Răsunete din Basarabia_Gheorghe V. Madan

CARTEA SATULUI ; ^’r .

t

:

® SCOASA DE FUNDAŢIA CULTURALA @ @ REGALA „PRINCIPELE CAROL" @

:

RĂSUNETE DIN BASARABIA DE

GHEORGHE

V.

M A D A N

. '

.

■

•

•• •

~

■

'

\

'

‘

f

:

E

■

*

-

. .

* ' •

.

' *.

1

CARTEA SATULUI

G. V. M A D A N RĂSUNETE DIN BASARABIA

IN OGRADA BISERICII ERA DESTULĂ LUME. (desen colorat de Victor lofl PopQ)

I >• \ ■

CARTEA

SATULUI 13

RĂSUNETE DIN BASARABIA DE

GHEORGHE V. MADAN CD DESENE DE

VICTOR ION POPA

FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ

«PRINCIPELE CAROL»

STRADA LATINĂ* 8 — BUCUREŞTI

tix, 'Ş

MS

.

UN SAT RĂZĂŞESC DIN BASARABIA Truşenii Vechiul sat răzăşesc de codru, Truşenii, este aşezat la doisprezece chilometri de Chişinău.

Când mergi cu trenul dela Chişinău spre Iaşi, dela staţia Ghidighici (în vechime Highideşul) spre stânga, peste deal, într’un cotlon costişat de vale, se află Truşenii.

Satul e înconjurat de dealuri acoperite cu vii şi livezii, cari'i dau o înfăţişare împodobită şi plăcută.

Casele sunt aşezate pe coastele dealurilor, aşa că apele de ploi au scurgere; dar randuiala lor este fără de nici o socoteală, ca în toate satele vechi. Drumurile sunt rele, strâmbe şi’ntr’o roată. O mulţime de hudiţi cotite străbat satul în toate părţile.

Aşeziaread sănătoasă şi apa de băut bună. împrejurimile sunt cât se poate de frumoase. Locuitorii Chişinăului nici nu bănuesc ce privelişti minunate, ce aer curat şi sănătos au la doisprezece chilometri de oraş...

De cum ai suit drumul Hânceştilor, şi te^ai văziut pe culmea dealurilor, ce trec pe deasupra Chişinăului, Bâica' năor şi Durleştdor — o ziare largă, luminoasă, se deschide în toate părţile. De o parte şi de alta, pe valea Bâcului şi a Işnovăţului, se văd ca în palmă: oraşul Chişinău, apoi

CARTEA

SATULUI

satele: lalovemi, Prisaca, Dăncenii, Suricenii cu mănăstirea Nimorănii, Malcocii, Pitricanii, Hidighişii, Şireţi şi Ros’ cânii.

Când ai ajuns pe moşia Truşenilor, la baştina numita Frasna, sau mai în sus deasupra Truşenilor şi Cojuşnei, la Mâmâe şi Valea Pământului, — priveliştea se face şi mai măreaţă. Ori încotro îţi roteşti ochii — numai verde şi iar verde; dealuri şi văi — toatei acoperite cu sămănături, vii, livezi şi mici pădurici răvăşeşti; iar la picioare — mo/ rea pădure a Căprienii; şhncolo spre Prut, cât veri cu ochii, valurhvaluri de dealuri acoperite de codri, în apropiere verri, apoi albaştri'fumurii, pân’ ce se fac întunecoşi în za' rea depărtată.

Să te faci pe aceste locuri, aşa cam spre seară, într o zi de Maiu sau Iunie, — nu'ţi mai vine să pleci...

Un aer cu mirezme de flori, răcorel şi curat, îţi învio' rează trupul. Pe deasupra florilor — zâmzet de albine; din livezi şi pădure — şuer de mierle şi cântec de privighetori; de prin vii — vre-nn viers duios de fată îndrăgostită... Şi toate la un loc se îngână şi se desmeardă aşa de armonios!...

Din când în când câte un chiot voinicesc străbate năvalnic văzduhul, parc’ar fi o isbucnire de fericire, un dor năprasnic de viaţă.. Şi ţid asa de dragă atunci viaţa!... Parcai fi în raiuL. Iar când soarele începe a asfinţi, atunci, din pânza lui de raze se scutură o pulbere aurie asupra pădurei, şi în toată firea se face o linişte şi o tăcere evlavioasă.

Numai cântecul sfios şi jalnic al turturelei răsună înce' tişor, parc'ar fi un cântec duios de leagăn sau o rugăciune smerită înainte de culcare... Stai înmărmurit de atâta fru' museţe...

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

Truşenii băştinaşi mărturisesc că satul lor este mai vechiu decât oraşul Chişinău; că răstrăbumi lor au fost descăle­ cători de ţară pe aceste locuri; că pe atunci nu se pome­ nea încă de târgul Chişinăului şi că pe locul unde-i azi biserica Mazarachi era o capişte păgânească a tătarilor capcâni, căci târgul era un sat cu locuitori moldoveni şi tătari.

Dintr’o veche spiţă de neam, la butucul căreia stă: „Gre­ cul bătrânul de moşiile Grecii de Tohatin, Grecii de Highidişii şi Ivaşcova satul Truşenf, se vede că unele nea­ muri din Truşeni, cum sunt Mădăneştii, Grecu-Vrâncenii, Moiseştii, care se trag din acest bătrân, au ajuns azi la a paisprezecea generaţie. Dar se zice că neamul Niţuleştilor este şi mai vechi pe aceste locuri.

Legenda povesteşte că numele satului vine de la numele moşiei, iar numele moşiei de la un căpitan de tătari „Truşhan”, ceea ce înseamnă pe moldoveneşte „Hanul cel groaz­ nic”.

Se zice că odinioară îi pierise lui Ştefan Vodă multă oaste şi ca să şi-o tocmească la loc, s’a dus să caute oşteni şi printre răii din închisori. Şi venind intri o ocnă de sare a zărit nişte oameni foarte zdraveni. Aceştia erau Zubrea haiducul cu cei doi ficiori ai săi şi cu alţi haiduci din ceata sa. Şi cum săpau la sare i-a întrebat pre dânşii Domnul: — Vi-i greu, hai!

— Greu, Doamne! — a răspuns Zubrea haiducul.

— Măi, eu vă iert osânda, vă slobod din gherlă şi vă voiu milui şi cu daruri, dacă mă veţi ajuta să stârpesc nişte cete de tătari de pe valea Bâcului şi a Ichelului, de care nu mă pot mântui; că nu vor să plătească nici un bir şi ies necontenit la şleahuri pentru prădăciuni.

6

CARTEA

SATULUI

— Mergem, Doamne, undezi porunci, numai să scăpăm de ţintirimul ista! — răspunseră haiducii Şi a pornit ceata alcătuita din haiducii lui Zubrea, su' praveghiată de oştenii şi căpitanii domneşti, spre acele locuri de pe Bac şi Ichel. Şi întro noapte au zătrit pe tătarii lui „Truş'han \ cari aveau staniştea pe moşia Truşenilor de a^i.

Iar în altă noapte hau stârpit pe tătarii de pe Ichel, cari aveau staniştea unde sunt Zubreştii de azi. Cei cari au rămas teferi şhau luat lumea-n cap şi au fugit în pustie. Şi k'a dăruit Ştefan Vodă căpitanilor moşii şi oştenilor răzeşii pe aceste locuri, pentru ca să-şi facă sate. Şi ha mi' luit cu mici răzeşii şi pe ocnaşii din ceata lui Zubrea hai' ducul. Şi au întemeiat căpitanii sate înconjurate de hindichiuri cu gard pe locurile rămase pustii.

Hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile şi tamazlâcurile de vite albe rămase de la tătari şi le'a luat Ştefan Vodă sie-şi; dar a lăsat şi oştenilor o parte, ca să aibă cu ce'şi porni gospodăria în noile locuri.

Oştenii şi haiducii cari n aveau femei şhau oprit cu de'a sila şi câte o tătăroaică mai potrivită, ca să aibă cined spăla, cine le face o fiertură sau o azimă, şi să le miroase a femeie în case şi bordeie; căci, de, era pustietate pe aceste locuri, şi nici ţipenie de moldovancă nu se pomenea. Şi aşa s’au întemeiat satele Truşenii şi Zubreştii şi altele în această margine de ţară.

Din căpitani au ieşit mazâlii de azi, din oşteni ra.' zăşii, iar din haiducihgherlam — ţăranii cei proşti. Şi de aceia mazâlii nu se amestecă şi nu se încuscresc cu ţăranii cei proşti, fiind'că aceştia sunt ,,soiu prost „neam de gharlanT adică de ocnaşi. — Numai cu răzăşii de frunte

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

Truşenii copilăriei mele.

CARTEA

SATULUI

se împrietenesc şi se înnemuresc. — Şi de aceea prin codrii Bacului şi Orheiului se mai întâlnesc şi azi moldoveni, cari spun că se trag din tâlhari. Şi nici în ziua de azi, când toată lumea de la sate este deopotrivă, tot o apă, mazâlii nu se prea amestecă cu ţă' rănii de rând; iar când aceştia le spun mazâlilor, să nu se mai ţină mândri ca odinioară, căci li s’a luat boeria, aceş' tia le răspund: — Da, măi, ne^au luat mazâlia! Insă noi ştim că v am mânat pe voi din urmă câteva sute de ani! Noi, bre, ma' zâlii am aşezat şi ţinut rânduiala în ţară, iar nu voi, ghep lânii!...

TRUŞENII pe vremea Turcilor şi a Tătarilor In crâşmele răvăşeşti din Truşeni şi în ratoşul dela şleah, din valea Bacului, pe care îl ţinea moş Andrii Baciu şi la care poposea şi nopta lume calatoare din toate părţile co' drului, venea câteodată vorba despre: cum era viaţa în ve' chime pe aceste locuri.

Vorbeau despre vremea, când judecata şi domnia era mob dovenească; povestea despre turci şi tătari; despre ciumă şi holeră; despre lăcuste, secetă şi foamete mare, când oa' menii se hrăneau cu ghindă fiartă şi cu terciu din râşnb tură de coajă de copac sau de toscomidă de poamă.

Spuneau că la început nu erau sate ca în ziua de azi, ci — ia, nişte sătucene mici din câteva bordee şi căsuţe tupilate cu o singură încăpere şi cu ferestruicele de bân dan1). Şi erau aşezate nu unde-s satele de azi, ci mai în faţă, lângă şesul Bâcului, aproape de iazurile cu stuharii şi peşte, bune de scăldat şi adăpat vitele.

Mulţi trăeau nu în sate, dar ca odăeri pe ocinele lor.

Unii aveau turme sau cirezi, dar n’aveau pământ. Aceştia umblau cu turmele din loc în loc şi se învoiau pe moşiile altora, trăind în bordee pe lângă turme sau cirezi. *) Piele de băşică de bou 8au de porc în loc de sticlă.

10

CARTEA

SATULUI

^Cad pe atund oamenii trăiau mai mult din vite; samă" nături făceau puţine, — numai pentru ale gurei; iar banul îl făceau din vânzarea şi negustoria cu vite, lână, pielcele, miere, ceară, vin, nuci şi din lemnărie lucrată: care, juguri, roate, ţepoae, lopeţi, căuşe, chersine, covăţele, balerce şi aşa mai departe.

Locuri bune de arătură şi iarbă de fânaţ şi păşune erau numai pe valea largă a Bacului şi pe coastele şirului de dealuri, cari o împrejmuesc; iar încolo — peste tot locul se întindeau codri merei, adică neîntrerupţi, plini de tot soiul de jivine şi hiare sălbatece1.

Multe locuri erau pustii şi fără stăpân. Cei cari apucau a le cuprinde şi a se aşeza pe ele, le aveau apoi de ocină; mai ales locurile pe care le despădureau, căci domnia, în schimbul unei plăţi mici, întărea asemenea moşii, nu priea mari, ca ocină locuitorilor, cari Ie lucrau şi se hrăneau pe ele. Insă trebuiau să plătească toate dăjdiile şi să trimată oameni"bărbaţi şi voinici în ajutorul domniei la vreme de primejdie. Căci dacă cumva se arătau hicleni, şi în loc să se ducă să apere ţara şi domnia, se ascundeau prin păduri ca nişte mişei şi nemernici, apoi domnia le robea moşia şi le trimitea pe cap vre"im boer, sau niscavai mazâli, ca să"i ţină din scurt.

Satele erau aşezate mai mult pe moşiile răzăşeşti.

Se pripăşeau pe aici, pe lângă descălicători, tot felul de oameni din toate părţile: unii răzleţiţi din câte o ceată de haiduci; unii scăpaţi din temniţe; unii fugiţi din robie. Aceş" tia, când vineau într acoace, mergeau numai noaptea, luâm du*se după brâul de stele ce se numeşte „calea sau drumul robilor1'; iar ziua şedeau ascunşi.

Unii veneau tocmai din ţara Ungurului, a Cazacului sau a Leahului.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

11

Unii îşi părăseau aşezările îndepărtate din pricina ciumii sau a foametei şi veneau cu tabăra de se aşezau pe aici, pe unde găseau locuri slobode şi potrivite.

Pe atunci mulţi trăiau toată viaţa burlaci şi neînsuraţi, căci nu se ajungeau mueri. Iar cei cari aveau, se plodeau aşa, necununaţi cu anii, căci nu se găseau popi şi biserici prin apropiere, — era cum s’ar zice, olat de ţară necununat.

Spun că în vechimea cea mare era greu de tot oameni' lor de ale focului. Nu ieşise încă ţărnicele şi rar cine avea cremene şi iască. Aşa că trebuea să freci două lemne us' cate unul de altul până ce luau foc; te făceai bleaşcă de sudoare frecândude. Şi trebuia să păstrezi nestins focul în cenuşe, altfel trebuia de iznoavă să freci două lemne sau să te duci 2—3 vârste la altă odae în câmp. Şi era pe atunci mare prostime în oameni, că de abea ştiau a număra până la zece; tocmai târziu, mai încoace, sna hâtrit şi s'a fudulit lumea.

Când se întâmpla vre o bătălie şi biruiau moldovenii de lărgeau ţara, apoi domnia îi hărăzea pe cei viteji cu pă' mânturi, căci altă răsplata nu era şi domnul ţării le grăea celor viteji; — „Pământ aţi luat, pământ vă. dau, căci altă dobândă nu am ce să vă dau". Şi atunci cei cărora domnia le hărăzea moşii în pustiu, căutau să ademenească prin scutiri oameni din alte părţi şi să facă sat pe moşia hărăzită. Căci dacă aveai suflete pe moşie aveai venit; iar dacă stătea moşia pustie nu aveai nici un folos de la dansa.

Când au început a se aşeza Nohaiia) în Bugeac şi turcii în Tighinea atunci creştinii de prin părţile acelea s’au tras mai încoace, mai la codru. S’au aşezat atunci hotar nou ’) Tătarii-nohai cari au fost strămutaţi din Crimeia în Bugeac.

1W8

12

CARTEA

SATULUI

dinspre Bugeac şi au hotărît ca, drum şi cale de două ceasuri calare, de o parte şi de alta a hotarului, să nu aibă voe a trăi ţipenie de om, dar să rămână locul acela pustiu de la o margine la alta.

Degrabă după aceasta au început urdiile *) a bate şleahurile, mergând în sus spre Hotin, taman pe văiie mari şi lungi pe unde erau aşezate sătuleţele moldoveneşti. De răul lor au început moldovenii a părăsi satele şi a se aşeza prin pădurile de pe văile lăturalnice, ca să nud mai gâbjască şi să-i prade păgânii. S’au osândit oamenii mulţi ani, dând foc pădurei şi tăind-o din rădăcini, pân’ să-şi facă curaturi şi ţarine.

Pe vremea aceia s’au strămutat şi Truşenii din vechea lor selişte dela şleahul Bâcului şi s’au aşezat în mijlocul pădurei din fundacul cu izvoare, unde se află azi.

A trecut destulă vreme pân1 să despădureze locul şi să-şi facă vatră largă de sat, pe care au înconjurat-o cu hindichiu şi gard de nuele, zăhătuit pe unele locuri, a cărui urmă se vede şi azi.

Gardul avea patru porţi, dinspre cele patru părţi ale lumei, şi la fiecare poartă era pus câte un străjer, care n’avea altă grijă decât paza porţii: s'o deschidă şi s’o închidă la loc.

Obştea satului îi da toate cele de trebuinţă. Fiecare gospodar, când venea din ţarină, pe vremea strânsului, îi arunca: care câţi-va snopi de grâu, sau meiu, care un ţăpoi două de fân sau orz, care o hodoroabă de popuşoi, care un căuş de bob, linte sau năhut, care câţi-va bostani. Iar cei cari veneau de prin vii şi livezi îi dau: care un oboroc dc nuci, care de mere sau de poamă. Cei cari veneau dela pădure aruncau câţi-va druci de lemne. Afară de aceasta ’) Urdiile de tătari, căci tătarii din Bugeac erau împărţiţi în câteva urclii, adecă seminţii.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

13

străjerii mai aveau şi un mic hac, adică leală, în bani şi pielicele de cârlan de la obştea satului.

Dar şi aici în seliştea cea nouă, au început a da peste truşeneni turcii şi tătarii şi a le strica tot rostul: îi prădau de vite şi'i luau pe flăcăi, când îi prindeau, şi pe fetele cele frumoase în robie. Pe flăcăi îi duceau se le lucreze gos' podăriile sau îi puneau la robotă în cetatea Benderiului.

Iar pe fetele cele frumoase le ţineau pe hodină şi le hră' neau cu azimă caldă de grâu şi miez de nucă, ca să se în' grase: apoi le vindeau la Ţarigrad de făceau turcii cadâne din ele.

De răul păgânilor ţineau oamenii pâinea grăunţe ascunse în nişte gropi mari de pământ, cotlonite, muruite şi astu' pate cu meşteşug.

Moldovenii erau puţini la număr şi nu se puteau împo' trivi cu temeiu păgânilor, căci n'aveau arme. Nici tu sa' bie, nici tu durdă1), ci numai măciuca din pădure!...

Carul era pe atunci cu două proţapuri, ca să poată oa' menii înjuga boii la capătul care le venea mai bine la so' coteală, căci în timp de bejenie puneau râşniţa în inima carului, un tobultoc'două de grăunţe, oala, ceaunul şi nis' cavai bulendre, şi se înfundau în pădure, iar pe colnicele înguste n’aveau cum întoarce carul şi atunci se sluj au de al doilea proţap.

Turcii şi tătarii năvăleau de obiceiu toamna, la doi'trei ani odată; atunci satele se vesteau unele pe altele prin gonaci călări; iar pe acolo, pe unde era câte o movilă pe vreun vârf sau zare de deal mare, cu vedere largă, aprin' deau câte'va. dohotniţe2), de se înălţa şfara lor ziua pân’ la *) Puşcă. *) Cofe cu păcură.

14

CARTEA

SATULUI

cer. Aceasta era semn de primejdie şi de năvălirea duşma' nilor.

De atunci a rămas vorba: a da şvară în ţară.

Femeile cu copiii o tuleau îndată în pădure, de^a-'dreptul peste răpi, iar bărbaţii veneau din urmă cu carele încărcate.

Atunci era vai de pruncul năsălnic, care plângea n-econ' tenit! Ii punea tată'său gâtişorul sub roata carului şi — gata!

Multă lume a tăbărât la codru şi pe vremea bejeniilor celor mari, când s’au stârnit bătăliile dintre rus şi turc, pe vremea lui Betrea cel Mare şi a împărătesii Catirinii.

