Poesia populară de militărie în războiul nostru din 1941 by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

Ion DIACONU

Poesia populară de „milifărie^ în războiul nostru dan 1941

Extras din revista E T H N O S (an. I, fascicolul 2)

l: •3

■i

•j!

FOCŞANI

tţ

1942

■'

» i

■

0°)

01. AUG. 2819

H${ţM \

’f1

In privinţa creaţiei populare râzbo'ul de faţă aduce la rînDE „MILITÂRIE" du-i în desbatere problema controversată a aşa unanim ÎN RĂZBOIUL NOSTRU numitei poesii de milităr i e (sau de o s t ă ş i e , de DIN 1941 miliţie): este aceasta ori cumva trebue înlăturată din categoriile creaţiei anonime rurale ? Mărturisesc că argumentarea e din partea multora spinoasă ; iar r^replicele cîtorva au fost in ansamblul lor neconvingătoare. O nejf tezize a discuţiei trebue încercată, cu toate că materialul folklo\ ric, aparţinînd războiului în curs, e destul de mărginit pînă acum — şi de aceea nu intru totul concludent. Comparat însă cu ceea cc oferă războiul trecut, el poate mijloci stabilirea cîtorva i adevăruri sigure. Cine s'a iadoit categoric în privinţa materialului acesta aparţinind războiului nostru din 1916-1918, că ar fi cu necesitate popular, este Artur Gorovei (1). Folkloristul documen tează luminos că improvisările versificate ale gradaţilor, ori înseilările soldaţilor străbătute de niscaiva versuri circulînd chiar în massa populară, nu constitue un document de folklor. Aşa este : acea inflaţie lirică avînd ca autor nu pe meşterul anonim, ci pe militarul alfabet e o stare secundară a creaţiei populare. Nu e reductibilă la ceea ce poate constitui un adevărat c î n t e c popular. Se va vedea mai jos că lui Gorovei îi lipsia in lim pezirea conceptului elementul vital, energetic, al cîntecului po pular: partea sa melodică. POESIA POPULARĂ

i \

ETHNOS111

n? ! . •: ! !

( ; î

; : » :

■

! !

J i

Anterior lui Gorovei, P V. H a n e ş la rîndu-i nu reuşia să delimiteze problema. Eminentul istoric literar punea de astădată accentul pe valoarea poetică a cîntecului ostăşesc, excluZîndu-1 din categoria cultă ca fiind lipsit de un autor cu identi tate, iar din cea populară „fiindcă nu e în întregime populară*' (2). Gen de gîndire parabolică, fără să prindă realitatea de rădăcinele ei. Bibliografic poate să fie menţionat şi studiul mărginaş al lui Nichifor Crainic (3) ce urmăria în versul popular numai ecouri etice, religioase, umanitariste, culturale şi bineînţeles ne cesara notă patriotică, dar fără să fi fost obligat autorul a se întreba ce e în sine poesia populară a războiului. Cîteva dibuiri bibliografice le menţionăm ca pe nişte obici nuite conjecturi slabe, absolut fără prestigiu ştiinţific (4). Iar ce se poate spicui din unele prefeţe de culegeri ad-hoc, nu trece peste simplele însemnări diletante (5), sau nu însamnă altceva decît comuna fraseologie de foileton : patriotică, dar nelămurind discuţia necesară (6). Spre a fi temeinic soluţionată, cercetarea trebue întreprinsă din două puncte de vedere deplin conexe: a) creatorul poesiei de miliţie este un anonim din massa primitivă rurală, sau un au tor alfabet (deci o problemă de psichologie individuală) ? — b) asemenea creator poate pleca din orice categorie socială a popo rului, ori cumva trebue să fie inclus numai în ţărănime, pentru ca versul său să se nască perfect popular (aceaslă a doua problemă priveşte făţiş ethnopsichologia) ? Discuţiile referente sînt reduse la noi; bibliografia germană oferă însă desbaterile cele mai luminoase. In general, problema creaţiei populare, privită genetic, a fost desbătută competent la noi întîi de P. I r o a i e (7), apoi de Al. D i m a (8). încercarea noastră (9) recunoaştem doar că a pu tut prilejui discuţii, fiind uneori greşit analisată şi de aceea uni lateral înţeleasă şi apoi admisă (10). Un lucru se desprinde mai cu samă din analisa lui Iroaie: creaţia populară descinde dela individul rural perfect „socializat". Acesta este un predestinat ce tinde a se manifesta in crea ţie ca un resonator al comunităţii. Socialisarea sa trebue înţe leasă nu numai pe laturea unui material literar tradiţional, ci şi în direcţia graiului care trebue privit — după suggerările lui

112ETHN0S

! !

• i

| I

Bertoni — ca un sistem compact de expresie al unui grup ethnic, evoluat istoriceşte în forme gramaticale proprii şi refleclînd stările de cultură şi de civilisaţie (deci un habitat spiritual co lectiv). Uşoarele tremurături de logică ale lui Iroaie (11) rnu_ modifică deloc ansamblul gîndirii sale asupra problemei, fie că se sprijină pe referinţele lui B. Croce, G. Bertoni sau M. Bringemeier, fie că priveşte singur — şi original — problema. Ideea terminală a sa e aceasta : „creatorul primordial al cîntecului po pular11 este „insul" (12); colectivitatea — Iroaie zice odată „societatea11 (13) — amplifică doar creaţia, o promovează, o difu zează. Conclusiile lui Dima sînt formulate in direcţia sociologică inaugurată de H. Naumann şi desvoltată de J. Schwietering şi. M. Bringemeier : individualitatea creatoare e o energie naturală şi necesară a colectivităţii, exprimîndu-i conţinutul spiritual prin moduri de artă purcese exclusiv din cuprinsul ei. Cadrele de manifestare (conţinut şi formă artistică) sînt în chip necesar pre destinate de colectivitate (ca şi cum aceste emiteri ar fi nişte abateri conştiente ?). Compenelraţia între massa colectivă şi indi vidul menit să creeze e absolută, el neputînd îndeplini un joc independent, ci întotdeauna fiind — cum se exprimă Naumann — un pisc de descărcare a emoţiei artistice colective (14). Iar în finalitatea ei, creaţia populară e neîncetat deschisă, opusă celei culte. „Un continuu dinamism" o supune unor aruncături şt sărituri fără odihnă: sînt metamorfosele folklorice (încă din 1849, bătrînul W. H. Riehl se exprima: cîntecul popular — „ein ewig werdendes Gebilde") (15). Totuşi „creaţia continuă*1 este o ilusie, conclude Dima (16): creaţia eo schiţare a operii populare în ce are ea propriu şi constant. Iar circula{i a sa însamnă doar aspectele nenumărate, posterioare, pe care opera — fără să se modifice în esenţialitatea ei — le îmbracă scoborînd în psichologia indivizilor ce compun obştea. Creaţia populară e modificabilă „numai în elementele ei secundare11 (17)* Prin urmare, postulatul major al lui Dima apare continuu ace sta: arta populară — în care, deductiv, se înglobează şi cînte cul popular — se defineşte ca „o artă a comunităţii manifestată

prin. individualitâ ţi*' (18). Rămîne în plină vijelie noţiunea ‘comunitate* care pentru Dima în nici un cas nu se poate circumscrie numai la funcţia

ETHN0SH3

< : ) ■

! [

: :

