unei decretări a domniei ereditare. Cu firea lui Alexandru Cuza, hotărîtă şi îndrăzneaţă, se puteau aştepta la orice, după ei. Aceştia nu cunoşteau însă cprespondenţa 166

tăinuită a Domnitorului cu împăratul Napoleon al IlI-lea, ca să grăbească alegerea unui Domn Român dintr’o dinastie europeană şi dorinţa lui arzătoare ca să aducă la îndeplinire cea din urmă cerere a Divanurilor Ad-hoc.

După sfârşirea sărbătorilor, Domnitorul, nevoit să plece spre Bucureşti, trecu prin Iaşi, şi fu cea din urmă dată în viaţă, când mai văsu oraşul copilăriei şi al tinereţei lui.

Plecă împreuna cu Principesa, care mergea spre Soleşti, să-şi arate copilul Gatincăi Rosetti. Dar toată Moldova de nord era în jale din pricina nenorocirei adusă de inundaţiile de primăvară, cu mult mai mari decât în anii ce trecură, însuşi laşul li se păruse străin şi pustiu, de parcă nu fusese niciodată Capitala unei ţări mândre de trecutul ei. Era cu adevărat un oraş adormit, unde viaţa publică lipsea cu desăvârşire, iar populaţia stătea închisă prin case, de păreau că erau mereu în stare de asediu. Societatea ieşeană boerească se vânturase şi se preschimbase în câţiva ani, plecând prin străinătate sau la Bucureşti, când nu stătea pe la moşii.

Cu plecarea soţului spre Bucureşti, Principesa rămase să ducă singură drumul spre Soleşti. Voia să atragă dragostea bunicei pentru cel mai mic nepot şi să M arate sub lumina cea mai duioasă, uitând cea dintâi'de necazul făcut cu un an mai înainte de micul intrus. Dar cu această nouă iubire, Principesa Elena nu uită pe ceilalţi copii crescuţi mari, Lambrino, îngrijind să aibă de toate, învăţătura şi educaţia lor.

Moartea subită în urma unui atac de cord a Sultanei Guşa, întâmplată la Galaţi, în 20 Mai 1865, o găsi slăbită în urma unei serioase răceli, lucru care hotărî pe Domnitor s’o convingă să rămână mai departe la Sol rşti până la în­ treaga însănătoşire. ^• Principele Cu^a plecă singur la Galaţi pentru înmormân■ tare. Cu toată sila ce o avea faţă de cadavre, simţi o mare apropiere pentru aceste rămăşiţe scumpe. Petrecu toată 167

noaptea în camera.vecină, privind mereu prin uşa deschisa, catafalcul pe care era întinsă maica sa. Pentru a nu o arăta distrusă privirei curioşilor ce se perindau fără încetare prin odae, o acoperi cu un văl. La înmormântare opri săd cânte mujică militară, şi petrecu rămăşiţele mamei sale până la cimitir, de unde nu se retrase decât după ce totul fu aco' periţ.

Plecă abia a doua zi, zdrobit de neodihnă, cu sufletul mohorît, spre Bucureşti, dar fu nevoit să rămână o noapte în satul Cilibia. Dela Bucureşti, unde nu stătu decât puţin, plecă spre Ruginoasa, unde se putea cu adevărat adăposti de toate grijile şi necazurile. Când ajunse la 5 Iunie, la doua după amiază, era abătut cum nu mai fusese vreodată. Zizin Cantacuzino, cared aşteptase la Ruginoasa împreună cu Baligot de Beyhe, fu neplăcut izbit de această stare rea şi . telegrafia Principesei să vină cât mai curând. Domnitorul se închise la el .o oră, apoi îi chemă săd ţină de urît, în care timp le vorbi amănunţit despre înmormântare, despre bar baria cu muzica funebră, mesele întinse, de lăcomia precy ţilor şi a celor din jur, de toate durerile ce le simţise în noaptea vegherii lângă moartă. Simţea parcă mulţumire să'şi reamintească toate aceste cazne sufleteşti, pe câri le încercase atât de crud.’ Moartea subită a Sultanei Cuza atinsese pe fiul său, şi prin asemănarea dintre boala lui şi a ei. Cu tot stoicismul faţă de loviturile soartei primite până atunci chiar în plină glorie, Principele Alexandru Cuza nu putea lupta cu aceiaşi îndrăzneală împotriva ama7 răciunii pe care vo lăsase moartea mamei sale.

Durerea simţită, împreună cu oboseala dublei călătorii Galaţi'Bucureşti şi apoi Ruginoasa, accesele obişnuite de friguri precum şi cunoscutul său catar al inimei, înrăutăţit de astmă, îl slăbiră atât de grozav, încât părea celor ced priveau, cu mult mai în vârstă. Grijile zilnice ale domniei, cu toate hărţuelile.şi neplăcerile ei, îl măcinase atât de mult, încât sătenii ced cunoscuse de tânăţ, mai înainte să fie ales 168

Domn, se mirau de schimbarea lui atât de mare. Sănătatea sa cerea serioase îngrijiri şi bunii prieteni îl sfătuiră să nu o lase de o parte. Vălul nepăsării şi al sfidării, cu care Alexandru Cuba obişnuia să se acopere în faţa ochilor străini, nu mai putură păcăli pe cei mai apropiaţi de el în acele clipe.

Pe lângă toate aceste rele, viaţa uşuratică pe care o du■ cea în afară de legătura cu Maria Obrenovici, pierzând nopţi întregi, fără a ţine seama de sfaturile şi împotrivirea soţiei şi a medicilor, îl îndrepta spre un sfârşit foarte apropiat.

Domnitorul rămase la Ruginoasa până la sosirea Principesei dela Soleşti. Cum veni aceasta, îl sfătui să plece cât mai curând la Ems pentru a-şi urma cura. Starea lui fizică şi morală dădeau temeinice griji soţiei, care împărtăşi întru totul dorinţa Domnitorului să abdice cât mai era vreme.

Acesta şi plecă întovărăşit de Zizin Cantacubino, Piso&ehi şi Iordache Lambrino, după ce mai înainte se repezise la Bucureşti să pună în rânduială treburile domniei în lipsa lui.

Principesa rămase singură la Ruginoasa cu copilul inimei sale, aşa cum numise pe micul Saşa. Iubirea ce o avea pen­ tru acesta,, şi-o arătă într’o scrisoare trimeasă Anicăi Davila, la 15 Iulie, în care făcea puţină morală soţului ei că îşi răsfaţă prea mult copiii ; pe unul din aceşti copii, Elena, căsătorită mai târziu cu Generalul Petricari şi care avea să-i urmele pilda grijei cu care înconjura pe orfanii Abilu­ lui Elena, îl botezase însăşi Elena Cuba. „Mă surprind criticând un fapt a cărui victimă sunt eu însămi cea dintâiu. Nu am şi eu pe micul meu despot care mă trage cât e biua de lungă pe urmele sale şi mă împiedică să fac cel mai mic proiect pentru mine însămi ?”.

Cu acest prilej îşi aminti de opera lor comună şi o în­ trebă asupra ei : „Astfel, nu fiţi supărată, dragă Doamnă Davila, dacă fiecare dată când mă gândesc la Dv., nu iau tocul pentru 169

a v’o spune. Dar când îl iau, nu sunt destul de mulţumită ca nu pot să"mi exprim în deajuns, cât sunt de recunoscă' toare pentru grijile .pe cari le purtaţi operei noastre co mune”... „am văzut cu plăcere”, adaogă Principesa mai departe, „notele fetiţelor. Incurajaţide din part a mea şi primiţi mulţumirile mele de totdeauna pentru iot ceeace faceţi”.

Nobleţea şi bunătatea lor legau sufleteşte foarte mult pe aceste femei, cari se ridicau prin această grijă comună dea' supra tuturor uneltirilor şi comploturilor. Era doar ştiut că fraţii Goleşti, * cu cari se îprudea atât de aproape Anica Davil^ se arătase duşmani neîmpăcaţi ai Domnitorului, uneltind chiar pentru detronarea acestuia cu C. A. Rcr setti, fraţii Brătieni şi alţii. Deşi Principesa cunoştea aceste uneltiri, ea nu putea scrie altfel vrednicei sale colaboratoare recunoscândud, cu firea sa dreaptă şi cinstită, toate bunele, înşgşiri. „Dragă Doamnă Da vila”, scria Principesa cam în a' ceeaşi epocă, prietenei care suferise mult în timpul boalei grele a soţului său ; „după asprele încercări pe cari legaţi suferit, curajul D'voastră este la acelaş nivel, căci numai făcând binele, vă întăriţi, iar micii copii ai Abilului profită de această energie de caracter, care, o ştiu bine, reprezintă cea mai sigură pază pentru fericirea lor”.

In timpul cât Principesa Elena îşi îngrijea liniştită de micul şi iubitul său Saşa, iar Principele Cuza ducea cura dela Ems, în ţară şi mai ales în Capitală erau serioase fră' mântări în legătură cu alegerile consiliilor comunale după noua lege. Opoziţia în cap cu A., C. Golescu, I. Fălcoianu, I. Palada şi alţii, între cari şi cel ce avea să dea găzduire silită în cele dintâi clipe Principelui Cuza abdicat, Ciocârj lan, se ridicară împotriva alegerilor ilegale făcute şi toata vara aceea fu tulburată de anchetarea, judecarea şi condam' narea celor ce iscălise o protestare găsită ea însăşi nelegala.

In ziua de 3 August se mai stârni şi o răscoală a popula' 170

ţiei împotriva monopolului tutunului şi a ordonanţei pen­ tru vânzarea igienica a fructelor, mişcare sprijinita în taină de partidul roŞu al liberalilor, şi care fu înăbuşită cu armele, dând naştere astfel la vărsări de sânge. Printre capii opo­ ziţiei amestecaţi în aceste tulburări, se găsiră şi C. A. Rosetti, Ion C. Bră.tianu, Eugen Carada şi Golescu cel alb.

Cu acest prilej, presa străină interesată şi subvenţionată de vrăjmaşii regimului mări însemnătatea răscoalei, arătând-o ca o mişcare generală. „La Cloche” tipărit la Lausanne, purtând ştiri jicnitoare pe seama Domnitorului, trecu prin Viena şi se răspândi în plicuri închise prin Craiova, Bucu­ reşti, Iaşi, şi în cele mai de seamă târguri din ţară, cu scopul să aţâţe spiritele. Venită încă cu trei zile mai târziu, când totul era liniştit prin forţa armată, ele nu putură face alt­ ceva decât să compromită mai mult pe presupuşii capi ai mişcării.

Principesa Elena fu cea dintâi înştiinţată de ciocnirea armatei cu răsculaţii. Ea răspunse printr’o grabnică depeşă consiliului de miniştri arătându-şi adânca întristare pentrucă fiii aceleeaşi patrii au dat loc la acea nenorocită cioc­ nire, unde se vărsase sânge frăţesc, şi, mulţumind Preşedin­ telui pentru liniştea făcută, îl ruga să le dea îngrijirile tre­ buincioase. Tot atunci ea înştiinţă pe Principe la Ems, îndemnându-1 să vie cât mai curând în ţară. Deşi cunoştea mai bine ca oricine starea sănătăţii soţului său, nu stătu o clipă la îndoială, cu toată durerea-ce o simţi, să-l cheme la datorie, fiindu-i teamă de mişcări mai însemnate. Dar so­ ţul, înştiinţat şi de guvern, privi cu mai mult calm starea din ţară, şi nu-şi grăbi întoarcerea. El porni din Ems ab:a cu 8 zile mai târziu, trecând prin Viena şi Lemberg, unde se opri câteva zile, după care veni la Ruginoasa. Acolo stătu cu familia până la 22 August, când plecă spre Ca­ pitală.

După sfatul celor diînprejur, care se potrivea cu propria-i dorinţă, Domnitorul amnestiă pe toţi agitatorii şi 171

închise cu multă vrednicie un conflict care atrăsese amestecul lui Fuad Paşa.

Intrigile şi reaua voinţă a celor răsvrătiţi nu încetară însă, iar pescuitorii în * apă tulbure nu încetau să ponegrească în faţa marelui protector, Napoleon al IlI-lea, pe Domnitor, arătându-1 drept o unealtă credincioasă a Rit siei, către care se îndrepta politiceşte.

Din pricina acestei stări tulburi şi încărcată de primejdii pentru viaţa soţului, Principesa, cu toată părerea de rău pe care o avea, să-şi lase cuibul liniştit, creat la Ruginoasa, se hotărî să vină în Capitală pentru a fi aproape de Domni tor. Ştia de altfel că Principele aştepta de mult sosirea ei, că dorul de copil îl făcea de multe ori să-şi lase nevoile din Bucureşti, pentru a alerga la Ruginoasa.

Alexandru Cusa le ieşi bucuros înainte, încă delgi bariera Ferăstrăului, de unde intră în. trăsura ce-i adusese, fericit de strânsa intimitate în care copilul îndrăgit de amândoi, le descreţea frunţile şi-i oţelea în vederea viitorului lui.

Abia sosită în Capitală, Principesa Domnitoare şi primi felicitările de bunăvenire, mai cu seamă din partea lega­ ţiei francele, care nădăjduia mult în acele timpuri de mare îngrijorare, dela puterea ei împăciuitoare.

Dar nemulţumirile se întinsese ’peste tot pământul Ro mâniei. Popor şi Domnitor se priveau cu neîncredere şi câte odată cu duşmănie. Alesul dela 1859, care adusese atâtea îndreptări mari ţării, nu putea fi iertat pentru micile lui păcate, chiar când ele nu priveau decât viaţa sa intima.

Camarila se întărise,* otrăvind mai mult atmosfera din jux rul lui. Trebuia neapărat să abdice. El scrise atunci Impa' râtului Napoleon al III-lea, grăbindu-1 să aleagă pe Doim nitorul ce va trebui să-l urmele. „Mă voiu întoarce cu fericire în viaţa privată, părăsind un tron ce nu l-am visat, nu l-am căutat, pe care nu ham datorit decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu ham primit din prima zi decât ca pe un depozit sacru. Nu-mi 172

rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate întări independenţa României, poate da garanţii reale de propăşire şi poate să-mi asigure stima Majestăţii Voastre”.

Nu ar fi de mirare dacă acest plan al Principelui, ţinut în mare taină, ar fi ajuns la cunoştinţa duşmanilor săi prin Maria Obrenovici, care luptase mai totdeauna pe două fronturi pentru atingerea ţelurilor ei. Dar această abdicare de bună voe nu era în socotelile celor care-i pregăteau o abdicare silită, căci în acest caz fostul Domnitor s’ar fi bu­ curat de o mare popularitate şi simpatie în ţară, cu trecere puternică pe lângă acela pe care ar fi isbutit să-l impună poporului, ajutat de Napoleon şi mai ales prin consimţă­ mântul si voinţa sa.

Dar Domnitorul mai însărcinase cu aceeaşi misiune la Paris şi pe prietenii şi colaboratorii săi mai intjmi, Alexan­ dru Cantacuzino şi General Ion Florescu. Pe ziua de 29 Octombrie răspunse apoi şi scrisoarei lui Fuad Paşa în a' celaşi fel deschis precum făcuse şi acesta : „Mă văd silit a aduce aminte aci, că Principatele-Unite,. în termenii formali ai Convenţiei, se administrează libere şi fără de tot amestecul înaltei Porţi, şi dacă Augusta Curte Suverană are dreptul de a provoca măsuri de ordin public în România, este- atunci numai, când ordinul ar fi fost compromis, şi al doilea, când ar fi urmat o înţelegere între înalta Curte şi Curţile Garante... ...Eu, ca Domn, înţeleg ca România să se bucure deplin de drepturile de autonomie şi de independenţă interioară dobândite ţărei din vechime, drepturi recunoscute şi con­ sfinţite prin tratatul din Paris şi prin Convenţia şi care vrea să respecteze, cum a proclamat-o şi dovedit-o în toate cir­ cumstanţele, nişte legături deopotrivă folositoare imperiu­ lui Otoman şi Principatelor Române”. înzestrarea diplomatică firească sau „uşurinţa de a pa­ lavragi”, cum o caracterizau duşmanii, dar mai.cu seamă tonul mândru şi demn al scrisoarei deschise, aşa cum nu »

* 5

173

se mai întâmplase de mult Domnilor Români când vorbeau Porţii îi atrase pentru cea din urmă oara în domnia lui toate simpatiile nu numai din ţară, dar şi de peste hotare.

CJrmară clupa aceasta numeroase telegrame de felicitare şi de urări sincere pentru o domnie îndelungată, atât pentru el cât şi pentru Doamna Elenă Cuza şi Principele moşte' nitor Alexandru. Ideea Principelui moştenitor se ventilase de mult prin ţară, mai întâi cu pornire, în semn de ras' coală dela inamicii Domnitorului, apoi cu mai multă sim' patie, împrăştiată de popor, care s’ar fi bucurat să rămână un moştenitor dela Cuza ce le dăduse pământ. „Prea înălţate Doamne"1’, scria una din aceste felicitări, — „mare bucurie a simţit Comuna noastră la citirea epi­ stolei adresată Marelui vizir. Simţimântul patriotic ce se vede întransa dovedeşte că România este guvernată de a' cela care ştie a sprijini cu tărie drepturile sfinte ale Româ> inei, de alesul său, Alexandru Ion I. Trăiască Măria Voastră ! Trăiască Măria Sa Doamna Elena împreună cu fiul : Principe Alexandru Moşteni' torul"”.

După această felicitare urmau peste 100 de iscălituri din comuna Amaru.

Multe depeşi fură în acelaşi sens venite din întreaga ţară, semn că poporul ar fi dorit o statornicire a urmaşi' lor lui Cuza pe tronul României. Dar Divanurile Ad'hoc hotărîse altfel şi cei ce făcuse parte din ele luptau să înv piedice orice pornire de acest fel, de aceea, cum luară civ noştinţă, din aceste depeşi trimise, de năzuinţele poporiv vlui, cu privire la dinastia lui Alexandru Cuza, şi svonira că micul Principe, privit ca fiu al Domnitorului, nu era decât copilul Măriei Obrenovici şi al prietenului ei Li' brecht, care izbutise să păcălească buna credinţă a Prim cipelui. Multă vreme zvonul acesta fu socotit ca adeva' rat, ştirbindu'se prin aceasta din dragostea pe care ar fi 174

putut-o arăta poporul românesc fiului, ştiindu-1 oş din osul

lui Cuza.

Intrigile duse peste graniţă nu dădeau prea multe nădejdi.

Cei ce erau grăbiţi să detroneze pe Alexandru Cuza se uniră atunci într’un legământ solemn : „Subsemnaţii, considerând situaţia ţărei politică şi geografică şi interesele lor dinăuntru şi din afară, şi având încă în vedere şi voturile date în 1857 deadreptul de către naţiune prin subscrierea celor 4 puncte, precum şi voturile date de către Divanuriîe Ad-hoc din 1853 şi de Adunarea din ţară din 5 Ianuarie 1859, am luat între noi legământ 5 ca la caz de vacanţa a tronului, să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui Principe străin, şi sa stăruim în acest vot până îl vom dobândi". Urmau iscăliturile unui Ion Ghica, Mitiţă Sturza, Anastasie Pa nu, Ion şi Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti şi ale altora.

In casa lui C. A. Rosetti se întâlneau toţi complotiştii, reuniţi, în ştiinţa poliţiei, pentru o întrunire literară sau artistică .Această grupare supranumită „Societatea Prcy greşului" lucră, aproape opt luni de zile ca sa atragă şi să cumpere pe cei din jurul Principelui. In complot intrară curând mai mulţi ofiţeri, unii din ei având grade superoare, ca Maiorul Leca, Colonelul Haralambie, Căpitanii Costescu, Pilat şi Lipăianu.

In mijlocul acestor frământări interne, Alexandru înfiă împreună cu soţia sa pe cel de al doilea fiu al său cu Maria Obrenovici, la 5 Noembrie 1865, dându-1 tot ca „sărac de părinţi".

După această nouă înfiere urmară alte intrigi şi alte bat­ jocuri la adresa Principesei Elena Cuza, lucru care nu o mai îndurerau atât de mult, hotărîtă cum era să împărtăşească tot răul cu soţul ei. Ca răspuns la clevetirile născocite, ea îşi reîncepu activitatea întreruptă câtva timp, cercetând Azilul Elena şi fiind faţă drept încurajare, la examinarea 'trimestrială a elevelor ; văzu apoi Ospiciul ce atârna de / 175

Eforia Spitalelor, Institutul Maternităţii din Radu'Vodă, precum şi spitalul de copii dela Cişmeaua Roşie.

La spitalul Maternităţii dădu de o sărmană văduvă , mamă de copii, cu o numeroasă familie, care venind în Capitală, pentru un proces ced pierdu, născu înainte de vreme. Principesa Elena o mângâie şi o încuraja. „Aş muri liniştită dacă aş fi sigură, că măcar copilaşul ce ham născut acum îşi va găsi o mamă!” „Fii liniştită1’, — îi răspunse cu ochii în lacrimi Prind' pesa Elena, — „Dumnezeu îţi va dărui sănătatea, şi orice s’ar întâmpla, copilul D'tale este de pe acum al meu !”

Chipul surorei sale nenorocite, trebue să fi' trecut în* acea clipă prin mintea bunei Principese, sortită să ocro tească pe copiii rămaşi fără mamă.

V

176

.

Cap. XI. DETRONAREA îndată după ce se făcu comitetul de răsturnare a Prin­ cipelui Cuza, Ion Brătianu fu trimes la Paris pe cheltuelile acestui comitet, pentru a pregăti străinătatea împotriva Domnitorului. Partizanii acestui complot se întruneau foarte, adeseaori în casele lui Ion Ghica din strada Lute­ rană, în una din camenle copiilor acestuia, pentru a fi mai la adăpost de cercetările poliţaiului Beldiman. Secţiu­ nile complotiştilor se înmulţise şi în ţară, având centrul în Bucureşti, unde capii lor lucrau să atragă armata şi func­ ţionarii superiori. Planul intrării în Palat se întocmi cu­ rând şi se luară măsuri de felul cum să fie guvernată ţara după detronare: Seara atacului cădea într’o Joi noaptea, care dădea spre 11 Februarie. . .

Afară de acest plan mai erau şi altele ce ameninţau chiar viaţa Domnitorului, pentru care scop se pusese de o parte 1000 de ducaţi din sumele strânse pentru detronare. îm­ potriva acestor planuri de ucidere erau însă soldaţii şi ofi­ ţerii cari intrase în complot.

In astfel de împrejurări, degeaba i se atrăgea atentia de către cumnaţi sau de Principesă asupra primejdiei neîn­ cetate la care se expune.a, ieşind fără nici o gardă din Pa­ lat, căci Alexandru Cuza le răspundea nepăsător că nu mai are de ce se teme, deoarece el însuşi hotărîse că abdice.

177

Consulii străini începură să fie îngrijaţi de starea pri' mejdioasă în care se afla Principele şi atât cel rus, Ba' ronul de Offenberg, cât şi cel italian, Strambio, îi trimisera vorbă să nu apară la balul din 24 Ianuarie, „căci ţara voa' stră stă pe un vulcan1". Domnitorul se duse şi stătu până la ora două din noapte. La câteva zile dela aceasta, în ziua de 8 Februarie, aniversarea intrării sale în Bucureşti, complotiştii se pregătise săd ridice sau săd asasineze, dar temându'se de urmări, amânară pentru noaptea dinspre 11 Februarie. In acest timp fluturau pe zidurile Capitalei foi libere, tipărite cu titlul : „Afară cu hoţii”, iar pe zi' durile Palatului se lipiră afişe cu : „această casă este de închiriat dela 24 Ianuarie11. Poliţaiul Beldiman voind cu tot dinadinsul să apere pe Domnitor şi fără voia lui, arestă pe câţiva tulburători.

Principesa Elena nu mai îndrăznea să iasă şi nici să facă ceva împotrivă. Puţine Doamne o mai căutau, iar cea mai mare parte din Doamnele de onoare îşi dăduse demisiile.

La 1 Ianuarie nu veni la recepţia dela Palat nici măcar negustorimea de frunte din Bucureşti, cea mai mare parte dintre chemaţi luând în bătae. de joc serbările domneşti.

Din această pricină în locul balului dela 24 Ianuarie dat de obiceiu de comuna Bucureşti, în 1866, Curtea fiind şi în doliu, se hotărîse după dorinţa arătată de Doamna Elena, să se facă numai ospeţe pentru săraci în trei din pie' ţele publice : Amza, Mogoşoaia şi Tabaci, după datină, împărţindu'se alimente şi ajutoare în bani. Pe la orele doua după masă, Domnitorul trecu călare prin mijlocul mulţimii adunate la cină şi atunci avu loc cea din urmă arătare de mulţumire pe care ho mai făcu înainte de abdicare, săra' cimea din Bucureşti. Cu acest prilej Doamna Elena primi din partea comunei un piedestal pe care fu aşezat bustul său şi pe care Doamna îl dărui la plecarea din ţară AzM' lui Elena.

In zilele acestea cu adevărat tragice şi hotărîtoare, j

178

Doamna Elena trăi clipe de o putere sufletească deosebită.

Gândul ei se înfrăţise în desnădejde cu cel al soţului, dorind să abdice cât mai curând, pentru a scăpa de un adevărat infern. Dar svonurile de atentate şi de încercări de răstup nare cari primejduiau viaţa soţului, venite silnic dela prie' teni şi rude, inamici sau străini cari vroiau s’o cruţe de o soartă nemiloasă, n o mai lăsau liniştită nici în timpul odih' nei, ţinând'O mereu în veghe pentru’orice mişcare din Pa' lat. Ar fi putut pleca la moşie sau la mama sa, dar Elena Cusa nu înţelegea să fugă din^faţa primejdiei ce ameninţa deopotrivă pe soţ ; şi poate tocmai aflarea ei în Palatul domnesc opri pe mulţi să treacă la atentate primejdioase pentru viaţa Domnitorului ce nu avea pe lângă sine nici o pasă. Pe de altă parte, ea nu înceta să dea sfaturi cu' minţi soţului : „De ce nu te păşeşti ?” îi spunea în fiecare clipă când stăteau împreună. „Nu vesi ce este împrejurul tău ? Oameni de rea credinţă şi socotiţi să câştige cât mai mult din partea oricui ar fi ?” Sfaturi pe cari Domnitorul nici nu le ausea. Sfida soarta, dintr’un dispreţ de viaţă pe cared explică numai starea sufletească în legătură cu boala de care suferea din ce în ce mai mult, dar care sfidare ri' dica împotrivăd pe contimporani. Cusa biciuind parcă propriul destin, începu â'şi face din noapte si, petrecând şi lăsând pe alţii să petreacă pe cheltuiala lui. De obiceiu sobru în viaţa de toate silele, cu măsura cuviinţei la cared silise dintru început aflarea Doamnei Elena în Palat, pierdu cu timpul orice frâu. Ieşind la orice oră din noapte, deghi' Sat sau nu, fără teama celor ced pândeau toate mişcările, se părea că atât Domnitorul cât şi conjuraţii, căutau să împlinească silnic un destin care se desfăşura fără săd bage în seamă, sigur şi hotărît, ^încheind o epocă la un timp prevăsut de alte puteri decât cele omeneşti.

Intre cele două forţe de distrugere cari mergeau spre acelaşi scop, abdicarea sau moartea, singura energie con' strucLvă, în vremea aceea orbită de patimi, ca agent de 179

potolire şi de echilibru era soţia hulita a Principelui Dom' nitor, Elena Cuz,a. Ea îşi reluase vizitele pe la diferite ase' săminte, urmărind ude în activitatea lor şi făcând, pe cât îi stătea în putere, îmbunătăţirile trebuincioase. Impăcând pe unii şi ajutând pe alţii, într'o vreme când parcă toţi îşi pierduse capul în aşteptarea unor întâmplări ce nu mai scy seau, Elena Cusa reîncepu să primească în audienţă de două ori pe săptămână şi sa îndemne pe cei ce voiau să muncească alături de ea. la opera de progres a ţării. Sub această înfăţişare, Principesa era cu adevărat printre pm ţinele forţe de împăcare şi consolidare dela sfârşitul Dom' niei lui Cusa, încercând pe cât o iertau împrejurările, să împlinească o lipsă, să întregească o atitudine, să îndemne la muncă şi ordine pe cei dela cârma statului prin exemplul activităţii sale neobosite.

Puţini prieteni buni mai rămăsese în preajma DomnitO' rului de când el însuşi îşi prevestise în plină Adunare, ab' dicarea. „In Alexandru Ion I, Domn al Românilor, veţi găsi întotdeauna pe colonelul Cusa. Ca şi la suirea pe tron, spun că am primit Coroana ţării numai ca un depo sit sacru T Cei mai mulţi se şi gândeau cum ar putea mai bine să'şi aşese cortul în apropierea celor ce puteau să ajungă puternicii silei.

In clipa când Adunarea şi Senatul pregăteau adrese de felicitare pentru Domnitor, tocmai atunci se luau de către complotişti cele din urmă măsuri pentru detronarea lui Alexandru Cuza. Se nurriiră cei ce aveau să facă parte din Locotenenţa Domnească şi noul guvern, în care intra va' rul şi duşmanul Domnitorului, Mitiţă Stursa ; se alese cei ce trebuiau să pătrundă în Palat pentru a sili pe Cuza sa iscălească abdicarea, cei ce trebuiau să aresteze guvernul şi oamenii Domnitorului, precum şi cei ce aveau însărcina' rea şă ţină la joc de cărţi pe ofiţerii cari le-ar fi putut aduce vreo încurcătură prin zelul lor către Domnitor. Unii din' tre ei trebuiu să dea semnalul convenit, care să simuleze o revoluţie cu mulţimea adunată de Ciocârlan.

180

1

:

In aceeaşi noapte o parte din aristocraţia bucureşteană asculta concertul dat de marele violonist rus Wienawsky în salonul principesei Ion Ghica, neştiind şi nebănuind măcar %frământările ascunse ale amfitrionului care primea şi dădea porunci pentru detronarea Domnitorului în odăile de jos ale casei sale.

La C. A. Rosetti se dădu de asemenea un bal în noaptea de 1 Februarie pentru a înlătura orice bănuială a poliţiei, şi pe când în catul de sus se petrecea, în cel de jos se tipărea mesajul Locotenenţei Domneşti.

