ton DIACONU
Orientări ethnografice I 1. AL P. Arbore 2. Th. Capidan 3. L Chelcea
Extras din revista ETH N O S ( an. II, fasc. 1-2 )
o
FOCŞANI 19 4 3
/a- |- '
însemn Ari ethmogrofice I
«
Al. P. Arbore, Cîteva păreri cu privire la „culturali zarea“ satelor, Bucureşti, 1941, A.utorul broşurei festive — aparţinînd unui omagiu colec tiv închinat prof. Ioan Lupaş — este un cunoscut publicist ethnograf focşănean ce-a debutat şi şi-a tipărit cercetările mai mult în revista lui C. Brătescu, Analele.Dobrogei. Al. P. A. e un cărturar tipic de provincie: ferit de marea publicitate, cetind ETHNOS 365
i Variat, iscălind circumspect chiar cîte-o conferinţă sau vre-uti âfticolaş ocasional asupra ethnografiei, isolatul „profesor" trebue socotit ca un exemplar răsărit al provinciei romîneşti. Şi e din tre cei mai împliniţi dascăli ai învăţămîntului nostru „secundar**. Studiile şi articolele sale au aspectul unei mase ţapene de citate din mai toate limbile culturii europene de azi. Al. P. A. citează bogat, din pasiunea de-a nu rămînea pomelnicul erudiţiei incom plet ori prea scurt. Ii plac subiectele care cer confruntarea sta tistică, cronologia infailibilă, detaliul scos ca din profunzimea ultramicroscopiei. Acestea sînt mai ales cele ethnografice. Iar scrisul său e desfăcut, în parte abrupt, parcă într’o desordine a stilului, zgripţoros ca un grai dialectal, aducînd numai decît aminte de pletora multiformă a lui Iorga, în care fireşte că străbate acea unică răscolire lirică a uriaşului. Dialectica autorului nostru e prea adesea agresivă, precipitată. El e în orice clipă un mare nemulţumit şi un neliniştit pentru totdeauna, Rămîn incontesta bil din toată migala sa ethnografică cîteva studii fără de care conturul ethno-istoric al Dobrogei ar fi lacunar. Rămîn apoi şi pagini de irascibilă luptă pedagogică pentru orînduirea învăţămîntului romînesc. Ele pot fi văzute şi în „anuarele" şcolare. Autorul lor se vede şi de data asta că e un gînditor de nădejde, desprins însă din sistemele capitale plecate dela N. I o r g a şi S. Mehedinţi. De altfel şi broşura ce ne va preocupa tot deaici a izvorît în ce are ea mai a catârii. Chestia „culturalisării" satului romînesc îi este autorului nostru o problemă predilectă. Fără îndoială că d-6a e cu bună dreptate un nume propriu în repertoriul recent — privind problema satului — al lui E. D, Neculau, Bibliografia satului romînesc, Iaşi, 1942, 142. In adevăr, bibliograful ca şi orice specialist informat, îl poate utiliza cu folos. înainte de-a rezolvi întrebarea propusă — argumentată tot timpul polemic — Al. P. A. se obligă se delimiteze noţiunea cultură, sprijinit pe considerente ethnografice şi etimologice, Excluzînd din definiţie criteriul istoriei pragmatice (care vede în vieaţa popoarelor aspectul memorabil, unic al vieţii şi • faptul cronologizat, perfect identificabil prin documentul scris), autorul opune punctul de vedere exclusiv ethnografic care defi neşte cultura mai întîi ca pe-un stil personal de existenţă spi-
366ETHNOS
» ! i î
!
i:
! !
i
y . r î• :}
rituală şi materială a masselor populare (aşa dar, se distinge în naţiune omul de mentalitate populară de cel de „înaltă cul tură", cum numeşte O. Spengler individul suprastructural de învăţătura cărţii; v. Declin de VOccident, I, 27). După atitudinea ethnografică — pe care-o urmează fidel A. — cultura nu este „ştiinţă de carte", ci stilul creator specific al grupelor umane, mai ales al celor primitive. Iar la naţiunile evoluate isto riceşte, cultura e tocmai pîrghia energetică spirituală care în mod activ şi permanent a mînat grupul ethnic să se acomodeze unui mediu geografic şi, împrumutînd chiar, să-şi stabilească valori proprii spirituale. In sens ethnografic, cultură nue deci ra finament cărturăresc, ci adaptare nesilită Ia mediul cosmic şi la imperativele sufleteşti generale. Pe nesimţite, aşa dar, Al. P. A. s'a încercuit în cunoscuta definiţie cultură-civilisaţie a lui Mehedinţi, şi aceasta desăvîrşită după gîndirea lui O. Pe se h e 1, Th. Waitz-Gerland, A. Vierkandt, Fr. R a t zel. Fireşte că acest punct de vedere coincide şi cu-al folkloriştilor. Saintyves, de pildă, delimitează folklorul ca fiind „stu diul culturii materiale şi intelectuale în clasele populare ale ţă rilor civilisate" (el vede ethnografia şi folklorul ca două ramuri colaborante ale sociologiei). Iar metodologic: metoda istorică juxtapune; cea ethnografică compară, ambele bazîndu-se pe ob (P. Saintyves, Manuel de folklore, Paris, servaţia directă 1936, 32, 33, 43, 48, 51, 144, 156). Partea a doua a articolului omagial priveşte tocmai pro blema reformei culturale a satelor. Autorul e aici incisiv, impla cabil. Ca un zeu detronat de pe Olimp, Al. P. A. bubue şi ful geră în contra tuturor sartoizilor culturali care prin meto de opace au siluit sufletul popular romlnesc, vrînd să-l cultu ralizeze. Critica sa are ecouri directe din lupta junimistă, ca şi din teribila anatemă a lui Eminescu, reluată de N. Iorga, S. Mehedinţi şiC. Rădulescu-Motru şi continuată împo triva acestor falsificatori ai „Rominismului". In acestea are drep tul să fie îndurerat oricine, alături de Al. P. A. Căci aceştia toţi au încercat printr'un uriaş complot al inconştienţii sau al şirete
niei să usuce mai întîi „şcoala poporului", să anemieze apoi învăţămîntul secundar şi profesional şi chiar să zgudue temeliile
ETHNOS367
:
i
tinărului nostru învăţămînt universitar. Acea grindină de programe culturale ce siluiau cultura noastră populară şi toată ofensiva căminurilor, şezătorilor, conferinţelor, rapoartelor de directori, subinspectori, inspectori speciali şi generali — vermină bugeti voră de oribilă pomină! — n'au făcut decît să ucidă timpul evoluţiei romîneşti şi să împrăştie truditul ban public. Suflete improvisate pe inima unui neam care-şi aştepta un visionar... In felul acesta satul era să fie caricatura cea mai de pe urmă a istoriei de pretutindeni. Critica aceasta desolantă — pe care-o reia A. — plină de durere sinceră, a fost dintr'a celor puţini,,. Şi încă i se trezesc ecourile... Ne va îngădui însă autorul să-l facem atent asupra unor lipsuri ce se cer evitate la o posibilă reeditare a articolului său. In faţa apreţierilor noastre despre munca sa îi mijlocim o sin ceră deliberare metodologică. Este de altfel datoria oricărui om care gîndeşte independent asupra scrisului oricui, peste obligaţiile fireşti de legătură