\ ! ■

' ■

ethnicului. In gîndirea sa se exclude identificarea conceptului de artâ populară cu arta ţărănească (aceasta fiind după destui ethnografi expresia imediată a ethnicului). Dima txtinde margenile conceptului şi condiţiile sale psichologice către toate unităţile sociale ale naţiunii (19), înglobînd astfel şi mentalitatea cultă, confesională, profesională, socială, ba şi substratul arhaic primi tiv general, admiţînd — se pare — în chip oarecum accesoriu adaosul specificului naţional (20). Din acest conglomerat resultă — e evident — caracterul unei arte populare atemporale, eteroclite, ecumenice. Şi în valurile ei imense problema genetică a creaţiei populare se rătăceşte fără un fir director. Noi mărginim arta populară numai Ia forma ei imediată şi proprie : arta ethnică, aceea a unei naţiuni anume. Dintre mo durile ei poesia populară, articulată indelebil pe melodie, este ex presie totală prin destin ethnic. Prin urmare, această manifestare artistică are o imemorială rădăcină sufletească colectivă. In cre aţia populară „trăeşte o viziune de integrare în colectivitate" ; se vădeşte „echivalentul stilistic al unor adîncuri dincolo de in divid", cum se exprima de curînd atît de plastic D. C aracos tea (21). Iar literatura populară nu este — cum spunea uşurel un începător folklorist neinformat — „ceea ce place popo rului" (22); ci se vădeşte ca un fenomen poetic de retrospecţie ethnică: poporul se desfată cu plăzmuiri de artă proprie ieşite din „măduva naţională". împrumuturile poetice din arta superi oară, de pildă, sînt fenomene literare caduce: se osifică fără abatere. Căci descompunerea unyi stil de cultură populară începe în literatură cu răcirea cîntecelor căpătate prin modă, prin şcoală, prin contactul cu oraşul modern. Ceea ce se naşte la in tersecţia lumii populare cu mentalitatea civilisată modernă e un hibrid poetic sec şi lesne pieriîor. Aşa stau lucrurile cu acele „Volkstiimelnden Lieder der Kunstpoesie" ale lui Simon Dach, Rist, Zesen, pătrunse în poporul german în secolul al XVll-lea prin cunoscutele culegeri „Venusgărtlein" : ele sau veştejit pe deplin, sau doar mai duc o vieaţă agonică (23). Legea lui H o f fmann-Krayer: „das Volk produziert nicht, es reproduziert" rămîne ca o mîndră şi abilă croială teoretică ce nu poate avea

valabilitate pentru cultura noastră populară — păstorească şi agricolă prin excelenţă. Circumscriind discuţia la ce ne preocupă, putem afirma că

U4ETHN0S

un cîntec popular nu poate fi exclusiva figuraţie a unei stări su fleteşti individuale, ci are şi o parte din ecourile străvechi ethnice. Ethnografii germani — mai ales — par a se înţelege una nim că arta populară e o emanaţie a poporului însuşi. In defini rea acestei noţiuni Hoffmann-Krayer impusese formula „vulgus in populo'1 (deci o revenire cu ocol la engl. „common people"). Formulările sînt însă şi de data asta anevoioase şi variate. De pildă, A. Mâding [1911] înţelege prin ‘popor* totalitatea na ţiunii, massa în înţelesul larg ; pe cînd A. G 6 t z e însamnă că e „die Unterschicht eines Kulturvolkes“ (24), ca şi H. N a u m a n n : ,,die Unterschicht der Kulturnation** (25), de acord evident cu A. Spamer: ,.der heilige Volksgeist** — expresia romanticului Gorres (26), apoi cu H. Lenz: ,,das niedere Volk“, „die Volksmasse", „die Volkspsyche" (27) şi cu V. G e r a m b : „Volksgeist*', „Volksseele** — noţiunile clasice ale lui Herder, după care Riehl şi-a refăcut pe-a sa: „Volkspersonlichkeit** (28). Ethnograful Hab e r 1 a n d t vorbeşte la rîndu-i despre o „primare Grundlage jedes Volkswesens" (29); folkloristul Wechsler condiţionează genetica cîntecului popular prin „das ungelehrle Volk“ (30), pen tru ca însuşi Naumann să admită că poetul popular trebue să fie „ungebildete Verfasser“ — deci „Leute aus dem Volke“(31), aprobat mai cu samă de urmaşul său fruntaş J. Schwietering care vorbeşte deschis despre „der lăndische Dorfbewohner**, „die băuerliche Kullur“, arălînd că dacă pătura superioară socială are un stil organic, renunţă lesne la el, il pierde, îl preschimbă, ori îl modifică — rar — sau inveDlă altul; iar de pică acel stil în massa populară, atunci se păstrează aici mai mult, ca o fosilă care numai printr’un cataclism geologic se împrăştie. Atari împrumuturi însă ajung odată forme goale (teoria pseudomorfosei, transpusă de H. Lenz din geologie în ethnografie) care nefiind organice psichei populare, se destramă treptat (32). Definiţia noţiunii ‘popor1 capătă contur abia în lumina so ciologiei germane. Representativ e într'acestea Tonnies, distingind societatea („Gesellschaft") de comunitate („Gemeinschaft“): întîia e un amestec incoherent de indivizi — „agregat mecanic"; comunitatea e massa umană omogenă, avînd o vieaţâ continuă, durabilă şi organică (33). Trăeşte printr'un stil

de cultură tradiţională proprie. Pentru noi acesta e poporul propriu-zis, lumea populară de jos, pătura rurală care are o

ETHNOS115

funcţie ethnică constantă : să adăpostească de fluxul civilisatorfactorii sufleteşti ce-au slujit evoluţia istorică a neamului întreg. Isolată în anumite cadre geografice retrase de mentalitatea civilisată modernă, massa ţărănească are o substructură psichică nealterată. De aici se îngemănează cîntecul şi versul popular, ca expresie estetică originală şi imediată în limba naţională nativă. Tot adîncurilor psichismului rural se adaogă stratul mitic primitiv, reflectînd marile clătinări metafisice şi religioase ale obştei. Prin urmare, toată ordinea spirituală a poporului pleacă din dispositivul etlinic adăpostit in massa rurală. Astfel se înţelege uşor de ce astăzi mai toţi ethnografii de marcă condiţionează cîntecul popular de clasa ţărănească la care să nu se fi abătut de fel cultura cărţii (J. Pommer chiar limita originea cîntecului popular la „păturile necărturăreşti ale popoarelor“) (34). Schwietering vorbeşte apăsat despre „die bâuerliche Volksliedgemeinschaft,t (35). Alţii nu se abat la rîndu-le dela această expresie. A. Gotze — luîndu-se, probabil, după Herder care în 1773 ciad plăsmuia noţiunea ‘Volkslied* întrebuinţa în loc de ‘Naturvolk* pe ‘unpoliciertes Volk‘ — adoptă cuvîntui ‘Naturdichtung* (36), dar în continuare însamnă limpede că toate cîntecele populare sînt „Lieder der Unterschicht bei der Kulturvo!ker“ (37). Să cităm sumar cîteva definiţii clasice şi altele con temporane : Fr. M. Bohme [1877]: adevăratele cîntece populare sînt cele „im Volk entstanden, durch Volksmund verbreitet". Un cîntec popular e un „Naturlied" (expresie utilizată şi de W. Schremmer); L. H. Kohler [1883]: cîntec popular este „musikalisches Naturprodukt rein reflexionslosen Natur“ ; W. Kiessling [1909]: „...das sich das Volk selbst geschaffen. hat“; L. Klages [1910,

1927]: propunînd noţiunea ‘Urlied1

pentru ‘Volkslied*, stabileşte că acesta s'a născut, numai prin melodie; A. Gotze [1912]: distinge intre „primitive" şi „heutige

Bauernlied"; B. Bartok [1920,1925]: susţine făţiş că purtătoarea şi păstrătoarea rausicii populare e „clasa ţărănească". De aici uşor se ajunge la opiniile lui 0. Girschner [1926] şi. H. Me.rs-

