Misiunea statului în raport cu inițiativa privată by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

—

m&cc

£t^i -/iafi C* &ce z a &> f

(c>r?e?4

: :

O CblsCsC'

(£koc7&U>* ^ • «

■

1 v

|s^T], 1ISIUNEA STATULUI

RAPORT CU INIŢIATIVA PRIVATA DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC, SOCIAL Şl CULTURAL,

1 MOTTO. înălţarea societăţei s'o aşteptăm mai mult dela iniţiativa privată de cât dela stat

DIMITMIE R. RiISSII PRETOR

Licenţiat în ştiinţe de stat Fost învăţător şi revizor şcolar PUTNA rT-’: ■

*8 3 2 1 o

35 lei.

Tipografia „Lucrătorii Asociaţi" Str. Sf-tu Dumitru Nr. 28. — Focşani •v •f

r t

MISIUNEA STATULUI IN RAPORT CU INIŢIATIVA PRIVATA DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC. SOCIAL Şl CULTURAL. MOTTO. înălţarea societătei s'o aşteptăm mal mult dela Iniţiativa privată do cât dela stat.

1 0^ 0U\)6.im

DIMITRIE R. RUSSU PRETOR Licenţiat în ştiinţe dc stat Fost învăţător şi revizor şoolar PUTNA

1 9 2 7.

fes/ ■

—

■—"------------- ---------------- ----------------------—

Preţul 40 lei. ■-------------------------------------------- ---------------------------------------—

Tipografia „Lucrătorii Asociaţi" Str.

/f{m

Sf-tu

----------------------------------------------------------------------- -------------------------------

Dumitru Nr. 28. — Focşani

âJL\lL

t>at

&3f

DEDICAŢIE. Foştilor mei colegi, învăţători, şi actualilor colaboratori, funcţionari administrativi şi de spe cialitate, autorul dedică această modestă lucrare.

(

PREFAŢĂ. Mântuitorul şi îndrumătorul omenirei, Iisus Hristos, a con damnat pe acel ce a ascuns dinarul, în pământ... Istoria talanţilor, trebue să fie un puternic imbold pentru acei ce fericite împrejurări i-a înlesnit să fie împodobiţi cu unele din acele mărgăritare care încoronează fericirea şi care se numesc, cunoştinţe folositoare, isvorâte din cultură şi înţelepciune. Cea mai înaltă datorie a intelectualilor, în a căror suflet lu ceşte flacăra binefăcătoarei lumini, este de a se sili ca acea flacără să răspândească lumina şi împrejurul ei, unde întunericul luptă pentru distrugerea vieţei. Atunci vom fi sluga vrednică ce a îmulţit talantul. Pentru a răspunde acestei datorii sociale şi a aduce un modest aport la ridicarea culturală şi economică, cum şi la înălţa rea putere! de muncă, a celor ce mă înconjoară, am dat spre ti părire această mică lucrare. Dată fiind, starea noastră economico-socială, de acum, cum şi situaţia în care ne aflăm, faţă de neamurile ce ne înconjoară, am găsit folositor să tratez această chestiune. Bineînţeles că nu voi putea zice că problema este tratată în complectul ei, lucru ce nu m’aşi încumeta să zic, că Paşi putea face, chestiunea fiind una din cele mai ambarasante şi discutate, din Economia politică şi sociologie. Mă mulţumesc însă, cu atât, că voi putea întrucâtva să atrag luarea aminte a îndrumătorilor poporului, asupra celui mai efiee mijloc de ridicare a neamului nostru, care este „Iniţiativa privată“.

Mă adresez în primul rând foştilor mei colegi, învăţători şi actualilor colaboralori, funcţionari administrativi şi de specialitate cu rugămintea de a’nii îngădui a le da spre cetire această lucrare. Fiind muncitorii aceluiaşi ogor, observările şi cunoştinţele noastre e bine să le împărtăşim şi pe această cale, ridicându-ne astfel, sufleteşte, prin noi înşine. Fie că această modestă lucrare, să ajute întrucâtva la for marea puterei de întâmpinarea grelelor obstacole, de cari niciodată nu suntem lipsiţi, în munca noastră pentru ridicarea neamului şi să fie un îndemn pentru întărirea iniţiativei particulare, adevărat pion al înălţărei poporului. Adaog şi o scrisoare al D-Iui inspector şcolar Al. Gheorghiu, care în dorinţa înălţărei noastre sufleteşti şi din dragostea părin tească ce ne-a arătat-o totdeauna, prin încurajările, sfaturile şi îndemnurile. D-sale, a binevoit a emite în această scrisoare păre rile ce şi Ie-a format asupra acestei lucrări. Ţinând să am, în ce priveşte laturea economică a acestei lu crări, încă o apreciere a unei persoane competinte, am găsit pri lejul, când D-I Const. Chele, unul din fruntaşii baroului din Focşani şi consătean cu mine, a venit Ia familia D-sale, să-I rog, ca în lungile seri de iarnă să citească şi această lucrare şi D-sa binevoind să facă aceasta, a scris prefaţa ce urmează. DIM. R. RUSSU

I Oclobeiti

Domnule Russu, luapoez lucrarea d-tale „Misiunea stalului în raport cu iniţiativa privată din punct de vedere, economic, social şi cultural11. Prin activitatea chesUunei, prin bogăţia şi jusleţa. observaţiilor, cum şi prin limpezimea expri mării. lucrarea e idilă şi uşor de asimilat, pentru multă lume. In deosebi, dăscălimea primară va găsi în ca răspunsul la multe chestiuni de cari se interesează şi în primul rând la marea chestiune a sprijinu lui pe care şcoala şi educaţia populară, îl aşteaptă dela iniţiativa privată. In limpid de azi, când nevoile culturale ale maselor populare, sunt din ce în ce mai mari, iar putinţa de realizare a stalului cu lobul neîndestu lătoare, ochii tuturora se îndreaptă spre această ini ţiativă a obştei, care trebne să fie mereu stimulată pentru a ajuta stalul in sforţările sale şi a ne da, cât mai curând ceiace atât de mult ne trebue. Cu prieteneşti salutări,

AL. GHEORGHIU Inspector şcolar-primar, 19 Mai 1922. Pjatra-Neamţ

PREFAŢĂ. Studiul d-lui Dumitru Russu, tratând despre : „Misiunea statului în raport cu iniţiativa privată din punct de vedere economic, social şi cultural",—abordează una din cele mai discutate, delicate şi greu de rezolvat probleme ale economiei politice. Studiul D-sale după o introducere istorică asupra conceptului evolutiv al misiunei statului, tratează problemul pus după. o metodă originală pe care o găsesc foarte nimerită spre a face cât se poate de clare concluziile pe care le trage, concluzii, care, recunoaşte chiar D-sa in cursul studiului întreprins, sunt ale unei anumite scoale de economişti. I). Metoda e originală: întrebarea pusă, D-l Russu, o urmăreşte in toate domeniile de manifestare economice sau culturale, ca industrie, comerţ, agricultură, şcoli, biserici, ele., ajungând la aceiaşi concluzie;— de asemeni o studiază şi in toate fazele economiei-politice, producţie, circulaţie, reparti(ie şi consumaţie, ojungând de asemeni la aceiaşi concluzie. Prin acest metod concluzia nu face de cât să iasă şi mai clară la iveală. II). Care e concluzia dedusă ? Aceia, că statul, în toate mani festaţiile economico-culturalc poate mult mai puţin, şi mult mai puţin bun, ca iniţiativa particulară, singură aducătoare de progres şi bine. Concluzia e adevărată, e optimistă, e liberală. Ea aparţine mai ales aşa zisei scoale liberale a economiştilor în cea mai mare parte englezi şi francezi şi e tratată clar în volumul „L’Etat moderne et ses foncttonsil a. lui Paul Leroi Bolieau. Contrară şcolei, mai mult germanice, a staiizărei, sau a socialismului, care e tocmai contrarul şcoalci ini ţiativei particulare,—ea nu poate Ji decât recomandată poporului, atât

spre «L-l stimula la munca, cât şi spre a-l feri de influenţele interna ţionaliste şi despotice ale socialismului extremist. Concluzia dedusei, e chezăşia sigură a afirmărei în domeniul economico-culturăl, a laturei noastre etnice. Concluzia liberală, ce D-sa scoate, nu se menţine însă numai, in sfera idealistă, ci e privită şi sub aspectul realităţilor; de aceia D-sa ajunge să recunoască şi statului un rol şi o datorie de a inter veni Jie spre a încuraja iniţiativa particulară, fie spre a o tempera în profitul celor slabi, Wagner marele economist german, a demonstrat cu multă minuţiozitate în cele şase volume ale sale, un rol de ponde rator al statului faţă de libera iniţiativă a particularilor. Scrisă întrun stil clar, această broşură merită să fie popularizată şi în unilateralitatea de cultură a intelectualilor noştri, ca şi a indi ferentismului pentru tot ceiace nu e politică de oportunitate, cunoştin ţele serioase pe care D-nul Russu şi le-a câştigat, ar fi de dorit să fie imitate de intelectuali şi mai ales de colegii săi învăţători, cărora le sunt cu atât mai utile, cu cât în conducerea, educarea şi ridicarea sătenilor, au cea mai mare nevoe de ele. II felicit pentru această lucrare şi ne va profita tuturora dacă nu va fi ultima. CONST. V. CHELE :

• Avocat-Focşani

3 Ianuarie 1922. Mindrişca

MISIUNEA STATULUI, ÎN RAPORT CU INIŢIATIV A PRIVATĂ, DIN PUNCT DE VEDERE : ECO NOMIC, SOCIAL ŞI CULTURAL.