Atunci multe sate de la câmp au fost pârjolite şi pustiite de păgâni, de ciumă, de holeră şi foamete. Cei cari au ră' mas cu viaţă au luat'O la fugă spre codru. Veneau, cică, sărmanii slabi şi prăpădiţi cu vitele ce le mai rămăsese şi se rugau cu lacrimi pe la cei de aici, săd învoiască în dijmă pe moşii, ca să nu piară de foame ei şi vitele lor. Cky drenii se îndurau şid primeau pe răzaşiile lor: un sat-câţiva, altul — pe alţi câţiva, şi aşa oleacă câte oleacă, îi adăpos' teau pe toţi pe la marginea satelor.

Dar înainte de a cere adăpost, băjenarii se opreau cu toată bejenia*) lor la marginea moşiei satului, de unde trb miteau câţi'va soli călări îii sat, să vestească pe bătrânii satului; căci pe atunci toate trebile satului erau purtate din neam în neam de către bătrânii, scoborâtori din des* călicătorii satului. Aceştia judecau toate pricinile şi neîm ţelegerile ce se iveau între săteni.

Bătrânii încăkcau şi se duceau la faţa locului ded între' bau pe bejenari: — „cine sânteţi, de unde veniţi şi ce cau' taţi pe locurile noastre?'*.

2) Toate lucrurile şi avuţia ce-o aveau cu dânşii.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

15

Bejenarii cereau mai întâi iertare delia bătrâni, ca au ajuns pe moşia lor; apoi le povesteau toate nevoile şi necazurile, cari i'au adus pe aici. Şi numai după ce bătrânii se sfătuiau şi chibzuiau ce să facă, numai atunci hotărau săd primească sau nu. Şi cum hotărau bătrânii, aşa se făcea de către ob' stea satului.

Insă cea mai mare parte din bejenari se aşez;au pe moşiile boereşti; că multe n’aveau sate pe ele şi şedeau nelucrate şi părăsite; căci boerii stăpâni locuiau sau la Ieşi, sau pe alte moşii de ale lor, care erau aşez;ate mai departe, încolo peste codru, pe unde nu răzibăteau turcii şi tătarii. Erau deci bu' curoşi, dacă cineva se aşeza pe moşiile lor dela marginea . ţării. Şi ca să-i ademenească îi scuteau pe o seamă de ani de orice dijmă şi boeresc. Le dăruiau loc de vatră de sat şi o toloacă destul de lată împrejurul vetrii satului pentru imaşul vitelor mici.

De altfel pământul era pe atunci atât de eftin, că cu două trei turte de ceară pe an puteai ţinea o moşie; şi încă şi pe acelea boerul le lua mai mult aşa, ca să se ştie, — şi săd ştii şi tu, — de stăpân. Iar cu un cal bun de călărie puteai să cum' peri moşia de veci; ba încă te şi ruga. Căci nimic nu era mai scump şd mai de preţ pe vremurile acelea de izbeliştea) şi răz;meriţă 2) decât un cal bun de călărie, şi de z;urbalâc3) care să ştie a cotigi4) şi a merge la umbiete 5) şi la înbuestru6). Că te scăpa de duşman, când te alunga, şi tot cu el îi ajungeai pe duşman, când îl goneai tu pe dânsul.

Cum am spus: multe a pătimit şi suferit bietul norod *) 3) ’) *) *) ®)

Obidiri, obijduiri din toate părţile.

Răscoală, răsvrătire.

Bun de luptă, de războiu.

A fugi în zig'zag, şi a se înturna din fuga mare înapoi.

Mers iute şi legănat.

Trap iute, legănat, pentru care se cerea anume meşteşug.

16

CARTEA

SATULUI

moldovenesc, când s’au stârnit bătăliile cele mari dintre creştini şi păgâni. Multe sate moldoveneşti au fost jăcuite şi pârjolite. Şi moldovenii, dacă au văzut că'i aşa, — au luat calea haiduciei. Din Orhei şi până'n Prut erau pline pădurile de cete de haiduci: Mai ales erau mulţi în pădurea cea mare, — plină de râpi, cotloane şi văgăuni — a Berdeului*) de la marginea Bugeacului, dintre Gangura, Reveni, Moleşti, Gura'Galbenii şi Săhăidac unde nici dracu nu te mai pu' tea găsi: căci pe acolo trecea drumul negustorilor spre Cio' crac, (Tarutino), Cetatea'Albă, Galaţi şi mai departe peste Dunăre până la Ţarigrad.

Vestitul haiduc Codreanu, care iera de loc din satul Gura' Galbinii, în pădurea Berdeului s’a deprins a haiduci.

Din pădurea Berdeului nici a treia parte n’a rămas acuma. Şi când au început a dovedi creştinii pe turci, atunci ce' tele acestea de haiduci k'au făcut turcilor şi tătarilor ceiace au făcut ei atâţia ani moldovenilor.

Mulţi s’au umplut atunci de galbeni de aur şi de bani de argint. Şi s’au ales de la turci şi tătari cu: durde2) săbii, bangeare, iatagane, chistoale, anteree de cutnie3), măntăli, şele de cai, orez, smochine şi câte şi mai câte. Şi multă oaste păgână a pierit atunci în retragere; că'i goneau şi alungau moldovenii din urmă de , prin toate păr' ţile: „Cu îmblăciu îi îmblăteau Cu băltagu-i băltăgeau".

J) Adică geac s’ar fi *) Puşcă 3) Haină

a Bugeacului, căci Bugeacul înainte de a se chema Buchemat Berdeu. cu cremene. lungă din ţesătură de mătasâ în dungi.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

17

Insa şi din moldoveni s’au prăpădit o mulţime de tot. Ca nu i's’au ajuns rusului moscali şi au umplut pâlcurilea) de muşchetari (vânători) cu moldoveni. Iar mazalii au fost împreunaţi cu cazacii. Şi a mai venit apoi ciuma şi holera, de muriau oamenii ca muştile. — Rămăsese aşa de puţini bărbaţi, că n’aveau părinţii cu cine mărita fetele. Şi le încărcau zestrea în căruţe şi se căţăra fata pe zestre, şi aşa o purta tată'său din sat în sat strigând, că are fată de măritat, cum ai striga: — hai la oale! ...Şi aşa cu Truşenii de odinioară şi cu traiul din vremea de demult. ...Multe au tras şi pătimit bătrânii lor!... Multe au în' durat şi prin multe au trecut... Dar ştiu că au trăit în larg!...

Norod puţin şi pământ mult... Căci pe lângă cele peste două mii cte hectare de pe baştinele din Truşeni, mai a' veau moşia vecină Chicera răzăşasca de două sute de hec' tare; apoi, de pe Grecul bătrânul, vre'O şase sute de hec' tare ocină pe altă moşie vecină Grecii de Highides şi încă vre’o şase sute de hectare pe moşia Grecii de Tohatin, ce se află la câmp, la şaisprezece chilometri de Truşeni. Afară de aceasta unii mai erau bezmetari2) pe moşiile altor sate; unii tocmai la Răzeni, la cincizeci de chilometri de Truşeni.

Ce n’aveau atunci în timp de linişte şi pace?! Şi prisăci bogate, şi turme mari de oi, de hazmani3) şi mioare!... Şi herghelie de cai buni... Şi cireadă de vite albe!... Şi tamaz' lâc de vaci sterpe, juncani şi junce!... Şi surecuri de boi aleşi şi puşi la îngrăşat... Ajungeau uneori cu vitele tocmai la Livov4) şi Cracău5) la iarmaroace... ) ) ) ) )

Regimentele.

Tovarăş de cumpărătură a vre-unei moşii.

Berbeci scopiţi.

Lemberg.

Cracovia.

18

CARTEA

SATULUI

Din pădurea răzăşească aveau lemnărie pentru toate trebuinţele gospodăriei; iar în pădure poame sălbatece; apoi hrighi, sbârciogi şi miere din roiurile de albine de prin borţile copacilor. Şi aveau şi vânat... că întindeau laţuri pe la marginea izvoarelor din pădure, unde veneau jivinele şi dihăniile sălbatece la apă. Şi când vr’o capră sălbatecă, vulpe sau alt ceva se prindea şi se încâlcea în laţ, atunci tălanca de la capătul laţului începea a tălănci, vestind că s’a prins un vânat.

In şesul larg al Bâcului aveau păşune, fânaţ şi un iaz mare cu peşte şi stuhărie, iar pe iezătură o moară de apă * cu două pietre.

Asa că aveau de toate...

Belşug de toate!... Pământ berechet!... Şi neatârnare de nimeni! — să tot trăeşti, să nu mai mori! Dacă... aici i-aici... dacă nar fi fost procleţii de turci şi tătari, cari să-i prade din când în când...

Truşenenii n’au fost vrednici să-şi păstreze toate moşiile de ocină. Cea mai mare parte din moşia Grecii de Highideş au vândut-o la alţii, iar moşia Grecii de Tohatin, ia­ răşi încetul cu încetul au vândut-o cu desăvârşire. Numai alde Buruiană ce se trăgeau din Grecul bătrânul s’au dus de s’au aşezat pe Tohatin, întemeind micul sat de azi Bu­ ruiană de lângă Chişinău.

Eu încă am apucat în copilăria mea cântecul pe care Tau stârnit truşenenii 80 de ani în urmă, după ce au vândut şi cele vro sută de stânjeni1) de răzaşie ce le mai rămăsese la Tohatin: , Frunză verde măr mustos Rămâi Tohatin sănătos!... ') Un stânjen — un hectar şi ceva.

TRUŞENII TINEREŢELOR MELE Eh, sireacele crâşmele noastre răzăşeşti din Truşeni!...

In lâuntru şi-n afara lor am învăţat eu a juca cazaciocul pe vine şi alte danţuri bărbăteşti, de unul sau de hurtă, ca: Huleandra, Ţiitura, Ghilabaua, Tananaua, Huşanca, Ţapul, Corăbieasca, Hangul moldovenesc şi cel jidovesc!...

Acolo, — gâbgâl'gâl din brâcacea cu vin — jumătate de veac în urmă, pe vremea ruşilor, — am învăţat eu o mul' ţime de cântece şi cetărături, precum şi fel de fel de baza­ conii, şotii, prujituri, şugubine, pătărănii, ghiduşii, limba păsărească, cinghilituri, vorba celuia şi jocuri de cuvinte.

Că numai ce auzeai pe câte unul mai bengos cinghilind: — „Cinghel, cinghel? — La cap pieptene, la coadă se­ cere, — pricepe-te boule, cucoşu măgarule!" x) Ori: — „Rădăcină pătrăcină — rari voinici o desbină?!" 2) Sau te îmbia să zici iute, fără poticneală, cuvinte cu poznă.

Tot acolo am aflat eu — din viu grai, rămas din bătrâni în bătrâni, — cum era odată, în vremea de demult traiul oamenilor pe aceste locuri ale Moldovei.

La noi în. Truşeni erau patru crâşme răzăşeşti, câte una *) Cu coşul.

2) Cartea, ştiinţa de carte.

20

CARTEA

SATULUI

de fiecare din cele patru baştine — Ivascova, Benga, Pis­ cul şi Frasna — pe cari au descălecat odineoară cei patru bătrâni, cari s’au aşezat aici: — la început ca odăeri, iar mai apoi au făcut şi sat; însă nu pe sileştea de acum, dar în altă parte, mai la faţă, pe locul numit Târlâeşti, lângă iazul cel mare de odineoară, cu peşte şi moară cu două pietre, din Valea Bâcului, unde se încep Cheile Bacului.

Mai aveau truşenenii şi un ratoş, în afară de sat, la şlea' hui din Valea Bâcului, unde poposeau taberele de care încărcate cu povară, ce mergeau în susul sau josul Bâcului.

Crâşmele erau din bătrâni, fie-care baştină cu crâşma ei; şi răzăşii le închiriau gospodarilor doritori de crâşmărie, iar chiria o beau frăţeşte la fie^care vadea.

Crâşmele erau deschise zi şi noapte, şi răzăşii veneau ca la ei acasă, chiar dacă maveau nimic de târguit. Vara be' ţivii şi leneşii satului se tolăneau pe prispă afară sau se gre' bănau în gârliciul beciului.

Partea femeiască n’avea voe să vie la crâşmă, cum era obiceiul în satele cele boereşti.

In faţa fie'cărei crâşme era câte un medean neîngrădit, pe care Duminica se hârjoneau flăcăii: se trânteau, se blendu' iau, se jucau de a mincea halca ori de-a buhaiu; cântau din telinci, din buciume şi trăgeau cu arcul, ca să vadă a cui săgeată sboară mai sus ori mai departe.

Seara, pe acest ţărcălan, se jucau coplejii mai mici: de-a mijatca, de-a harbujii ori bateau ciocârlia, pan’ ce nu mai puteau oamenii de sghihuitul lor şid luau mamele înduret, gonindud cu prăjina aoasă.

La sărbătorile cele mari cum sânt: Paştile, Sfântul Gheorghe, Ispasul şi Duminica Mare, pe aceste medeanuri se făcea joc cu lăutari, din scripcă şi cobză, şi scrânciob cu roată, ca să se deie lumea huţa-mprejur.

Mai aveau truşenenii şi un ratoş, în afară de sat, unde poposeau tabe­ rele de care încărcate cu povara.

22

CARTEA

SATULUI

Pe^la^chindeiu se încingea cate o hora mare. aşezată şi do' moala, in care âe prindeau şi însurăţeii. Bătrânii priveau cu bucurie, şi numai ce aureai pe câte unul: — „Ian priviţii ce hoară mandră!... Parcăd la Căinări!44 Fiind că se povestea, ca vre-o sută şi mai bine de ani in urmă, pe vremea împărătesii Catirinii, când a fost bătălia dintre rus şi turc, au luat inşii o mulţime de moldoveni de beilic, ca să le fie de călăuze şi tălmăcitori sau să le care povara de proviant pentru moscaii, iar călărimea de mazâli s’a luptat alături de cazaci împcy triva turcilor Ia luarea Benderiului şi a Ismailului. Şi deci atunci, când s’a încheiat pacea dela Căinări, a fost mare bucurie. Şi moldovenii din oastea rusească au încins atunci o horă românească de s’a dus pomina!... că s’au prins în ea şi ruşi şi turci!...

De atunci, când se vedea vre'O horă mândră şi frumoasă, se zicea: „Ce horă mândră!... ca la Căinări!...11 Pe la Sfântul Gheorghe, când îi codrul încheiat şi toată firea îndrăgostită, atunci demiaza, când se duceau lăutarii la masă, noi flăcăii trimeteam fetele la deal prin vii şi livezi, Ele plecau înainte, noi mai târzior; şi când ajungeam prin partea locului, începeam a chiui; dânsele ne răspundeau tot prin chiote, pân’ ce dam unii de alţii şi ne întorlocam lângă vre'O fântână sau isvor. Apoi ne răzleţeam, perechi perechi ca nişte hulubaşi, pe câte o cărăruşă, pân’ ce ne găseam câte un cuibuşor pe iarbă verde, la umbra vre^unui copăcel sau vre'O poeniţă din păduricea răzăşască.

Acolo pe iarba mătăsoasă, sub seninul cerului şi-n mi' rozna florilor, ne ispiteam şăgalnic şi^ne^şopteam,^plini de fiori, cuvinte dulci de dragoste, mângâindu-ne încetişor peste ochi cu câte o crenguţă de liliac înflorit... In jurul nostru vuia văzduhul de bondari şi albine... iar din floare-n

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

23

floare se scăldau la soare, scaparând din aripioare, fluturaşi sglobii şi frumuşei...

Vrăjiţi de atâta frumuseaţă rămâneam clipe lungi tăcuţi şi nemişcaţi ca în visare, pe când din vârf de nuc ori de cireş ne cânta cucul de noroc şi mierla de veselie.

Pe urmă veneam din nou la joc şi scrânciob. Fetele mergeau înainte cântând: „De la deal de casa noastră.

Creşte-o floricică albastră.

De la deal de floricică Doarme bădiţa Costică.

Costea doarme şi visează, Puicuţa de dor ofteasă.

Noi în urma lor, cuprinşi frăţeşte pe după gât şi cântând: Subt prăsad în fundătură Şueră-un voinic din gură — Cucuie, pasere sură, Numii cânta în curătură!

Da cântă-mi în lunca rară, Să iasă, puica afară, Să mi-o strâng la inimioară!

Zică cine ce o zice, dar eu sic, că nud pe lumea aceasta dragoste mai fericită, şi mai plină de fiori dulci, decât dra­ gostea aceasta, curată şi neprihănită, dintre flăcău şi fată mare, în fapt de primăvară.

Nici crâşmele răvăşeşti din sat, nici ratoşul din Bâc al truşenenflor nu mai sânt demult; însă amintirea lor mi-a rămas dragă. De multe ori, în serile de iarnă, când gerul era moale şi omătul adălbea întunericul nopţii, se grămă-

24

CARTEA

SATULUI

deau în ele, deavalma cu mic cu mare, răzăşii şi mazâlii, pentru a mai sta de horbă şi a mai scurta din noapte. Şi de multe ori îi apucau şi cucoşii la sfat.

La aceste şezători puteai afla obârşia tuturor truşeneni' lor: cine, de când şi de unde a venit şi ce soiu de oameni sânt.

Atunci aflai ca cutări sânt ramaşi de baştină, adică dela începutul satului, iar cutare de cumpărătură, adică şi'au cumpărat ră^ăşia; că cutări sânt soiu bun, iar cutare — soiu rău; că cutări sânt aşez&ţi la minte, iar cutări îs nişte bacaoni, adică trăsniţi cu leuca şi z;urbalăi.

Că cutări nu'S moldoveni curaţi, da^s neam de grec, de turc, de tătar, de leah sau de arman.

Că al de Grozav sânt veniţi din Tutova; al de Bădros, ce le mai zice şi Chitorag — din Bucovina; al de Crăciun — din Odobeşti; al de Ionel dinspre Galaţi; al de Isac din Jigălia Vasluiului, al de Haidău — din robia boerilor de peste Prut; al de Băg — din robia ungurilor, al de Vâr lan — din ţara leşească, al de Ionaşcu din Ieşi, al de tâlmăciu din Ucraina: — în sfârşit adunătură de tot neamul. — Că unul de al de Apostol Dănilă a fost vtori şetrar; că un Dumbravă a fost ocolaş; că stribrăstrabunul unor nea' muri de frunte, de răzăşi şi mazâli, din Truşeni, Grecul bă' trânul, a fost cămăraş la Ştefan Vodă; că al de Ionaşcu sânt cimotii, adecă rubedenii, de ai serdarului Vasile Ono' frei din Ieşi.

Că toate moşiile din ţara Moldovei sânt însemnate pe o piele de bivol, care se păstrează la Ieşi.

Că Ştefan Vodă a fost un mare voevod de oştiri: isteţ la minte şi iscusit la vorbă, dar straşnic de avan; că chiar când îţi hărăzea o moşie, îţi. trăgea şi o palmă, ca să ţii bine minte hotarele daniei şi să nu uiţi, că'ţi este stăpân

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

26

şi domn; ca în bătălie era aşa de şioros, că la soare te pip teai uita, dar la dânsul — ba, ba, ba!...