116ETHN0S

mann [1922], ultimul concretizînd părerea In general admisă azi în lumea folklorică internaţională : „das Lied als Kultuiwert ist musikalisch" ; iar patria cîntecului popular e „satul" (38). A doua condiţie fundamentală a poesiei populare (după ne cesitatea originii sale exclusiv în massa poporului neallerat de cultura scrisă) este să fie neapărat în melodie. Orice vers adevărat populare un cîntec cîntat. „Cine ar voi să considere cintecele populare numai prin partea textu lui, ar comite o mare unilateralitate" (39). Intr’adevăr, melodia este esenţială pentru usul versului popular în popor (nu în culegerile erudiţilor). Şi intr’atita, încit se ştie azi că o melodie energică a salvat peste secole multe texte goale. Însuşi marele Herder stabilea caracteristica unui adevărat cîntec popular din legătura dintre cuvînt şi melodie. El zicea : „Solche Lieder konnen nicht fiirs Papier gemacht und tote Letternverse sein" (40), cerind din 1775 adunarea în grabă a cîntecelor populare, căci „mit einer tăglich verbreiteteren Kultur sich zum letzten Untergang neigt". Dela dinsul acest caracter esenţial e înfăţişat încoa ce continuu de către Vilmar, Hildebrand, Fr. Vischer, Liliencron, Bohme, Bockel, etc. In concordanţă cu dînşii păreiile lui John Meier cereau o nestrămutată cercetare filologică şi musicală a cîntecului popular, lucru accentuat meto dic de Johannes Boite şi Max Friedlănder şi acceptat azi ca o lege inerentă a vieţei folklorice. Al treilea caracter al cîntecului popular se deduce din cele două anterioare : el este creaţiune orală prin excelenţă. Cînd poesia populară a ajuns să fie scrisă, s’a petrificat, căci se înstreinează de origini. Acea „nesfîrşită circulaţie dinspre tipar către o r a 1 “ de care vorbia un critic folkloric ceva cam înve chit (41) însamnă condamnarea la inerţie a creaţiei anonime, ca o riadunică graţioasă căreia i s ar fulgera aripile. „Memoria populară" de care vorbeşte Haberlandt (42) e reservorul ethnic al unui popor în care depositează el toate realisările sale spirituale, culminîcd — de sigur — cu cînlecul. Stăpînirea populară e aici suverană. Asupra acestor creaţii anoni me nimeni din obşte nu revendică drept personal de invenţie, prelucrare sau desăvirşire: „Die ^nonymităt ist bei Volksliedern

die Regel", gîndea încă din 1898 M. Friedlănder. Ori cum spunea K. Stork [1904, 1911]: esenţialul cîntecului popular e

ETHNOS117

WŞ&S' r'

j ; ffdas Alicn-Gehoren“ (43). Un autor citat aici susţinea chiar ne strămutat că primul caracter al cîntecului popular e lipsa unui drept de creaţie personală (44). Comunitatea rurală deci fiind proprietarul involuntar al artei populare, individul creator sau măcar modificator e în acord sufletesc deplin cu massa ţărănească, creind după canonul ei artistic tradiţional, nefiind însă făţiş constrîns de obşte care-şi poate însuşi creaţiile acestuia cînd talentul său distins îl ajută să plăsmuiască dincolo de cadrele artei existente. Insul modificator nu e tot deauna un creator, ci mai mult un agent de col portare. Cine creează însă are supremul privilegiu de-a modi fica materialul tradiţional în forme artistice inedite şi superioare; şi. poate mai cu samă inventa creaţia fără nici un model pre existent. Despre asemenea exemplar unic, rar întîlnit în obştea populară, vorbiam în deosebi cu ocasia studiului nostru amintit. Numai cine nu cunoaşte realitatea satului, poate afirma: „comu nitatea nu este conştientă de individul creator din causa identită ţii de simţiri** (45). Observaţia atentă dovedeşte că obştea rurală admite şi cunoaşte în sînul său pe cel încărcat cu o ex cepţională putere creatoare.

i ■

n . .

Care este posiţia amintitei poesii sub aspectul genetic? Oare poate ea să fie considerată ca populară cîad circulă sub formă scrisă, ba încă iniţial fiind aşternută pe hîrtie în saltul inspiraţiei? Peste aproximaţiile prudente sau eronate ale unora se poate răspunde fără esitare: nu. Gen de poesie auto mată fără o vertebraţie poetică organică, avind ca autori indi vizi siguri, alfabeţi ce nu-şi transmit oral fabricatul şi nu-1 păstrează prin capacitatea memoriei — astfel de poesie e departe chiar de-a simula măcar actul creator popular. Tache Papahagi fu cel din urmă care socoti eronat ca fiind „o preţi oasă contribuţie pentru istoricul genesei poesiei populare" ceea ce „două talente poetice" din Maramureş „şi-au concretizat în scris": „producţiunea lor“ (46). După iscusitul filolog (care face incursiuni apreciabile în folklor), asemenea „creaţiune personală şi improvisată“ întruneşte „toate cerinţele de-a fi emina mente populară" (47) tocmai cînd „denotă o conştientă paterni tate" (48). Vederile acestea se opun radical definiţiei stabilite de

U8ETHN0S M

! 1

noi. Poesia celor două maramureşence are o redusă atingere cu adevăratul vers popular doar prin originea rurală a autoarelor. Se exclude însă din categoria artei perfect populare prin deplina ei individualisare. Iată dreptul de autor revendicat de aceşti rudimentari poeţi de cabinet: H'ei tu, mică poezie, D'c-a vre cineva să şt'ie Cine t'c-a ’nceput a scrie, Frundză verd'e d'e cireş, D'in comitat Marmureş; Şi numele satului E u d i numele lui. Măeran verd'e cu frundză, Numele rau'i PleşAnuţă; Mă toarnă Anuţă Pleş, Eu am scris aesta verş In anu 1917. (49).

De aceeaşi lipsă a autenticităţii populare suferă şi versurileunui invalid bucovinean amintit de Iroaie (59): Frunză verde de arin, Eu slut Sasu Constantin, Frunză verde din poiană, Is născut in sat la Vamă. Frunză verde ca grădina Ţara mea li Bucovina.

ca şi cele ale cutărei ţărance din părţile Năsăudului, publicate de Victor Morariu (51). Asemenea derivate folklorice sînt odată vecine cu poesia populară culeasă de Bibicescu în chipul divulgat de G. IonescuGion: entusiastul culegător al vremii sale îndemna pe ţăranii arde leni „să scrie singuri versurile ce ştiau11. „Furnisorii" se supuneau,, primind în schimb creiţari „pentru numărul otărît de versuriInsă din asemenea concursuri.., poetice răsăriră compuneri hibride, ca următoarea: ETHN0S119

Poşta vine şi-mi aduce Dela ea o b i z e a dulce.

i .

;

f. ji : ;

i: :i

■

i \

✓

— aurora „spiritului modern", crede Bibiceşcu, care prevesteşte poesiei populare corupţia şi stricăciunea (52). In factura aceasta, poesia de militărie e un dublet grosolan al cîntecului popular original. Nu intră în matca creaţiei poetice vii şi depline şi din celălalt punct de vedere — de fapt sin gurul marcant : nu e congruentă melodiei, căci nu s’a născut datorită cîntării, ci e o făptură bastardă, răsărită ca orice poesie cultă: pe hîrtie. Iată ceea ce-o înlătură din capul locului din sfera cîntecului popular propriu-zis. Poesia de miliţie are origine oarecum cărturărească (autorii săi sînt gradaţii sau recruţii trecuţi prin învăţămîntul pri mar). Dispersiunea sa în massele populare e doar o aparenţă folklorică. Ea rămîne mai cu samă accesibilă tineretului militar şi e departe de massa rurala analfabetă unde stă retras tocmai tesaurul folkloric propriu în starea lui oarecum iniţială. Cind, asemenea aparenţă folklorică circulă în comunitatea rurală (cum ar zice criticii noştri folklorişti, prea absorbiţi intri un loc de şcoala Naumann-Schwietering), atunci e un cîntec de modă care trăeşte agonic doar în timpul serviciului militar, al concentrărilor şi al războiului; apoi se risipeşte pe nesimţite. Mai este şi altceva: gradaţii ca şi unii cfintre soldaţii alcă tuitori ai liricei de militărie sînt şi de pe la oraşe. Atunci nil mai încape vorbă că originea unui asemenea cîntăreţ califică de nepopulără o atare înseilare poetică. Ea e prea adesea cu rat orăşenească. Intipărirea geniului popular îi e absentă. Poate pe acest adevăr se sprijinea şi Iroaie, cînd admitea că „poesia militărească“ se deosebeşte de „literatura populară sătească“, de „poesia lăutărească" şi de „poesia de mahala" (53)..