INTRODUCERE. Pentru a intra în studiul acestei chestiuni, se impune a face, în prealabil o expunere sumară despre rolul ce-1 poate exercita statul în societate şi înlinderia alribujiunilor sale după felul societăţei, spre a domni armonia socială şi pentru ca statul să-şi poată îndeplini misiunea sa, în mod util societăjei. Afribujiunile statului sunt totdeauna limitate de starea economică şi culturală a societăţi în care el îşi exercită aceste atribuţiuni. Ne putând concepe că societatea a tăcut saltul între 2 extreme: o stare barbară şi săracă şi una privilegiată de bogăţie şi civilizaţie, în adevăratul înţeles al cuvân tului, spre a decide că rolul statului va fi fost în un fel sau altul, e incontestabil că rolul statului a evoluat, după progresul societăţei. Cu cât societatea a fost mai înapoiată, cu atât şi rolul statului era mai simplu. In societatea pa triarhală, statul se poate limita la simplul rol de poliţie, sau „statul jandarm". Cu cât însă societatea progresează, din toate punctele de vedere: economic, social şi cultu ral, forţamente s’a întins şi atribuţiunile statului, până’a ajuns a exercita nu numai atribuţiuni de poliţie şi ad-

ministra|ie; dar a se ocupa şi cu induslria, comerjul, agricullura, exploatări de C. Ferate, mine etc., ajungând la o altă extremă, aşa numitul „Statul providenţă". Până să ajungă în această fază, natural că nu s’a făcut o tre cere bruscă ci o evoluţie înceată, concomitent cu pro gresul societă(ei. Statul nu s’a putut naşte de odată cu organizaţia complicată şi prin „Contractul social" a lui Hobbes sau Rousseau. La bază are ceva cu iotul mai simplu şi primitiv. Cauza care a dat naştere organizărei de stat, trebuie s’o privim mai întăiu ca o cauză biologică şi apoi socială. Concurenta vitală şi lupta pentru exisfenjă, teorie pe care marele naturalist englez Darvin, o expune cu atâta in geniozitate şi care luptă la om e mai aprigă ca la orice vieţuitoare pe pământ, ca având un creer mai dezvoltat şi ca atare fiind înpins de o tendinjă mai puternică, spre a da o mai mare expansiune vitalită|ei sale, a silit pe om a se organiza pentru luptă, sub comanda unui şef şi alegând mijloace de distrugere, cât mai perfecte, atât pentru lupta cu fiarele, cât şi mai apoi în veşnica luptă cu semenii săi, spre a se adeveri zisa lui Hobbes: „Homo, homini, lupus". Prima cauză a creajiunei statului, a fost deci războiul, când statul îndeplinea rolul de comandant de lupte. Motivele care au provocat războaele în omenire ne fiind aceleaşi ci fiind şi ele supuse marei legei al evoluţiei, au făcut ca aceasta să ceară o organizaţie, din ce în ce mai complicată. Când războaele erau înfr’o fază curat fiziologică, ca având ca mobil: antropofagia, din cauza lipsei de animale domestice şi uneltelor de vânat, răpirea de femei (*), care erau rari sau gonirea semenilor săi dintr un teren prielnic de vânat sau pescuit, oamenii 1) Se ştie că salbaţecii când n'aveau pradă, nifincau femeile.

>1 ■

au avui nevoie de un şef care să-i conducă în lupte. Mai târziu războaele trecând în faza economică, având ca scop deprădarea de vite, utensile şi în genere tot ce se putea numi, avere, războaele se îndesesc mereu iar şeful, comandant de lupte devine mai despot şi atotputernic. In urmă războaele intrând în o fază politică având ca scop înglobarea locuitorilor cu tot teritorul ce-1 locuesc, la stalul învingătorului şi (ara mărindu-se, despotul, şef e nevoit a delega din puterile sale şi altor agenţi, cari să se ocupa cu poliţia, judecăţi, armată etc, ajungând apoi, mai târziu la o organizaţie complectă, de stat 0)- Vedem dar, că dată fiind starea socială din diferite timpuri, a determinat şi atribuţiunea statului şi că în societăţile îna poiate, şeful (statul) era totul, individul nimic. In urmă aceşti atotputernici îngrijoraţi ca locul lor să nu fie râvnit şi ei să nu fie statul, au căutat a împedicâ desvoltarea popoarelor din toate punctele de vedere, aceasta fiind privilegiul unei restrânse clase sociale, care să constitue statui „factotun". Providenţiala evoluţie a sfărâmat însă şi această arbitrară concepţie şi azi popoarele sunt che mate să i-a locul acelor puţini arbitri cari constituiau statui. Nu vom cădea însă în altă exagerajiune, a stărei actuale zicând că : „statul sunt eu“. Aceasta este idealul» dar în realitate, statui e tot o personalitate morala, des tindă de individ, cu acţiuni sociale şi chiar private, care-i sunt proprii şi distincte de acţiunea individului. Această acţiune a statului tinzând mai mult la satis facerea interesului social, colectiv şi nu celui individual» natural că nemulţumeşte pe mulţi indivizi, ca neputând & satisface apetijiunile lor şi nici a-i scuti de aversiuni. Nu voiu privi deci chestiunea noastră din acest punct 1) Sociologia de D-l H. Fundăţeanu,

de vedere, ci numai din punct de vedere social, adica al raportului între stat şi inifiativa privată, considerată tot în interesul social. Acum când şi poporul românesc, a ajuns la un grad însemnat de dezvoltare economică, socială şi cul turală, e necesar să ne întrebăm, care ar trebui să fie rolul statului în ţara noastră şi de unde se impune a ceda locul iniţiativei primate. Vom privi chestiunea mai întăi din punct de vedere economic şi apoi cultural. I. Economiştii, în urma numeroaselor divirginje de opinii, asupra misiunei sociale a statului, care şi azi e chestiu nea cea mai importantă din Economia politică, au dat naştere mai multor sisteme, cu privire la această misiune. Primul sistem „Laisser faire, laisser aller“. Acest sistem reduce cu desăvârşire rolul statului, lăsând totul în seama iniţiativei private, afară de oarecare servicii pu blice pe cari particularii ar fi în neputinţă a le îndeplini. Al doilea sistem: „sistemul centralizări", în care statul este totul, individul nimic. Al treilea sistem : „Un sistem intermediar", care să urmeze fazele evoluţiei economice. Examinând aceste sisteme, spre a vedea, care e mai adopiabil sociefăţei noastre actuale, va trebui s’o spunem -dsla început, că sistemul centralizărei, e respins azi de toată lumea şi aproape e superflu a-1 mai analiza. În cetineala mersului serviciilor din cauza tungei filiere ad ministrative, neglijarea intereselor centrului minor, de către centru major, anarhiii, diminuarea forţei indivizilor, lipsă de stimulent şi de iniţiativă privată etc., sunt inerente

acesiui sistem. Acest sistem al acestui stat „Stat provi denţă" şi-a perdut azi toţi adoratorii. Trecând la primul sistem „Laisser faire, laisser aller" care are de partea sa majoritatea economiştilor, s’ar părea ar fi cel mai perfect în teorie, dar încă dificil în practică, căci el ar putea fi adaptabil numai unei societăţi ajunse la un înalt grad de dezvoltare economică, socială, culuraiă şi morală. Acest sistem însă, îl putem lua ca ideal, spre care trebue să tindem, ca fiind starea cea mai prefera bilă. Pentru starea actuală, cel mai raţional sistem e cel, aşa numit „Intermediar", care să urmeze fazele evoluţio niste economice, în producjiunea, circulaţia, repartiţia şi consumaţia avuţiilor, cu o tendinţă descrescândă, în mă sura înaintărei societăţei, lăsând din ce în ce mai mult Ioc iniţiativei private şi mărginindu-se numai la acele chestiuni de interes general, pe care iniţiativa privată le neglijează, ne dându-le importanţa cuvenită, sau e neputincioasă. Trebue să recunoaştem însă, că şi statul a avut rolul său însemnai. Societăţile au putut progresa numai sub scutul său şi trecerea dela starea barbară la cea civilizată a fost înlesnită mult de acţiunea statului. Organizarea justiţiei sociale, comunicaţia, industria, comerţul efc., s’au dezvoltat mai repede, sub auspiciul legilor impuse de stat. Am zis însă că această acţiune avea loc din lipsa iniţiativei private, care”nu e compa tibilă cu o stare sdcială înapoiată. Vine acum întrebarea, dacă azi societatea are nevoie atât de rnare, de o intervenţie efectivă a statului în ches tiunile economice, dacă evoluţiunei economico sociale a răspuns şi vederile guvernanţilor şi dacă nar fi timpul ca societatea actuală, să fie, în multe chestiuni, lipsită de intervenţia pendantă şi costisitoare a statului! ?

’

Am zis mai sus, că stalul a avut un rol determinant în progresul societăţilor şi dacă câte odată guvernanţii dădeau probe de nepricepere sau rea voinţă, se com pensau prin alte acţiuni care se cereau să fie exercitate pentru interesul social şi pe care nu le putea exercita societatea din cauza stărei în care se afla. Astăzi însă când iniţiativa privată e aptă să întreprindă multe din cele pe care statul Ie are asupra sa, când e în stare să reguleze raporturile fără intervenţia statutui, nu e oare superfluă această această acţiune extensivă a sta tului, care aduce cu ea tot carul de rele, care'i sunt inerente, ca : lipsă de economie.(risipă), rea repartiţie de atribuţiuni, din cauza influenţelor politice, conrupţie, părtiniri, sinecure, dezinteresare, exigenţe din partea numeroşilor funcţionari, etc. A aduce dovezi despre aceasta, cred că nu-mi va cere nimeni, căci cu aceasta a avut destul de lucru presa, în timpul din urmă, când ne aducea zilnic Ia cunoştinţă dezastrele ce urmau de pe urma acestor acţiuni directe a statului, mai ales în chestiuni comerciale şi industriale. Acestea au dovedit până la evidenţă, că statul e un rău industriaş şi un foarte rău comerciant, Deci în ce priveşte mai ales comerţul, cred că vorbele filosofului Jales Simon, că sfatul trebuie să lucreze în acea direcţie, ca să*şi prepare el singur demisiunea, nu sunt de fel exagerate. Să intrăm în amănuntele chestiunei inlervenţioniste a statului, în ramura economică şi spre a putea înclina spre o afribujiune extensivă sau restrictivă a sfatului modern., întăiu să stabilim cari sunt meritele şi viciile acţiunei sale în toate fazele economice. Acestea acum se pot obsera destul de bine, dat fiind avântul de extensiune ce statul şi l-a luat în chestiunile economice, fie ca intervenjionisf

