Ion DIACONU \
t
NOTE CRITICE $1 BIBLIOGRAFICE 1. IOAN CIOCÂRLAN 2. MIHAIL SADOVEANU 3. LIVIU REBREANU
Extras din revista ETHNOS ( an. I, fascicolul 1 )
5 FOCŞ^1 ^ n
1
&
i
i
••
Focşani 194 1
#3 (o
.)
'
QYt^ 1«®
■
» > î
I
r i-
ii
. I
;
I i
! 5 i
!
i
"■} -
/f % . P°CŞANI
7
y
literare: Ioan Ciocârlan, Tainele mumiilor - roman, Bucureşti, 1940. Scriitorul putnean Ioan Ciocârlan debuta propriu zis în
rtf
1906 cu cel de*al doilea volum, Traiul nostru. Celălalt volum, Pe plai, anterior cu trei ani, anunţase un cronicar destoinic al vieţii rurale, care înregistra descriptiv şi uneori chiar pictural as pectele ţărănimii putnene, în intimitatea căreia trăia şi se desvolta „învăţătorul Ion Ciocârlan". începuturile sale literare se stabilesc deci în puternicul flux semănătorist al vremii, însă isolîndu-se cu timpul într'un gen de accentuat regionalism, care fi reşte că reducea subiectul literar tot la apoteosarea ţărănimii noas tre, evocîndu-i traiul printr'un val de lirism călduţ. Literatura ace^sta era adesea prea retorică, exclusivistă; iar mijloacele de ^til apar în general comune vremii semănăloriste: simplele repro duceri descriptive, sau scenele comune de idilism rural, ca şi naraţiunile nevertebrate se perindă scrise neted, fără avalanşa metaforică a scrisului contemporan. I. C. avea totuşi un însemnat avantaj în vremea sa literară: el trăia mentalitatea clasei ţărăneşti, aşa cum observa şi G. Ibrăileanu. Adică: nu simpatisa numai, afectînd, massa ţărănimii, ci-i simţia atavic pulsul elhnic şi-i vedea experimental miseria socială. Cum pregnant spunea despre /. C. un recensent al lui Gh. Alexici, care într'o sumară schiţă de istorie literară se ocupase uşurelnic de scriitorul nostru : „...zugrăveşte în volumul său Pe plaiuri, scene din vieaţa amărită a săteanului din Romînia" (0. Preajma, despre G. Alexici, Geschichte ier rumănischen Lit-
ETHNOS 273 18
teratur; în Lupta (B.-Pesta), II, (1907), n-rul 22). Aşa se explică de ce literatura lui, direct văzută, e documentară, fără să fie — Doamne fereşte ! — un tratat de sociologie, sau un re ferat statistic. Nuanţa realistă a subiectelor sale de debutant se naşte tocmai din aderenţa scriitorului la destinul social al ţă rănimii. De aici miseria, traiul dur al ţăranilor săi care alcătue miezul inspiraţiei. Nu e la el tocmai aerul idilic, de sărbătoare, ca'n pastelurile lui Coşbuc. E mai degrabă cutremurul patetic în faţa suferinţii neizbăvite a sfintei noastre ţărănimi, ca 'n elegia lui Goga. Straiul elegiac îmbracă mai bine ispiraţia lui /. C. Dar e perfect deghisat, încît dă ilusia unui desăvîrşit vesmînt de idilă. Incit tonul idilic al literaturii sale — expresia aparţine lui E. Lovinescu (Istoria literaturii romîne contemporane, IV, 60) e aproape aparent. Iar „înflorirea dulceagă în felul lui Alecsandri“, de care-1 învinuia amfitrionul său literar N. Iorga, este iar un adevăr parţial. /. C. a rămas un meşter al schiţei. Nuvelist na fost niciodată ; iar cînd sa încercat în roman, a... navigat ilusoriu pe apele vaste şi profunde ale acestui gen bătrîn şi pri mejdios : C. rămîne inert ca un vîslaş răsleţ şi nedeprins cu orisontul vast şi adincimile abisului. Basmele spun că asemenea ne fericit naufragiază, înghiţit de albastrul lichid înşelător... Romanul lui I. C. e un făţiş naufragiu literar. Căci din cele două încercări recente (Du-te, dor, Bucureşti, 1936; Tainele munţilor, Bucu reşti, 1940) se va vedea cum acest scriitor semnificativ trebue apreţiat numai ca un iscusit meşter al schiţei romîneşti. Romanul lui I. C. este numai o aplicare onestă, un aspru exerciţiu literar. Rămîne însă din el perfecta egalitate a scriitorului cu operele lui precursoare. încolo, nici o noutate. Dela debut pînă azi I. C. a publicat şase volumaşe de nu vele şi cele două romane amintite, pe lîngă o preţioasă evocare autobiografică — un document esenţial pentru fixarea rolului său (v. Amintiri literare, în Tradiţie şi actualitate romîliterar Perseverenţa însă cu neasca, Focşani, 1936, II, 113-173).
care în patru ani a publicat trudnic două romane, dovedeşte că scriitorul a socotit romanul drept scriere de apogeu, totalisîndu-i deci întreaga sa experienţă literară. Prin urmare, nu mai încape îndoială că aici trebue aplicat un atent examen critic, nepărtini tor, pentru delimitarea în perspectiva momentului literar semă-
274 ETHN0Si i
nătorist, apoi şi'n a actualităţii. Căci mai cu samă romanul ultim ridică două probleme cardinale : 1) poate exista încă un m o d u s literar semănătorist ? II) literatura semănătoristă are o justificare europeană ? Celelalte discuţii (ca, de pildă: problema graiului literar la /. C., a artei scrisului în genere şi la d-sa) vor apărea în limita analisei ce ne-am propus. Pasiunea adevărului va fi norma scrisului nostru. Căci măr turisim făţiş că avem privilegiul să ne bucurăm de prietenia lui /. C. — suflet de croială superioară, isolat, purtînd cu sine în vieaţa sa întreagă stigmatul nefericirii celui neînţeles de omenirea mediocră. Cealaltă suferinţă — a durerii fisice — a suportat-o stoic. Prietenii săi cei puţini l-au căutat aşa: respectindu-1 ca pe-un om venerabil al locurilor acestora pe care nu le-a părăsit ca atiţia transfugi ai spiritului, ci le*a slujit cu fapte, cu norma sa de vieaţă şi cu scrisul său. Deci venerabilul nostru colabora tor (in destule fapte culturale) ne va înţelege lesne că refusul adevărului e negaţia existenţii spirituale. Ne vom opri la ultima sa tipăritură, Tainele munţilor. Din lectura primelor pagini capeţi impresia unei oboseli anticipate. Stilul, de-o primitivitate nedeszisă, nu te obligă adesea ; acţiunea, de-un simplism desăvîrşit, nu te ademeneşte. După cum se va vedea, forma puţin cursivă dă mult de lucru cetitorului. Şi din acestea la un loc pleacă încetineala lecturii care trebue făcută în etape, cu prevedere. Căci romanul e un conglomerat uriaş pe care trebue să-l despici infinitesimal, ca să ai surprisa citorva pietre preţioase. In sine, evenimentele sînt răsleţe, citeva, şi foarte reduse ca funcţie epică. Fiindcă orice s'ar spune: materialul unui roman trebue să sprijine in rindul întîi complexul epic — adică grămada de evenimente corelate care ciocnind inevitabil lumea persona giilor, să deslânţue furtuna pasiunilor, jocul voinţei, atitudinile raţiunii. Din această încleştare unanimă pleacă acţiunea — curge rea fragmentului de vieaţă dinamică în direcţia unui desnodămînt. Care este — faţă de acestea spuse — posiţia romanului in causă? Nu există acţiune în cele 413 pagini ale aşa zisu lui „roman1*. Iată la ce se reduce totul: In regiunea Vrancei stau în fruntea celor şapte sate legen dare numai trei: Geamăna, Răşchila şi Bădila (toponimia este
FJHNOS275
I
k
foarte adesea travestită). Peste ele —întrucît cadrul romanului e transpus în lumea vrânceană archaică — stăpîneşte Soare I. Soare, vornicul din Geamăna, tatăl unei copile năzdrăvane — Sorina (p. 138) — care pare o copie inconsistentă (dacă nu va fi un simplu reflex literar inconştient) după Fulga — alt tip de femee primitivă din poemul lui Alecsandri, Dan Căpitan de plai. Vărul vornicului Soare e Adam Berdei din Răşchila, care are un fecior — pe slăbuţul Mărinaş — pripăşit la învăţătură de popie. Prin calculele părinţilor, copiii se vor căsători, tînărul seminarist urmînd să se întoarcă la destinul brazdei, însă supus unei soţii prea voluntare şi atot stăpînitoare (el e eroul, şi rămîne mereu în minorat). Ba ceva mai mult: robi aceluiaş destin vor fi feciorul popii din satul Baciu, doctorul Stan Murăraşu şi inginerul Nicoară, prietenul acestuia. Cu toţii se vor sacrifica pentru reîn vierea unei lumi devastate de evrei, ca şi de alţi cotropitori ai pădurilor seculare (p. 172) — şi pe deasupra sărăcită şi suferindă (p. 155, 356-7). Reforma aceasta socială va începe cu o înfăptu ire : deprinderea sătenilor, să lepede dejecţiunile într'un loc ştiut... (p. 359-60, 362, 370), aşa cum Faust înţelesese — după ce suise scara erorilor lumeşti — să se sacrifice binelui colectiv zăgăzuind talazurile mării cotropitoare... Paralelismul de sigur că e disproporţional. Se lasă insă suggerat imediat. Dar solidaritatea celor trei reformatori nu e posibilă decit prin căsătorii stîngaci preparate: în ziua Sf. Ilie a unui an oarecare... se petrec trei logodne in casa vornicului Soare. Incit paginele ultime dau impresia unei apoteose obosite a vieţii ţăra nului îndestulat, petrificat în resturile unei vieţi încă primitive, etic, fatalist şi puternic idealisat după canonul întregii inspiraţii semănătoriste. Vra să zică: interesul epic e stingher. Romanul în intenţia autorului său ar fi urmat să apară ca o epopee a ţărănimii vrăncene — evident că nu în proporţia uriaşei realisări Ţăranii, a lui Ladislas Reymont, care condensează în citeva mii de pagini în tregul suflet rural polonez. La noi pentru această vastă sintesă
de psichologie colectivă abia talente ca Liviu Rebreanu şi Cesar Petrescu vor fi predestinate. Dar nu e aşa cu romanul lui /. C.: scrierea aceasta are în sine citeva defecte îngrijorătoare de composiţie. Trebue discu tate, fiind revelatorii.