Condiţiile psichologice — însă numai în privinţa cîntecului milităresc german — le-a discutat definitiv cu multă pătrundere John Meier întriun studiu desăvîrşit (54). Folkloristul german arată că în război psichologia unui popor se unifică. Cei de pe froqt participă fără abatere la uriaşa încordare: se simt solidari printr’un sentiment colectiv numit al sprijinului. Acum cu-

: :

120ETHNOS' .unriH*n

-.yr

.'t,.'.-—*

vmtele: patrie, stat nu mai rămîn statice, convenţionale, ci „se îmbracă în vieaţă caldă şi viguroasă", avînd un sens conştient. Cîntecele patriotice şi naţionale în care-i vorba de război, luptă, victorie şi chiar de moarte, cîntate în vreme de pace apăreau veştede, repeţiri mecanice, representări curat teoretice, fără a putea înfăţişa cuiva o idee clară a conţinutului lor. Tex tul le era pe deplin neglijat de auditor, fiind gustate doar ritmul şi melodia. In război insă înfăţişarea lor academică piere, căpătînd în schimb ceva actual, necesar soldatului (isolat sau făcînd parte din grupa sa militară). Cîntecul e de data asta o '•necesitate, nu un decor convenţional; soldatul e eliberat de frasa patriotică oficială ; pe front cîntecul e ca ventiiul unei maşini care se curăţă de-o tensiune superioară. Faptul se explică şi prin psichologia massei militare : în război „schimbul spiritual" lipseşte, vieaţa se mecanizează spontaneu, nivelînd elementele sociale diferite. Acum „dorul de casă", de părinţi, de soţie, de copii, odată cu nostalgia de ţară şi dorinţa păcii trăesc puternic în mulţime, fiind preferate cîntecele care răsfrîng asemenea aşteptări furtunoase. Alături de atari cintece care au adevărată putere catarctică trăesc cupletele şi şlagărele de operete ori ver suri debile făcute de poeţi populari ( ca M. Meixner, L. Bauer ), de poetaşi („Dichterlingen"), pină şi de studenţi — fireşte că producţii în afara „adevăratului cerc popular", nepotrivindu*se în ton cu „simţirea populară", totuşi fiind acceptate în sfera „cîntecului soldăţesc modern" care vădeşte acum „o moleşire a gustului" colectiv. John Meier caută să stabilească şi anume legi „de evolu ţie" in existenţa acestui cîntec soldăţesc. Iată sumar argumen tarea : Poporul nu are sensul valorilor estetice înalte. Ii trebue un cîntec corelativ simţimintelor generale, împărtăşite de toţi. Sin gularul — ceea ce e prea individual (în formă şi conţinut, ca ' text şi melodie) — stînd „prea departe de limita comună", nu e luat în samă de curentul popular, ci „cade la pămînt" (avem în faţă oarecum teoria „gesunkenes Kulturgut" a lui HoffmannKrayer). Ca să se petreacă o nivelare ( = unificare) a cîntecelor, trebue ca ele să satisfacă poporul în privinţa simţirii şi gustului popular. Condiţia aceasta e fatală pe front: prin unificarea psichologică a massei militare se formează cu vremea la soldaţii de ETHNOS 121 8

! '

■

Origine deosebita „6 Comoară de cîntece de acelaşi gen". Lucftl ciudat: asemenea cîntece circulă, adaptate, dela un popor la altul. Astfel, melodii francese (ca : „Malborough se va-t-en guerre") erau cîntate în războiul din 1870-1871 de către soldaţii germani. In războiul din 1914-1918, se constată un drum folkloric invers: melodiile germane invadează Flandra şi Franţa, mai ales în lu mea copiilor. Legea „colportării'* stăpîneşte practica acestor cîntece: pe cit e cu putinţă se evită noutăţile. Cînd cîntecul vechi nu e co incident timpului nou, el e totuşi cintat continuu, insă modificat, ca şi cum comunitatea şi-ar fi însuşit alte cîntări necunoscute pînă atunci. In atari condiţii cîntecul e potrivit, ajustat. I se adaogă schimbări prea „general cunoscute". Tot aşa şi melodia : în cînteceîe nouă textul unei melodii prea cunoscute şi preferate cade şi noutatea poetică îi ia locul, adaptîndu-se melodiei prin vigoarea rimei, sonoritatea ritmului şi tăria refrenului. Poate fi vorba în acest cas şi de-o redusă ciselare formală. Prin urmare, Meier admite că pot fi populare chiar poesii artistice, însă cu o condiţie neaparată: întîi să aibă un material care să poată fi asimilat, apoi însuşit de gustul popular (adică transformat şi primit de cercuri mari). Căci cu cît o creaţie e autonomă, streină de necesităţile gustului comun ethnic — am zice noi — cu atît ea va fi ocolită; însă cu cît în fond şi formă va avea identităţi psichice, ecouri verbale şi melodice conforme poporului, va fi acceptată de cercuri mari şi va prospera. Moartea folklorică e inchircirea repede ori mai îndelungă a unor elemente poetice şi musicale care nu au legămînt cu cerinţele gustului popular (55).

i ■

I • 1 !

: '

0 delimitare comparativă între poesia războiului nostru din 1877 şi cel din 1916- 1918 nu sa putut face temeinic, lipsind materialul folkloric abundent pentru primul. Cîteva spicuiri per mit lui P. I r o a i e să susţină — nouă să ni se ierte îndoiala — că ecoul războiului independenţii sar. afla în „unele inspiraţii fe ricite" (56). Fericite, poate; prea fericite, în nici un cas. Este adevărat că C. Rădulescu-Codin sa arătat prea reservat întracestea (57), urmîndu-i răspicat Gh. Âdamescu (58). Noi admitem că licăriri risipite sar putea încă întîlni în popor; însă

122ETHNOS

■

! I ;'

I :

6 creaţie poetică de amploare, susţinută de meiodii "agere nu s i a văzut publicată nicăeri. Iar apariţia eposului e întru totul absentă. Faptul din urmă se datoreşte, credem, lipsei unei capacităţi rap sodice, caracteristică — de pildă — poporului elin sau eposului slav răsăritean la care s'au închegat marile construcţii epice. To tul e în legătură cu puterea de tabulare a neamului nostru care este mai mult liric decît cu însuşirea naraţiunii. Războiul din 1916-1918 a avut un răsunet ceva mai adine în sufletul massei Noastre populare. Cele cîteva culegeri — prea intîmplătoare (59) — arată, pe lîngă falsurile încercate (60), şi cîteva întrupări reale de vers, pe care culegătorii păcat că le-au redat lipsite de melodia lor (de sigur că n’au avut putinţa). Apreţiate, ca atare, numai după realisarea lor literară, sînt în citeva rînduri poesie de artă. Să ne referim la cea. mai cuprinză toare dintre culegerile amintite, aceea a lui C. Rădulescu - Codin. Nota marcantă a versurilor de aici este într’un subliniat re flex al păstoriei: odată acel testament ciobănesc, unic în litera turile populare, s'a preschimbat într'o copie de oarecare resistenţă lirică (61), paralelă cu o elegie în care nota creştină relie fează zbuciumul eroului mort în natura streină, fără rude, fără intimitatea prieteniei şi lipsit de fervoarea erotică (62). Vechiul substrat al ciobăniei apare apoi transparent în motivele care aratau în poesia ciobănească arhaică conflictul ethnic intre Un guri şi Ardeleni (63). încolo elementele lirice preponderente ca : nostalgia de ogorul nearat (64) şi de satul natal (65), erotismul pur, dragostea înstreinată (66) şi idealul de frumuseţe, elegia înstreinării (67), jalea- posterităţii (68), elegia presimţirii de moarte (69), elementele naturii născute în ciclul lor din moartea solda tului viteaz (70), simbolica florilor tabu (71), bocetul degradat şi contaminat (72), mesagii (73), bătălii descrise sumar (74) sau po vestite (75), tema mamei căutînd pe fiul dispărut — de origine creştină, ajunsă pînă în „Mioriţa" (76) — sînt exprimate fusionînd cu nota patriotică (77). Ritualul creştin străbate elegiac această poesie (78), suprapunîndu-se odată vechiului motiv păsto resc al cufundării omului în natura impasibilă (79).