\b în conflictele dintre capital şi muncă, patron şi uvrier, în chestiuni de comerţ, consumaţiune etc. Vom urmări toate fazele economice: producjiunea, circulaţia, repartiţia şi consumaţia, spre a putea trage simple păreri, iar nu concluzii, pe care le las în seama economiştilor şi politicianilor mai competenţi. Producţiunea, având ca agenţi munca, capitalul şi agenţii naturali, statul caută a-şi exercita influenţa sa, stabilind raporturi între ei. Munca, acţiunea stăruitoare, neîntreruptă şi regulată spre a produce un rezultat util (') este stimulată de două motive: 1) Temerea de suferinţă şi II a ne creia o viaţă mai îndestulată şi adăpostită de suferinţe şi privaţiuni. Acesta fiind boldul muncei, este ştiut că interesează mai întâia individul şi apoi societatea.—Nevoinţa de a munci şi şomajul, îl va lovi mai întâiu pe individ şi numai în al doilea rând societatea. Din aceste consideraţiuni putem deduce, că munca împunsă de stat (obligatorie), este nu numai fără rost dar credem că e chiar dăunătoare societăţei. Inchipuiţivă, un muncitor care lucrează în voie împins numai de dorinţa de a’şi câştiga cele trebuitoare, pus în concurenţă cu alţii şi silindu-se a nu fi întrecut! Ce nu pune r.cesia ia mijloc ? Amor propriu, dorinţi şi aspiraţiuni, care îi dau putere şi spor, spre a produce mult şi bun. Concepeji acum, că totul face, fiindu-i măsurat şi că răsplaîa nu va fi determinată de produsul calitativ şi can titativ al mancei sale şi după sacrificiul făcut, ci de arbi trară apreciere a supraveghetorului său, care ar fi statul! Incontestabil că în acest caz, nu va produce mai mult şi mai bun, ca în primul. Va lipsi concurenţa liberă, cel J) Jules S mon.

16 mai puternic stimulent de muncă şi deci de producţie. Repartijia şi diviziunea muncei, se vor .face dela sine, mult mai bine, ca sub imperiul unor legi impuse. Libera concurentă va fi cel mai bun nivelator al chestiunilor eco nomice, în ce priveşte munca, întocmai ca nişte vase comunicante, ce se nivelează dela sine şi orice intervenţie a statului în această chestiune, care ar veni cu preturi maximale, recheziţii, concentrări obligatorii la muncă, nu ar avea altă menire, decât să facă o perturbare în mersul firesc al lucrurilor, fără vre un folos social. Am căutat a arăta, prin cele de mai sus, ca în chestiunea muncei, statul ar trebui să-şi restrângă rolul interventionist, căci azi, s’a dovedit mai mult ca ori când, că de cele mai multe ori interventiunea sa a făcut mai mult rău, decât bine, nu putem însă conchide că statul ar trebui să-şi decline cu desăvârşire competinţa. IntervenJiunea statului e cerută pentru siguranjă de atacuri şi încălcări arbitrare. Acestea însă, nu numai din partea particularilor ci şi din partea unei autorităţi a cărei pro cedare ar fi absurdă. Când un popor este guvernat de un organ despotic şi absurd, el este redus la mizerie, pentru ca pe ruinele iui, să se îmbogăţească acei guvernanţi. Exemple numeroase, le găsim, oricând şi oriunde. Toate ţările, mai ales din orient, care erau conduse de un despot, ca sultanii Turciei. Paşii Egipteni etc. erau şi sunt populate de o societate care trăeşte în o stare deplorabilă, pentruca atotputernicul despot să poată a-şi sfidâ supuşii reduşi la mizerie, prin luxul, desfrâul si orgiile sale! Şi nu e de mirare de a găsi în o oarecare măsură şi în democraţia (?) noastră guvernantă de azi, reminiscenţe de acestea dureroase pentru massa poporului, moştenite dela

regimul din trecut al acestui neam. Dacă s*a dus şerbia şi spoliaţiunea fă|işă din partea despoţilor româneşti, se găsesc încă şi azi mijloace mai delicate, ca sub masca înterven|iunei guvernamentale în folosul societătei, să se facă spoliajiuni revoltătoare pentru vremurile actuale. Vom mai adăuga deci, că pentru evitarea acestora nu e suficient' legile înţelepte pentru siguranţa muncitorimei ci să facă statul şi o selecţie înjeleaptă de func ţionarii (agenjii) ce trebue s’o aplice. Pentru a vedea mai bine unde trebue să se măr ginească rolul interventionisl al statului, în chestiunea muncei, vom studia aceasta în diferite soiuri de muncă. Industria agricolă, voiu începe cu aceasta, ca fiind cea mai importantă în tara noastră, fiind ştiut că suntem o jară eminamente agricolă. Aici trebue să recunoaştem, că statul trebue să aibă un rol mai însemnat ca în alte ramure. Prima condijiune care se cere unei bune desvoltări agricole, este siguranţa, adică legile care garan tează proprietatea şi posesiunea. Când agricultorul va munci pe un pământ, de care nu-i sigur că-1 va poseda mai îndelungat, sau avându-1 c’un litiu precar, produsul muncei sale va fi simţitor di minuat. Nicăeri ca aici, proprietatea sau posesiunea în delungată şi siguranţa în genere, nu sunt mai necesare şi nimeni nu e mai în măsură a procura şi garanta acestea, de cât statul, fie prin legi cari au raport direct cu această chestiune sau prin legi asupra altor materii, dar cari prin repereursiune au consecinţe asupra chestiunilor agricole de legile financiare, cu tendinţe sociale şi agricole etc. Alt rol pe care îi poate şi chiar e cerut-al exercita statui ar fi stabilirea raporturilor echitabile şi raţionale, între proprietatea: mare, mijlocie şi mică şi despre

necesitalea stabilim acestor raporturi, decătre puterea suverană, pe baze echitabile ni s’a arătat în |ara noastră prin numeroase întâmplări. Câte lupte şi frământări n’au avut loc între proprie tatea mare şi latifundiară şi cea mică şi minusculă şi cari lupte la 1907 au ajuns apogeul! Aceste frământări au făcut ca statul să intervină cu nenumărate legi, cari stabileau raporturi între proprietari, arendaşi şi jarani, dar toate au fost iără efect salutar, căci nu erau aşezate pe principii de dreptate şi a trebuit să vină apoi evenimente extraordinare, care să silească guvernele la înfăptuirea operei sociale, a expropierei clasei proprietarilor şi îm proprietărirea muncitorilor agricoli, fără pământ! Acesta al doilea rol al statului-intervenţionist în in dustria agricolă^ nu e însă atât de imperios cerut, ca primul (siguranţa) care e indispensabil. Iniţiativa privată a dovedit că e aptă a îndeplini şi ea acest rol şi a evidenţat aceasta, prin obştile de arendare şi cumpărare de pământ. Aceşte obşti create din sânul tărănimei, în frunte cu fii şi apoi luminătorii lor, învăţătorii săteşti, ajutaţi şi de alfi binevoitori ai poporului, au fost mult mai concis liabile ca arendările prin Cassa Rurală sau alte instituţiuni create de stat în acest scop. Am chiar credinţa, că dacă sta tul nu venia cu legea expropierei moşiile tot erau să fie împărţite sătenilor, prin cumpărare, cu ajutorul acelor creaţiuni al iniţiativei private, care erau obştile de cum părare. Iniţiativa particulară putea să înfăptuească deci, ceia ce s’ au grăbit s’o facă guvernanţii, cari probabil că au prevăzut aceasta, şi s’au grăbit de a-şi atribui lor acest fapt social şi economic, de o importanţă capitală. Iniţiativa privată ar fi făcut-o poate mai încet, dar nu mai nedrept!

19 Â treia atribujiune pe care. statul o exercită în do meniul, economiei rurale, este slimularea pentru bunele sisteme de cultură şi selectiunea animalelor domestice, prin crearea de şcoli de agricultură şi ferme. Nu putem zice că acest rol este neavenit, dar totodată nu ne pu tem pronun)a, că această acţiune infervenţionistă a sta tului şi-a atins pe deplin scopul, în ţara noastră. Şi nici nu se putea, căci această acţiune era prea pripită, de oarece ea necesita mai întăiu alte reforme economicosociale care să-l preceadă şi pe care să se razeme aceste creaţiuni a statului.- Considerând starea proprietăţei şi a repartiţiei pământului de cultură, în timpul când statul se străduia cu şcoli şi ferme, pentru pregătirea de cultivatori rajionali, putem zice, întrebuinţând o expresie figurată, că : acestea erau mantii de mare ţinută, făcute să le îmbrace, cei ce nu existau, căci statul comitea eroarea să se silească a crea aceste şcoli pentru fiii de săteni, dar nu se întreba dacă ei au unde să practice această cultură raţională, căci la gospodării în satele lor, n’âveau posibilitate, căci n’aveau pământ. Contribuiau deci la înmulţirea postuîanţilor de funcţiuni de birou, fapt care făcea ca aceste şcoli să devină aproape ridicole. Serveau acestea poale în mică parte pentru pregătirea personalului moşiilor marilor proprietari, dar prin aceasta numai, scopul nu era alins. Acesi lucru ne face să spunem, că nu era exagerare din partea nemuritorului Haret, când a zis la un congres al agronomilor, că după toate sacrificiile statului, Ţăranii n’au fost învăţaţi cel puţin să tragă o brazdă mai adâncă, lată dar o greşeală a sfatului intervenţionist, în care gu vernanţii se grăbesc a face lucruri „Adt pompam et ostentationem", căci ele nu se rezemau pe alte orândueli