276 ETHNOS
Mai întîi: în roman e o inconsistenţă psichologică gene rală: personagiile sînt fantomatice, zugrăvite verbal, fără să se desprindă ele înşile din conflictul psichologic propriu. Nu se allă acolo o singură fiinţă vie ; toate sînt aparente, ilusorii. In al doi lea rînd, sărăcia de evenimente nu poate pregăti acţiunea, răminînd ca toate paginile să cuprindă o diversitate uimitoare de preparate literare: portrete, descrieri, crîmpee narative difuse, accente de satiră. Acest malerial rămîne pe de-a-întregul dispa rat. N'a putut fi convertit înlr'o povestire bogată, unde pletora de personagii să trăiască in mişcare către o finalitate epică. La această vină esenţială se adaogă altele : localisarea ro manului e nesigură, căci toponimia şi onomastica regională sînt deformate, complet falsificate — satele se chiamă : Vaduri, Ba tiu, Loghina, Strătina, Novaci (p. 5, 25, 35. 43, 45, 65, 151, 169, 221, 223, 246-7, etc.) şi nu: Vidra, Bîrseşti, etc. Procedeul e desavantajos chiar pentru cerinţele artei literare. In caşul nostru: avem în roman presentarea unei regiuni romineşti autentice, adăpost ethnografic fruntaş, leagănul Mioriţei — cum se ştie. Renumele legendarei regiuni e familiar chiar manualelor de curs primar de multă vreme. Un coleg şi prieten ardelean îmi spunea cu duioşie de cită fervoare ii era învăluit sufletul copilăriei lui cînd auzia şi celia prin cărţi — in Ardealul robiei ungureşti — despre poetica istorisire cu Ştefan-cel-Mare şi baba Vrăncioaia. De ce atunci exilul toponimiei dintr'un subiect literar oarecare ? Vina aceasta o are şi Liviu Rebreanu care mărlurisia de curînd fără înconjur că în adevăratul său roman Ion a modificat radical toponimicele: Prislop, Năsăud, Trădăm (v. Mărturisiri, în Rev. Fundaţiilor Regale, VII (1940), n-rul 11, p. 253). In asemenea preocupări literare, regiunile istorice caracteristice nu trebue mutilate: să li se păstreze cadrul lor geografic şi elhnografic. Arta poate transfigura chiar respectînd limitele acestea care nu prejudiciază frumosului. Rigoarea documentară archeologică a lui Flaubert n'a fost pentru nimeni o vină categorică. Există un pitoresc toponimic chiar în ce a creeat imaginaţia po pulară. El e aşa de expresiv, incit refacerile scriitoriceşti sînt de
bile şi supărătoare. In acţiunea romanului apar elemente flotante. Aşa, de pildă, procedeul semănătorist (abusiv la Mihail Lungeanu) de - a ETHNOS 277
incorpora naraţiune! frînturi de poesie populară, nu lipseşte in scrierea lui I. C. (p. 162, 163, 340-341). Iar poesia ocasională a d-sale nu apare organică şi necesară (p. 117, 301). De asemenea elementele folklorice (p. 40, 270, 272), ca şi legendele disparate (p. 275) nu par să fie suficient incorporate In evoluţia acţiunei. Iar unele dale ethnografice, cum e jurămîntul „cu brazda 'n cap" (p. 12, 407), sau păstoritul (p. 262, 285) sînt deformate, Incit îşi pierd absolut orice rol documentar — pentru că în realitatea lor cuprind o inefabilă aureolă poetică, uşor de prelucrat prin arta literară. In cîteva locuri scrierea e parcă un amvon, ori tribună re voluţionară. Personagiile în atonia lor psichologică sînt şi ecouri stinghere de crez social al scriitorului care face fără înconjur apologia satului (p. 307), ori aruncă anatemă contra oraşului şi-a modei lui (p. 10, 55, 59, 64, 289, 307), pentru că ucid graiul şi înlătură portul autentic (p. 60). Se face pînă şi propagandă eugenică (p. 326). Intr'un loc parcă luăm în mină vestita predică de pedagogie a lui Pestalozzi, Leonard şi Gertruda. Oroarea de tîrg şi pasiunea pentru rusticitate sînt în atîtea locuri cheea de boltă a pretinsului roman, unde în mod contradictoriu lingă tendinţa etică se întilneşte teoria nuelei-pedagog (p. 60-1) — căci se vorbeşte accentuat undeva (p. 62) despre „dulceaţa nuelei“ în problema educaţiei... Iar lipul de femee în predilecţia scriito
rului e ţăranca robustă ca Sorina, sau ca soacra sa Radiţa din satul Răşchila, aruncate obositor la orice ocasie în ochii cetito rului. /. C. plăsmueşte pentru preamărirea femeilor acestea — pro totipuri de simplitate — o legendă a ghionoaei, care cînd iese din limitele metaforice, cade în şarjă artificială (p. 287-297). In pre lungirea acestui abus aflăm şi citeva elemente de pastorală sarbădă; desigur tot indiferente naraţiunilor disparate (p. 128). Golurile epice sînt posibile din pricina putinţei minore de a fabula. înţelegem prin asta darul scriitorului care ridică ficţi unea literară la mare putere de adevăr. Orice subiect literar are dublu aspect: fiind luat din concretul real, ori îşi păstrează ca atare întregul contur viu, înfăţişîndu-se aşa dar în operă ca un reportaj obicinuit de fapte diverse; ori e transfigurat — adică e desbrăcat de anumite elemente comune, prea legate de actuali tate, de faptul imediat. Arta în general e realitate, însă transfi-
278 ETHN0S
gurată. Artistul represintă, nu prcsintă iucrul concret. Această representare e însă mai mult de ordin imaginativ, nu e 0 desprindere fotografică din realitatea comună. Sînt artişti, de pildă, care au representat obiectele imaginîndu-le, fără să le fi văzut vreodată. Astfel Schiller a cîntat magistral marea nevăzută de el; iar V. Hugo a evocat orientul în acelaş fel. Sînt alţi ar tişti, din contra, sclavii detaliului concret: americanul Ernst Hemingway şi-a sacrificat mai mulţi ani din vieaţă cu studiul curselor de tauri — trudă ilusorie, fiindcă asemenea literatură e de-un efect estetic redus. Această transfigurare a materialului scos din realul autentic depinde numai de energia de metaforisare. Metafora ar avea ro lul după unii de a mijloci evadarea omului din realul positiv în lumea imaginaţiei (v. H. P o n g s , L’image poetique et Vinconscient, în H. D e 1 a c r o i x, Psychologie du langage, Paris, 1933, 122-3. — Şcoala freudistă socotind opera ca o „proecţie** a subconştientului refulat, a uşurat, să recunoaştem, definiţia aceasta). Alţii, în frunte cu Heinz Werner, susţin că opera literară fiind în mod sigur ficţiune conştientă, originea metaforei ar sta în tendinţa de a evita concretul temut — ar fi deci min ciună utilă, înşelăciune voită (v. Die Ursprunge der Metapher, 1919, şi recenta Die Ursprunge der Lyrik, Leipzig, 1924). Pentru noi rămîne un fapt sigur: metafora e un instrument — mijlocul de a potenţialisa realitatea, de a-i da un rol simbolic, purificînd-o de învelişul concret. Realitatea prin in strumentul metaforic e suggerată şi proectală pe un plan ideal. Nu ni se impune prin constringere. In adevăr, realitatea s i 1 e ş t e pe om s'o cunoască; prin metaforisare însă încîntă şi ademeneşte. Se produce acum un act de simpatie. Substanţialisarea aceasta e’un proces pur estetic. Şi nu stă în legătură atîta cu spiritul de observaţie, cît cu rara putere de a imagina eveni mentele, de-a îndepărta concretul şi a sublilisa ceea ce dacă ar rămînea prea concret, ar cădea în copie (noi admitem în acest proces complex şi-un transfer colectiv hereditar). Sclavii simţurilor n'au fost niciodată literaţi representaiivi. La ei straiul sensaţional se poate converti parţial in elemente de representare. De a-
ceea descrierea în literatura lor apare stîngace, rudimentară, iar elementul epic se presintă schematisat pînă la mutilare.
ETHNOS 279
în acest cas se află I. C. Natura în romanul său este pt*eâ reală. Şi totuşi, tabloul e simplificat, redus la o însemnaredouă (p. 27, 70, 221, 236, 245, 246, 262, 268, 299, 334, 365, 396, 407, 412). Nu se află acel suflu liric vast, ca la Mihail Sadoveanu (care de altfel e present aici, chiar prin împrumuturi de vocabular şi de expresii aidoma : „întinsă masă ca aceea” — p. 78, 393-394) ; nu e nici simplitatea picturală din scrisul lui Liviu Rebreanu. Descrierile sale de sate (p. 151), de văi şi munţi (p. 43, 151, 224, 391-3) sînt peste tot uniforme, sumare şi decolorate. Apar realisate cam prin acelaş bagaj verbal. Uneori se face doar apologia naturii care nu se vede decît prin vorbe, fără nici o urmă de energie descriptivă. Rar se află cîte-un tablou suggestiv de natură (p. 81, 97), ori o descriere — suprapusă povestirii — in care elementul imaginativ să predomine nestingherit (v. surparea satului Prisaca — p. 173-5). Afundarea în real obligă pe scriitor să enumere stîngaci plante (p. 255), animale, scule de pescuit şi de vînat (p. 204, 391-3). Pe de altă parte artificializează făţiş cele cîteva conturări epice (v. nenaturala luptă a Sorinei cu vulturii, ascunzişul secret la „Piscul zînelor", legenda „Piscului zînelor", falsul episod al răpirii zînelor — p. 212, 224, 235, 273-5). Alte încercări de des criere (cum ar fi aceea a jocului „mărunţica" — p. 340) sînt în acelaş fel: sleite mai cu samă prin stilul de o uimitoare identi tate dela prima la ultima pagină a cărţii. Problema stilului trebue analizată în caşul lui I. C. cu multă atenţie. Să stabilim cîteva distincţii preliminare : Stilul e in primul rind un mod particular de expresie lingvistică. Eseistul W. W e i d 1 <5 (Les abeilles d'Aristee, Paris, 1936, 153, 154) însemna cu sorţi de dreptate că stilul e o predestinare colectivă, avînd chiar rădăcini religioase şi naţionale. Oricît sar defini stilul aşa, sau ar fi socotit ca sigiliul personal al scriitorului de-a-lungul creaţiei sale (rămînem mereu între mar ginile artei literare), pentru noi se defineşte ca un conţinut ling
vistic prin excelenţă. Să precisăm : In evoluţia oricărei literaturi creaţia e în două feluri: lingvistică şi poetică. In primul stadiu, scriitorii merg pe urma instinctului limbii naţionale, sîrguindu-se să construiască un idiom poetic, plastic. Prosa lor are acum nesiguranţe, 280 ETHN0S