Că Stâlpul Murgului de lângă colnicul din pădurea Că' prienii, dintre Truşeni şi Scoreni, de aceia îi zice aşa, pen' tru că acolo a crăpat calul lui Ştefan Vodă, după o încăe' rare pe care a avut'O cu tătarii pe valea Duralea de pe Is' novăţ, între satele Durleştii şi Dăncenii de azi. Că împrăş' tiindu'i pe tătari a luat'O iute cu ceata lui pe valea Bostăn' cei în sus prin pădure. Şi când au ajuns la locul numit Valea Pământului şi a câmit'O hoisa la stânga prin pădure spre Scoreni, ca să răsbată la mănăstirea Căprieni; atunci ba crăpat de atâta goană calul cel murg, pe cared călărea.

Nici odată n'am auzit pe truşeneni să zică: „Ştefan cel Mare"', dar numai „Ştefan Vodă" sau „Ştefan Voevod".

Odată bam întrebat pe moş Dumitrache Chitorag'Grozav — despre care Ştefan Vodă tot vorbesc ei? că au fost mai mulţi, na fost numai unul? şi dânsul mba răspuns, că Ştefan Vodă cel adevărat — mare arhistratig şi voevod de oşti — a fost unu'singur.

Din vre-o cinci sute de gospodari răzăşi, câţi erau în Tnp şeni pe la anii 1885, vre^o 90 erau mazâli purtând familiile: Arghiri-Vârlan, Bostan, Gavril-Gheuca, Duca, Jereghie, Ionaşcu, Ionel, Mădan, Muntean, Popa şi Roşior.

Răzăşii ţărani se atârnau cu multă cinste către răzăşii mazili; că pe când ţăranii îşi ziceau unul altuia „cumătre", — Doamne fereşte! săd zică aşa unui mazâl, ci numai „că' pitane" şi nevestei lui „cucoană" .

Mbaduc aminte că la preotul din sat ajunsese argat un mazâl scăpătat cu totul: bicisnic şi nevolnic. Intr’o zi, preo' tul ba zis: —? „Costache, înhamă caii la şărăban, să ne du' cern la târg". Atunci ham rugat şi eu: — „Costache, să^mi

26

CARTEA

SATULUI

oimperi, te rog, de 5 capeice tiutiun." Costache sa uitat mânios la mine şi mi-a răspuns cu trufie: — „Oi fi eu Costache pentru cine oi fi, dar pentru alţii oi mai fi şi că­ pitan Costache!... şi n am să-ţi cumpăr tiutiun, că nu*sânt argatul dumitale!...

Mazâlii, ei între dânşii, se deosebeau în mazâli adevăraţi şi mazâli neadevăraţi.

Despre mazâlii adevăraţi se spunea că s ar trage dintr o domniţă, iar ceH’alţi sunt răsăriţi din rupta de visterie, din bimbăşări, din rupta de cămară sau sânt acolisiţi: bună­ oară un masai rămas vădăoiu se însura cu o vădană de ţă­ ran cu băieţi rămaşi de la bărbatul dintâiu; atunci se în• tâmpla, că mazâlul cu vremea încărca intri o toamnă câteva căruţe cu orz sau grâu şi pornea la Ieşi, unde — ce făcea, ce dregea, — îi trecea pe ficiorii acolisiţi dela nevasta de a doua, în cartea mazâlilor în dreptul poreclei sale. Altă dată se întâmpla, că un mazâl mărita o fată după un răzăş ţăran; atunci se petrecea acelaş lucru: nepoţii de ginere erau tre­ cuţi cu familia mazâlului în cartea de mazâli, adecă îi acolisea pe lângă sine.

De aceia auzeai uneori: — „Măi tu nu eşti mazâl ade­ vărat, da eşti rupta de cămară, ori bimbăşar sau acolisit, cum era şi întâmplarea.

Insă se întâmpla şi altfel: un mazâl oarecare — bine în­ ţeles pe vremea Moldovei, — n’avea grijă să se ducă la Eşi, să-şi treacă ficiorii în cartea mazâlilor de la ţinutul său; şi atunci rămâneau în rând cu ţăranii: — plăteau bir, făceau de strajă, de beilic, şi erau judecaţi şi bătuţi cu vergile ca şi ţăranii; dar satul ştia că-s mazâli rătăciţi, cari şi-au prăpădit boeria.

Mazâlii îi întreceau pe ţărani în deşteptăciune; erau'mai hâtri, mai şireţi; iar h vorbă mai iscusiţi şi mai isteţi; căci

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

27

mai toţi erau ştiutori de carte. Vorbeau din Ezop, din Tiîu Bohoglindă, din Alecsandrie, din vieţile sfinţilor şi din pisaltire. Şi azi chiar este o plăcere la câte o masa mare, când câte un fost mazâl, urează pe nunul cel mare: — „Să te văd sănătos, cucoane nune mare!... Mă închin la faţa dumitale ca la un codru verde!... Să ne dea Dumnezeu ploaie şi sloată la vreme şi rod îmbelşugat pământului!...

Să ne ferească de foc şi de sabie duşmană în ţară!... Să dee Dumnezeu gând bun împăraţilor şi minte înţeleaptă cârmuitorilor!... şi la voia dumevoastră a tuturora, cinstiţi nun­ taşi!...“ Mazâlii aveau obiaeiul de a^şi pomeni unul altuea stră' moşii până la al cincilea şi chiar al şaselea neam. Se zicea: Chiru lui Mitachi a lui Vasile a lui Ion Darii; Andrei a lui Mitachi a lui Onofrei Chirică a lui Darii a lui Grigoras Mădan.

De vre'O două zeci de ani în urmă mazâlii au părăsit acest frumos obiceiu, care ţinea neuitată pomenirea stră' bunilor şi au deprins obiceiul de cinstire şi politeţă rusesc.

Nu se mai zice Simionaş a lui Vasile a lui Ştefan a lui Dumitrache Roşior, dar se zice ca la boerii cei ruseşti: Simion Vasilivici. Şi aceasta chiar şi în ziua de azi în anul de la unire al cinsprezecelea.

CU BUNELUL LA PĂDURE. Asfinţitul unei zile frumoase de August. Prin postul Sântămăriei.

Soarele se lăsa încet după dealuri. Şi din zarea apusului trimetea cu dărnicie satului nostru Truşeni razele sale blânde şi mângâioase ca desmierdarea unei mame.

Colo jos, la poalele dealurilor, începuse a se ivi umbrele.

O boare de reveneală se simţea în aer.

Care şi căruţe încărcate cu ţărani şi ţărance guralive veneau tabără pe toate drumurile.

Cete de flăcăi şi cârduri de fete coborau cântând şi chiuind printre vii şi livezi.

Bucurie şi veselie pe toate feţele. Dăduse Dumnezeu an bun, cu rod îmbelşugat la toate celea. Şi moldovenii noştri munceau cu drag ţarina şi se întorceau voioşi seara acasă, căci ştiau că au a se desfăta la toamnă şi la iarnă în toată îndestularea.

Pe şleahul de p(e valea ţarinei înaintau încet spre sat ci­ reada de vite şi turma de oi.

Cântece şi chiote, zbengueli şi râsete de tineret, pocni­ turi de biciu şi sunet de tălănci, behăit de oi şi muget de vite despicau răsunător văzduhul: se îngânau, se împreunau şi se închegau într’un sgomot uriaş, prelung şi răsunător, peste care domnea sunetul buciumurilor câtor-va flăcăi şi

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

29

vuetul buhaiului de balta din apa Bacului de peste deal.

—Un concert asurzitor!... Dar plin de atâta viaţa şi să­ nătate!... De atâta farmec şi duioşie!...

Bunica de pe mamă numai ce răsturnase mămăliguţa pe masa rotundă, aşezată afară, lângă prispă. Un borş de car­ tofi cu verdeţuri şi o frunzuliţă de leuştean răspândeau nişte aburi, care-ţi gâdilau nările şi-ţi făcea poftă de mâncare.

Bunelul, cu dohotniţa într’o mână şi cu feleştiucul într’alta, umbla împrejurul carului şi ungea osiile roatelor. Se pregătea de dus la pădure după nişte amnare şi grinzi de poiată. Eu — coplej de zece ani — mă ţineam tiptil după dânsul. Deodată îmi zice: — Măi, olane1), măi, ce te tot ţii scaiu de mine?...

Da’’ eu:

— Tătâcă, ia-mă şi pe mine la pădure!...

— Da' ce să cauţi tu în pădure?

— Da' pe Toader a lui moş Iordache Nagâţ şi pe Anton a lui moş Leon Grozav cum îi iau al de tatâ-so la pădure?...

Si doar sînt tot de o seamă cu mine.

— Toader şi Anton au să rămână ţărani proşti şi trebue să se deprindă de mici cu toate nevoile şi necazurile; dar pe tine are să te dee tata-tău, ca şl pe frate-tău, la şcoală la târg ca să te faci popă... să nu ştii nevoia; să stai toată vara la umbră oa un trântor şi să mănânci numai colac...

Un sat întreg să muncească pentru tine!...

— Ea-mă, tătâcă, la pădure!...

— Măi, nu-mi bate capul!... că amuş îţi ung botul cu feleştiucul ista di dohot... Tu nu vezi că n'ai nici încăl­ ţăminte!... Şi în pădure sunt spini şi aşchii ascuţite de co­ paci tăieţi... Te pomeneşti că mai dai şi peste vre-un şarpe sau năpârcă... *) Olan — cuvânt turcesc; înseamnă băiat.

30

CARTEA

SATULUI

— Daca eu am să fur papucii mucuţii de sub laiţă şi am ea mă încalţ cu ei...

— Ean las, nud mai fura!... Hâtrule!... Da1 ştiu că te ajunge capul la rele?...

N’a vrut bunelul, dar eu tot nu m’am lăsat şi când a pornit, în toiul nopţii, m’am luat după carul lui.

Copiej îndărătnic şi pace!...

Satul nostru are pietrarii şi varniţe, pe cari le ţin în arendă negustorii din Chişinău. Aceste pietrarii se află taman lângă staţia Highideş (nu Ghidighici, cum au po" reciit^o ruşii).

Truşenenii cară din pădure stânjeni de lemne la varniţe şi au un câştig frumuşel din această cărăuşie.

De obiceiu pornesc de cu noapte câte douăseci'treiseci de care. Şi ca să nu rămâe unul de altul, aleg pe unul mai pieptos şi mai glăsos, care iese noaptea cu carul mai de" vreme de cât ceilalţi deasupra satului, la mori, în deal. Şi deracolo începe a striga cât îl ţine gura: — Hai la pădure mă"ă"ăi!... Uuui, mărai, hai la pădure niăăăi!... Şi degrabă încep a scârţâi carele pe toate drumurile sa" tului.

Deci eu am luat decuseară pe nebăgatei seamă papucii mamii de sub laiţă şi m’am făcut a mă culca pe prispă, însă am stat de strajă: nici un ochiu n’am aţipit, şi când bunelul a înjugat boii şi a -ieşit pe poartă, ţup şi eu după car. Şi m’am suit fără să mă vadă pe inima carului, de dinapoi, căci era întuneric.

Când am trecut de mori şi am început a ne urca printre vii. bunelul a prins a lălăi încetişor un viers de cântec

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

31

bătrânesc. Şi undezi da: Li-li-U şi lai-lai-lai... şi aşa de fru" mos mi se părea cântecul.

In vremea aceasta a răsărit, de după dealul Şincului, luna şi a început a lumina întunericul. O lună plină, falnică şi măreaţă cum e luna de August. Discul ei părea un foc uriaş, de la care pornea o lumină portocalie. Şi cum lumina calea, văd deodată trecând drumul, în urma carului, un ariciu.

— Uite un ariciu!.. — strig eu.

Bunelul tresare şi întoarce capul.

— Cared acolo?.. Tu eşti, măi?.. Ptiu! batante Dumne" seu, să te bată!... Da’ de unde te-ai luat, diavole împielP tat?!... Dă'te jos din car si dude acasă!... ’ — Baiu!

— Dă'te, măi, jos!.. Că de nu te'O vedea mâine măta acasă, o să te caute în tot satul şi de nu te'0 găsi, o să creadă că ai dat într’o fântână.

— Las’ că o să priceapă ea, când o vedea căd lipsesc pa" pucii de sub laiţă_ — Legea ta eu de spurcat! Şi jap odată cu puha în mine. Da’ eu: — vălededeeu!.. Şi ţâşti din car ca o veveriţă.

O iau fuga la vale spre sat; dar degrabă m’am întors înapoi plângând. Şi cum mergeam scâncind în urma caru" lui, bunelul mă întreabă cu glas mai liniştit: — Şi ce o să mănânci tu mâine în pădure?.. Că eu numai pentru mine mi'am luat de mâncare.

— Las1 că'mi culeg eu un sân de poamă văratecă, când om ajunge la via noastră.

In dreptul viei bunelul opreşte boii şi-mi sice: — Hai, dude şi culege poamă.

Dar pe mine m’a apucat spaima. Că noi aveam lângă vie

32

CARTEA

SATULUI

o pădurice: ca vre^un pogon, dar mie îmi părea mare, cat un codru.

Printre băeţii de sama mea se răspândise vestea că în păduricea noastră se ascunde un jidan cu rajila şi o babă nebună.

Deci, când bunelul m’a trimis la cules de poamă, am şi început a dârdâi de frică.

Bunelul, văzandu'mă că stau locului, îmi zice: — Hai, du'te mai degrabă!.;. Ce te codeşti?...

— Dacă mă tem.

— De. cine?

— De jidanul cel cu rajila şi de baba cea nebună din pădurice.

Bunelul începe a râde: — Măi, da’ fricos mai eşti!... Treci de ţine boii de funie, că mă duc eu singur.

Bunelul s’a întors cu traista plină cu poamă şi mha pus şi mie în şapcă câţi'va struguri.

De la vie am luat'O spre pădurea Căprienei din apro' piere. Deacolo-încolo nu mai cunoşteam locurile. Şi tot dru' mul nu mai conteneam cu întrebările: — Da’ oare în pădurea iasta nu sânt lupi? Da’ oare nu ni'O eşi vr^un tâlhar înainte?... Da1 valea iasta cum se chiamă. Da1 iazului cela cum îi zice?... Şi bunelul răspundea: — Aceasta-! valea Işnovăţului. Iazul cela se chiamă: Zapeni. Din sus de iaz se află satul Scorenii, iar mai încolo mănăstirea Căprienii. încolo la vale vin satele: Nimorănii şi Suricenii. Peste deal vine valea Catargei cu satul Malcoci şi mănăstirea Condriţii.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

33

Şi tot învăţând de la bunelul geografia locurilor, am ajuns in valea Suricei, la poalele pădurei celei mari.

Acolo, lângă căsuţa condicarului pădurii, era o grămadă de care şi căruţe din toate părţile.

Abea începuse a se face geană de ziuă şi oamenii stăteau roată în jurul unui mare jăratec. Pârpăleau popuşoi şi stă' teau k vorbă; povestea fiecare cum îi roada pe la dânşii.

Când s’a luminat de ziuă, s’a sculat condicarul şi a dat drumul oamenilor în pădure, ca să-şi tae fie'care ced trebue din deleanca x) pusă în tăere.

Am înjugat şi noi şi am intrat în pădure. După o samă dc drum, am ieşit la un luminiş mare de coastă de deal. A trebuit să ne urcăm tocmai în vârful dealului, la marginea luminişului, unde stăteau copacii drepţi ca soldaţii, aştep' tând să le vină rândul toporului şi al securii.

Bunelul a desjugat şi nTa pus să pasc boii prin luminiş, iar dânsul, cu securea pe umăr şi cu barda în brâu, a în' ceput a ochi copacii potriviţi pentru grinzi şi amnari. Şi, cum umbla din copac în copac, a început a cânta: „Hai, bradule, hai!

Hai cam să te tai!

C'un topor tăios C'un ficior frumos!"'2) Cânta bunelul — codrean sireacu! — de clocotea pă' durea. ’) Bucată de pădure.

3) Târziu după mulţi ani, am dat de acest cântec în culegerea d-nei Elena Sevastos.

Are un viers foarte frumos, voinicesc. Nu se mai cântă nicăeri azi. Şi ca să nu i-se piardă melodia, am cântat-o mai anii trecuţi la fono­ graful de la Arhiva fonogamică a Ministerului de Culte şi Arte.

34

CARTEA

SATULUI

^ Când a trecut soarele de amiazi, am pornit cu carul în­ cărcat. Am strâns şi eu o sarcină d'e dărmătură pentru mucuţa, ca să o îmblânzesc şi să nu mă bată pentru că m’am dus fără voia ei şi i-am luat şi papucii.

Condicarul a preţăluit lemnele; bunelul a scos punga din sân; a numărat banii, a primit ţâdula şi am pornit în­ cet spre casă.

Bunelul nu m’a mai lăsat să mă urc în car, da1 mria po­ runcit să merg pe jos ca şi dânsul, ca să le fie boilor mai uşor. — Această rânduială nu mi-a plăcut; dar n’am avut încotro.

Mergând în urma carului tot chiteam şi potriveam: ce să spun eu băeţilor de sama mea, când le-oi povesti cam fost la pădure, la Suricea. — Şi am hotărât aşa: o să le spun că am văzut în pădure un lup mare şi nu m’am speriat; că am văzut şi un şarpe, cât un balaur de mare, şi tot nu m’am spăimântat. Şi o să le mai spun că, de când am fost în pădurea Suricei, simt că mi-au crescut puterile şi am să-i înghii la harţă şi la trântă cu mine.

Toate acestea voiam să le afle mai ales Donea lui Stăvă-. rache Dănilă, care era mai mare şi mai vârtos decât mine şi mă bătea, când mă duceam cu vitele la păscut în şesul Bâcului. Mă punea — al naibii! — să mă întrec cu el de-a călare. Calul lui era mai bun; mă ajungea din urmă şi-mi dădea blende de pe cal.

Iar când ne jucam de a găjiuliţa1), apoi când puneam şapca sau cuşma gloabă, le izbea aşa de tare cu băţul, că-mi1 crăpa cozorul şăpcii sau cuşma în două. Şi când veneam acasa cu căciula bortilită de-mi ieşia părul sau cu şapca ferfeniţă, apoi mai mâneam o bătae şi de la părinţi. “) Joc de băeţi.

Bunelul nu m’a mai lăsat să mă urc în car.

36

CARTEA

SATULUI

De ne jucam de-a alte jocuri băeţeşti: de-a Zălogul, de-a Ţurca, de-a Meiu sau de-a Maslu, apoi totdeauna căuta sa pice ţânchiu *) pe mine.

Că unde începe a zice: Unileana Gâştileana Gâşte pae Pe odae Robot Clopot Tibirim Ţânchiu!“ Şi potrivea cuvintele aşa, ca ţânchiu să pice tocmai pe mine; şi ştiţi dumneavoastră: pe cine pică ţânchiu, acela ajunge ţinta îmboldirilor, pişcăturilor şi loviturilor la joc.

Eu socoteam că acest neînduiat vrăjmaş de Donea, nu se va mai anina de mine, când o auzi şi o afla os dihănii straşnice am văzut eu în pădure şi nu m’am speriat; ba încă mi-au crescut puterile.

Când am ajuns acasă, eu încă de la poartă am luat din car sarcina de crengi de dărmătură şi am pus-o încetişor pe prispa casei noastre, ca s’o vadă mucuţa.

Mucuţa, când a auzit carul, a ieşit din casă afară şi a dat cu ochii de dărmătură. Se vede că i-a părut bine, căci în loc să mă iee înduret, m’a dojenit duios: — Dragul mamei!... Dar cum de te-ai dus fără să-mi spui nimica?...