sociale, cari trebuia făcute mai întâiu şi cari ai1 fi evitat ca acestea să fie ceia ce am zis mai sus ! Acum când muncitorimea ogoarelor, se bucură de emanciparea economică, e cert că se vor putea bucura şi de roadele acestei opere sociale a statului, ca ele sa nu fie o literă moartă sau o curată fantazie. Credem însă, că dată fiind starea materială ce acum li s’a creat muncitorilor agricoli, ei se vor asocia în frunte cu cei ce i-au conJus şi până acum în celelalte asociaţii eco nomice pentru aşi procura maşini şi vite de bun soiu, spre a face o cultură raţională şi astfel iniţiativa par ticulară nu va întârzia să secondeze sau chiar să ia în mare parte acest rol al statului. Am convingerea' că în curând, contrar vederilor pesimiste a celor ce azi sunt contra împroprietărirei ţăra nilor, căci prin propria lor iniţiativă, vor ajunge nişte cul tivatori raţionali de pământ şi ne vor îndritui să zicem că am îndeplinit dorinţa străbunului cenzor şi agronom Roman „Catone" de a găsi mijlocul ca să se facă de a creşte două fire de iarbă, în locul unde înainte nu creştea nici unul. In privinţa muncei manufacturiere şi altor soiuri de muncă, în primul rând se impune deplina libertate. Statul ar fi cerut a-şi exercita rolul de intervenţionist, pentru procurarea siguranţei, higienă şi salubritate publică cum şi pentru protecţiunea celor ce au nevoie de aceasta, ca: minori, femei, infirmi ele. încolo, credem că toate mijloacele artificiale între buinţate de stat, pentru regularea şi încurajarea indus triilor, sunt cheltueli şi strădanii zadarnice. Libertatea complectă a iniţiativei private, în societatea actuală va face totul în mod util şi armonic^ şi va înlesni progresul în conformitate cu cerinţele timpului.

Corporaţiile cu norme impuse de stat, sau privile giile unor industrii, azi nu-şi mai au rolul, căci iniţiativa privată este azi destul de puternică pentru [susţinerea tuturor industriilor şi alimentarea întregii consumaţii. Statul şi-a îndeplinit rolul său, dându-le primele încurajări, iar acum urmează să’i ia locul interesul şi iniţiativă privată. Se admite numai o acţiune industrală, directă a statului, în scopuri fiscale, ca: monopolul de industrie etc., şi în acest caz, interesul economic e subordonat celui fiscal. Se mai exceptează încă pentru acele cazuri de interes general, spre a domni uniformitate, regula ritate etc., ca: poşta, c. f. ele., dar credem că progre sul va face, ca şi acestea nu târziu, să poată fi luate fără vre-o jenă, tot în seama particularilor. Exemple nu lipsesc şi au dat rezultate salutare. Dar deşi statul nu e bun industriaş, când însă ini ţiativa privată e insuficientă şi necesitatea unor lucrări indispensabile bunului mers al organismului social, nu e luată în deajuns în consideraţiune de cetăţeni, spre a-i da importanţa cuvenită, el e chiar dator să intervie şi să le exploateze pe propria-i socoteală. Această însă, numai cât iniţiativa privata nu e în poziţiunea de a face acest lucru. Trecând asupra industriei comerciale, spre a stabili cari ar trebui să fie rolul siatului în această industrie, e necesar a arăta mai întăiu cari sunt sistemele principale ce există asupra comerţului. In ce priveşte comerţul internaţional se concepe sistemul iiberlăţei comerţului înlre naţiuni, siste mul protector şi sistemul prohibitiv. Pentru comerţul în sâ nul acelisşi naţiuni, există iarăşi sistemul libertăţei absolute, şi în afară de unele reslricţiuni în interes fiscal sau social, azi se pronunţă un sistem inlervenţionist, din partea statului. Vom spune dela început că sistemul cel mai preferabil şi singurul admis azi de toată lumea, ca fiind cel mai util

22,

societăţei, e sistemul liberiăţei absolute ale comerţului interior. In celalt sistem de restricjiune slatul intervine în 2 moduri: sau face comerţ pe compt propriu şi în mod efectiv sau în calitate de intervenţionist, stabilind raporturi între producător, vânzător şi cumpărător. In privinţa primului rol al statului, de a face comerţ efectiv, pe compt propriu, îmi menţin convingerea, că statul nu poate fi un bun negustor. Aceasta se vede destul de clar, acum în timpul din urmă, când statul a încercat a exercita acest rol. Eşecul e notoriu şi ar fi banal a mai arăta aici relele acestui sistem. Adoratorii acestui sistem, căutătorii subtili, cu microscropul, de pretinse avantaje, au încercat să dovedea scă că prin acest sistem ar protitâ majoritatea cetăţenilor, cumpărând cu preţul costului şi excluzând intermediarii cari profitând prin adăugire de cost, formează o restrânsă clasă priviligiată. El uită că şi comerţul e o industrie indispensa bilă societăţei, că e şi această industrie un izvor de bo găţie naţională şi că necesită muncă şi sacrificiu înaintea beneficiilor! Dar acest profit, prin cumpărare dela „stalul negustor", cu preţul de cost, ar fi aplicarea proverbului: „Boii ară şi caii mănâncă" căci cheltuelile necesitate cu ocazia exercitărei comerţului (şi când e vorba de negustorul stat, slavă D-Iui!), nefiind adăogate asupra preţului de vânzare, vor fi suportate generalitatea cetăţenilor, prin îngreuiarea bugetelor şi ca atare, prin încărcare de impozite. Ne cumpărând toţi de o potrivă, aceasta ar creia alte privelegii, nu aparente ca pentru intermediarii comerţului, ci reale, pentru cumpărătorii mai frequenţi. Care ar fi atunci incidenţa acelui impozit, faţă cu justiţia, şi ce criteriu ar putea lua, ca bază, pentru ca el să fie echitabil ?! Intrebuinţându-se alt procedeu, ca statul să adauge cheltuelile, la vânzarea mărfurilor, care cheltueli, zice-se

că vor fi mai puţine, ca cele ce le prelind particularii egoişli şi lacomi, s.e sus(ine de unii că stalul face prin aceasta, operă de binefacere socială, vânzându-se măr furile mai eftin. S’a văzut însă, că şi această teorie a căzut în urma experienţei ce statui a făcut’o în timpul din urmă. Funcţionarismul, favoritismul şi teniajiunile pentru incorectitudini înlloresc sub acest regim. E deci incontestabil, că rolul statului, de a face comerf, e un nou senz. Să trecem la al doilea rol ce-1 poate avea statul, în comerţul interior un rol interven(ionist. Se ştie că întrecut era un întreg sistem restrictiv, ca : Vămi provinciale, anumite pieje de desfacere ele., cari puneau o enormă piedică comerţului interior şi im plicit, propăşirei economice. Moliveie cari însă deter minau statul să facă aceasta, nemai existând astăzi, apoi ştiinţa finanţelor descoperind alte resurse de venituri, prin aplicare de impozite mai elastice şi mai echitabile, acele restricţii cu scop financiar, au fost abolite, lăsându'se libertatea comerţului, nu însă deplină. Nu vom avea nimic de zis, despre monopolurile comerţului, cu scop pur fiscal,'’dar mai există şi alte restricţiuni venite din partea stalului cari nelăsând deplină libertate co merţului, lovesc în bunul mers al mecanismului economic. E drept, că în timpuri de crize economice, ca aceasta prin care trecem acum, se cere o intervenţie din partea statului, prin elaborarea de legi riguroase pentru pedep sirea acaparatorilor şi prin fixări de preţuri maximale pentru înfrânarea lăcomiei şi a speculei. Am preconizat mai sus, că singurul sistem preferabil, e deplina libertate a comerţului, aceasta însă pentru stări normale şi nu pentru crize economice ca în timpul de

fajă. E lăudabil că guvernul a căutat să pună în frâu, poftele bestiale de lăcomie şi câştig fără muncă a unor paraziţi cari storceau fara mila, pe cei ce nefeiicirea îi aduceau în mâinele lor, dar nu puteau zice că statul a izbutit să înfrâneze pofta de câştig exagerat, cu toate rigorile legei. Pentru acest insucces însă, nu putem găsi o vină statului, ci particularilor, cari pe cât în alte privinţe au secondat statul pentru acte de utilitate generală, aici au împedicat în mod inconştient rolul statului, in adevăr, ce rol aveau preţurile maximale, când particularii ofereau mai mult şi se obligau a nu divulga această ofertă! E o ironie, ca statul să apere interesele particularilor şi ei să fie contra lor. Toate legile contra speculei nu se pot aplica, de cât cu concursul particularilor. Aici trebuia deci să intervie iniţiativa privată, care să conlucreze cu statul, căci din cauza lipsei acestei iniţiative, toată inter venţia statului a eşuat în mare parte—Renunţare la tot ce-i lux, sau nu-i strict necesar, neindulgenţă pentru cei ce n’o merită, resemnare, jertfă, solidaritate socială etc., şi toate acestea pornite din conştiinţa morală şi binelui social, ar fi putut face, ca efectele dorite de guvernanţii să fi avut loc, chiar şi fără existenţa legilor drastice, ci numai sub auspiciul celei mai puternice şi indistructibile legi, : „Voinţa şi solidaritatea socială". Dacă în această chestiune, inijiativa privată se punea în poziţiunea arătată mai sus, prin orice mijloace : în demnuri, scrieri, conferinţe, societăţi etc. etc., cauza pentru care statul a intervenit cu atâtea legi excepţionale ar fi dispărut şi acest rol ar fi fost îndeplinit în mod mai folositor sociefăjei. Comerţul ar fi urmat un curs aprope normal, căci cereria şi oferta ar fi fost mai bune nive latoare şi regulatoare de preţuri de cât preţurile maxi male fixate de lege, cari au fost aşa de uşor eluadate.