Atmosfera majoră a acestei poesii resultă din simţul sacri ficiului ostăşesc pentru salvarea patriei. Atunci Carpaţii sînt ble stemaţi pentru că despart pe fraţii robiţi de streini (80). Totuşi rareori se străvede ocolul miliţiei (81), cînd soldatul îşi deplînge ETHNOS123

li naşterea, abjurînd pe maică-sa că l-a „făcut" să dea „ţărilor Ocol“ (82). Este tema folklorică a ciobanului care se retrage în munţii lui din faţa milităriei ce-1 răpeşte libertăţii şi tradiţiei sale păstoreşti. Ea însă este rară ; nu înăbuşe accentele de cald pa triotism, cind devotamentul ostăşesc e total şi desinteresat (83). Dăruirea pentru patrie e un sacrificiu conştient (84); se deplînge doar tinereţea luptătorilor care se vede că vor pieri fără a cu noaşte darurile vieţii (85). Sentimentul de deprimare în faţa ororilor războiului pleacă mai degrabă din obşteasca participare la suferinţă, chiar în sens etic (86). Elementul macabru e înlimplător, cu toate că — sub raportul artei — puternic reliefat (87). Intr’acestea nu e în nici un cas demiterea dela imperativul pa triotic. Soldatul romîn a avut mereu peste veacuri sensul sacri ficiului eroic pentru durata istoriei noastre.

! i

« i

j! ' :

Formal, uneori neologismul greoi (90), sau versurile false — decadente (91) — arată o cumplită modernisare a inspiraţiei. Poesia aceasta adaptată apare tot scrisă: Foaie verde iasomie Hai, condeiu dragă şi scrie Cu cerneală pe hîrtie Cum e Poiana Pustie... (92).

. ; (. i

I \

. - .

In expresia sa acest patriotism dinamic aminteşte doar de cîteva figuri istorice: „Marele Mihaiu" (88) şi Carol I (89). Apar insă în ton apologetic minor, fără contur eroic viguros. Nu se întilneşte deloc preamărit numele unui mare comandant, cum a fost Mareşalul Averescu sau Generalul Dragalina. Imaginaţia po pulară a.scăpat şi de data asta din sfera creaţiei cîteva figuri militare care puteau porni chiar spre epicisare.

Prin urmare, e un adevărat regres folkloric: producţie orală pusă pe hirtie, îmbunătăţită şi alcătuită din adaosuri prea adesea nefireşti şi streine de inspiraţia vastă a geniului popular. /

■

•

Războiul acesta formidabil în care neamul romînesc şi-a spus eroic cuvîntul în faţa lumii şi a istoriei sale, a produs pînă acum un material poetic redus. Mult mai redus, comparat cu cel pre cedent. Repetăm că nu e vorba aici de hiperbole patriotice (93),

! ;.

124 ETHNOS

U ! :; -

;

ori de interpretări tendenţioase, ci de ceea ce judecata critică poate stabili ca adevărat. Scoborirea inspiraţiei populare de-acum se explică prin am ploarea fără precedent a acestui război; apoi şi prin lipsa de timp necesară actului creator. Asemenea improvisaţii li rice nu se pot realisa artistic şi spontan din pricina uriaşului război mecanic care dislocă trupele pe distanţe imense şi în timp scurt; soldaţilor şi gradaţilor nu le lasă răgaz de improvisat şi scris. Creaţia e o filtrare lentă a impresiilor trăite. Se petrece în isolare, şi după ce vieaţa încheiată s'a aşternut in matca sub conştientului, de unde vor ieşi progresiv elementele constitutive ale operii literare. Oare, războiul acesta general încă va răscoli umanitatea ; şi poeţii populari — cîţi vor mai rămînea -— în alte împrejurări decît acestea vor cînta timpul apocaliptic ce-1 trăim. Deci, judecata obiectivă se poate pronunţa provisor după mărturii disparate. Am putut urmări oarecum experimental în vara anului acesta soarta versului popular scris*. Ori unde l-am găsi publi cat : in ziare (94), sau intr'o întiie culegere — stîngace dar bine intenţionată (95) — versul acesta e cult, deşi frust. El apare pe deplin lucrat, autorul* zorindu-se să-l vadă tipărit, ba chiar cit mai bine dres de-un meşter cărturar (96). In plăsmui rea lui se amestecă lectura din clipele de răgaz după periodicele mi'ităreşti Sentinela şi Soldatul. Ne amintim cu cită dorinţă de noutate ne cereau „curierii" unităţilor militare să le împărţim pe front nu numai corespondenţa trimisă de-acasă, dar şi pache tele cuvenite cu ziarele ce le-am amintit. Astfel stînd lucrurile, nu avem în faţă nici chiar o poesie meşteşugită personal, ci alta — heterogenă, influenţată de lectura de război şi poate corectată de camarazi sau chiar de censorii publicişti (să admitem şi această a treia prelucrare). In cele ce-am putut observa, deosebim următoarele aspecte ale versului — impropriu numit popular — de pe front: a), poesiile pînă in preajma zilei de 22 iunie 1941 (izbucnirea răz boiului), scrise soldaţilor din satul lor de către fete sau soţii (pe cărţi poştale şi rar în plicuri); b). simultan şi corelativ — poesii scrise de pe „zonă“ de soldaţi şi gradaţi (ele sînt împodobite cu desene zoomorfice, geometrice; cîteva îngrijite; cele mai multe stîngace sau grosolane); c). după 22 iunie, poesii scrise numai de

ETHNOS125

i'i

! ; i

so’daţi şi gradaţi, mai rar de pe cîmpul bătăliei, foarte des din spitale. Compunerile din prima categorie sint de o realisare litera ră mijlocie. Apar cu ecouri din broşurile de colportaj şi cu dre sura învăţămlntului primar. Forma este defectuoasă. Totuşi unele pilpîiri lirice nu lipsesc (text. I). In alt cas, poesia e năpădită de neologismul ce istoveşte musicalitatea versului, căpătînd o accentuată întorsătură de cu plet. Reminiscenţele populare încă sint întregi, cînd totuşi încheerea poesiei e o perfectă compunere ocasională (text. II). Altă mărturie se arată tot aşa de modernă, întipărirea populară fiindu-i pe deplin ştearsă (text. 111). Intr'un loc o anonimă îşi aminteşte de cuc ori de vîntul care bate, ecou agonic al cintecului de- haiducie (text. IV). Cîteva din aceste compuneri erotice au începutul rimat con venţional, strein de inspiraţia populară ; iar finalul şchioapătă prin lipsa de musicalitate a neologismului barbar (text. V). Formula de încheere este uneori scurtă (text. VI), iar alte ori o „amintire11 sarbădă (text. Vil) şi-odată de o nespusă slăbi ciune, cînd îţi vine să afirmi că astăzi a bătut clipa stingerii folklorului (text. Vili). Poesiile din grupa a doua sînt lipsite adesea de orice sevă populară, copiate mai degrabă din lectura de pe front, rar redînd un simţimînt patriotic spontan (text. IX). Instreinarea e într'un loc un reflex stins din ciclul doinei de streinătate (text. X). Dorul de casă, de copiii dragi şi mai cu samă afecţiunea către mamă — ca şi în lirica militărească germană (97) — prilejuesc modelări susţinute, în care ecoul ziarelor şi stereotipia unor versuri introductive, foarte preferite, slăbesc une locuri vigoarea lirică (text. XI). Falsificarea simţirii erotice calde prin modele epistolare dela oraş e adesea stridentă (text. XII). Neliniştile dra gostei produc accente lirice împlinite (text. XIII), uneori tot re flexe din poesia broşurilor de colportaj, ca şi din gazetele de pe front (text. XIV). Peste tot deci în aceste frînturi liiice — şi încă scrise —

apasă destinul geniului poetic popular anemiat. Prorocii unor perpetue înfloriri folklorice — printre care stărue şi John M e ier (98) — trebue să recunoască crepusculul cîntecului popular vital care, desbrăcat pe nesimţite de melodie, se literari3