âăpecte aspre ; formele lexicale nu sînt mobile, n'au în eie setisuri multiple cu conţinut metaforic. Astfel prosa lui Montaigne, a lui Luther, a Bibliei engleze din 1611, la noi literatura Diaco nului Coresi — sînt în acest stadiu fatal. Urmează perioada creaţiei poetice, cînd se fixează un gen de grai plastic, care e un instrument pictural — cum spunea Herder, contrazis de Lessing, dar aprobat azi întru totul de autorul citat Heinz Werner. De pildă, la noi epoca aceasta începe în 1673, cu cele 8634 de versuri ale psaltirii dela Uniev, tradusă de Dosoftei; iar la francesi — tot aşa — cu traducerea aceleeaşi psaltiri de către Clement Marot. Graiul se subtilizează acum : cuvintele sînt mo bile, pline de sensuri nouă, rupînd învelişul concret care exprima mai înainte detalii curat materiale. Limba ajunge aşa la maximum de putere picturală (la noi termenul acesta este Eminescu), pen tru ca pe nesimţite să cadă în usură, să se mecanizeze, dînd ex presia rară, sentenţioasă, artificială. Limba îşitrăeşle acum apusul: în arta scrisului forma este cerebrală, compli cată, invadată de puzderia neologismelor; nu are ingenuitatea graiului popular de unde pleacă iniţial orice idiom literar. Dacă nu se ivesc acum talente reacţionare care să actualizeze din isto ria limbii autenticul popular, se înţelege că limba rămîne un amestec babilonic de neologisme şi de elemente lexicale obosite: destrămarea ei e fatală. Prin crisa aceasta trece azi limba gazetăriei romîneşti care-şi face din neologism un cult (v. Sextil Puşcariu, Limba romină, Bucureşti, 1940, I, 387392 ; Leca M o r a r i u , Maiorescu şi neologismul în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuţi, 1937, 496-515; Iorgu Iordan, Sufixele romîneşti de origine recentă-neologisme, în Buletinul Institut, de filologie rom. Al. Philippide, VI (1939), 1-59; cf. 42, 57). Deci graiul determină originalitatea stilului şi in al doilea rind vine t e c h n i c a literară propriu-zisă. Valoarea scriitorilor trebue înţeleasă ca atare înlîi după eficacitatea limbii naţio nale ce există în opera lor. Reflexul neologismelor e pentru unii o pedeapsă capitală, care le anulează orice virtualitate sti listică. Accentul creaţiei cade aşa dar grav pe limbă. Ce-i atunci limba privită din punct de vedere ştiinţific ? Psichologii (v. mai ales H. Delacroix, Le langage et la penseet Paris, 1930, 65, 68, 92) şi filologii (cf. J. Vendryes, Le ETHNOS 281
socotesc limiangage, Paris, 1921, 8, 13, 17, 20, 403, 414) bajul ca o „instituţie" urmînd istoria colectivităţii ce-1 vorbeşte. E în acelaş timp fapt psichologic şi fapt social. Adică : îşi trage origina din conştiinţa individuală, însă societatea îl condiţionează, impunîndu-1 coercitiv chiar unui grup uman oarecare, şi mai cu samă individului. In sine — e o modalitate, un, procedeu, un instrument figurativ de represenlare ; cu un cuvînt global: este expresie. Fiecare limbă conţine un vocabular (psichologii îl apreţiază ca fiind un joc de idei verbale) şi categoriile gramati cale : joc de raporturi logice intre idei. Cu cît o limbă e mai primitivă, cu atît are un vocabular concret pentru redarea nuanţelor şi detaliilor materiale, necesare mentalităţii mistice şi subiective a grupului social. Din contra, limbile evoluate au categorii abstracte, prin care să se poată reliefa exprimarea ra porturilor logice. Se face deci o distincţie tranşantă pe de o parte între „limbile de civilisaţie" şi „limba concretă — mis tică — „limba primitivă" a popoarelor în stare embrionară (v. Vendryes, /. c., 419, 420); de alta, între „limba ordina ră" — „le parler commun et statistique" (cum spune P. V a 1 e r y — cf. M. S. G i 11 e t, P. Valery et la metaphysique, Paris, 1935, 12, 13) şi limba statică, codificată în parte
de academii în dicţionare şi prelucrată de scriitori. Aceasta e limba imprimată, ori cum a botezat-o un specialist german: „limba cernelii" (v. Leca M o r a r i u , Graiul viu — corectiv stilistic — v. supra, p. 183), adesea într'un divorţ deplin cu cea populară. Unii scriitori uită că sînt obligaţi să întrebuinţeze graiul tradiţional, dar cu o condiţie neaparată: să-l acomodeze, creindu-i noi posibilităţi de expresie. Scriitorul representaliv, e pînă la un punct mandatarul specificului ethnic respectiv, nu nu mai oglinda personalităţii lui artistice: trebue să prefacă graiul popular, incit autenticitatea să nu-i fie robită calapoadelor stre ine. Filologul Weisberger stabilia chiar o legătură fatală intre ti pul mental al unei naţiuni şi limba sa. In adevăr, graiul fiind un habitat spiritual al poporului viu, coloratura sa proprie nu trebue alterată. Cu ajutorul lui scriiiorii naţiunilor vor reda în literatură reflexurile ethnicc care în mod sigur vor precum păni oricînd literatura cosmopolită a acelui nestăvilit „progres al europeanismului literar" ce-1 întrevedea profetic prin 1895 dog-
282 ETHNOS
maticul Brunetiere (Etudes critiqaes sur Vhist. de la litt. franţ., Paris, 1922, VI, 293-4, 298). Care e posiţia lui I. C. în această problemă ? Nu se poate nega scriitorului acesta purismul popular ex cesiv. Neologismul n'a fost totuşi ocolit — şi se cunoaşte in tot romanul truda : „uniform, variat, spiona, echipaţi, coloană, plan, ordin, formă, publică, etc., etc. — p. 28, 29, 76, 87, 159, 207, 303, 309, 319, 322, 325, 330, 333, 345,376). In general, limba are şi aici simplitatea din începuturile sale literare. Dar parcă no ţiunile prea au sensul material (exemplu: „glas muet în miere" — p. 232), fiind lipsite de melodia verbală proprie marilor sti lişti, prin care se suggerează imediat lectorului emoţia frumosului. Pe lîngă rarile violentări de limbă („cit va fi mai fost rămas" — p. 115), se observă în toată cartea — cum s'a mai spus — pasi unea de a copia graiul popular. Insă adesea e scos din energia lui primitivă, ţărănească, şi-i fortat, ajungind preţios şi su părător (exemple : „cu pinea... in drum spre gură" — p. 84; ,,a face glume cu zăbavă prea mare" — p. 88; „a coborî... în bătae de goană" — p. 136; „adăuga in [şi] grai" — p. 347, 364). Expresiile acestea prelucrate, ocolind naturaleta graiului popu lar, abundă în tcală cartea : „veşti cu temei de adevăr — p. 38; a prinde... in auz ves tea — p. 27, 94, 160, 233, 234, 291, 314 ; adause graiu şi pentru fată. — p. 150, 374; hai de mi-i găsi, hai şi-om porni la drum. — p. 206, 247 ; cu temei de sprijin sub pi cioare — p. 188 ; tropot răsunător de mers — p. 265 ; a... în ceput scîncet de rugă — p. 248; s'a repezit in cădere de luptă — p. 208; făcea zăbavă scurtă de popas — p. 135; dă zăbavă de drum cu primejdii — p. 217; joc mai furtunatec în amestec de strigături — p. 55; semn de zabavă cu sfat mai pe ’ndelungul — p. 46; adause cu mustrare în grai îndulcit — p. 51; amestec la o laltă cu rîs de voe bună — sau: cu îndemn spre voie bună — p. 68,92, 130, 193, 228; a început scoborîş în salturi... — p. 258; a prins fir de doină,... de cintec, inodă fir de poveste" — p. 301, 306, 146.
Scriitorul are apoi predilecţie pentru perifrasă. Iată atitea exemple:
ETHN0S 283
mus
,,ai apucat cale de ’ncunjur ( = ai ocolit) — p. 105; paserile făceau mereu scoborîş ( = scoborau mereu) — p. 185, 257 ; să faci paşi (~să păşeşti) — p. 200 ; făcînd cale de întoar cere (= întorcîndu-se) — p. 209; dădu îndemn" (= îndemnă) — p. 374, etc., etc. Sînt anume expresii care se succed stereotipic dela pagină la pagină: f,a prinde [primi] fir de vorbă — p. 8, 18, 26, 77, 85, 122, 129, 141, 157, 171, 175, 229, 252, 332, 359; ...fir de po veste — p. 176, 177, 222, 245, 271, 273, 287; alega ...fire de dragoste — p. 363 ; cuvint cu temei [veşti] de adevăr — p. 19, 44, 169, 177 ; vorbă cu temei, pricini de temei'* — p. 184, 343 ; pe lingă stereotipia lexicală: verbul purcese e parcă obsesie: p. 10, 156, 211, 242, 246, 256, 277, 296, 354, 381 ; apoi aşişderi: p, 21, 167, 234, 320, 333, 384. întrebuinţarea formei perifrastice pentru perfectul compus c nenaturală şi streină adesea modelului său popular frecvent: „ai fost aflat, a fost rămas, am fost ascultat, a fost scăpat", etc. — p. 227, 229, 234, 235, 266, 275, 331. Iată şi alte abusuri de limbă: 1. noţiuni scoase din sensul lor intim. Aşa se intimplă cu ad. proaspăt: „proaspete întîmplâri — p. 131; proaspătul duşman — p. 209; stăpînul... proaspăt — p. 238; veţi dura altele din proaspăt — p. 282; păcate, proaspete — p. 309; băutura cea proaspătă — p. 328 ; mîngiiase... din proaspăt — p. 371; lipind din proaspăt — p. 344, 381 ; mirese proaspete“ — p. 385; 2. provincialisme isolate: Mud lişteav'* — p. 390; 3. noţiuni întrebuinţate impropriu: „vînătoare" de.. păsirăvi — p. 358; „bot" de... copil—358 (cf. „bot de deal" — Sadoveanu, Vechime, 157); 4. forme artificiale de sing. şi pl.: obrazi — p. 193; ghionoii, soţii lor.—p. 290; „cărădaşc“ şi „cărădaştii“— p. 30, 31; 5. cacofonii nenumărate — p. 27, 189, 208, 218, 227, 233, 312, 370, 393, 410, etc.;
284ETHNOS
• t •
6. stîngace încercări de diâlectism şi petece de grai popular imprecis: „chica" — p. 144; „chipăe" — p. 318; de-ar sta să chiară... — p. 372 ; cf. p. 10, 369, 337 ; 7. lipsă supărătoare de acord : „lîrgurile cari strica, m'a is pitit umbra şi covorul..., ochiu şi picior de om nu poate s’ajungă..., s’a dus belşugul şi binele, cum le spune moşul şi Sorina, de se poate căţăra... doi voinici...", etc , etc. — p. 73, 81, 116, 158, 192, 195, 254, 261, 279, 310, 371, 372, 378. Regreţi că din primul rînd al cărţii te întîmpină un desacord cit un haos : „Neamul... Soreştilor... au condus...“ — p. 5. * Formele lexicale proprii au mai întotdeauna plasticitate ver bală, ele ţinîndu-se îndeobşte pe lîngă expresivul grai popular: „goluri inerbate, golăşi, gurgui, face părtăşie, viitori, spiniş, jarul, volburiş de ape, puzderiş de stele, stîncăriş, plutăşie, sprinteni, undiţaş" — p. 31, 42, 51, 78, 102, 107, 166, 171, 222, 248, 386, 387, 392, 389. Pe această lăture l. C. trebue menţionat fără înconjur. Dar totuşi seria erorilor continuă: sînt neglijate într’un chip nepermis ortografia şi punctuaţia. Nu se află în toată cartea mă car intenţia pentru această nevoie exterioară a stilului îngrijit. Iată citeva dovezi: 1. vocative şi dialoguri neortografiate - p. 11, 33, 47, 50, 51, 78, etc. ; 2 totala lipsă de unificare lexicală: eşi / ieşi — p. 32, 37, 49, 119; aici / aci - p 141, 148, 159, 199,214, 230,251; 3. licenţe nepermise în privinţa atît de simplei ortografii romineşti: l’am — p. 6; la — p 7, 148, 200; putea-o hotăra — p. 10; s-au, prinsa-i — p. 22; Toi — p. 32; lauzi ( = I-auzi) — p. 45; ce’l — p, 55; las’o — p. 338, etc., etc., etc. Multe din aceste erori, supărătoare la un scriitor clasic ca /. C., bănuim că sint din pricina unei relative supravegheri tipografice. Căci altfel cum sar explica asemenea enorme greşeli disparate: „sar bute (= bate) — p. 41; maşchiu ( = muşchiu) — p. 110; căpoaica / copoaica / căpaică — p. 143, 145; sanfipt — p. 161 ; ciocînind — p. 167;