profesională, peste prietenie şi mai presus de orice calcul trecător. Adevărul e pentru noi legea definitivă a vieţii care cugetă critic. Intîia obiecţiune priveşte metoda de lucru a ehnografului Al. P. A. Este mai ales în legătură cu problema referinţelor bib liografice care la d-sa sînt înşirate uneori rebarbativ. Să ne în ţelegem : un citat ori e o necesitate a judecăţii logice (să susţină argumentarea riguroasă), ori un document probant în studiile istorice, ori o indicare bibliografică secundară, totuşi într’o mă sură informativă, folosită mai mult pentru a stimula pe alţii la studiu. Chiar în ştiinţele exacte aparatura critică susţine un fapt de frunte, o ordine de idei. Era totuşi o vreme cînd se evita re pertoriul bibliografic. In veacul al XlX-lea, de pildă, F, de C o u langes compunea memorabila „Histoire des institutions de l’ancienne France" fără nici o legitimare informativă, aproape in aceeaşi vreme cînd Renan se documenta relativ în vasta sa
„Histoire des origines du christianisme“, sau Taine în „Les origines de la France contemporaine". Toată acea uriaşă arhi tectură a istoriografiei romantice sau a positivismului abia con stituit s'a bazat numai pe onestitatea istoricului care era — e drept — un scriitor de nemărginită forţă stilistică, nu însă şi-un critic infailibil al documentelor. Unele din acestea de sigur că
368 ETHNOS
sînt simple iscodiri. Să ne amintim ce-a fost numai Ia noi cu „cronica lui Huru". Astăzi însă nu se mai admite o operă ştiin ţifică fără documentare bibliografică riguroasă. Documentul positiv e acum indicele unei depline reconstituiri istorice. Dar de aici pleacă un păcat mare : eruditul ajunge prea adesea robul maldărului de fişe : le adună întîi într'un munte de maculatură, fără ordine ; apoi aşternută pe categorii şi subcategorii, pe capitole şi paragrafe, etc., etc. De multe ori citatul e decorativ, întru totul exterior textului esenţial. Şi prea adesea ajunge o umplutură deşirată în coada unei idei sau grup de idei episodice ori făţiş părăsite. Aceasta e zorzoana pedantă în scri sul cui socoteşte aparatura critică ţinta lucrului ştiinţific. Iată, aceştia sînt şoarecii bibliografomani care trăesc numai pentru ra ritatea cutărui citat, sau a unei ediţii princeps. La asemenea ra taţi ai lucrului intelectual umplutura bibliografică e o prometeică migală, caznă inutilă. Printre coloanele de citate sterile, în di verse limbi moarte şi moderne, spiritul nu circulă de fel. Este doar informaţia — paralitică pentru totdeauna. Nimica nu e per sonal prin unicitatea stilului; totul e spus comun, continuu, în tr'un grai redus la simplitatea expresiei aproape analfabete. Această îngrijorătoare lipsă se întilneşte — e drept, Intr'o măsură oarecare — în studiul ce ne preocupă. Iată, de exemplu, că şi la A. pagini întregi sînt alcătuite din cusături de citate (p. 13, 14, 17, 19, 20); sau textul e înodat cu vre-un citat frances din Bergson (p. 10). De obicei în graţia autorului e citatul nem ţesc (deşi odată ethnograful austriac M. Haberlandt e tradus cu oarecare cursivitate; p. 14). Pasiunea pentru solemnul text strein face pe autor să citeze un Romîn care a scris în... franţuzeşte, deşi textul putea fi uşor transpus în romîneşte (p. 13). Cu metoda aceasta e alcătuit astfel un studiu pe trei sfer turi din citate. Adică: argumentarea fundamentală e a varia telor citate, originalitatea autorului rămînînd doar în... sîrguinţa compulsării prin copulele morfologice. Juxtapunerea, e drept, uneori apare acceptabilă. Dar numai uneori... într'un loc istoricul englcs H. Th. Buckle e citat în tradu cere francesă (p. 5); iar în altă parte — lucru straniu! — Nietzsche se află reprodus pe-o pagină compactă cu literă mică, şi tot în franţuzeşte (p. 8)!!
Riguros metodic trebue procedat numai aşa: pe cît se poate
ETHNOS 369
/ : . citatele sint traduse, răminind în limba originală expresiile abso lut caracteristice; ori textele sînt reproduse integral dacă-i vorba de vre-un studiu filologic, istoric, de istorie literară. Dar cînd e caşul unfei limbi de cultură prea familiară — cum ar fi francesa — textul se cerfe numai decît tradus. Nu ne închipuim cum ar proceda AL P. A. intrebuinţînd într'un nou studiu ethnografic versurile de pomină din Faust, II (Noaptea valpurgică) în care apare corul vrăjitoarelor pe călătoresc pe coji de mături: So geht es iiber Stein und Stock Es f ..t die Hexe, es st ,.t der Bock...
Ar alerga la Biblioteca Naţională să aibă sub ochi prima tradu cere francesă din 1828, a lui Gerard de Nerval, ca să citeze in franţuzeşte ?... Şi n'ar folosi ultima traducere romînească, în multe privinţe satisfăcătoare, a d-nei L. Dragomirescu ? Sau... pe Ion Gorun, pe I. V. S o r i c u , ori măcar pe parţialul Iosif Nădejde? Sau ar trepăda pe-aşa vremuri încurcate la biblioteca Academiei Romîne după neisprăvita întîie traducere romînească a lui Iancu Văcărescu, ori după prima tradu cere — să-i zicem „integrală" — a lui V. Pogor şi N. Skelitty, din 1862 ?... Dar de-ar fi să folosească pe Eminescu!... L-ar cita cumva după traducerea italiană a lui Umberto C i a n c i 6 1 o , ori după Conrad R i c h t e r ? In altă privinţă trebue remarcat că unele citate şi referinţe bibliografice sint absolut accesorii sau de mîntuială. De pildă, cit 1, pag. 8: după unul inutil din Nietzsche (cum s'a arătat, în franţuzeşte), Al. P. A. găseşte nemerit să enumere lucrările fundamentale asupra conceptului cultură. Dar în afară de în cercările remarcabile ale eseiştilor francesi J.-R. B1 o c h , B. Cremieux, R. Fernandez, F. Strowski (autorul no stru pare că nu le cunoaşte) şi omiţînd broşura colectivă: L. Febvre.M. Mauss, E. Tonnelat, A. N i c e f o r o , L. plină (Civilisation, lemot et l'idee, Paris, 1930), Weber de discuţii substanţiale — autorul de sigur c’o cunoaşte — ni se oferă bibliografie germană (prin excelenţă căutată de. autor) din care totuşi lipsesc autori de mare prestigiu: F. Graebner M. şi A. H a (Methode der Etimologie, Heidelberg, 1911),
370ETHNOS
e r 1 an d t (Die Volker Europas und ihre i’olkstumliche Kultur, Stuttgart, 1938), şi enciclopedica lucrare a lui G. B uschan (Die Sitten der Volker. Bd. I, II, 111, IV), în care şi noi Romînii sîntem amintiţi (111, 400-407). Dar unde sînt oare ai noştri: N. Bagdasar, L. Blaga, S. Mehedinţi, C. Rădulescu - Motru ? Şi monumentala operă a lui P. P. N e g u I e s c u , Destinul omenirii ??