25 A fosl silit statul nostru să facă experienţa cu preţu rile maximale, ca şi Franţa în urma revoluţiei deia 1789(1793*1794), când „Convenţiunea“ recunoscând greşeala, le-a retras îndată, ele ne având alt efect, de cât doar, descurajarea industriei, scumpete, lipsă de circulaţie ele. Trebue să recunoaştem însă, că criza economică prin care trecem, e mai mare ca cea dela 1789 şi ca atare a fost necesară o oarecare intervenţiune a statului, dar din cauză că iniţiativa privată a lipsit şi în lipsă de iniţiativă proprie, cel puţin nu au secondat guvernul în acest rol, efectul dorit, nu a avut loc. înclinăm deci spre părerea, că în chestiuni de co merţ interior, statul trebue să lase particularilor întreaga libertate, mărginindu-se ca’n celelalte chestiuni, la pro curarea siguranţei şi justiţiei. In timpuri de crize economice, dacă statul vrea să facă, pur şi simplu, operă de binefacere pentru clasele sărace, prin fixări de preţuri maximale, trebuie să se servească de acestea, ca de o armă foarte delicată. Să se mărginească numai la articole de prima necesitate ca: pâinea, carnea, ele., căci dacă nu vor fi aplicate cu pricepere, vor decreta ele însă-şi. scumpetea. Trecând la comerţul internaţional, am spus mai sus, că există trei sisteme : 1) Liberlăţei comerţului internaţional. 2) Prohibitiv, antiteza celui întâiu. 3) Protector, pentru protejarea industriei naţionale. Majoritatea economiştilor recunosc, că libertatea co merţului internaţional, este calea cea mai utilă şi mai justă între naţiuni. Fiecare ţară are aptitudinile, însuşirele sale fireşti, pentru unele feluri de industrii aşa că din timpurile cele mai vechi, fiecare popor avea unele induş-

frii, de predilecţie, favorizate fiind de agenţii naturali, sau unele însuşiri al pământului ce-i locuiau. împrejurări etnice: clima, situajia geografică, compoziţia pământului, au predispus şi predispun şi acum, pe popoare, la anu mite feluri de îndeletniciri.—Incontestabil că fiecare (ară produce, în ramura sau ramurile industriale, ce le au de predilecţie, mai mult şi mai bun. Este deci un bine pentru societăţi, ca această diviziune teritoriala, a muncei, impusă de natură, să fie respectată de state, prin lăsarea, cât mai liberă, a comerţului internaţional. Prin sistemul, libertăţel schimbului internaţional, popoa rele ar profita de foloasele distribujiunei naturale a muncei şi a capitalului, de concurenţa internaţională şi mai ales de bogăţia ce natura a repartizat-o inelegal, în diferite ţări. Această libertate ar aduce apoi, contribuţiuni la armonia între naţiuni şi sentimente de fraternitate, înlesnind astfel, dacă nu dispariţia, cel puţin rărirea razboaelor, cari azi sunt provocate mai mult, de ches tiuni economice, de cât politice. Acest principiu ar fi cel mai preferabil în teorie, dar în practica prezenta multe obstacole din cauza ambiţiunei şi intereselor individuale a unor state. Contrarii acestui principiu susţin că el nu ţine seamă de^ principiul de naţionalitate-• şi tinde spre cosmopoli tism— E mai mare eroarea însă, în părerile absurde a unora, cari susţin că fiecare stat trebue să-şi aproprie cu rizicul ori căror sacrificii, industriile ale căror pro duse străinătatea le-ar vinde mai eftin. E un sentiment naţional, rău înţeles, care aduce, lipsă şi suferinţa claselor nevoiaşe, din cauza vanităţei şi orgo liului guvernanţilor. Pretextele invocate de state ca : cornpensaţiunea, interese naţionale efc.nu sunt motive determi-

narile, căci compensaţiunea s ar face dela sine, ca şi în comerţul interior, spre mai marele folos al societăţilor, iar pretextul al doilea, e un interes rău înţeles şi mai mult, cuvânt de paradă a unor guvernanţi, făcând în realitate tot felul de vexaţiuni comercianţilor, uneori din interes personal. Mercantiliştii cari susţineau că bogăţia, prin excelenţă, e banul şi că atare, după sistemul lor mercantil, cereau să se exporte cât mai mult şi să nu se importe nimic, spre a acumula numerar, din fericire au dispărui, dar au lăsal locul altor utopii şi subtilităţi, cari să servească, de multe ori, ca motive în acţiunile statului.

‘

Trecem la al teilea sistem „sistemul proiector". E necesar a face dela început dinstincţiunea între taxele vamale cu scop, pur fiscal, şi cele protectoare. Primele nu sunt puse de stat, cu scop de a creiâ venituri, care să servească interesului general, iar cele de al doilea sunt puse cu scop de a proteja industria nalioAală, mă rind valoarea produselor similare din străinătate, ca cel puţin sa fie egală cu a produselor noastre, iar pentru materiile prime, necesare industriei naţionale micşorând taxele, vamale, sau suprimându-le cu desăvârşire. Unii economişti recunosc ca necesară o intervenţiune a statului pentru protecţiunea industriei naţionale, iar radicalişiii (protecţionişlii absoluţi) admit chiar că e bine venita o intervenţiune foarte minuţioasă a statului, pentru ca să se poată perfecţiona chiar acele industrii, cari nu sunt favorizate de mediul etnic sau social, cum am arătat mai sus, justificând aceste sacrificii şi sforţări cu principiul —independenţei economice. Intre : protecţiunea absolută din partea statului şi libera iniţiativă a particularilor, exi stă un sistem mediu, aşa numit, ai „Protecţiunei raţionale cari a avut ca aprig susţinător pe Friederic List, prin

„Uniunea Vamală" a statelor germane. Aceasta susţine că idealul e libertatea, dar până se va ajunge la o maturitate industrială a naţiunei, se impune intervenfiunea protec toare a statului, pentru încurajarea tuturor ramurilor de industrie şi cu adaog, numai cele uşor posibile. O protecţiune raţională, (nu un zid chinezesc), prin intervenjiunea statului, este binevenită, dar numai ca o măsură provizorie, pentru o industrie care e informaţie. Îndată ce aceasta a ajuns la oarecare maturitate, tutela protectoare nu-şi mai are ra(iune şi devine un privilegiu vătămător societă(ei, impunând cetăţenii la o cotiza|ie nedreaptă. Idealul însă, fiind liberul schimb, statul trebue să tindă, spre demiterea intervenjiunei sale de protejare, odată cu ajungerea industriei, la oarecare maturitate. Mărginind chestiunea asupra statului nostru, pentru a răspunde dacă statul trebue să lase liberul schimb in ternaţional şi deci concurenţa produselor similare, din străinătate, trebue mai întâiu să ne întrebăm dacă ra murile de industrie posibile de ar avea loc la noi, au ajuns la oarecare maturitate, spre a putea suporta concurenţa. Contrar, intervenjiunea protectoare a statului se im pune, căci aci inifiativa privată nu va putea fi eficace. Deşi din punct de vedere social, această protec{iune impune un sacrificiu pentru societate, dar el este bine venit fiind în sprijinul, mai întâiu al demnităjei naţionale şi independentei economice şi care în urmă se traduce spre folosul tuturor. Aceasta însă numai până la desvoltarea industriei pro tejate, căci apoi se transformă în privilegiu nejusfificat. Trecând ia o altă diviziune a economiei politice: repartiţia avuţiilor, între muncitor, proprietar sau po sesor, capitalist sau sfat, putem concepe după punctul de vedere a chestiune! noastre;

20 1) O repartiţiune dela sine, liberă compensaloare după sforjările şi sacrificiile fiecăruia, lăsându-se deplină libertate de iranzacliiini. 2) O interven(iune efectivă din partea statului, legi şi forţă publică, în locul convenţiunilor şi liberiăţei ab solute de învoeli, înlre părţile contractante. E fără îndoială, că ţoală lumea e pentru primul sistem, căci el e singurul care ar putea crea cele mai bune situaţîuni sociale, posibele. Cine ar mai admite, ca avuţia să nu fie produsul curat al muncei şi sacrificiilor inegale între oameni şi daca această repartiţie n’ar fi mai echitabilă, ca cea făcută prin intervenţiunea statului ? Singurul criteriu de repartiţie, nu poate fi de cât munca şi sacrificiul fiecăruia. Utopiile comuniste care se pun în contradicţie cu acest principiu, nu sunt decât un pericol social. încercări s’au făcut şi s’a văzut, spre marea nenorocire a acelui popor, dezastrul şi mizeria ce le a urmat ; lovindu-se tocmai de aceîa dc cari voiau să se depărteze. Singurul principiu favorabil societăţei este cel arătat în prinţul sistem, al repariiţiunei, adică fără intervenţie arbitrară şi contrară acelui principiu. Fără îndoială însă, că acest principiu îşi are mai bine locul într’o societate ajunsă la un oarecare grad de civilizaţie pentru ca să se conformeze principiilor de justiţie şi echitate. Dar decât legi absurde şi pendante, sau leorii extravagante şi uto pice, mai bine muncă şi zel pentru ridicarea nivelului cultural ai societăţei I Trecând mai departe în aceală chestiune a repartiţiei avuţiilor, din punctul de vedere ce ne priveşte, ne vom opri întăiu asupra raportului între uvrier şi întreprinzător, şi în special asupra salariilor, înlrebându-ne daca el tre buia să fie reglementat de stat, sau lăsat în seama parti-

cularilor. Steiul mai infervine în raporturile între patron şi uvrier, stabilind numărul orelor de muncă, şi această intervenţie se pare a fi mai mult în favoarea lucrătorilor sprQ deosebire dc trecui, când statul inierveniâ mai mult în favoarea patronilor. In chestiunea salariilor, credem însă ca ar fi bine, ca statul să lase totdeauna, ca acesta să se stabilească de cei interesaji. Salarul esle înconjurat de o mare realitate şi ori cât de just s ai părea că e fixat de guvern, pentru mulli e nedrept. Salariile au dai mult de lucru economiştilor, emiţându-se diferite teorii, ca: salarul nalural (necesar?, normal etc.. iar din alte puncte de vedere: nominal şi real (numărul sau gradul trebuin ţelor ce poale satisface). Unii economişti suspin că salarul trebuie să întreacă strictul necesar, spre t-i permite salariatului oarecare progres, iar aljii adoptând principiul, numit după Ferdinand Lasale „Legea de aramă" susţin că salarul trebuie să împace, numai strictul necesar, deci o viaţă vegetativă, animalică, şi fără posibilitate de pro gres. Salariile ar mai trebui să varieze după pia|a unde trăeşle salariatul, greutăţile familiare etc. Cum le poate împăca pe toate acestea, o lege uni formă ? O intervenţiune a statului, prin fixări de salarii, în industriile particulare, ar întrona indiferenţa lucrătorilor de creşterea sau diminuarea avuţiei sociale, protecţiunii nejustificate pentru patroni, etc. Prin lăsarea liberei contractări între patron şi uvrier, salariile vor fi regulate de legile fireşti, mult mai echita bile ca: Ofertă şi cereria, productivitatea muncei, moravurile lucrătorilor şi patronilor etc. Nu se poate spune că statul neinlervenind în chestiunea regulărei salariilor, pa tronii vor spolia pe uvrieri, căci aceştia au la îndemână arma cea mai puternică, ca consecinţă al libertăţei „Greva" O lege care interzice grevă, atinge dreptul de libertate,