ETHN05 285
m
i
aujngeau — p. 174, 181; hârcile ( = hîrcile) p. 179; fică si — p. 189; calea feti — p . 200 ; dicatele (= diatele) — p. 224 ; omeagul (= omagul) — p. 255 ; l-au / l'au (în aceeaşi pagină) — p. 272; ostii (=ostrii) —p. 282; zii ( = zi-i) — p. 289 ; Dute ( = Du-te) — p. 303 ; juntiţă (= jintiţă) — p. 311 ?? Pină şi numele proprii trec prin metamorfosa aceasta bar bară : Muraraşu, Morăraşu, Murăraş, Murăraşul — p. 37, 308, 328, 357, 382. Totuşi uneori ai surprisa liniştitoare: afli creaţia vie de limbă şi de imagine. Citeva exemple : „sprînciana slîncilor" (La Sadoveanu; „sprinceană de luncă" — v. voi. Vechime, 157), „ghemul aducerii aminte", „bătrînică smochinită" — p. 167, 286, 322. Iată şi-o superbă imagine răsleaţă : „...se ridica din faţa pămintului stîncăriş sur, ce părea o turmă de oi uriaşe, răzleţite printre brazi". — p. 77. Este aici poate reminiscenţa tinereţii sale literare, cînd su biectul sta circumscris şi tratat limpede, fără netezirea forţată a stilului. Asemenea realisări formale resfirate, adaose unor descrieri depline (cum e aceea a iniseriei din satul Prisaca — p. 356), apoi cîtorva portrete isbutite de animale, de gîze (p. 29-31, 85, 289) şi acelor pagini viguroase în care elementul macabru e stăpinit magistral ca în literatura lui Edgar Poe (p. 177-182) — obligă pe celi!or să reţină cartea pentru sine. Nu se cuvine să fie pusă la index. Cîteva pagini cu interes — de sigur antologice — justifică măcar încrestarea cărţii în cursul epocii literare contem porane. Viitorul e liber să deschidă perspectiva. In definitiv perfecţiunea actului literar rămîne pentru orice literatură un desiderat pios. Capodoperile fruntaşe ele înşile au nevăzute abateri dela realisarea supremă. Fiindcă sînt răsfrînte în lumea lor ideală tot de sărmanul suflet omenesc, pe care-1 ademeneşte desăvîrşirea, dar îl umbreşte ţarina »•« Aşa dar, reţinem că volumul Tainele munţilor apare doar ca o serie de schiţe disparate, la un loc cu atîta material heterogen — discutat, La mişcarea actuală a romanului romînesc nu
286ETHNOS
contribue cu nimic. Autorui său rămîne insă clasicul scriitor „Ion Ciocârlan", pentru care poemul în prosă — ca: Bradul, Firea, In zori, Bătrîneţe, In zăpadă — şi-apoi schiţa au fost piatra de încercare. Schiţele sale care încă par că au „ceva albastru convenţional, cules de prin satele putnene" (v. Iorga, Istoria licuprind teraturii rom. contemp., Bucureşti, 1934, II,. 120) totuşi mai mult realism ţărănesc decît se află la alţi semănătorişti încă toleraţi de ierarhiile literare- dela noi. Scriitorul debutant acum 38 de ani sub romantica deghisare a pseudonimului cu nu me de femee — iscălise „Marioaia Florian" — pare să fie pără sit de gustul contemporan, deşi manualele şcolare îi arată chipul şi-i reproduc literatura. Intr’atîta este evitat acest nedreptăţit, in cit ultimele schiţe de istorie literară romîneâscă pentru streini nu-1 pomenesc nici ca pe-un simplu nume. Nedreptate uimi toare : unde poate fi citat D. C. Moruzzi, ca şi prietenul lui Ioan (P. V. H a n e ş, Histoire de la lilt. rouCiocârlan — I. Adam ori C. Sandu-Aldea, ba şi F. mâine, Paris, 1934, 241, 242), Aderca... (B. Munteano, Panorama de la lilt. roum. C. ar trebui contemporaine, Paris, 1938, 120, 162, 203, 225), să fie present. Aşa dar, din 1907, dela schiţa lui G. Alexici (Geschichte der rumănischen Litteratur) streinii nu mai ştiu nimic despre romîneasca sa literatură.
Dacă socotim acest ultim roman semănătorist ca un simplu exerciţiu literar, atunci e imperioasă încadrarea genului acesta în tendinţa literaturii generale: nu e cumva inactual ? Pentru lim pezirea chestiunii va folosi retrospecţiunea spre originele acestui fel de operă inspirată din vieaţa rusticităţii europene. De obicei asemenea gen de literatură se pune la noi în le gătură cu semănătorismul. Căci aşa s'a numit în chip unanim acest curent literar. De fapt numirea lui adevărată trebuia să fie: curentul p o p u 1 a r i s t, fiindcă literatura corespunzătoare privia exclusiv mediul rural. Istoria curentului e o lungă dibuire — adesea plină de convulsiuni — în tot veacul al XlX-lea, Căci simpatia pentru ţărani şi pasiunea de manifestările lor folklorice au fost prea mult a-
ETHNOS 287
meliorism şi interes social. Decadcntui veac al XVlII-iea, obosit de vieaţa curteană galantă şi artificială a pastoralelor, descoperi totuşi ţăranul european prin apelul lui Rousseau către întoar cerea la natură. Dela el porni Herder care fu ajutat de Goelhe să afle armonia poetică a cîntecului popular. Şi fatal ochii lumii vechi se îndreptară spre simplitatea omului naturii — ţă ranul. Folkloriştii deci — şi mai toţi fură atunci romanticii — au întilnit prin mijlocirea cîntecului popular o vieaţă archaică, origi nală, ferită din calea mersului firav al civilisaţiei oraşelor care şterg diferenţele naţionale şi pitorescul regional. Ea avea adinei rădăcini religioase, o tradiţie continuă, o cultură materială pro prie, jocuri şi costume pitoreşti — într'un cuvînt : noutate so cială, aproape o minune paradisiacă pentru mulţi. Dar de aici literatura putea culege subiecte nouă, cu totul altele decît pompoasele idile pastorale şi geometricele tragedii ale clasicismului decadent. Totuşi subiectele rurale pătrund cu greu. Un cercetător profund al romanului frances din veacul al XlX-lea evită neglijent să menţioneze chiar încercările disparate (A. le Breton, Le roman franţais au XIXe siecle, 6-me ed., 69). Acel „roman popular1* al lui Pigault-Lebrun şi Du-
cray Duminil sînt nişte artificii scriitoriceşti cerute de ecourile stinse ale revoluţiei francese. Dovada: subiectele toate sînt de decor, potrivite apologiei revoluţionare, ca de pildă piesa Cidul, contrafăcută burlesc, încit Don Fernand se preschimbă într'un general republican în slujba Spaniei... Prin urmare, nici urmă de subiecte rurale ! Iar după 1850 romanul - ciclu, în felul lui Balzac şi Zola, e tot atit de strein ecourilor rustice: la Balzac iată-1 un gen de anotomie: tipurile sale sînt îmbîcsite de realitate şi le afli copiate după actele de stare civilă ale burghesiei timpului său, iar la Zola apare acea epopee neagră a industrialismului in auroră şi suculenta paradă a instinctelor primare; romanele lui Hugo sînt simboluri epice şi uriaşe tribune oratorice; Flaubert e un meşteşugar rece al scrisului savant, inventînd arta impasi bilă în care urmărea ideea năseîndu-se din forma literară per fectă ; Maupassant e un schisoid, iar fraţii Goncourt — epigonii naturalismului lubric. Singur Daudet — meridionalul — are arta luminoasă, ocolind grosolănia biologiei, iubind deopotrivă natura obicinuită şi frumosul literar, avînd stilul graţios şi liniştitor
288 ETHNOS
6a o colină in azur. Este o excepţie prea isolată. Dar cliiar cil acele „Scrisori din moara mea" nici Daudet nu se apropie instin ctiv de tesaurul vieţii populare. II ocoleşte din plin. Aurora ruralismului literar este totuşi în Franţa: George Sand, suflet răscolit de neliniştea tragică a romanticilor, fu inlii pasionată pentru ţăranii neamului său (Chateaubriand şi Gerard de Nerval au contemplat mai mult pitorescul provinciei). Trăise ereditar peisajul rustic frances — copilărise în frumosul ţinut Berry — cunoscind şi musica populară : „clasica şi solemna can tilenă a plugarilor", aşa precum zicea (cf. J. Tiersot, La chanson populaire et les âcriuains romantiques, Paris, 1931, Versul popular o ademenise prin întîia încercare 139-254). de culegere folklorică generală a Franţei, aceea făcută de Champfleury-Wekerlin (Les chansons populaires desprovinces de France, 1860), iar prietenia cu marea cîntăreaţă Viardot şi drumul cu Chopin în Majorca ii prilejuiră în bună parte acel „roman paysan" în serie („Jeanne“, „Meunier d’Angibault", „La mare au diable", „Les noces de campagne"), cam pe nedrept neglijat astăzi. Aici se preamăreşte fru mosul vieţii rustice (deseori printr'o idilică transfigurare), se tran scriu originalele dansuri francese, sint zugrăvite calmele peisaje provinciale aproape în chip pictural şi apar ţăranii in vieaţa lor intimă şi specifică. Afli totdeodată un amestec preţios de infor maţii ethnografice, folklorice şi musicografice. De aceea operele toate păcăluesc poate prin sila documentară şi lipsa unei visiuni
epice (cf. G. P e 11 i s s i e r , Le mouvement lilt. au XIX-- siecle, Paris, 1921, 244). La această reliefare a caracteristicului popular contribue şi musicanţii veacului trecut, inspirindu-se din izvoare populare directe: in 1889 cel mai competent studiu asupra chestiunei afla pe B i z e t (opera: „rArlesienne"), M a s s e n e t („Marie-Madeleine“), S a i n t - S a e n s („Hsnry VI(I“f „Suite algerienne", „Rap sodie sur des cantiques bretons", „Rapsodie d’Auvergne1*), Ed. L a 1 o („Le Roi d'Ys", „Symphonie espagnole'1, „Rapsodie norwegienne") şi Vincent d ' I n d y ( „Symphonie sur un theme montagnard“) pătrunşi de ecourile cintecului popular care capătă acum întîia cetăţenie in temele majore musicale (J. T i e r s o t, Histoire de la chanson populaire en France, Paris, 1889, 533-6).