De câtăva vreme Principesa Elena, presimţind parcă cele ce se pregăteau, nu-şi mai găsea astâmpăr în Palat ; era şi îngrijată de starea Domnitorului care părea din ce în ce mai istovit. In ultimul timp un nou acces de friguri îi luase şi bruma de stare buna ce o mai avusese, iar ner­ vozitatea adeseaori neîntemeiată frământa pe toţi din jurul lui. Nimeni nud mai putea intra în voie ; ieşea în fiece noapte, sfidând moartea care-1 pândea pe la toate răspântiile. Dar nici în Palat nu mai era de trăit, căci ochii bănui" tori îi priveau din toate unghiurile. In zadar încerca Prin" cipesa să-l astâmpere. Obosită de privegheri neliniştite, privea ca o adevărată mântuire abdicarea lui. După socote" Iile lor mai aveau două luni de aşteptare, de aşteptare însă chinuită de tot felul de ameninţări. Cât nu ar fi dat să fie liberă în acele timpuri, să meargă la Ruginoasa ! Dar nu putea părăsi pe Principe şi simţul datoriei îi poruncea să rămână alături de el în Palat.

In cea din urmă seară, de 10 Februarie, erau aproape singuri la masă. Mulţi dintre prieteni lipseau prin Moldova, împrăştiaţi pe la moşiile lor, iar cei rămaşi, mai temători, rărise din instinct de apărare şi prevedere vizitele dela Pa­ latul domnesc.

Principesa Elena se pregătea tocmai să meargă la masă, fiind aşteptată în camera alăturată de Domnitor, când acesta intră ţinând un plic desfăcut.

181

„Bucurate că a sosit clipa să scăpăm de Domnie”, îi spuse glumind, după cum îi era obiceiul, când duşmanii’sai 3 ameninţau.

— „Ce vorbeşti ? A sosit răspuns dela împărat ?” Şi Principesa luă repede plicul din mâna lui Cuza. „Măria Ta'”, scria în scrisoarea anonimă, dar care fu' sese trimeasă de credinciosul prieten al Domnitorului, Ce' sar Boliac. „Am venit a vă spune că patru mii de oameni înarmaţi dela cazarma Maimaison, vor năvăli în palat pem tru a vă sili să abdicaţi de pe tron, când la o oră anumita din noaptea aceasta, se vor trage clopotele dela toate bi' sericile din oraş”.

— „Cine ţi-a adus scrisoarea ?” întrebă îngrijată Prin' cipesa, ce nu prea găsea motiv de glumă.

— „Un băiat simplu care apoi a fugit. Nu ştiu cine poate fi”, — „Şi ce ai de gând să faci acum ?”

— „Nimic !” fu răspunsul categoric al Domnitorului, plictisit de întorsătura prea serioasă pe care o dădea a' cestei simple întâmplări, Doamna Elena.

Principesa nu înţelegea însă să lase ameninţată fără sa ia nici o măsură, viaţa soţului prea lesne crezător.

— „Ia cel puţin măsuri de apărare pentru întâmplarea când sar putea ca acest svon să fie adevărat!”

— „N’am ce pierde !” răspunse mai în glumă, mai în serios, Domnitorul care bănuia svonul ca neîntemeiat. Tp' tuşi pentru a o linişti, chemă pe Colonelul Haralambie, care era capul garnizoanei şi la care ţinea foarte mult. Dar şi acesta intrase în complotul de răsturnare împotriva lui— „Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, că se prega' teste o mare revoluţie. Tu nu ştii nimic ?”

--„Nu ştiu, Măria Ta !” răspunse acesta căutând sa-şi ascundă tulburarea, ca unul ce se ştia cu conştiinţa încar cată. Era tocmai în timpul mesei şi nici unul din Domni' 182

tori nu se gândise să privească mai atent la credinciosul Tronului.

— „Ba încă au să năvălească în Palat în timpul nopţii peste patru mii de oameni!” adaogă Doamna Elena, amintindu-şi rândurile scrisorii anonime.

— „Nu crede aceasta, Mărită Doamnă ; poporul Ca­ pitalei are multă dragoste pentru Măria Voastră şi Dona­ torul se poate bisui pe armată, legată prin jurământ de credinţă. Şi apoi ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, va tfebui mai întâi să treacă peste corpul meu’'.

Totuşi Domnitorul ceru să îndoiască garda la Palat şi dădu apoi poruncă să vie Prefectul Poliţiei, Al. Beldiman, unul din prietenii din tinereţe.

— „Cum se pot mişca în Bucureştr; — îl întrebă pe acesta, de cum sosi în odaia lui de lucru, — „patru mii de oameni gata a sări la noapte asupra cazărmii Malmaison, fără ca poliţia să simtă ceva, şi cum poate fi păşită această casarmă din care poate să se ia atât de uşor arme ?”

Al. Beldiman cu adevărat nu ştia nimic, încredinţat că totul era în cea mai perfectă ordine, şi nici lui, nici lui .

Alexandru Cusa nu le trecu prin gând să pună la îndo­ ială credinţa ofiţerilor. Plecă totuşi, sguduit de vorbele Domnitorului să cerceteze oraşul care însă nu arăta nimic deosebit în acea seară, şi pe la 11 se întoarse spre a linişti pe nobila Doamnă, că totul e în pace, că o revoluţie în ţară, şi cu atât mai puţin în Bucureşti nu ar fi fost cu pu­ tinţă şi că Maiorul Leca şi batalionul său erau o gardă si­ gură la Palat.

— „Nenorocită zi pentru revoluţionari, dacă vor ataca Palatul în această noapte”, răspunse râsând Domnitorul, care nu cunoştea trădarea Maiorului Leca, — „ei nu ştiu că sunt păşit de dragii mei vânători ” Dar pentru orice întâmplare, Beldiman puse să se taie toate funiile clopotelor de pe la biserici, pentru a împiedica semnalele în timpul nopţii.

183

Dupâ toate aceste măsuri, fiecare se retrase în odăile sale.

La Domnitor veni în acea noapte Maria Obrenovici, care aduse cu sine şi pe grecul Dimitrie Sachelaridis, cu care jucă wist până târziu.

De ce tocmai în acea seară, Maria Obrenovici reţinu la joc de cărţi împreună cu prietenul pe Domnitor, care altfel ar fi ieşit poate înj>raş ? Nu erau oare potrivite lucrurile astfel ca în noaptea abdicării, Alexandru Cusa să fie găsit cu prietena, în timp ce Principesa Elena îngrijea de copiii lui în odăile de alături, micşorândud astfel în faţa urmaşi' lor prin această lovitură de teatru'şi răsculând poporul mai mult împotriva unui domnitor uşuratic ? Şi nu era oare acel neobosit impuls de răutate din inima prietenei care îşi pierduse nădejdiile în planurile de înălţare şi care se bu' cura într’o atitudine de mijlocitoare în complotul despre care nu se putea ca ea să nu fi fost înştiinţată de către cei ce încercase totul s’o atragă de partea lor ?

Interesul complotiştilor era doar ca Domnitorul să nu părăsească Palatul în acea seară, deghizat cum îi era obi' ceiul. Când poliţaiul Beldiman chemat de Domnitor, ie' şise din Palat, fusese urmărit de aproape şi dus până la .trăsură de către Căpitanul Mălinescu, ce avea însărcina' rea din partea complotiştilor să urmărească orice mişcare -a Domnitorului, crezând că Alexandru Cuza s’a travestit în hainele lui Beldiman.

Maria Obrenovici nu putea, aşa dar, să fie străină de o mişcare privind'O atât de aproape ; alături - de ea se mai afla în complot o altă femee, o veche rivală, care se raz' buna acum pe Domnitor atrăgând în graţiile ei pe unul din cei mai credincioşi slujitori ai lui Alexandru Cuz,a, Colo/ nelul Haralambie. Maria Obrenovici nu era nici ea'-destul de credincioasă Principelui şi, dând curs unei răsbunări in" lesnită de împrejurări, fără să se gândească la copiii săi, se bucura de lovitura dată soţiei Domnitorului. îndată ce ajunse în odăile sale, ce dădeau spre biserica 184

Creţulescu, Principesa Elena,'nemulţumita de masurile de pază luate de Domnitor, prea lăsător şi rece pentru propria lui viaţă, chemă pe aghiotantul Pisoschi, bun şi cre­ dincios prieten.

— „Vezi, Pisoschi, eu am mare teamă ca svonul să nu fie adevărat, şi îl ştii pe Cuza cât este de încrezător în ofiterii săi. Ia d-ta măsuri să fie păzit serios, şi, dacă cumva se va întâmpla ceva, dăunai numai decât ştire”.

Cuprinsă de o teamă instinctivă pentru viaţa soţului pe care-1 ştia mereu ameninţat, Elena nu se putu hotărî să se culce. In odaia de alături, cei doi copii înfiaţi dormeau li" niştiţi sub paza dădacei lor, franceza Florentine. Nici o mişcare mai deosebită nud putea da vreun semn oricât de •slab, deşi o presimţire îi vorbea de o catastrofă. Şi cu Pa" latul, dormea întreg oraşul; din când în când se auzea doar * pasul cadenţat al sentinelelor de sub ferestre. Străzile pustii şi friguroase gemeau în întunericul opac în mijlocul căruia felinarele stinse păreau catargurile unei mari corăbii sfă" râmate de greutatea troenelor de zăpadă. Numai albeaţa acestora putea nădăjdui la bucuria ochiului. Sufletul însă rămânea trist să cerceteze cerul nepăsător şi învestmântat în pătura sa de fulgi. O noapte viscoloasă de iarnă, plină de ameninţări şi prevestiri urîte.

După ce se încredinţă că nimic nu se mişcă în Palat, se culcă purtând grija să nu deştepte pe copii, a căror res" piraţie uşoară o auzea prin uşa puţin deschisă. Vise pră" păstioase îi frământau somnul nelămurit încă, şi presimţi" rile rele luau 'forma unor fantome ameninţătoare în cu" prinsul unui destin neîndurător pentru întreaga ei familie.

• Şi grija copiilor lui Cuza, ce puteau oricând naşte duşmănii şi certuri, adăogă la prelungirea unei insomnii amorţite de oboseala trupului. Tocmai în acele clipe de sbucium se pregăteau conspiratorii să intre tăcuţi, dar hotărîti, în Pa­ latul domnesc. întreg batalionul de vânători de sub comanda lui Leca se aşezase lângă aripa din dos a Palatului.

185

Ciocârlan împreuna cu ai sâi se înghesuise la intrarea î.m Cişmigiu, având cu ei şi trăsura lui Ion Ghica, vechiul prie­ ten al Domnitorului, cu însărcinarea să ducă pe Cuza, după abdicare, în casele lui pentru, ad ascunde de ochii celor ce ar fi dorit să-l apere. Pe la 4 ore din noapte ieşi şi artileria din cazarmă cu roatele înfăşurate în paie, şi porni spre Palat. Câţiva oameni, mai mult amestecătura, stăteau strânşi ca să încerce o mişcare de stradă. Ofiţerii Costescu, Lipăianu şi Pilat intrară în Palat, arestând pe cumnatul lui Cuza, Lambrino, pe Pisoschi, Baligot, secre­ tarul Principelui, şi pe toţi oamenii ce rămăsese credincioşi Domnitorului lor.

Culcat târziu, Alexandru Cuza nu auzi când uşa dormi­ torului fu deschisa uşor, nefiind încuiată pe dinăuntru.

Cine putuse oare să aibă această scăpare din vedere, tocmai în seara aceea, când însuşi Domnitorul avusese grijă să-şi pregătească pistoale alături de el, pe masa de lucru ? El sau mai curând Maria Obrenovici, care scăpă neatinsă din această întâmplare de noapte, când însăşi soţia Dom­ nitorului fu socotită din întâia clipă prizonieră în Palat ?

Mai târziu vina aceasta căzu, fără dovezi, pe camerierul Ştefan, cu toate că el nu ar fi putut îndeplini’o asemenea însărcinare.

— „Ce doriţi ?” întrebă Alexandru Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri, ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui.

— „Am adus abdicarea Măriei Voastre !” răspunse în­ drăzneţ Căpitanul Costescu, „şi vă rog s’o. iscăliţi”.

— „Nu am condei şi cerneală la îndemână l” ! răspunseAlexandru Cuza, ţinut departe de masa unde-şi avea re- ^ volverele sale.

— „Am adus noi tot ce trebuia”, răspunse unul din cer trei conspiratori.

Stăpânindu-se după întâia clipă de uimire şi încredinţat că Maria Obrenovici se putea îmbrăca în linişte la spatele 186

unei pelerine de ofiţer, începu a cerceta atent pe ofiţerii nerăbdători, cărora nu le plăcea o prea mare întârziere.

— „Nu am masă”, spuse în cele din urmă Cuza liniştit şi fără a se grăbi.

— „Mă voi face eu aceasta”, răspunse repede Căpiţa' nul Pilat aplecându'şi umerii pentru ca spatele său să fie la îndemâna Domnitorului. Nu fără dispreţ, plin de amă' * răciunea trădării din partea iubiţilor săi ofiţeri, îşi iscăli atunci Alexandru Cuza abdicarea : „Noi Alexandru Ion I, conform voinţii naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea-mea pe tron, depun azi 11/23 Februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

— „Aceasta era şi dorinţa mea mai de mult”, — a' dăogă Cuza, lăsând tocul, — „dar împrejurări care nu au atârnat de mine irfau făcut s’o amân. Cu toate acestea, eram hotărît s’o fac în Maiu viitor”.

După ridicarea lui Alexandru Cuza din Palat, fură pen cheziţionate toate încăperile şi mai ales camera de lucru a fostului Domnitor, confiscându'i'se întreaga corespondenţă.

Aceasta interesa mai ales pe Mitiţă Sturza, care ar fi do' rit mult să găsească întrînsa, lucruri compromiţătoare în faţa străinătăţii şi a poporului; dar nu se putu bucura, căci hârtiile îi arătară mai curând însemnările unui mare pa' . triot.

Odăile Principesei Elena fură respectate, deşi erau în' conjurate de gardă militară. Când Alexandru Cuza părăsi, dus de conjuraţi, Palatul Domnesc, o salvă de puşti în' ştiinţă pe cei nerăbdători să vadă sfârşitul isprăvii lor. La aceste împuşcături, Elena Cuza sări speriată din pat, trezită din letargia în care căzuse, doborîtă în cele din urmă de oboseală. Ea trecu repede în odaia copiilor şi deşteptă pe guvernantă.

— „Scoală repede şi vezi ce se întâmplă ? Mi se pare ca 187

am auzit o împuşcătura în apropierea Palatului”! In acelas timp ea îmbrăcă repede copiii ca sad treacă în patul său şi sad apere la caz de nevoe. Dar nu apucase bine să iasă pe uşă şi Florentine se şi întoarse înspăimântată.

— „Alteţă, este peste putinţă să te duci pe sălile Pala' tului, căci toate sunt pline de ofiţeri şi soldaţi. Nu m’au lăsat nici să trec şi nici nu au voit să'mi răspundă la între' bările ce le făcui. Uşa locuinţei Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei”.

Aşa dar de ceea ced fusese teamă nu scăpase ; trebuia acum să afle ce se întâmplase Domnitorului. Deşi era într’o stare foarte grea, Elena Cuza îşi îndoi îndrăzneala. Pentru a doua oară în clipe grele se arăta a fi cu adevărat fata Catincăi Rosetti. Nu stătu mult pe gânduri să înfrunte totul, ca să afle ceea ce se petrecuse în jurul .soţului său.

Lăsând copiii în grija Florentinei, se îmbrăcă în grabă şi apoi deschise hotărîtă uşa. Abia atunci văzu, că, fără ad pătrunde în casă, datorită respectului ce i se mai păstra, era însă socotită ca arestată în odăile sale. La ivirea ei, soldaţii intimidaţi la început, se grupară îndată la porunca ofiţerului, pentru ad opri trecerea. Dar ţinuta demnă şi hotărîtă să înfrunte orice, impuse celor de faţă, care se dă' dură prin instinct un pas înapoi.

— „La o parte !” le strigă atunci Doamna Elena, „do' resc să trec la Domnitor”.

O tăcere mormântală întovărăşi împotrivirea soldaţilor ce rămăseseră pironiţi pe locurile lor. ' — „Şi totuşi nimeni nu mă va putea împiedica să văd pe Domnitor. Vreau săd văd şi trebue săd. văd chiar acum!

Niciodată tonul vocii ei, de obiceiu blând şi melodios, nu răsunase pe sălile Palatului domnesc atât de metalic ca în acele clipe.

— „Măria Ta”, îi răspunse atunci ofiţerul de garda Pilat, „în zadar încercaţi. Nu se poate trece înainte, şi 188

apoi este fără folos, fiindcă fostul Domnitor nici nu se mai află în Palat”. „Fostul Domnitor !” Aceste două cuvinte fură singU' rele în stare să slăbească tăria Elenei Cusa. Se simţi din' tr’odată străină în această clădire plină de atâtea amintiri urîte pentru .ea şi atât de îndepărtate acum, de parcă ar fi fost trăite în altă viaţă. Toate simţurile păreau să nud mai dea alte înştiinţări decât asupra unei vieţi interioare, ce se desfăşura ameţitor sub imboldul întâmplărilor tragice prin care trecea, fără a putea face ceva care să apere viaţa celui ce-i era drag. Dorise amândoi atât de mult abdicarea : dar lovitura fusese prea brutală pentru sensibilitatea ei fe* minină. Rămase sdrobită la aflarea celor petrecute cu câteva ore mai înainte , alături de ea, dar stăpânindu'şi simţirile în faţa soldaţilor, ceru să i se aducă Aghiotantul Pisoschi.

Ca o deosebită cinste pentru ea, i se împlini această dorinţă îndată. Dar Pisoschi fu adus între doi soldaţi şi nu putu săd dea nici un fel de lămurire în privinţa soartei Domni' torului de care fusese despărţit ue la începutul răsturnări' lor din Palat.

Principesa Elena Cusa intră atunci în odaia sa şi se lasă pe patul încă desfăcut, nepricepându'se ce ar fi putut să facă în acele împrejurări. Băiatul cel mic se deşteptase şi plângea fără să ştie de ce ; îl apropie de dânsa, cercând săd adoarmă, legănândud. Ziua începuse să mijească şi lu' mina de la candela din perete pălea din ce în ce mai mult.

Lacrămi grele curgeau acum din ochii încercuiţi de sufe' rinţe ai bunei Doamne. Ce să facă ? Cum să afle de soarta lui Alexandru ? Printre lacrimi vedea acum aevea chipul soţului, când glumind cum îi era obiceiul în clipele primej' dioase, când sub înfăţişarea unei fantome ieşită din rândul celor vii. Presimţiri rele pentru soarta copiilor lui o făceau să strângă la sân pe cel mai mic, care zâmbea în somn fe' ricit.

Afară timpul mohorît, cu cerul încărcat de nori grei de 189

1

zăpadă împiedica venirea zilei, dând impresia unei desnă' dejdii generale. De sub ferestre se aureau glumele şi râse' tele sentinelelor, de parcă nu mai aveau de păzit pe nimeni şi întregul Palat era pustiu.

Elena Cuza se sculă încet de lângă copilul adormit şi ri' dică storurile grele. O lumină ceţoasă pătrunse în odae, umplând întreaga încăpere cu tristeţea ei. Grupuri, grupuri de soldaţi treceau prin curtea Palatului fără nici o regulă, liberi ca într’o zi de sărbătoare. Armele le atârnau grele pe umeri, de parcă nici ei nu mai ştiau ce mai puteau face cu ele fără Domnitor. Deasupra tuturor acestor oameni, ce se simţeau vinovaţi, flutura nesigură lumina silei, întân ziată parcă înadins, ca să ascundă trădarea.

Principesa Elena deschise una din ferestre şi se uită a' fără ; un grup de soldaţi stăteau sub ferestre.

— „Unde vă este Domnitorul ?” Tonul aspru şi a' proape mustrător al Doamnei Elena Cuza, isbi pe soldaţi, care răspunseră cu teamă : — „Dau dus; Nu se mai află aci în Palat”.

Nici ei nu ştiau unde era, şi nici de cine fusese ridicat.

Orele treceau greu ; ameninţarea unei nenorociri zdro' bea orice nădejde. Se făcuse de mult ziuă şi nimeni nu in' trase încă în odăile Doamnei Elena. Frigul începuse să se simtă în camerele mari şi mohorîte ; copiii se jucau în cy daia de alături, fără să'şi fi putut lua hrana obişnuită. Ni' meni nu se îndura parcă să intre în locuinţa în care stăteau închişi doi copii şi două femei, cu toate că Mitiţă. Sturza se afla în Palat, în exerciţiul noii sale. slujbe ; uitase cu de' săvârşire pe aceea cu care copilărise împreună la Mi' clăuşeni.

Cu toată sila ce o avea faţă de acest văr răsbunător, Elena Cuza îi scrise totuşi, cerând libertatea sa şi a copiilor lui Cuza, cu ameninţarea că în caz de neluare în seama va scrie consulului francez. Hotărîrea Principesei Elena stârni mari temeri: în noul guvern, care şi aşa avea neim 190

ţelegeri cu consulii străini ce nu voiau să le recunoască nici un drept la cârma statului.

Ca să nu mai dea naştere altor încurcături, răsculaţii chemară pe soţii Davila, cu care Principesa era în strânse legături de' prietenie, şi aceştia veniră cu trăsura lor în­ chisă să ia pe Principesă cu toţi ai ei. In privinţa soţului ei, o asigurară că se află în toată siguranţa şi sănătate şi că în curând se va încredinţa cu proprii ei ochi.

Elena Cuza părăsi Palatul fără nici cea mai mică părere de rău ; prea suferise într’ânsul şi prea fusese hulită. Cum familia Davila îi dădu găzduire, până se va hotărî ceva în privinţa Domnitorului, primi bucuroasă, deoarece nu se putea depărta în acel timp de Capitală. Fiind vorba de trimeterea peste hotare a fostului Domnitor, începu să se pregătească să-l întovărăşească.

Cea dintâi grijă ce o avu când ieşi din Palat, fu să dea o telegramă Catincăi Rosetti, ca să o liniştească în ce-o privea : „Nu te îngriji de noi, suntem în perfectă sănătate”.

După abdicarea lui Alexandru Cuza, consulii străini cerură lui Ion Ghica să le spună unde se află Domnitorul pentru a putea vorbi cu el. Acesta răspunse că trebuia să se sfătuiască şi cu ceilalţi colegi în această privinţă, răspuns care nu plăcu consulului francez, şi aşa destul de întărâtat împotriva lor. El nu se sfii să răspundă la rându-i că va găsi fără învoirea lor, mijlocul să-l descopere pe Cuza şi să-l întrebe asupra planurilor lui.

In urma acestor ameninţări, fără să mai stea mult la toc­ meală, Frangois Tillos căută ascunzătoarea fostului Dom­ nitor şi-l găsi în casa lui Ciocârlan, păzită de soldaţii regi­ mentului 1 Infanterie de sub comanda căpitanului Costescu. După o scurtă convorbire cu acest căpitan Tillos izbuti să intre la Principe. II găsi liniştit şi gânditor ; la în­ trebările pe care i le făcu, Alexandru Cuza răspunse că este ţinut cuviincios în captivitatea sa, că a subscris actul de 191

abdicare de bună voe, că tot ce mai doreşte este să i se dea încuviinţarea, ca oricărui cetăţean român, să umble liber m oraş.

Văsându-1 atât de împăcat cu soarta, Tillos, care se rasboise cu noul guvern pentru apărarea drepturilor lui, se gândi cu tristeţe că, atunci când cineva se părăseşte singurj nimeni în lume nud mai poate folosi cu ceva. Fu mulţumit totuşi că isbutise să-i vorbească şi că era cel dintâi care putea duce Principesei Elena veşti bune dela soţul ei.

Aceste ştiri îmbucurătoare, sprijiniră pe Doamna Elena în desnădejdea ei. Aşteptă cu mai multă răbdare încuviinţarea guvernului să-şi vadă soţul şi săd arate copiii pe cared dorea mult. Nu era de altfel singură, căci prietenii şi fraţii se strânsese pe lângă ea, ajutând-o cu vorba şi fapta pen­ tru pregătirea în vederea surghiunului de care se vorbea între oamenii puternici ai silei. Neavând voe să se depărtese de Bucureşti, nu putu să-şi ia rămas bun dela aceea cared dăduse silele şi care era nenorocită şi bolnavă la moşia sa Soleşti.

In Bucureşti, viaţa îşi urmă drumul obişnuit, fără să se simtă marea schimbare ce se făcuse la cârma ţării. Doar partisanii lui Alexandru Cusa erau trişti şi abătuţi ; mulţi dintre ei părăsiră îndată după atentat Capitala, pentru a nu se mai întoarce niciodată. In schimb, Moldovenii înce­ pură să se frământe pentru aducerea lui Cusa pe tronul Moldovei, de unde plecase ; multe sile după trimeterea lui peste hotar, îl mai aşteptară să vină prin partea de nordj dar fostul Domnitor nu luptase pentru unire, ca s’o des­ facă singur şi Moldovenii aşteptară în sadar pe cel care dori mai bine să se întoarcă mort între ei.

In sânul guvernului, care jurase înainte de complot ca va lua în seamă dorinţa Divanurilor Ad-hoc, aducerea unui domn dintr’o dinastie străină, se şi iviră neînţelegeri din pricina dorinţei nemărturisite a fiecăruia dintre ei să se aleagă domn. Din fericire dorinţele se anihilau reciproc, 192

aşa că visul Românilor încă dela 1848 se împlini odată cu venirea Principelui Carol.

Prin strămutarea lui Alexandru Cuza la Cotroceni, se dădu putinţă şi Principesei Elena săd vadă. Aceasta luă cu sine pe copii şi plecă în trăsura închisă a Doctorului Davila spre Cotroceni. Pe drum fu oprită de colonelul Solo' mon, rămas printre cei credincioşi Domnitorului lor, care-i spuse : „înştiinţaţi pe Măria Sa, că armata nu se solidarizează .întreagă cu conjuraţii şi că un singur cuvânt aşteaptă dela Domnitorul lor, spre ad reîntrona”.

Nu erau vorbe de .clacă ; chiar în ziua de 12 Februarie, a doua zi după complot, întreg corpul ofiţeresc al garni' zoanei Bucureşti, care nu fusese cu nimic amestecat în corn' plot, se grupase în jurul generalului Florescu şi colonelului Solomon, hotărîţi să pătrundă la Principe şi săd libereze.

Dar şi unora dintre complotiştii militari le păruse în' dată rău că se răsculase împotriva Domnitorului lor. Tub burat în conştiinţa sa de bun soldat, Colonelul Haralambie ajuns mai apoi General, scrise astfel lui Ion Ghica, cel ced îndemnase să intre în complot : „In ochii lui nam vă' Zut nici un regret, nici o lacrimă, nici chiar o simplă în' doială, ci o seninătate care m’a împietrit şi nva silit să mă ruşinez de gestul ordonat'”.

Principesa plecă cu această misiune tainică, pe care ni' meni altul nu ar fi putut'O îndeplini, deşi în adâncul su' v fletului dorea pribegia în loc de noi îndatoriri şi amenin' ţări. II găsi pe Principe într’o cameră mare, sărăcăcios mo' bilată, îmbrăcat civil, şi plimbându'se nervos dintr un colţ într’altul.

Cum îl văzu, Principesa nu'şi mai putu opri lacrămile şi îndemnă pe copii să alerge în braţele deschise âle tatălui lor ; era singura mângâere pe care o mai putea avea atunci.

Ingrijat de liniştea familiei sale, deşi el însuşi emoţionat, Principele se stăpâni şid mângâe surâzător şi liniştit ca şi 193

cum nimic deosebit nu i s’ar fi întâmplat de când nu se mai văzuse. După ce îmbrăţişă copiii, întări pe soţie, încrediiv ţând'O că era mulţumit de tot ce se întâmplase şi că nu avea nici un motiv să se îngrijoreze de soarta lor : — „Fii liniştită, vom pleca din ţară şi vom trăi, de' parte, mulţumiţi; s’a săvârşit ceeace doream de mult amân' doi, deşi...” adăogă cu părere de rău, — „s’ar fi putut . petrece altfel... Voiam să plec, însă... nu aş fi dorit ca im bita mea armată să'şi calce jurământul de credinţă”.

Era marea lui durere ! Armata îi trădase, deşi pusese atâta suflet s’o organizeze şi s’g ridice prin vrednicia ce căuta să i'O insufle la cel mai înalt grad de conştiinţă na' tională.

— „Armata aşteaptă numai un gest din partea ta, ca să te libereze şi să te aşeze din nou pe tronul pe care te'a aşezat naţiunea întreagă !” — răspunse Principesa, care nu putea îndura să vadă pe faţa soţului urmele desnădajdei.

— „Niciodată nu voiu face vărsări de sânge pentru a'mi recăpăta tronul”, răspunse Alexandru Cuza, conştient de datoria sa de bun român. Puţini din cei intraţi în complo/ tul împotriva Domnitorului se puteau mândri în acea clipă cu luminatul patriotism al lui Alexandru Cuza, care, deşi căzut, putea oricând să răstoarne prin dragostea ce i se păstrase în ţară, toate planurile conjuraţilor.

După ce'şi împlini misiunea pentru care fusese rugata, Principesa vorbi cu soţul său asupra mijloacelor de plecare, primind însărcinările lui în legătură cu treburile lor parti' culare. Abdicarea îl găsise pe neaşteptate într’un timp destul de critic din punct de vedere, material, cu un pro' ces ce se judeca şi cu mari datorii făcute pentru cumpărarea moşiei Ruginoasa. Familia Elenei Cuza le fu atunci de mare folos, fraţii şi cumnatul Lambrino, care se legară sa aibă grija arendării şi a strângerii avutului lor. Principesa^, hotărîtă să împartă soarta cu soţul său, nu voia să4 lase sa plece singur, bolnav şi întristat cum era.

9

194

După plecarea Principesei dela Cotroceni, Alexandru Cuza scrise lui' Golescu cerând ud învoirea să se ducă în străinătate, încredinţândud că va lucra ca Principe român, după cum lucrase ca Domnitor, şi va cere. şi el, Puterilor Garante aducerea unei dinastii străine pe tronul Româ' niei, după cum fusese dorinţa Divanurilor Ad-hoc. Dorea însă sad lase să plece cât mai curând împreună cu fa­ milia sa.

In aceiaşi după amiază, Principele Cuza mai primi vizita consulului Austriac. Alexandru Cuza vorbi şi acestuia în chip sincer că nu a fost silit de nimeni şi că a vrut să sem­ neze actul de abdicare : — „Ce doresc aceşti domni acum, anume un principe străin, voesc şi eu. Am voit de altfel aceasta întotdeauna şi am lucrat în aceleaşi vederi, numai am făcut-o cu mai multă judecată decum se întâmplă acum. Am crezut să aştept timpul potrivit. împotriva actului de abdicare nu voiu ridica niciodată protestare şi nici nud voiu declara de nul”.