J 3i

zic adoratorii acestei arme şi trebuie să recunoaştem, că această propoziţie, conţine în mare parte, un adevăr. Această armă însă, prin iaptul că are efecte foarte puternice, trebuie să fie întrebuinţată cu foarte multă preeaujiune şi cumpătare, căci de multe ori ele suni în de trimentul, nu în favoarea greviştilor. Apoi aceste greve, când sunt prea frequente şi rău chibzuite, au repercusiune în rău, asupra întregei societăţi şi al industriei na(ionele şi atunci stalul trebuie să intervină, pentru a limita unele nedrepte presiuni, între uvrieri şi patroni. Dar această intervenjiune trebuie să aibă loc numai atunci, când prevede că greva ar crea un pericol social sau economic. E necesară apoi intervenjiunea statului, în industriile de utilitate publică şi apărare naţională, cum şi pentru paza respectului liberlăjei individuale. Voiu mai adăoga, că încă un mijloc pentru reven dicarea drepturilor uvrierilor, sunt sindicalizările. Acestea sunt mijloace mai folositoare, atât în interesul socielăţei, cât şi în propriul interes ai lucrărilor. Sindicatele naţio nale cari au început azi să se organizeze şi cari fac loc colaborare! intre inijiaiiva lucrătorilor şi stat, pornit a fi împăciuloare şi satisfăctoare, atât al intereselor munci torilor, cât şi al interesului social-naţional. Trecând asupra capitalului, ne vom opri la chestiunea, remuneraţiilor aduse de capital, adică a dobânzei. Asupra acestei materii, statul intervine prin aşa numifele legi îm potriva cametei sau uzurei, fixând dobânda de 5% în ma terie civilă şi 6% în materie comercială. Unii economişti ca Turgol şi a., au emis părerea că stalul nu trebuie să intervină şi că libertatea dobânzilor să nu fie restrânsă. Această teorie ar fi justă, însă numai într o societate ma tură, unde cultura şi bunele moravuri au ajuns să pă trundă în toate straturile unei societăţi. Altfel, această

libertate ar fi .un pericol social. Intervenjiunea statului se impune în interesul celor slabi. Trecând la ultimul proces economic, consumaţiimea avufiilor, adică distrugerea sau alterarea utilităjei pro duselor, vom trece în revista rolul infervenţionist al sta tului şi menirea iniJiativei private în această diviziune. Fără a intra în studiul economic al acestei chestiuni, care nu cadrează cu subiectul nostru, vom opri privirile numai asupra consumajiunei publice, adică asupra acelor consumajiuni, cari se fac de stat, judeţ sau co mună, în folosul tuturor. Consumaţiunile publice, sunt ca şi cele private, de 2 feluri: productive şi neproduc tive. Cele productive se traduc, nu sub formă de spo rire de capital, ca la- cele private, ci sub formă de servicii aduse tuturor: siguranţă, justiţie, administraţie, lucrări publice etc. Aceste cheltueli făcute raţional şi pe măsura ne-cesităţei, sunt folositoare, societatea având multe tre buinţe deopotrivă, cari pot fi satisfăcute de stat, în mod util, ca: Poşta, C. F., alte căi de comunicaţie, con strucţii de utilitate generală, etc. cum şi cheltueli pen tru apărarea naţională : armată, fortificaţii, etc. A spune însă, că orice cheltuială făcută de stat e utilă, sub motivul că pune iarăşi banul în circulaţie, e 6 eroare pro fundă. Numai acele cheltueli făcute de stat, le putem numi utile, cari sunt făcute în interesul întregei colec tivităţi, sau cel puţin în a majorităţei. Când, din contră, cheltuelile vor fi făcute numai în folosul unei categorii de cătăţeni, sau a unei fracţiuni, ele sunt rău făcute. Deci în materie de cheltueli publice, statul trebuie sa se limiteze numai la ceia ce e strict necesar şi care e în interesul tuturor, lăsând, drum liber particularilor sa hazardeze ei, în chelfueli şi exploaiajiuni riscante, căci

în caz de eşec sau imprudenţă, nu va suferi întreaga societate, ci numai autorii. Negreşit că cheltuelile publice, necesare e greu de precizat, căci acestea variază după gradul de civilizaţie al unei naţiuni, după cum am arătat mai sus, că evoluează şi rolul statului, dar ceia ce se poate spune, este că utilitatea acestor cheltueli să fie învederată pentru întreaga societate. Contrar, ele aduc vătămare societăţei, privilegind un număr restrâns de cetăţeni în dauna majorităţei. In chestiuni de consumaţiune, stalul mai intervine prin legi somptuare (contra luxului).—Această intervenţiune se poate face din două puncte de vedere: moralsocial şi fiscal—Când legea caută a combate existenţa luxului exagerat, îngrădind o prea mare dezvoltare a lui o face din punct de vedere moral-social—De cele mai multe ori însă se pune cu scop fiscal, pentru încasări de vennun, cum simt actualele impozite pe articolele de lux. O intervenţie prin legi sompfuoare, din partea sta tului, e raţională numai alunei, când are un caracter pur fiscal, căci constitue un impozit echitabil, el căzând asupra celor ce-1 pot suporiâ. Când însă intervenjiunea se face cu scop social, de combatere—credem că nu va fi utilă, ci din contră, vătămătoare, chestiunea lu xului fiind foarte dificilă, neexisiând criterii hotârîte, după care să se poată determina, ce-i numai necesar şi ce-i lux, aceasta fiind foarte relativ. Aceste neprevederi ar atinge progresul şi aclivitalea civilizatoare. Considerând această relativitate a luxului sunlem de părere, că chiar legile cu scop curat fiscal, ca cele de azi, Irebuie să fie cât mai puţin împovărăioare, căci

în caz contrar, acestea pot deveni o speculaţiune asupra slăbiciunilor omeneşti, cari sunt aşa de generale. Acum, după ce am trecut în revizită, care ar putea fi rolul intervenţionist ai stalului şi de unde ar putea să conlucreze cu iniţiativa privată, sau să fie înlocuit de ea, în întregul proces al vieţei economice, vom trage conciuziunea, că în chestiunile economice, iniţiativa privată poate, în majoritatea cazurilor, revalizâ cu acea a sta lului şi că spre folosul societăţei ar fi, ca statul să intervie numai atunci, când iniţiativa particulară e neputincioasă şi că şi statului i se incumbă datoria, să stimuleze această iniţiativă şi s’o îndrumeze, iar când ea va ajunge la maturitate, să i se lase deplină libertate. Să se petreacă acelaş proces între stal şi iniţiativa privată, ca între educator şi educat. Ca o dovadă că am ajuns în stare de a ne ridică economiceşte, în unele cazuri şi fără o intervenţiune efeclivă a statului, este opera economică a maselor rurale: cooperaţia. Băncile populare şi celelalte soiuri de coo perative şi obşti, aceşti vrednici pioni ai sporului bogă ţiei naţionale, sunt creaţiuni curate al iniţiativei private. *•>

Cele mai ingenioase planuri sau legi economice ale guvernanţilor, n’ar fi putut influenţa viaţa noastră economică, într’un chip aşa de salutar, ca cooperaţia. Această operă economică, este cu atât mai fericită, că ea este în interesul exclusiv al claselor sărace., a muncitorimei rurale! A răsărit această stea regeneratoare, al economiei-naţionale, acolo unde ea, eră imperios cerută. Aceasta poate fi încă un argument puternic pentru cele preconizate mai sus, căci această mişcare economică s'a născut numai din iniţiativa privată, fără ames-

- tecul guvernelor, cari din contră, uneori a fost privita de acestea, cu oarecare pesimism. Şi aceasta a avut ldc, când starea noastră politică, socială, culturală şi economică, nu era aşa de favorabilă ca azi. S a găsit însă şi atunci, spre fericirea păturei rurale, elemente înzestrate cu pricepere, putere de muncă şi spirit de iniţiativă, care să le înfiinţeze, să le propage şi să le conducă, arătând tuturor pesimiştilor, cari se îndoiau de însuşirile economice ale poporului nostru, că el e apt şi de iniţiative proprii, în viaţa economică, ne aşteptând totul dela stat. Statul a intervenit numai în urmă, pentru supraveghere şi control, prin Casa Centrală. II Trecând la a doua parte a studiului nostru, privind chestiunua din punct de vedere cultural, voiu încerca a arăta iarăşi, în mod sumar şi succint, care a fost rolul statului şi în ce fel a contribuit şi iniţiativa privată, în desvoltarea culturală a poporului nostru, trăgând apoi concluziuni, asupra felului exercitărei acestor roluri, în timpurile aciuate. Nu voiu intra în cadrul istoriei culturei sau şcoalelor Române, ci voiu cita numai câteva exemple din diverse timpuri, cari vor putea să aducă lămuriri, în această chestiune. Care a fost începutul şcoalelor noastre şi de cine au fost ele înfiinţate ? Este lucru notoriu, că primele începuturi de şcoli, erau numai pe. seama particularilor. Dascălii bisericilor şi călugării pribegi au tfost primi iniţiatori a acelor rudimente de şcoli în limba materna şi apoi slavonă, cari şcoli aveau loc în tinda bisericilor.