ETHNOS 289 19
w Problema literaturii populariste capătă după George Sand contur în Europa întreagă, aşa încît ţăranul şi provincia fură în predilecţia literaturii generale. In a doua jumătate a vea cului al XlX-lea fu o înflorire literară impunătoare : în Germania, Theodor Storm ; în Elveţia, Gottfried Keller şi Jeremias Gotţhelf; în Austria, Adalbert Stifter se pasionară pentru rusticitate — iar în treacăt şi Hardy, Tolstoi, nordicul Bjornson, ori Verga. Tendin ţa fu cîte odată sporadică, restrînsă şi aproape să fie înăbuşită de către psichologismul lui Paul Bourget şi de ultimele epave realiste ori naturaliste. La începutul veacului următor, literatura semănătoristă dela noi e o excepţie isolată care degeneră adesea in şablon, propagandă şi repetiţie chinuită — cum ştie multă lume. După războiul cel mare literatura popularistă capătă însă vigoare. Renaşterea ei porni dintr’o crisă spirituală chinuitoare a sufletului contemporan european. In adevăr, după cum au obser vat analiştii timpului, s’a trăit pină mai de curînd în vremea unei anarhii spirituale cumplite (şi încă se mai trăeşte). Căci se de cretase unanim „falimentul lumii interioare şi exterioare", discon tinuitatea conştiinţei umane, „deshumanisarea" omului contem(v. R. F e r n a n d e z , L'homme est-il humain ?, Paporan ris, 1936, 7, 15, 17, 21-2, 182). Omul acesta modern atinsese marginele nebuniei după ce-şi croise nevoi nouă, artifi ciale, dincolo de cele naturale (v. P. V a 1 e r y , Regards sur le monde aciuel, Paris, 1931, 13, 28, 38, 39, 42, 51). In el se mai zbat tendinţele contrare: ateismul şi credinţa coexistă. In vremea cind un om politic actual declama o nouă evanghelie antichristică, rostind : „Mulţumesc lui Dumnezeu că m a făcut intoleranl“, omul modern din „statul civilisaţiei industriale" se (v. F. Strowski, L'homme îndoeşte de personalitatea sa moderne, Paris, 1931, 161, 213), Ideea libertăţii s'a dilatat (v. P. P. N e g u 1 e s c u, Despentru dînsul pînă la absurd ţinui omenirii, Bucureşti, I, 1938, 171, 244-288; II, 1939, 104), proclamîndu-se peste colectivitate forţa imperială. „Miserabilii Europeni** — expresia e a lui Valery — se mişcă astfel în cel mai vast nihilism moral, enervaţi, antrenaţi sportiv, trăind într'o schimbare fără odihnă şi fără alt ideal decît al unui confort aglomerat şi-al unei vieţi instantanee. Icoana acestei existenţe generale absurde e în literatura
290 ETHNOS
timpului — âînt daţi ca modei Gide (acest „distrugător ai mo ralei") şi Dada, „negatorul lumii exterioare", aşa dar în primul rînd al spaţiului şi timpului. Literatura acestora e a unor mari exilaţi din ordinea moralei creştine şi din limita sufletului nor mal. Pentru ci poale că nimica nu există, propovăduind idealul disponibi'ităţii perpetue. Nimic n'are durată, dar totul poate exista deodată. Vieaţa nefiind decit o succesiune de forme variate — în neprevăzut şi din neprevăzut — omul trebue să stea continuu în provisorat: să nu se angajeze cu nimic în mre jele realului care e într'o nesfîrşită scurgere. Eroul acestei litera turi e un inadaptat, îr.'ra totul exterior vieţii. El nu se poate cu noaşte niciodată, fiindcă omul fiind o suprapunere de persona lităţi proprii succesive, e perpetuu în prefacere, deci în nesigu ranţă. Suferă in neputinţa de a se fixa. Drieu la Rochelle a nu mit asemenea caricatură umană : „valise vide“ care suferă de cel mai tragic „hamletism contemporan". Toate acele forme ale anarhiei sufletului individual de azi: „disponibilitatea perpetuă" a lui Gide, „bovarismul" lui Jules Gaultier, refusul „cunoaşterii de sine-însuşi", prin imposibilitate — a lui Ph. Soupault, sînt forme contemporane ale „eternei in satisfacţii omeneşti" (v. B. Cr^mieux, Inquietudes et reconstruction, Paris, 1931, 23, 32, 56, 64, 68, 76, 84, 97, 100, 124, 136, 150). Nu e de mirare că un spirit superb al cul
turii europene de azi— cum e Valery — îşi denunţa la rindu-i „lacu nele spiritului" în vîrtejul acestei unanime gesticulări în vid. Se simţia constrîns de colosalul echivoc al conştiinţei umane de acum. In faţa unei asemenea destrămări spirituale, talente reacţio nare ca: Jacques Riviere, A Hain, Valery, etc. au militat o reîn tinerire, o „reconstrucţie" a Europei despirilualisate: Maritain predică misticismul neo-tomist, B. Cremieux — totalismul (rapor tarea conştiinţei individuale la univers), Romain Rolland — o amficţionie europeană prin elitele intelectuale, Berdiaeff — reîn vierea spiritului creştin ortodox, H. Massis — restaurarea adevăratei civilisaţii prin biserica catolică (v. războinica lui operă Deferise de 1’Occident, Paris, 1929, 262, 267, 268), iar puternicul gînditor romîn P. P. Negulescu vrea dispariţia in stinctelor anti-sociale pentru progresul moral (I. c, II, 488).
ETHNOS 291
r Scriitorii s*au, orientat la rîndu-le: unii au evadat peste formulele complicate ale dialecticienilor, retrăgîndu-se în calmul naturii, iar literatura îndreptind-o spre vechea inspiraţie din vieaţa provincială. Ei sint nişte mari isolaţi moderni. Sen timentul acesta alisolării în natură din tumultul civilisaţiei şi din cumplita omogenisare a omului în „oraşele tenta culare" nu e o poză romantică, ci însuşi miezul dramei sufletului actual. Iată că scriitorul T. F. Powys locueşte de citeva decenii în satul Dorsetshire ; Ramuz — în împrejurimile dela Lausanne ; Timmermans într’un orăşel aproape de Anvers ; Fr. Jammes — în munţii Pirenei ; Billinger — la fel. Iată-1 şi pe Sadoveanu — retras la Copou. Din această isolare, parcă predestinată, va irumpe scrisul său recent: o elegie voluntară a isolării conştiente in mijlocul naturii suverane, scriitorul trăind în perspectiva sal vării creştine, după normele implacabilului imperativ elhnic şi aderînd profund la destinul pieirii generale în marele ritm cosmic. Credem că este cel mai complex suflet de scriitor european, din acest punct de vedere. Evident lucru că toţi literaţii simt această sete aprigă de res tituire a omului deshumanisat naturii primare şi vieţii curăţite de convenţionalism şi de civilisaţia crasă. Literatura urmă trei căi principale pentru restaurarea sa: Pe de o parte se refugie în ficţiunea copilărescului nativ — acel „das ewig Kindliche“ al psichologilor germani. După război tendinţa de a scruta sufletul crisalidic al copilului în drum spre adolescenţă şi către maturitate alcătue atîtea încercări izbutite, ca la Rosamond Lehmann („La poussiere"), Jean Cocleau („Les enfants terribles“), Richard Hughes („Cyclone de la Jamai’que“)f Alain - Fournier („Le Grand Meaulnes**), Gyp, etc., iar la noi literatura caleidoscopică şi adesea greu de definit a lui Ionel Teodoreanu (care totuşi pînă acum e un poet virtuoz refugiat între prosatori). Această literatură era anticipată îngrijit înainte de 1916 de V. Margueritte („Le prisme"), L£o Clare tie („Roman d’un Agrege"). Andre Doderet („L’enfant blesse“) şi Pierre R i.c h a r d („Ma classe et moi") De sigur că genul acesta
literar va fi întotdeauna ancorat in stratul evocator personal al scriitorului, condiţie neapărată unui asemenea fel de literatură, întru cit sufletul copilăresc e i n schiţă; nu poate fi la oricine
292 ETHNOS
decît un rest filtrat de impresii vagi, învăluit de sensaţii. Sufletul copilăriei e virtual, neputînd oferi prefaceri sufleteşti vînjoase din care să se închege jocul epic. Deci asemenea romane sînt simple evocări, poeme adevărate în prosă, ori experimente psichologice (v. M. Prevost, Lettres â Frangoise); nu pot cuprinde complexe înlănţuiri epice, cum parcă vrea să pretindă critică romînească (Lovinescu, /. c.f IV, 145-6). A doua direcţie literară ceru reinviorarea literaturii prin întoarcerea la miraculosul religios : englesul T. F. Powys, austri acul Richard Billinger, apoi flamandul Timmermans şi Ramuz sînt astfel colaboratorii lui Ramon Fernandez, Robert Honnert, Maritain şi Paul Claudel — urind irevocabil oraşul, căulînd cal mul în peisajul provincial şi cerînd artistului contemplarea rus ticităţii Totul e censurat însă de sentimentul religios şi de mister. De altă parte literatura reacţionară încearcă pe-a treia cale vechiul „retour â la terre“ al provincialiştilor francesi (in frunte cu Jean Giono — autorul mult răspînditului roman „Colline", Henri Pourrat, Paul Cazin, Julien Green, Marcel Jouhandeau, Fr. Mauriac chiar, cu volumaşul „La province"). In acelaşi sens generaţia veche de scriitori germani (Hermann Stehr, Fr. Griese) e continuată de scriitorii mai tineri (Oskar - Maria Graf, Ernst Wieckert, etc.) în frunte cu preşedintele lor, vigurosul regionalist Hans - Fr. Blunck. Literatura aceasta e de-o bogăţie uimitoare. Nordicii excelează: Knut Hamsun, Selma Lagerloff, Gunnarsson, Sigrid Undset (cu voi. „Primăvara") şi Olaf Duun au încercat un fel de epopee a ţăranului nordic, poate rivalizind cu ţăranul ro mancier finlandez F.-E. Sillanpâă şi cu alt ţăran autodidact — romancierul german Kal-Heinrich Waggerl (are caracteristicul ro man „Pinea"). Iar în Rusia de azi Leonow (cu romanul „Hoţul"), proletarul poet ţăran Serghei Essenin şi chiar Ivan Bunin evocă vastul suflet slav, alături de polonezul Ladislas Reymont care încer că poate cea mai pătrunzătoare epopee a sufletului ţărănesc. Aceasta e ramura literară cea mai pu{in bogată, dar cea mai viguroasă. Ea cere întoarcerea spre copilăria umanităţii, către lumea mitică. Se afirmă că revenirea e în legătură cu o pasiune nouă: fuga în adîncime, în mister. Se admit anumite coordonate ale subconştientului avînd precedenţe excra-indivi-
ETHNOS293
duale (cf. filosofia lui Lucian Blaga). Ara pluti deci printre sem nificaţii raetafisice — nişte mari adieri metafisice — de nedefinit pe cale cognitivă directă, convertibile parţial în cadrele actului creator artistic. Arta ar fi deci o atingere de înalta semnificaţie metafisică primordială. Iar sufletul păstrînd încă forme fruste ale fiinţei sale dintru început, ar putea comunica artistului de voca ţie ecouri adinei din prefacerile vaste colective, aşa dar şi din structura sa ethnică primitivă. In acest sens fiind înţeleasă noua inspiraţie popularistă, de sigur că se poate îndestula din bogatul suflet popular. Dar prin condiţionare:ca scriitorul să se supună a tent unei depline adaptări folklorice, pentru ca să poată desprinde semnificaţii literare variate. A concepe subiectul literar luat din popor ca pe-o droae de descrieri (fie şi de talent), cu acţiune epică chiar (fie ea izbutită), într'o adevărată dramă sufletească, însă fără a fi pă trunsă drama religioasă a ţăranului (adică sensurile ce le dă el vieţii şi morţii în genere), aceasta echivalează cu o simplă literaturisare. Un scriitor trebue să-şi asimileze nea părat î n t r e a g a cultură folklorică aţărănimii înainte de-a scrie romane sau altfel deliteratură popularistă. Această iniţiere însă cere scobor î r e a printre ţărani: adaptarea la marele suflet popu lar. Astfel scrisul se reduce — repetăm — la o firavă regizură pe care nici chiar forma strălucită n’o poate salva din uitarea inevitabilă. In parte rămîne — cum spun esteţii francesi — „un morceau d’apparat" acea nesfîrşită melodramă semănătorislă de pînă mai ieri, pe care numai un talent uriaş ca al lui Sadoveanu a putut-o cinsti şi salva din tragic. Colaboratorii săi îi menţionăm pînă acum obiectiv şi cu viincios, Odată însă va veni timpul literaturii să-i revizue. Mulţi se vor ofili atunci, ca florile pe care taina naturii le-a pus numai
în slujba răsăritului solar. I. D.