A doua serie de lipsuri priveşte forma în sine a lucrării ; prea adesea într'o limbă rominească arhineglijentă. Cu-atît mai a mirării, cu cit avem în faţă un autor neaoş profesor de grai şi literatură romînească! Iată dovezi imediate: 1. lipsă de acord : „Lipsa de preciziune... şi confundarea lui... provine... (p. 4); „...de oarece viaţa şi desvoltarea ei nu esie..,m (p. 9); „..buna inteoţiune şi dragostea de neam... ce stă la temelia.." (p. 7). 2. furişări de greoae greşeli contra scrisului simplu, zilnic şi nu a stilului de savantă artă academică: „..parte doveditoare a Înaltelor caractere de cultură ale neamului romlnesc.," (două genetive perfect succesive, dar desacordate...]; w.,!n modificarea acestui suflet şi al acestui spirit.." (p. 18). 3. expresii improprii: „..să dea tuturor sănătate la minte şi la trup,," [p, 4; In loc de: „..minţii şi trupului"]; „..s'a lovit de neajunsul felului de a fi al studiilor..., neputincioase de a-i da explicaţiunea.." [p. 5; In loc de ; „să-i dea explicaţiunea"]; „. ,cu care elaborează orice grupare ome nească In raassele lui profunde.." ]p. 6 ; In loc de: „in massele e/...]"
4. Intr'o perioadă de obositoare desfăşurare conj. şi stinge orice farmec al expresiei (p. 12 rînd. 12 -18). In altă parte întîmpină pe orice lector supraveghiat un patent galimatias (p. 11 rînd. 6-16). Iar în cutare pagină copula pentru, repetată de trei cri, oboseşte stilul pînă la epuisare: „..şi avem cea mai mare admiraţiune pentru uriaşa muncă desfă şurată pentru realizarea lui cit şi pentru contribuţia propăşirii la fericirea.." (p. 17),
ETHNOS 371
i
Acesta e stiiul grandilocvent, al popularelor discursuri democra tice de trecută faimă, fără stil şi cultură,.. Şi totul culminează cu un monumental desacord, chiar in inima unui citat (autorul ?): „Clătinarea, desrădăcinarea şi secătuirea este vădită" (p. 20). Fără lung comentar: asemenea neglijenţe în scrisul pro fesorilor? Odată nemulţumitul între cei cu dreptate nemulţumiţi, Ovid Densusianu, arăta profesorilor să fie atenţi la scris, căci ei sînt şi vor rămînea îndrumători pentru elevi. Dînsul îşi mîntuia astfel un articol de jucată limpede : La noi stăplneşte o anume inerţie — „o acceptare de orice, fără control, fără stăruinţa de a alege din haos, din învălmăşeală, ceea ce se cuvine să fie luat în samă...". „Pentru aceasta e nevoie de spirit care trece peste mecanisare, mimetism, concesiuni..." (Vleafa nouă, XIX, 16). I. D.
Th. C a p i d a n , Macedoromînii (etnografie, istorie, limbă), Bucureşti, 1942. ■ ţ j Seminaristul" „Theodor Căpidan" care publica prin 1898 în revista Pindul — „tu limba aromînească" — articole educa avea tive pentru fraţii noştri sud-dunăreni (cf. n-rele 2, 7), s'ajungă un filolog savant de renume mondial, fală a ştiinţei noa stre, figură proeminentă a filologiei romîneşti, printre contempo rani, după Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu (ne mai gîndim la Iorgu Iordan şi AL Rosetti). In urma operelor fundamentale din 1924, 1925, 1926, 1931 şi 1932 asupra Fărşeroţilor, Megleno- şi Aromînilor, Th. C. ne dă în lucrarea actuală un model de operă destinată propagandei noastre în streinătate. Toate criteriile demonstrative sînt puse la contribuţie: cel filologic, cel istoric, apoi cel elhnografic. Se adaogă acestora conveţuirea — deci experienţa directă a filolo gului — printre Macedoromini. Aşa dar, cartea a ieşit din zbucium şi erudiţie.
372ETHNOS
Publicată Iutii în franţuzeşte, apoi în limba germană, opetă apare de data asta în romineşte, amplificată. Stilul îmbracă adesea haină de conversaţie : e cald, limpede, convingător. Uneori Th. C. e grav, melancolic sau plin de nelinişte (p. 245-250), cînd scrutează viitorul în care miseria materială cu armele văzute şi nevăzute ale desnaţionalizării nu se ştie ce drum vor deschide încercaţilor Macedoromini... Opera e un ales catehism al patriotismului romînesc inte gral. Trebue pusă fără zăbavă în mina tineretului de către orice profesor atent la rosturile timpului romînesc... I. D.
1. C h e 1 c e a , Din Gorj. Note şi observaţiuni cu carac ter etnografic, Bucureşti, 1943. .Â.utorul de faţă este un ethnograf recent, asiduu cercetă* tor al trecutului nostru ţărănesc. A publicat referinţe ethnogra(cf. Neam şi Ţară, Bucureşti, 1940), fice demne de consemnat ca şi material folkloric mai ales din Ardeal (judeţele Hunedoa ra, Someş). Este în pregătirea unor cercetări de amploare asu pra ţiganilor din Rominia, după cum se poate întrevedea din ul (Les „Rudari“ de Muscel, Bucureşti, 1943). tima sa anchetă Ca orice pasionat, /. C/z. nu e subvenţionat de nici o instituţie culturală... Cutreieră pe vremurile astea grele satele, cum nu fac unii fraseologi ai sociologiei romîneşti care scriu cam departe de realitatea ethnografică. Ne-am întîlnit pe la sfirşitul lunei iulie a acestui an în Foc şani: calm şi indiferent că nu-1 ajută nimeni cu un ban, I. Ch, era în drumul pasiunii sale... Cum am putea repeta pentru indi ferenţi : tot mai sînt In ţara noastră asemenea devotaţi ai stu diului desinleresat! Li se cuvine lauda neprecupeţită ; dar li s ar cuveni — mai spuneam tot aici — şi atenţia banului oficial pen tru asemenea studii preţioase în cunoaşterea deplină a trecutului nostru popular. Ar fi dreptatea făcută cui nu-şi supralicitează munca ştiinţifică pentru confortul universitar.