Cuvintele acestea înţelepte deşteptară admiraţia consu­ lilor străini şi făcură pe consulul francez; să spună : — „Principele Cuza este în ochii mei personificarea naţiunei române şi a unirei”.

Principele Cuza îndepărtând ajutorul pentru a fi reîntronat, plecă în zorii zilei de 13 Februarie 1866 sub un cer trist, întovărăşit de fostul său aghiotant, Pisoschi, de Lambrino, de Căpitanul Costescu şi de un subofiţer, Popovici, însărcinaţi cu supravegherea lui. Acesta din urmă se purtă necuviincios cu fostul său Domnitor care totuşi avu grijă să-i dea mantaua lui groasă ca sad apere de frig şi viscol în drum spre graniţă. Când fu să păşească peste hotarul român în Ardeal, Alexandru Cuza mai privi lung în urma lui spre pământul ce-i fusese atât de scump, ca şi cum o presimţire îi spunea că nVe săd mai vadă ; apoi îmbră195

tisa sentinela română aducând cea din urmă salutare tării sale.

In urma. lui flutura ca'nişte drapele negre, deasupra sa' telor 'şi oraşelor româneşti, proclamaţia Locotenenţei Dom' neşti, care explica poporului nedumerit pentru ce alesul lui fusese detronat : „Pentrucă în 1859 ambiţiile şi luptele înverşunate im terpusese ura şi discordia în societate şi ale căror rezultate au fost alegerea unui om care era negaţiunea oricărei cori' vingeri, oricărui principiu, oricărei credinţe”. Şi totuşi Principele Alexandru lăsase în urma lui o Ro' mânie autonomă, ridicată pe baze moderne şi democratice!

In cele 2—3 zile cât mai rămăsese în ţară după plecarea soţului. Principesa Elena avu abia timpul să-şi ia rămas bun dela copiii Azilului Elena şi colaboratorii săi credincioşi.

Copiii o primiră cu cântece şi flori de parcă nimic nu se întâmplase de când nu mai fusese pe la ei. Orfelinatul acesta avea să întărească în amintirea poporului chipul Doamnei binefăcătoare, păstrat deasupra lucrurilor nesta' tornice şi pieritoare. înconjurată de toţi cei care o iubise sincer şi cu credinţa, Doamna Elena, nume cu care rămâne în istorie, îşi luă rămas bun în cuvinte mişcătoare, mai întâiu dela copii, cărora le dădu sfaturi materne, apoi dela profesori, dela bunii săi prieteni şi colaboratori, soţii Davila, cărora le îm credinţă cu dragoste supravegherea operei lor comune şi atât de folositoare celor lipsiţi de căminul părintesc.

Toţi cei de faţă erau pătrunşi de însemnătatea unică a acestei clipe din • viaţa institutului de orfani găsiţi, şi 0 tăcere întretăiată de suspinele copiilor, subit neliniştiţ’, umplu întreaga sală, pe zidurile căreia stăteau portretele donatorilor.

Când Principesa se pregăti să plece, multe semne de dra' goste o. întâmpinară dintr'o dată, şi, ca dintEun singur piept, răsună în preajma sa ultima urare ce'O mai auzi data 196

'

'

. .... ^

Doamnei Ţării Româneşti : „Trăiască. Măria Sa Doamna Elena Criza’\ De la uşă, Principesa se mai întoarse odată şi lăcrămând, binecuvântă pe cei rămaşi în urma sa. încă dela 26 Februarie stil nou, poliţia, din Braşov inştiinţase la Viena sosirea Principelui Alexandru Cuza îrnpreună cu soţia sa şi trei ofiţeri. Cum Principesa Elena nu părăsi Capitala Ţăriii Româneşti decât la 1 Martie 1866 stil nou, femeia luată drept soţia lui Alexandru Cuza de către poliţie, înscrisă la visarea paşapoartelor „Principelui şi a soţiei” nu putea fi alta decât Maria Obrenoyici. Nemai nădăjduind în nici o stare deosebită în ţară,, şi pusă chiar sub urmărire, de unii din complicii săi, aceasta se hotărîse să plece cu fostul său prieten fără ca soţia să prindă de veste. II ajunse din urmă la trecerea graniţei, întovărăşită de fratele ei, fost aghiotant al Principelui, Colonelul G. Catargiu, şi traseră cu toţii la hotelul Bucaresţ în aşteptarea Principesei Elena, neştiutoare de ce va întâmpina, la intrarea în Ardeal.

Era foarte cu putinţă ca însuşi Alexandru Cuza sa fi fost prins fără voia lui de această întâmplare, căci nimic nu arăta din partea lui, punerea la cale a unui complot împotriva soţiei cu care şi vorbise despre mijloacele de că­ lătorie precum şi despre acelea de întâlnire cu toţii la Bra­ şov pentru a pleca împreună mai departe. Copiii erau cu Principesa şi pentru nimic în lume nu i-ar fi părăsit tatăl lor, cu atât mai mult cu cât îi înfiase amândoi şi aveau nevoie de îngrijirea şi educaţia lor. Maria Obrenovici căuta să amărască viaţa bunei şi răbdătoarei soţii chiar şi în pribeg'a pe care o împărtăşea binevoitoare cu, cel ce o umilea încă sub imboldul unei voinţe străine. „Dragă mamă”, — telegrafiase Elena Cuza Catincai Rosetti, cu data de 26 Februarie 1866 stil nou, — „nu am noutăţi dela D-ta şi sunt foarte îngrijată ; bărbatul meu. a plecat ieri, iar’eu plec Miercuri pentru a-1'întâlni 'la Bra197

şov. Dumnezeu sa vă binecuvinteze pe D'ta şi copiii D'tale!

Iţi sărut respectuos mâinile”.

Plecarea Principelui Cuza din Braşov spre Viena idp preună cu prietena sa, mai înainte să'şi fi văsuţ soţia şi « copiii, nu se poate explica decât printr’o hotărîre pripita, luată în cea din urmă clipă la stăruinţele aceleia care ura pe Principesă. Patima ce o mai păstra acelei femei necredincioase îl împinse să facă un gest necugetat, pe careul scoase în lumină duşmanii în paguba stimei ced mai-ramă" * sese în tară.

Când Principesa ajunse cu copiii la Braşov nu mai găsi pe nimeni. Telegrafie îndată fratelui mai mare, Constantin, ce se afla la Bucureşti, să vină la Braşov. Cum nu mai voia să se întoarcă în ţara şi nici nu prea avea mijloace să cală" torească singură mai departe, plecă din Braşov şi se opri la Timişoara în aşteptarea desnodamântului ce trebuia sa sosească. Bănuia vinovată pe Maria Obrenovici de aceasta nouă umilinţă, ceeace o întări în hotărîrea să nu divorţeze cu toate ameninţările. Era cinstea ei în joc ; trebuia să is' butească şi de această dată.

Constantin Rosetti, care nu stima şi nu iubea pe Alexam dru Cuza din pricina purtării ce^o avea faţă de sora sa, găsi prilejul s’o îndemne la despărţirea de el. In acest scop ceru şi ajutorul familiei pentru ca s'o convingă. Telegrafie îndată Catincăi Rosetti la Soleşti cu data de 6 Martie : „Scumpă mamă, este de neapărată trebu nţă ca sora mea să se întoarcă de îndată în sânul familiei noastre; greşita purtare din partea soţului nu iartă să privim cu nepăsare nenorocirea şi ruşinea ce o înconjoară ; numai o depeşă din partea D'tale arătând marea dorinţă de a o mai vedea odată poate s’o decidă să revină printre noi. Tete' grafiază în acest sens la Timişoara şi înştiinţează'mă şi Pe mine. Eu şi pornesc s’o aduc”.

Ajuns la Ploeşti, Costache Rosetti înştiinţă şi pe fratele său Dimitrie, telegrafiindud tot la Soleşti : y

198

„Ca urmare a condiţiei persoanei cunoscute care (pală' toreşte în tovărăşia Măriei Obrenovici, mă forţează să merg să întâlnesc pe Elena. Mama a telegrafiat în acelaş sens la Timişoara sub cuvânt că doreşte s'o vadă ; telegra' fia2ă şi tu Elenei tot în acelaş mod şi scrie^mi la Braşov conţinutul depeşei tale;1.

Ajuns la Braşov, Costache Rosetti nu mai găsi pe ni' meni şi se hotărî să plece la Viena pentru a sta de vorbă cu însuşi Principele Cuza, ca să vadă ce gânduri avea. Te' legrafie mai înainte, din Braşov, soţiei sale Olga, la Soleşti: „M’am hotărît să plec ia Viena pentru a limpezi situaţia sărmanei mele surori. Fii liniştită, lucrează pământul, te îmbrăţişez, telegrafiază'mi poşta Pesta”.

După câteva zile familia îngrijorată de ceea ce se petre' cea departe, primi o telegramă d’n partea Principesei Elena dată din Viena la 13 Martie 1866: „Ajunşi la Viena de trei zile în bună sănătate ; călătoria a fost îngrozitoare. Acum credem să mai rămânem aci vreo zece zile. Aşteptăm noutăţi. Respecte11.

Ce se petrecuse la Viena ? Datoria şi ruşinea soţului sub morala cumnatului să fi isbutit să învingă pasiunea sa oarbă ? Sau Maria Obrenovici, tânără şi frumoasă cum era, nu voia să ducă la un pas serios aventura sa, mai ales cu un om acum fără rost şi bolnav ? Poate să fi. fost numai iubirea şi ambiţia soţiei, trecând peste toate greşelile, chiar şi peste perspectiva să trăiască mereu în preajma* Măriei Obrenovici, care nu se îndura să'şi lase victima în pace cu toată jertfa ce o făcea să'i vadă de copii. Alături de această ambiţie a soţiei jignite stătea însă şi dorinţa Principelui să nu- divorţeze, Principesa fiindu'i foarte trebuincioasă în viaţa lui fam liară. Nici copiii nu puteau fi lăsaţi pe mâi' nile uşuraticei mame careţi schimba prietenii după bunul plac al inimii. Chiar în Viena sub ochii Principelui, favo ritul Constantinovici îi făcea destulă inimă rea ; de la el 199

Maria avu mai târziu un copil natural, ced purtă numele de fata.

Lucrurile se descurcară astfel, încât, Principesa Elena putu ierta şi putu ierta, de oarece cu toată ambiţia ei, mai iubea, cu toate jertfele făcute în trecut, şi mai ales, pem tru acestea.

Costache Rosetti se întoarse în ţară, fără sora lui.

200

Cap. XII TOVARĂŞA DE EXIL Cât statură în capitala Austriei, primiră vizita ducelui de Gramont, ministrul Franţei la Viena, care făgădui Prim cipelui Cuza, de faţă fiind şi secretarul acestuia, Baligot de Beyne, ajutorul împăratului Napoleon al IIHea pentru a fi reîntronat.

— „Mulţumesc împăratului pentru bunăvoinţa sa”, — răspunse Principele, — „dar vă rog să-i spuneţi că nu voi intra în ţara mea cu ajutorul străinilor şi nici ch'ar când voi fi chemab de ea însăşi, căci s’ar desface marea operă a unirei”. Şi statornic făgăduelei date lui Golescu să lucreze şi ca Principe român după cum lucrase ca Domnitor, stărui pe lângă ambasadorul francez să sprijine alegerea unui prin" clPe străin pentru ţara Românească.

Cam în aceiaşi vreme cu această vizită, primiră şi o dele­ gaţie română venită cu scopul săd convingă să se întoarcă ţară. Avu însă marele merit că în acele clipe tulburi, când refuzul Contelui de Flaridra şi ambiţiile de domnie ale multora dintre cei ced detronase, îngrijorau pe toţi Ro­ manii, el susţinu cu tărie şi patriotism dorinţa Divanurilor Addioc : Principe străin. Nu primi domnia într’un timp cand ar fi fost în măsură poate să-şi întemeeze pe tronul României o dinastie.

201

„Mâine plecăm spre Italia” — telegrafie Principesa Elena mamei sale în 26 Martie 1866, — „nu fii îngrijata din pricina mea ; sunt foarte mulţumită, sănătatea perfecta scrieţi'mi toţi la Milan poşte restante. Respecte afeo tuoase”.

Abia după ce spiritele din ţară se liniştiră prin alegerea Principelui Carol, încuviinţă şi Alexandru Cuza soţiei sale să scrie prietenilor din Fvomânia. „Scumpă Doamnă Davila”, scria Principesa Elena, cu data de 12/24 Mai 1866, din Paris, unde îşi găsise în cele din urmă adăpost, — „pot însfârşit să'ţi scriu spre a-ţi mul' ţumi pentru frumoasa.D'tale scrisoare şi pentru a'ţi aduce aminte d.e mine. Am întârziat atât timp să'ţi scriu pentrucă' Principele mba cerut să înterup orice relaţii cu ţara, atât ■ timp cât Principatele nu vor a.vea un steag, şi am înţeles că Principele voia să înlăture astfel orice fel de pretext nou pentru calomnie şi intrigă, de care cercurile politice sunt atât de dornice. Acum, mulţumită lui Dumnezeu, ţara are însfârşit steagul său şi pot să'ţi spun că'mi aduc aminte cu mare bucurie de plăcutele atenţii pe care le'ai avut pen' tru mine în tot timpul şederii mele în Bucureşti şi că aş fi foarte fericită să primesc veşti dela D'ta. „De când te'am părăsit, dragă prietenă, am rătăcit tot timpul prin Germania, Italia şi Franţa, pentru a ţie putea aşeza undeva. Nu a fost posibil, şi am fost forţaţi sa ve' nim, pentru a ne opri, câtva timp cel puţin la Paris. Sunt sănătoasă, deasemeni şi întreaga mea familie. Vom pleca în prima jumătate a lunei Iunie la băile din Ems, unde credem să rămânem vreo 40 de zile. Am însărcinat pe co' Ionelul Pisoschi, care va aduce şi aceste scrisori, să'ţi ofere din partemii un mic inel, pe care te rog să'l primeşti şi sa'J porţi în amintirea mea”.

Această pribegie a lui Alexandru Cuza şi a întregei sale familii se datora nu numai întâmplărilor de'acasă, ci şi tul' burărilor din ţările prin care treceau. In Austria, aflarea 202

lui era prea puţin dorită din pricina pregătirii dualismului, care îngropa astfel toate nădejdiile de autonomie ale Ro' manilor transilvăneni, pentru care fostul Domnitor dusese tratative cu revoluţionarii unguri, crezând în sinceritatea făgăduelii lor de desrobire a naţiunilor apăsate ; pe dealtă parte, luptele ce se iscase între Prusia şi Austria îi închh deau orice fel de aşezare în Germania, iar Italia aliată cu Prusia şi cu viaţa sa zguduită de preocupări politice şi re' voluţionare, nud putu da o mai bună găzduire să se stator' nicească pe pământul ei, deşi clima plăcută din această ţară ar fi priit sănătăţii lui zdruncinate.

Tot prin Pisoschi trimese, la aceiaşi dată, Principesa Elena o scrisoare şi mamei sale : „De când sunt- aci am fost foarte ocupată cu instalaţia noastră şi tot nu am sfârşit, dar pot totuşi să respir şi să-ţi scriu ; nu pot să-ţi spun îndeajuns cât am fost de emoţiei nată de ceea cernii scrii şi am recunoscut odată mai mult dragostea ta nesfârşită pentru mine ; fii asigurată şi liniş­ tită, bună şi dragă mamă, că niciodată, sper, nu vei avea durerea de a vedea pe fiica ta redusă la vreo extremitate ; totuşi îţi repet cu fericire că am plâns de recunoştinţă vă' zând sprijinul pe care mi'l oferi cu toată dragostea ta de mamă. Din partea mea pot să'ţi spun, bună mamă, că te iubesc mult şi că sper să pot reveni la primăvara viitoare să locuiesc în scumpa mea reşedinţă dela Ruginoasa cu în' treaga familie precum şi cu Principele... „Paupichel vorbeşte mereu de mama mare dela Soleşti, căci a început să vorbească acum şi inteligenţa sa este destul de desvoltată”.

Tot prin Pisoschi trimise şi Alexandru Cuza scrisoare lui Vasăe Alecsandri ce se afla la Mirceşti, supărat pe pu' ternicii zilei pentru detronarea lui. Aceastad şi răspunse, cu data de 1 Iulie 1866 : „Dragul meu Principe, Colonelul Pisoschi, îmbrăcat în civil şi mai tânăr decât oricând, mba adus scrisoarea D'tale 203

'

din 16 Mai. La această plăcută surpriză, a mai adăogat şi noutăţi dela D'ta, ca om credincios şi sincer ce vă este şi în sfârşit m’a făcut fericit asigurându'mă că duşmăniile nu au atins "sici decum’libertatea spiritului D'tale, nici filoso . fica lipsă de grijă cu care eşti atât de fericit înzestrat dela natură. Sigur că destinul D'tale este de invidiat. După ce ai domnit timp de şapte ani şi ai semnat cu numele D'tale acte mari care vor ilustra paginile istoriei noastre politice şi sociale,-iată'te retras din luptă printr’o trădare neaştep' tată. Noroc de nebănuit, căci nimic nu te face mai liniştit faţă de oameni ca ingratitudinea lor. Capeţi dreptul de ad trata cu o dreaptă severitate şi pe deasupra poţi face şi probă de nobleţe, întrebuinţând uitarea şi iertarea j;gni' rilor. Am vrut să'ti scriu de mai multe ori de când ai plecat, dar retras cum sunt de marile centre unde se fam resc noutăţile cele false, nu am ştiut niciodată s gur unde te'ai putea găsi. Vagi ştiri ajunsese până în fundul singură' tăţii mele, cum că te'ai afla la Viena, Milan sau America, Paris, etc., ai fi călătorind incognito şi că eviţi cu grija orice legătură cu ţara. A trebuit deci să aştept ştiri mai precise, pentru ca să'ţi pot scrie o scrisoare. Vechii şi ade' văraţii amici şLau reamintit adeseori de D'ta dela acest faimos 11 Februarie, care a văzut ieşind atâţia eroi din noroiul Bucureştilor, şi mai mult de unul m’a întrebat, dacă scriindu'ţi, nu va risca să te jignească, având aerul de a'ţi oferi cuvinte de mângâiere. Această teamă k'a hm tărît aşa dar o rezervă plină de delicateţă, pe care o vei înţelege mai bine decât toţi, căci cunoşti inima prietenilor D'tale. „Insfârşit, iată'vă aşezaţi în mijlocul frumuseţilor Pari' sului, bucurându'te de 1 bertăţi, şi ne mai fiind expus sa vezi în fiecare dimineaţă figurile groteşti ale foştilor D'tale miniştri. Fericit Principe ! Privirea D'tale se poate odihni pe tablouri mai vesele şi mai liniştitoare decât pe ale urni7 Iilor noştri aşa zişi politiciani. In ceea ce ne priveşte, vai!

204

ne găsim aci în mijlocul celei mai înspăimântătoare urgii : foamea, holera şi patrioţii de azi pe mâini. Cum vom ieşi din toate acestea ? Guvernul actual compus în întregime din eroii de paradă, vrea să facă războiu Turcilor şi la nevoe chiar celor şase puteri garante. Pentru acest scop, a făcut apel la patriotismul Românilor şi Românii au răs­ puns într’un cor demn de timpurile antice ; mai mult de }'0 de voluntari, cerşetori, dar valoroşi au plecat din Mol­ dova să apere malurile Danubiului. Simţitoare privelişte a redeşteptării unui popor chemat spre mari destinuri, prin vocea simpatică a unui guvern popular \ In aşteptare, apă­ rătorii patriei, voluntarii, jefuesc prăvăliile şi distrug totul în drumul lor ;.ne tratează ca pe Turci. Apropos de Turci!

Am auzit din izvor sigur că fostul meu vechiu prieten Ion Ghica, trimes extraordinar al Alteţei Sale Principele Carol pe lângă sublima Poartă, a găsit cu cale să-şi acopere capul cu un fes. Este poate foarte fin şi foarte politic din partea sa, cu toate că .amorul propriu naţional nu prea este mă­ gulit de aceasta ; aşa e soarta tuturor împărăţiilor ! Algeria a fost pierdută pentru o palmă, România va fi scăpată printr’o calotă. Term;n scrisoarea mea cu această linişti­ toare reflexiune...”.

La Ems fură vizitaţi de Costache Rosetti, fratele Elenei, venit să-i vadă, trimes într’adins de Catinca Rosetti. Ni­ meni nu era însă mai liniştit acum decât Principesa Elena, care-şi trăia viaţa în mijlocul unei familii, aşa precum do­ rise o viaţa întreagă. La întoarcerea lui Costachi în ţară, ea scrise mamei sale : „Aerul este atât de bun, şi ducem o viaţă atât de lini­ ştită, încât aceasta ne întremează pe toţi”.

Pe la jumătatea lunei August 1866, se întoarseră cu toţii la Paris, dar numai în trecere şi ca să se pregătească pentru o nouă călătorie, căci plecară îndată la Ostende, ca să facă băi de mare copii. Amândoi dădeau multă îngrijo­ rare părinţilor prin sănătatea lor şubredă.

205

Iarna anului 1866—67 se hotărîră s’o petreacă tot la Paris, de unde Principesa Elena scrise mamei sale, răspum zând cancanurilor şi vorbelor de clacă pe cari aceasta i le scrisese că se aud încă în ţară : „Dela plecarea mea din Principate, duc o viaţă foarte calmă şi dacă nu ar fi dorinţa de a te vedea, nu mai m’aş întoarce în ţară, unde aş găsi, fără îndoială, aceleaşi cam canuri şi aceleaşi minerii. Frumoasă ţară, răi oameni! „Copiii mei sunt sănătoşi şid învăţ să iubească pe buni' cuţa lor. Dacă nu se vor ivi piedici neprevăzute şi greu de străbătut, ne gândim să revenim în ţară la primăvară şi să ne stabilim pentru vreo doi ani la Ruginoasa”.

Cu data de l Decembrie 1866, scria din nou mamei sale, din Paris : „Mă simt foarte bine, buna mea mamă, şi foarte feri' cită cu cei doi copii a mei, pe cari'i iubesc mult şi cari fac fericirea mea prezentă şi speranţa mea în viitor... „Vorbesc întotdeauna copiilor sufletului meu de buni' cuţa lor11.

Dar dorinţa lor să se reîntoarcă în Principate, în primă' vara anului 1867 nu se putu îndeplini; căci pe când se pregăteau să plece spre. Moldova pentru a trece la Rugi' noasa, toţi cei cari luase parte la abdicarea lui începură să se neliniştească, şi cum frământările între partide şi gu' vernele ce se schimbau tot atât de des ca pe vremea lui Cuza nu încetase, aceştia căutară mijlocul să scape de în' toarcerea fostului Domnitor în România. Ei răspândiră Zvonul că ar avea de gând să se întroneze cu ajutor rusesc pus sub comanda lui Kotzebue. Aceste svonuri de natura a nelinişti România, îl opriră pe Principe să vie în ţara către sfârşitul lui Martie, cum hotărîse. „Dragă şi bună mamă, am întârziat să'ţi răspund la ul' tima ta scrisoare, pentru că nădăjduiam să fiu aproape de voi spre sfârşitul lui Martie şi să'ţi spun din gură cât te iubesc şi cât îţi sunt de recunoscătoare pentru toată grija 206

ta de mamă ; raţiuni politice, pe cari le credeam sfârşite pentru totdeauna în ceeace ne priveşte, ne obliga să amâ" năm întoarcerea noastră şi mă rog la Dumnezeu să nu fim siliţi din cauza acestui svon în'numele Principelui, să amâ" năm fără termen această întoarcere. Ce mai vor încă aceştia ? Ar trebui să fie cu totul satisfăcuţi şi să se gân" dească serios la organizarea ţării ; ţara este statornicită acum politiceşte în mod definitiv prin Principele străin, cu domnia ereditară : nu ar trebui deci, o repet, decât să lucreze pentru organizarea interioară, înconjurând pe Prin" cipe şi ajutând ivi cinstit în realizarea acestui scop. Nu"ţi vorbesc de toate acestea decât fiindcă sunt necăjită foarte mult că mă văd constrânsă, pentru raţiuni politice, mereu şi iar mereu, să îndepărtez fericirea de a te îmbrăţişa. Sper însă că acest moment va veni curând şi că voiu putea să mă întorc cel puţin singură pentru a sta câtva timp în ţară”.

Din pricina acestor svonuri, Principele Cuza nu mai putu intra însă niciodată în ţara lui, cu atât mai mult cu cât duşmanii din afară căutau să pescuiască în apă tulbure, pentru a săpa unirea şi noua stare din Principate. Se mai adăogau la aceşita şi vechii partizani ai lui Cuza, sporiţi * cu alţii noui şi cu ţăranii exploataţi şi flămânziţi prin ex" portul neomenos al produselor pământului, cari toţi aştep" tau pe Cuza ca pe un adevărat liberator. Dar acesta, sta" tornic în părerile sale şi iubitor de ţară şi viitorul ei voi fflai bine să amâne fără dată întoarcerea în România, ca sa nu stârnească tulburări primejdioase Principelui Carol.

Aşa că atunci când Elena Cuza se întoarse la Ruginoasa, era întovărăşită numai de cei doi copii ai săi, fără Prin" cipe, care se mulţumi s’o ducă .pană la graniţa Moldovei, °prindu"se apoi la Lemberg pentru câteva fcik.^ Gazetele vieneze, cared pândeau orice mişcare, folosiră îndepărta" rea din Paris, pentru a reîncepe atacurile împotriva lui, ara" tându"! ca pe o unealtă a Ruşilor, cu cari ar urzi răsturna; 207

e

rea Principelui Carol. Francezii, cari şi ei credeau în ruso filia lui Alexandu Cusa, se arătară buni prieteni ai Prim cipelui Domnitor al României şi înştiinţară pe acesta, prin mai mulţi agenţi, de planurile primejdioase ale fostului Domnitor. Această stare de lucruri răscoli buna credinţa ' a lui Alexandru Cuza, făcândud să iasă din cuminţenia pe care şi'O impusese pe atunci şi să scrie lui Napoleon al Illdea, îndată ce se întoarse la Paris, la 12 Iulie 1867 ; prin această scrisoare el vroia să spulbere intrigile împră' ştiate împrejurul său, spunând acestuia acelaş lucru pe cared scrisese şi Principelui Carol, cu câteva săptămâni mai înainte, când îi ceruse învoirea să vină în ţară şi ho obţinuse sub cuvânt că ar putea trezi nelinişte. „Starea treburilor mele, scria el, neglijate forţat dela plecare, trebuinţa de a urmări un proces născut din pasim nile politice şi care ameninţă modesta avere a copiilor mei, mă sileşte să intru în Principatele-Unite... „Redevenit simplu cetăţean, nu am altă ambiţie .decât să'mi duc în Moldova viaţa liniştită şi retrasă pe care o duc dela abdicarea mea”.

Intr’adevăr, averea fostului Domnitor rămăsese foarte încurcată şi chiar primejduită. Moşia Ruginoasa, dată pe mâna vărului său Docan, aduse mai multe pagube decât venituri, astfel încât însuşi D-rul Davila trebui s'o recm noască într’o scrisoare către soţia sa, trimeasă din Iaşi, unde se afla în vara anului 1867 : „Numele Domnului Docan este pe toate buzele ; a iV butit să înflămânzeasscă chiar Ruginoasa”. întoarsă însfârşit în ţară după atâta aşteptare Princi' pesa Elena fu bucuroasă că'şi putea vedea fraţii şi mama iubită, rudele şi prietenii. Toţi se grămădiră curioşi sa'i afle părerile în privinţa întâmplărilor de^acasă, dar Princr pesa Elena, după sfatul Principelui şi al bunului său simţ, nu arătă nimic din ceea ceu frământa, în folosul ţării, mul' ţumindu'se să'şi caute liniştită de treburi. Cum copiii a' 9

208

duşi de ea păreau fericiţi, în parcul bogat în surprize pentru ei, al palatului dela Ruginoasa, şi se întremau în aerul cu' rat de care duceau lipsă la Paris, ea îşi prelungi atât cât îi îngădui dorul tatălui pentru copii, şederea în frumoasa reşedinţă. Ii era greu acum să se despartă de ea, după ce o revăzu, mulţumită de deplina singurătate şi linişte, unde ' Maria Obrenovici nu putea pătrunde sub nici un motiv, chiar dacă ar fi dorit numai să-şi vadă copiii. Nu se urni' lise în deajuns la Viena, Paris şi Milan, învoindu'se să tragă în acelaş hotel cu ea, pentru ca astfel să nu'şi îndepărteze copiii ? De dragul lor suferise toate umilirile primind în casă pe mama lor adevărată, care venea său vadă, deşi nu aceştia o interesau mai mult, din casa ei ! Aci la Rugi' noasa era ferită de orice apropiere neplăcută, numai cu copiii sufletului său, cari o iubeau şi o alintau.

Oamenii răi adusese veşti Catincăi Rosetti despre felul cum trăia Elena în străinătate, ceeace fiica nuri scrisese niciodată, ca s’o ferească de neplăceri. Mama necăjită că nu se mai sfârşea calvarul unei vieţi de batjocură, după alte necazuri şi neplăceri izvorîte din starea Principelui, ceru Elenei, îndată ce o văzu, să se despartă dacă acesta nu se va lăsa cu totul de femeia care o făcea de râsul lumii.

Era însă prea târziu ! Viaţa Elenei Cuza se petrecuse aşa, . cu acele necazuri şi neplăceri, şi nu putea să se sfârşească altfel. La ce har mai fi folosit divorţul ? S’o despartă de cei cari oricum o iubeau şi cari aveau nevoe de ea ? Dar ce va face apoi singură în viitor ? Cui să se mai jertfească ? Pe Alexandru îl simţea legat de ea prin atâtea amintiri scumpe şi comune, de familia ei, cu toate că aceasta nud iubea, de rudele şi prietenii din copilărie, de toate locurile pe unde trecuse amândoi. Acum era bolnav ; o stare grea îl ame' ninţa. Cum s’ar fi putut îndura sări lase în acele clipe, sin' gur cum era ? Cu toată viaţa lui sbuciumată, Elena Cuza nuri mai putea găsi în sufletul său nici o vină pentru di' vorţ, şi urma să trăiască alături de el, iertătoare precum fusese întotdeauna.