294 ETHNOS
Liviu Rcbreanu, Lauda ţăranului romin (discurs de recepţie), Buc., 1940 (republ. în Conu. lit., LXXII! (1940), 621-630). jţJVLarile subiecte" academice par să fie solemnele discur suri de recepţie. După rigorile tradiţiei nemuritoare ele se ocupă cu evocarea precursorului. Saltul din acest protocol — inaugurat, se zice, de Buffon acum 188 de ani — fu socotit în totdeauna cu reserve şi chiar criticat de datina academiilor. Fap tul pare explicabil prin limita venerabililor nemuritori la un nu măr rigid de 40. Poate că şi-o slabă caritate... teologică obligă sufletul omenesc la respectul ilustrului defunct academician. E presimţirea surghiunului etern... oroarea de ultima necunos cută... Dar, iată, academiile moderne ating o nouă performanţă : depăşesc numărul tradiţional de membri — probabil cadrul lărgindu-se din pricina abundenţei de talente şi învăţaţi. Putem deci socoti pe cel hărăzit unui fotoliu academic inedit ca pe-un uns excepţional. El desigur că e un imens reservor de vieaţă, o energie de copleşitoare refracţie ethnică, sau o apariţie de apogeu în ştiinţă. Nu e un spirit sumar, vre-un ins de-a ’ndaratelea — obi cinuit exemplar de repetiţie. Prin urmare, cînd cultura im pune într’o academie „scaune" fără precedenţi, e desigur semnul unei crise spirituale de împlinit. La noi, Ardealul a avut prioritatea în privinţa asta: în 1937 filosoful Lucian Blaga era ales membru al Academiei „fără îna intaş" (v. Elogiul satului romînesc — discurs de recepţie — Bu cureşti, 1937); iar în 1940 alt ardelean, romancierul Liviu Rebreanu, se înfăţişa la rîndu-i Academiei „într'un loc nou creat". Aceste două excepţii sînt un privilegiu pe care dela întîiul aca demician al nostru, ales în septembre 1869 şi primit prin discurs academic (este Al. Papiu-Ilarian), nu l-a îndurat nici uriaşul George Enescu: el ocupă în 1933 fotoliul lui Iacob Negruzzi, al cărui elogiu nu l-a evitat. Faptul dela Academia Romînă e fără îndoială semnificativ de două ori. Intîi: coexistenţa egală a celor doi ardeleni e un prestigiu regional evident — amîndoi sînt ardeleni. Şi Ardealul este vatra ethnicităţii noastre. Toate formele majore ale culturii romîneşti de-aici au irumpt. Toate neliniştile esenţiale ale sufle-
ETHNOS295
tului romînesc, aici sau concentrat. Istoria Ardealului e în con tururile ei largi epopeea întregului reminism. In al doilea rind — Academia Romînă invită aparte pe cel dinţii ca pc unicul nostru metafisician de ţinută europeană (în acelaş timp şi-un literat multi form) ; iar pe cel de-al doilea, ca fiind fundatorul romanului ro mînesc. Un asemenea discurs nefiind in factură apologetică, pentru că evită materialul biografic, fireşte că se sprijină pe construcţia de dialectică — adică argumentează, sprijinind o lesă inedită. Cel puţin asta se poate cere unui academician care teoretisează despre un subiect personal şi nu se ocupă de semnificaţia înain taşului. Materialul ideologic din discursul lui Rebreanu e însă din păcate extrem de comun. Toată „lauda" ţăranului nostru e de un simplism logic pas cu p?s. Nici cel puţin nu ai în faţă stilul nou, preparat şi ductil, invadat de frumuseţile imagisle seînteetoare, ca la Lucian Blaga. Şi nici nu te poţi pătrunde, ca la Mihail Sadoveanu, de misteriosul ecou liric şi de langoarea stilului destins, potolit ca rumoarea amurgului — din a treia preamărire pentru autenticitatea noastră, anterioară însă acestora cu ciţiva ani (v. Poesia populară — discurs de recepţie — Bucureşti, 1923). In fond, discursul lui R. e adesea o serie de accente sa tirice — fie asupra semănătorismului diletant şi idilisanl (p. 11 — şi doar de aici aplecat L. R. ; de ce dar atita saturnism la d-sa?), fie contra tristelor paradisuri artificiale democratice (care l*au scos pe ţăran, împreună cu civilisaţia oraşelor, din matca lui pri mordială), fie împotriva valului unificator de civilisaţie contempo rană. Este, pe ici pe colo, ceva din revolta socială a lirismului lui Goga. Liricii ardeleni — chiar şi Coşbuc — au in opera lor stigmatul unei instinctive uri contra cotropitorilor ţărănimii. Părerile lui R. asupra artei populare individuale şi cele despre psichologia creaţiei populare (p. 12) rămîn de revisuit
neaparat. Sînt adevărate uşoarele ditirambe despre ţăranul creator de istorie romînească şi părtaş la istoria universală (p. 4-5). Ade renţa lui la brazdă, mistica ogorului romînesc (p. 5), adică pie tatea cu care ţăranul socoate pămîntul viu, învăluindu-1 cu sen suri cosmice, metafisice şi privindu-1 astfel nu numai ca pe un mijloc zămislitor al pînii de toate zilele; apoi sfiiciunea religioasă
296 ETHNOS
înaintea lumii, precum şi paşnica retragere a Rominului pe după graniţele ethnicităţii lui, fără a fi agresiv, poftind ţărina altor neamuri — să recunoaştem că acestea sînt compuneri ethnice recunoscute şi de alţi disertanţi. Nu alcătue noutatea in discuţia asta academică. Iar adaptarea neamului romînesc la să răcie (p. 10), cred că e o stare generală în istorie : formele ru dimentare politice şi sociale trec prin constrîngeri economice în delungi ; acum sufletul popular nu se petrifică, ci se susţine, hrănindu-se cu valorile culturilor folklorice Trebue însă o condiţie fatală pentru asemenea strecurare prin istorie : culturile populare să fie străbătute de fiorul metafisic religios. Aici era necesar să facă popas ca lumea L. R. (p. 9). Ortodoxia romînească a fost creatoare de istorie şi destin romînesc in cea mai mare măsură. Lucian Blaga, Vasile Bincilâ şi Nichifor Crainic se ştie cit de lucid au analizat acest aspect cardinal al formaţiei noastre ca neam. Factorii propulsivi în istoria naţiunilor: limitele geografice, componentele ethnice, aderenţa Ia pămînlul specific şi forţa gra iului viu ţărănesc in conservarea fisionomiei naţionale (p. 7-8) re cunoaştem că nu pot fi desbălute positiv inlr'o cuvintare de de cor academic. Dar atunci astfel de subiecte să fie circumscrise ori evitate. In orice cas, după teoretisările vagi ale lui L. R. — miruit pe drept academician — avem de faţă un spirit simplifi cator model. Nu mai pomenim cîleva idei stagnante, de altele ce apar grave şi lapidare ca un oracol („Suntem şi vom fi totdea una neam de ţ rmiu — p. 14), despre părerea inactuală că nu mai oraşul poate creea o cultură „adevărată" (p. 14), de revo luţia lui Alecsandri în folklor (p. 12 — a fost fatală de-a-dreptul!) şi despre o pace eternă de închipuit între sat şi oraş (noi n'o vedem niciodată!). Regretabile sint in acest discurs feluritele rudimente de stil, ca de pildă: inconsecvenţele lexicale („destinat" — şi la ciţiva paşi: „proboziri- — p. 3) ; expresiile provisorii („romînismul pur şi etern*' — p. 3); pre paratele lingvistice personale (de ce „posedant" — p. 5, şi nu „posesor"? De ce, iar, „păminturile noastre"? — p. 4);
provincialismele flagrante („proboziri" — p. 3);
ETHNOS 297
mm i
! I
I
I
repetirea obositoare a relativului care, e aici pesta scrisului său : pe-o pagină dorm 10 repetiţii cu „care" (p. 5 ; cf. şi p. 8), iar pe altele invasia acestui pronume nu e mai mică (p. 4, 6, 7 etc.). Intr’un discurs academic — şi mai cu samă într’al unui scrii tor representativ — chiar erorile tipografice sînt orori de-arătat cu degetul (păminţ — p. 4; amalgan— p. 9 ;po/e = poate — p. 10). No tăm şi-o uşoară înclinare către neologismul inutil („El e desti nat [ = hărăzit ] să rămînă veşnic gol" — p. 3). Scrisul e încă lipsit de vigoarea sintetică : „...omul care cul tivă pămîntul din moşi-strămoşi şi care se simte legat de...", în loc de: „...care cultivă..., simţindu-se legat de...“ — p. 4). Este păcatul originar al lui R. delăsarea stilului. Uneori cînd se tinde spre stilul sintetic, atunci totul e nenatural: „.. misterul formaţiei unui popor nou din două sau mai multe vechi.**, în loc de: „...sau din mai multe popoare vechi** (p. 7). Regretăm această micrografie a stilului în caşul lui R. Dar aceste strădanii tind să dezbere scrisul responsabil de celă lalt scris: zilnic, fugar, neglijent şi trecător. Ce-i aici — ne re ferim acum exclusiv la forma discursului — va fi şi în romanul Amîndoi (Bucureşti, 1940). Acolo poate vedea orice lector com petent cum soarta i-a hărăzit lui R. ca în anul „Academiei** să-şi compileze însemnările de romancier, să adune (poate chiar din comanda editurii!) un material divers, să se aşeze (e cu putinţă la aceeaşi masă binecuvîntată pe care a scris pentru noi Ion şi Răscoala, iar pentru gustul d-sale Adam şi Eva) şi să scrie întro goană apocaliptică cel mai slab roman al anului 1940 şi-al întregii sale bibliografii. I. D.