Eu, luându-mi grija despre bătae, mi-am bourat urechile.

M’am dus de am luat boii de la proţap ca să-i puiu la iesle şi, cum îi trăgeam de funie, unde încep a răcni din răsputeri

la ei: ’) Cel care plăteşte gloaba.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

37

— Huo, boală, huooo... Nera haram, neaaa!...

Da' tătcuţa iese din casă şi mânios la mine: — Da' ce tera apucat, de răcneşti aşa ca un sălbatec?

Mirai fost la pădure? Terai luat după haiducul cela de bunelu'tău? Te trage la codru, la haiducie? Am să-ţi arat eu ţie!

Am tăcut chitic şi m’am dus ruşinat la al de bunelu', care aveau casă în aceeaşi ogradă cu noi. Bunica gătea de mâncare. La foc fierbea o tigae cu o iahnie de pătlăgele roşii cu orez; şi ceapă prăjită; iar pe chirostrii fierbea mă' măliguţa. Când a dat la mestecat a scurs terciu într’o stră' chinuţă şi m'a ospătat cu terciu; apoi -a pus din nou ceau' nul pe chirostrii ca să fâsâe şi după aceasta a răsturnat mămăliga pe masa rotundă şi joasă.

Neram făcut semnul crucii şi neram aşezat la masă. Eu am înfulicat iute, leram zis „munţămim şi bogdaproste" şi am tulit'o în drum la băeţii de sama mea, ca să le povestesc: unde am fost, ce am văzut şi ce minuni am făcut. Şi unde umblam eu fudul şi îmbârzoiat; şi le vorbeam cu vocea schimbată, ca de om mare, iar băeţii ascultau şi hol' bau ochii la mina de parcă nu mă mai cunoşteau, parc'aş fi fost un altul. Şi am simţit că, de azi înainte, am altă trecere în faţa lor; că mirau crescut fala şi cinstea în ochii tovarăşilor mei de joacă şi de trântă.

CU „HĂITUL“ ŞI LA „VERGELATUL“ DE ANUL NOU In anul acela, 1890, am fost de mare necaz şi mâhnire părinţilor mei — Dumnezeu sad ierte!

Ca de Paşti eu, seminarist pe cale de a ajunge preot, m’am înhăitat la joc, adică la horă, cu flăcăii satului nostru Truşeni.

Iar în vacanţa cea mare am sburdat toată vara cu ei, Duminica şi sărbătorile, prin vii şi livezi, după fete.

Mama era supărată că m’am pus în rând cu ţăranii şi mereu mă dojenea că: — dece mă amestec cu ghiurlanii, adică cu ţăranii.

Tata mă probozea rău pentru ideile mele noui, revoluţionare, care-mi frământau mintea. Când a priceput el ce zace în capul meu, a isbucnit: — „Mama ta, eu de revoluţionar şi nihilist!1 Eşti bun de spânzurat... Auzi dumneata! Eu l-am dat la şcoală să înveţe carte, să prindă la minte şi înţelepciune şi el, şolticul, se pune cu împăratul... îi judecă legile!... Ai să în­ funzi temniţa... Sibiru are să-ţi ştie de nume!... Parşivule!...“ Bunica, Dumnezeu s’o ierte, se căina şi ea, dar nu nu­ mai pe mine, ci şi pe mama, numindu-ne varvari, cari strică, obiceiurile cele de când lumea.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

39

De Paşti, se j ăluia unor neamuri venite pe ospeţi din satul Pânăşeşti.

— „Fudula ceia de fiică/mea anul acesta n’a moi făcut pască moldovenească ca toată lumea, da’ a făcut pască ru' sească cât cofa de înaltă. O hodoroabă de ouă a pus în' tr’însaL. Şi ca să zădărească lumea, a pus pasca cea mai frumoasă în fereastră, de pierd femeile îngreunate fătul, când trec pe hudiţă şi o văd cum stă pofticioasă în fe' reastra. Iar hâtru şi mintiosu de nepotu'ineu Gheorghiţă a adus la joc muzicanţi din Chişinău, cu trubă şi dobă mare cât roata carului. Că nud mai plac lăutarii cu scripcă şi cobză... Şi când au început cioroii ceia — dare^ar Benga’n ei! — a zice marşu în ograda noastră... Şi când a buhnit, cumătră — hăi, odată din doba cea mare — da câinele pe poartă!... Da mâţa’n cotruţă!... *) şi a mai adus de la Chişinău şi nişte jocuri noui, sluţite şi minunate de joacă flăcău cu fată tot perechhperechi. Da’ nu joacă cum se joacă, ci mai mult să freacă unul de altul. Apoi flăcăul şi fata ceia la ce s’o fi gândind ei oare după un aşa joc?!... Gheorghiţă o joacă pe a lui Andrei Apostol. Ii frumuşică fata şid curăţică ca o hulughiţă. Şha cumpărat şi umbrar, ca să nud dogorească soarele faţa. Eeeehe, fata mea!... HaidediaiL. să vezi tu cum o să-ţi schimbe într’o zi Gheorghiţă mersul!... Că, vezi dumneata, dânsa trage nă' dejde de măritiş; dar zadarnică nădejde... Că nu se mai în' soară el Gheorghiţă cu o ţărancă proastă, da’ şi'O lua el de nevastă o fiică de popă sau chiar de protopop".

De sărbătorile Crăciunului m’am întorlocat din nou cu flăcăii. Se făcuse în anul acela vin mult şi bun. Şi din *) Cotlonul de lângă gura cuptorului, în care se ţine ceaunul de mămăligă.

40

CARTEA

SATULUI

Crăciun şi până în Bobotează am ţinut-o într’o petrecanie.

Că pe atunci nu se stricase încă viile de filoxeră, şi erau straşnic de bune vinurile rubinii din soiul de poamă numit neagră-rară, amestecat cu căuşancă, precum şi cele albe din poamă frâncuşă şi sghihardă.

Mie şi acum îmi place vinul de neagră-rară mai mult decât oricare altul, căci nu-i pe lume vin mai uşor şi mai plăcut la băut; mai înveselitor şi mai aţâţător la dragoste ca vinul acesta. Şi nu-i greu la cap. Că după un chef cât de mare nu-ţi pârăe scăfălia de durere, şi n’ai nevoie de moare de curechi, cu hrean ras şi piper roşu, pentru ca să-ţi treacă mahmureala.

Aceasta mi-a descoperit-o un călugăre, neam de al nostru, om umblat în lume, părintele arhimandrit Gherman dela Mănăstirea Chiţcani (Neamţul Nou). Sfinţia Sa spunea că poama neagră-rara s’ar trage din viţa vinului de cipru „Chipriotis“, adus pe meleagurile Nistrului, cine ştie de când, de către coloniştii greci din vechime. Şi deci: cu camaţi, cu plăcinte, cu învârtită şi cu toci­ tori de vin de viţă veche, bătrânească, am dus-o toate săr­ bătorile numai în cântece şi veselie.

Flăcăii aveau cântecul: Frunzuliţă trei gutăi, Jeaba puică te mângâi Căci de mine-ai să rămâi.

Eu, la rândul meu, adusesem dela oraş câteva cân­ tece de peste Prut, din România, pe care le învăţasem dela actorii Teatrului Naţional din Iaşi, care jucau pe atunci operete şi piesele lui Alecsandri în teatrul lui Grosman din Chişinău. Gemea teatrul de lume dorită să audă vorbire şi cântec românesc. Artiştii: Bobescu, Pechea Ale-

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

11

xandrescu, Dimitrescu şi artistele: Marionescu şi Gălbuşcă fermecaseră lumea cu cântecele şi jocul lor.

Cântecele aduse de mine erau: — Pe o stânca neagra, întrun vechi castel, Unde cura 'n vale un râu mititel.

Hai în horă ded juca, Leliţo, leliţo, fa!

Zis'a badea ca veni, Luna când a răsări.

Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, — Altă limbă armonioasă Ca ea nu găsim.

Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română!...

Pe la miezul nopţii, ne împrăştiam pe la casele noastre.

Unii din noi ne mai duceam şi mai stăteam pe la câte o fată la fereastră, o ademeneam să iasă afară, şi ne mai hârjoneam cu ea prin paele din iesle sau în stogul de paie din ţarcul cu fân. Căci nicăeri nud aşa de bine de dragoste iarna ca în stogul de paie!...

De anul nou m’am hotărât să umblu şi eu cu plugul cel mare şi să fac împreuna cu flăcăii Vergelatul. Ştiam că înspre Anul Nou flăcăii, după ce mântuie hăi­ tui fac vergelatul, şi voiam să iau şi eu parte la acest mare ospăţ şi chef.

42

CARTEA

SATULUI

Am pornit deci în seara dinspre Anul Nou cu plugul cel mare pe la casele oamenilor.

Cetărător era Vasile a lui Costache Crăciun, poreclit Ciotilă, flăcău isteţ şi bun de gură, care ştia cetârâturile.

Dar nu zicea Plugul întreg pe la toate casele; că încă dela poartă începea a cetăra: „S’a pornit căpitanul badea Vasile Intr’o sfântă zi de joi Cu plugul cu doisprezece boi, Mânaţi bâetiL. — Hăăăi! ’ Şi până să ajungă în casa gospodarului cetărătura era a* proape pe sfârşite. Dar la casele gospodarilor de frunte, cari aveau şi fete de măritat, apoi începea a cetăra din pragul ca' sei, nu dela poartă, şi zicea Plugul întreg fără nici o pre' scurtare. Şi'mi aduc aminte, că de părţile cele hăzoase se tăvălea lumea de râs; maicuseamă la sfârşitul cetărăturei, când începea cu versurile: Noi am venit să vă urăm, Să vă cetărăm, Să ne daţi vr’o capeică'două, Să ne luăm vreo manta nouă; Că unul din noi îi aproape gol Şi stă săracu tupilat în ocol.

Se ascunde între nuele, Că i s’a rupt aţa la izmene.

Cavem pe unul c’un trandalic De cojocel, numai până la buric, Da luat dracul de aseară şi până amu de frig.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

43

Unu'i cu o manta de aba, Numai ca hălit'O de undeva!

Da' unui cu o hălămidă De să scarpină cu ea de garduri ca de omidă. Şi, v’am mai ura, vam mai cetăra, Că ştim că vid drag a asculta, Da’ ne temem că om însera. Şi decât să ’nserăm pe la curţile dumneavoastră Eşti nalte, Luminate, Mai bine pela bordeiele noastre cele râsâpite Cu bos şi răgos acoperite, Şi cu găinaţ de vrăbii încrestite; In cari intrăm pe brânci şi eşim pe coaste, Da1 cel puţin ştim că'S ale noastre!

Fiecare gospodar dăruia flăcăilor plugari colacul şi pita' cui cuvenit, după obiceiu pregătit.

Către miedul nopţii am mântuit cu hăitui şi ne-am îm' prăştiat pela casele noastre, de unde neam luat fiecare câte o cofă de vin, câte o haşchină de slănină şi una de carne sau de câmaţ, şi neam îndreptat către grajdul ales pentru ver­ gelat.

Acolo ne aşteptau claiergrămadă colacii strânşi cu hăitui.

In mijlocul grajdului ardea un jăratec mare întrun cotlon de pietre; iar deasupra jăratecului — un ceaun mare cu slă' nină topită.

Vinul, alb sau roşu, îl’ turnam cu toţii în nişte ciubere.

Moş Petrache scripcarul şi Lasur cobzarul ne mângâiau cu cântece bătrâneşti.

Când s’au grămădit toţi flăcăii hurtaşi, am început ospă'

44

CARTEA

SATULUI

tul, adecă vergelatul... Sfârăia carnea şi carnaţii în ceaun sau pe cărbuni. Mâneam cu mâna sau cu ţăpuşa. Beam vi' nul cu cana, cu cofiţa sau căuşul. Şuguiam şi râdeam. Se făcuse o şfârărare şi o fumăraie de nu se vedea om cu om.

Am început apoi a chiui şi a cânta cântece de mascara, adică de ruşine şi desfrâu. Apoi am încqput a juca jocuri săltăreţe şi tropăite: Corăgheasca, Ursareasca, Ţapul, Tananaua, Ghilabaua, Huleandra, Cojocăreasca, Horodinca, Sasaeacul, Ţiitura şi Cazaciocul.

După ce ne'am îmbătat, cei mai hârţăgoşi au început a se sfădi; apoi a se bate câte'oleacă. Ceilalţi au început a se amesteca şi ei în bătaie câte'oleacă; şi m’am amestecat şi eu câte'oleacă... şi unde am început a ne bate şi a ne târăi de păr prin ogradă câte'oleacă!... Şi m'au bătut şi pe mine zdravăn câte'oleacă... Şi în sfârşit, în viaţa mea nam pe' trecut eu aşa de bine câte'oleacă precum la vergelatul acela — naiba sad ia!...

LELIŢA PARASCHIŢA Veneam cântând.da la harbuzarie. Era pe la începutul lui August.

Soarele — la chindeiu, dar dogorea încă bine.

Când am ajuns în vâlcica Frasnei, văd pe leliţa Paraschiţa culegând cânepa de toamnă.

Mă opresc în dreptul ogorului şi strig: — Hai acasă, leliţă Paraschiţă, cad seară.

— Tiii, măi GheorghiţăL. Da’ de unde vii tu, măi?L. — De la bostanu' cu harbuji.

— Da’ nud veni să'mi ajuţi, să mântui vatra easta de cânepă?...

— Cu bucurie!... Şi -am intrat în cânepă; am pus traista cu harbuji jos şi am început a^mi sufleca mânecele. Ştiam că o să-mi ţipe palmele de usturime; căci pământul era uscat al naibii...

Ei, dar pentru o văduvioară, cu lipiciu şi vino^ncoace, ca leliţa Paraschiţa, ce nu eram eu în stare să fac?!.. Că tare mândră şi frumoasă mai era... Şi straşnic îmi era de dragă!

— Ian, să te vedem ce poţi!... — zise ea, — că voi şcolarii de la târg mâncaţi numai pâine albă şi trebue să fiţi mai vârtoşi decât noi cei de la ţară... Şi văzându'mi mâinile cam delicate mi le luă într'ale sale şi le privi cun fel de pizmă, apoi zise:

46

CARTEA

SATULUI

— Ce va sâ sica traiul bun!... uite ce mâni albe!... ea hârtia!... Şi după o scurta gândire sise: — Laşa, mâi Gheorghiţă, nu'ţi mai sluţi degeaba bună' tate de mâni. Mi'oi culege eu şi singură cele: câteva mânece de cânepă ce mi'au mai rămas. Mătăluţă stai numai de'mi mai ţine de urât.

Neam pus la vorbă, şi nici n’am prins de veste, când a sfârşit dânsa de cules cânepa. Eu am scos din traistă un har bus; Fam buhnit de un genunchiu de s’a spart în două şi lam mâncat împreună.

Din vorbă în vorbă ajungem şi la dragoste. M’a între' bat, dacă ne drăgostim cu duducele de la oraş.

Când a aflat din gura mea câte şolticării şi posne fa' cern noaptea prin oraş şia făcut cruce: — Doamne, Maica Domnului, d’apoi eu credeam că dumneavoastră, cei cari învăţaţi pe la şcolile cele mari, sân' teţi mai neprihăniţi decât noi cei de la ţară...

— E'he! — sic eu — încă nici nu ţi'k'am spus pe toate... ia aşa numai nişte marafeturi...

— Araca'n de mine!... Şi mă privi lung cu nişte ochi lucioşi şi ademenitori.

Mă uitam la faţa ei rumenă; la guriţa ei cireşie; la pă' ru'i negru mătăsos şi la sânişorul ei îmbujorat din care se iveau două gurgue fragulii... Şi'mi venea să mă răpăd s’o strâng în braţe şi s’o sărut... s’o topesc în sărutări... să încâlcim cânepa împreună... Dar îmi era nu ştiu cum frică şi ruşine. Mă gândeam: ea de treiseci de ani şi eu numai de optspresece: nu ne potrivim!

— Acum, sise ea, tu, mâi Gheorghiţă, nu te'ai mai uita la o ţăranca de ale noastre cu faţa dogorită de soare. Şi clipi şăgalnic din ochi.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

Leliţa Paraschiţa.

47

48

CARTEA

SATULUI

— Da" de ce nu?!., să'mi placa numai!... Şi clipii şi eu viclean din ochi.

— Şold anule! — zise ea, râzând şăgalnic şi clătinând dojenitor din cap. Şi iar îmi venea să mă răpăd să o sărut şi iar nu în' drăzneam.

Când soarele a început asfinţi leliţa Paraschiţa îmi Zise:

— Măi Gheorghiţă, ştii ce?! Haidem pe la noi pe la livadă, să culegem mere şi să mâncăm poamă. Că avem un butuc văratec cu poamă păsărească, coaptă şi dulce ca sărutarea de ibovnică.

Mba tresaltat inima de bucurie. Aici, în câmp deschis, nu îndrăzneam; dar acolo în livadă sub un nuc sau sub un butuc de vie, pe înserate... Am s’o sărut! Hai, cam s'o sărut!...

Aş fi fost în stare să mă prind rămăşag, cam s'o sărut.

Pe drumul dintre vii şi livezi am început a cânta amân' doi cântecul pe oare îl stârnise în vara aceea flăcăii: Frunzuleana dărmătură Sub prăsad în fundătură Şueră'un voinic din gură: Cucuie, pasere sură, Nu'mi cânta în curătură!

Dar cântă'mi în lunca rară, Să easă puica afară, Să vadă ce dor şi pară Mă arde la inimioară.

Două vorbe să'i vorbesc De trecut să'i amintesc, Când şedeam pe pajişte Şi vorbeam de dragoste.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

49

Dupâ asta dânsa m’a poftit sad cânt vreunul de cele de peste Prut.

Câci pe vremea aceea, pe la anii 1885—90, vara sau prin postul mare, venea la Chişinâu câte o trupa de teatru ro' mânesc în frunte cu Bobescu, cu Pechea Alexandrescu sau cu fraţii Vlâdioescu, şi jucau piese naţionale. Şi eu tot um' blând la teatru, învăţasem o mulţime de cântece. Ba a" junsesem şi un naţionalist aşa de înfocat, încât am mâncat şi pânea surghiunului din această pricină. Bineînţeles că am căutat să învăţ şi pe flăcăii din sat unele cântece.

Deci am început sad cânt leliţii Paraschiţii: — „Scumpă ţară şi frumoasă O, Moldovo, draga mea!

Apoi: „Astad lelea, bat’o bruma Ce^am iubit?0'întotdeaunafc\ Du"te, du-te n’ai mai fi, Dragă băeţele!

Să n’am de cine dori, Dragă băeţele!

Căci de cine am dorit, S’a dus şi n’a mai venit.

Plângeţi ochi şi lăcrămaţi, Că voi sânteţi vinovaţi, Ce vedeţi nu mai uitaţi, Ce iubiţi nu mai lăsaţi.

Iubeşte, iubeşte, dragă copiliţă Pan1 ai faţa albă, rumenă guriţă.

50

CARTEA

SATULUI

Şi la urmă: „Foae verde mătostat La cireşul retezat Stă. voinicul răsturnat Şi puicuţad cată'n cap... Şi mid sărută cu sete, Fa plesnit rochiţam spete.“ Când am contenit, leliţa Paraschiţa scoase un oftat şi Zise:

— Brava!... Măi, da’ frumoase cântece mai au şi ochim carii ceia de peste Prut!... Halal să le fie!...