ETHNOS 373 24
Notele ethnografice amintite sînt resultatu! unei anchete pe teren asupra portului „dac" şi cel „romîneşc" din ţinutul Gorjului. I. Ch. demarcă zonele de interferenţă ale costumului după direcţia mişcărilor demografice din Poiana-Sibiului şi Sălişte către nordul Gorjului unde portul „ungurenesc" indică vieaţa ciobăniei la munte şi pe plai. In general, în Gorj portul „dac“ (noţiune tot una cu cea laltă : „ungureiiesc") c în partea nordică a regiunei spre direcţia infiltrărilor de populaţie ardeleană din părţile Sibiului, mai ales. Centrul regiunei e în interferenţa portului acesta cu cel „romînesc“ (care e portul oltean caracteristic, aparţinînd sferei cullu* rale sud-balcanice). Partea sudică a Gorjului e stăpînită pe de-aintregul de costumul „ romînesc " care pătrunde şi pînă spre munte. Autorul stabileşte atent cercurile geografice respective celor două stiluri de costum, arătînd că in acelaşi spaţiu de vieaţă se dă încă o luptă vie între cel ,.dac'* şi cel „românesc". De reţinut un lucru: şi aici o lege ethnografică e constan tă — adică: în orice cadru ethnografic ne-am afla, realităţile somatice şi formele de vieaţă materială se pot modifica (prin imitaţie calmă sau violentă, ori prin împrumuturi lente) ; coordo nata sufletească însă (limba, etc.) e neînvinsă. Numai aceasta de termină unitatea grupului popular şi-i califică distincţia ethnogra fică. In Gorj: satul în aspectul său material (casa, genul de vieaţă) e simţitor modificat; sufletul însă — mai ales judecat du pă grai — e puţin nuanţat.
Ipotetica explicaţie a originii portului dac poate reţine pe cetitor (p. 9-11). I. Ch. interpretează cromatica lui sobră — ne gru pe alb — ca fiind un reflex sigur al îngenuncherii Daciei de Romani. Evenimentul politic dela 107 cutremură naţiunea dacă, silind-o să-şi exprime durerea pînă şi prin preferinţa costumului împodobit cu negru — semnul durerii adinei interioare, al doliu lui desăvirşit. Dacii au intrat astfel într'o sincopă politică defini
tivă odată cu o înclinare generală a sufletului lor popular spre sensurile unei visiuni tragice depline care — suggerează autorul .nostru — s ar putea resfrînge şi în doină. Triumful politic roman ar explica poate — postulează încă I. Ch. — coloritul celălalt,
374ETHNOS
ai costumului „romînesc“ (sau „roman") bogat şi de cromatică vie. El ar fi expresia exuberanţei, a victoriei, contrastînd cu so brietatea îmbrăcămintei neamului îngenunchiat şi cernit. Apropierea în orice cas e ingenioasă şi-i perfect egală (deci nu aduce nimica nou) unor încercări filologice faimoase ale vea cului trecut cînd H a s d e u şi chiar A. D. Xenopol — urmă rind tot suprapunerea romană substratului dac — găsiau un ecou lingvistic al cuvîntului doină tocmai în resturile graiului dac, noţiunea născîndu-se în nordul Dunării — zicea Hasdeu — şi dovedind prin asta, contrar teoriei lui Rosler, continuitatea noa stră nord-dunăreană după 271. In aceeaşi vreme I. Slavici se lupta cu anumiţi fantesişti şi iscoditori şovinişti ce socoteau doi na primită chiar dela Maghiari (v. puţin cunoscutul său articol Literatura poporană, în Educatorul, I - 1883, I, 7); iar C i hac o deriva din sîrbul dvoinitza „flute double“, după ce mai înainte Dicţionarul dela Buda o nemeria în forma dorică din, sau dicţionarul Laurian-Massim o căuta în lat. doleo. Pe atunci se ştie cum se ducea lupta memorabilă între Xenopol şi mai ales Hasdeu cu mistificatorul Rosler care recunoştea că am luat doina dela Daci — parcă o asemănare ciudată cu Dimitrie C a n t e m i r , întîiul etimologist romantic al cuvîntului, crezindu-1 o moştenire dacă, unde ar fi însemnat zeul, sau zîna, războiului. Trebue reţinut că pentru întîia dată în cultura noastră se invoca în studiul istoric un element folkloric autentic, cu larg conţinut ethnografic. Articolul din 1882 al lui Hasdeu, „Doi na „ răstoarnă pe Rosler (in Columna lui Traian, 111, 529e conclusiv. 536), Era Ia cîţiva ani şi momentul cînd începuse în cultura ro mână altă vestită bătălie filologică in jurul refrenului frunzăverde din cîntecul nostru popular, între N. I. Apostolescu, Artur Gorovei, Th. D. S p e r a n t i a şi N. Em. T e o H a r i. Şi-acum replica filologică se impletia, ba uneori se amesteca vio lent şi confus — cu cea ethnografică şi istorică. In consecinţă ar gumentele erau uneori nişte patente jocuri ipotetice. Să resumăm miezul lor: Gorovei, făcînd apropieri romanice ingenioase (pînă şi cu cintecele populare provensale, toscane, corsicane), stabilia
originea lui „frunză-verde“ în expansiunea coloniştilor romani din Dacia (deci o dovadă categorică'a romanităţii noastre); Th, D. Sperantia o semnifica net ca pe-un mod de determinare a sezoaETHNOS 375
i
ilfelor şi-o necesitate formală a rimei în vers, fiind aşa dar fără nici un ecou caracteristic de vieaţă ethno-istorică ; N. I. Apostolescu socotea că „frunză-verde** poate învedera o coabitare înde lungă a poporului român cu codrul; N. Em. Teohari, trecînd pe lingă opinia lui Gorovei, părea a crede c’ar fi un reflex flagrant al unei invocări către ,,un fel de musă“ a vegetaţiei, întocmai ca invocarea muselor de către antici (deci un rest mitologic sigur care poate fi chiar utilizat în cercetările istorice); iar N. I. Apostolescu — parafrazînd pe Hasdeu — mai credea că refrenul s’a născut odată cu neamul nostru in „secularele păduri ale Carpaţilor". Propuneri uneori fantesiste, alături de recenta suggerare a lui N. Iorga ce-a apropiat în noua sa „Istorie a Românilor** chiar doina de forma iorelii, cuvînt socotit de lexicograful bisantin Hesychius ca un strigăt de plingere cu fluerul. Mereu discuţii ademenitoare în care — întoreîndu-ne la „frunză-verde** — pină şi streinii aveau să se amestece ingenios : în 1841 călătorul ger man I. G. K 6 h 1 putea crede că acest enigmatic refren, încă imprecis în originele Iui, este o scurtă rugăciune către hamadriada copacului „subt al cărui scut cîntecul [se înţelege : popu lar] s’a născut11 jcf. România literară, I- 1930, n-rul 1, p 5). Totul va ajunge pe nesimţite Ia recentele însemnări diletante în care prea arar valoarea argumentului ştiinţific înlătură părerea gratuită (v. C, N. Burileanu, Intre „frunză - verdeH şi doină, Chişinău, 1936). \