209

In Iunie 1867, Principesa primi la Ruginoasa vizita Prim cipelui Carol, care veni întovărăşit de D^rul Davila, ca sad faca plăcere. Principesa Elena îi ieşi înainte cu flori, spunând ud cam apăsat : — „Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, că vă primesc sin­ gura \ aluzie pe care Principele Carol o înţelese, dar la care răspunse -sincer şi prietenos : — „Părerea mea de rău, pe care o simt, nu este mai mică, dar cred că, în împrejurările de faţă, este mai bine ca Principele să nu se întoarcă încă. Totuşi nădăjduesc că nu suntem prea departe de ziua când voiu avea plăcerea să<l salut în România". îndată după aceasta, Elena scrise cu data de 28 Iunie, Anicăi Davila : „Vizita Principelui a fost atât de scurtă, şi Alteţa Sa atât de grăbit, că abia avui vreme să schimb două cm vinte cu Davila11.

Acesta putuse totuşi să o înştiinţeze de dorinţa soţiei sale s’o cerceteze la Ruginoasa, ceeace făcu pe Elena s’o grăbească, pentru ca să n’o prindă asupra plecării. „Davila mba făgăduit vizita D'tale. Este o idee bună, a cărei iniţiativă, nu mă îndoesc, o datorez dragostei sta' tornice pe care o ai pentru mine. Dar neputând lipsi pe Principe de drăgălăşeniile copiilor săi, voiu fi nevoită sa părăsesc Ruginoasa pe la 15 August după stilul nostru, de aceea îţi scriu ca să-ţi poţi orândui proiectele până la acea dată11.

In aceeaşi scrisoare mai întreba şi de socotelile ridicăm Azilului, rămase nelămurite prin plecarea sa grăbită.

Trecu în timpul ce4 avu liber şi pe la bunii ei prieteni, strânşi la mănăstirea Văratic : Zulnia Sturza cu fiica sa, Vasile Alecsandri şi Costache Negri. întoarsă la Paris, găsi pe Principe foarte tulburat, din pricina zvonurilor din presa franceza, cari nu mai încetau să'i atace rusofilia. Hotărîră să plece din Franţa şi să-şi pe' 210

treacă iama la Viena unde starea politică se mai limpezise şi puteau găsi un adăpost mai liniştit. Plecară deci din Paris în luna Septembrie 1867 şi îşi cumpărară lângă Viena o vilă la Ober Dobling, unde se aşezară cu toţii.

Principesa era foarte mulţumită de acest nou cămin, careu dădea prilejul să îngrijească şi de sănătatea Principe' lui, fără să"i mai fie teama de cercetarea ochilor curioşi în viaţa sa intimă. „Sunt încântată de Dobling”, — scria la 1 Octombrie, mamei sale, — „am o casă bună şi un parc minunat”.

Nu mult după plecarea lor din Franţa, opinia publică îşi schimbase ţinta simpatiilor sale. Principele Cuz,a fu găsit prieten al Franţei, iar Principele Carol duşman. In luna Aprilie, ca urmare la această schimbare în purtarea Franţei, se pomeniră la Dobling cu vizita Ducelui de Gramont venit să cerceteze gândurile" Principelui Cuza în caz, de va' canţă a tronului României. „In ceea ce mă priveşte”, răspunse Cuz,a — „nu vreau cu nici un preţ să reîncep meseria mea de odinioară. Dar dacă aşi vedea ţara mea ameninţată de o mare nenorocire, dacă un interes românesc mhar cere acţiunea mea, dacă va trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi voiu fi gata, orice m’ar putea costa. Dar nu voiu consimţi nici' odată să mă întorc prin nicio intervenţie străină, nici prin ajutorul Franţei, ca şi cel al Rusiei, ci numai prin cel aî ţării mele”.

Pe la sfârşitul lunei Octombrie 1867 se făcu în ţară, de' parte de mama care o îngrijise, căsătoria nepoatei Elena Lambrino, căreia Principesa Elena îi făcuse o dotă de 2000 de galbeni şi'i trimise totodată toate bijuteriile şi podoabele scumpe de nuntă, binecuvântând'O ca pe propriad fiică.

In vara anului 1868, veni la ei Ion Alecsandri şi soţia acestuia. In acel timp Viena era plină de Români. Mulţi dintre ei erau nemulţumiţi de noul Domnitor şi căutau să tulbure activitatea acestuia, întocmai precum făcuse pe vre' 211

mea lui Alexandru Cuza ; istoria se repeta pentru tânăra Românie, neobişnuită cu regimul parlamentar şi cu o-li­ bertate fără vre’o stăpânire străină.

După plecarea prietenilor, Principesa Elena se simţi rău şi căzu la pat. Doctorii o sfătuiră să se îngrijească serios. „Voi rămâne singur în Dobling pentru câteva sile”, — scria Baligot lui Ion Alecsandri la 28 Iulie. — „Toată casa pleacă la Reichenhall. îndată după depărtarea voastră, Principesa Elena a fost cuprinsă de umflături la umeri, la gât, cu dureri mari. După medicii consultaţi, sunt de na­ tură reumatismală ; ar trebui pentru aceasta să se hrănească mai mult, să se abţină dela orice oboseală şi să ţină timp de trei ani un regim şi o cură severă, sub ameninţarea de a fi atinsă de rele infirmităţi. După Reichenhall, Principele va merge prin Paris, la Biarritz, iar Principesa la Baden”.

Din pric.na multelor cheltueli ce le cerea îngrijirea amândorora, Principele hotărî să-şi ceară cei 40.000 de lei pe care-i împrumutase la Ems, în cea din urmă vară a Domniei sale, revoluţionarului ungur Klapka. Pentru a ceasta, Cuza scrie lui Pisoschi, ca să cerceteze el : „Mai bine decât oricine, ştii unde am ajuns”, — îi scrie Cuza, — „un proces însemnat pierdut, arendaşi cari plă­ tesc rău şi tot restul. Sunt deci nevoit să socotesc în deaproape, şi am nevoie să ştiu dacă pot nădăjdui în înapoerea acestor 40.000 franci... Pe cât am fost de bucuros sâ-i fac această slujbă pe atât îmi este de neplăcut că sunt silit să i-o amintesc. Situaţia mea de azi însă are imperioase V cerinţe”.

Tot cam în acelaş timp scrise Alexandru Cuza şi cunv natului său, chemându-1 să stea cu ei la Reichenhall, după ce-i va mântui treburile pe cari i le numără foarte ama' nunţit : „Să vinzi produsele dela Ruginoasa la timp, spre a da suma fixata pentru întreţinerea oamenilor dela Ruginoasa Ia 23 Aprilie stil grec ; să regulezi locaţia localului cerut j

212

de administraţia căilor ferate pentru instalarea biroului cen' trai; să ^regulezi vinderea lemnului mort al pădurei Rugi' noasa, să te înţelegi pentru posibilitatea vinderei mobilie' rului palatului Ruginoasa în total sau în parte, să regulezi punerea în execuţie a sentinţei câştigată contra răzeşilor din Deleni, să zădărniceşti intrigile arendaşei fermei dela Ru' ginoasa, care se opune la vinderea lemnului mort al pă' durei Ruginoasa, să te înţelegi pentru posibilitatea vinderei mobilierului palatului Ruginoasa în total sau în parte, să regulezi punerea în execuţie a sentinţei câştigată contra ră' zeşilor din Deleni, să zădărniceşti intrigile arendaşei fermei dela. Ruginoasa, care se opune la vinderea pădurei de ste' jari ; caută să ai pentru aceasta ajutorul lui Negri... pădu' rea este bună şi această Doamnă nu are niciun drept _să ne pună piedici la vinderea ei ; să ai la venirea ta aci date sigure despre preţui pe care să'l cerem pentru Bărboşi, pep soanelor platnice ; numai după ce vei putea îndeplini toate acestea, vom putea rămâne mai multă vreme împreună...

D'Zeu să apere pe* Principesă ; este foarte bolnavă şi se îngrijeşte prea puţin de persoana sa, cu toate că sănătatea şi existenţa ei sunt atât de trebuincioase la atâţia. Provi' denţa ne'O va păstra şi de data aceasta”.

Nu mult după această scrisoare, Alexandru Cuza scrie cumnatului său să încerce şi vinderea viilor dela Nărteşti, Afară de îngrijirile doctorilor de cari avea absolută ne' voe, Principesa Elena era foarte econoamă faţă de propriile cerinţe, mulţumindu'se cu prea puţin. Singura risipă ce o făcea cu plăcere era pentru educaţia copiilor, cheltuind fără a mai sta la chibzuială, aşa cum se întâmpla când era. vorba de ea. Luase cu ei pe Baligot de Beyne, care se. în', deletnicea şi cu învăţătura micilor principi, pentru.cari a', dusese şi guvernante ca sări deprindă de mici cu linţbile străine. Dorea ca fiii fostului Domnitor să facă cinste, ta.' talui şi să se facă iubiţi de Români, când se vor întoarce în ţară. Nu se îndoia că fiii ei vor fi buni şi vrednici pa' trioţi, ca şi tatăl lor.

213

1 In primăvara anului 1869, în luna Aprilie, Principesa ’ fu grabnic chemată în ţară, la Soleşti; Catinca Rosetti se pierdea cu fiecare clipă ce trecea şi dorea s'o vadă înaiute să-şi dea sfârşitul. Inima ei slabă o lăsa şi doctorii se temeau că nu va putea aştepta sosirea fiicei.

Principesa Elena plecă îndată, fără a şti clar la ce se pu­ tea aştepta ; fraţii îi telegrafiase doar că era bolnavă. Spre fericirea celor două femei, ele se mai putură vedea câteva sile, dar moartea nu o iertă pe Catinca Rosetti şi ea îşi dădu sfârşitul în braţele fiicei atât de mult dorite. înainte să în­ chidă ochii o sfătui să fie tare ; ştia bătrâna că, prin moar­ tea ei, Elena Cusa primea cea mai dureroasă lovitură din viaţă. în faţa mormântului mamei scumpe, ce era în ochii ei personificarea celei mai curate iubiri, toate planurile asu­ pra viitorului se spulberară, ca şi cum suflarea morţei le atinsese pe toate. Nu era o pierdere ce se mai putea în­ drepta, şi Catinca Rosetti murind, luă cu sine în mormânt tot ce era mai viu în sufletul ei. Nu-i mai rămânea decât puterea jertfei şi a uitării de sine.

Soleştii pierdură pentru ea farmecul locului dorit, îm" prumutând înfăţişarea de tristeţe şi părăsire a tuturor conacuplor unde încetase să bată inima stăpânilor. Trecură în stăpânirea lui Theodor, care însă neputând să se îngri' • jească de ei, îi vându fratelui mai mare, Constantin.

In acele clipe dureroase, Principesa Elena Cuza prind din partea Principelui Domnitor Carol, o telegrgamă de tnângâere. Acesta stima foarte mult pe Elena Cusa peiv tru marea sa iubire către mamă şi soţ şi-şi dădea seama prin ce desnădejde trecea soţia fostului Domnitor. Stima i'° păstră Principele Carol toată viaţa ,cu toate că, din motive politice, fu îngăduitor faţă de ura lui Mitiţă Sturza, caie ţinu în umbră pe vara sa chiar după moartea soţului, de teama unei redeşteptări în amintirea poporului a aceluia ce fusese detronat. Aşa încât şi după ce fu despărţită de 214

soţ prin moarte, Elena Cuza ispăşi, după o întreagă viaţă de jertfe şi lepădare de sine, vina meritelor lui. întoarsă între ai săi, căută să nud întristeze cu dure' rea ei. „Principesa s'a întors de două •zile'”, — scrise soţul său lui Lambrino la 5 Mai 1869, — „Mitică şi Theodor au întovărăşit'O ; am fost bucuros cad văd, şi profit de întoar* cerea lor pentru a-ţi trimete scrisoarea de faţă... După că' lătoria făcută şi încercarea dureroasă prin care a trecut, Principesa este totuşi destul de tare, şi m’am convins încă odată ce femee superioară şi înţeleaptă este în toate'1.

Dar supărările nu se opriră aci; unul dintre copii, Pi' pilică, finul şi răsfăţatul lui lordache Lambrino, se îmbob năvi destul de greu. „Suntem destul de trişti în aceste clipe. Drăguţul şi scumpul nostru Pipilică, finul tău, este mereu bolnav de câtva timp şi în acest minut nu mai vede cu un ochiu”, — scria Principele lui lordache Lambrino prin luna Mai 1869, nu mult după întoarcerea Principesei din ţară. — „Este căutat de primul oculist din Europa ; se spune că este ceva trecător, dar va trebui să meargă cu mama sa . Principesa Cuza la băile din Hale ; vor începe cura pe la mijlocul lui Iunie, pentru ca să o sfârşească la mijlocul lui Iulie, când vom merge cu toţii împreună să ne aşezăm la Reichenhall în Bavaria până la sfârşitul lui August; acolo voi aduce pe cei doi copii ai tăi şi pe J. Rosetti. Ai face bine să vii şi tu, deoarece avem aceeaşi boală ; sufăr după cum ştii de bronchii, opresiune în căile respiratorii în urma răcelilor, şi vom putea duce aceeaşi cură11.

Mereu atentă faţă de cea mai mică slăbiciune a celor din jur, asupra cărora îşi adunase întreaga dragoste, Elena Cuzâ îşi petrecea multe nopţi nedormite la căpătâiul lor, îngrijindu'i cu cea mai desăvârşită uitare de s;ne. Era destul de şubredă pentru a ţine locul unei infirmiere, dar ea nu'şi precupeţea silinţa ce trebuia să şbo dea ca să ţină în frâu oboseala cea mai mare.

215

In luna Ianuarie 1870 veni un semn de recunoştinţa din partea Românilor din Mehedinţi, cari îl aleserâ pe Akxarn dru Cuza deputat. In baza mandatului validat, el fu chemat în ţară de către preşedintele Adunării. Dar fostul Domni' tor nu primi mandatul, cu tot dorul ced avea să se întoarcă.

Acest gest îl făcu tot din dragoste pentru ţară, căci răz' boiul franco'german redeşteptase patimile împrejurul Prim cipelui Carol, ameninţând tronul şi liniştea României. Mulţi Români încredinţaţi că acesta ţinea cu Prusienii împotriva protectoarei lor, îl priveau drept „cuiu străin în casă’’, şi multe ziare scriau pe faţă împotriva lui cerândud să abdice.

Cum ar fi putut veni atunci Alexandru Cuza în ţară, când era amintit în fiecare clipă de demagogii poporului, ca să aţâţe spiritele si să stârnească nelinişte în folosul lor?

Rămase deci mai departe între străini, ca să-şi îngrijească de sănătate şi educaţia fiilor, pe careu iubea atât de mult. „Copiii vorbesc des de tine’', — scria Cuza cumnatului său Lambrino în 26 Februarie 1870, — „şi Poupau, care stă chiar acum lângă mine, nu încetează să repete : „papa înştiinţează pe unchiul prin telegramă despre scrisoarea ta, căci va fi foarte fericit să meargă s'o caute chiar el la poştă.

— Nu mai sunt copii, dragul meu !”

Cu câteva luni mai înainte scrisese tot lui Lambrino, care aşteptase în zadar revistele făgăduite de cumnatul său: „Nu ţbam trimes ziarele ; copiii le rup, şi tu ştii că ei * sunt stăpânii mei”.

Dar starea sănătăţii lui "Alexandru Cuza se înrăutăţea pe zi ce trecea din pricina climei din Austria. Doctorii îl sfătuiră să plece în Italia. In luna Mai 9, Principele scrise lui Lambrino că a vândut cu mare părere de rău casa dela Dobling, fiind silit din pricina iernilor prea aspre pentru starea sa. , Părăsiră deci Dobling'ul pentru totdeauna şi se aşezara la Florenţa într’o mică vilă lângă „Poarta Romană”, pe 216

care o cumpărară şi care purtă, multă vreme după pk' carea lor, numele de „Villino Clisa".

Câmpia Florentină inspirase totdeauna Principesei o deo' sebi’tă plăcere, datorită numeroaselor viorele şi flori de mă' cieş. Amintirea oamenilor mari cari trăise acolo îi îmbogă' ţea imaginaţia şi frumuseţea locurilor o făcea să înţeleagă înălţimea morală a unui Savonarola sau Galileu, ori inspi' raţia fantastică a lui Dante Florentinul. Din nefericire, Principesa Elena nu putu rămâne la Florenţa, aflarea ei fiind trebuincioasă pe timpul acelei ierni la Ruginoasa înv preună cu copiii şi personalul ced avea în slujba lor, peiv tru a putea pune şi oarecare ordine în starea financiară zdruncinată prin numeroasele cheltueli făcute cu noua ase' zare în Italia. Se întoarse abia în Aprilie 1871 ca să meargă împreună la Reichenhall. In trecere prin Viena Principele scrise cumnatului său Lambrino, în lipsa Principesei care plecase mai înainte, pentru cura ei şi a băiatului, la Hale : „Chiar azi am primit telegrama în care mă înştiinţezi despre sosirea copiilor tăi în ţară ; voiu da această noutate Elenei, care va suferi desigur foarte mult că nu va putut vedea înainte de a pleca în Patrie, şi nu va fi decât o plă' cere amânată pentru ea ; va veni cred spre sfârşitul lui Au' gust în ţară să'şi vadă familia, unde se poate să'şbprelun' gească şederea ; acum se află la băile din Hâle în Austria de sus, pe cari le cunoşti ; face cura împreună, cu Pipilica, finul tău care crescând, câştigă în fiecare zi ; voiu merge Şi eu sad întâlnesc, dar voiu fi înapoi la Viena la 18 Iunie, căci în primele zile ale lui Iulie voiu merge la Reichenhall, pe cared cunoşti de asemenea, unde vom rămâne până în cele dintâi zile ale Iun ei Septembrie".

Plecarea Principesei Elena de lângă soţ, atât de des , era pricinuită şi de Maria Obrenovici, veşnic amestecată în v&ţa ei, trăind aproape în aceleaşi hoteluri, pretutindeni unde călătoreau. De aceea dorea mai bine să plece în tară, ^ moşia Ruginoasa, unde era de altfel mare nevoe de ea, 217

căci arendaşii nu se ţineau de contract şi căutau să scoată foloase din lipsa fostului Domnitor.

Iarna anului 1871—72 o petrecură împreună la Ho renţa. Principele era din ce în ce mai bolnav şi avea ne* voie de îngrijirile Principesei şi de apropierea copiilor săi.

Acolo erau mereu cercetaţi de Maria Obrenovici. Pentru a nu se despărţi de copii, Principesa suferi mai bine de un an această apropiere. Dar atunci prietena soţului nud mai inspira decât mila ,căci era o rătăcită în drumul ei, şi'şi greşise deîa început rostul în viaţă. Nu cobora la nicio io timitate cu ea-, dar era mai îngăduitoare ; era doar mama copiilor careu aduceau bucurie prin drăgălăşia lor şti rostuiau şi ei viaţa. Deşi fraţii întărîtaţi de această viaţă în comun îi cereau să divorţeze pentru a nu se face de bat' jocura lumii, ea desminţi orice comunitate de idei sau sim' ţire cu Maria Obrenovici şi nu părăsi pe soţul bolnav şi pe copiii cari o iubeau.

In 1872 copiii ajunseră însă la vârsta de şcoală şi pâ' rinţii trebuiau să se gândească la mijlocul'să le dea învă' ţătura cerută. In Italia era greu, mai cu seamă la Florenţa, unde nu erau şcoli pentru o cultură serioasă. După sfatul Principelui care nu vedea altă cale, Principesa se hotărî sa plece cu ei în Franţa, spre a le urmări de aproape învăţă' tura şi educaţia. Cu prilejul plecărei ei, Alexandru Cuza scrise pentru cea din urmă oară vechiului prieten, Petre Grădişteanu, trimiţânduti puşca lui de vânătoare, drept amintire : „Plec”, — scria el, — „să aşez; la Paris pe Principesa Elena, care vrea să urmărească de aproape educaţia scunv pilor noştri copii”.

Dar Alexandru Cusa nu era omul care să-şi îngrijească singur de sănătate ; boala se înrăutăţea din pricina vieţei libere pe care nu înceta s o ducă în lipsa familiei. Pe la & ceputul lui 1873, simţindu'se rău, îşi făcu testamentul, bănuind că nu mai avea mult de trăit. Această stare a sex 218'

ţului făcu pe Principesa Elena să se întoarcă lângă el. To' tuşi educaţia fiilor lor nu le lăsa liniştea trebuincioasă şi se hotărîră să'i încredinţeze unui om cunoscut şi învăţat care să aibă grija lor până la îmbunătăţirea sănătăţii ta' tălui. Principesa aflase dela prietena sa, soţia lui Costache Manolache Epureanu, că fiii lor se bucurau de o serioasă învăţătură la Heidelberg. Se hotărîră pentru acest orăşel universitar german, până la alte întâmplări. „Suntem cii toţii în perfectă sănătate1-, — scria Prind' pele către cumnatul său Lambrino, la 14 Aprilie 1873, — „vom părăsi Florenţa îndată ce ni se va trimete arenda ; nădăjduesc că arendaşa ne va trimete'O de data aceasta la timp ; supraveghează de aproape. Noi vom merge să du' cern copiii la Heidelberg pentru a'i încredinţa institutului care conduce educaţia fiilor Doamnei Epureanu11.

Plecară deci din Italia îndată ce dădu în primăvară, pe la începutul lui Mai. Dar vremea nu era statornicită în ţă' rile nordice, fiind încă umedă şi friguroasă. Nu putea să nu fie primejdioasă o climă schimbătoare pentru sănăta' tea Principelui. Trecând astfel dela clima cea dulce a Fio' renţei, la umezeala din Germania şi răcind la trecerea tune' lului din Alpi, Alexandru Cuza se simţi înăbuşit de astmă, îndată ce ajunse la Heidelberg. El nu putu ridica singur nici măcar scara otelului şi fu nevoit să se ajute de braţele ce' lor din jur. Până la venirea doctorului, Principesa Elena îl îngriji cum putu mai bine, punândud ca de obiceiu ser' vete umede, pe piept şi ceafă. Răul însă creştea în chip neobişnuit şi Alexandru Cuza se înăbuşea din ce în ce mai mult, sfârşindu'se ca şi Sultana Cuza. Medicul venit în grabă nu prea luă în serios răul Principelui, necunoscând poate mersul boalei sale, ceeace îndemnă pe Principesă, să facă un consult de mai mulţi doctori, cei mai buni pe cari îi avea oraşul Heidelberg. Dar nici după acest consult nu se putu linişti Principesa, căci medicii neprevăzând sfârşitul apropiat al Principelui, declarase numai o simplă răceală.

219

In două sile boala slăbi peste măsură starea fisică a lui Alexandru Cusa. Soţia îngrijată de puţina putere a docto' riilor date, stătea si şi noapte la căpătâiul lui, urmărind atentă toate stările şi venindud în ajutor de câte ori avea nevoe sad uşurese respiraţia. Se împărţea între patul so' ţului ameninţat şi cel al micului Alexandru, răcit şi el la trecerea Alpilor. Cum acest fiu moştenise slăbiciuni car' diace, trebuia să fie foarte cu băgare de seamă şi nu vroia să lase pe mâini străine viaţa celor ced erau dragi.

In siua de 2 Mai, primiră visita unui văr îndepărtat al Elenei Cusa, Principele Obolenschi, guvernatorul Kovnei, însurat cu o contesă din familia Stursa. Fiind în trecere prin Heidelberg, venise sad vadă ausind că era bolnav, mai ales că rămăsese şi dator cu vreo 1500 de ducaţi lui Alexandru Cusa. Principele.se bucură foarte mult când îlvăsu, şi noutăţile ce i le aduse îl învioră în bine. Părea că i se întorsese sănătatea şi buna stare, liniştind pe Prind' pesă după atâta încordare şi spaimă.

După ce plecă Obolenschi, ei mai stătură de vorbă, fiindcă Principele, uşurat, se credea în afară de orice pri­ mejdie. Făcură planul educaţiei copiilor, plan ced urma mai târsiu cu sfinţenie Elena Cusa. In timpul convorbirei însă, vocea Principelui începu să se facă din ce în ce mai opacă, ceeace îl îndemnă să spună Principesei, glumind : — „Mba ajuns vocea ca şi a unei babe”.

Spre miesul nopţii, sufocaţia se întoarse cu mai mare tărie. Principesa abia aţipise, când fu deşteptată de spasj mele soţului ce se căsnea să-şi recapete respiraţia. Doctorul chemat în grabă, nu mai putu face nimic. Două ore se chinui Principele pe patul de suferinţă sub privirea înla' crămată a soţiei, care nud mai putea veni în ajutor. Toate încercările dădură greş şi repetarea criselor îi sfârşeau ră­ suflarea. Intre vorbele răsleţe ce le mai putu înţelege Prim cipesa, fură cele de iertare... Ruginoasa, patrie şi copii. R1' 220

dicându-se apoi după vreo vedenie din trecut, de pe buzele lui învineţite abia putură să se mai audă cuvintele : — „Eleno, un preot"1.

Corpul Principelui Alexandru Cuza fu dus la cimitirul oraşului, unde i se făcu autopsia şi îmbălsămarea, şi se văzu pricina morţei subite : paralizia inimei.

Cum formalităţile pentru aducerea corpului în ţară mer­ geau greu, Principesa avu timpul să plângă la căpătâiul celui ce nu mai era. Durerea o zdrobise mai mult decât neodihna şi lipsa de hrană. Se simţea singură într’o ţară stră­ ină unde nimic nu vorbea de marile acte ale fostului Dom­ nitor. Simţea fluturând împrejurul ei spaima celor ce pri­ veau cu duşmănie îa băieţii lui Cuza ; presimţea că vor fi prigoniţi, fiindcă aveau la spatele lor faptele tatălui. Cum micul Principe era încă bolnav, ea telegrafiâ bunei şi cre­ dincioasei sale prietene dela Neuilly, Domnişoara Airnee de la Tullaye de Varenne, să-i ţină locul lângă el şi să-l aducă în ţară după însănătoşire.

In tot timpul cât se scurse între moartea Principelui şi aducerea lui la Ruginoasa, Principesa Cuza arătă totuşi o mare putere de stăpânire şi tărie. Ajutată de fostul secre­ tar al soţului său, Baligot de Beyne, ea răspunse tuturor telegramelor venite din ţară şi din străinătate, de la prie­ teni sau cunoscuţi. Primea vizitele ca o adevărată suve­ rană, vrând parcă să impună prin aceasta amintirea fostu­ lui Domnitor şi nu uita nici un amănunt ca înmormân­ tarea lui să-l arate poporului în atribuţia ce i se luase de o mână dintre Români. Nu fu răspuns din acea epocă al Principesei Cuza către cei ce-i trimeteau mângâieri, care să nu vorbească de faptele fostului Domnitor, înfruntând prin această purtare însăşi voinţa guvernului român, ce dorea mai puţină vâlvă împrejurul acelei înmormântări.

Pentru întâia oară ieşise din cuminţenia obişnuită, pen­ tru ca Domnitorul Alexandru Cuza, despărţit de viaţa de familie, de care se legase în trecut toate greşelile sale, să 221

fie aşezat acolo unde-1 cereau faptele de mare Român. In acest scop, ea dădu spre publicare cele mai de seamă scrisori primite cu prilejul înmormântării lui ; :. „Am avut uneori cinstea’'1', — scria Ducele de Gramont, — „de a convorbi la Viena cu Principele Cuza asupra trecutului şi viitorului României şi amintirea convorbi" rilor sale va rămâne cea mai de seamă laudă a patriotisme lui. său. El nu era amârît împotriva duşmanilor, şi persoana sa se nimicea întotdeauna înaintea unicei gândiri ce-i umplea inima şi spiritul în faţa adevăratei şi ultimei ambiţii: prosperitatea ţarii sale11.

Principesa Elena răspunse personal celor care o mân' gâinse ; cetăţenii Galăţeni recunoscură în răspunsul ei a' celaş stil hotărît şi cuprins în gândirea lui : „Domnilor, dintre toate probele de iubire şi recunoştinţă care-mi vin din toate unghiurile ţării, nici una nu a putut să mă înduioşeze mai adânc ca acea trimeasă de locuitorii Galaţiului. Iubitul meu soţ a fost mult timp' cetăţeanul acestui oraş, în care avea mulţi prieteni. Sunt mândră pentru mine şi pentru copiii noştri că amintirea Principelui Cuza şi a marilor sale acte au adus o atât de duioasă mani­ festare11.

Către corpul Institutorilor din Iaşi, răspunse în acelaş mod domnesc : „Domnilor, aş fi dorit să răspund mai curând telegramei d-stră de mângâere pentru pierderea crudă impusă mie de Providenţă. Credeţi că am fost adânc mişcată de simţirile D-voastră de recunoştinţă şi de profunda veneraţie pentru memoria prea iubitului meu soţ. Corpul institutorilor din urbea Iaşi nu a uitat că acel ce a fost Alexandru Ion Cuza considera ca unul din cele mai frumoase titluri de a fi fundatorul Universităţii; această* amintire pioasă vă onorează, Domnilor. Preţioasele D-voastră manifestări vor fi pasx trate cu mândrie de văduva Principelui Cuza ; iubiţii no222

ştri copii vor vedea în ele prin ce mari jertfe părintele lor a ştiut să câştige dragostea şi respectul Românilor"-: Comitetul naţional din Iaşi hotărî mai târziu să înve' . lească sicriul cu un stindard tricolor cu armele Principelui şi cu inscripţia : Unirea, Votul universal, emanciparea să' tenilor, Universitatea. Pinacoteca, codicele Alexandru Ion I, Demnitatea română, independenţa bisericei şi seculari' zarea averilor închinate, ceea ce atrase din partea Prind' pesei Cuza următoarea scrisoare de mulţumire : „Scumpul meu Domn Cazimir, cu toate că personal avui prilejul de a vă adresa sincerile mele mulţumiri pentru toate îngrijirile pioase ce a luat Comitetul naţional în scop de a cinsti funeraliile prea iubitului meu soţ, eu însă nu mă cred achitată de toţi. Ieri, văzând lucrările ce sunt în execuţie pentru a pregăti catacomba în care vor repauza pentru totdeauna rămăşiţele muritoare ale scumpului Principe O' dihnit întru Domnul; am văzut acest stindard pe care aţi înscris toate actele cele mari care au onorat domnia sa. A' ceastă amintire deacum înainte sfinţita, va umbri mormân' tul său. Prin el aţi avut o idee mare şi frumoasă ; aceste culori naţionale pe care el k'a unit şi făcut să strălucească într’o culoare atât de vie, acest stindard este în adevăr giub giul ce se potrivea patriotismului său. Omul nu vieţuieşte . decât prin lucrările sale: acele ale Principelui sunt trainice; fie dar ca prin ele să se perpetue în toate spiritele ca şi în ale D'voastră, amintirea acestei inimi mari, pe care până în cea din urmă oră o însufleţi pasiunea cea mai nobilă, dragostea şi prosperitatea României. Onoarea Comitetului naţional din Iaşi va fi că a pregătit în memoria Principe' lui Cuza acest viitor de afectuoasă recunoştinţă ; vă rog a exprima profunda mea gratitudine la toţi membrii din deosebitele comitete şi a'i încredinţa că văduva scumpului răposat şi copiii săi vor păstra pioasă amintire acestei du' reroase arătări de simpatie şi părerile,de rău ce au aflat în compatrioţii lor".