Căci trebue de ştiut, că pe vremea aceea, vr’o jumătate de veac în urmă, românii din Basarabia îi porecleau pe cei de peste Prut ochincari, iar aceştia îi porecleau pe cei din Basarabia „Pahonţi“, adecă nespălaţi şi neţesălaţi.

La fântâna de la budăi, din baştina numită matca F.rasnii, ne-am potolit setea şi neam jucat oleacă stropindume cu apă rece. Apoi am pornit la deal prin livezile oamenilor.

Pomii erau încărcaţi de roadă: care de perje, care de pră' sade, care de nuci, care de coarne, care de gutui, care de mere. Şi stăteau cu crengile aplecate sub povara poame' lor; parcă ţi le întindeau să le culegi.

Când am ajuns la livada leliţii Paraschiţa, soarele as' finţise; dar era încă lumină bună. Ne-am umplut sânul de mere mălăeţe şi neam suit în via de pe costişă, la butucul cel văratec de poamă păsărească.

Dulci erau strugurii, dar mai dulce chipul leliţii Paras' chiţa.

Mâneam poamă, dar ne mâneam şi din ochi.

Leliţa Paraschiţa sta culcată cam pe o coastă sub frunza butucului de vie; eu mai la deal tot pe o coastă, cu capul

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

51

rezemat de cotul mânii şi cu faţa spre dânsa. Fiori dulci îmi furnicau tot trupul. Îmi venea sa dau navală s’o să' rut; dar ruşinea mă ţinea locului. Mă temeam, să nu mă stuchească.

Când a început a amurgi, am pornit spre casă. Pân' să ajungem în sat s’a făcut întunerec beznă. Pe drum ţipenie de om nu se vedea. Leliţa Paraschiţa mergea tăcută. Pălea necăjită. Când am ajuns la mori deasupra satului m’a înghiat să ne despărţim ca să nu ne vadă lumea mergând noaptea împreună; că te pomeneşti că-i stârnesc dejeaba niscavai vorbe rele. Ne-am răzleţit: dânsa a luat-o pe dru­ mul cel mare, iar eu pe cărare, deadreptul prin livezi.

La despărţire mi-a şoptit să trag un chiot. I-am tras un i-hu-hu! şi am pornit şuerând la vale spre casa noastră.

Ai noştri se culcase de-acu toţi.

M’am dus şi eu de m’am culcat în ţarc la fân. Mi-am aşternut câte-va ţepoae de fân mirositor şi m’am trântit cu faţa în sus.

Nu ştiu ce-a fost cu leliţa Paraschiţa, dar eu pân1 după miezul nopţii am stat cu ochii la stele şi cu gândul la dânsa.

UN PAŞTE TRIST. In anul 1916 Pastele s’a nemerit în z;iua de 10 Aprilie vechiu, tocmai când înfloresc pomii şi cânta frumos cucul de noroc.

Dealurile Truşenilor erau albe ca zăpada de pomii înftoriţi; căci Truşenii sînt sat de vii şi de livezi de cireşi din codrul Bâcului.

Anicuţa, gingaşa soţie a lui Ionaş Groz^a, se găteşte de Sfânta înviere, că mâneri Pastele. Umblă în vârful picioarelor ca să nu'şi trez;ească copilaşul, singura ei mârigâere, căci Ionaş, soţiorul ei, îi dus de aproape doi ani la bătălie.

După ce a împodobit frumuşel masa cu toporaşi şi iarbă verde, a aşezat binişor la mijloc pasca, jambonul şi ouăle roşii; a aprins apoi candela dela icoana lor cea de cununie, frumos împodobită cu prosop şi horboţele, cu smocurile de bosuioc în chip de cruce şi cu spice de grâu în chip de pajură.

Anicuţa ştie o leacă de carte, — că doar îi viţă de ma* 2ftl, — şi ca sări mai treacă vremea, a scos din lada cu Z£' stre scrisorile de la Ionaş şi a ales'O pe cea, care ba trimes'O el anul trecut de Paşti.

A început Anicuţa a slovisi şi i s’a umplut inima de jăle.

Lacrimi ferbinţi îi rourau faţa.

Era o scrisoare tristă, de departe, — tocmai de pe from

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

53

„Of, tul german, — şi care se sfârşea cu tânguirea: Doamne, cum ne-ai despărţit unul de altul, de petrecem sărbătorile cele mari prin străini!... — Da’ mare este Dom" nul!... Ne-a. scoate şi de aici, daca o avea noroc copilaşul nostru... „Of, dragii mei!... Tare sînt dorit, să mă văd cu voi!...

Da’ dacă nu se mai mântue nevoea easta de bătălie... „Şi earăşi: Hristos au înviat! şi primiţi sărutări dela so" ţul şi părintele vostru. „Eu, Ionaş a lui Mitache, a lui Vasfle, a lui Ion Darii Grozea“.

După ce s’a potolit, Anicuţa s’a hotărît să se ducă mai bine la biserică; că acolo s’a mai lua cu lumea, care s’a adu" nat de"CU"seară la priveghiu. S’a spălat pe obraz, cum se cuvine la Paşti: a pus într’o farfurie adâncă un bănuţ de argint şi două ouă, — unul roş şi unul alb; — a turnat peste ele apă rece şi cu apa aceea s’a spălat. După aceasta şi'a luat băsmăluţa cu pască şi ouă roşii şi, făcându"şi sfânta cruce, a pornit spre biserică. In aer se simţea mirosul de copaci înfloriţi şi de earbă verde nouă.

In ograda bisericei era destulă lume la priveghiu; însă mai mult bătrâni şi moşnegi, căci eehlalţi erau duşi la bă" tălie.

Câţhva flăcăoani bat cu rândul toaca.

Bătrânii stau împrejurul unui foc şi ţin sfat mare despre bătălie. O seamă de femei şi vreo câţhva flăcăoani stau roată şi ascultă.

Moş Timofte Cracaleţ zice că, după câte a aflat el, gher" manţii mănâncă cârnaţi: — Apoi, dacă"i aşa — zise el hotărât — atunci noi, cari mâncăm numai borş cu cartoafe sau mămăligă cu moare,

54

CARTEA

SATULUI

cum o să-i putem birui pe dânşii, cari mănâncă numai cârnaţi?!...

Moş Terinte Căuş zice că dânsul a auzit de la nişte negustori de porci, că te-i mira de o putea lua rusul Berlinul; ba unul chiar ha spus cu tot dinadinsul, că nu mai vede el, împăratul, Berlinscaia gubernie — cât hău'!...

Badea Gheorghe Tătaru zice că lui i"a spus mai dăunăzi Şliomca lui Iţic crâşmarul de la rohatcă, că ghermanţii zboară prin văzduh ca zmeii din poveşti şi că-i bat pe mos­ calii noştri cu fel de fel de puşti şi chistoale, cu fel de fel de tunuri şi maşini diavoleşti: şi din faţă şi de la spate, şi din văzduh şi de sub pământ, — de nici nu te mai ajunge capu’; şi că din pricina aceasta o să se prăpădească şi o să se calicească tot norodul. Şi cu adevărat că aşa; căci iaca: chiar alalta-eri s’a întors de la bătălie Simion a lui Ţiulică şi a venit fără o mână.

Când l-a văzut nevastâ-sa Catrina şi-a pus mânele în cap: — „Săra-a-aca-n de mine şi de mine, Simioane, d'apoi aşa mi-ai venit?!...“ Şi unde a început a blăstema: — „Osândească-i Dumnezeu, să-i osândească pe cei cari au stârnit bătălia!... Trăsni-i-ar şi să-i răstrăsnească Cel de Sus!...

Gloata e mişcată; câte-va femei oftează adânc.

Lelea Arghiru, vădana, întreabă cu multă cuviinţă: — „Mă rog, este voe să vorbească şi o femee?...

Da' moş Vasile Chiroşcă: — Poftim, fină Arghiră, poftim, vorbeşte. __ Eu, cu capul meu cel mueresc, nu mă pot pricepe de unde sa stârnit bătălia easta şi cine a vârât dihonia între împăraţi?...

Da' Moş Vasile:

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

56

Lumea curgea pe toate drumurile, ca furnicile, spre Sfânta Biserică.

56

CARTEA

SATULUI

Las'ca vă desluşesc eu amuş pe toţi. Bătăliea easta, bre oameni buni, S'a început de la o cumetrie. S'a dus mai anţărţi ficiorul împăratului astriac pe ospeţi în ţara bosniecilor; şi acolo bau poftit la o cumetrie; da’ la cumătria cea S'au nemerit şi nişte polcovnici de ai craiului sârbesc şi din vorbă în vorbă, după ce au mai cinstit, s-au luat la sfadă şi la bătaie... Şi bau omorât sârbii pe astriac. Iar după ce au făcut pozna, — au fugit în ţara lor sârbească.

Când a văzut împăratul astriac că, în loc săd vie ficiorul sănătos şi zdravăn, bl aduc pe năşele, sa făcut foc şi pară şi a trimes oaste mare împotriva craiului sârbesc, ca săd pedepsească şi săd globească. Da’ craiul sârbesc — fuga cu o jalbă la împăratul nostru: — „Stai, nănăşele, că vine astriacu1 să mă bată şi să'mi râsipiască ţara!...44 Da’ împăratul nostru dă poruncă împăratului astriac, să şadă smirna — binişor, căci sârbud creştin pravoslavnic; iar de nu, trimite peste brazdă la el în ţară cazacii şi are să fie: vai de pielea luiî...

Da’ împăratul astriac — degrabă şi el la cumătru'sau îm' păratul ghermanţilor: —„Nu mă lăsa, cumetre!... că, iac'aşa. şi aşa îmi caută pricină şi gâlceavă împăratul Neculai44.

Da împăratul ghermanţilor — hop! şi el atunci un răvaş împăratului nostru, că adică: — „Luminate împărate, Ne' culai ftaroi!! Ce te amesteci dumneata în buclucul acesta?!!;.

Că sârbud vinovat; căci a făcut moarte de om şi trebue pus la zacon1)44. Şi uite aşa s^au tot hărţuit, pân’ ce S'a încins o mamă de bătălie, de n'O mai poate potoli acuma nimenea...

Pe Anicuţa o treceau fiorii ascultând. Se gândea la Ionaş *) Pedepsit.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

57

şi i se strângea inima de dor şi jale. Nud pârea atâta râu ca bau luat, dar se gândea ca poate sta flămând unde^va pe dealuri în frig şi ploae.

Dupâ o mica tăcere un flâcâoan de vre-o şaptesprezece ani zise cu sfiala: — Astă toamna, când ne-au luat la sâpat ocopuria) pe valea Botnei, şopteau oamenii ca de aceea le facem, fiindcă vor sa vie peste noi cei de peste Prut.

Da’ unul întreabă nedumerit: — D'apoi ce, peste Prut nud tot o gubernie ruseasca?

Da’ moş Costache Pârţag: — Vezi bine ca nu. ,— Cum aşa?...

— Iac'aşa!!...

— D'apoi ce, trăesc aşa de capul lor? fără de nici un stăpân?

— Ba au şi ei un Craiu; că eu bam văzut la 1877, când am fost la pahonţi2) în bătălia cu turcu.

— D’apoi cine ba numit?... împăratul nostru?

— Ba şi bau ales ei singuri.

— Cum aşa?

— Iac'aşa!

— Şi iau să îndrăznească ei să se ridice împotriva rusului?

— Da’ ce chiteşti?!...

— D'apoi au ei oaste?

— Vezi bine că au.

— Şi cined smotreşte3) pe muscalii4) lor?... *) Tranşee. s) Cărăuşi năimiţi să ducă cu trăsuri proprii proviant pentru ar­ mata rusă în 1877—78.

3) Instrueşte.

4) Soldaţi.

58

CARTEA

SATULUI

— Au şi ei rotnidi*) şi polcovnicii2) lor moldoveni.

— Şi ghinărari tot moldoveni?

— D-apoi cum?!...

— Maa-are minune!... Şi în ce limbă îi învaţă pe moecaii smotru şi ucenia3)?... în ruseşte?...

— Ba curat în moldoveneşte.

— In moldoveneşte?!. Măi-măi, Mă-ăi, măi, măi!!!

— Şi dacă o veni să se bată şi pe la noi prin sat, — dumneata ce o să faci?

— Eu am să şăd ghinişor şi am să privesc tuchiluş printre gard cum se bat şi se tae.

— Dar, dacă i-or dovedi prutenii pe muscalii noştri?...

— Atunci, dragii moşului, — vorba cântecului: „Cine o dovedi, acela bărbat mi-o fi!“ — Hâtru şi a bisului4) mai eşti, moş Costache!... Şi s'au pus flăcăoanii pe râs; da1 moş Costache se în­ cruntă: — Ce vă hliziţi, măi şoldanilor, că ceea ce spun eu nu este de râs!...

Hristache Cioinac, cel şchiop şi beţiv, întreabă şi el: — Zici că ai fost la pahonţi peste Prut, moş Costache... cum îi pe acolo?...

— Cum să fie?!, bine, ca şi pe la noi.

— Dar ţăranii cum trăesc?

— Tot oa şi pe la noi, care mai bine, care mai rău — cum îi şi norocul omului; dar cine-i gospodar adevărat, apoi acela are de toate. ’) 3) 3) 4)

Căpitani, comandanţi de companie.

Coloneii.

Instrucţie militară.

Al dracului.

G V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

59

— Am auzit ca straşnic mai sudue.

— Cu adevârat aşa; amarnic îs rai de gură.

— Da’ rachiul cum se vinde la dânşii oca?

— Mai ieftin ca la noi. Şi rachiul lor îi mai bun de cât al nostru.

— Apoi atunci îi de traiu acolo!... Şi cine te^a luat 1a pahonţi?... Orednicu1)?...

— Ba m’am dus eu singur de bună voe; că ne-am dus a.' tunci mai mulţi, şi nu numai de la noi din Truşeni, da' şi din alte sate.

— D-apoi ce aţi căutat?

— Bogăţie!... Că ne^au făgăduit o grămadă de car' boave 2), ca să ducem proviant în urma muscalilor. Şi ni'se spunea, că de-l vor birui pe turc, o să dăm şi de galbeni; că turcii îs plini de galbeni.

— Şi aţi adus mare bogăţie?

— Am adus chelbe şi rapăn!!... că ne-au pierit caii de ger şi foame pe acolo... Şi în loc de galbeni am adus pă' duchi... Ne'am întors terfoşi şi zdrenţeroşi.

E aproape miezul nopţii. Storoşul3) bisericei s'a urcat în clopotniţă. Când a făcut clopotul cel mare „baaiarîg" — toţi au sărit în picioare şi au început a'şi face cruce...

Un glas dinspre poartă vesteşte: — „Vine moş popa!“ Mulţimea se descoperă cucernic; preotul trece şi intră în biserică, unde îl aşteaptau în strană dascălii, aşezându'şi cărţile şi dregându'şi, tuşind, glasurile.

Moş Costache se rosteşte cam încetişor către cei cari bau ascultat: — „Măi!... să ţineţi limba după dinţi!... să nu care cum' *) Jandarm. °) Ruble ruseşti, bani.

J) Strângerul.

60

CARTEA

SATULUI

vai sa se audă şi să afle vr^un proclet de orednica) ce-am vorbit noi aici... aţi auzit?!."

Ii răspund toţi întnun glas: — „La^as că ştidm noi!..."

Frumos sună clopotele în taina nopţii, vestind tot pămâ' tul, că azi îi „învierea Domnului".

Lumea curge pe toate drumurile, ca furnicile, spre sfânta biserică...

N'a trecut mult şi mulţimea credincioşilor, cu lumână' rile aprinse în mâni, ce sclipeau ca nişte stele călătoare, în frunte cu preot şi dascăli, cu steaguri şi icoane, înconjura biserioa. Noaptea era senină şi căldicică, cu bolta cerului înstelată!... Şi aerul cela mirositor a floare de cireşi şi vi­ şinii... Şi cântecul plin de farmec al privighetorilor!... Preo' tul s’a oprit în faţa uşei celei mari, şi a început a cânta cu măreţie: — „Hristos au înviat din morţi!..." Şi deodată feţele tuturor s’au luminat de prăznuire... Şi după ce au intrat cu toţii în biserica luminată şi stră' lucitoare ca un soare — unde au început dascălii a cânta frumoase slăviri în limba moldovenească!... Iar preotul tot ieşea din altar şi cădelniţa norodul zicând: — „Hristos au înviat!'1 Şi norodul răspundea întărind: — „Adevărat a înviat!"

Anicuţei hs’au întipărit mai ales cuvintele cântării: „Ziua învierei şi să ne luminăm cu prăznuire şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi să zicem'fraţilor!... Şi celora ce ne urăsc pre noi, să iertăm toate pentru înviere!..." Şi bătea Anicuţa cu osârdie mătănii şi se ruga la Maica Domnului, ca să se coboare pacea între împăraţi şi să dee *) Ajutor de subprefect.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

61

cuget bun şi minte înţeleaptă, cârmuitorilor, pentru ca sa pună ei capăt războiului, şi să se întoarcă oamenii pe la gospodăriile lor, la copii şi la neveste...

Când s’a luminat de ziuă — preotul a sfinţit pasca şi lumea a început a se împrăştia.

Anicuţa, după ce a dat „Hristos a înviat'1 cu neamurile, s’a pornit şi ea spre casă. Gândul ei sbura trist la Ionaş, soţiorul său. — Ce bine ar fi fost să fie şi dânsul acasă în această Mare Zi de înviere a Domnului!... Ce o fi făcând el acuma printre streini?... O fi stând mâhnit sărmanul, că nu poate său zică: — Hristos au înviat, şi să-şi sărute co' pilaşul...

Când a ajuns Anicuţa acasă, răsărea soarele. A intrat în casa cea mare şi a zis: — „Hristos a înviat!..." Şi nimeni nu ba răspuns...Parcă era casa pustie... S’a uitat împrejur — şi a dat cu ochii de straele lui Ionaş în cui... Şi a izbucnit în plâns... Ca un copil plângea!... bse părea, cău singură, singurică pe lume...

Dar din cămara de alături s’a auzit deodată glasul copb laşului. Anicuţa a tresărit... s’a şters iute pe ochi şi a intrat la el zâmbind. Copilul privea pe ferestruica de pe cuptor răsăritul soarelui. Anicuţa a tresăltat de bucurie; parcă ha luat cinema cu mâna întristarea; şi zise cu dulceaţă: — „Puiul mamei, pui!... Cum priveşte el la soare!..." Şi ba luat în braţe şi ba sărutat cu dor pe obrăjori. Şi se uita cu drag în ochişorii lui cei luminoşi, cari semă' nau atât de bine cu ai lui Ionaş... Şi mereu îl desmierda: — „îngeraşul meu! odorul meu!... Hristos a înviat, dragul mamei!..." Şi ba dat un ouşor roşu.

Iar copilul îi surâdea drăgălaş cu ochii plini de soare; se juca cu ouşorul roş şi gângurind din guriţă, da din picio' ruşe — hopa, hopa!...

Anicuţa trăia clipe de fericire.

PE CALEA PRIBEAGULUL O, mamă!... Dulce mamă!...

ML EMINESOU

— Drum bun şi să te întorci acasă sănătos!...

— Să te găsesc sănătoasă, mamă!... Şi i-am sărutat smerit mâna...