■

126ETHNOS

’i

1. ■■

—

; i

zează. Eficienţa melodiei se exclude aici de tot. In toată acejstă maculatură rămîn prea răsleţe excepţii de poesie deplină. Dar ele nu au de fel caracterul de-a fi populare. In acelaş fel se presintă şi poesia epistolară a spitalurilor (99): e un gen de reportaj versificat. Compunerile răniţi lor sînt simple „răvaşe** de „umili autori" — inir'adevăr. Unele dintre acestea au fost provocate de cercetători, ori de iu bitorii cîntecului popular; incit nu sint expresia necondiţionată a autorilor: nişte nevinovaţi amatori — scriitori, cum se nu mesc singuri fără nici o vină ( cfr. text. Vil, XU). Aşa dar toate exprimă sîrguinţa paternităţii: unii chiar se rugau să li se pu blice „stihurile", însemnînd pînă şi ora cu locul unde au „com pus" (100). Răniţii compun acum pe îndelete „poizioare** (101), care nu au luminoasa desfăşurare a lirismului popular primitiv. In orice cas, inspiraţia lor nu trece peste locurile comune şi ex.primă confus aceea ce înaintaşul analfabet cînta limpede ca pa sărea. Temele folklorice sînt heteroclite, forma e stîngace şi mo dernizată, prin vocabular mai cu samă. Totuşi conţinutul e une ori preţios, vădind sentimentul patriotic fără abatere (102). Cu toate acestea sînt simple dovezi că poporul mai poate imita, străbălînd pe repezeală calea creaţiei in scoborîş. In nici un cas asemenea plăsmuiri uşoare nu au caracterul „Mioriţei", sau măcar pe-al doinei în care vederea profundă a lui Mehe dinţi întrezăreşte nota specifică a sufletului romînesc: „cum pătarea, discreţiunea şi dacica înseninare în faţa morţii" (103). Problema rămîne insă deschisă. Nimeni nu poate confisca o opinie şi nici nu trebue să concludă pripit, cîtă vreme teri bilul flagel n'a izbit pînă la urmă imaginaţia populară. xMai trebue material documentar. Nu este exclus ca într'un apropiat paradis social să răsară o nouă epocă literară primitivă, pentru popoare. Atunci războiul acesta general va fi cîntat ca în idilica transfigurare a poemelor ^homerice... Şi perspectiva interpretării se va extinde.

1). A. Gorovei, Noţiuni de folklor, Bucureşti, 1933,31. 2). P. V. H a n e ş, Poezii populare în scrisorile soldaţilor

ETHN0S127

! »:

: . i

;

din vremea războiului dela 1916 -1918 (în Prietenii istoriei lite rare, 1931, 284). 3). N. Crainic, Războiul în poezia populară (în Lamu ra, 1920, n-rele 8-9, p. 726-730). 4). I. Licea, Poezia populară, Galaţi, 1930; Cintecele ostă şeşti din vremea războiului, Galaţi, 1936 ; D. Al. Nanu, Poezia milităriei şi a Crăciunului de pe Valea Argeşului, Piteşti, 1933; Poezia populară de miliţie (în Vieaţa Romînească, XXV, 427455); E. Titileanu, Războiul în poezia populară (in Şcoala someşană, Vil, n-rul 2). 5). C. Râdulescu - Codin, Cântece din război, I, Cîmpulung, 1923 „Introducere"; Gh. Adamescu, „Precuvîntare" (în N. Cerbulescu, Cîntece din războiu, Sibiu, 1924). 6). D. Bălteanu, Lirica populară în războiul nostru sfint (în Universul, an. 58, n-rele 236, 247, 256, 271). 7). Petru Iroaie, Caracterul poeziei populare, Cernăuţi, 1937 ; Poezia autentic populară, Iaşi, 1938. Ideile sînt reluate lu minos în II canto popolare istroromeno, Roma, 1940, 13, 69 72. 8). Al. Dima, Conceptul de artă populară, Bucureşti, 1939. 9). Psichologie şi creaţie populară, (in Anuarul' Arhivei de folklor, 111). — 10). Dima, /. c., 127, 128. 11). Cf. „.. literatura populară denotă că nu poate fi conside rată invenţia unui anumit ins, ci a colectivităţii". — Poezia au tentic.., 19; „Poezia populară vine dela individ... Dar nu numai o expune, ci-o şi crează... Poporul întreg nici n'ar putea crea ceva". — Caracterul poeziei.., 21. Apoi; „poezie populară" — Caracterul.., 21; Poezia autentic., 10, 16, 18-19, şi „cîntec po pular" — Caracterul.., 35, 39. 12). Caracterul poeziei.., 39. — 13). Poezia autentic.., 44. 14). Dima, Conceptul.., 119, 125, 128, 132, 133 15). J. von P u 1 i k o w s k i, Ge'schichle des Begriffes Vo kslied im musikalischen Schrifltum, Heid<4berg, 1933, 118. 16). Dima, l.c., 167.— 17). ibid., 168.- 18) ibid., 133. - 19). ibid., 142. - 20). ibid., 159.

21). Ce ne este cinlecul poporan (in Rev. Fundaţiilor Regale, Vili, n-rul 10, p. 16, 17). 22). 0. Birlea, Procesul de creaţie al baladei populare romîne (în Rev. Fundafiilor Regale, Vili, 559). 23). H. Naumann, Primitive Gemeinschaftskultur, Jena, .) . : 1 :

128 ETHN0S

i ;

1921, 5. — 24). Pulikowski, /. c., 261, 266. — 25). Naumann, /. c., 4, 26). Spamer, Um die Prinzipien der Volkskunde (în Hessische Blătter fiir Volkskunde, B-d. XXIII [1924], 69). 27). L e n z , Metodologische Grundprinzipien der Volkskunde (in Das heilige Feuer, 2 [12 Jahrg: - nov. 1924], 76, 77). 28). Geramb, Die Volkskunde als Wissenschaft (în Zeitschrift fiir Deutschkunde [1924], Heft 5, 330). 29). M. Haberland, Einfiihrung in die Volkskunde, Wien, 1924, 11. 30). E. Wechsler, Begriff und Wesen des Volksliedes, Marburg, 1913, 13. — Naumaun, l. c., 4. 32). J. Schwietering, Wesen und Aufgaben der deutschen Volkskunde, (în Deulsche Vier teljahrschrift, 5 Jahrg. [1927], B-d. V, 750, 752, etc.) ; Das Volkslied als Gemeinschaflslied (în Euphorion, 1930, Heft 1, 236-244). 33). F. T 6 n n i e s , Einfiihrung in die Soziologie, Stuttgart, 1931, 12- 15. — 34). Caracostea, /. c., 8. — 35). Eu phorion, 242. 36). A Gotze, Das deulsche Volkslied, Leipzig, 1929, 8. — 37). ibid., 9, 29. 38). Pulikowski, /. c., 187,204, 255, 259, 266,287,