223

încă din Heidelberg, înainte de plecarea rămăşiţelor mortuare, ea trimisese o telegramă lui Costache Negri şi Vasile Alecsandri: „Aţi fost cei mai vechi şi cei’ mai dragi amici ai prea im bitului meu soţ. -Aţi împărtăşit sincer ideile sale şi aţi fost colaboratorii cei mai devotaţi ai marilor sale acte. Doresc să fiţi printre cei dintâi la înmormântarea celui care v’a purtat toată stima şi prietenia sa”.

Principesa Cuza sosi cu două zile mai înainte la Rugi' noasa, pentru a fi de faţă la pregătirile înmormântării. Un ziarist văzâncbo la gară, scrise cu acest prilej în ziarul „Pm porul”: „Când o văzui urcând în trăsură, împreună cu Mitropc^ litul Moldovei, pentru a primi în gară corpul neînsufleţit al soţului său, pentru întâia oară vedeam, după trecere de şeapte ani, această dulce figură, cu căutătura sa blândă, pe care o priveam cu tot respectul când ne era dat s’o ve' dem în treacăt pe străzile Bucureştilor. Era acum secată de . lacrămi şi .aproape schelet”.

Cu toate acestea, Principesa primi toate delegaţiile ju' deţelor, iar când Guşti, capul delegaţilor la înmormântare, îi spuse : — „Principesă, venim să depunem la picioarele Alteţei Voastre expresia durerii noastre profunde ; ţara plânge un mare Prinţ, Alteţa Voastră plânge un soţ iubit” ; Doamna Elena avu doar puterea său' răspundă : — „Vă mulţumesc, Domnilor. Singura mea consolare este de a vedea că ţara întreagă confundă lacrămile ei cu ale mele”.

Durerea fu mai mare decât voinţa sa şi Principesa Cuza, care veghiase aproape de când plecase din Italia, îşi pierdu pentru întâia oară cunoştinţa în faţa întregei.adunări. . Principesa ceru ca singura gardă de onoare pe lângă corpul Principelui să fie făcută numai de către săteni înr brăcaţi în costum naţional; nu voi să îmbrace pe Principe 224

*

Doamna Elena Cuza. intre anii 1875—1880 Academia Română

.

6

decât civil, iar la picioare să'i pună cele două săbii dăruite lui de două judeţe, la întoarcerea dela Constantinopole.

— „Plângi, Doamnă Eleno", — îi spuse în discursul sau prietenul lui Cuza, Petre Grădişteanu, — „înger pă' zitor, consolator sublim, care bai însoţit în toate căile spb noase ale vieţii şi care ai îngenunchiat dinaintea splendoa' rei virtuţilor tale chiar pe orbii care refulau a vedea stră' lucirea geniului său; plângi dar, fără a te dezola, respectul recunoştinţii ţării întregi, stima şi admiraţ’unea tuturor acelor care au cunoscut pe soţul tău iubit, să servească la durerea ta vie".

Jignită adânc de măsurile aspre luate de guvern pentru a opri orice arătare de simpatie a sătenilor, prin- gări sb lindud să călătorească ascunşi uneori sub roţile trenului pentru a sosi-la înmormântarea iubitului lor domnitor, pre' cum şi de poruncile tainice împrăşt'ate verbal să se oprească tragerea clopotelor de prin satele pe unde trecea trenul funebru, ca să se lase glas durerii poporului, Principesa Cuza dete publicităţii toate telegramele venite de peste hotare sau din ţară, în care se aduceau laudele Principe' lui defunct. Regele Italiei telegrafiase în termenii' up mători: v* „Vodă Cuza a fost un om mare ; patriotismul şi dezin' , teresarea lui au fost fără margini"..

225

Cap. XIII MAMA După înmormântarea Principelui Alexandru Cuza, Prim cipesa Elena rămase la Ruginoasa câtva timp, pentru a pune rânduială în starea sa de ordin material. Era prea pre^ văzătoare ca să se ducă cu doi copii în străinătate mai îna' inte să'şi asigure un venit trebuinciois creşterii şi educaţiei lor. In ziua de 7 Iunie sosi şi fiul său Alexandru, adus de D'ra de la Tullaye şi fu primit încă din gara de la Hadik' f-alva de Baligot de Beyne şi de Scarlat Lambrino. întâlnirea din gara Ruginoasa dintre cei doi fraţi ce se iubeau, fu foarte mişcătoare, căci amândoi băeţii îşi iubise mult tatăl dispărut de lângă ei. Micul principe Dimitrie adusese fratelui său şi D'şoarei de la Tullaye buchete de flori şi plânseră când se îmbrăţişară, sub ochii înlăcrămaţi ai Principesei Elena, venită împreună cu Dimitrie să le iasa în întâmpinare.

Pe la începutul lunei Iunie 1873, Principele Carol, trecând prin Iaşi, ca să plece la expoziţia ce se deschidea la Viena, făcu drumul până la Ruginoasa, ca să arate chiar el părerile de rău Principesei Cuza. El trimise mai înainte să'l înştiinţeze acesteia, pe prefectul de Suceava.. Fraţi1 Principesei Elena, Mitică şi Teodor Rosetti cari se aflau la Ruginoasa, îi ieşiră în întâmpinare şi Principele Domni' 226

tor străbătu cu ei mica depărtare ce despărţea gara de curtea palatului.

Principesa Elena îl întâmpină în capul scărei, tulburată, cum îi era obiceiul în astfel de împrejurări, dar îndurerată că îl primea tot singură, şi de data aceasta fără nici o nă' dejde. Principele Carol îi reamintea toate frământările tre' cutului, toate desamăgirile şi durerile unui suflet ceu fu' sese aproape. Ea nu purta însă nicio pică omului întru ni' mic vinovat, ceu stătea acum în faţă, şi care. de altfel, tre' cea prin aceleaşi mari greutăţi, prin cari trecuse şi Alexarn dru Cuza, deşi fusese fiul acestei ţări. Aşa că Principesa Elena fu recunoscătoare celui ce venise s‘o mângâie, iar când Principele Carol se întoarse din nou prin gara Rugi' noasa, trecând spre Viena, amândoi fraţii Principesei îl îiy tâmpinară cu un frumos buchet din florile pe cari le lău' dase în grădina dela Ruginoasa, trimes din partea Prind' pesei Elena.

In acest timp de mare doliu pentru familia Alexandru Cuza, mama copiilor, Maria Obrenovici lua parte mai fru' moaşă şi mai cochetă ca oricând, la serbările de deschidere ale expoziţiei din Viena, ca Doamnă de onoare a Impărăte' sei Augusta, soţia lui Wilhelm I. După ce fu numit consiliul de familie, potrivit dorin' ţelor lăsate prin testament de către Alexandru Cuza, care recunoscuse ca epitroapă legală şi firească pe Principesa Elena, rămânândud apoi după majoratul băeţilor uzufruc' tul unei treimi din venitul total al averii lui, —< aceasta începu să'şi aşeze cu pricepere treburile destul de încurcate, moştenite dela soţul său. Fără a fi o fire interesată sau a' vară, ea căută să mai restrângă din cheltuelile de prisos şi să adune toate veftiturile, pentru a'şi face un venit sigur şi destul de mare, ca să'şi poată îndeplini planurile ce le y vea cu educaţia copiilor. Cum nu primise nici un amestec al guvernului român la înmormântarea fostului Domnitor, sumele depăşite prin cheltuiala făcută trebuiau să fie echi* 227

librate şau puse la loc de unde le luase. Din aceste multiple pricini se hotărî să mai rămână la Ruginoasa, cel puţ n doi ani, până găsea un arendaş bun, pe mâna căruia sâ-şi lase moşiile Ruginoasa şi Bărboşi. Pe de altă parte, tânărul1 Principe Alexandru avea nevoe de aer curat şi de li­ nişte deplină, pe cari le putea găsi numai la Ruginoasa.

Ca să nu piardă cu ceva învăţătura, însărcină pe credim dosul Baligot cu creşterea lor, încredinţându-i lui în amin' tirea tatălui.

După ceri descurcă puţin treburile materiale, Principesa Elena începu să facă viaţa plăcută la Ruginasa, aşa pre' cum fusese mai înainte de abdicare si darul ei minunat, de bună gospodină, izbuti să creieze curând intimitate şi cal' dură căminului, de dragul copiilor. Pentru a le da tovarăşi în viaţă şi la joc, ea aducea mai cu seamă în timpul verei, Ia Ruginoasa, pe copiii Lambrino, cel mai m:c dintre aceştia fiind încă în vârsta când s'ar mai fi putut juca. Le pregă' tea apoi partide de pescuit, îa care luă şi ea adeseori parte, spre bucuria celor mai mărişori, cari priveau iazul îngrijit al parcului, ca un mare dar al lui Dumnezeu ; le dărui fie' căruia câte un cal după placul inimei, cu singura îndatorire să'i îngrijască şi să'i cruţe la timp de nevoe, şi'i puse să ca' tărească sub supraveghere serioasă. Caii fusese una din ma' rile pasiuni ale fostului Domnitor şi fiii lui aveau aceleaşi aplecări pe cari Principesa le încurajă în amintirea tatălui.

Grădina palatului fu din nou îngrijită ca şi în trecut, taindu'se alei noui printre copacii bătrâni, ridicându'se Boschete de . verdeaţă pretutindeni şi schimbându'se colo' .ritul numeroaselor umbrele de soare, după anotimpuri-şi vreme, umbrele; ce se întreceau prin nota lor veselă cu co' loritul. florilor de pe marginea aleelor, unde se grămădeau toate, soiurile,.atât cele de grădină, cât şi cele de câmp.

Era singura risipă,., pe lângă educaţia copiilor, ce şi'O înga' duia, Principesa,; căci.. îngrijirea acestei minunate grădini, care deştepta rimirea celor, ce o vedeau, era lucrată de doi '228

grădinari aduşi din Austria, şi de vreo 60 de ţigani, cari nu aveau decât să sape, să plivească, să semene flori, să cureţe pomii, să altoiască sau să păstreze în seră, îri timpul iernii, florile ce împodobeau silnic interiorul palatului.

Copiii, întovărăşiţi de verii lor şi de perceptor, cu câţiva oameni de încredere şi cunoscători ai acelor locuri, se avan' tau până în inima pădurilor bătrâne şi neumblate, grupân' du'se în,cete de voinici, ca sa-şi păşească, dragă Doamne, pământul cu puterea armelor lor de lemn.

Când era vremea frumoasă şi mai ales când frunsa se îndesa pe ramurile copacilor, pleca, şi Principesa Elena îrrt' preună cu fraţii ei, când se aflau acolo, în pădurea Vlădicii, de pe coasta' dealului celui mai înalt din apropiere, unde aveau ridicate câteva odăi de odihnă încă de pe vremea lui Cusa, care iubea mult această plimbare. Pe atunci Prind' pesa Elena mergea întovărăşită de soţ care călărea în apro* pierea trăsurei, amândoi fericiţi că scăpau de urmăririle te' legramelor şi ale îndatoririlor. Acum era întovărăşită de 4 mici, dar voinici călăreţi, cari se întreceau să ţină de urat mamei lor pe cât le îngăduia sburdălnicia vârstei.- Prevă' văsătoare, Principesa Elena lua cu sine in ai totdeauna me' rinde, căci se întâmpla uneori să rămână şi două sile pe _ coasta dealului, în pădurea Vlădicii.

Atât palatul cât şi biserica de lângă el fură reparate.

Odăile băeţilor mobilate în culoarea tapetelor, verde pen> tru cel mic, galbenă pentru cel mare, inspirau, de cum in' trai, o atmosferă de recreare sufletească, plină de intimitate şi de aducere aminte a celui ce nu mai era între ei.

Trecură astfel doi ani întregi, de când mica familie a' fostului Domnitor Alexandru Cusa se afla statornicită la Ruginoasa. Cu toate că fusese dată spre publicare,'îndată după moartea Principelui, înştiinţarea despre arendarea moşiei Ruginoasa dela 23 Aprilie 1875, nu se ivi nimeni, aşa că Principesa Elena fu nevoită s’o lase în arendă tot Smărăndiţei Docan, cu toate nemulţumirile ce i le adusese 229

încă de pe timpul lui Alexandru, când nud plătea la timp ce i se cuvenea. /■ Plecară deci cu toţii, Principesa, copiii şi Baligot de Beyne, acesta din urmă îndatorat să urmele cu educaţia şi învăţătura băeţilor şi se aşezară într'o suburbie a Pari' sului, la Vesinet, în apropiere de pădurea Vesinet, unde aerul mai curat putea ajuta la creşterea micilor Principi.

Acolo rămase aproape doi ani, până la 1877.

In vara anului 1876 plecară la Aixdes Bains, unde îm tâlniră mulţi compatrioţi care se deprinsese să'şi caute de sănătate pe marginea lacului Bourge, atât de mult poetizat de Lamartine.

In acel timp auzi Principesa Elena despre moartea Ma' riei Obrenovici, care îşi dăduse sfârşitul la Dresda, la 16 Iulie 1876, în vârstă numai de 41 ani, din pricina unei boale cronice de stomac, precum spunea actul de deces. ■ Fu adusă în ţară şi îngropată la biserica Sf. Spiridon.

Se simţi datoare să înştiinţeze pe băeţi de această pier' dere a mamei lor adevărate, deşi copiii nu simţiră mare durere pentru aceea pe care nu o prea văzuse dela moartea tatălui, cu atât mai mult cu cât nici nu aflaseră taina na' şterii lor.

După moartea aceleia ce o făcuse să sufere o viaţă în' treagă, Principesa nu simţi nici o părere de bine, deşi abia acum se putea bucura în libertate de dreptul ced avea a' supra dragostei şi recunoştinţei fiilor săi.

In acelaş an muri şi bunul lor prieten şi credinciosul to' varăş al lui Alexandru Cuza, Costache Negri. Când se în' toarse în ţară, ea nu uită să aşeze o placă pe mormântul acelui inimos patriot, pe care puse să se sape : „Văduva lui Cuza:cu iubiţii săi fii, durere eternă, spre amintire \ . . întorşi le Vesinet, Dimitrie Cuza, cel mai mic dintre băieţi, trimise sub imboldul Elenei, o scrisoare Mitropoli' tului Galinic Miclescu, al cărui favorit era şi care păstrase cu sfinţeriie amintirea tatălui sau : 230

1

„Prea înalt Sfinţia Voastră, Am aflat cu bucurie că operaţia făcută de Prea Sfinţia Voastră a reuşit şi doresc ca această cură dela Karlsbad să vă asigure lungi ani de sănătate deplină. In vacanţie am fost la Aix-les-Bains pentru sănătatea lui Alexandru.

După ce am petrecut*o noapte pe drum de fier, am ajuns la Aix-les-Bains pe un timp foarte cald. Aşezarea lui este minunată, ca şi drumul până acolo. Oraşul este înconjurat din toate părţile cu munţi. Casa noastră este aşezată pe o înălţime, de unde avem o privelişte încântătoare. Dar ce era mai frumos, era apa verde a unui lac, mare, minunat.

In toate dimineţile ne duceam la băi, Alexandru pentru sănătate, iar eu pentru a mă perfecţiona la înnot. Am fă' cut la Aix-les-Bains o foarte frumoasă colecţie de fluturi.

Puţine zile după întoarcerea noastră aci, am avut plăcerea să vedem pe d-1 C. Miclescu, nepotul Prea înalt Sfinţiei Voastre. Ieri am mai văzut pe preotul bisericei române, protosinghelul Gabriel Răşcanu. „Acum vacanţiile sunt aproape de sfârşitul lor. Luni 2 Octombrie vor începe din nou cursurile. Termin scrisoarea mea, rugând pe Prea înalt Sfinţia Voastră de a acorda binecuvântarea fiului său, prea devotat şi prea recunos­ cător”.

Atât placa aşezată pe mormântul bunului prieten şi colaborator al tatălui cât şi scrisoarea aceasta, şi altele la fel, scrise către oamenii de seamă din ţară, arată îndeajuns felul creşterii şi direcţia pe care voia să o dea băeţilor, vă­ duva lui Cuza, cum se numea singura în marea sa modestie.

Nu lăsa nici un prilej ca să-i arate în faţa tuturor că sunt vrednici de marile însuşiri ale tatălui cari îl făcuse ne­ muritor.

Cei doi Principi erau însă foarte deosebiţi, atât ca fire, cât şi ca inteligenţă : cel mare, Alexandru, era o fire domoală şi ascultătoare, fără iniţiativă, dar cu multă bună­ voinţă faţă de stăruinţele mamei sale adoptive. Al doi231

lea fiu, Dimitrie, mult mai vioiu, cu mult amor pro* priu şi cam încăpăţânat, nu prea iubea învăţătura şi se ţinea mai mult de joacă, în copilărie şi de petreceri, la tinereţe. Primul era tăcut şi stângaciu, al doilea vor băreţ şi îndrăzneţ. Amândoi iubeau mult caii, iar mai târziu, jocul de cărţi, mai cu seamă Alexandru. Fiind foarte simţitor la atenţiile celor d:n jur, se înşelau foarte adeseori asupra simţămintelor celor interesaţi, cari căutau prietenia lor. Până la majorat. Principesa luptă cât putu mai mult cu încăpăţânările ced păreau primejdioase, cău' tând sad obişnuiască cu o viaţă cuminte şi harnică, cu o atmosfera morală ferită de orice stânjenire, modeşti atât cât le îngăduia starea şi averea moştenită dela tatăl lor.

Dacă soarta nu o ajută până la sfârşit săd vadă aşa precum dorise, jertfindu'se pe sine, nu fu vinovată cu n’mic de sfârşitul trist şi timpuriu aî fiilor lăsaţi în grija ei, cu limba de moarte, de către .Alexandru Cuza.

Pentru ad obişnui cu supravegherea treburilor dela moşii şi ad arăta slujitorilor ca adevăraţii stăpânitori ai locurilor moştenite dela tatăl lor, îi punea să scrie regulat admini' stratorilor, cerândude ştiri despre cele ce se' petreceau, în lipsă.

Viaţă dusă însă la Paris se făcu din ce în ce mai grea datorită arendaşilor cari amânau mereu plăţile. Smărăndiţa Docan, care ţinea cea mai mare proprietate, Ruginoasa, se încurcase în fel de fel de socoteli dela moartea soţului ei, cari aduceau mari neajunsuri Principesei Elena, venitul dela această moşie fiind singurul pe care putea pune te' meiu mai serios.

Cheltuelile făcute cu învăţătura şi educaţia copiilor, car! mai aveau nevoie şi de îngrijiri deosebite de sănătate, creş' teau în fiecare an, lucru ced aducea mari temeri. De van' dut nu voia să vândă nimic, pentru a păstra averea bae' ţilor şi astfel să le facă un viitor neatârnat. Timpurile erau destul de grele şid trebuia mult curaj ca să le îndure. In 232

zadar trimise Smărăndiţei scrisori peste scrisori cu explic cari ,căci aceasta nu se grăbea cu plata banilor. Deşi puţin rudă cu ea, Elena Cuza se văzu nevoităt să întrebuinţeze mijloacele legale. Ea scrise din Vesinet, în luna Decembrie 1876, administratorului Vasiliu, să aibă grijă de arenda ce trebuia plătită şi să bo trimită numai decât, că o ducea greu. „Să nu fiu nevoită”, — scria ea, — să secvestrez totul de pe moşie”.

In aceeaşi scrisoare vorbeşte de apropiata lor venire la Ruginoasa : „Copilaşii mei sunt, slavă Domnului, bine; au crescut măricei, îşi aduc aminte de toate dela Ruginoasa şi mă în' sărcinează să spun la toţi vechii servitori ai părinţilor lor, că vă trimit bunele lor amintiri şi că vă doresc pe toţi. Di" mitrie întreabă despre puşca şi calul ce ba lăsat la Rugi' noasa, dacă îl îngrijeşte bine : Alexandru întreabă dacă mama Elena va făcut dulceţuri şi grădinarul Wester can" talupi, fiindcă în vacanţe nădăjdueşte să vie la Ruginoasa şi, fiind un bun mâncău, se îngrijeşte de pe acum dacă va găsi ceva bun de mâncare acolo, când va veni”.

In vara anului 1877, isbucni în România răsboiul de ne' atârnare, ceea ce le strică planul venirei la Ruginoasa pe timpul verii, după cum scrisese. Ei se mutară şi din Vesinet în altă suburbie a Parisului, la Boulogne'Sur'Seine. „Suntem cu mult mai bine şi mai larg decât la Vesinet”.

—* scrise îndată după mutare, Principesa prietenei sale Zub nia Sturza, — „am o adevărată, cameră pentru prieteni şi aş fi foarte fericită să te primesc, dacă vei trece cumva prin Paris... Sunt foarte îngrijată de nepotul meu, Alexan' dru Lambrino, care este aghiotantul de câmp al coman' dantului de brigadă, colonel Creţianu sauCreţescu. Tatăl său este de asemenea fără nici o ştire dela ei ţbaş fi foarte recunoscătoare de mbai putea scrie ceva despre dânsul \ Războiul de independenţă aduse Principesei Cuza nu numai îngrijorări mari pentru starea treburilor ei din Mol* 233

dova, dar şi preocupări politice, deoarece urmărea, ca orice bună româncă, întâmplările din acea vreme. „îmi închipui , — scria ea mai departe, în aceeaşi seri’ soare, — „sbuciumările voastre, grija de mamă, mărita încă de-tristeţea pe care trebue să ne-o inspire tuturor, com­ plicaţiile grozave în cari sa aruncat săraca şi draga noastră Românie ? Cum vom putea ieşi dintr'o astfel de situaţie ?”

La Boulogne-sur Seine o votară mai întâi Elena Adrian Vârnav, care veni să o înştiinţeze despre căsătoria fiului său, Scarlat, cu Aglaia, fiica lui Constantin R-.^etti, pre­ cum şi fratele Theodor, care .stătu cu soţia la Boulognesur Seine, aproape două săptămâni.

Războiul prelungindu-se, starea financiară a Principesei Elena Cuza trecu printr’o grea şi îngrijitoare fază. Ea scria, în aceeaşi scrisoare, Zulniei Sturza : „Trebue să-ţi spun că starea treburilor mele nu s'a îm­ bunătăţit cu nimic ; recolta este frumoasă, mi se spune, dar poţi să te bizui pe ea, atâta vreme cât nu se află în ham­ bare ? Şi apoi, putea-vom face secerişul ? Nu ne vor lipsi braţele necesare şi, în cazul când vom putea face aceasta, putea-vom vinde ?”

De când Smărăndiţa Docan, care nu se supusese contrac­ tului, fusese înlăturată^ prin secvestrarea recoltei de către girantul afacerilor minorilor Cuza, Mitică Rosetti, Principesa Elena fu nevoită să-şi facă singură treburile., cu aju­ torul fraţilor săi.

In anul 1877, muri la Grădiniţa, moşia lui Lupu Bog­ dan, cumnatul lui Vasile Alecsandri şi membru în con­ siliu de familie al copiilor lui Alexandru Cuza, C. Rolla.

Din această pricină Principesa trebui să scrie lui Alexan­ dru Papadopol Calimach, pentru întregirea acestui con­ siliu de familie : Aţi fost dintre cei cărora răposatul Principe le-a dat dovada stimei şi încrederei sale, aţi ocupat pe timpul lui 234

înalte şi delicate funcţiuni şi nu am uitat ca bărbatul meu păstrase pentru Dv. frumoase şi afectuoase amintiri. „In numele acestui trecut, Domnule, vă cer concursul Dv. pentru a complecta consiliul de familie numit în urma morţii Principelui şi micşorat prin moartea Domnului Rolla. Veţi avea colegi pe Domnii V, Alecsandri, prinţul A. Cantacuzino, colonel Pisoschi şi C. Silion”.

Alexandru Papadopol Calimach nu numai că primi, dar răspunse îndată în cuvinte pe cari Principesa Cuza se desobişnuise să le mai audă : „Cum să-mi exprim, Principesă, întreaga mea recuno­ ştinţă ce v’o datorez prin această binevoitoare amintire cu care cinstiţi pe unul din cei mai credincioşi dintre slujbaşii domniei voastre şi care nu va uita nici odată atenţiile pe cari a binevoit să le aibă către el Principele Alexandru

Ion I r La această frumoasă scrisoare, Principesa Elena îi răs­ punse prin Baligot de Beyne : „Alteţa Sa mă însărcinează să vă scriu că a fost pro­ fund mişcată de cuvintele prin care i-aţi făcut cunoscut că primiţi propunerea sa ; sentimentele pe cari le expri­ maţi în amintirea plăcută pe care aţi păstrat-o memoriei ilustrului şi regretatului Principe au mers drept la inima Principesei".

Abia în vara anulu 1879, Principesa Elena putu veni, împreună cu copiii, la Ruginoasa. Cel mai mare avea 17 ani şi era în preajma sfârşirii liceului. Pentru aceasta tre­ buiau luate noui directive de conducere, căci vârsta le im­ punea. Vorbele în jurul acestei gingaşe probleme născură neînţelegeri de ordin educativ între Principesa Elena şi ve­ chiul lor perceptor, Baligot de Beyne. Aceste neînţelegeri siliră pe Baligot să-şi dea demisia dintr un post socotit de el netirebuincios, din pricina amestecului neîntrerupt al Principesei care, temându-se de anumite aplecări, cerea o cât mai serioasă supraveghere. Vechiul secretar al Prin235

cipelui Alexandru Cusa, pleca aşa dar dela Ruginoasa, cu gândul sa se depărteze de ţara. El făcu cea din urma vizita lui Vasile Alexandri la Mirceşti, prin mijlocirea câruia fu' sese odin;oarâ luat de fostul Domnitor. Dar Vasile Alee' sandri îşi dete seama cât pierdeau copiii Cusa prin înde' pârtarea acestui credincios amic al lor şi scrise Principesei Elena. Copiii ţ’neau la preceptorul acesta, care le vorbea ^ mereu de tatâl lor şi nu mai puţn Principesa Elena, careţi dâdea seama ce sprijin înţelept şi desinteresat pierdea prin plecarea lui. Baligot se întoarse deci îndărăt şi cu data de 21 August chema din partea Prindpesei pe Alexandru Papadopol Calimach la Ruginoasa, unde avea sa întâi' neascâ pe ceilalţi membri din consiliu, pentru a cerceta împreuna cu Mitica Rosett», nouile cerinţe în legătură cu educaţia şi învăţătură băeţilor.

Cu începerea anului şcolar, Principesa pleca din nou cu întreaga familie în Franţa, aşesându'se de data aceasta chiar în Paris. Cu toata teama de ispitele marelui oraş, ea fu ne' vo’tă, spre binele copiilor şi pentru sfârşirea învăţăturii lor, să mai rămână în Capiala Franţei câţiva anii.

In anul 1880, tânărul Principe Alexandru era înscris la facultatea de drept şi urma unele cursuri de istorie ced in' teresau. Cu prilejul felicitărilor de anul nou 1881, el scrise lui Papadopol Cal’mach : „Mă ocup mereu, pe cât pot, de istoria României şi aş fi foarte mulţumit să aflu că aţi dat la iveală vreuna din acele frumoase lucrări de cari ţara noastră are atâta nevoe’\ Nici nu se putea ca Principesa Elena să nu inspire băe' ţ’lor săi dragoste şi interes pentru ţara lor. Ajutată şi de Baligot de Beyne, ea crescu pe copiii fostului Domnitor în admiraţia faptelor lui glorioase şi cu o mare stimă faţă de tată.

In ciuda acestor îndrumări, de cari se mândrea Prind' pesa, băeţii dădeau la. iveală dn nefericire, şi.aplecări spre o viaţă uşoară. Cu toată serioasa supraveghere şi, poate 236

tocmai din această pricină tinerii Cuza începură să ia parte în ascuns de mama lor, la multe petreceri de noapte şi chiar la joc de cărţi. Ei fură lesne încurcaţi în felur.'te aventuri, atraşi de prieteni prea socotiţi şi vicioşi, cari pe' treceau pe cheltuiala lor, fără a fi prin aceasta mai ere' dincioşi în prietenia ce le'O arătau.

Principesa Elena fu nevoită să'i lase din când în când singuri la Paris, silită, cum era, să plece în ţară, pentru a supraveghea averea. Rămaşi astfel sub îngrijirea preceptO' rului, Principii ajunşi amândoi studenţi, nu luau în seamă sfaturile lui prieteneşti. Sănătatea lor şubredă se resimţi cu' rând de această viaţă, aducând mari griji mamei, care se sbuciuma pe drumuri între Ruginoasa şi Paris, Cu moartea lui Baligot de Beyne în 1882, pierdu şi acest sprijin prie' tenesc cared mai rămăsese. Dimitrie, fire voluntară şi li' beră, nu suferea să fie silit de altul, din care pricină îm cepură neînţelegerile dintre mamă şi copii, neînţelegeri stârnite de cele mai multe ori în urma petrecerilor nechib' pilite şi a încurcăturilor în cari era pusă prea adeseori Principesa Elena. Totuşi, în dragostea sa nemărginită, ea nu vedea răul atât de mare, şi'i privea în sufletul său drept cei mai buni copii. Alexandru ţinea acum întreaga cores' pondenţă cu administratorii moşiilor, trimiţândude porun' cile lui şi ale Principesei supraveghindud pe timpul verei, cât stăteau la Ruginoasa. De multe ori plecau în Franţa băeţii singuri, până ce Principesa punea ordine, întârziind la moşie sau pe la Iaşi. De când se făcuse mari, Principesa reluase legăturile vechi cu societatea ieşană, primind şi răs' punzând vizitelor.

Cu data de I Noembrie 1882 scrise Principesa, din Iaşi, prietenei sale, Zulnia Sturza : „Nu fii supărată pe mine dacă am întârziat atât să rns' pund la prietenoasa D'tale scrisoare ; aci am fost prinsă pe negândite de o mulţime de vizitezi treburi la cari nu mă aşteptam deloc şi când mă hotărâm să'ţi scriu, mă tre' 237

zeam cu ziua aproape de sfârşit, din care pricina am tot amânat până să'ţi trimet aceste câteva rânduri'1.