M. Sadoveanu, Vechime, Bucureşti, 1940. Se prea poate ca volumul de faţă să fie al 93-lea din toate cele ale scriitorului, aşa cum anunţa o gazetă provincială de literatură (Pămîntul, IX, n*rele 221-3). In orice cas se află pe linia uriaşei realisări literare a lui M. S., dovedind că scriitorul acesta fără repaos este sintesa literaturii romîneşti contemporane.
298ETHNOS 11
i
Afirmaţia de faţă e repetată unanim de critici, ca dovadă că operele mature ale literaturii noastre — acele resfrîngînd firul ethnic — precumpănesc pe celelalte în care modelele generale ale vremii se întrevăd totuşi (pasiunea pentru exotism — aparte la S., pentru notele de călătorie, şi încadrarea literaturii in pro blemele sociale). Pe deasupra posibilelor contingenţe literare, S. adevereşte acum această cerinţă capitală a scrisului romînesc: elhnicitatea sa. Deci d-sa arată că multe crezuri şi eresii literare se pot sfărima ; însă adevărul: literatura e icoana intactă a ethnicităţii neamurilor — va rămînea fără abatereM. S. este un nume popular, ca şi înaintaşul său Crean gă şi ca Eminescu. Ba e chiar cel mai popular nume de scriitor romin actual. In unele drumuri folklorice prin cîteva locuri curat romineşti, strâbătînd sute de sate, am căpătat această convingere nestrămutată : ţăranii îl cunosc pe S. ca pe-o rudă necesară. II şliu şi din cărţile de cetire. Se explică faptul: naţia autentică desprinde instinctiv din gloata scribilor trecători pe omul care-i represinlă desinteresat sufletul la altarul artei. Poate de aceea ar fi nemerit să se alcătue degrabă pentru ţăranii noştri o antologie a scriitorului, cuprinzindu-se bucăţile caracteristice în care satul romînesc se arată în lot poeticul său trecut şi în ultimele lui momente de trai ţărănesc robust. «S. e pe drept un nume popular. Scriitorii po pulari sint c î ţ i v a . Aceşti predestinaţi pornesc din matca anonimă a mulţimii ethnice. Adesea opera le poate trece printr'o crisă de librărie : dela o vreme li se vind mai puţin cărţile ; cei in vieaţă pot rămînea neplătiţi, flămînzi chiar, căci sînt abil co mercializaţi (ca orice marfă cu preţ) de tarabele editurilor. Sem nificaţia lor insă învinge transacţia comerţului şi se impune cu vremea pe plan ideal. Căci fiinţa acestora arată că un neam a ieşit din ciclul animalităţii şi robia pămîntului, plecind în lumina eternităţii. Ei nu trăesc din cărţile ce le-au scris. „Cartea îşi are fatalitatea ei" — cum spuneau anticii. Căci nu volumul ce se vinde trăeşte: acesta poate fi un articol de modă. Trăeşte însă cartea cerută de gustul general. Iată că asta se împrumută din
biblioteci, o caută şcolarii la îndemnul profesorului adevărat (o găsesc ei şi fără teama dela catedră) şi nu se impune de trustu rile oficiale ca să rămînă necetită cind e vîrîtă din interes în pre-
ETHNOS 299
miile şcolarilor. îndată după bucuria trecătoare a premiului cu fast, scriitorul popular e cumpărat de orice părinte atent, ca să fie în vacanţă ca o satisfacere adevărată pentru sufletul copilă resc. Copilul umblă însetat după asemenea reconfort al aurorii sufletului său. Puţini au supraveghiat, chiar dintre dascăli, gustul tineretului pentru cartea intimă; deci puţini ştiu cum vrăjeşte pe copil, de pildă, minunata Dumbravă minunată a lui M. S. — care totuşi nu-i într'o haină tipografică arătoasă, cum sint fan tasticele uşurătăţi ale lui Jules Verne. Astfel scriitorii populari sînt ca nişte imense hotare în literatură. Ei deschid şi sfîrşesc epocile literare. La orice pas scrisul lor e termen de comparaţie. Scriitorii populari sint reven dicaţi de întreaga naţiune ; iar cei la modă fac doar ocolul sa loanelor cu un public înţepenit în preferinţe uşoare. Cei dinţii sînt o necesitate a tuturor vremurilor ; ceilalţi se consumă după recomandaţie — sînt scriitori de sesoane. Fără lumea celor dintîi, literatura respectivă ar fi ca albastrul imens cosmic pătat de puzderişul stelelor cu sclipetrece, însă fără licărul solitar al luceafă rului vesperal şi luminişul mat al lunii.. Aşa-mi apare S. Fără el prosa rominească ar fi, de ne tăgăduit ; dar s’ar afla redusă la două-trei atitudini, la cîteva dibuiri locale (chiar preţioase), în care însă nu s’ar fi arătat întreg imperativul estetic specific: sufletul romînesc.
Cele 15 bucăţi ale volumului Vechime nu sînt o noutate în ciclul operii lui M. S„ ci par perfect în prelungirea vastei sale inspiraţii lirice. Temele preferite se menţin şi aici. Iată citeva: Predilecţia scriitorului pentru marea linişte cosmică stărue.
Acea masivă isolare a lui S. în tăriile singurătăţii, in munte, şi în ritmul naturii primare ferită de pustiul civilisaţiei, e parcă mo tivul central al volumului întreg (Să cităm citcva expresii con cludente : „In acele singurătăţi de sus...“ — p. 24; „...epoca zi dirii celei dinţăm,11 ...p. 41 ; „...mă întorc, etapă cu etapă, la sin gurătatea primordială." — p. 48; „...singurătăţile absolute," — p. 139, etc.). Natura aceasta atît de solitară, în care isolarea scrii torului e aşa de intactă, nue regionalisată, aparţinînd numai decît cuiva; se află parcă „...într'un timp mai afund
300 ETHNOS
şi mai aproape de zidirea dintăiu." (p. 50); e aşa dar natura în sine, stăpînită de Dumnezeu. Făpturile ce-o populează au însuşi rea isolării sale, redată de scriitor prin mijlocul armoniei verbale proprii (cucul... „pasere a solitudinei.“ — p. 104). S. rămîne mai departe uninadaptat în babilonul civilisaţiei actuale, pe care o stigmatisează, zvîrlind asupră-i uneori ironia stăpînită (cf. p. 108), dar amară (v. bucata Al treisprezece lea — p. 191), iar alteori întrebuinţînd redus stilul parabolic (cf. p. 156). Curent foloseşte abjurarea făţişe (p. 147, 185). 5. e şi un resemnat. Acea atitudine de stăpînire înain tea destinului nedescifrabil („...fragmentul de veşnicie ce li s'a acordat.*1 — p. 47 ; „...vrîsta întristării ultime," — p. 96) şi de cumpănită utilisare a vieţii, aminteşte pe Horaţiu (.... ma amuzam de clipa prezentă, şi ea trecătoare şi fragilă." — p. 44). E îndeobşte în acest volum parcă o nelinişte metafisică mai deasă: scriitorul vorbeşte iar despre „lărimul celalalt" (p. 164); dar acum e ademenit, se pare, mai mult in virtejul transcenden ţii, răminînd în mod sigur din răceala ultimelor îndoeli între li mitele paşnicei resemnări creştine („De sigur, şi eu mă voiu culca odată la fel cu cei dedemult, într'un somn al neliniştei eterne. Şi vor pluti peste pulberea mea aceiaşi cocori." — p. 72). Astfel peste tot zbuciumul său de a-şi apropia sensurile originare se întinde la urmă triumfal spiritualismul creştin („Numai trupurile noastre fiind trecătoare, ..*'—p. 97 ; „... dom nia Dunării se luminează iar de zîmbetul Domnului-Dumnezeu." — p. 141 ; să ne răsplătească suferinţile, subt zîmbetul lui cind divinitatea respectivă capătă Dumnezeu." — p. 155), proporţie de mit popular (imaginea: „..supt barba de vifor a Marelui-Jude,..." — p. 36 — o raportăm personificării unice din visiunea baladei Cintecul Gerului — de sigur o coincidenţa te („Caut matică). Adăogaţi la acestea sentimentul misterului poate acel mister ce e nelipsit din toate ale Creaţiei—p. 146; „... acum un deceniu am umblat pe aici cu tovarăşi care acuma sînt apoi acel sentiment al trecuţi in lumea umbrelor." — p. 49), („Aştept să se „corespondenţelor" atribuit marilor romantici producă între mine şi lucruri un anumit acord, care-mi dă bu curia unei anumite înţelegeri." — p. 146), pentru a căpăta perspectiva spiritualităţii întregi a scriitorului. Se impun încă unele distincţii:
ETHNOS 301
r
i
Iji
Fuga către primordiala origine umană apare şi aici („...stînca celor mai afunde veacuri.1' — p. 33 ; „Aşa l-am văzut Această stare se uneşte cu în adîncimea vremii," — p, 51). ecoul ethnic primitiv, din care energia dacismului şi vieaţa pas torală a neamului romînesc (cf. p. 89) nu lipsesc niciodată („...acum ca şi în domnia lui Decebal-Rege." — p. 25 ; „...ca'n veacul părintelui nostru Decebal,..“ — p. 150 ; „Ne duceam spre obirşie, spre Voievozi şi spre Daci." — p 152 ; cf. p. 79). Natura îmbracă adesea această diademă de autochtonism romînesc neaoş („...asprimile muntelui străbun." — p. 30). Scriitorul se înfrăţeşte cu dînsa ca in destinul poemului Mioriţa, îmbrăţişind încă cu o egală dragoste umană pe omul de oriunde ca pe fratele său imediat. De aici izvorăşte durerea intimă a scrii torului văzindu-şi semenul — în care instinctul distrugerii e mai feroce ca în lumea animală (p. 165) — împrăştiind apocaliptic „diasporaua duşmăniei" (p. 62). Accentele de pamflet — fie împotriva literaturii (p. 171), sau a scriitorilor ce se exilează din natură în falsele biblioteci ucigătoare de vieaţă (p. 111, 135), fie contra anumitor echivocuri ale conştiinţei umane de-acum (p. 147) — sînt în general spora dice, păstrindu-se peste tot nota limpede a literaturii ce nu se scoboară în arenă. Se întrevede undeva totuşi lucidul accent pa tetic de durere în faţa timpului contemporan atit de agitat: S. socoate vara anului 1939 punct terminal al unei trecute vieţi, după care începe cataclismul noii epoci (p. 43). In restul volumului scriitorul se vede preocupat de meşte şugurile primitive: vînalul, pescuitul în deltă (p. 131, 137-8, 159, 191, 235). Acestea sini preocupările sale de predilecţie bine ştiute, salvîndu-1 din tragicul contemporan. Căci M. S. e un exilat de elită în această cumplită vreme a instantaneului (cf p. 107). Cartea are şi valoare documentară: istoria literară se poale informa despre unii scriitori (v. cele în legătură cu Coşbuc şi
Topîrceanu — p. 108-112, 111), iar sociologia noastră capătă ad mirabile caraclerisări de psichologie socială (despre răzeşie, salul Rădăşeni, etc.; v. p. 87, 106, 113, 171). Trebue să reţinem şi calda apologie a durabilităţii noastre pastorale (p. 38, 89), apoi şi pe aceea a continuităţii istoriei Romînilor (p. 85-92, etc). In aceste evocări S. încă na fost depăşit.