305, 367. 39). G 6 t z e , /. c., 22. 40) M. M ii 11 e r - Blattau, Das deulsche Volkslied, Berlin, 1932, 75. 41 j. Wechsler, /. c., 11. — 42). Haberland, /. c., 59. 43). Pulikowski, l.c., 228, 245. — 44). G 6 t z e , /. c., 23. — 45). Birlea, /. c., 584. 46). Creaţiunea poetică populară (în Grai şi suflet, li2, 263309). - 47). ibid., 268. - 48). ibid.t 269. — 49). ibd, 293. . 50). Poezia autentic populară, 39, 40. — 51). ibid., 31. — Un astfel de poet care a scăpat referinţelor bibliografice curente este ţăranul Ion Hotico Herenta din Ieud-Maramureş; v. Graiul Ma ramureşului, 11 (1934), n-rele 51-62; IV, n-rul 131. Anterioare sînt de amintit compunerile Popii Radu din Deva-Ardeal, care a trăit pe la jumătatea veacului al XlX-lea (v. Şezătoarea, XII, . 96; cf. şi Răuaşul-Clu], V- 1907, n-rele 43-6, p. 761-763). Atît versurile acestea cu conţinut religios, cît şi cele relevate de Vic-

ETHN0S 129

f ■>

i I

I i :

il $ i !

; ■

. : 1

tor Morariu prevestesc eflorescenţa liricei de războiu pe de-aîntregul cărturărească. 52). I. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucu reşti, 1893, 491, 492, 493. — 53). Poezia autentic.., 35. 54). Das deutsche Soldatenlied, Strassburg, 1916. 55). Ibid., 3, 6, 12, 35, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 56, 63. 56). Energie şi vitalitate romînească (in Rev. Fund. Regale, VIU, 669, 673). 57). Rădulescu-Codin, Cintece din războiu, I, p. VI. — 58). Cerbulescu, /. c., 4. 59). T. Cadar, Doine şi strigături culese din gura soldaţilor romîni. din Ardeal, Gherla, 1919; Gh. Cătană, Flori din războiu. Versuri poporale culese din gura soldaţilor, Caransebeş, 1919 (material comparativ) ; Gh. Cernea, Doine din războiu (19141919) din regiunea Cohalmijlui, Jud. Tirnava - Mare, Bucureşti, 1931 ; D. Cioloca, Cintece de războiu, II. Dor şi jale, Caranse beş, 1916; E. Dobrotă, Lăcrămioare .. Cintece de războiu culese dela fetele din Poiana Sibiului, Poiana Sbiului, 1917 ; Dor şi jele. Cintece din războiu (1914-1915; cu o prefaţă de I. U. Jarnik), Cluj, 1915; V. Drăguşanu, Noul dor şi amor. Cintece din tranşee, Iaşi, 1918 (material comparativ); A. Esca -1. I. Şchiopul, Flori de singe. Cintece populare ardeleneşti de pe cimpul de războiu, Bucureşti, 1915 ; Pr. N. V. Hodoroabă, Cintece oslăşeşli culese de pe front, Iaşi, 1922; E. Hodoş, Frunzulife din războiu. Versuri din Ardeal şi Bucovina, Sibiu (material compa rativ) ; Victor Morariu -1. Ivanovici, Poezii poporale de pe cîmpul de luptă adunate dela soldaţii romîni bucovineni, Su ceava, 1916; E. Precup, Dor şi jale. Poezii culese din războiu şi aranjate pentru popor, Gherla; C. Rădulescu-Codin, Cintece din războiu, Cîmpulung, I, 1923; II, 1925. Const. Sasu din Vama, In războiu şi după războiu. Poezii poporale, Suceava, 1919 (cf. supra, nota 50); V. Savel, Doine din războiu, Arad, 1925; I. U. Soricu, Doine din zilfc de luptă, Iaşi, 1917 (ma terial comparativ); V. Stanciu, Poezii populare din războiu (Bib

lioteca „Semănătorur-Arad). 60). Cerbulescu, /. c., 30. — 61). Rădulescu-Codin, /. c., I, 59; 11 40. ’ 62). ibid., I, 18, 20; 11, 78, 91. - 63). ibid., 11,‘70,71. 64). ibid., 1,19. - 65). ibid., 1, 21, 4739. - 66). ibid.,\, 33.

t :

130 ETHNOS

;{ i

; ! i

i i

67). ibid., 1, 28, 31, 36, 6161. - 68). tbid., 1, 2815. 69). ibid., 1, 87. — 70). ibid., 1, 91. — 71). ibid., 1, 5248. 72). ibid., 1, 229. — 73). ibid. 1, 4841. — 74). ibid., 1, 87,88* 75). ibid., 1, 49; 11, 34. — 76). ibid., 1, 59. — 77). ibid., 1, 44, 5247; 11, 2614. 32. ° 78). ibid., 1, 45, 5450; H, 17. — 79). ibid., 1, 60. 80). ibid., 1, 88; 11, 33. — 81). ibid., 1, 3827 — 82). ibid., 1, 6263; 11, 82, 5855. 83). ibid, 11, 34. — 84). ibid., 1. 5450; H, 13. - 85). ibid., 1, 3828. 86. — 86). ibid., 1, 87. — 87). ibid., 1, 3930. _ 88). ibid., 20 7. 89). ibid., 1, 4535. _ 90). ibid., 11, 15, 6869. — 91). ibid., 11, 196. 92). ibid.. 11, 7072; cf. 1, 46, 84 ; 11, 14. 93). Cf. Bălteanu, /. c„ la care confusia termenilor ‘poporan* şi ‘popular* te întîmpină supărător (Universul, LV111, n-rul 236). Această alunecare a noţiunilor apare şi Ia teoreticiani de excep ţională pregătire (cf. D. Caracostea; „cîntecul poporan** şi „bala dele populare**; Rev. Fund. Reg., VIII, n-rul-10, p. 3, 7 ; IX, n-rul 1, p. 6). 94). Universul, LV111, n-rele 236, 247, 256, 271; Curentul, XIV, n-rul 4867. 95). I. M. Dimitrescu, Răvaşele biruitorilor, Focşani, 1941. 96). Universul, LV11I, n-rul 247. 97). Meier, /. c., 12, 20, 22. — 98). ibid., 63. 99). Bălteanu, /. c.; Dimitrescu, /. c., 5-15. 100). Bălteanu, l. c., n-rul 247. — 101). Dimitrescu, /. c., 8. 102). Bălteanu, l. c., n-rul 247. 103). S. M e h e d i n ţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, Bucureşti, 1920, 21, 22.

* In vara anului 1941, fiind In censura militară a Diviziei a 6-a Infanterie, am extras din miile de scrisori cetite in Moldova, Ba sarabia şi Transnistria un material redus, dar util conc'Iusiilor noastre. Datele de colectare: (I) 15 iunie 1941; anonimă din jud. Baia, către sergent. Axinoiu I. — Regi. 27 Dorobanţi. — (II) iunie 1941; Maria Acatrinii — Boteşti, jud. Roman, către caporal. Crişmariuc I. — Rgt. 15 Doro banţi. — (III) iunie 1941; indescifrabil, către Maria Ion Popa — Ro tunda - Liteni, jud. Baia. — (IV) anonimă,. către fruntaş. Niţă C. Rgt. 27 Dorobanţi. — (V) 21 iunie 1941; anonimă, către caporal Zamfir V. — Rgt. 27 Dorobanţi. — (VI), (VII) anonimi; cărţi poştale

ETHNOS131

•l-

către soţii. — (VIN) soţia, către bărbatul ei caporal. Liliac C. — Rgt. 10 Dorobanţi. — (IX) 18 iunie 1941 ; caporal. Crăciun I. — Rgt. 15 Dorobanţi. — (X) 5 iulie 1941 ; caporal. Luchi&n N. — Rgt. 10 Do robanţi. — (XI) 15 iunie 1941 ; caporal. Răţoiu Saghin — Rgt. 15 Dorobanţi. — (XII) 24 iunie ^)41 ; soldat. Pruteanu V. — Rgt. 27 Dorobanţi. — (XIII) soldat. C?targiu Victor — Rgt. 15 Dorobanţi. — (XIV) 23 iunie 1941 ; soldat Drâgomir I. — Rgt. 10 Dorobanţi.