Când se întoarse în ţara pentru a rămâne cu totul, amân­ doi tinerii erau condamnaţi de medici. Unul, Principele Dimitrie, slab de plămâni şi cu ameninţarea unei grave boli ; celălalt, Alexandru, cu un început de miocardită şi cu recomandaţia medicilor pentru o deplină linişte şi în­ grijire. Câţi ani de jertfă fără rost şi câte nădejdii umbrite de un viitor ameninţat !... Câte frământări zadarnice ca să le facă o viaţă fără griji ! Principesa Elena făcuse toate economiile cu putinţă spre a mai cumpăra o fâşie de moşie, Hocenii, pentru ca, alipind-o Bărboşilor, să dea o parte egală cu Ruginoasa şi celuilalt băiat,, Câte nevoi personale fusese înăbuşite pentru a'şi atinge acest scop, fără ca băeţii să sufere cu ceva ! Când împliniră majoratul, ei găsiră averea mărită şi întărită.

După ce se întoarse cu toţii la Ruginoasa, Principesa urmă să-i îngrijească şi mai atent, pentru a preîntâmpina orice suferinţă. Nădăjduia în minunea pe care o puteau face voinţa şi stăruinţa ei neobosită. Aduse la Ruginoasa pe maica Ana Ghica, prietena de odinioară din Galaţi, pen' tru ari fi de ajutor şi sfătuitor în clipele de încercare. Prin' cipii însă nu o prea vedeau cu ochi buni, din pricina a' mestecului ei în viaţa lor intimă. In deosebi cu Dimitrie avea dese neînţelegeri, căci acesta nu voia să-i ia în seamă sfaturile, aşa încât de multe ori era folosită trecerea Prind' pesei pentru a înceta certurile serioase şi neplăcute. Di' mitrie Cuz;a nu era tânărul care să se împace cu viaţa lini' ştită şi monotonă a traiului de ţară, aşa încât lipsea prea adeseori, dus pe la Iaşi sau Bucureşti, undezi măcina să' nătatea în petreceri.

Simţindu'se pierdut din pricina boalei de piept ce se înrăutăţi în cele din urmă, el nu mai nădăjduia în nici o însănătoşire şi nu voia să'şi petreacă cele din urmă clipe între copacii şi zidurile Ruginoasei. In 1886 se hotărî să 238

plece la Paris, făcându-şi mai înainte, în timpul unei că­ lătorii la Bucureşti, testamentul în favoarea fratelui său, cu sarcina să dea o rentă privată de 15 mii de franci „prea iubitei mele mame, Principesa Elena”.

Dar, prea iubita sa mamă nu înţelegea să-l lase de capuî lui la Paris, ameninţat cum era de boală. Hotărî să plece şi ea după el ca să-l supraveghere în deaproape şi să-l în­ toarcă mai curând în ţară. Scrise, în urma acestei hotărîri, cu data de 26 Noembrie, vechei sale ocrotite : „Margheoală, am primit scrisoarea D-tale îa care, cu pă­ rere de rău îţi răspund că, din pricina unor împrejurări nepevărute, sunt silită a pleca iarăşi din ţară pentru această iarnă, peste câteva rile. Aşa fiind, nu mai am trebuinţă de nimeni deocamdată. Când mă voiu întoarce, vom vedea.

JKamai sanatoasa .

Dimitrie Cura fusese atras la Paris şi de o legătură de inimă, pe care Principesa nu voia s'o lase să se prefacă in­ tri un plan de căsătorie, căci persoana care atrăsese pe tâ­ nărul Principe era nedemnă şi interesată. Cu toate poveţile ei, Dimitrie urma să-şi împrăştie cu aceasta nu numai ave­ rea, ci şi sănătatea. Lăsă deci sub supravegherea fiului cel mare, Alexandru, toate interesele moşiei şi plecă la Paris, unde ajunse la timp pentru a smulge pe Dimitrie dela o viaţă neliniştită şi primejdioasă. întors la Ruginoasa fără voia lui, fiul cel mic nu-şi schimbă prea mult viaţa, împotrivindu-se poveţelor medi­ cale şi stăruinţelor mamei, ce-1 vedea pierind sub ochii ei.

In ţară, Principesa Elena găsi mari nereguli în admini­ straţia moşiei Ruginoasa, venite din cheltuelile ce le fă­ cuse Alexandru, care ipotecase şi o parte din pădure. Fu nevoită să restrângă cheltuelile acestuilalt nesocotit fiu, care-şi pierdea averea la joc de cărţi.

Cum nici Alexandru nu era o constituţie de fier, nop­ ţile pierdute îi săpau sănătatea ; Principesa căută să-l li­ niştească, deşteptându-i ambiţia să lucreze în interesul T\w

A» •

w

w

239

ţarii. Cu mult mai blând şi mai stăruitor, Alexandi u, de' prins de mic şi cu ideea ca va putea fi folositor compatriot ţilor sai, ca şi tatăl lui, începu să se interesele de pol.tica ţării, primind să fie unul dintre fondatorii z arului „Ade' varul”, la care se abonă îndată şi Principesa Elena.

Dar abia prinse să se audă numele de Cuza prin casete şi oamenii puternici ai zilei, unii făcând parte chiar dintre vechii complotişti, începură să se mişte împotriva f .ului, ' care ar fi putut deştepta în sufletul poporului român sim' ţăminte de recunoştinţă şi nădejdii. A fost de ajuns să se vorbească mai deschis întrun articol din „Adevărul” Cuzism, pentru ca să se deslănţue o duşmănoasă campanie împotriva fiului fostului Domnitor, căruia îi tâgăduiră nu numai origina, ci şi dreptul să noarte numele de Principe.

Ziarele începură să născocească fe! de fel de ştiri scanda' loase cu scop săd ponegrească sau sad apere, după cum erau scrise de cuzişti sau de duşmanii lor. Erau multe nemulţu' miri în ţară, din pricina numărului de străini, mai cu seamă Germani, cari intrase în. funcţiuni administrative şi indus' triale aducând capitalurile lor ,astfel încât vâlva împre' jurul fiului lui Cuza, aducea o mai mare învrăjbire a spi' ritelor.

Unele ziare aruncau din când în când anunţuri, cari apoi se lungeau în discuţii fără sfârşit. Un ziar înştiinţa de pildă, scoaterea unui nou organ de publicitate de către Alexandru A. Cuza, în oraşul Iaşi, altul insinua că: „Prim cipele Cuza va pleca în curând în străinătate, în Rusia, pentru â stabili cu contele Ignatief punctele atitudinei sale politice, pe care va trebui s'o urmeze” ; un alt ziar zefle' . misea destul de brutal origina lui : „Suntem informaţi”, — scria acesta, — „că la viitoarele alegeri legislative, — Galaţii vor fi teatrul unor lupte foarte crâncene. Fiul fostului Domn Cuza va merge acolo spre a'şi pune candidatura. Pe de altă parte, d. M. Kogălj niceanu va merge şi el la Galaţi, unde va combate cu multa.

240

înverşunare candidatura pretendentului. Zilele acestea va apare o broşură a eminentului nostru om de Stat în contra fiului fostului Domnitor, broşură, care se va sfârşi cu cu' vintele : „In ţara aceasta, oricine a putut fi Domn, afară de un fecior de lele”.

Esţe uşor de înţeles câtă amărăciune creiau Principesei Elena toate aceste atacuri duse împotriva fiului său. I se părea că trăeşte din nou vechile duşmănii cari îi amărîse viaţa în trecut. „Frumoasă ţară, dar răi oameni”, fusese vorbele ei din timpul pribegiei spuse într'o clipă de răsvră' tire. Acum se întorceau cuvintele cu aceeaşi putere, cu aceeaşi durere simţită pentru nerecunoştinţa Românilor.

Ameninţările începură să fie din ce în ce mai primej' dioase ; fanatici se găseau destui cari să scurtele viaţa fiui lui lui Cuza, ca săd facă să rămână pentru totdeauna tăcut în colţul lui, şi teama să nud piardă, sili pe Principesă sad stea mai mult în preajmă, săd apere şi săd ocrotească pe cât îi era în putere. Dar aceste griji, acum prea grele pentru vârsta ei, îi zdruncinau sănătatea. Ruginoasa rămăsese,.ca totdeauna, singurul ei sprijin moral prin liniştea binecuvân^ tată şi bucuria ce o simţea când erau strânşi cu toţii la un loc. . Ţăranii o venerau pentru că era soţia lui Cuza şi fiindcă eră bună şi îndatoritoare faţă de cei nevoiaşi. Obiceiul ced avusese Domnitorul să dăruiască fiecărei perechi care se căsătorea vite pentru munca câmpului, îl păstrase şi ea„ iar popularitatea soţului, ce dădea mâna bucuros cu.fie' care ţăran cared ieşea înainte, se răsfrângea acum asupra Doamnei lui.

Pe la începutul anului 1888, Principele Alexandru A. Cuza fu ales de către colegiul al Illdea din Mehedinţi, trP misul său în Cameră. Principele însă se dădu m lături demn, spunând : .1 „Nu'mi este permis să fac parte dintr'o adunare care;va 241

fi desigur prezidata din nou de acel nelegiuit care a trădat pe Domnitorul încredinţat pazei lui” (Leca).

Pe când Alexandru încerca să se afirme faţă de contim­ porani, Dimitrie^îşi ducea viaţa sa de petreceri, risipind economiile ce le făcuse cu destule jertfe Principesa Elena.

Era major şi nu i se putea opune nimeni. Această purtare nesocotită neliniştea pe mama şi pe toţi ai săi, cari doreau sad poată cel puţin prelungi cât mai mult viaţa, căci sănă­ tatea lui era pierdută fără nici o nădejdie de îndreptare.

Dar amestecul celor din jur spre a-i potoli purtările, năştea . certuri şi vorbe grele din partea lui Dimitrie.

Intr'o zi de toamnă din anul 1888, toată familia Prin-, cipesei, la care se mai adăogase şi Theodor Rosetti, ce toc­ mai picase din Bucureştti, se afla strânsă la masa de prânz în grădină, unde obişnuia s’o ia în zilele călduroase. Ca de obiceiu, vorba se aprinse mai mult când fu atins punctul nevralgic al vieţei uşoare dusă de Dimitrie, care nesocotea toate sfaturile ce i se dădeau. Încordarea era cu atât mai mare, cu cât acesta le spusese că pleacă din nou în străină- . tate, în iama aceea.

Nici nu se sfârşise bine masa şi Dimitrie Cuza, se sculă tulburat din mijlocul familiei, îndreptându-se către odaia sa. Odată ajuns acolo, el împlini un gând pe care îl nutrea de mai multă vreme. Neurastenia care-1 rodea, puse capăt unei vieţi fără rost şi fără viitor, printr'un glonte de re­ volver. * Când îl descoperi intendentul, Dimitrie Cuza zăcea într un lac de sânge. Mama, nenorocită, alergă întrun suflet, dar nu-i mai putu fi de nici un ajutor. Corpul, lipsit de viaţă, nu mai răspundea nici unei.făgădueli, nici. unei mân­ gâieri.

Această năprasnică nenorocire deschise înaintea Principesei perspectiva viitorului trist şi fără nici un sprijin moral, deoarece şi fiul său cel mare trăia sub ameninţarea unei boli care nu ierta, iar moartea lui Dimitrie o făcu să 242

prevadă soarta ce o aştepta, după atâţia ani de casnă şi

griji.

După ct'şi mai veni în fire, se îngriji să înmormânteze pe fiul lui Cuza creştineşte, alături de tată. Fiindud teamă sa nu fie oprită din pricina actului necugetat care pricinuise moartea, împrăştie zvonul că Dimitrie Cuza murise de ftizie, cu toate că cei din jurul ei cunoşteau ceea ce se îm tâmplase. Dar Doamna Elena Cuza nu putea fi împiedicată să-şi îndeplinească dorinţele şi fiul său putu primi slujba religioasă ca şi oricare alt creştin.

Multe scrisori de mângâiere primi Doamna Elena dela prieteni şi necunoscuţi careţi închipuiau durerea ei. Dela Castelul Peleş, unde era oaspetele Suveranilor, Vasile Aleesandri-. se frământa să afle adevărata pricină a morţii lui Dimitrie Cuza. El scrise soţiei sale, la 22 Octombrie : „Dragă, ai auzit de nenorocirea care s'a întâmplat la Ruginoasa ? Principele Demetre s’a sinucis ; pentru ce şi cum, nu ştiu, dar o telegramă ne-a adus această veste ieri.

Regele şi Regina m’au însărcinat să scriu Doamnei din partea lor, ceea ce am şi făcut. Astăzi, Th. Rosetti mba telegrafiat că Doamna este cu totul sdrobită de durere. Am răspuns imediat din partea matale şi a mea condoleanţe afectuoase. Sărmana Doamnă ! Ce viaţă necăjită pentru dânsa, de când au crescut băetii mari!”

Chiar a doua zi, Alecsandri adăogă cu privire la aceasta, întrio altă scrisoare către soţia sa, convins şi el de svonul împrăştiat că a murit din cauză de boală : „Aflu că Demetre a murit de oftică, dar că nu ria si' nucis. Cu atât mai bine pentru biata Doamnă, care este sdrobită de durere”.

Nesocotitul fiu fu înmormântat la dreapta mormântului tatălui său, în curtea bisericei de lângă palat. De aci înainte, Principesa avea să îngrijească de două morminte dragi.

Flori numeroase şi alese împodobiră tăcutul adăpost al celor cu cari nu mai putea vorbi decât prin inima sa. Mică 243

şi uscată, îmbrăcată numai în negru încă dela moartea ser ţului, se pierdea printre florile multe, ca o lacrimă furişată pe un obraz; de zâmbete.

•* Nu mult după moartea fiului său, în mai puţin de un an, Doamna Elena pierdu şi pe aceea cared fusese ca o a doua mamă, pe Agripina Sturz#, soţia unchiului său, Constantin.

Scheea se vându şi ea îndată după aceasta, înstrăinându'se cu totul de-dragostea celor cari trăise acolo.

Nu'şi venise bine în fire din nenorocirea ce dase peste ea prin moartea lui Dimitrie, şi o nouă mare grijă începu să tulbure curând sufletul Doamnei Elena. Fiul său, Alexarn dru, atras în tovărăşia omului de afaceri, dar cunoscut în societatea ieşeană prin cultura şi legăturile lui, Priv leghi, fu convins de acesta să se însoare, pentru a nu pieri cu tcy tul numele Domnitorului Cuza. In înţelegere cu V. Ros' novanu, un vechiu cunoscut si prieten al casei Moruzi, acesta arăta Principelui ca o bună partidă de făcut, potrh vită cu starea şi rangul său, pe Maria Moruzi, fiica lui Bei' zadea Alecu .Moruzi şi a Adelei Moruzi, născută Sturza.

Lipsită de avere şi frumuseţe, deşi inteligentă şi cultă, Ma* ria Moruzi putea rămâne nemăritată. Cum averea Prin' cipeliii Alexandru A. Cuza era una din cele mai frumoase din Moldova, care putea asigura familiei sale un trai li' nrştit şi fără griji, Maria Moruzi, îndemnată de mama sa, nu se împotrivi la căsătoria plănuită: Când Doamna Elena fu înştiinţată de ideea acestei că' sătorii, ceru sfatul medicilor şi al fraţilor săi. Cei dintâi se arătară protivnici unei însurători a Principelui, privind'O fatală pentu viaţa lui, deoarece suferea de o miocardită se' rioasă. Fraţii Doamnei încercară atunci să atragă atenţia Principesei Adela Moruzzi asupra primejdiei ce ameninţa viaţa lui Alexandru prin această căsătorie, deşi, în alte îm' prejurări, Doamna Elena ar fi fost fericită de alegerea fă' cută. şi ar fi primit bucuroasă vestea care punea la adăpost moştenirea de sânge a Domnitorului. Cuza. O căsătorie 244

insa pentru fiul 6ău era o adevărată sinucidere. şi ea, ca mamă, nud putea lăsa să o săvârşească.

Adela Moruşi era însă mult îngrijată în strâmtoarea ei să facă fiicei, şi prin ea fiilor săi, Sebastian şi Dimitrie, o stare materială mai bună. Neavând prea multă dragoste faţă de familia Cuza, stimând chiar pe . duşmanii fostului Domnitor cared detronase, cu deosebire pe Brătieni, sinv ţăminte arătate pe faţă şi în scrisori faţă de fostul tutore al fiilor lui Cuza, Alexandru Papadopol Calimach : „Bră' tienistă am fost, sunt şi voiu muri”, Adela Moruzi nu fu deci cu nimic stânjenită întru îndeplinirea planurilor sale. înştiinţată asupra răului pe care de altfel îl cunoştea, drept orice răspuns, ceru iui Alexandru Cuza să'şi facă testamem tul înainte de facerea căsătoriei. Cum, acesta înţelegea să-şi ţină cuvântul dat şi întărâtat de vorbele făcute de mama sa, fără a o înştiinţa cel puţin, lăsă prin şase rânduri scrise grăbit şi necugetat pe Maria Moruzi uzufructuara averei lui Cuza, până la moarte, după care averea să treacă spi­ talului Caritatea, din Iaşi, după însăşi dorinţa rostită de Domnitor în testamentul lăsat. Testamentul astfel făcut, fu depus la Fălticeni, la Tribunalul de Baia, unde rudele se şi judecară mai târziu din pricina lui.

Prin Mai 1889, Principele Alexandru A. Cuza trinrse din Ruginoasa' o scrisoare prietenului său, Alexandru .Bel' diman. .Scumpe amice, trebue să te fi mirat de lunga mea tă* cere. Dacă ai şti ce se petrece în sufletul meu, sunt sigur că m’ai ierta. Ai aflat că m^am logodit, peste câteva, zile am să părăsesc ţara pentru o lungă călătorie. Mă folosesc dar de liniştea în care mă aflu acum la Ruginoasa, pentru a vorbi cu D'ta despre lucruri serioase. Mulţi cred încă că , Adevărul” este al meu. Vina este poate a tânărului meu prieten Ventura, care, în unele din articolele sale semnate „Un gălăţean”, a vorbit de Cuzism. D'ta ştii tot atât de. bine ca şi mine cât de departe sunt a poza ca pretendent.

• 245

*

Adu-ţi aminte că în ziua când D-ta şi Constantin Ventura v’aţi adresat la mine cerându-mi a vă ajuta pentru a fonda ziarul, v’am răspuns : „cu plăcere sunt cu voi, dar cu corn diţiunea ca rolul meu să fie acelaş cu acela al celorlalţi fondatori1'. Cauza principală care m'a împins la aceasta, a fost amintirea sfântă a părintelui meu. îmi ziceam că dacă Cuza Vodă, din fundul exilului, nu a voit niciodată să re'vendice o coroană pe care chiar în timpul domniei sale n'a primit'O decât ca pe un depozit sacru, cred că fiul său poate încă mai puţin să-şi însuşească rolul unui preten­ dent"...

Căsătoria se făcu în toamna anului 1889, după care Alexandru A. Cuza plecă într’o lungă călătorie. Cutreeră Apusul Europei şi trecu spre primăvară în Spania, unde se opri la Madrid. Acolo, prevederea medicilor se împlini mai curând decât s'ar fi aşteptat cineva dintre ei. Intre Madrid şi Lisabona, Principele răci şi căzu grav bolnav din pricina slăbiciunilor ce se iviră. Tânărul Alexandru A. Cuza se stingea, fără ca cineva să-i poată veni în ajutor, departe de ţară, întocmai ca şi tatăl lui, de aceiaşi boală nemiloasă a familiei. Abia când se afla în cele din urmă clipe, soţia înştiinţă pe biata mamă de nenorocirea ce o pândea.

Cum va fi primit oare această ştire mama îndurerată, nu mult timp după pierderea primului său copil ? Toate nă-* dejdiile se spulberau, fără a putea avea cel puţin mângâie­ rea să-i închidă ochii şi să-i dea cea din urmă îmbrăţişare.

O nouă telegramă îi făcu cunoscut o mică îmbunătăţire, care o hotărî să se pregătească de drum.

Trecu, după mulţi ani, prin Bucureşti, oraşul pe care-1 părăsise cu o strângere de inimă în clipa surghiunului. Ca­ pitala ţării nu mai recunoscu în femeea încovoiată şi gră­ bită de gândul nenorocirii, pe aceea care altădată izbea pe toti prin ţinuta sa domnească. Nu mai era decât o sărmană mamă, zdrobită de ceeace putea să i se întâmple. Plecase 246 /

fără nici o şovăială pe lungul drum ce despărţea Ruginoasa de Madrid şi nu luase cu sine decât un tânăr prieten al fiului său, Emil Max, ce o rugase s’o întovărăşească.

Dar drumul era întradevăr prea lung şi moartea pâm dea corpul istovit de puteri al lui Alexandru ; presimţiri grele goneau tot mai departe de ţară pe Doamna Elena.

Soarta nu o iertă nici de data aceasta : fiul său mai mare şi cel din urmă se săvârşi înainte ca ea săd poată vedea, într’o Vineri noaptea, în timpul odihnei.

Telegrama morţii lui Alexandru A. Cuza, urmări mult, înainte s’o afle, pe Doamna Elena, lăsând din gară în gară, pe unde trecuse mama, o urmă cernită, până o ajunse la Cluj. Ne mai având de ce calatori spre Madrid, de oarece corpul trebuia să fie adus la Ruginoasa, Doamna Elena se întoarse la Iaşi.

Atât de mult ascunsese mama slăbiciunile fizice ale băe^ ţilor săi, încât nici cei rnai apropiaţi prieteni ai familiei nu cunoscură boala care răpi în floarea vârstei viaţa lui Alexam dru, întocmai după cum nu aflase decât pentru binecuvâm tatul scop al înmormântării, de ftizia care rosese viaţa celui mai mic dintre ei. „Iubite Alecule”, — scrise în acel timp Vasile Alecsam dri către prietenul său, Papadopol Calimach, din Paris, unde se găsea atunci. — „Alexandru Cuza â murit la Ma' drid..., iar boala care a răpit zilele lui nu o cunosc. Vă' duva lui are să sosească aci poimâine, Miercuri, împreună cu trupul răposatului şi atunci voiu putea afla amănunte. „Ce va deveni biata Doamnă, lovită astfel de nenoro' cire ? Intr’un scurt timp şha pierdut amândoi copiii pem tru care jertfita 20 de ani şi mai bine din viaţa ei. „Ce va deveni Principesa Moruzi precum şi fiica sa, dacă Cuza nu a lăsat vreun testament în favoarea lor şi dacă nu a constituit o zestre soţiei sale la căsătorie ?”

Dar Principele Alexandru A. Cuza se gândise mai cu' rând la sotie,'cu care trăise abia şase luni, decât la bătrâna". ’

\

247

îui mama, care4 crescuse; lăsase, fără a se fi gândit la up mări, soţiei, întreg uzufructul moşiilor Ruginoasa, Hocenii şi Bărboşii. ' •• Tânărul Principe, care nesocotise sfaturile mamei sale, fu îngropat şi el alături de tată, de partea stângă a acestuia.

Acum dormeau cu toţii, sub aceiaşi salcie, strânşi în cadrul unui cămin., o familie în care Doamna Elena se stră' dtiise o viaţă întreagă să fie primită, neisbutind său apropie, oricâtă uitare de sine şi jertfă dăruise pentru ad ocroti.

Moartea o despărţi pentru totdeauna, punând între ea, „străină”-, şi ei,,o barieră peste care voinţa şi iubirea nu mai puteau răsbate.

248

■

Cap. XIV

fArâ

cămin

Prin moartea celui din urma fiu, se nărui pentru Doamna Elena tot rostul vieţii sale. Pierderea celor doi fii întrun timp scurt, tocmai în pragul bătrâneţii, avea să schimbe cu totul cursul vieţii aceleia care mai păstrase în sufletul sau mari puteri de iubire şi jertfă. Cu, toate sănătatea sa şubredă, ţinu piept tuturor loviturilor soartei, ca şi cum destinul mai avea ceva de împlinit prin ea.

In palatul dela Ruginoasa intrară curând persoane străine -de obiceiurile şi dragostea ei. Moştenitorii cerură să li se încredinţeze tot mersul treburilor, al unei averi pe care nu o strânsese prin munca lor.

Principele Sebastian Moruzi, fratele tinerei văduve, Prin' cipesa Maria Cuza, luă rolul unui administrator scrupulos, căutând să'şi lămurească şi pentru el o stare materială din' trun uzufruct care putea fi întrerupt oricând printr’o în' tâmplare nenorocită. înfrigurarea, nestânjenită de nici o amintire, pentru strân^ gerea unei alte averi din trupul celei rămase, rupea zi de zi, tot mai mult, legătura sufletească dintre Doamna Elena şi moştenitorii legali şi nelegali. Nu împrăştierea averei, ■ strânse din propriile economii, o neliniştea şi o îndurera pe Doamna Elena, ci uitarea atât de repede a celui care pk' ' case dintre ei.

249

Ce simţise ea la aflarea testamentului lăsat de fiul său Alexandru, atât de vag în ,ceea ce privea respectarea drep­ turilor sale, nimeni nu putuse citi pe chipul mândru, închis în el însuşi ce privea înaintea-i, fără a clipi macar.

Să fi trecut oare în acea clipă un pic de mustrare şi îndoială prin sufletul mamei pentru „copilul inimei sale’ ?

Aceasta ar fi fost cu totul împotriva convingerilor nesdruncinate pe care toată viaţa le împotrivise celor ce ata­ cau purtarea fiilor lui Alexandru Ion Cuza. Numai cugete străine de voinţa lui, grăbite să ia cât mai mult, l-au putut îndemna să facă un testament nelămurit; cu această din urmă încredinţare, ea putea ierta totul fiului, dar nu putea uita purtarea străinilor; Privită curând ca o pripăşită în propriul cămin, în care i se dăduse un mic colţişor, i se mărginise pe fiecare zi mai mult dorinţele, vizitele prietenilor şi fraţilor, libertatea să facă cel mai mic lucru după placul inimii. Din această pri­ cină, stătea zile întregi închisă în odaie, de oarece însăşi iu­ bita sa grădină se înfăţişa străină prin schimbările făcute fără să fi fost întrebată. Ajunsese atât de suferindă, încât cei din jurul ei se aşteptau la un sfârşit apropiat.

Ruginoasa era în cele din urmă pentru ea o durere şi, într’o bună zi, nu prea mult după înmormântarea fiului Alexandru, Doamna Elena părăsi pentru totdeauna locul iubit. Lăsă palatul mobilat după gustul său, grădina minu­ nată cu florile şi umbrelele în veselul lor colorit, mormin­ tele dragi şi liniştea cea mult dorită o viaţă întreagă, toate amintirile scumpe, legate de un traiu al său şi pe care numai ea le cunoştea şi iubea.

Cu sufletul gol, cu ochii uscaţi de veghile numeroase, plecă, lăsând pe mâna celor rămaşi în locul ei, ţăranii cari trăiau numai din amintirea fostului lor Domnitor, şi neştiind unde să-si găsească un nou cămin pentru bătrâneţele pustii. .

Soleştii, Scheea, Ruginoasa, toate locuri scumpe, le pa­ • rasise pe rând, cu strângere de inimă, silită de oameni şi 250

împrejurări, ca să rămână mereu pribeagă, mereu fără cămin.

Cu firea sa atât de tăcută şi gânditoare, cu deprinderi de ordine şi cumpătare, cu dorul de linişte deplină şi cu o sănătate foarte simţitoare la orice apropiere de trecutul său Doamna Elena nu-şi putu uşor găsi, în mijlocul oraşelor sgomotoase, un loc potrivit pentru odihna celor din urmă ani. Trecuse pe lângă ea orientările cele noi ale vremurilor şi oamenilor, fără a fi atins-o în curăţenia gândirei şi sinv tămintelor sale.

Ajunsă la Iaşi, se duse la D-rul Russ, epitropul şi corn ducătorul spitalului de copii „Caritatea”, se înscrise ca membră fondatoare, dăruind suma de 5000 lei, şi ceru să fie primită ca infirmieră, pentru a îngriji de micii copii, în amintirea băeţilor săi. D-rul Russ se împotrivi la început .acestei dorinţe, ca fiind prea obositoare şi nepotrivită pentru soţia lui Alexandru I. Cuza, dar la neîncetatele stăruinţe ale Doamnei Elena, se supuse şi porunci să-i pregătească două camere. îndată ce se mută în spital, luă sub îngrijrea ei 5 copii suferinzi, trei din ei ţinuţi din fondurile lăsate de Domnitei rul Cuza şi alţi doi din fondurile sale personale. Avea de gând să rămână pentru totdeauna acolo, spre a îngriji de micii pensionari.

In curând copiii o iubiră ca pe o adevărată mamă pen­ tru îngrijirile conştiincioase şi pline de bunătate cu care-i înconjura. Cât erau de mici, cu mintea lor nepricepută, răsplăteau cu dragostea şi atenţia lor drăgălaşă pe „Doamna”, care le povestea adeseori ceeace mai făcuse cândva şi alţi mici copii, iar ochii lor plini de curiozitate, se abureau când buna stăpână se pomenea lăcrămând. Intre ea şi copiii aceştia nu se afla stânjenire, simţămintele lor fiind deopotrivă, de curate şi sincere.

Dar într'o zi Doamna Elena fu umilitor tulburată în reculegerea sa. întreg spitalul fu năpădit de curioşi.şi 7

251

chemaţi să ia parte la inaugurarea aripei celei noi. Aceş' tia cer ură să viziteze întreaga clădire şi nu se opriră nici pe pragul camerei, unde Doamna Elena, ascunsă de teama sgomotului şi a curiozităţii, îşi luase drept pavăză de apărare pe cei 5 copilaşi care, îngrijiţi, curăţaţi şi piep' tănaţi de ea, priveau mustrător spre intruşi. Ţinuta Doamnei impuse, ca întotdeauna publicului gă' lăgios; unii dintre cei de faţă trecură pe lângă uşa ei în vârful picioarelor, alţii se opriră numai sad sărute mâna şi so privească în cadrul bunătăţii sale.

Pe la începutul lui Septembrie, Doamna Elena se îmbob năvi. Sarcina ce'şi luase era prea grea pentru puterile ei ; ieşi din spital, dar nu rămase afară multă vreme, şi intră din nou, după ce se însănătoşi. Nu mai stătu de această dată decât trei luni şi fu nevoită să se lase cu totul, căci boala şi slăbiciunea îi învinse din nou voinţa. Copiii însă îi păstrară multă vreme amintirea, iar buna Doamnă le purtă de‘grijă mai departe, ca şi până atunci.

Când părăsi spitalul, Doamna dărui acestuia casele de zestre ce le avea în strada Romană, în Iaşi, la doi paşi de „Caritatea1’. Pentru sine îşi închine casa lui Ion Cantacu' zino, în care nu stătu de altfel prea mult, căci se vându şi aceasta. Fu nevoită să treacă la fratele său, Mitică Rosetti, careu dădu găzduire.