Dar când să ies pe poartă, — mama m’a oprit în loc: — Stăi, să te mai privesc oleacă... Uită-te în ochii mei... uită-te bine!... Ca să mi se întipărească pe veci în minte chipul tău cel scump şi drag!... Gheorghiţă-al mamii, de ce te înstreinezi tu de noi?!... Ţi-au închis duşmanii porţile şcolilor?!... Te-au ţinut degeaba închis?!... — Dumnezeu să le răsplătească!... Dar de ce să nu rămâi tu mai bine în sat la noi?!... Ce să cauţi tu printre streini?... Ce crezi că prin streini e mai bine?... E-e-ehe, dragul mamii!... Cine a stâr­ nit cântecul streinătăţii a ştiut el ce spune... a fost păţit sărmanul!...

In vremea asta iată că soseşte şi bunelul cu un car de popuşoi din ţarină, şi văzând pe mama jălind îi zise: — Las, nud mai boci. Nu-i mai strica inima. Nu te teme; nu s’a prăpădi... De-abea se va mai oţeli prin streini!...

Mama şi-a stins plânsul şi a zis oftând: — Ei bine: ducâ-se

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

63

peste Prut, sa înveţe în şcolile de-acolo... Mă tem însă, că intri o zi o să se stârnească o bătălie cu Turcu, şi o să ia Rusu România. Atunci se vor ducem vânt toate drepturile ce le va fi câştigat acolo!... Căci ruşii îs mulţi tare — ca frunza şi ca earba!...

— O, nu mamă!... România niciodată no să piară!...

Pesemne că era multă căldură, multă credinţă şi insufle* ţire în cuvintele mele, căci faţa mamei s’a înseninat şi, desmerdându-mă cu privirea din cap până în picioare, zise cu mândrie: — Sdravăn şi voinic ai crescut, odorul meu!... Nu­ mai noroc de ai avea!...

Dar, peste câte-va clipe, iar o răpi tristeţea şi adaose cu glas tânguitor: „Să nu ajung să blăstem ceasul în care te-am lăsat să pleci în lume... Şi măicuţa îşi ascunse faţa în pestelcă.

Tremur şi suspine îi sgudueau tot trupul. Plângea ca la îngropare. Simţeam că de nu mă voiu urni şi nu voiu pomi îndată, au să mă podidească şi pe mine lacrămile. Am să­ rutat încă odată mâna mamii şi am pornit... ...Când am ajuns în deal, deasupra satului, m’am oprit la moara lui Drăguţan, şi mi-am aruncat ochii asupra satului şi i-am oprit asupra casei noastre. Mama sta pe prispă, re­ zemată de un uşor şi privea în zare adumbrindu-şi ochii cu podul palmei. Mă gândeam: — „Biata mamă!... ea crede, ca eu plec cu paşaport... Ea nu ştie că eu fug de urgia jan­ darmilor.

Mi-am oprit iar ochii asupra satului întreg; asupra viilor şi livezilor ce împodobeau aşa de frumos dealurile; asupra pădurei măreţe ce le încununa în zare, şi mi i-am oprit dea­ supra grădiniţii de după casa dragii mele. Mă uitam la nu­ cul cel rotat, sub poalele căruea petrecusem atâtea nopţi

64

CARTEA

SATULUI

frumoase cu mândruţa mea: braţe'n braţe, gură/n gura"...

Eu îi şopteam cuvinte dulci de dragoste; o desmierdam ş’o sărutam; iar dânsa, gingaşă şi mlădioasă, se alipea tremu' rând, de pieptul meu. Ochişorii îi străluceau; obrăjorii îi rumeneau şi guriţaf îmi şoptea şăgalnic; — „Şezi ghinişor... fii cuminte!..."

Noi ne desmierdam ca doi hulubaşi, iar din desişul tufe' lor din râpa din vale, ne desfăta auzul şi ne înveselea inimile fermecătorul glas de privighetoare... Şi clipele sburau fe' ricite... Şi stând aşa m’a cuprins nu ştiu cum, o jale mare... Mizera milă şi durere de iubita mea... Ea, floarednflorită, curată şi nevinovată ca rouă dimineţii, să se trezească deodată pără' sită... Ce chin şi ce durere pe sufleţelul ei!... Şi mi se frângea inima, gândindu'mă la nopţile sbuciu' mate pe care o să le îndure. Mereu îşi va lipi fruntea de fereastră şi va privi întunercul: doar'doar îmi va zări chi' pul... Mereu va sta cu urechea aţintită, doar'doar mă va auzi bătând încetişor la fereastră.

Iar când vor începe a miji zorile şi privighetorile vor cânta cu foc şi dor tot mai pătimaş, atunci puicuţa mea, văzând că nu mai viu, îşi va îngropa faţa'n căpătâiu şi se va pomi pe un plâns înnăbuşit şi desnădăjduit; pân ce binefăcătorul somn se va îndura de ea.

De necaz şi dor bam tras şi eu un chiot şi m’am pornit cântând: Când gândesc, puică la tine, Arde inimioara'n mine Ca focum cuptior de pâine. — Focul arde şi se stânge, Inimioaram mine plânge.

!

65

a V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

A

1

r

Mama sta pe prispă, rezemată de un uşor.

5

66

CARTEA

SATULUI

Când am ajuns la Chicera şi m’am urcat la: crucea-n deal, am făcut un nou popas. In sare ee vedea oraşul Chişinău cu bisericile strălucind la soare.

Am început a-mi plimba ochii peste dealuri şi câmpii; peste vii peste livezi. Şi m’am uitat cu drag şi spre şesul cu stuhării din valea Bâcului. Apa iazului scânteia în lumină. Of, Doamne... De câte ori nu am umblat eu prin iarba şesului după cuiburi de presură!... Şi de câte ori nu m’am scăldat în iaz şi n’am umblat prin stuhării după cuiburi de lişiţe!... Bătrânii sa­ tului povesteau că aici între Cheile Bâcului, de pe răzaşia satului nostru Truşeni, a vrut odată dracul, în vremea de demult, să înnece lumea; şi că a început a căra într’o noapte pietroae mari, ca să iezească toată valea Bâcului şi apoi să reverse apele ca să potopească lumea. Dar nu a dovedit, căci la miezul nopţii nu mântuise încă spuroata-i faptă şi când a cântat cucoşul a fugit Satana în fundul iadului ră­ mânând pietroaele înşirate pe coasta dealului.

Soarele era la chindeiu. Din stuhăriile din vatra iazului se auzeau: ţipătul lişiţilor, ocăitul raţelor sălbatece, răclătul broaştelor şi vuetul buhaiului de baltă. Şi mi-a răsărit înaintea ochilor toată copilăria, când păşteam vara vitele cu băeţii de seama mea, în şesul Bâ­ cului, şi ne jucam de a felurite jocuri băeţeşti; iar iarna ne duceam cu toţii la şcoală ca să învăţăm carte rusească. Şi ne învăţam unul pe altul înţelesul moldovenesc al cuvinte­ lor ruseşti, ca de pildă: „S’a suit sobaca — câinele pe fereastră — ocno şi a mâncat laptele — moloco din oală horsco“. Şi, tot gândind aşa, mi-a venit un dor să plâng; dar să plâng... ca un copil,’ să plâng... căci presimţeam că n’o să

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

67

mai văd aceste scumpe locuri. Că numai odată cu doro' banţul român voiu mai putea revedea frumoasa şi scumpa noastră Basarabie...

Dar icoana României — luceafăr luminos! ţinta visuri' lor mele! — mă însufleţi şi dădu tărie sufletului meu... Şi după ce vam mai tras un chiot, mi'am îndemnat paşii spre gara Chişinăului, lăsând în urma mea părinţi şi fraţi, neamuri şi prieteni şi pe scumpa sufletului meu.

Aceasta a fost în ziua de 18 Noembrie 1891. Iar a doua zi, pe o noapte rece, cu fulgi de zăpadă am trecut Prutul în pielea goală pe la Frăsineşti. Luasem calea pribeagului.

E mult de atunci. — Un veac de om! — Măicuţa odih' neşte sub vişinul din ţintirim... şi mă pregătesc şi eu de calea veşniciei: Spre căsuţa cea de lut, Aşezată sub pământ, Fără uşi, fără ferestre, Că nici vântul n’abureşte. Şi iarăşi zic ca Eminescu: „O, mamă, dulce mamă, Din negura de vremi, Pe freamătul de frunte, La tine tu mă chemi11.

DIN AMINTIRILE UNUI BASARABEAN DESPRE BOGDAN PETRICEICU HĂŞDEU. Pe marele şi genialul basarabean B. P. Hăşdeu bam cu' noscut în Bucureşti la 1891.

Eram un biet pribeag basarabean, — tinerel de 19 ani. Şi numai ce trecusem Prutul, în noaptea de 8 Noembrie vechiu, prin dreptul Frăsineştilor.

O noapte cu vânt rece şi fulgi rari de zăpadă. — Şi eu gobgoluţ, între doi contrabandişti, şi cu hainele turbinca în vârful capului... Şi, — haida, ha! — prin vadurile Pru' tului, pân1 ceam ajuns la malul românesc... Dar şi când am ajuns!.. Intr’adevâr c’am sărutat pământul Ţării de bucurie!... Că p-aci păci să mă înnec şi să mă ia dracu!...

După această izbândă am zăcut două zile de fierbinţeli şi amarnice dureri de cap.

A treia noapte, pe la cucoşi, m’au suit întro teleguţă moldovenească uşoară, de un cal, şi m’au dus la Ieşi.

In răvărsat de ziuă eram în gara Ieşi. Am luat trenul de Bucureşti şi seara, la zece, m’am dat jos în gara de Nord.

N’am tras nici la hotel şi nici la vreo cârciumă, căci n aveam decât zece bani în buzunar.

După ce am căscat gura vreon ceas prin gară şi Calea Griviţei, — cu deosebire în dreptul unei case cu chipurile

Am luat trenul de Bucureşti.

70

CARTEA

SATULUI

lui Ion şi Dumitru Brăteanu pe peretele din faţa, — am luat'O frumos pe linia tramvaiului, cum m’au povăţuit. Şi, — tot întrebând, din gardist în gardist, — am ajuns pe la miez de noapte acolo, unde mi^a trebuit: la Spitalul Brâm covenesc, la un refugiat basarabean: Vasile Spoială, stu' dentdntern în clinica doctorului Buicliu.

Primire frăţească, plină de voe bună.

A doua zi am făcut cunoştinţă cu alţi doi refugiaţi pO" litici basarabeni, tot studenţi la medicină: Victor Crăsescu (nuvelistul) şi Filip Codreanu.

Seara m’au dus iar — la alt revoluţionar mai vechiu: — Zamfir Arbore, publicist de talent şi funcţionar la Arhi' vele Statului, oare trăia pe strada Nerva Traian.

Locuia în aceiaşi casă cu V. Crăsescu. Ambii însuraţi şi cu copii. Singuri, în mijlocul unei curţi mari, cu iarbă ţelină, cu o livegioară de pomi roditori şi vre-un pogon de vie, struguri razachie — curat ca la ţară!...

O mai bună gazdă şi popas pentru tot felul de refugiaţi' politici (nihilisti, cum li se zicea atunci) — nici că se pu' tea...

La vre'O două săptămâni, la Bucureşti, Spoială mba spus că a doua zi au să mă ducă la Mahomet — aşa îi zicea el lui Hăşdeu, — oa săd fac cunoştinţa... Şi într'adevăr, a doua zi, seara, pe la nouă, ne-am dus la redacţia Revista Nouă a lui Hăşdeu, din strada Regală, unde a avut loc o şedinţă, în timpul căreia sa format So' cietatea „Milcov“ a românilor basarabeni.

Au luat parte la acea şedinţă, întrucâtva istorică pentru Basarabia, prezidaţi de B. P. Hăşdeu, următoarele persoane: doctorul C. Istrati, I. Bibicescu, Theodor Speranţă, Io* nescu'Gion şi Cosmovici de la Ieşi; iar din refugiaţii basa'

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

71

rabeni: Z. Arbore, V. Crăsescu, Vasile Spoiala, F. Codreanu şi eu.

Hâşdeu, după ce i-am fost prezentat, mi-a urat bun venit şi mu poftit să le istorisesc cum stau lucrurile în Basarabia din punct de vedere naţional.

Faţa lui de profet, îndeosebi ochii lui mari, albaştri versui, ce te vrăjeau, m’au mişcat puternic.

Cu vocea frântă, turburată, le-am povestit ce ştiam.

Le-am spus, între altele, că centura nu opreşte cărţile româneşti, dacă acestea n’au cum-va cuprins revoluţionar sau antirus. Că lumea satelor îşi păstreasă graiul şi obiceiurile moldoveneşti; că nu înţelege ruseşte şi că nişte cărţi, scrise popular şi după gustul acestei lumi, ar fi de mare folos naţional. Insă să fie tipărite cu litere slovineşti sau ruseşti.

Negreşit — aşa. Căci literele latineşti nu sânt cunoscute şi înseamnă cea mai mare piedică. Aceste litere ne-au răzleţit şi înstreinat mai mult de cât hotarul Prutului...

După aceasta a urmat un schimb de vederi între toţi cei de faţă; şi la urmă Hăşdeu a declarat înfiinţată societar tea pentru ajutorul românilor basarabeni refugiaţi în România şi pentru răspândirea culturei româneşti în Basarabia.

Ga preşedinte al societăţii a fost proclamat B. P. Hăşdeu. Secretar a fost ales Z. Arbore, iar casier V. Spoială.

După propunerea lui Hăşdeu, noua societate a fost bcy tezată „Milcov“ — simbol al Unirii. Stema peceţii — să fie Bourul Moldovei şi Vulturul Munteniei — alte simboluri ale Unirii şi înfrăţirii Românilor.

La plecare, când ne-am despărţit, Hăşdeu mba spus: — „Vino, domnule Madan, pe la mine!“...

După aceasta, mă duceam din când în când pe la Hăş­ deu.

72

CARTEA SATULUI

Familia Hăşdeu era pe atunci în mare doliu, în urma morţii genialei domnişoare Iulia Hăşdeu — singura lor fiica.

Ori de câte ori mă duceam, să-l văd, la Arhivele Statului, unde dânsul era director şi avea locuinţă, îl găseam trist şi îngândurat, cu fruntea răsămată pe mâna stângă, la masa de lucru şi înconjurat de teancuri de cărţi şi hrisoave.

Doamna Hăşdeu, o falnică şi aleasă româncă de la Abrud, era deasemeni tristă şi nemângâiată.

O negrăită jale plutea în atmosfera casei lor... ...Şi curtea cea mare şi pustie a Arhivelor, cu hardughiile celea de case vechi şi dărăpănate de mănăstire sihastră... Cu liliecii ţişnind din clopotniţă şi sburând prin curte în amurg de seară... Şi cu şedinţele de spiritism în mies de noapte...

Te cuprindeau fiorii!

Cu vremea însă Hăşdeu şi-a revenit la firea lui de boer român voios.

Dar curând au venit alte lovituri: încetarea din viaţă a soţiei şi înlăturarea urâtă din fruntea direcţiei Arhivelor.

Safteaua din urmă i-a făcut-o bunul său amic, doctorul Istrati. Acesta, când a ajuns pe neaşteptate, cum singur spunea, ministru de Instrucţiune, — „îmbracă-te în frac şi hai cu mine la Palat să te fac ministru", — spunea el că i-a zis Tache Ionescu; — acesta, sic, spre a mulţumi un interes politic al lui Tache Ionescu, ha înlocuit pe Hăşdeu la Direcţia Arhivelor prin profesorul Onciul, amic politic al lui Tache Ionescu.

Istrati cât a trăit a deplâns această greşală şi obida, fă­ cuta din pricina „blestematei de politici".

Cât na umblat şi na mijlocit prin alţii ca să câştige

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

73

iertare?! Dar a fost cu neputinţa. Ca aşa era firea lui Hăş' deu — neînduplecat!

Eram prieten cu doctorul Istrati şi ştiu cât de cumplit îl durea şi cat de mult îi pârea rău... Şi când Hăşdeu nu mai era Hăşdeu şi zăcea, sărmanul, uitat şi părăsit l'a spitalul Brâncovenesc, doctorul C. Istrati, acest mare român şi învăţat, s’a dus şi a plâns la patul de suferinţă al vechiului său ocrotitor şi amic...

Mare naţionalist şi patriot — Hăşdeu urgisea Rusia şi pe Ruşi. Nici zugrăviţi nu vroea să'i vadă. Iar când el însuşi — îi zugrăvea, apoi — numai în vremn rol josnic de iscoadă, ca acel din „Răz;van şi Vidra1'. Sau îi aco' perea de ruşine şi de râs, ca în „Papa de la Neva" a).

Pe revoluţionarii basarabeni, cari îi cântau despre o Ba' sarabie dezrobită în cadrele unei Rusii constituţional'demo' cratice, îi ura. Zicea că „fac treabă de agenţi moscoviţi44.

Dânsul zicea că o Rusie constituţională va fi şi mai pu' temică de cât cea ţaristă: deci mai periculoasă pentru noi Românii.

Pentru Hăşdeu problema basarabeană era o treabă cu' rat naţională, de ordin sentimental şi de interes politico' naţional, iar nici de cum sociabeconomic.

Să'şi iubească neamul, să'şi păstreze graiul şi toate co' morile sufleteşti naţionale şi să năzuească la unirea Basa' rabiei cu România — acestea trebueau să alcătuiască după dânsul idealul românilor basarabeni.

Era democrat, însă „numai pentru ţăranul român!"

O mărturisire la fel mba mai fost dat să aud odată de la fostul Ministru liberal Spini Haret: ...„când e vorba de ţăranul român sânt cel mai socialist!... dar şi naţionalist!" ’) Conferinţă tinută Ia Ateneul din Bucureşti.

74

CARTEA

SATULUI

Hăşdeu se bucura de miilită trecere la Palat.

Regele Carol I preţuea mult învăţătură sa filologică, şi'i dase o subvenţie anuală din casseta sa particulară pentru monumentala^ lucrare: „Magnum Ethymologicum14.

In vizitele sale la Palat, Hăşdeu, ori de câte ori îl în' tâlnea pe micul şi zglobiul pe atunci principe Carol — as' tăzi M. S. Regele nostru Carol al IHea, — sta cu el de vorbă; îl răsfăţa şi'i punea diferite întrebări, la care pri' mea nişte răspunsuri, cari dădeau de gol o nemaipomenită agerime de minte la prinţul copil.

Hăşdeu venea înfierbântat acasă şi spunea tuturor că micul Prinţ Carol e un copil genial şi — cum îi plăcea să facă profeţii — adăoga: că va fi un al doilea Ştefan cel Mare, că va desrobi Basarabia, că va face unirea tuturor Românilor şi că, sub domnia lui, România va ajunge im' periu, ale cărui hotare se vor întinde până la Bug... Şi le spunea cu atâta convingere, că te făcea să crezi ca el şi te aprindea.

La o întâmpinare de nerăbdare, că: — „He, he, he'e'e:... pan’ să ajungă prinţul Carol să domnească!...“ dânsul a început a mă asigura cu toată căldura, că aceasta se va în' tâmpla mai curând de cât credem noi, peste cel mult 15— 16 ani; că urmarea lucrurilor va fi alta, de cât cea aştep' tata, şi ca chiar dânsul, aşa bătrân cum este, va ajunge să vadă. pe dorobanţul român plimbându'se cu arma la umăr pe străzile Chişinăului. Asta era prin 1896—97, deci pro' feţia trebuea să se împlinească prin 1912—14.

Intrun rând nTam dus la Hăşdeu cu o treabă gingaşe, care merită să fie cunoscută.