Boerii deasemenia înfiinţau şcoli pe moşiile lor, pentrucâ fii sătenilor să ajungă logofeţi, dascăli sau preoţi. Chiar sătenii fruntaşi cu preotul salului, improvizau modeste şcoli, pentru copiii lor. Mai târziu Domnii tarilor, cari putem zice, că pe acea vreme ei reprezentau statul, în urma puternicelor curente a culturei de peste hotare şi a îndemnurilor intelectualilor din (ară, înfiinţează şi întreţin şcoli, fie româneşti sau greceşti., pentru : „A alunga norul gros al neştiintei ce acoperia strălucirea înţelepciunei şi a desveli soarele ştiinţei, înfăşurat în acest nor şi a face să curgă acea apă ce răcoreşte sufletul şi cură(ă miniea fiecărui om" după cum spune în mişcătorul apel ce-l face Mitropolitul Grec Matei Mireon, din Pogoniana, către iliaş Voevod şi prin care cere Domnului să închine o moşie pentru acest scop, întărind darul cu semnătura şi sigiliul Domnesc I Dela înfrejinerea de către particulari, şcoala intră în fa(a unei colaborări între particulari şi stat, cari treptat îşi extind acţiunile binefăcătoare pentru progresul culturei în sânul poporului. Statul nu era lipsit de pre ţiosul concurs al particularilor. Boerii dădeau tot spri jinul moral şi mai ales material, pentru progresul şcoalelor. In epoca renaşterei culturale a lui Lazăr şi Asache, când iau cu adevărat fiinjă şcoalele oficiale române, spre deosebire de cele ce existau în număr însemnat pela mănăstiri, deşi ele erau oarecum organizate de stat, totuşi erau foarte mult sprijinite de inijiativa particulară, căci ea pusese totul în mişcare. Nu pu|ine şcoli au fost zidite şi întreţinute de oameni binevoitori, cari îşi dădeau averile pentru şcoală. Lista boerilor cari înfiinţau

** I"lre'1"“U f,0" ' deS'"' de b»9«l5, şl aslfel l,ile create din iniţiativa privată răsar

5>come mereu, ca stelele luciloare pe bolta întunecată, alături cu cele susţinute de stat prin veniturile aduse de „Cutia şcoalelor“ de cari se îngrijau „Epitropii obşteşti". Acest-sprijin însă dat de stat fiind prea slab, cunoscută fiind starea nennorocită a ţărilor din acea vreme, dacă iniţiativa privală ar fi lipsii, şcolile ar fi progresat foarte încet. Această ini ţiativă pe lângă că a colaborat cu statul, pentru între ţinerea şcolilor, cari acum intraseră în era învăţămân tului public, dar ea a înfiinţat şi susţinut şi şcoli pentru învăţământul privat, care a precedat pe cel public. Numele iniţiatorilor acestor mari fapte, din acele grele vremuri, în frunte cu apostolul Oh. Asache, ini ţiator în toate direcţiunile culturale, împreună cu atâţia Vel logofeţi, Postelnici, Cluceri, şi chiar capete încoro nate ca D-na Elisabeta Ştirbei etc. trebuie să rămână pentre actualele generaţii, cele mai puternice îndemnuri pentru întărirea iniţiativei particulare. în propăşirea cul turală a poporului nostru. Trecând mai departe dela aceasiă perioadă, când am văzut că iniţiativa privală era aproape iota! şi pe care cu dreptate o putem numi promotoarea culturei noastre, lucrurile se schimbă în urmă în senz contrar. Odată cu constituţionalitatea şi organizarea statului nostru, pe noi baze, după modelul celor din apus, stalul îşi ia o extensiune mai mare în chestiunea şcolară, prin înfiinţări de şcoli în toate comunele rurale şi prin elaborarea legei obligavităţei. Odată cu aceasta înce tează însă, colaborarea iniţiativei private, dând Ioc dezinteresărei şi aşteptând totul dela stat. Câteva şcoli particulare, sau unele danii pe ici, colo, sunt singurele

icăriri a urmelor acelor colaborări 1 Şi când aceasta ? Când numai suntem sub tirania unui Domn a totputernic, care la rândul său era sub apăsarea Împăra tului dela Constaniinopol şi care situaţie nu dădea naş tere decât umilinţei şi vicleniei. Şi dacă arătăm părerea de rău a lipsei iniţiativei private în chestiunea şcolară, o facem aceasta din con vingerea, că această iniţiativă ar putea fi mai eficace, ca intervenţia statului. Am văzut că ea a fost în stare să creieze şi să susţină şcoli, în timpuri aşa de grele, când statul nici nu se putea gândi la aceasta şi dacă ea atunci a fost mai putincioasă ca statul, e inexplicabil, ca azi să fie neputincioasă şi inertă. Intervenjiunea statului în chestiuni culturale nu e aşa de salutară ca în alte ramuri a vieţei sociale : si guranţă, justiţie., etc. neputând rivaliza nici cu o puter nică iniţiativă particulară ca’n alte ramuri. Chiar cu legea obligafivităţei pe care statul a prevăzut’o în con stituţie şi care, din nefericire, a fost tot reazemul pe care s’a bizuit statul în opera-i culturală (şcolară), s’a dovedit insuficienţa intervenţiunei sale. Şi aici statul, sau mai bine zis, guvernanţii, sau grăbit a imita, spre satisfacerea fanteziei, pe alte ţări, cari erau cu lotul în altă situaţie. Obligativitate, fără şcoli şi învăţători, nu ne putem închipui că ar fi putut avea vre-un fel de roade. Dacă acest principiu al obligativităţi a fost adoptat, el a fost primit numai „în exlremis" şi motivat pe un puternic interes social, căci acest principiu a sacrificat altele, tot aşa de importante: Libertatea individuală şi puterea părintească Ori dacă acest interes social, al culturei poporului, se satisface prin aplicarea obligafivităţei. sacrificând

a]|e interese, trebuie ca cel puţin, primul, în favoarea căruia sunt sacrilicale celelalte, sâ fie pe deplin salisfăcut. Altfel această obligativitate, ar fi 0 ruşine a se colului! Care a fost soarta obligativităţei ? La începui a fost literă moartă, nepufându-se aplica, din lipsă de şcoli şi învăţători, iar mai târziu, când s’au construit localuri şi s’au complectai dascălii, prin—„învăţători — improvizaţi", am reuşit în urma aplicărei obligativităţei să căpătăm un som de ştiutori de carte, pe care-i pulem numi lot analfabeţi, căci aici „Pofta de mâncare, n’a venit mâncând", ci s’a făcut lucru cu sila (')! A venit deci timpul, să venim în ajutorul statului căci singur nu va izbuti în această operă. El trebuie să primească neapărat colaborarea iniţiativei private, care să pună dragosle în locul silei, convingere, în locul obligativităjei, plăcere, în locul rigidităjei. Vom comite o crimă în faja viitoarelor generaţii, dacă nu vom aduce o coioborare efectivă, din propria-ne initialivă. acestei acţiuni a statului. EI nu poate şi nici nu trebuie să fie lăsat singur! Ne va mustra memoria vechilor iniţiatori: Asache, Veniamin etc. Ne putem mângâia numai, cu iniţiativa oamenilor cu capital intelectual, cultural şi literar, cari prin scri erile şi conferinţele lor, aceşti cărturari ai neamului au fost flacăra sacră, la care s’a mai putut încălzi su fletul poporului nostru. Corpul didactic, de toate gradele, de asemenea, în mare parte, nu s au considerat ca un corp de funcţionari, ci ca misionari trimişi de focul sacru al dragostei de neam, pentru cultura poporului. Conferinţele, şezălorile culturale, cursurile de adulţi etc. Vezi : „Contribuţiunc la munca pentru ridicarea poporului >lc Spiridon Pop£scu“.

ale învăţătorilor, au adus o oarecare ameliorare a siărei culturale a satelor. Dar această activitate social-culturală, a intelectualilor şi extraşcolară, a membrilor corpului di dactic, nu-i de ajuns. Iniţiativa privată, în chestiunea culturei poporului, trebuie să fie chiar mai. puternică decât acjiunea statului şi în multe privinţe să*i impună directive şi să-l silească a lucra în anumite direcfiuni, devenindu-i deci, un puternic aliat, când statul urmează o cale conformă cu aspira|iunile întregei societăţi şi din contră, un duşman hotărît, când el va şovăi, în acţiu nea-! culturală. Iniţiativa particulară mai are îndatorirea în chesliunea şcolară, a da ajutorul moral şi material, pentru propăşirea şcoalelor. Şcoli particulare, acolo unde se simte nevoie, institute de cultură şi educaţie, izvorîte nu numai din buget ci şi din dragostea sufletească, sunt opere de solidaritate naţională, cari se incumbă iniţia tivei private. Şcoli de adulţi, cursuri libere etc., se cer a fi pornite aela iniţiativa particulară, pentru a face ca sa lucească flacăra de lumină acolo unde întuneric- în grozitor, favorizează dezvoltarea microbului nhvdoiior al neamului şi care flacără va face, ca sufletele înve-’ * ninate şi pornite pe calea josniciei şi a relelor, din cauza ignoranţei, să-şi găsească drumul plăcut ai iubSrei de oameni, dreptăjei şi voioşiei. Acum când : „Statul sunt eu", a lui Ludovic XlV-lea, nu mai există şi când toţi trebuie să ia parte la îngri jirea interesului obştesc, trebuie să recunoaştem, că nu ne este iertat, ca grija educaţiei şi culturei fiilor po porului nostru, să fie lăsate numai în seama statului adică a unui ministru. Această chestiune vitală a nea-