Alături de aceste derivări — cum s'a spus, măcar în parte fantesiste — vine să colaboreze şi ethnografia. Să nu-i subesti măm însă încercările. Căci de data aceasta tînărul nostru cerce tător pare să nu fie eronat. Fiindcă interpretarea portului dac, dn partea sa decorativă, ca expresia durerii ethnice, după cu noscuta zdrdbire politică dela 107, găseşte un paralelism unitar în ceea ce ne oferă folklorul poetic ardelean. Intr adevăr, în lot domeniul nostru de creaţie populară nicăeri doina nu are un • ton elegiac mai profund şi mai conturat în formă ca aici. Dacă în Moldova şi Muntenia — mai ales în preajma oraşelor sau a regiunilor industriale în drum spre modernisarea desăvîrşită — se observă o lentă asfixie lirică (versul popular fiind aici o fra zeologie incoloră, fără nici un fel de experienţă poetică şi
376 ETHNOS
JM
de multe ori un exerciţiu obosit al cutărui poet zis „popular*', dar în realitate pe deplin alfabet), apoi In Ardeal se intîlneşte încă elegia gravă, de*o sonoritate interioară amplă, stîrnind în cine-o ascultă o seducţie poetică aproape de simţirea primitivă rustică. Sînt şi în Ardeal — e adevărat — stări de evidentă să răcie lirică ; găsim şi-acolo versul popular muribund, contrafăcut, calchiat după modelul cult; dar în genere doina caracteristică este încă în vigoare. Dintre speţele lirice respective, bocetul e la apogeu. Cerce tările lui C. B r ă i 1 o i u sînt concludente. Aşa dar, e surprinză tor ca într’o regiune pastorală eminentă ca Vrancea — unde Mioriţa s’a retras şi-şi trăeşte clipele agonice — doina să fie aproape mîntuită, iar bocetul cu totul părăsit; pe cînd în Ardeal acesta e incomparabil, repetăm, cu ce ne oferă celelalte regiuni. Dar să nu se uite că bocetul exprimă atitudinea metafisică a Românului faţă de misterul morţii. In afară de semnificaţia lui creştină, el e încărcat cu straturi străvechi ethno-psichice dintre care ccl dac e de presupus in primul rind. Prin urmare, nu e de înlăturat ipotesa unui reflex puternic ethno-psichologic chiar intr’un gen de material propriu-zis ethnografic: costumul. Incit cel puţin aşa un paralelism folkloric şi ethnografic să fie de folos chiar istoricilor care şi în caşul lui N. Iorga înlătură, sau negli jează, asemenea interpretări şi conduşii ce se impun cercetăto rului informat (de pildă, în monumentala „Istorie a Românilor" dovezile folklorice sau cele ethnografice scapă prea adesea isto ricului la capitolul alcătuirii neamului nostru).
Intr’un loc (p. 12-22) I. Ch. iese din preocupările sale strict elhnografice, intrind în domeniul folklorului şi scriind un capi tol despre „eroii din Novaci - Gorj cintaţi în versuri". Este, prin urmare, vorba de-un aspect al pocsiei populare de „militărie" despre care ne-am arătat răspicat părerea într’o încercare critică
(Ethnos, I3, 111-134). In caşul de faţă e vorba de-o p o e t ă aşa zisă popula ră — Raveca Coconeţu, de 39 de ani, din Novaci - Gorj — ce „compune" cîntece de jale pentru morţi. Informatoarea aceasta e alfabetă: are 4 clase primare; şi la virsta de 9 ani „a învăţat să compună astfel de versuri de jale —- zice chiar anterioară
ETHNOS 377
\ ethnograful nostru — dcla două fete din Poiana (Sibiului) refu giate în războiul mondial la Novaci" (p. 12). Versurile acestea „ocazionale" sînt întru totul un reflex al Ardealului (mai ales părţile Sibiului) de unde a emigrat o parte din populaţia satului Novaci. Din părţile Feleacului (Cluj) autorul însamnă c'a aflat un astfel de material bogat şi poate semnificativ. Trebue ştiut însă că versul ocasional — aşa dar per fect improvisat — in Ardeal e numai cîntat de 2-4 fete sau neveste; pe cînd dincoace, în Novaci, „în multe cazuri se şi scrie pe crucea tînărului sau tinerei dispărute" (p. 12). De reţi nut deci aspectul f i x al acestui fel nou de vers zis popular: după ce starea lui iniţială pleacă dela individul pe deplin iden tificat, el nu este — mai departe — un exerciţiu liber al fanta siei colective prin prelucrare succesivă, ci un produs aproape comandat de obşte într’un moment religios al vieţii ei. Improvisarea e oarecum instantanee: „il compun... la moment'* — zice Raveca Coconeţu — fapt care face pe ethnograf să-i atribue „o mare putere de improvizare*' (p. 13) şi chiar „talent", deşi „nare cine ştie ce cultură" (prin urmare un fapt esenţial rămine de stabilit: autorul condiţionează oare talentul popular de gradul cultural propriu-zis ?). Acest cas e identic cu cel relatat de Tache P a p a h a g i: „două talente poetice" din Maramureş la rîndul lor „şi-au concretizat" in scris „producţiunea" poetică, ţinînd chiar să-şi însemne numele în versificaţie. Argumentarea noastră le ex cludea categoric din sfera creaţiei populare, autonome de scri itură sau măcar de influenţa vagă a cărţii (v. Poesia populară de „militărieu in războiul nostru din 1941, în Ethnos, I3, 118-
120). Să discutăm detailat caşul acestei poete care se va ve dea că nici într’o măsură nu e populară.
Acest aspect al versului nostru din popor ne-a mai preo cupat cîndva, arătînd că în ce ne priveşte, noi înlăturăm defini tiv atare posibilitate dintre modurile specifice creaţiei populare (v. Psichologie şi creafie populară, in Anuarul Arautentice Improvisarea o defineam atunci hiuei de folklor, 111- 1935).