Hăşdeu nu mai trăea în Bucureşti. Se strămutase la Cam' pina în castelul pe care şi ha fost zidit cu banii din vân'

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

75

zarea părţii ce i s’a cuvenit din moşia părinteasca, Cârstb neşti din Basarabia. La Bucureşti venea numai pentru lec' ţiile de la Universitate şi şedinţele Academiei Române. Şi atunci trăgea la Hotel Splendid din faţa Ateneului.

Pe atunci I. L. Caragiali şi Anton Bacalbaşa, scriitori mai tineri şi dornici de harţă, îl batjocoreau cam grosolan în revistele lor umoristice săptămânale: „Moftul Român" şi „Moş Teacă". Una din pricini era, cred, şi aceea, că Hăşdeu nu dădea cuvenita consideraţie talentului lor de scriitori. Despre Ian cu Caragiali zicea căi un băiat de pră­ vălie, iar Toni Bacalbaşa — un măscăriciu de. mahala, bun pentru mitocanii din Făgădău şi Dealul Spirei.

L'au luat deci la refec: îl satirizau şi căutau <săd micşo' reze. Insă nu nemerise tonul. Căci faţă de Hăşdeu nu se putea întrebuinţa acelaş ton ca faţă de orice publicist de pe piaţă.

Pe un gigant ca Hăşdeu, chiar când vroeai săd batjoco' reşti, trebuea să o faci cu o oarecare cuviinţă... cu respect chiar. Hăşdeu era o glorie a Ţării, şi bunul simţ public nu îngăduia faţă de dânsul un ton de batjocură; nici să i se ia uşor scrierea „Sic cogito“ şi să i se arunce fraza cu înţeles de ocară: „Hai fachir". Căci dânşii îl porecliseră: Fachir.

Nud vorbă, Hăşdeu nu se prea sinchisea de aceste ata* curi. Dânsul avusese în viaţa sa atâtea polemici şi trecuse prin atâtea tevaturi!...

Totuşi le-a răspuns; însă nu în scris, ci cu o ilustraţie.

Pe atunci ieşise în vânzare un praf contra puricilor, ploş' niţelor, gândacilor şi altor insecte supărăcioase. Se numea zacherlină... Şi iată că într’o bună zi apare, în „Revista Nouă" o ilustraţie, care arăta pe Hăşdeu cu un pulveriza^ tor uriaş în mâini şi stropind cu zacherlină o mulţime de gândaci, pureci şi alte gângănii, cari săreau şi alergau de a

76

CARTEA

SATULUI

rostogolii pe duşumeaua adăei; şi toţi aceşti carcaleţi aveau, care chipul lui I. L. Caragiali, cano al lui A. Bacalbaşa, oare al doctorului Ureche.

Efectul a fost nespus. Un hohot de râs în toata ţara!...

Aşa a şi râmas vorba: „Le^a dat cu zacherlină"!...

Pe vremea aceea, C. Gherea'Dobrogeanu era la culmea faimei sale de eminent critic literar şi mare economist-so» ciolog. Faima lui Titu Maiorescu pălise. Şi în locul Artei pentru artă era la modă acu arta cu tendinţe sociale a lui Gherea.

Ori ce făurire literară trebuia să aibă porniri sociale; — „sad atârne tendinţele", — cum satirica doctorul Ureche.

Atunci a scris poetul Gh. Coşbuc: „Noi vrem pământ!" care a stârnit atâta vâlvă.

Gherea avea foarte mulţi prieteni şi admiratori. Sindro" fiile sale literare de la Ploeşti erau căutate între alţii de I. L. Caragiali şi Anton Baoalbaşa, cari cu glumele lor scă" părătoare le dădeau un farmec deosebit. Hăşdeu ştia aceasta. Şi tocmai acest fapt ha făcut să se aplece credul şoaptelor de intrigă şi să creadă, că la Gherea ar fi gazda conspira" tivă a atacurilor CaragialhBacalbaşa; că Gherea ar fi corn" plicele lor. Ca urmare făcu să ajungă la cunoştinţa acestuia, că i va arăta el lui!... că are să"i trântească un articol cu ti" tlul: „Un agent rusesc". ...Gherea a intrat la grijă... Pe seama lui şi aşa se şopteau felurite nerozii. Mi"aduc aminte că bătrânul democrat Gri" gorescu din Ploeşti, om instruit, director de ziar şi fost de atâtea ori deputat şi senator, mă întreba odată foarte se" rios şi prieteneşte, dacă este adevărat că Nihiliştii au în as" cunzişurile beciului restaurantului din gara Ploeşti (pe care îl ţinea Gherea) un depozit mare de bombe?

Cum am spus, Gherea intrase la grijă. Se temea că Hăş"

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

77

deu îi va arunca această învinuire grozavă, care, cum îi lu' mea la noi credula, putea să prindă şi să'l acopere de ruşine şi ură...

De aceea'mi tot spunea: „voi, carid cunoaşteţi pe Hăş' deu, tu mai ales, ar trebui să'i spuneţi, să nu facă o ase' menea prostie... Nud vorbă că, dacă mă va ataca, voiu şti eu cum să mă apăr şi ce să'i răspund... Dar mai bine ar fi, să nu fiu nevoit să polemizez;1'...

Trebue să ştiţi că pe atunci eu eram un fel de director al restaurantului lui Gherea din Gara Ploeşti şi om de al casei.

Mă revolta, şi pe mine, gândul, ca şi pe ceilalţi ai casei, că i s’ar putea arunca lui Gherea o asemenea învinuire în' groz;itoare... înţelegeam şi râdeam chiar, când Hăşdeu, spre Bucureşti sau Câmpina, se oprea să mănânce în restaurai tul lui Gherea şi făcea glume pe socoteala lui, cerând să i se dea o salată de boeuf ştiinţifică, o ciorbă eminentă, sau sar' male fără tendinţe.

Aceste vorbe muşcătoare cu tâlc la arta cu tendinţe, la titulatura de critic eminent şi la obiceiul lui Gherea de a întrebuinţa prea des cuvântul ştiinţific în scrierile sale — treacă'meargă!... calea'valea!... Dar să i se facă una ca a' ceasta?!... să i se arunce insulta de agent rusesc, — lui, care suferise atâta din partea guvernului rusesc?!...

Deci într’o zi, când ham văzut pe Hăşdeu în trenul spre Bucureşti, îi z;ic lui Gherea: — „Costică, ai să'mi plăteşti drumul la Bucureşti şi înapoi, căci mă duc să vorbesc cu Hăşdeu!“.

M’am urcat în tren şi am plecat la Bucureşti.

O mică parente2ă, pentru ca să spun câteva cuvinte des' pre ce fel de om era C. Gherea Dobrogeanu, Cine ha cu' noscut bine, ştie că acest om blând şi bun nu era în stare

78

CARTEA

SATULUI

de intrigă şi vrajbă. Fire deschisă, caracter nobil, suflet curat şi inimă de aur, — toată viaţa lui n'a făcut decât bine tuturor.

Omul acesta, de neam strein, — căci era din Ucraina — care, surghiunit fiind de ohrana rusă, îşi găsise adăpost în România şi ajunsese cetăţeanul ei, iubea poporul român şi Ţara Românească, şi prin scrierile sale, omul acesta, cu totul ales, nu puţin a luat parte la cultura şi propăşirea eî.

Cu toate că na avut cine ştie ce cultură oficială, dar a fost în schimb un foarte talentat, şi învăţat autodidact. Şi cum spuneam, mam dus la Bucureşti. înspre seară leram la Hăşdeu, la Hotel Splendid, ham spus ce m’a adus la el. Şi am început: ...„Că nud adevărat, că Ghierea ar avea vre-un amestec în atacurile lui Caragiali şi Racalbaşa... că i s’ar face o mare nedreptate, dacă ar fi atacat şi învinuit de fapte de ocară neadevărate... Că şi aşa în ţara aceasta oamenii cum se cade şi de merit nu pot avea odihnă şi nu-şi găsesc loc din pricina celor răi şi proşti...

Că doar dânsul ştie că Gherea a fost, chiar de aici din ţară, răpit la Galaţi de către spionii ruşi şi exilat la Mesen în nordul guberniei Arhanghelsc, de unde cu mare greutate a izbutit să fugă şi să vină din nou în ţară. — Şi numai mulţumită lui Mihail Cogâlniceanu, pe atunci ministru de externe, nu a fost extrădat Rusiei, careu cerea stăruitor şi semeţ extrădarea14...

Hăşdeu mă asculta fără să mă privească; şi vedeam că vorbele mde nud plac; căd stingheresc nu ştiu cum...

Mi-a răspuns că acel articol nud scris încă şi că nici nu ştie bine dacăd va seri; că, în ori ce caz, dacă va fi săd scrie, apoi are să se gândească el bine înainte de ad seri...

L-am rugat să mă ierte, dacă cumva mi-o fi scăpat vrun cuvânt nepotrivit, — şi să nu se supere de amestecul meu,

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

79

căci am venit cu dorinţa de a servi dreptatea şi adevărul.

La despărţire mi-a dat mâna fără voioşie.

Am plecat mâhnit, însă aproape convins,'că nu va seri contra lui C. Gherea, — ceeace ham şi spus acestuia. Şi aşa a şi fost.

Hăşdeu era o fire glumeaţă şi poznaşă. Un adevărat Aghiuţă ca şi marele poet rus Al. Puşchin.

Dau mai jos câteva din glumele lui: Generalul Popescu Candiano, cel cu hazlia republică a geanabeţilor de la Ploeşti şi cu ştrengăreasca detronare a regelui Carol I — ajunse, după cum se ştie, adjutant şi devotat al regelui Carol I. Iritr’un-a din zile se întâlni pe scările palatului regal cu Hăşdeu şi, fanfaron cum era, zise acestuia: — „M'ai ştiut leu!... Şi mă vezi buldog!..."

Dar Hăşdeu: — „Leu nu te-am ştiut, dar buldog te văd!"

In timpul războiului de la 1877—78 trecu prin Bucu­ reşti spre front un amic al lui din Basarabia, boerul mol­ dovean Ivan Vasilievici Cristi, proprietar de moşii şi dem­ nitar rus. Intâlnindu-se unul cu altul, Hăşdeu îi vorbi ro­ mâneşte. Cristi însă, mândru de a fi cetăţeanul şi demni­ tarul marelui imperiu rus, îi răspunse în ruseşte. Hăşdeu în româneşte — Cristi în ruseşte... Şi tot aşa, pân’ şi-au luat rămas bun.

La reîntoarcerea de pe front, când armata română dăduse strălucite dovezi de vitejie în luptele de la Plevna, Cristi veni din nou să-şi revadă amicul din copilărie. De data aceasta se adresă către Hăjdeu în româneşte: — „Bine te-am găsit, frate Hăşdeu!... Trăiască România şi armata ei vitează!"...

80

CARTEA

SATULUI

Insa acu Hăşdeu fu acel care o luă pe ruseşte: — „ZdrastiL. HaraşoL. Cac?.. Şto va havarite?!... PajV luista!... etc.‘\ Cristi în româneşte, Haşdeu în ruseşte. Şi tot'aşa, pan ce la un momlent dat Cristi izbucni: — „Da’ dă^o dracului de ruseasca, frate, şi hai să vorbim în frumoasa noastră limbă românească!“...

DIN TIMPUL RĂZBOIULUI CELUI MARE Amintirile unui român basarabean din cartierul Armatei a 4-a rusă, care a luptat la Mărăşeşti.

I Odesa moldovenească. Plecarea la front. In drum spre Tecuciu. Priveliştea retragerei. Un atac al cavaleriei ruse ză­ dărnicit. Beţiile şi silniciile soldaţilor ruşi. Un An Nou trist■ Strămutarea din Tecuciu la Bârlad. înspre toamna anului 1916 începuse a se vorbi în Ru' sia, că şi glotaşii de la 44 de ani în sus vor fi mobilizaţi şi trimişi la front. Şi cum eram glotaş de 44 de ani m'au apucat fiorii. N’aveam eu chef de bătae... Şi ce interes aveam, să'mi pun capul pentru pravoslavnica Rusie?!... Să întăresc şi mai mult puterea tiraniei, care ne ţinea subju' gaţi pe noi Românii basarabeni!...

M’apuc şi plec la Odesa, care pe atunci gemea de re' zervişti moldoveni mobilizaţi. Asta era prin Octombrie.

Aveam dela guvernatorul Basarabiei Voronovici două recomandaţii oficiale, una cătră prinţul Urusov, preşedin' tele Crucei Roşii de pe frontul român, şi alta cătră Ge' neralul Diterics, şeful cenzurei militare.

82

CARTEA

SATULUI

Şi, dă-i încolo, da,-i încoace; ce-am făcut, ce-am dres, m’am văzut numit translator de limba română al Cartierului Armatei a 4-a rusă, care abea sosise atunci pe frontul român din dreptul Tecuciului şi al Mărăşeştilor.

Comandant al acestei armate era Generalul Ragoza, fost comandant al regimentului Vologda, al cărui şef suprem fusese răposatul nostru Rege Carol I. Ragoza cunoştea Ro­ mânia, căci fusese în fruntea unei delegaţii la şeful său suprem Regele Carol I. Dumnezeu să-i dee sănătate bunului român şi amic, că­ pitan Catelli, dela Statul Major rus din Odesa! Că dân­ sul m’a ajutat atunci, să fiu numit în acest post cu rang şi leafă de colonel: cu ordonanţă, gazdă, luminat şi încălzit pe veresie.

Starea sufletească a naţionaliştilor basarabeni din Odesa nu era deloc înviorătoare, căci depe frontul român veneau veşti triste.

Intr’o seară m’am întâlnit la cinematograf cu d-na Ca­ valioti, mama fraţilor Cavalioti dela Caliul; şi vorbind noi despre luptele de pe frontul român: că fraţii noştri români sufăr mari înfrângeri — d-na Cavalioti a început a plânge.

— Va doare doamnă?

— Cum să nu mă doară, dacă sânt moldovancă? îmi răspunse cu suspin d-na Cavalioti. ... Lacrămi de basarabeancă pentru România neferice, pustiită de duşmani... Lacrămi sfinte! pe cari în veci nu le voiu uita!

Căpitanul Catelli avea păreri de rău că România a intrat în războiu; şi-mi spunea că un colonel de stat major dela Corpul din Odesa mărturisea că dacă dânsul ar fi fost Mi­ nistru de Război al României, apoi niciodată nu şi-ar fi

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

83

vârât Ţara în războiu în starea în care se afla atunci frontul rus.

Dealtfel moldovenii naţionalişti din Chişinău şi alte părţi ale Basarabiei, toţi plângeau intrarea României în războiu alături de Rusia. Şi era şi firesc acest lucru, căci prin aceasta ni se tăia nouă basarabenilor orice speranţă de desrobire de jugul rusesc. Aşa gândea şi I. Pelivan şi P. Halippa, şi căpitanul Catelli, şi doctorul1 D. Ciuhureanu, şi d'na doctor Alistar şi Simion Murafa şi alţii.

Doctorul Ciuhureanu era chiar so păţească rău; fiindcă la vestea intrării României în războiu alături de Rusia, a avut uşurinţa să plângă pe faţă acest fapt.

Pe atunci în Rusia nu se mai credea în izbândă; răz" boiul era socotit ca şi pierdut. Şi nu din pricina lipsei de soldaţi sau armament. Dar pierise disciplina şi curajul. Toţi ajunsese slabi la suflet, — „îmbogăţiţhvă, căci are să fie rău!"' Aceasta era lozinca la oraşe...

In ziua de 2 Decembrie 1916 am primit dela Statul Major din Odesa certificatul şi 200 de ruble bani de drum.

Am făcut câteva cumpărături în oraş şi am luat^o drept la gară spre Chişinău, unde îmi aveam bulendrele.

A doua zi mriam luat calabalâcul şi — hai la drum spre Tecuciul... In tren spre Iaşi am aflat că soldaţii ruşi, în trecere spre front, prin satele Basarabiei se dedau l'a beţii şi furturi. Că ofiţerii nud pot stăpâni.

In gara Iaşi comandantul rus al gării mha dat loc intri un compartiment de cl. Pa, în trenul destinat pentru Ruşi.

In compartiment erau încă trei ofiţeri ruşi: doi colonei şi un căpitan de cazaci din garda imperială. Şi pe când noi trăncăneam şi glumeam pe socoteala Ţarului şi a lui Ras" puţin, în coridorul din faţa noastră stăteau în picioare, obosiţi şi îngânduraţi, doi cdoneli români. Ies în coridor

84

CARTEA

SATULUI

şi mă fac a-i întreba, dacă mai este mult pan’ la Tecuciu.

Aurindu-mă româneşte mă întreabă, dacă nu li s'ar da voie să ia loc în compartimentul nostru rusesc. Rusii au primit. Şi cei doi coloneii români îndată au şi adormit duşi.

Mă gândeam: Nouă celor din Rusia ni-i a râs şi vese­ lie, dar aceşti bieţi coloneii români cu ţara cotropită de duşmani? Cine poate cuprinde jalea şi amarul sufletului lor?!... Şi cine ştie câte nopţi n’au dormit de au căzut acu de oboseală?!...

Pe drum — toată valea Bârladului numai focuri. Erau bivuacurile armatei române în retragere. ...Armata neamului meu românesc!.. în retragere, însă vitează!... căci nu vitejia i-a lipsit.

In siua de 4 Decembrie, pela 6 dimineaţa am ajuns în gara Tecuciu. Numai ce sosise un tren cu răniţi ruşi din­ spre Focşani, din cari au coborât câţiva ofiţeri ruşi, uşor răniţi la mână. Se vedea încă sânge pe pansament. Spu­ neau că au fost răniţi între Râmnicu-Sărat şi Focşani; că cu o seară înainte au luat nemţii gara Râmnicu-Sărat.

Ceilalţi ofiţeri ruşi cari ascultau şi cari mergeau spre linia de bătae, se făcură galbeni ca ceara.

Nici mie nu mi-au venit la socoteală aceste noutăţi.

In gară, o mulţime de refugiaţi, mai cu seamă din Dobrogea, cu puţinul calabalâc pe care l-au putut lua cu ei.

Lume chinuită şi fără căpătâi, cu copilaşi mici...

Intre alţii, era şi vechiul meu prieten, doctorul Perlin, vechiu revoluţionar rus, iar acu medic de plasă în Dobrogea.

La orele 9 eram la cartierul Armatei a 4-a. Generalul Cuartirmeister, Alexeev, mi-a spus că voiu lucra la servi-

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

85

ciul de informaţii şi la cel de operaţii. Mi-a dat camera de locuit în clădirea tribunalului, unde era aşezat serviciul de operaţii. Şeful meu direct era colonelul de Stat Major, Bogoslovski, suflet bun şi nobil, care avea simţiminte prieteneşti faţa de România. Lucra atunci la fixarea frontului pe Putna seaca.

Nu aveam mult de lucru; făcusem o şcoala de perfec­ ţionare în limba româna a tinerilor ofiţeri barasabeni, trans­ latori pe la diferite servicii şi unităţi. Mai traduceam rezu­ matul' informaţiilor aduse dela front de către aviatorul ro­ mân Căpitanul Sturza şi de către doi ofiţeri aviatori fran­ cezi din armata română. Aviaţia rusă lucra slab.

Nici timpul nu era prielnic, căci era un timp ploios şi rece cu nouri ceţoşi. Prizonieri români din armata austroungară, cărora să le fac interogatorul, nu erau.