mului e prea importantă, pentru a putea li lăsată numai în seama statului. Una din cele mai sacre datorii so ciale ce au intelectualii este: Luminarea maselor şi .datoriile sociale ni se impun de însăşi natura vieţei noastre, lucru ce cu entuziasm îl anunţă şi Boileau în satira X. „Ne naştem pentru societate şi trăim pentru ea". De această operă fiind apte numai anumite per soane, sau mai bine zis, anumite corpuri sociale, ca: Corpul didactic, medical, preoţesc, judecătoresc etc., • aceştia au două datorii de îndeplinit: satisfacerea funcţiunei ce ocupă, la stat, jude} sau comună, iar a doua, către societate. Incontestabil că nu trebuie s’o neglijeze pe cea dintăiu, dar nici nu ne putem îngriji de aceasta» căci pentru căci pentru îndeplinirea ei, va fi împins de principiul. „Lupta pentru existenjă", care am văzut mai sus, că a determinat toate acţiunile omeneşti. A doua datorie, fată de societate, mai ales în starea actuală a dezvoltărei noastre, pe toate tărâmurile, impune o se rioasă activitate sociaiă, pe care s’o exercite intelec tualii, funcţionari sau liber-profesionşti, în afară de ac tivitatea profesională. Activitatea profesională; am arătat că e determinată de principiul, luptei pentru existenţă şi simţul datoriei, iar cea socială, de entuziasm, după cum zice Emmerzon: „Nimic marc, nimic nobil, fără entuziasm" şi acest entuzias nu poate fi niciodată însoţitorul, iniţiativei sta tului, ne putându se împăca cu porunceala, ci e inerent iniţiativei private. O apropiere sulletească se cere, între toţi factorii de progres dela sate şi oraşe, spre a putea astfel uniţi, să denote mai multă energie în activitatea extra-profesională. Activitatea funcţionarilor, care se limitează în

cadrul dosarelor şi înlre pereţii birourilor, es!e nepro ductivă, alunei când ei în legătură cu funcţiunea ce 0 ocupă, pot exercită şi un frumos rol social, izvorît, cum am arătat mai sus, din entuziasm şi iniţiativă proprie. Să vedem acum, ce rol social şi cultural, ar putea în deplini anumite corpuri de profesionişti, în afară de îndatorirele funcţiunei ce ocupă. Vom vorbi întăiu de acele corpuri, cărora însă-şi menirea lor, le impune o însemnată activitate pe acest tărâm şi acestea suni: Corpul didactic şi clerul, făcând simple şi imparţiale constatări, numai din punctul ce ne priveşie, fără inienţiunea de a arunca un vot de blam, unui anumit corp. Vom începe cu clerul, căci el reprezintă ideia de Divinitate, care a luat naştere aproape deodată cu ome nirea şi această idee inerentă existenţei omeneşti, tre buie să fie popularizată şi întărită de un corp disiinct, care corp social a existat şi există ia toate popoarele, indiferent de forma în care ea este exprimată. Rolul social, moral şi cultural, al acestui corp este covorşitor, el fiind garantul celor întru ale crucei, pentru care su fletul trebuie să-i fie platoşa credinţei, prin lepădare de sine însuşi.—Acest corp trebuie să mai fie şi sufielul. naţiunei, căci el face parte din trunchiul neamului, din care s’a născut şi să-şi pună în serviciul societate!, foaie puterile sufleteşti cu care e înzestrat, răspândind credinţa şi înţelepciunea „sarea sufletului", în păturile adânci ale poporului. Exemple, de acest devotament, se pot găsi multe, între Ierarhii, din trecui ai Bisericei noastre, ca: Veniamin Costache, Aniim Ivireanu eic. Azi însă, nu putem zice, că în adevăr, clerul ^ înde* plineşte pretutindeni, în mod satisfăcător, această misiune socială şi uneqri chiar acea cerută de îndaforira profesională.

Cândindu-r* că credinţa noastră strămoşească are o raţiune islorică, penfrucă datorită ei, ne-am putut menţine ca naţiune, aceasta ne îndritueşte a cere msi mult dela reprezentanţii Divinităţei, în îndeplinirea datorielor către societate. Abnegaţie şi sacrificiu, aceste sublime calităţi, se cer acestui corp, pentru ridicarea , poporului, iar despre puterea influentei sociale a preo ţilor, ne pot servi ca pildă cei 12 Apostoli, cari deşi mai simpli ca preojii noştriî de azi, au putut converti o bună parie a omenirei, prin puterea lepădărei de sine şi a convingerei de misiune. Ce sar întâmpla însă când mulţimea văzând că cei meni(i să răspân dească credinţa nu o posedă îndeajuns, ei însuşi?. Atunci ea nu-i va mal urma, văzând că ei numai sunt adevărafi mijlocitori între Dumnezeu şi om, fiind ştiut, că poporul identifică religia, cu cei destinaţi s’o ser vească, ideia cu persoane. O activitate socială, a preoţilor, pornită din iniţia tivă proprie, alături cu cea cerută de funcţiunea de oficialitate, va avea o influenţă salutară asupra popo rului din punct de vedere moral şi cultural. Exemple din becul sunt numeroase şi nu lipsesc nici în zilele de azi. Trecem la „Corpul didactic", căruia îi esle încre dinţată în special, cultura poporului. Aceasta esle una din cele mai importante misiuni sociale, având a pre găti viitoarele generaţii de cetăţeni, în care generaţii, membrii acestui corp vor avea mulţumirea, de a con tinua a trăi. Am arătat mai sus, că membrii acestui corp au cunoscut că ei au de îndeplinit o mare misiune so activitatea cială şi de aceia nu s’au limitat numai la................w şcolară, impusă de oficilitate, ci din proprie iniţiativa

44'

au pornii pe lângă aceasta o activitate exlraşcolară pentru ridicarea poporului din ţoale punctele de vedere. Această activitate extra-şcolară, de multe ori în loc să fie bine văzută, de reprezentanţii statului, a fost privită cu pesimism dar ca fiind exercitată numai spre fericirea poporului şi coresponzând intereselor vitale ale neamului, nu s’a putut să-i fie stăvilar, nici cele mai uriaşe stânci, căci cele ce-i se puneau în cale, nu făceau decât să formeze mai multe ramuri acestui râu dătător de viaţă, care apoi s’a revărsat peste majoritatea sate lor noastre, chemând la viaţă rodnică şi omenească pe acei ce nu se bucurau până atunci, de ea şi aceştia, cari: „In jărmuritul lor ungher, şi-au făurii o lume", după cum zice poetul, sunt membrii corpului didactic şi mai ales, învăţătorii. Astăzi mai mult ca’n totdeauna când utopiile şi e* rorile teoriilor extravagante, ale unor descreeraţi, au adus în statele vecine, venin şi suferinţă, în massa po porului, când, din toate punctele de vedere, suntem într’o stare de prefaceri, care uşor poale inchina, pe o pantă primejdioasă, neamul românesc îşi îndreaptă privirile spre aceşti apostoli ai săi, spre a menţine şi întări în sânul poporului, focul sacru al iubirei de patrie, al ordinei şi al progresului, spre consolidarea neamului nostru, între hotarele strămoşeşti! Guvernanţii s’au convins, că prin această activitate extraşcolară se aduce un însemnat aport la ridicarea culturală, socială şi economică a poporului şi au căutat apoi a stimula această activitate, căutând a face şi o laborare între stal şi Iniţiativa privală, pe acest tărâm. Aruncându-ne din nou privirea asupra starei acluale a şcoalelor, din punctul de vedere ce ne priveşte, ve-

dem că azi, un puternic curent, al iniţiativei private începe să se formeze, spre a colabora cu statul pen tru progresul şcoalelor. Statul w . până . . acum n’a prea fâcui apel la iniţiativa privata şi nici aceasta nu sa grăbit să-i ofere ajutor, fără a-i se solicita, dar criza financiară în care am intrai, a determinat sau mai bine zis, a silit statul să ceară ajutorul material al inijiativei private. Statul ne mai putând suporta, sarcinele ce i se incumbau până atunci, a fost silit să-şi mai restrângă activitatea sa inlervenţionistă, descărcând din greul său bagaj şi cel mai însemnat din care a descărcat, a fost cel al şcoa lelor. Sa criticat de către unii închinători al statului „providenţă", că rău a procedat statul, trecând tocmai chestiunea şcolară asupra iniţiativei particulare, aceasta fiind de o importantă capitală pentru popor. Cred, din contră, că tocmai faptul, că chestiunea şcolară e cea mai importantă, stai ui (guvernul) şi-a format convingerea, că dată fiind această însemnătate, inijiativa particulară nu va eziia a colabora cu statul, la întreţinerea şcoa lelor şi atunci s’a făcui o descentralizare, în adminisjrajia materială a şcoalelor, luându-se din atribuţiunile cassei şcoalelor şi încredin(ându-le Comifetelor şcolare, comunale şi judeţene, cari şi prin formări de fonduri^ prin iniţiativa privată, să aibă în sarcina lor, întreţinerea materială a şcoalelor şi să susţină orice activitate exIraşcolară, rodnică şi folositoare. Prin felul cum suni organizate aceste comitete, statul lasă deplină libertate, iniţiativei private, de a se forma şi întări. Prin comite tele şcolare, poporul fiind chemat să i-a parte la în grijirea materială, a şcoalei, va începe să se intereseze de şcoală şi aceasta va da naştere unei iniţiative pri vate, rodnice şi binevoitoare.

Privind acum chestiunea şcoalelor, din punctul de vedere al învăţământului şi educaţiei, vom eveâ şi aici de spus câteva cuvinte, despre rolul statului şl libertatea de iniţiativă. In chestiunea şcolară, pentru ca şcoala să cores pundă, situajiunei politice şi sociale a cetăţeanului de azi, ar trebui ca statul să lase mai multă libertate în şcoală mai putină îngrămădire, prin programele oficiale şi mai multă aten(ie mediului etnic şi social. Prin această libertate, şcoala va pregăti pe cetăţeanul de azi, aşa după cum îl cere situaţia-i socială de acum şi nu pe cel din trecut. Şcoala să fie a cetăţenilor, nu a sta tului şi să devină instituţie potrivită acestor timpuri. Odobeşti-Putna.

DIMITRIE RUSU

:■

t»

/ r

( \

v:i •

? ?ş

->r.

*t• i

':t

t1. --

■

•,

’;

\ / f