ca *pe-o tensiune lirică: un exerciţiu imediat al funcţiei creatoare elementare, apărînd ca un joc spontaneu sprijinit de-o imaginaţie
378 ETHNOS-
\
relativă a subiectului în chestie cînd memoria e secundară. Ea prilejueşte actului creator o realisare înjumătăţită, peste tot par ţială. Momentele lirice rămîn uneori confuse sau voalate, tot deauna precipitate, abia enunţate în vers care e dezbrăcat de orice magie verbală : e prea mecanic. Să nu uităm că poetulimprovisor are de faţă un public ce-i aşteaptă debitul... Nici o grije astfel de haina poetică. Compunerea în neorînduială e preponderentă. De sigur că articulaţia logică poate fi într'un fel apa rentă ; dar realul înconjurător e transpus brutal, fără o formulare lirică închegată, căci n’a fost curăţit în prealabil printr'o contem plaţie îndelungă de contingenţele materiale obicinuite. Sa spus adesea : actul creator superior converteşte realitatea şi n’o lasă intactă, copiind*o sau parafrazînd-o slîngaciu. Aşa este. închegă rile poetice superioare mai au apoi nevoie de isolare adîncă, ceea ce-i exclus în caşul unui poet popular, chiar talentat, care improvizează public, adesea întrerupt sau aplaudat de audi tor. Asemenea produs e o poesie — uneori cîntată — de oare care efect, dar nu de amplitudine lirică durabilă. Să se observe că aceşti improvisori sînt cîntăreţi ambulanţi. Pc unul l-am întilnit în tren, între Rîmnicul*sărat şi Buzău, îndată după războiul trecut. Eram elev în cursul liceal inferior, dar mi-1 amintesc su ficient : de-o volubilitate verbală rară, improvisa uşor, primind în schimb cîţiva gologani dela publicul ce-1 asculta încordat şi cu
respect (era orb de pe urma războiului). Materia improvisării şi-o lua din scenele războinice trăite (bănuesc pe unele şi auzite) dela Mărăşeşti. Deşi copil, simţiam de pe atunci resonanţa re dusă a recitării (căci mai mult recita, improvizînd fără odihnă) şi-mi dădeam sama că asemenea poet e trecător: pentru gustul popular uşurel. Improvisarea integrală deci nu poate limpezi de fel contu rul poetic; nici nu stăpîneşte intactă o formă lirică oarecare, ci preface la nesfîrşit, fără întrerupere şi în nişte noutăţi poetice uşoare şi egale ca pătrundere estetică — copii uniforme, stereo tipice. Căci adesea o temă e improvisată de mai mulţi amatori, prin preferinţa obştei (poetul popular recent, modernizat, umblă într'adevăr după un fel de ecou public. Cel pe deplin popular e desinteresat de reclamă şi glorie, rămînînd anonim). De aceea şi articulaţia musicală în acest cas e debilă, deşi preexistînd fondului poetic improvisat. Aşa poate mai sînt impro-
ETHNOS 379
!
i
visările populare „voceri" din Corsica ; şi tot aşa „serenata*' din Provansa : simple arpegieri sentimentale fără o cohesiune formală. Privită din acest punct de vedere, poeta ce ne preocupă nu e de fel populară, pentru că fabricatul ei — acel bocet improvisat — s'a săvîrşit sub zodia manualului celor 4 clase pri mare... Apoi rămîne şi scris pe-o cruce de lemn pe care vre mea o va distruge odată cu amintirea celui invocat şi cu fiinţa celui ce-a cîntat... Aceeaşi compunătoare de versuri funebre improvisale ialâ că fabrică chiar versuri „ocasionale** pentru cei morţi în acest război în depărtările Rusiei. Avem în asemenea cas un aspect nou al ,poesiei populare de militărie*, pe lingă cele relevate în studiul nostru amintit: poesia de militărie aşa zisă populară, aparţinînd unor autori bine determinaţi şi scrisă sub foi mă de corespondenţă — ori de pe front acasă şi la cunoscuţii iubiţi (mai ales fetelor din horă), ori din sat către soldatul îndrăgostit dar îndepărtat în război. In acest cas elementul erotic se îmbină cu cel patriotic şi cu cel elegiac (dragostea de satul natal, de natură în genere, de părinţi, de animalele domestice).
Procedeul acestei noi speţe poetice (fără asociaţia melodiei) e următorul: dacă se primeşte în Novaci veste despre moartea unui tînăr pe front, familia tae un brad din pădure (simbolul ti nereţii răpuse), îl aşează în drum lîngă o cruce (mai ales în faţa casei, sau în preajma bisericii), se pune şi „fotografia** eroului, scriindu-se pe cruce versurile făcute de Raveca Coconeţu care în acest cas nu se mai poate spune că improvizează — cum afirmă 1. Ch. — ci compune chiar, după toate regulele prosodice elementare (p. 13). Această procedare în totalitatea ei nu e decît un aspect redus al cultului eroic. Nu pare exclus ca în massa noastră populară — cîtă a mai rămas — să se întâmple cu timpul un adevărat proces de eroisare în jurul unor eroi proe minenţi dela Sevastopol, Stalingrad sau din Crimeea. Să cercetăm componenta acestor noi „cîntece de jale" din cele 4 anexe ale broşurei de faţă (p. 17-22). Versuitoarea se substitue dispărutului, interpretindu-i — ex presia e nimerită — stările sufleteşti în „viersu-i de jale" care
380 ETHNOS
in toate cele patru caşuri sînt intr'o stereotipie evidentă. Fiecare „cintec de jale** are deci o atitudine simbolică. Tonul e confidenţial, fără nici un accent sufletesc disparat. Ritmul elegiac e uniform în toate caşurile, iar cadenţa formală egală, năpădită şi de licenţa poetică falsă :
I
Aşa o li losl ursat Să mori pe front împuşcat. (p. 17). Dacă dispărutul e căsătorit, atunci nostalgia căminului se arată dela început: „Cine-ar fi mai gtndit, Doamne, Ciad plecai la concentrare Câ 'napoi n'oi mai veni ,• La soţie şi copii. De acas’ clnd am plecat, Numai eu ştiu ce-am lăsat, Şi ra'am dus La spurcatu de rus. (P- 17). (în privinţa facturii formale se observă lesne versul tăiat, scurt, aidoma cu forma evoluată). Imprecaţiile stingace faţă de duşman nu pol lipsi: Şi m'am dus La spurcatu dc rus,
totul Stirşind cu implorarea către rude pentru sprijinul copiilor orfani: Mătuşe şi uochi iubit Ascultaţi-mi un cuvlnt: îngrijiţi fetele mele Să să facă măricele".
\
(p. 18).
In ai doilea motiv — ceva mai desvoltat — apare iarăşi „soţul" care e şi „fratele" căzut „pe cimpul de onoare in lup-
ETHNOS 381
•/
ide din Crimeea pe ziua de 27 Februarie, Anul 1942-'. Invoca* ţia dispărutului e mai intii către colectivitate — nu a satului, ci omenirea de ori unde, în sens creştin : „Mă rog lume călătoare Să priviţi aici cu jale Poza şi cu crucea mea Eu sunt mort in Rusia. (P- 18).
Apare iar jalea pentru soţia şi copilul orfan, urmind de îndată surorile şi fraţii. Legămîntul cu ţărîna ethnică nu e scăpat din vedere: Doamne, cum oi putrezi Cind oi sta să mă glndesc Că nu-i păraînt românesc Şi-i pâmlnt strein rusesc.
i
(p. 19). deci nuanţa palidă a elegiei de instreinare. Se vede şi-un accent vag de poesie pastorală, strecurat printre tresăririle de idilism plăpind : Soţie, foc ţi-o mai fi Clnd primăvar-o veni. Oile vin dela clmp, leu putrezesc In pămlnt. . Săraci vitele mele Mi-aţi rămas şi voi cu jele Dup-al vostru stăpln Că-i mort în pămlnt străin. (p. 19).
Varianta se sfîrşeşte cu visiunea săracă a trecerii eroului dincolo, in taina eternităţii: „Acum toate le sfirşesc Şi nimic nu mai grăiesc Că trec pragu la cei morţi Rămas bun Yă zic la toţi",
:
(p. 19).