Cum testamentul fiului său, Alexandru, nu respectase în forma sa vagă drepturile Doamnei Domnitorului Cuza şi Dimitrie Cuza, moştenitorii începură a precupeţi venitul ce trebuiau săd trimeată Doamnei Elena.

Cu toată sila de scandal public, aceasta din urmă fu ne' voită să deschidă proces împotriva moştenitoarei, care se împăcă în cele din urmă ca să nu'şi înstrăineze pe toată lumea, ce recunoştea drepturile sfinte ale Doamnei Elena. îndată după câştigarea procesului, Doamna Elena dărui spitalului „Caritatea” din Iaşi, suma de 3000 lei ca să cum' pere un aparat de desinfectare, iar prin 1892 mări cotizaţia 252

'

sa la 25.000 lei anual, pe careţi plăti regulat la fiecare Sf. Dum’tru şi Sf. Gheorghe.

Viaţa de oraş ajunse prea obositoare pentru ea, deoarece vizitele cunoscuţilor nu se mai sfârşeau. Obişnuită să tră' iască la largul său şi să primească după plac pe cine voia, se înăbuşea între pereţii strâmţi în care era nevoită să se retragă, atunci când oboseala, slăbiciunea sau dorinţa după linişte, o făceau să se ascundă de oaspeţi. Din aceste pricini, primi cu mare bucurie chemarea ce ho făcu nepotul său mai mic, Dimitrie Lambrino, să se ducă la el la moşia Ghioaia din jud. Vaslui.

Cât stătu acolo, reluă legăturile cu familia dela Soleşti, unde stătea nepotul său, Gh. Rosetti, căsătorit cu fiica tos tului ministru de externe al Rusiei, De Giers şi cu care Doamna Elena era în bune legături de prietenie. Primi chiar la Ghioaia vizita bătrânei De Giers, născută Cantacuzino, la care vizită îi răspunse, ducândii'se la Soleşti. Aceasta fu ult’ma sa trecere pe la locul copilăriei, în timpul cât mai trăi.

Blestemul ced purtase de mică, să rătăcească din loc în loc, nu o lăsă prea multă vreme nici la Ghioaia. O scenă pe care ochii săi nu trebuiau s’o vadă în casa nepotului, o făcu să se depărteze de un mediu ajuns prea liber, pentru ideile şi moravurile ce le avusese o viaţă întreagă şi prin prisma cărora se deprinsese să judece faptele celor din jur.

Plecă la Iaşi, întorcându^se la fratele său, Mitică, până să'şi facă alt rost. Acolo o găsiră Principii moştenitori, Ferdinand şi Maria, când veniră la Iaşi, pe la sfârşitul lunei Martie 1894. Aceştia nu mai văzură, de altfel, pe alţii din acel oraş, afară de Doamna Elena Cuza, care le întoarse la rândul ei, cinstea făcută. „La sosirea ei, a fost întâmpinată de Principele Ferdr nahd, iar în capul scării, de Principesa Maria".

Cât stătu la Dimitrie Rosetti, era foarte greu văzută de cineva străin, cu -toate rugăminţile celor ce .ar fi dorit a' 253

ceasta, căci oricine îi amintea de trecut, o îmbolnăvea şi o băga la pat. Nu mai găsea nici o plăcere în convorbiri şi ocolea chiar pe prieteni şi cunoscuţi. Când Odobescu dori s'o vadă, în 1893, îndepărtă cererea lui şi abia în Octonv brie 1894, acesta izbuti să fie primit câteva clipe, prin stă' ruinţa lui Theodor Rosetti. Ajungea astfel, din ce în ce mai străină fată de lume si mai închisă fată de amintirile ei. Numai operele de binefacere găseau întotdeauna spri' jinuî său nemărginit, căci modestia traiului îi îngăduia sa ajute pe toţi ce aveau nevoe de sprijin material, rude sau străini.

De când plecase dela Ruginoasa, nu'şi mai găsea casă. O urmărea pretutindeni amintirea locului părăsit, ceeaced a' ducea o nervositate neobişnuită şi o veşnică pribegie dela un frate sau nepot, la altul.

Dela Mitică Rosetti plecă pentru .a doua oară ca să se aşeze la nepotul său, Alexandru Lambrino, unde stătu mai multă vreme, ajutândud -cu bani în greaua lui gospodărie şi botezândud unul dintre băeţi, cu numele de Alexandru.

In acest timp, fratele său mai mic, Theodor, îşi cumpă' . rase o casă la Piatra Neamţ, Orăşelul tăcut şi pitoresc de pe malul Bistriţei plăcu mult Doamnei Elena, care se ho' ţări să ridice şi ea o casă frumoasă şi încăpătoare, unde să se strângă pe lângă ea, în timpul verei sau sărbătorilor, a' ceia ced erau dragi. Dar când să se mute întrînsa, auzi de ocara pe care Mitiţă Sturza o aduse în parlament memoriei Domnitorului Cuza, şi se hotărî să părăsească pentru tot' deauna ţara Românească, în semn de protest. Dărui casa fratelui Theodor, care o şi vându după aceia, şi plecă la Geneva, la fina şi nepoata sa, Elena Lambrino, căsătorita Răşcanu.

Departe de ţară, găsi în sfârşit liniştea pe care io putea da un loc necunoscut. Acolo îşi petrecu alţi trei ani din viaţă, acoperind cu daruri, după obiceiu, pe toţi cei din 'i > apropierea sa. )

254

3

5

^

La Geneva primi vizita nepotului Gheorghe Rosetti cu soţia şi micul lor Theodor, alintat Toto, care avea atunci 12 ani. Pentru acest mic strănepot, Doamna Elena avea o deosebită slăbiciune ; când Toto încerca să-i vorbească în cuvinte ca „Măria Ta", cum rămăsese obiceiul în familie, Doamna Elena îl oprea, zicând : „Pentru tine nu sunt „Mă' ria Ta", ci bunicuţa Elena".

Intr’una din zile cât se mai aflau la Geneva, Toto Rosetti chemă pe „bunicuţa Elena" la o plimbare în barcă pe lac. In dimineaţa hotărîtă pentru întâlnire, vremea se strică atât de rău, încât barcagiul temându-se de răscoala' apelor, nu se învoi să plece cu micul nerăbdător, care se gândea tulburat că Doamna Elena va veni la locul de în­ tâlnire şi nud va găsi.

Timpul trecea şi nici valurile, nici barcagiul nu se îndu­ rau să astâmpere necazul de care fusese cuprins micul Toto.

Singura-i nădejde era ca vremea cea rea să oprească şi pe „Măria Sa" să se arate îa locul de întâlnire. După multe stăruinţe şi lacrimi, barcagiul fu biruit şi porni în cele din urmă. încă de departe, Toto Rosetti descoperi pe mal, mica siluentă întunecată, în haine cernite, a bunicuţei Elena, care nu voise să .arate nepotului o lipsă de tărie, dacă el ar fi venit totuşi la întâlnire. In micile întâmplări, ca şi în cele mari, caracterul său hotărît şi pilduitor, nu lăsa să trecă nici un prilej ca să îndrumeze pe cei din jur.

După ce rămase din nou singură cu nepoata sa, Elena Răşcanu, începu să simtă dorul de ţară, răscolit prin veni­ rea nepoţilor. Ii era şi teamă că va muri departe de ai săi.

Ar fi dorit mult să se întoarcă, dar găsirea unui cămin care să-i vină la socoteală, o oprea din avântul ce-1 avea.

Atunci se întâmplă să treacă prin Geneva şi s’o vadă o cu­ noscută din Piatra Neamţ, Henrieta Bacalu, căreia Doamna Elena îi împărtăşi grija că nu va găsi în ţară un cămin, dară ar împinge-o dorul să se întoarcă. Nu voia să mai ne­ liniştească pe nimeni dintre rude cu ciudăţeniile sale bă255

J

trânesti. Henrieta Bacalu se îndatori atunci sad pue la voia ei, în schimbul unei sume de bani, tot ced va fi trebuincios, ca să trăiască nesuparată de nimeni în Piatra. Principesa nu numai că primi, dar şi plecă îndată, în tovărăşia Hem netei Bacalu.

Aceasta se petrecea pe la sfârşitul anului 1903, anul din care avem un portret pictat ia Paris de către pictorul G. Vulliermet, poate în trecere spre ţară. v

i

s

• :

256

Cap. XV PRIN JERTFĂ SPRE ODIHNĂ La Piatra Neamţ se aşeză în casa inginerului Bacalu, pe strada Ştefan cel Mare. O căsuţa modesta, cu doua odăi şi un antreu pe care se afla o altă odaie, pentru camerista sa, Germaine, adusă cu ea din Geneva. Casa era veselă, cu o grădiniţă în faţă, pe care Doamna Elena 'O îngrijea singură.

Im faţa ferestrelor se ridica, departe, frumosul munte Cosla, îmbăţrânit şi el sub povara brazilor.

Acest mic fârguşor moldovenesc, aducea aminte Doamnu Elena scene din trecut, de pe vremea Domnitorului Cuza, care povestea cu mult drag despre primirea pe care i-o făcuse Pierrenii, în 1863, când trecuse prin orăşelul lor. încă de pe la Văratic fusese dus de sute de 'săteni, îmbră­ caţi în mândre costume de munte şi purtând lăncile acope­ rite cu steaguri, iar călăreţii, toţi fii devboeri de prin partea locului, mergeau falnici alături de el. Toată noaptea aceea fusese sărbătoare pentru Pietreni, care aprinsese pe piscu­ rile muntelui Pietricica focuri de artificii prin care-i urau bun venit şi inundau prin lumina lor feerică tot brâul de munţi, la poalele cărora stătea pitorescul oraş. Pentru această amintire, Doamna Elena era recunoscătoare Pietrenilor, căci Domnitorul Cuza rămăsese multă vreme sub im­ presia plăcută a acelei primiri.

Mobilierul era tot atât de simplu ca şi înfăţişarea casei, 257

căci Doamna Elena nu dorea să aibă decât ce era de nea' părată nevoe. El se compunea dintr’un pat, un dulap pen' tru haine, un scrin şi un fotoliu pe care'i plăcea să stea şi să asculte, în silele de iarnă, s’au când era suferindă, lec' tura pe care i'O făcea camerista. Din tot belşugul de odi' nioară nu mai păstrase decât un medalion scump, bătut în pietre rare, care încadra chipul Domnitorului Cusa şi care stătea neîncetat pe măsuţa de lângă pat. Peste antreu mai avea un mic salonaş, simplu mobilat, unde primea pu' ţinii mosafiri ce'i veneau, mai mult dintre fraţi şi nepoţi.

Toată îmbrăcămintea ei, atât de bogată şi costisitoare mai înainte, deşi nu trecuse marginile niciodată, era acum dintr’o haină neagră de postav, sub care purta pulovăre cenuşii, lucrate de Henrieta Bacalu sau Eleonora Albu.

Pe acestea, deşi erau de lână, le purta vara şi iarna, din pri' cina frigului de care suferea mereu si a uşurinţei cu care răcea. O fustă neagră întregea toată îmbrăcămintea, care acoperea totuşi cea mai aleasă rufărie, singura risipă pe care nu se putuse lăsa, obşinuită cum fusese să nu sufere pe trup lucruri grosolane. In picioare purta ghete cu na' ■ sturi sau cu flanelă, iar pe cap, o dantelă sau un voal de lână simplă, care o acoperea ca pe o călugăriţă. Veştmin' tele pe care le purta silnic se înverzeau şi rupeau, căci nu voia să cheltuiască pentru ea nici un ban. Celor ce pri' • veau curioşi hainele cârpite şi prea mult întrebuinţate, le răspundea, cu puţinul amor propriu ced mai rămăsese pen' tru. îmbrăcăminte : • — „Mai am o rochie nouă, dar pe aceea o păstrez; pen' tru înmormântare”.

Când fraţii voiau s’o hotărască să'şi cumpere ceva bun, cel puţin de ochii lumii, ea răspundea în acelaş fel tuturor : — „Dacă mi'aşi face îmbrăcăminte scumpă, ar trebui ' să lipsesc pe unii din săracii mei cărora le dau ajutor”.

Cine a spus cândva că Doamna Elena Cuzia a fost avară ? Şi cum s’ar -putea împăca această idee cu risipa ce o făcu 258

în urmă, pentru sărmani ? Câte femei de aceiaşi stare s’au coborît după moartea celor dragi, în rândurile celor săr­ mani, ca una ce pierduse adevărata bogăţie pe pământ?

Câţi oameni avuţi şi-au făcut din binefaceri un rost social, arătând prin aceasta că au prins cel mai adânc şi devărat înţeles al existenţei pământeşti ?

Să aline şi să ajute, nu era ceva nou pentru Doamna Elena ’Cuzia. In mila şi ajutoarele penare le împărţi în ultimii ani, ea arătă contimporanilor şi celor ce aveau să vină după ea, că sacrificiul poate fi creator de forţe noi, când este cu totul însuşit de o inimă mare, de o voinţă statornică şi de o conştiinţă > * morală.

Ea reluă astfel, pentru poporul românesc, şirul marilor mucenice ale neamului, insuflând un ritm nou de jertfă şi de uitare de sine. Prin aceasta, Doamna Elena înfăţişează, ca şi Domnitorul Alexandru Ion I. Cuza, un început de eră în prefacerea conştiinţei poporului românesc.

O mare mulţime de nenorociţi ajunsese pensionarii săi; din venitul de aproape 120.000 lei pe care-l.avea anual, păstra o parte pentru ajutoare şi pentru întreţinerea sa, iar restul îl împărţea pe la institute de binefacere, societăţi de asigurare, premii pentru copiii merituoşi din Piatra şi altele.

Dădea societăţii „Elena Doamna”, condusă de cumnata sa, Ana Rosetti, regulat, de fiecare Crăciun şi Paşte ajutoare şi îmbrăcăminte pentru copiii sărmani ai şcoalelor primare din Iaşi ; Spitalului din Piatra trimise suma de 10.000 lei pentru cumpărarea instrumentelor de sterilizare, cu o sin­ gură dorinţă : să fie pusă în sala de operaţie o placă come­ morativă lui Vodă Cuza. Când ieşi cel dintâi operat, dato­ rită milostiveniei ei, fu adus înaintea Doamnei Elena, care nu numai că se bucură de isbutirea operaţiei, dar îi mai dădu şi 100 lei. A fost deasemeni printre cei dintâi dona­ tori pentru ridicarea unei băi populare în Piatra, după su­ gestia medicului său, P. Fior, prin suma 'de 10.000 lei pe. care o plăti în două rânduri; Spitalului „Caritatea” din Iaşi 259

îi trimitea regulat suma de 25.000 lei, iar în cei din urmă ani ai vieţii, schimba scrisori cu Dr. Serfioti din Galaţi, pentru ridicarea în acel oraş a unei maternităţi care să poarte numele Domnitorului Cuza. Mai avea obiceiul să trimeată pe sărmani cu scrisori direct la fratele său, Di' mitrie, care-i încasa venitul : „Margheoală, am scris lui Conu Mitică, când va primi câştăul de Sf. Gheorghe, să-ţi dee şi D-tale 100 de franci; îi face bine să te duci la Domnia Sa, a treia sau a patra zi de Sf. Gheorghe, sâ-ţi primeşti ceea ce are să-ţi dea. Iţi doresc sănătate. Principesa Elena Cuza’\ Trimetea apoi, prin omul său de încredere, Ioseph Hauser, însărcinat să descopere pe adevăraţii nevoiaşi din ma­ halalele Pietrei, lemne, haine şi îmbrăcăminte pentru copii şi bolnavi. De multe ori se pomeneau, dintre cei mai necă­ jiţi, cu daruri căsuţe ca o adevărată mană cerească. Astfel, într'una din sile, o biată femeie, căreia îi murise vaca, sin­ gurul său mijloc de. trai, se pomeni cu o altă vacă, adusă de funie de un om al lui Dumnezeu. împrejurul său trăiau oamenii de serviciu, Niculai tâm­ plarul, nevasta şi fiica acestuia,; care aveau însă mai mult grija lor decât a Doamnei Elena, mulţumită de slujbele pe care i le aducea camerista Germaine, pe care avu grijă s'o înzestreze după moartea ei cu ceva bani.

Ii mai intrau în casă câţiva prieteni cu care lua din când în când ceaiul după masă : Socrate Lalo, Eleonora Albu, Henrieta Bacalu, Didina Măcărescu, Dr. P. Fior, medicul său curant, care venea regulat în fiecare Marţi înainte de prânz. Mai veneau apoi rudele şi fraţii : Mitică Rosetti, pe care-1 pierdu curând după întoarcerea sa din străinătate, Thoderiţă Rosetti cu soţia sa Pulcheria, nepotul său, Ge­ neral Lambrino, pe ai cărui copii îi iubea foarte mult, ajutându-1 de câte ori avea nevoe, nepotul Gheorghe Rosetti Solescu, pe care-1 numea în glumă „Diplomatul Solescu , fiindcă era ministru plenipotenţiar la Petersburg şi pe a 260

cărui soţie, Olga de Giers, o preţuia mult, şi toţi nepoţii care mai veneau s’o vadă şi să-i sărute mâna pe la sărbători sau sile onomastice. Toţi plecau cu daruri, mai ales când o prindeau cu bani, căci de cele mai adeseori rămânea să' racă între cele două rate ale venitului sau. Ştia de altfel fiecare când nu avea, căci începea să plângă dacă vreun nevoiaş pleca cu mâna goală de la ea. Făcea atunci făgadueli din venitul ce urma sad încaseze, făgădueli ce şi le ţinea întotdeauna, căci Ioseph Hauser păstra un registru în toată regula şiri amintea, dacă se întâmpla să uite, după cum avea de altfel porunca dela „Măria Sa".

— „Rugaţi'vă să trăesc până la Sf. Gheorghe sau până la Sf. Dumitru'”, — le spunea, de câte ori se lega pentru viitor.

Cele şease luni de viaţă pe care le dorea mereu, nu erau pentru ea, care era tot suferindă din pricina slăbiciunei şi a vârstei, ci erau pentru pensionarii săi săraci, care ar fi suferit fără ea.

In afară de această lume alcătuită din sărmani şi cerşe* tori, rude sau prieteni, nimeni altul nu se mai interesa de viaţa soţiei Domnitorului Cuza. Trăind foarte retrasă, mulţi credeau că murise, sau că era plecată din ţară. Rare ori, prin cine ştie ce întâmplare dureroasă din viaţa ei, aflau şi contimporanii, câte ceva de Doamna' Elena. Ura nestinsă a lui Mitiţă Sturza împiedeca orice însufleţire sau amintire duioasă despre viaţa Domnitorului care înfăptuise unirea ţărilor surori, umbrind şi pe aceea ceri fusese vred' * nică tovarăşe.

Când, în 1905, sculptorul Boermel care, studiind epoca ; lui Cuza, lucrase cu multă admiraţie la măcheta-monumen' ritului pe care poporul Român dorea sări ridice.Domnitorii lui Unirei şi oamenilor care lucrase cu el, ~rr ceru: lui Mi: ţiţă Sturza ajutorul Ivii ca şef al. guvernului,, pentru xorm •vplectarea listelor de subscripţie, acesta se-dădu -în lături eu îndărătnicie. Atunci Bormel, cunoscând stima ce. păstra 261

Regele Carol lui Vodă Cuza, îi răspunse că va merge la rege.

— „Cere-rai ce doreşti, maestre1', — adăogă neîmpăcatul duşman al lui Cuza, —„dar monumentul lui Cuza nu se poate riidica în ţara Românească, şi atât timp cât voiu fi ministru, nu voiu îngădui ca D-ta să vorbeşti cu Majestatea Sa. In curtea palatului voiu sta eu de gardă când vei încerca să intri la Regele Carol. Monumentul lui Cuza este o primejdie pentru dinastie şi pentru liniştea ţarii .

Din pricina vorbelor care se iscau câte odată în jurul Domnitorului Cuza, Doamna Elena suferea pentru toate lucrurile nedrepte ce i se puneau pe seamă. Adeseori cădea la pat şi atunci era un adevărat complot între medic şi cameristă ca s'o îndemne să ia medicamentele trebuitoare.

— „Pentru mine11, -— spunea ea în acele clipe de amă­ răciune, —■ „viaţa nu mai are rost. Am trăit destul. Am fost' chinuită. Doar mi-o fi îndeajuns11.

— „Dar omul. este dator să-şi întreţină viaţa atât cât îi este dat de Dumnezeu s'o trăiască, iar medicamentele nu sunt făcute pentru prelungirea e?\ — îi răspundea D-rul P. Fior, care o îngrijea.

Altădată spunea celor mai apropiaţi de ea : — „Dacă viaţa lungă ce am dus-o este o pedeapsă pen'tru nerecunoştinţa unora, am cel puţin mângâerea sufle­ teasca, de a fi ajutat pe aţâţi săraci şi nevoiaşi. Aşi voi să trăesc cât de mult, nu de dragostea vieţii, dar pentru ca^sa ajut mai departe pe nevoiaşii care, altfel, vor rămâne fără sprijinul de toate zilele11.

Când era sănătoasă şi veselă, stătea în grădiniţa de lângă ferestrele sale „şi lucra, deşi îi tremurau mâinile, lucruri de lână pentru copiii săraci.

Era abonată la „Adevărul” deld început, dar nu ştia că după moartea fiului său, Alexandru, conducătorii lui se schimbase cu totul. Mai primea şi siarul „Figaro”. Ger' 262

: mâine, pe care o învăţase româneşte, îi citea când . lucra sau stătea lungită în fotoliu său. Vedea bine şi la lumina lămpii cu petrol, dar se culca devreme, sgomotul şi vorba, oricât de mici ar fi fost, obosind-o peste măsură.

In timpul verei era foarte fericită când veneau rudele s’o vadă. Theodor se aşez# la o casă prin apropiere, mai tot timpul verei, împreună cu soţia sa. Atunci se întruneau cu toţi în grădiniţa „Măriei Sale Doamna”, până când aceasta, sprijinindu-se. pe toiagul de sţejar, se cobora cele câteva trepte dela locuinţa sa şi venea spre ei. Nud plăcea să fie îmbrăţişată, nici măcar atinsă, sau să vadă un braţ gata s'o ajute. îşi pregătea singură ţigareta cu tot dichisul ei : tabachera şi penseta.

In anul 1905 muri la Galaţi D-rul Serfioti, pentru care trimise familiei o telegramă de mângâere „Pierderea crudă pe care o suferiţi, mă mişcă adânc ; pierd şi eu un prieten sincer pentru operele umanitare, plă­ nuite de amândoi, mişca pe aceea ce petrecuse o bună parte din viaţă în oraşul Galaţi, sub îngrijirea D-rului Serfioti, care, murind ducea cu el, în tăcerea mormântului, toate mărturiile unui credincios prieten şi medic al familiei Dom­ nitorului Cusa.

In primăvara anului 1907, în timpul răsmeriţei din Mol­ dova, Doctorul Fior găsi într’o si pe Elena Doamna foarte neliniştită şi amărâtă.

— „Ce s’a întâmplat, Măria Ta ?” — întrebă medicul, îngrijat de starea sănătăţii ei.

— „Vai! Vai, ţărişoara mea ! Ce blestem a căsut asu­ pra ta, de se omoară fraţii de acelaş sânge şi neam, între ei ?” — răspunse Elena Doamna, suspinând şi lăcrămând.

Timp de două ceasuri se strădui medicul să-i arate că nu erau numai adevăruri cele scrise în siare, că erau siare care stârneau, fără motiv, spaima, şi că starea în ţară nu era tocmai atât de întunecată precum se spunea.

263

Doamna Elena stătu puţin pe gânduri, apoi se adresă medicului.

— „Vrei să-mi faci un mare bine ?”

— „Da, Măria Ta !"

— „Iată bani de drum, ia trenul şi află ce se petrece prin ţară, prin Moldova mai cu seamă? Intoarce-te apoi repede de-mi spune adevărul”.

Medicul plecă precum îi făgăduise, dar găsi numai jale şi prăpăd în cale. Satele din vecinătatea chiar a Pietrei erau aproape arse şi pustiite, locuitorii fugiţi, conacurile de pe moşii prădate şi răvăşite. Nici Ruginoasa nu rămase neatinsă de acea epidemie a răscoalei, care îşi întinsese desnădejdea până în Muntenia. Pretutindeni, ţăranii mun­ ciţi şi sărăciţi de tot felul de angarale, mai cu seamă de către arendaşii de obârşie străină, dădeau foc bogăţiilor strânse de pe spinarea lor.

La Sol eşti, amintirea lui Vodă Cuza scapă conacul de distrugere. Când se află la curte că vin ţăranii să jefuiască, se înfipse în poarta curţii o placă mare, pe care era scris : ,vAceastă proprietate este a nepotului aceluia care va dat pământ în 1864”.

In faţa acestei însemnări, ţăranii se opriră ca prin mi' nune din avântul lor distrugător şi începură să se sfătuiască între ei. Boerul Gheorghe Rosetti, stăpânul Soleştilor, tri­ mise pe unul dintre argaţi să-i întrebe ce doresc de s'au strâns în număr atât de mare în faţa poţţii. Ţăranii, sur­ prinşi de cele ce lj se întâmplă, răspunse că le este foame şi au venit să se ospăteze la boer. Atunci stăpânul dădu poruncă argaţilor, să deschidă larg porţile ca să poată intra toţi, fără deosebire şi să le dea hrană şi băutură.'Sătui. şi ^mulţumiţi de. primirea făcută, ţăranii plecară apoi cu. tqţii ’!finîştiţî^pe la'ca^ie-şi-gdşjpc^âriile’lor.

•fc Când D-rul Hor se întoarse la Piatra-Neamţ, fu nevoit "să' ascundă Doamnei Elena adevărul crud.. Ii spuse deci că pretutindeni era hnişte, doar pe ici, colo, câteva; nemulţu264

miri învrăjbise spiritele. După ce ascultă cele întâmplate în ţară, Doamna lui Cuza avu o licărire în ochii adânciţi, atât de scurtă, că numai ochiul atent al medicului putu observa, o frământare sufletească. De bună seamă, amin' tirea moşiei Ruginoasa trebue sări fi trecut în acea clipă prin minte. Se înfrâna însă, din mândrie, şi se mulţumi cu ceeace îi spusese D'rul Fior.

Ga sări isbutească stratagema ticluită pentru liniştirea Doamnei, medicul opri să mai intre în casa ei „Adevărul" şi ceru cameristei să nuri mai spună sau citească vreo veste în legătura cu starea lucrurilor din ţară. Când Doamna Elena îşi dădu seama de lipsa ziarului din casă, i se spuse că fusese oprit de guvern, câtă vreme nu se potoleau cu totul spiritele tulburate.

De multă vreme Doamna Elena hotărîse să desgroape osemintele Domnitorului Cuza, pentru a le îngropa, în bh serica dela Ruginoasa. Aşteptase să vadă ce era sa se hotă' rască în privinţa aducerii lui în fosta capitală a Moldovei.

Cum nu se mai îndeplinea nimic, se hotărî să'şi facă cea din urmă datorie creştinească faţă de domnitorul şi .soţul, său, fără a mai cere niqi un ajutor din partea guvernului ţării.

Pe la sfârşitul verii, Doamna Elena simţindu'se destul de împuternicită ca să îndure drumul ce trebuia sări facă, plecă spre Ruginoasa, întovărăşită de fratele său, Theo' dor, singurul ce mai rămăsese în viaţa dintre fraţi.

Oamenii de seamă din Piatra porunciră ca ţăranii. să nu o neliniştească prin jalbe, sau însufleţire zgomotoasă în ju' rul vagonului, ceri.servi-drept locuinţă în.timpul călătoriei. încă din staţiile Paşcani şi .Tatjgul.,^ ( călători trebuiră să'şi' înăbuşe semnalele, din iniţiativa,luată ' .chiar de,şeful.de staţie Paşcani,.un om d? bine, ca şa,.pu <ţujbufe liniştea. Doamnei Elena, care se odihnea în vagonul salori, garat pe linia peronuluiRuginoasa. ,: ..Deşi ţjâla^rnu adăpostea în acel timp pe nimeni dintre 265

stăpânii locurilor, Elena Cuza nu voi sâ tragâ sub acelaş acoperământ cu fosta sa nora, care ajunsese de-atunci soţia lui Ionel Brătianu, fiul aceluia care detronase pe Cuza.

Cum aflară ţăranii că Doamna Elena se află în staţia Ruginoasa, veniră în grupuri, grupuri, să i se închine. „A venit sfânta !" era svonul ce sbura din gură în gură, şi în­ treg satul apucă spre biserica boerească, s’o vadă.

Doamna Elena se coborî, neajutată de nimeni, din vagon şi plecă pe jos prin faţa palatului, binecuvântând pe cei ce-i ieşeau în cale. Porţile deschise din curtea boerească, lăsau să se întrevadă intrarea în palat, care parcă aştepta pe stăpâna lui adevărată. Ce-i va fi fluturat oare prin gând bătrânei, ce trecea împovărată de ani şi necazuri, pe lângă zidurile scumpe cari închideau atâtea amintiri ?

Faţa ei nu descoperi nimic celor ce-o iscodeau, deşi îşi adânci privirea până pe după palat, în parcul cel mult iubit.

Rămăşiţele lui Vodă Cuza fusese desgropate cu o zi mai înainte. Câţiva buni prieteni şi fratele său Theodor erau singurii de faţă.

După ce se sfârşi slujba religioasă, Doamna Elena spăla cu mâinile sale, în curtea bisericei, sub ochii ţăranilor, oa­ sele găsite, pentru a le pune în cripta bisericei.

Cu simplicitatea în care trăise şi murise întemeietorul» statului Român, îndeplinea acum şi soţia sa datina din bă­ trâni faţă de cel dus. Cu pioasă amintire, Doamna Elena le închise apoi în cutia de argint, închinându-se ca înaintea unor moaşte. __ „Acum", — spuse ea, după ce încredinţă preotului rămăşiţele soţului, — „pot muri împăcată, căci mi-am îm­ plinit şi cea din urmă datorie către El. Fusese oare cândva, Alexandru Cuza, Domn în ^ţara lui ? Sau numai dragostea cea adâncă a soţiei aducea în anuntirea oamenilor, trecerea Iui pe pământul românesc ?

Căci numai această neobişnuită dragoste se strădui ^atunci să ridice din besna morţii şi a uitării, figura lu Vodă Cuza 266

iar mâna careţi închisese ochii printre străini, ungea cu vata ce atinsese osemintele lui, fruntea ţăranilor aplecaţi în genunchi, pentru a primi mirul sfânt.