•: 4s

i',

i TEXTE

•

I ■

*:•

V : '

w 1 ■<

> ;

a; I! i

)•

!f!:

I ?' i

.«

..Şi ţi-am scris rind după rind Ca să citeşti plingind, Căci şi eu cind ţi-am scris Mare jale m'a cuprins. 5. Căci dorinţa mea e mare, Te aştept cu nerăbdare, Fpileana trei migdale, M’a ajuns un dor şi-o jale Din adinca depărtare. 10. Aşa dor ce m’a ajuns: Am luat condeiul şi-am scris. Şi scriind aşa frumos, Am scăpat condeiul jos: Sa rupt tocul şi peniţa, 15. Sărut ochii şi guriţa ! Dar sărut numai prin carte, Că guriţa e departe. Nu pot la mata să viu, Dar am plăcere ca să scriu 20. Nişte rladuri mărunţele Şi cu dor şi jale. Să le citeşti cu dor aprins, Cum eram şi eu clnd am scris. Şi iar verde de-alior, 25. Stau picior peste picior Şi-ţi scriu dragostea cu dor. Şi iar verde trei rozete, De cine mi-i dor şi sete, Departe de mine şede; 30. De cine mi-i dor şi foame, De mine [departe] doarme.

In patul in care mă culc: In patul cu micşunele 35. Unde stă dragostea'n ele. In patul aurit Şi cu flori acoperit.

■

[

Foac verde griu mărunt, Te iubesc in prirau rind : Te iubesc şi te-am iubit, Insă tu n’ai cunoscut.

•: ; I : '

Floricică de pe pom, Iubeşte-mă de eşti om. De eşti om de omenie, Să nu ţii multă minie.

■\

Ionică din alt sat, Sa nu .crezi că te-am uitat, Căci nu eşti un fir de iarbă, Să te uit aşa de grabă, Tună-i, Doamne, şi trăzneşte Pe cel ce despărţeşte O iubire nevinovată Intre un băiat şi-o fată! Eu nu-ţi scriu de tipar, Ca să-ţi fie in zadar; Ci ţi-am scris de mina mea,

Ca să nu te faci a mă uita. i

Să te-aduc /!

(• i

132ETHNOS

i ; o

f • ;

ii;

îii Mai inlii şi la început Te cuprind şi te sărut : Te sărut, dragă, prin carte, Că guriţa îi departe. 5. Află, dragă, şi citeşte Şi la mine te glndeşte, Că şi eu mă gîndesc la mata Zile întregi şi nopţi senine.

Vit „Amintire"

Eu de-aici din depărtare Iţi trimit, drăguţă, o floare. Şi dacă o primeşti, Să te-apuci ca s’o citeşti, La mine să te gindeşti. Frunză verde solzi de peşte, Sărut ochii cui ceteşte, Ca să zică cetitorul Să trăiască scriitorul.

IV Cîntă cucul, vintul bate, Eu îţi scriu, Costică, o carte : Ate patru colţurele

Scrisă de mînuţele mele.

VIII

Tristă-i vieaţa unui peşte Ce se zbate pe uscat, Dar mai trista este vieaţa Unui cocentrat soldat.

Mai laţii de-a mea scrisoare : Iţi doresc zile uşoare Şi o viaţă delungată, Să ne mai Intilnira odată.

Frunză verde trei granate, Iţi trimit, cumnată, carte ; Cărticică n patru dungi. Clnd aţi ceti, să pllngi; 5. Că şi eu destul am pllns Plnă am terminat de scris. Nu ştiu, dragă, pe ce cale să pornesc, Că am ştiut ciad am plecat Ochii tăi să-i mai Intllnesc. De ce ţara ne-a chemat: Două vorbe să-ţi vorbesc, Nu ne-a chemat la nuntă, Inima să răcoresc. 10, Ne-a chemat să intru In luptă. 5. Trei cuvinte dela mine : Intru In luptă, lupt cu dor: Te iubesc şi ţin la tine Pentru ţară vreau să mori Şi-ţi trimit un dor din piept Pentru al dragostei secret.

X VI Trandafir crescut în sus, Te iubesc şi-aştept răspuns,

Străin sunt, străin mă chiamă, Sărut mina, tată, mamă. Pe copii şt, pe nevastă Vâ sărut pe ochi albaştri; 5. Şi pe-ai mei fraţi şi surori Vă sărut pe ochişori, „

ETHNOS133

i *; i

11 r

xt Dragă Mamă,

f,\

•

i *

i‘ ;

>.. i<• !• > w

XII ...stind acum pe glnduri, Vă compun clteva rinduri: Şi pe Intiiul rlnduleţ Iţi trimit un doruleţ; 5. Şi pe-al doilea rind mai mare Iţi trimit o sărutare. Află, dragă, despre mine Că'n prezent mă aflu bine. Vrea[u] să ştiu şi de mata 10. De te afli tot aşa. Aşi dori să-mi fii miriasă Şi eu mire-al tău să fiu, Să-ţ[i] sărut cu drag guriţa Şi pe braţă să te ţiu. 15. Frunză verde solzi de peşte, Sărut ochii cui citeşte, Ca să zică cititorul

\U .

Tot de dor, dragă, de dor Nici noaptea nu pot să dorm : Pun capul pe căpătăi, La tine gîndesc intăi. 5. Nu ştiu, dragă, dumneta Te glndeşti la mine-aşa ? Sau mai ai pe cineva Dc-ţi sărută guriţa ? Căci eu, puişorul meu, 10.Nara declt pe Dumnezeu, Singur, şi cu dorul tău I Trandafirul rău ttnjeşte Dacă-1 muţi de unde creşte; Tot aşa tinjesc şi eu 15. In lipsa dorului tău. Intiia zi clnd te-am văzut, Ochii mei te-au cunoscut: Te-pu ales din toată lumea Şi pe tine te-au iubit.

Să trăiasă scriitorul.

' ★

•

f 1

I : .

XIV

fii

Mai Iutii şi mai de toate, Mă Închin de sănătate La tine, dragă, de departe. Tu departe, eu departe, 5. Două dealuri ne desparte : Două dealuri şi-o pădure Cu smeură şi cu mure. Dealule, face-te-ai vale, Să-mi laşi şi mie-o cărare 10. Să merg cu mîndra ’n plimbare : Sa merg vre-o două-trei zile, i Să-mi treacă dorul de tine. Zi şi noapte mă gladesc Cum să fac să te ’ntllnesc 15. Şi să te sărut odată, Să am pe viaţa toată. Că de cînd nu ne-am văzul, Doamne, mult a mai trecut ! Şi sunt foarte supărat 20. Din ziua clnd am plecat...

Stind aşa şi dus pe glnduri, Vă compun puţine rlnduri : Rinduri scrise mici, mărunţi, Ca dorul dela părinţi ; 5. Rlnduri scrise mititele : Din dorul inimii mele. Află, mamă, despre mine Pln'acuma căci sint bine Şi port dorul dela tine. 10. Doru-mi-i şi de mata, Pe copii nu-i poci uita. Că-s micuţi şi nu ştiu bine, Căci tătuţă lor nu vine. Fă, mamă, cum ăi putea 15. Să mi-i ţii lingă mata Plnă clnd m'oi inturna, Să-l adun la casa mea. Şi mai scrie-mi clte-o carte : Cum o dai (s/c /) cu sănătatea, 20. Singurică şi bătrlnă ; Ca pomul bătut de brumă.

134ETHNOS

i i ■

/ \

■

{ i'

V : \ i

\ .

\ 4'l

: i

* r.

V \ \

\K*.

■i

;