382ETHNOS / .
\ fi
!
Deci nici aici nu e o răscolire largă elegiacă, ci doar în chipuitul zbucium al celui mort, redat printr'o artă minoră de versificaţie, iar ca fond aproape într’o retorică sentimentală co mună. Dacă cel mort e flăcău, ca şi în celelalte caşuri motivul îmbracă o uşoară dramatisare a evenimentelor : primirea ,,ordinu lui", plecarea de-acasă, apoi prevestirea morţii. Se remarcă lesne lipsa elementului narativ (luptele, de pildă), poesia tefminîndu-se doar prin redarea nostalgiei înstreinatului: Nam avut noroc pe lume Să mor in ţară la mine Muri (sici) prin cap Împuşcat In Crimeia ’nstreinat... Dragi părinţi, surori şi fraţi Suntem tare depărtaţi. (p. 20). apoi a durerii că a murit departe ...cu foc şi chin înfocat şi prea strein,. (p. 20). De data aceasta nu se află nimica din ecoul naturii încon jurătoare a satului, sau din relativa durere tragică în faţa morţii fioroase. Totul e simplificat — de altfel ca şi in anexa ultimă, de-un prosaism evident, unde neologismul „pachet" distonează formal: Şi rugai pe mămiţa Să facă cum o putea Un pachet ca să Îmi dea. (p. 22). şi unde apoi — ca atmosferă elegiacă — după părinţii iubiţi sînt amintiţi şi prietenii: întristaţii mei părinţi, Şi voi prieteni cunoscuţi Treclnd priviţi crucea mea Şi cu fotografia; (p. 21).
ETHNOS 383
\
Aici detaliul improvizat aproape suprimă vigoarea scăzută a acestui fel nou de bocet (de pildă, itinerarul din Novaci la Tîrgu-Jiu), varianta 2nfăţişîndu-se ca o cronică rimată obosită dintr'un ziar oare care provincial. Deci nimica din simplitatea mişcării lirice a versului popular adevărat. Din aceste relatări un lucru rămîne bine determinat: poeta e o autoare ca oricare alta. Versurile ei sînt de reţetă per fectă. Păcat că ethnograful nu s'a priceput să afle cum au fost compuse; adică dacă au fost aşternute pe hîrtie — şi-atunci dintr'odată n'ar mai putea fi vorba de improvisare obicinuită, ci de-a-dreptul de-o compunere cărturărească submediocră. Ar fi fost util de asemenea cercetărilor să se fi dat In facsimil măcar o fotografie (o „poză", în anexa II) a unui asemenea mormînt simbolic, dacă nu şi chipul presupusei poete.
Caşul „viersuitoarei" Raveca Coconeţu — nu a cinta re ţ e i — din Novaci lămureşte, iarăşi, neted problema creaţiei populare autentice. In adevăr, între informatoarea de faţă şi oricare poet-cîntăreţ popular representativ e o diferenţă esenţială: acesta se scufundă pe deplin in psichismul rural, fiind învăluit de visiunea Întreagă a satului, măcar în parte primitiv. El e un asociat al co lectivităţii cînd creează: plăsmueşte pentru cerinţele proprii mai întîi, şi în limitele visiunii sale estetice. Dar creaţia sa are destin
colectiv. Instrumentul de expresie la îndemînă e numai limba populară care-i departe de tiparele evoluate — scriitoriceşti şi academice —- ale limbii de artă. Insă cînd creează nu se supune constrîngerii imediate a obştei, ci plăsmueşte după originalitatea simţimintelor sale. Procesul selectiv al obştei începe abia atunci cînd individul născocitor se scoboară voluntar din singurătatea sa, divulgîndu-se prin cîntare celor ce-1 ascultă — 'deci un fel de publicitate unică: orală şi continuă. El cintă dintr'un impuls al destinului ethnic. Acesta e momentul cardinal din vieaţa unui motiv popular. Faza următoare e cea a succesivelor acomodări folklorice: temele poetico-musicale roiesc în cadrul social al la tului, diversificîodu-se după capacitatea indivizilor receptori. Dar acest act imens folkloric — neodihnita circulare prin-
384ETHNOS
„
tr’un dinamism specific massei ethnice — se sprijină numai p(s capacitatea memoriei, Dela naştere pînă la declinul său cîntecul popular e fatal subjugat memoriei. Cînd o temă poetică populară a fost consemnată în scris — fie chiar şi cu melodia sa pro prie — de specialist sau de omul din popor, trecut pe la şcoală — însamnă că ea rămîne ca un document oarecare, momentan, din cursul neîncetatei sale metamorfoze. Ceea ce rămîne scris, de spe cialist ori de simplul amator, e doar un moment unic şi trecător din vieaţa scurgerii sale folklorice. Aspectele anterioare poate c'au fost ascendente ca putinţă de plăsmuire; iar cele ce vor mai fi vor însemna cumva sincopa motivului. El însă niciodată nu poate fi închipuit fix, sedentar. Este într'o continuă rătăcire între perfecţiune şi pulverisare. Rezultă de aici că ceea ce nu e cîntatîn popor, nu se poate defini deloc drept creaţie poe tică populară. Prin urmare versurile scrise în Novaci pe crucile eroilor nu sint decit nişte reportagii de război versificate, de oarecare abilitate formală. Atît doar.
Spuserăm că orice poet popular (care e tot una cu c i n tăreţul popular) trebue să aibă o memorie plastică, ne cesară chiar pînă la adinei bătrîneţe. Caşul e surprinzător la slavi: folkloristul rus A. Markov a cules în veacul trecut dela o cîntăreaţă vestită 60 de biline cuprinzînd 10.000 de versuri ti părite pe 273 de pagini. Bătrina Agrafiona Kryukova avusese o memorie prodigioasă la virsta de 9 ani (aceeaşi vîrstâ cu a Ravecăi Coconeţu) cînd auzia o singură dată un cîntec, ţinindu-1 minte întreg pînă în anul cînd a fost cercetată de Markov, Tră ind greu toată vieaţa, analfabetă, spunea la bătrineţe că încă mai învaţă cîntece dintr'o înclinare poetică fără odihnă (R. T r a u tm a n n , Die Volksdichtung der Grossrusserij Heidelberg, 1935, I, 19, 20, 24, 27, 30, 44, etc.). In sfera creaţiei noastre populare asemenea cintăreţe pro- digioase par absente. Din cercetările folklorice de pînă acum nici o femee nu poate sta lîngă capacitatea epică şi lirică a lui Neculai Bunghi, T. M. Buchilă, Năstase Creţu şi Petrea Creţul Şolcanu, cercetaţi în 1909, 1936 şi 1885 de Iosif Popovici, Al. Vasiliu, Gh. Cardaş şi Gh. Dem. Teodore seu. Noi
ETHNOS 385
âm urmărit această problemă în Vrancea ; dar ce-am putut afla dela o singură informatoare abia poate fi amintit cu toată bună voinţa (cf. Ţinutul Vrancei, I, 54, 57, 161, 202, 239, 254, 270, 276). Este posibil ca acest gen de poesie aparent populară să se întretaie într'o vreme cu creaţia curat populară, după cum s’a întîlnit cu versul pe deplin cult, mutilîndu-şi — cum era şi de aşteptat — starea iniţială. In acest cas vestita teorie „versunkenes Kulturgut" a lui. Hoffmann-Krayer ar căpăta oare care confirmare şi la noi. De altfel încă de pe la 1896 Gh. C o ş b u c semnala că o poesie a sa s'ar fi răspîndit profund în massele populare din ţinutul Năsăudului. Iar recent d. Mihail Sadoveanu arăta cum dintr'o compunere a copilăriei sale, cu ocasia Anului-nou, prin 1893 - 1894, împărtăşită feciorilor din satul Vatra-Paşcarilor, după 47 de ani de peregrinare In mediile rurale, pînă în iarna 1939 - 1940 îşi păstrase doar primele două versuri: Unul Ghiţă Ascudintele Prinde pui dela Părintele la care poporul adăogase undeva alte două de-o platitudine făţişe : Frunză verde foi de nuc, Complimente, că mă duc,,.