In faţa singuraticului cavou, lăsă apoi ca buni tovarăşi soţului, candelă aprinsă şi versurile pe cari le scrisese la moartea lui, Vasile Alecsandri. întoarsă din nou în Piatra, Principesa se îmbolnăvi în urma emoţiilor avute. Atunci se gândi să'şi pregătească şi ea un loc de odihnă şi începu să ridice cavoul dela Bistriţa, mănăstirea din apropiere de Piatra. Ce o făcuse oare să se despartă pentru veşnicie de cei dragi ei ? Din modestie, sau ca o reminiscenţă a vieţii despărţite pe care soţii o dusese în trecut ? Cuza avea cu el băieţii ; ei îi trebuia un loc de uitare şi odihnă. Dar când cavoul fu gata, se simţi prea străină pentru acele locuri şi se gândi că ar sta mult mai bine în mormântul în care fusese îngropată mama sa. Duioasa dragoste ocrotitoare . a Catincăi Rosetti învinsese şi dincolo de hotarul vieţii.

Era o adevărată minune cum mai putea răbda viaţa corpul său şubred, ce ajunsese uşor ca un fulg. Numai sufletul din ea rămăsese simţitor şi treaz.

In vara anului 1908, chemă pe Theodor Rosetti să aleagă şi să arunce din scrisorile ce le avea. Ii era frică să nu i se înstrăineze corespondenţa după moarte, cum i se făcuse lui Cuza după abdicare. Simţea că i se apropie sfârşitul şi nu voia ca mâini nepioase. să scotocească în trecutul ei.

Dar soarta îi mai păstrase înainte de moarte, câteva clipe de mulţumire, unice prin felul lor şi pornite din adâncul conştiinţei româneşti. Ele aveau sări uşureze drumul spre mormânt.

Pe toată întinderea pământului românesc, mai cu seamă în Moldova!, începuse să fiarbă în preajma celor cincizeci de arii dela unire, tineretul şi ţărănimea, ca să sărbătorească pe înfăptuitorul ei. Cel dintâi monument al lui fusese desvelit la 24 Ianuarie 1907, în Comuna Griviţa, din judeţul 267

Tutova, din iniţiativa lui Stroe Beloescu şi cu banii săteni' lor din acea comună.

Al doilea monument fusese ridicat de sătenii din Mă' răşeşti, din iniţativa primarului comunei, Niţă Vasiliu. Ca inscripţie pusese : „Cuza Vodă, părintele poporului. Ţără' nimea din Putna recunoscătoare".

După desvelire, comitetul de ţărani, alcătuit din vreo 40 de inşi, hotărî ca în faţa bustului lui Vodă Cuza să se ri' dice şi o biserică pe numele Doamnei Elena, având hramui la Sf. Alexandru. Cu acest prilej Elena Doamna răspunse preşedintelui, dictând Germairiei : „Domnule Preşedinte, Am primit scrisoarea Dv. şi ci' tind'O, am plâns'cu lacrimi pentru frumoasa Dv. dovada de recunoştinţă adusă memoriei scumpului meu soţ, şi bu' nului Domn Român,- care şha iubit ţara şi poporul mai presus de orice pe lume. E)umnezeu să vă binecuvânteze pe toţi şi toţi descendenţii D'voastră ; să dea bunul Dum' nezeu ca brazda lucrată de sătenii din Mărăşeşti să aducă aur la fiecare grăunte care se va pune în acest pământ. Aş dori ca întreaga Românie să se pilduiască de măreaţa D'voastră fapta. „Eu aşi fi fericită să mă găsesc în mijlocul D'voastră la această frumoasă serbare, însă vârsta mea înaintată şi slă' bită de povara anilor nu'mi mai permite să'mi pot procura această mare fericire. Vă rog dar să primiţi, cu adâncul meu regret, expresia recunoştinţei mele şi rog pe bunul Dum ne' zeu ca sa reverse asupra satului D'voastră, toată binecu' vântarea cerească".

Doamna Elena Cuza. 17 Dec.Vl908.

Binecuvântarea Principesei. binefăcătoare^ căzu.r din plin asupra comunei Mărăşeşti. Faptele eroice săvârşite pe pă' mântui ei, ce-au rămas ca- pildă ,de măreţ patrioţtism în' tregei Românii, vor fi pe veci moştenirea strănepoţilor ce • se vor naşte pe acest sfinţit pământ; iar gloria străluci' .268

toare ca aurul cel mai curat, pe care Elena Cuza le urase s'o scoată din brazdele lui, va însemna veşnic cea mai fru­ moasa comoară a neamului întreg românesc.

Dar cea mai mare clipă pe care-o trăi Elena Cuza îna­ inte să-şi dea sfârşitul, fu jubileul de 50 de ani dela unire, din anul 1909. Palatul Ruginoasa îşi retrăi pentru o clipă strălucirea de odinioară şi adăposti în el zecile de săteni şi delegaţii de studenţi, ce întinseră hora unirii în curtea lui. Principesa Cuza fu pomenită atunci pe tot întinsul ţării şi venerată.

De dimineaţă, în ziua de 24 Ianuarie, venise copiii dela şcoalele primare din Piatra să-i joace hora unirii sub fe­ restre. Ea deschise geamul şi le împărţi bani şi bomboane.

In timpul zilei, primi telegrama Ligii culturale din Iaşi : „Celei mai sfinte prin jertfă şi iertare între femeile Ro­ mâniei, îi trimitem expresiunea celei mai adânci veneraţiuni, în ziua când un neam întreg serbează 50 ani dela întemeierea României, în numele şi prin munca întru po­ menitului Alexandru I, cel dintâiu Domn al României Unite”.

In aceeaşi zi se sfinţea drapelul societăţii de binefacere şi ajutor reciproc „Cuza-Vodă”, la biserica Sf. Spiridon din Iaşi, pe a cărui mătase se vedea figura lui Cuza. Elena Cuza dăduse ea însăşi suma de 700 lei pentru brodarea ei.

Serbarea se deschise cu impunătorul marş „Cuza Vodă”, compus încă dela 1859, de către fiica boerului moldovean, Theodor Atanasiu din Galaţi, inspirată de îndoita alegere a lui Cuza şi care fusese chiar atunci cântat într’un mare concert la' Dresda.

Cu acest prilej, vechii săi prieteni de peste graniţă, Po­ lonezii, îi trimiserâ prin directorul Muzeului Naţional Po­ lonez din Rapprsvyl, drept amintire, un album cu figurile marilor eroi polonezi, pe a cărui întâie pagină era scris : „Alteţei Sale Serenissime Principesei Elena Cuza ca o mărturisire de recunoştinţă pentru protecţiunea şi asistenţa 269

dată compatrioţilor în 1863 de soţul său, Alteţa Sa §erenissimă Principele Alexandru I al Moldovei şi Valachiei”.

Multe amintiri îndepărtate trebue să fi deşteptat în mintea Doamnei Elena, dar şi multe lacrămi vărsate pen' tru vremurile acelea pline de duşmănie ! însuşi Suveranii României ţinură s’o sărbătorească : ^ »Cu prilejul jubileului de 50 de ani al Unirei, pe care-1 sărbătorim cu ţara întreagă, gândurile noastre se îndreaptă cu dragoste către soţia lui Alexandru Ion, I, căreea îi aducem omagiul veneraţiei şi al afecţiei noastre”. „Profund recunoscătoare Majestăţilor Voastre”, răs­ punse Doamna Elena, — „viu cu sufletul plin de recu­ noştinţă a vă aduce mulţumirile mele”.

Doamna Elena mulţumea simplu, ca orice româncă Re' gelul său. Cea dintâi dintre femeile române vru să dea pildă iubind şi stimând dinastia ce reprezenta România. îndată după 24 Ianuarie o delegaţie a Ligei culturale din Iaşi, alcătuită din preşedintele ei, Nicolae Iorga, şi ’ două studente, Păpurică şi Gâdei, se înfăţişară la Piatra ca să înmâneze Principesei Cuza o adresă a Ligei, împodo' bită de pictorul Stoica cu un chip al lui Cuza Vodă. Una din studente citi : : „Măria Ta, Fără să îndrăznim a tulbura seninătatea sfântă a ultimilor ani din viaţa plină de învăţăminte a celei mai nobile femei pe care o cuprinde ţara şi neamul nostru, noi cari înfăţişăm cultura românească şi în ceeace priveşte cultul recunoscător faţă de figurile frumoase ale neamului, nu ne putem opri de a vă trimite, la împlinirea de 50 de ani, din ziua când o generaţie eroică a făcut din soţul Mă' rie Voastre de fericită amintire, cel dintâiu Domn al României Unite, încredinţarea respectuoasă a religioasei ad­ miraţii pentru virtuţi de iertare, iubire şi milă, care, împodobindu'vă până la adânci bătrâneţe vor rămâne fără pe­ reche. Să trăeşti, Măria Ţa, multe veacuri întru aminti) rea recunoscătoare a poporului pe care l-ai înţeles, iubitşi ajutat”.

270

'

Ce va fi simţit oare în acea clipă Principesa Elena ?

Iată cum povesteşte pana măiastră a lui Nicolae Iorga, martor ocular : „...In acea odăiţă neagră, în care se desluşea în fundul unui fotoliu, dintr’o săracă rochie de doliu veşnic, sub un cauc de călugăriţă acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă, săpată fin în fildeş palid.

Când una din cele două fete îi citi cu emoţie rândurile de închinare, Doamna se ridică, sprijinindu-se greu pe bie­ tele mâini bătrâne, cari făcuseră odată atâta bine şi cari tremurau slăbite în mânecile de lână neagră. O vedeam acum bine : era o femee micuţă de stat, foarte delicată, pe care o simţeai însă că putuse sta odinioară alături de un Domn, şi ce Domn ! îndrăznii a mă uita în ochii ei mari, luminoşi, adânci ca în vechile portrete cari răzimau de fo­ toliul scump stema ţării. In orbitele adânci, pline afund de o umbră tristă, ochiul rămăsese în liniştea lui, împăcată viu şi puternic uneori cu căutătura stăpânitoare, alteori înduioşat, bun, plin de binecuvântare. Cât se auri pomenindu-se numele şi faptele aceluia pentru care avusese toată iubirea femeei şi o iertare pe care puţin o pot da. acest ochiu privi undeva, departe, unde mergea şi gândul tutu­ ror celor de faţă. Apoi în arcuitura de jos a orbitei adânci, o lacrimă mare se strecură încet. După patruzeci de ani, ea putea să plângă încă pentru dânsul. Şi vorbi cu un glas care nu avea îndoeli şi zăbăvi şi în care slăbiciunea punea doar un ritm încet, care te făcea să simţi* că acestea nu sunt vorbe ca ale tuturor celorlalţi» oameni, că este într’însele ceva imaterial, aş rice aproape supranatural, ca în tot ce privea pe această femee de mult ieşită din rândurile grăbite, zgomotoase, pătimaşe şi vul­ gare ale oamenilor. Şi în felul ei de a vorbi ştia să ames­ tece două elemente cari nu mai merg 'împreună azi, dar cari prin unirea lor făceau şi marile farmec al elocvenţei marelui ei soţ : cea mai desăvârşită simplificare şi cea mai au271

tentica majestate. Când citirea adresei se termină, auzii aceste cuvinte de mulţumire, pe cari le întovărăşea un ade' vărat gest de suverană : , —■ „Sa trăiască România tânără!”

Nu venisem să întreb şi eram bucuros că Doamna însăşi întreba despre tot ce poate interesa o româncă de o înaltă cultură, de o distinsă experienţă şi careţi iubeşte adânc ţara. Despre ce a vorbit, răspunzând, întregind, îndrep' tand ? Despre ce n’a vorbit, în aceeaşi exprimare sigură şi simplă, pe care o întrerupeau afirmări pasionate, cari scm turau tot trupul şubred, înviind în el măreţia celor câţiva ani neuitaţi. A vorbit despre biserica ţării sale, despre marele Veniamin care ştiu să înlăture pretenţiile unui Mihai Sturza şi să părăsească un scaun pe care nud putea apăra, fiind şi un sfânt şi un luptător pentru lege. A vorbit despre preoţii aceia cari lasă mortul în drum, dacă li se oferă plata mai mică şi despre pedeapsa pe care a dat-o Vodă Cuza unuia pe care-1 prinsese asupra faptului. A vorbit despre lipsa de mângâere creştinească a celor săraci, despre ţărani despre durerea cea mare pe care a simţit-o când un partid liberal" a venit la putere prin valurile de sânge ale ţărănimei liberate de Cuza Vodă, despre iarna grea pe care o duc cei sărmani, despre lipsa de nutreţ, despre primejdia ce ar putea veni cu primăvara din această stare de sufe­ rind. A stăruit .asupra nevoei unei gospodării nouă şi bune pentru adevărata înălţare a acestui popor. Şi avea amă­ nunte de bună gospodină rasupra culturii prunilor, asupra povidlei. A vorbit despre un singur duşman, despre care, fără o ipocrizie de care un astfel de suflet este incapabil, spusese că Ya uitat şi că nu-i pare rău de nenorocirea lui.

Fireşte, a pomenit de mai multe ori pe Domnul Unirii.

II înfăţişa ca pe un om lipsit de toată iubirea pentru pompă, simplu ca orice om de rând dintre supuşii ei, nu..., mai simplu, mult mai simplu, străbătând străzile, pierdut în mulţime.

— „Şi-i ziceam uneori... — stă şi se opreşte căutând 272

cuvântul. „Măria Ta", i se părea prea solemn că nuri zicea astfel. Nu, să spue cum îi spunea : — „Şiri spuneam uneori : omule, de ce nu te păzeşti ? Se găseşte poate vreun nebun care să tragă asupra ta. Dar el dădea din umeri, lui nuri păsa. Şi cârmuirea era grea pentru dânsul, nu ca pentru alţii cari se trezesc deodată mari şi cărora toţi li se închină.

Că vezi D-ta, el avea cunoştinţe, rudenii, prieteni. Şi orb cum, nu putea să se poarte cu dânşii numai ca Domn.

Stătu pe gânduri. Apoi aminti pe Regele şi Regina Italiei, ducând iubirea şi mila lor la Mesina, cea mai nenoro cită dintre cetăţi...,,.

I se păru odată că aşi fi atins păcatul lui, care a fost durerea ei şi atunci îmi tăie cuvântul şi începu dureros o frază care trebuia sări apere şi pe care mă grăbii s'o împiedic.

Dădu binecuvântarea ei de octogenară şi de Doamnă copiilor mei pentru intervenţia în vederea semicentenaruui Unirii".

Sensibilă cum. era Doamna Elena, stările sufleteşti prin cari trecu cu prilejul acestui semicentenar, careri amintea vremurile de altădată, avură o înrâurire primejdioasă asupra sănătăţei sale. Trăise de altfel atâta timp cât putuse să vadă pe aprigul duşman al lui Alexandru Cuza doborît de o boală nemiloasă, nebunia, precum şi recunoştinţa Românilor isbucnită pe neaşteptate de pretutindeni. După toate acestea nu mai avea puterea să mai aştepte alte bucurii sau necazuri; atâtea fiinţe dragi plecase de lângă ea în decursul anilor, aşa încât afară de câţiva nepoţi şi de fratele Thexy dor, nimic nu o mai reţinea pe pământul atâtor încercări.

Numai grija ce o avea pentru pensionarii săi, îi mai prelungea viaţa, precum mila şi dragostea ce le purta.

Curând după semicentenarul Unirii, la 14 Februarie, căzu la pat, pentru a nu se mai ridica. O mică răceală o dădu în pneumonie ; sguduită de o tuse seacă, sfârşită de ■ nesomn şi nehrănire, aştepta cu împăcare moartea care însă nu venea repede. In fiecare zi, timp de 50 de zile, se2*3

‘

cera sa nemiloasă se întindea asuprăd fără a o atinge. Agonia era lungă ca şi viaţa pe care o trăise.

Erau clipe când îşi revenea, se reculegea şi vorbea îm ţelept şi blând celor din jurul ei. Era o adevărată minune cum putea să mai rabde când corpul ei se făcuse uşor ca al unui copil şi simţitor de nud putea atinge nimeni.

Era oare mila pentru cei pe cared lăsa neajutoraţi în urmă, care nud îngăduia să'şi tragă împăcată sufletul ? Era oare voinţa să trăiască până îşi lua o nouă rată a venitului ca s’o împartă la cei săraci, cared lungea agonia ?

Din ziua de 26 Februarie, ziarele înştiinţase cele din urmă clipe ale Doamnei Elena şi totuşi inima ei era tare, mintea luminată şi înţelepciunea senină : vedea bine, vorbea cu multă cumpătare. Hotărî ca mobilierul din casă săd ia Hem rieta Bacalu, în amintirea sa ; cavoul dela Bistriţa, Elem nora Albu ; obiectele scumpe amintirii sale, Ie încredinţa fratelui Theodor. .In astfel de clipe, durerea era mare a celor din jur care nrnşi puteau opri lacrămile ce le curgeau pe obraji.— „De,, ce plângeţi'’, — le spunea ea atunci, — „nu este nimic”, şi ochiid se îndreptau către cel din urmă frate ce atinsese şi el vârsta de peste 70 de ani. Ştia că se vor revedea curând cu toţii dincolo, după cum îi era credinţa.

Că murea, era mulţumită, trecea în altă lume fără teamă ; pregătită sufleteşte, aştepta cu multă linişte moartea şi înm bărbăta pe cei ce aveau să rămână.

Populaţia Pietrei trecea zilnic pe la poarta ei, să afle ştiri, şi multe rugăciuni se ridicară spre cer pentru însănă' toşîrea marei binefăcătoare. Pietrenii se obişnuise s’o aibă între ei, s’o vadă rar în trăsură şi doreau s’o păstreze şi.s'o venereze.

Cu toate că agonia Doamnei Elena Cuza era lungă şi obositoare, nu se plângea, după cum făcuse o viaţă îm treagă. In fiecare zi soseau scrisori cu cereri de ajutor, dar buna Doamnă nu le mai putea deschide şi nici răspunde.

274

însăşi Regina Elisabeta voi sa deschidă o listă; de subscripţie cu numele Doamnei Elena Cu&l, pentru întemeierea Vetrei Luminoase, clar fu prea târziu ; această din urmă nu avu bucuria să vadă portretul Reginei trimes în cele din urmă clipe ale ei, când nici o cinste domnească nu o mai putea mişca.

In camera bolnavei nu putea pătrunde nici un străin.

Nti erau lângă ea decât medicul, fratele Theodor Rosetti, soţia acestuia şi Henrieta Bacaîu. Pe fiecare din aceştia îi privea lung, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun dela ei. In clipele de luciditate,, chema pe. fratele, şi se întreţinea cu el în şoapte. In acele convorbiri, ceru să fie înmormântată la Soleşti, în mormântul mamei sale ; mai spuse să i se strângă rufăria după moarte şi sa fie trimeasă spitalului „Caritatea'” din Iaşi ; să i se facă o înmormântare modestă, ‘ cu sicriu simplu de stejar, s’o ducă cu dricul săracilor, slu­ jită de un singur preot, fără pompă sau funerarii naţioi nale. Trăise toată viaţa simplu şi aşa dorea să fie îngrcK pată. Nici o persoană oficială, nici un discurs la căpătâiul ei ; numai cei sărmani cari vor dori s’o însoţească, să fie lăsaţi pe lângă sicriu.

Cu şase sile înainte de moarte, nu mai vorbea, nici mânca, fiind mereu cuprinsă de somn. Când se deştepta, în rarele clipe, chema pe fiecare la rând, suspina, dar nu mai putea rosti nici un- cuvânt. Agonia se prelungea şi su­ ferinţa trupului istovit, era mare. Murea după cum trăise : în suferinţă.

In dimineaţa de 2 Aprilie 1909, la ora 5, îşi dete sfâr­ şitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti. Era în vârstă de 83 ani şi nouă luni. Fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură. Numeroase flori îi aco­ pereau sicriul simplu ; parcă dormea şL din lumea 'drep­ ţilor, binecuvânta pe bătrânele, copiii şi toţi sărmanii cari plângeau în genunchi, lângă aceea care le purtase atâta grijă în viaţă.

275

In urma morţei sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul Moldovei sa se tragă clopotele biseridlor şi mănăstirilor, „pentru ca răul, pădurea şi muntele sa afle că a murit Doamna Elena Cuza". In acelaş timp flutură prin toate cătunele cele mai îndepărtate ale Mol­ dovei apelul trimes de A. D. Xenopol : „Creştini ! Veniţi cu toţii din toate unghiurile ţării şi salutaţi mormântul în care se va odihni aceea care a fost Doamna Elena Cuza. Să arătam azi rămăşiţelor acestei sfinte, că în piepturile româneşti nu s'a sleit sângele recu­ noştinţei. Să însoţim cu toţii cu făclii de doliu pe aceea care a ţinut facla reînvierii poporului românesc alături de Alexandru loan I. Să mergem să ne. atingem sufletul de moaştele acestei sfinte, pentru a se face minunea ca în ini­ mile noastre să treacă iarăşi iubirea de neam şi uitarea de sine.

Sfântă a fost Elena Cuza, sfântă prin înfrângerea dure­ rilor omeneşti, sfântă prin dragostea ei către săraci şi ne­ voiaşi, sfântă prin viaţa de pustnic pe care a dus-o !"

Vagonul care purta spre Soleşti rămăşiţele Doamnei Elena se aprinse. Focul curăţitor căuta să mistue ceea ce mai rămăsese din aceea care-1 purtase în suflet o viaţă în­ treagă.

Peste 2—3 ani trăsnetul căzând asupra bisericei din So­ leşti, învolbura toate coroanele cari îi împodobise sicriul, ca şi cum bogăţia de flori şi de pomenire de pe panglicele îngălbenite ar fi atârnat prea greu deasupra aceleea .care s'a purtat în viaţă atât de simplă şi a cerut atâta uitare.

Rămase doar o singură coroană de flori cu „nu mă uita", pe ale cărei panglici scria : „Veneratei Principese Elena Cuza". Regele Carol I. Notă.

Domnul George Brâtianu cu bunăvoinţă îmi aduce lâ cunoştinţă că legăturile .familiare dintre Maria Moruzi şi 276

Doamna Elena Cusa se schimbase în cei din urmă ani ai acesteia, ajungând prietenoase şi ca mama domniei sale a dăruit din propriu îndemn, spitalului Caritatea din Iaşi. moşia Ruginoasa cu toate bunurile ce i se cuveneau.

277

BIBLIOGRAFIE Amintiri. Ce. am auzit dela alţii.

Radu Rosetti, Amintiri din copilărie,. •— Radu Rosctti.

0 viaţă trăită, viaţa de paraclise, • (’. Bobuloseu.

Acum o sută de ani. • (f. (Ia ne (revista Liberiatoa. anul J934).

O sută fainii# boereşti. — Lcca. .. .

Familiile Rosetti-Buh Uşi. — Radu Rosetti. , .Postelnicul Constantin Şion. yVrhondologia Moldovei.

Istoria Mitropoliei.

Istoria Românilor prin călători.. - N. lorga.

Aleea Russo.

Iaşii şi locuitorii săi în- 1810.

Vasile Alexandrii laşul în 1841.

Trois mois de se.iours en Moldavie. - Le Dr. Kugene. Reşcr.

Iaşii. — Bogdan.

• V1Instrăinaţii.. — D. Q, Moruzzj.

Neamul Cuziştilor. - ■ j. Ghibănescu. ... , ■'1 Câteva date nouă cu privire la familia Al.. Ciizjj.

V. .Puţvan.

D>. jîol.intineanu.

Viaţa lui Cuza Vodă.

Al. I.. Cuza. (portret) — Aurelia Ghica.^ Cuza Vodă. — Al. Xenopol.

Suvenire, Contimporane.. — . Gh. >Siou./..

Lş. MoldoT.VaIachie.ce qu'elle est, ;,ee cju’elle. pou.rra.iţ âtrţ. — O.. Le Cler4 însemnări dintr’un ceaslov: Autobiografia lui Costache Sion.

Sprisori^de. femei: -- ŞL lorga.. . . .

Amintiri. — Petre A'. fRieorghiu. (Arhiva istorică) 1900,, Amintiri. — Th. Rosctti (Conv. Literare 1909).

Cuza Vodă.

Frunză. (Giiuineaţa. 1909). . , . . f . ,. .

Amintiri şi istoric. - Ale'x. Papudopol Calimach. (Dosar 930. Academia.

Română).

Raportul 'predării bibliotecei Scheianu. - (Publicaţiile. Academiei. 1884),, Politica externă a lui Al. I. Cuza. — G. Brătianu. , Politica externa a lui Al. Cuza. - R. V. Bossy. (Universitatea liberă).’

■

\

•

:r. ■

•i ..

279

Dosarul I, II, III, IV, Academia Română. Ion Alecsandri şi soţia sa Noemic, Scrisori C. Negri, Baligot de Beyne, Papadopol Calimach.

Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila. — Elena General Perticari Davila.

Doamna Elena Cuza. — C. Evolceanu. (Con. Literare 1909).

Eforia spitalelor civile. — Al. Gălăşescu.

Conspiratori şi conspiraţii. — Al. Marcu.

Politica internă sub Al. Cuza. — Alex. Lapădatu.

Un boer din alte vTcmi. — N. lorga. (Neamul Românesc 1920).

Amintiri din viaţa lui Al. Cuza. — V. A. Florescu. (Arhiva Istorică XI).

Abdicarea lai Al. Cuza. — ,Gh. Dogarescu. (Adevărul 1909).

Condica Skeinnă.

Amintirea dela Junimea. — lacob Negruzzi. (1868).

Scrisori. — Al. Odobescu. (Rev. Fun. Regale. Noemb. 1934). ' Calendarul Convenţiunii 1865.

Biografia lui C. A. Rosetti. — V. RosCtti.

Cuza Vodă. — M. Sadoveanu. (Viaţa Românească An. IV-2).

■Y. Alecsandri şi Italia. — Al. Marcu.

Amintiri. — Ştefan Suvalan. (Adevărul 1909).

O expediţie satanică prin Moldova. — N. T. Orăşeanu.

Memoriile Regelui Carol I. Despre Napoleon al IlI-lea şi Cuza. (Conv. Literare 1878-79).

Cum a fost detronat Cuza. — Al. Beldiman. (Adevărul 1909).

Amintiri dela junimea din Iaşi. — A. Panu.

L’abdication du Prince Cuza. — Paul Henry.

1849—1859—1866. — Al. Beldimau. (Adevărul 1909).

Pentru Cuza Vodă. — Th. Văcărescu. (Conv. Literare 1909—1913—1914).

AL Cuza. — Al. Hajdău. (Traianu 1869).

Intervievul lui A. Pella cu Elena Doamnă. (Adevărul 1909).

EL Februarie 1866. — Al. Beldiman. (Adevărul Feb. 1909): Azilul Elena Doamna. — I. Slavici.

Dr. Serfioti. — Dr. Măcelaru. principesa Elena Cuza. (Unirea femeilor. Ianuarie 1909).

• Din amintirile undi boer moldovean. — A. D. Xenopol. (Anal. Acad. Rom. 1910).

Bcrisori dela Colonelul Iancu Alecsandri şi dela soţia sa Jîodmie către “AL Papadat Calimach’. (Academia Rom. Manuscrise). ■ Gazeta oficială. Aprilie 1834.

7oae pentru minte, inimă, literatură (1839—:48).

Albina Românească, 1839—48.

Buletinul oficial al Moldovei 1839-69.

Calendar Assachi 1844.

Dacia literară 1869. <i .

280

r t

Monitorul Moldovei 2859—00—01—62. (Buletin Oficial). . Corierul Principatelor Unite. 1859.

Monitor Oficial 18G0-61-62-63-01-05-00-73.

La Roumanie 1860, Gazeta 1800, Journal 1JUnion Sept. 1862, Ulostration de Lnndi 1862 Inlie.

Românul 1863—61,, Buciumul 1864. La Roumanie 1873, Journal de Bucarest 1873 Iunie, Arhiva 1890.

Epoca I Februarie 1888, Adevărul 18 -Martie 1890—91. Naţiunea 1890, Universal 1890 Aprilie.

Evenimentul 1909, Curierul 1869 Aprilie, 1873 Iunie, Poporal 1873, Semănătorul Mai 1873.

Conv. Literare 1869-1878-79-97-1909-1913-14, 1891-93-1910-912 înmormântarea lui Caza. Anonim.

Jonimea literară 1909 Nr. 3—4, Dimineaţa 1909, Adevărul 1871—72, 19009 Neamul Românesc 1909.

Colecţia .de scrisori. Th. C. Rosetti. Soleşti.

Colecţia dc scrisori a lui Al. Ion Cuza către lordache Lambrino. (Ma­ nuscrise Acad. Rom.).

Semănătorul 1900-1907.

\

/

281

■l

V

:

l

:.

,\

i

•.i

i

i

U-

i

r>.

!;

::

:

c

■S

■ i

}

>

y.

t

; i:

:

v

W

i:

i

<

:

:■

ic-: i.i •!

-/.'i

:-v

i.

i

i

>

W

.o

a.

\

«

>

:

■»

LĂMURIRE Sunt bio/jrafii greu. r/e du* Ui bun sfârşit din cauza pu­ ţinelor date ce se găsesc. Din viaţa sfintei femei Elena Ouzak mi-au lipsit multe izxoare.de cercetare.

Mulţumesc acelora care mi-au uşurat această încercare.

Ajutorul nepreţuit al Domnului Th. Oh. Rosetti-Solescu mi-a fost de mare folos. Domnia-Sa mi-a încredinţat ai multă bunăvoinţă scrisorile necunoscute până acum ale Doam­ nei Elena Cuza, scrisori ce mi-au lămurit o bună parte din viaţa ei. Am mai primit de asemeni informa ţii folositoare dela D-nele G-ral Alex. Lambri.no, Ecalerina Cantacuzino.

Maria S turza Miclăuseni' şi E. Vlădoianu; D-nii G-ral R. Rosetti, Marcel Bastacke, C. idogea, Dr. Sperate Lato, Pr. G. BobulescUj O. Bădăran, Dr. D. Măcelaru şi îndeosebi Domnul Dr. Petre Flort medicul curant şi admiratorul Doamnei Elena Oaza. t La această lucrare de lungă cercetare am fost încurajată şi de D-nii Emanoil Bucuţa şi Constantin Moisil, — pri­ mul publicându-rni în revista fiBoabe, de grâu” 1932o scurtă monografie t,Azihd Eleng. Doamna”, al doilea dan- . dujSpd posibilitatea să cercetez documentele dela Archivele r-Statului.

Mulţumesc de asemeni D-'uei Co rina lonescu, dela bi­ blioteca Academiei Românesi D-lui Gh. Nicolaiasăf din sala de manuscrisepentru concursul dat şi bunăvoinţa ce mi-au arătat la cercetările mele. Ş

283 i

■