302 ETHNOS i1
J
Âcesi om de demult („...mie, om vechiu..." — £. răzeş predestinat („...răzeşii mei de către Soroca ..“ — p. 89) e în orice cas un uriaş resonalor al sufletului romînesc din toate epocile- Cheia lirismului său — „magia amintirii*4, de care vorbia întemeiat B. Munteanu (Panorama de la litt. roum. contemp., p. 212), dă şi cărţii de faţă o vigoare lirică turburătoare. Căci socotim paginele evocative ale laşului drept cele mai depline din volum (p. 105) şi printre cele mai antologice ale sale. In bucata laşii, primăvara (care împreună cu întîia : Vechime — p. 7, sînt cele mai puternice din volum) se arată toată nostalgia sadovenistă după trecutul personal: palpită în paginele acelea du rerea intimă şi continuă în faţa vieţii care se istoveşte la chemarea destinului, ducînd cu ea snopul amintirilor cu atîtea momente intime ce nu vor mai fi... Acea particulară zguduire a sa în faţa pieirii inevitabile, scriitorul o micşo rează însuşi cu un imn al bucuriei întru preamărirea celor ale unui trecut de artă şi de dramatică istorie romînească. Vom reproduce o pagină unică în literatura noastră (p. 106), în care M. S. pare că încearcă să redea în cadenţă de stil biseri cesc accente viguroase lirice. Ai impresia că auzi imnul bu curiei din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, ori o litanie orto doxă preamărind învierea lui Hristos, sau că citeşti pe Russo: 213),
Pace ţie, cetate a Golici încununată cu rouruscă. Pace ţie, biserică dela Bărboiu, unde odihneşte Intru Domnul cel ce a scris „Clntarca Romlniei*. Pace ţie, profil bizantin al sflnlului Sava, unde poposeau drept* credincioşii mitroroliţi d»n Orient. Pace ţie, catedrală a marelui Vcniamin Costake. Pace ţie, juvacr al Trci-Icrarhilor. Pace ţie, sfinte Neculai cel bogat. Pace ţie, palat al Voievozilor. Pace vouă, mănăstiri şi cetăţui dela Galata şi Frumoasa, Hadlmbu şi Aron-Vodă. Pace vouă, podgorii care veţi da vin nou. Pace vouă, morţi din veac. Pace vouă, tinerilor care vă veţi duce pe calea tuturor. Pe fetele frumoase ale laşului le-au cintat totdeauna poeţii. Despre ele a spus şi Topirceanu : — La Iaşi fetele sînt din ce In ce mai frumoase. Pace vouă, căci frumuseţile sînt trecătoare. Şi din strălucirea lor du rămlnc declt cecacc au fixat pentru totdeauna poeţii care nu mai sint,
0 bucată (Histria — p. 67) aminteşte de elegia antică modernisată la noi de Pirvan în admirabilele sale Memoriale ETHNOS 303
(intr'un loc — p. 70 — se face elogiul istoricului). Odată trebue să se arate înrudirea lui S. cu elegiacul Ovidiu — un precursor dobrogean al său — de care se apropie şi mo dernul Vasile Pîrvan prin tot lirismul lui tragic din Idei şi forme istorice şi mai ales din Memoriale. M. S. este oricum un mediteranian prin atitudinea resemnării. Forma actuală se menţine faţă de stilul anterior : e acelaşi tipar sadovenist Iată expresii atit de familiare altor opere : n •• .să deie cînii glas de spaimă.* — p. 36; .decît care nu se află altul mai savuros." — p. 134 / „...care nu se mai afla altul ca dinsul în toată Ţara Oltului.'1 — p. 24; „...bătea războiu cu grănicerii..." — p. 36; .noroadele bat răsboaie..." — p. 61; batem războiu cu sărăcia." — p. 94; „...au pălit, tabăra dela Baia.." — p. 120; „...precît spu nea.." — p. 175 ; „...slobozind strigăte nearticulate, " — p. 176. Neologismul pare mai întotdeauna o nevoie relativă care nu reliefează unicul stil sadovenist („. .malurile accesi•i * •
•i
bile." — p. 27; „...o umbră vagă, perceptibilă — p. 28 ; au escaladat măguri..." — p. 32; „...altitudinea pură... le va fi indiferentă ;* — p. 41 ; „...să degajeze cîrja de pe sîrmă.“ —p. 46; „.. oile, fiind majoritate,..." — p. 59 ; „...în ema naţia întregii fiinţi, bietul animal.. recunoaşte pactul de pace şi iubire şi îl acceptă." — p. 61; „...au abandonat aşezarea." — p- 71; „Peisagiile păreau abandonate de oameni." — p. 86; „...un dulce albastru celest." — p. 78; „Cînd l-am abordat..." p 108; „Strigătul... special., marca., stări de entu ziasm." — p 179; „..pătrundere multiplicată de exper.’enţă-.“ — p. 242. Alteori însă neologismul dă vigoare expresiei: «Întot deauna, cu stăruinţă egală, autohtonii neschimbaţi au suferit asprimile cerului şi pământului," — p. £5; „.. am încercat să mă duc îndărăt în timp, ca să descopăr o imagine mai pură şi mai simplă." — p. 43 f fîlfîindu-şi hainele miniaturale,..." — p. 44; „.-.cocorii se ridică succesiv..." — p 73; „...ne aflam într'o zonă dramatică ;* — p. 86; „circumscrieri dialectale" — p. 89; „...violent sprîncenat..“ — p. 194; „...ne-am îndrep tat concentric,"-., p. 204 (cf. cu; „Toate vietăţile curţii vin concentric spre stăpîn..." — p. 248); „...stă solid în realităţi,..." — p, 238*
304 ETHNOS i’
I
Ecourile derivărilor latiniste dau un colorit normal scrisului sadovenist: „...pasere a solitudinei..." — p. 104 ; „...şi din amîndoi nu se va mai găsi decît vestigiul acestor rinduri." — p. 43. Creaţia verbală a prolificului prosator işi urmează cursul^ Intru cit nu avem la îndemînă un dicţionar sfîrşit al Academiei Romîne pentru unele verificări ce se impun, cităm ca probabile cîteva din rarităţile lexicale întrebuinţate de scriitor, apărînd în mod sigur rar sau deloc în scrisul altora : „şuetul... brădetului" — p. 7 ; „bărbătuş ager“ — p. 26 ; „ţesături de crengării" / „pe subt crengărit“ / „volburi şi oboieli" — p. 28; „...vulturii care cuibează..." — p. 31 ; „...noi undiţarii..." — p. 43 ; „...cumplirea şi primejdia din odăiţă..." — p. 65 ; „...goliştea tătărască...", — p. 87; „...cuibarele [oamenilor]..." — p. 88 ; „Lehia" ( = Polonia) / „mazîliţa" — p. 90 ; „...căruţe de fructe, pe care le neguţează..."" — p. 121 ; „marea"—p. 141; „...chefnitul unui copoiu..." —p. 176; , .împărătiţă" — p. 181; „...au birîit alte potîmichi..." —p, 254 ; „...mehăind cu spaimă." [vînatul] — p. 255. Rarile erori tipografice („Aceştia trebuiau să suie..." — p. 26; „...reintră iar in pielea tristeţei lui,..." — p. 29 ; „răsboaie" (p. 61) şi „războiu" (p. 36, 94); „...ari ( = ar) fi al raţelor."—p. 79; „...mămăligă bine scoaptă" ( = coaptă) — p. 138; „Armele caşi maşina... sînt ale altei lumi şi a viitorului." — p. 152; „Intr‘un rînd, într'un amurg..." — p. 171; „...şu ( = şi) dumneavoas tră. — p. 242; „...cu mare vitesă..." — p. 255) pot preo cupa pe marele scriitor la o apropiată ediţie a volumului. De asemenea mărunţişuri ar putea să se îngrijească chiar editurile. Nu ne îndoim că poate şi cei ce sînt din „breasla năcăjită" în preajma scriitorului — după cite însamnă îndurerat într'un loc (p. 25) — îl sprijină în uriaşa sa muncă, uşurîndu-i măcar povara corectu rilor. Căci orice volum viitor al lui M. S. trebue să apară deplin editat, ferit chiar de uşoarele neglijenţe in corecturi. Iar pentru cultura romînească un avertisment: este o datorie naţională să i se sprijine continuarea publicării acelei monumen tale ediţii începută anul trecut (Opere — 1904-1917), Bucureşti, 1940). Fiindcă prin opera sa M. S. tinde ca literatura romînească să fie comparabilă marilor literaturi europene. Nu e o îndrăzneală
patriotică să afirmi că Homer, Shakespeare, Tolstoi sau Knut Hamsun sînt din lumea acestui scriitor proteic. După cîntecul ETHNOS30S 20
-! : '
nostru popular, ca şi după Eminescu şi Creangă, singurul pion inaintat în lupta literaturii romîneşti de a se universaliza e M. S.Aşa dar, Sadoveanu este a patra dovadă că neamul romînesc a avut destin creator.
-
I. D.
-¥•
i
! ■
;
T *'%
!
fiFOCŞANI ’t
■
1 r
( i: r
1
/I I
306 ETHNOS
l
o
--->
I i
i
■*
î > î ‘
.
-
B \
*
»
' *. r «
t :
I
!
Lei 40.
i
f ■'
L
/
Io O
J *