Cpmpunerea d. Sadoveanu făcuse un drum scurt: dela Paşcani pînă prin împrejurimile Iaşilor ( Revista Fund. Reg., X, n-rul 8, p. 248-253). Interpolări trebue neaparat să fi fost — le bănueşte şi scriitorul; totuşi motivul sa spălăcit aproape într'o jumătate de secol, fiindcă nu putuse fi zămislit de genialul nostru povestitor într'un adecvat ton popular — conform visiunii lirice ţărăneşti, ca fond şi formă — ci într'o măiestrită în torsătură formală ce se învecinează de-a-binelea cu echilibristica rimelor din poetica moderniştilor noştri extremişti: „Of I Părinte 1 Măruntaiele! Ofl Părinte! Ca un cleşte mă Muşcă şl mă rupe. Taie-le 1 Leapădă-le. Izbăveşte-mă | « .
386 ETHNOS
J
„Vai ş'amar ! stupi-tc-ar Ielele / Rlnza rupă-ţi Răsucitcle ! — „Preuteasă, dă nuielele, Hoţului să-i rup... copitele 1" lntlmpl&rii, guralivele Cercetatu-i-au chichiţele. Supărate'S Paraschivele, Bucură-se dăscăliţele.
Astfel versurile improvisate — analisate in treacăt mai sus — nu pot avea deloc destinul popularisării. Ele sînt — repetăm — o cronică rimată ocasională şi stîngace. Vor trăi numai cit lem nul simbolic creştin... Nici un ţăran analfabet din Novaci nu se va cutremura de stîngaciul lor fior, după cum nici un sătean in struit nu va şti lămurit peste cinci decenii că ele reprezintă sim bolic măreaţa dramă a sacrificiului nostru eroic din Rusia... Căci se ştie că pe alte game poetice îşi cîntă poporul autentic r u r a 1 frămintările mărunte ale sufletului, sau chemările grave spre marele Necunoscut. Iar în privinţa presentării acestei broşuri: noi îl apreţiem pe 1. Ch. ca pe-un cercetător serios şi de viitor. Ii atragem în consecinţă atenţia că* chiar unui ethnograf — de altfel ca şi ori cărui scriitor sau publicist de limbă rominească — îi şade bine să-şi înfăţişeze gindirea intro satisfăcătoare ţinută tipografică, fiind vorba atunci să nu se neglijeze măcar regulele elementare de punctuaţie şi ortografie. *
Aşa dar, de ce: „Femeile, au şi ele... iia cu alţi rluri.."
(chiar la pag. 3 — î n t î i a! - virgula între subiect şi predicat-..)? Şi de ce anume pronume de reverenţă neunificate? „In cele ce urmează v o i sublinia.." (p. 3]
alternînd cu: „Frumuseţea problemei ridicate de noi aci,..." (p. 5J,
pentru ca mai jos să aflăm această expresie care jenează pe lec torul atent:
ETHNOS 387
) \ „iar dacă fn riadurile de faţă subliniem numai un aâpect, e( cum spun, pentrucă.,.". i
Lexicul apaie apoi pe-o pagină oarecare intri o făţişe neunificare *. Şi-i pămlnt strein rusesc. Cfi-i mort in pămint străin, (p. 19 vers, 11, 31), Contra8tînd cu ce-i pe pagina următoare : In Crimeia * n s t r e i n a t... (p. 20 vers. 25}. Şi ce fel de conjugare e asta ? „Lor le plac portul..." (p. 6). De ce, apoi, un pronunţat caracter personal în desbatere ? „..ar fi o problemă ridicată nu numai de mine, dar şi de popor". (P- 9).
Se cere peste tot respectul formal al scrisului, odată cu dis creţia proprietăţii literare. Numai sfertodocţii provinciei siluesc oamenii de gust cu nimicurile lor ilusorii... Apoi alt lucru de stabilit: Versurile socotite populare nu sînt publicate măcar într’o rudimentară ţinută ^olklorică. Căci într’un loc traVscrierea e după regulele scrisului obicinuit: „Cinc-ar fi mai glndit, Doamne, Clnd plecai la concentrare Că ' napoi noi mai veni La sofie şi copii. (p. 17).
(ceea ce însemnează că ethnograful na urmărit să redea fidel, în anexe, forma exactă întrebuinţată în scris de presupusa poetă); iar în restul transcrierii punctuaţia e complet înlăturată: Vai tinerelele mele Sau gătat In chinuri grele Fără nici o mlngliere. (p. 22).
388ETHNOS*-—
-y.mu.-4a.
Jixe
Dar atunci în unele locuri de ce apare cîte o stingace redare fonetică ? Oile vin dela câmp leu putrezesc in pământ. (p. 19 vers. 27-28).
;
Dân drum acas-am scris, Că suut sănătos am spus (p. 20 vers 14-15). Dacă vedeam ieu prea bine Că nu poate veni la mine Că-i iarnă şi drumu greu Şi-i âeparte s a t u meu...
9
(p. 22 vers. 8-11).
' :
Este clar că în broşură ceea ce împiedică referinţa biblio grafică e lipsa de cifrare a versurilor, necesitate metodologică ce se impune chiar ethnografului care se amestecă — pe bună drep tate — în problemele stricte de folklor. Sintem siguri că aceste obicinuite distincţii de formă şi me todă de lucru nu pot irita pe cine trebue să tindă la apărarea limbii romîne şi la creşt^ea ei. Cultul ştiinţei se înfrăţeşte con tinuu cu experienţa literară subtilă în orice epocă culturală caracteristică.
. i
I. D. * 20, 23, 31 august 1943.
★
ETHNOS 389 25
»
i•
m A. •
ii ■! I
■
li
i
.
>■'
' • ri
:rv
*. /
/ v
: i
■
\ t
.
■
•s .j
%
(00 -u