Ofiţerii veneau la biurou între 9—10 dimineaţa. Eu mă sculam la 7, şi până la zece umblam haimana prin oraş, cu toate că era timpul mereu urât, cu ploi reci.

In piaţă vedeai o mulţime de soldaţi ruşi, care cu ceasor­ nice de buzunar, care cu inele şi cercei, care cu gâşte, care cu curcani, care cu covoare, care cu ghete de vânzare.

Nid nu bănuisem aşa talent la negustorie la soldaţii ruşi!..

Insă toate aceste lucruri de unde? dela cine? şi în ce chip erau ele oare dobândite?!...

Intr’o dimineaţă am fost martor la următoarele: la uşa măcelăriei lume multă; măcelarul nu mai prididea tăind şi cântărind; hop, şi ofiţerul dela popota cartierului, locote­ nentul Vâpov, însoţit de câţiva soldaţi. Dă să intre, lu­ mea protestează, cerând să aştepte rândul. Dânsul dă busna cu soldaţii în măcelărie.

Măcelarul cere să mai îngăduie. Ofiţerul cârpeşte câteva

86

CARTEA

SATULUI

palme măcelarului, dă ordin soldaţilor şi aceştia umflă toată carnea din măcelărie şi pornesc biruitori.

După căderea Focşanilor era vorba ca să fie aruncate asupra nemţilor cele vr’o douăzeci de regimente de cavalerie, cari erau concentrate dincoace de Focşani sub co' manda generalului Keller. O forţă de cavalerie uriaşă. Ni' căeri încă pe frontul rusesc nu fusese concentrată la un loc atâta cavalerie. Se credea că vor lua înapoi Focşanii.

In cel mai rău caz; ar fi născut mare spaimă şi învălmăşeală între germani, cari şi ei sânt oameni şi sunt supuşi înspăi' mântării.

Insă în noaptea, în care trebuia să se producă atacul, a venit dela cartierul armatei alt ordin, ca să nu atace pe inamic.

La vreo două z;ile, într’un târz;iu de seară, vine la cartier locotenentul de cavalerie, basarabeanul Paleologu, bun prieten cu mine. Venea dinspre Focşani, căci şi regimen' tul lui trebuia să ia parte la atac. Era furios. Spunea că regi' mentele au aşteptat toată noaptea în frig şi ploaie ordinul de atac. Şi z;icea că pentru zădărnicirea acestui atac ar trebui împuşcaţi vreo doi din statul major al Armatei a 4'a. Şeful Statului major al acestei armate era generalul luna' cov, profesor la Academia Militară din Petrograd, german din provinciile baltice ale Rusiei, căruia i se punea în vină pieirea a şaptez;eci de mii de soldaţi ruşi lângă Baranovici, în mlaştinele Pinscului, unde până atunci luptase din greu această armată. Şeful serviciului de informaţii, colonelul Bogoslovski, s’a exprimat odată în gura mare astfel despre generalul Iunacov:

/

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

87

— întotdeauna am spus şi voiu zice ca acest om este o pacoste şi o canalie!“ Pe ce se întemeia Bogoslovski nu ştiu.

Ploile reci nu mai încetau. Ploua şi iar ploua. Zi şi noapte ploua. Un vlog :) rece ciobănesc de te pătrundea până la oase. Şi o glodărae... Să te ferească Dumnezeu!...

Oraşul Tecuciu era un iad nu altceva! că era în toiul re" tragerei şi toate străzile ticsite de căruţe, de cirezi de vite şi de turme de oi. Toată noaptea auzeai oile behăind şi vitele răgând. Plângeau sărmanele de foame... Din sus venea oş' tirea rusească, în drum spre front. Univdinspre front, alţii"spre front, univîn sus, alţii'în jos şi alţii'deacurmezişul.

Se întâlneau şi se înfundau unii în alţii de zăvorau stră" zile. Unii români, alţii ruşi; răcneau unii la alţii şi nu se înţelegeau. Şi nicăeri pela vreun colţ de stradă, vreun scris, care să arate încotro duce drumul?!

In curtea de lângă tribunal, unde era cercul de recrutare, vedeai cârduri de băeţani tremurând de frig, căci erau înv brăcaţi în haine uşurele de sfârşit de vară. Se vede că erau de prin Oltenia şi pornise la drum în hainele în cari va apucat primejdia. Intr’o zi vam văzut cu câte o ciosvârtă de came crudă de oaie în mână. Pesemne că nu aveau ce să le dea altă mâncare.

In dosul tribunalului se oploşise şi"şi făcuse cort două trăsuri militare româneşti cu câţiva soldaţi. Erau se vede în slujba cuiva. Intr’o zi pe un aşa hal de timp şi iad de nevoi, când încă şi un aeroplan german aruncase două bombe omorând o femee, văd că un soldat român din cort îşi struneşte vioara şi începe a cânta. *) Ploaie măruntă şi rece.

88

CARTEA

SATULUI

— Doamne sfinte! — sic — ăstuia îi vine încă a cânta.

După masă umblam cu ofiţerii dela cartier prin oraş, după cumpărături. Făceau multe cumpărături şi trimeteau acasă în Rusia, căci toate celea erau de două-trei ori mai ieftine ca acasă. Unii făceau din asta negoţ. La văpselele din anilină, de fabricare germană, se câştiga sdravăn de tot; marfa de o mie, o vindeai cu trei seci de mii în Rusia. In timpul cumpărăturilor, unii ofiţeri le spuneau românilor cuvântul de ţigan, iar cu privire la neisbânsile armatei române siceau batjocoritor: — Da’ buni aliaţi ne-am mai găsit!...

Aceştia nici nu visau că peste vreo 8 luni, când armata rusă va mânca bătae după bătae, se va destrăma şi va deserta, tot dânşii aveau să spună cu aceeaşi batjocură: — „Mă, da' buni aliaţi şi-au mai găsit şi bieţii ăştia de români!...11 Intr’o si m’am întâlnit în oraş cu scriitorul Sandu Aidea.

Era în uniformă de ofiţer şi mergea grăbit. Eram prieteni încă din redacţia revistei literare „Floarea Albastră'\ pe care o scoteam în 1898-99 în Bucureşti, săptămânal, îm­ preună cu poetul St. O. Iosif, Al. Antemireanu şi Constanţinescu-Stans din Busău. Acesta din urmă pusese capitalul.

Multe seri frumoase petrecusem împreună. Ii plăcea ţuica şi cânta frumos cântece din regiunea Brăilei.

Aldea era tare demoralisat şi amărât. L'am îmbărbătat, că acum cu venirea ruşilor într'ajutor, situaţia se va schimba în bine şi că nemţii vor fi isgoniţi din ţară.

— Măi, să te audă Dumneseu!... De-ar da Dumneseu!... Şi pomi cu pas iute mai departe.

In oraş şi prin sate se petreceau mari blestemăţii şi ti­ căloşii.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

89

In restaurante şi pe străzi vedeai ofiţeri ruşi beţi, veniţi de pe front.

90

CARTEA

SATULUI

Furturi, beţii, violuri şi prădâciuni nenumărate; uneori şi omoruri. Beau ruşii la vin şi rachiu de se prăpădeau.

Intrau cu sila şi anasâna prin beciurile oamenilor şi dă' deau cep la poloboace cu puşca şi pistolul, trăgând în fun' dul şi în doagele vaselor, încât curgea băutura pe câte pa' tru'cinci'şase cepuri. De plată nici vorbă; erau bucuroşi bieţii oameni, dacă scăpau nebătuţi şi cu femeile nesiluite. Şi doar românii primiseră cu flori primele regimente de cavalerie rusă! In deosebi multe rele a făcut divizia săl­ batecă de cavalerie. Aşa se şi numea „dicaea", adică săi' batecă, căci era alcătuită din micile popoare barbare din munţii Caucazului: cercheji, ceceni, gabardini şi daghestani.

Această divizie avea peste 500 de procese verbale de vio' luri, prădăciuni şi omoruri. Dar câte erau neştiute şi ne' descoperite?!...

Mă rog, ca în ţară cucerită... Parcă nici n’ar fi fost Ro' mânia ţară amică şi aliată!...

Mi'aduc aminte, în Tecuci era un mare depozit de vin, spirt şi rachiuri al lui Negroponte.

Din ordinul comandantului armatei, toate rachiurile, vi' nul şi spirtul din depozit au fost vărsate. O săptămână au lucrat neîntrerupt două pompe. Din curte se scurgea spirtul în şanţul şoselei din faţa depozitului şi soldaţii ruşi îşi umpleau gamelele cu spirt noroios din şanţuri şi se cin' steau unul pe altul: „Pei braţ!" adică — „Bea frate!"

Unii îl cărau cu vadra acasă.

In restaurante şi pe stradă vedeai ofiţeri ruşi beţi, veniţi de pe front. Se împleticeau şi se bălăbăneau pe stradă. O privelişte desgustătoare...

Văzând atâta mişelie comandantul armatei Ragoza, a postat ofiţeri de cazaci de Cuban pela răspântiile străzilor,

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

91

cu ordinul de a aresta pe cei beţi şi a face pasa de noapte.

Căci din cauza spargerilor şi a tâlhăriilor lumea nu se mai putea odihni noaptea şi îşi pardosise ferestrele cu scân' duri. De o parte bubuitul tunurilor germane, de alta abu' şurile şi prădâciunile ruşilor.

Intr’o si, pela jumătatea lui Decembrie a venit în bi' rourile serviciului de informaţii, colonelul Thomson — aşa îl chema, dacă nu mă înşel — ataşatul militar al An' gliei în Bucureşti, un om cu înfăţişare distinsă, cam Iun' găreţ la faţă şi ras peste tot. Faţad sâmbitoare nu avea ni' mic din aerul de casarmă. Vorbea bine ruseşte, spunea că a trăit mai mult timp în Moscova. întreba de o doamnă, care ba fost profesoară de limba rusă. Convorbirea lui a fost cu colonelul Bogoslovski, şeful serviciului de informaţii, faţă fiind ajutorul său căpitanul de stat major Alatărţev, căpitanul interpret Riabuşinski şi eu. Spunea lui Bogos' lovski, că dacă îi va trebui ca unele poduri dela spatele inamicului, să fie distruse, atunci să'i spună, căci «are ră' maşi în teritoriul ocupat, oameni credincioşi, cu cari ţine legătura şi cari au menirea ca, la timpul potrivit, să dis' trugă anumite poduri mai însemnate şi să dea foc son' delor de petrol. Spuse că nemţii, adică Germania — tre' buie bătuţi bine, oa să înveţe minte, şi, zâmbind muşcător, trânti cu pumnul în masă.

Ajuns mai târziu Ministru de Război al Angliei, acest amic al Românilor pieri într’o catastrofă de aviaţie Pentru dobândirea de ştiri asupra inamicului, armata rusă avea, între altele, un fel de iscoade numite: plastunî, adică târâtori. Acestea erau mici formaţiuni militare ab cătuite din cei mai sprinteni cazaci de Cuban şi Terec din Caucazia, unde luptele neîntrerupte şi îndelungate cu popu'

92

CARTEA

SATULUI

laţiile barbare de munte i-au învăţat a se furişa nesimţit la inamic, târându'se pe pântece ca şarpele. Şeful suprem al acestui soiu de soldaţi era marele duce Boris Vladimirovici.

Fiecare armată rusă avea pe lângă statul său major câte un detaşament de aceşti plastuni. Avea şi Armata a 4'a. Şi fiindcă frontul român era pentru ruşi un front nou, necunoscut, nestudiat, iar situaţia inamicului era şi mai ne' cunoscută, din pricina lipsei de prizonieri, s’a dat ordin ce' tei de plastuni, ca să pătrundă cu orice preţ într’o tram şee germană şi să aducă câţiva prizonieri, în deosebi ofiţeri.

Asta era cam pela Crăciun.

Ordinul a fost împlinit. Plastunii s’au furişat într'o noapte spre tranşeele germane, au tăiat sârmele şi au dat un iureş fulgerător în tranşee. Au suferit pierderi grele, însă au izbutit să facă prizonieri câţiva soldaţi şi un ofiţer; alt ofiţer german din tranşee văzându'se în primejdie de a cădea prizonier, şi'a tras un glonte şi a murit pe loc. Şeful serviciului de informaţii, Colonelul Bogoslovski, era în culmea necazului, eă numai un singur ofiţer a fost făcut prizonier. Câteva zile în şir a fost interogat acest ofi' ţer. La urmă s’a intrat cu el în vorbă camaradereşte despre politica războiului. La un moment dat dânsul zise: — „Ce mai vroiţi? Vă dăm Galiţia şi Bucovina... Vă lăsăm Dardanelele deschise pentru flota dumneavoastră de războiu... şi la urma urmei puteţi rămâne nemişcaţi aci la Şiret...“ Aceste vorbe se potriveau cu şoaptele din cartier că tra' tativele secrete de pace separată ce se duc la Petrograd au sorţi de isbândă.

Adânc turburat de asemenea perspectivă, iau şi scriu în grabă la Iaşi câte o carte poştală: Una profesorului Ni"

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

93

colae. Iorga şi alta doctorului Istrati. Eram prieteni cu amândoi de pe vremea, când mâ ajutau în Bucureşti la tre' syrea conştiinţei naţionale a Românilor basarabeni.

Nu le spuneam despre ced vorba, dar le spuneam ca sunt în cartierul armatei şi ca tare aşi dori sad vad, ca sa le spun câte ceva. Nici asi nu ştiu, daca s’au primit sau nu aceste scrisori.

La serviciul de informaţii aveam coleg pe căpitanul Rk' buşinski, unul din fraţii Riabuşinski din Moscova, cei mai bogaţi oameni din Rusia şi cu mare înrâurire politica.

Am căutat sad ispitesc pe Riabuşinski, ca să văd ce pă' rere are el despre o pace separată.. Am pornit cu el, după masă la plimbare, şi pe drum mă fac a zice, aşa, în treacăt: — Condiţiile de pace separată pe care le propune Germania sânt egale cu o pace victorioasă: Galiţia, Bucovina, deschiderea Dardanelelor pentru flota de răsboiu... ba încă şi Moldova în perspectivă. Şi Riabuşinski mka răspuns: — Gheorghe Vasilievici, eu nu cred că se va ajunge la o pace separată. Şi niciodată Rusia nu va face mişelia ca să trădeze România şi săd răpească Moldova... Nicio" dată!...

Nici de Crăciun n au încetat ploile. Aşa timp urât n’am mai pomenit! Iţi venea să'ţi iei lumea în cap şi să fugi...

Tecuciul se golise de refugiaţi.

Dinspre Iaşi curgeau neîncetat spre front soldaţi ruşi pe jos. Mergeau unul după altul ca cocorii pe marginea şoselei; unii cu tălpile cismelor desfăcute şi legate cu sfoară.

Mulţi tuşeau; răcise pe drum, căci veneau pe jos tocmai dela Bălţi. Că numai până la Bălţi îi aduceau cu trenul, iar de acolo încoace apostoleşte, pe jos.

94

CARTEA

SATULUI

Către Anul Nou a dat gerul, un ger uscat, fără zăpadă.

Se făcuse pământul ca nuca.

La cartier a sosit fostul prefect de Buzău Dunca; fiind numit Comisar al guvernului român. Ţinuta sa fără cusur a făcut impresie bună.

In ziua de Anul Nou m’am dus la biserica, unde aveau să fie faţă autorităţile române.

Pentru cartierul rus era rezervată altă biserică, în care serviciul divin se făcea în ruseşte. Frumos obiceiu — ca şi în ţară străină, să asculţi slujba bisericească în graiul ţării tale. Aveau un cor minunat, format din cântăreţii mobilizaţi dela Operele Imperiale din Petrograd şi Moscova.

M’am dus la biserica românească dimineaţă de tot, când nu începuse încă slujba. Pe la icoane aprindeau lumânări, se închinau adânc şi băteau mătănii câţiva soldaţi ruşi, cu bărbile mari. Pe faţa unuia lunecau lacrămi; pesemne că îl ducea gândul la mica lui gospodărie: la copii şi la ne" vastă. Mi"a spus că e din gubernia Orenburgului, tocmai din munţii Uralilor.

In acea dimineaţă de An Nou, tunurile bubuiau groaz" nic. Slujba bisericească o făcea un preot tânăr, cu faţa şi vocea aspră. Biserica era plină de credincioşi. Lumea se ruga ferbinte. Unii aveau lacrămi pe obraz. Se cutremurau ferestrele de bubuitul tunurilor germane şi ruseşti. Era un duel de artilerie ce"ţi zguduia toată făptura. La un mo" ment dat, preotul a început a citi o rugăciune în care se spunea cam următoarele: 5,Scapă"ne Doamne!... Ajutârne!...

Iartă/ne pe noi păcătoşii!... Că am greşit înaintea Ta!...

Am călcat poruncile Tale!... Sântem nişte ticăloşi... Indu" ră"Te şi ne iartă pe noi fiii Tai cei rătăciţi... Scapă"ne, Doamne, şi ne izbăveşte!...41

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

95

Cam acestea erau cuvintele rugăciunei. Toata lumea era adânc mişcata. Unele femei suspinau.

Niciodată nu voiu uita acest An Nou şi această rugă' dune!...

De Bobotează, a dat Dumnezeu de a căz;ut o zăpadă mare, care a troienit drumurile, şi s’a aşez;at o iarnă grea, care a ţinut până la sfârşitul lui Februarie. A doua zi de Bobotează, întreg cartierul Armatei a 4'a s’a ridicat din Tecuciu şi sa strămutat la Bârlad: o parte cu automobilele, iar restul cu trenul. O noapte întreagă am făcut cu trenul dela Tecuciu până la Bârlad.

In gara Frunzieasca, trenul a stat, căci era linia închisă.

Pe atunci căile ferate funcţionau rău de tot. Toate liniile erau ticsite de garnituri de vagoane din teritoriul ocupat, încât nu se mai putea manevra pe liniile din gări.

Stăm noi în Frunzieasca un ceas, stăm două; la urmă ofiţerimea îşi pierde răbdarea şi mă trimite pe mine, care ştiam româneşte, să văd de ce e atâta zăbavă cu plecarea trenului. Mă duc la şeful de staţie; acesta îmi spune că linia nu e liberă şi că nu ştie când se va elibera. M’am aşezat cu el la vorbă. După câtva timp, vine din vagon Colonelul Weiss şi, găsindu'mă la sfat, începe a mă învinui.

— Dumneata, domnule Madan, în loc să'l sileşti să dea drumul trenului, stai cu dânsul de vorbă!... In loc să ţii cu noi, ţii cu dânşii!...

Cuvintele din urmă m’au făcut să'mi sară şi mie pâr' ţagul.

— Ce vorbe sânt acestea, Domnule Colonel?!... Dum' neata uiţi că Românii sânt aliaţii şi amicii noştri şi că nu mai poate fi vorba de noi şi ei!...

Am mai aşteptat noi mult şi bine în gara Frunzeasca,

96

CARTEA

SATULUI

însă pe la 9 dim., după o noapte de drum, tot am aîuns ia Bârlad.

Am pomenit despre incidentul cu Colonelul Weiss, Şeful Biuroului de Cartografie al cartierului, fiindcă băgasem de seamă că cei câţiva ofiţeri de naţionalitate germană, cari ocupau posturi însemnate, nu vădeau prietenie faţă de România.

Să fi fost aceasta necazul că România a declarat şi dânsa răsboiu Germaniei?... Ştiu însă că şi Şeful Statului Major al Armatei, Gene­ ralul Iunacov (german), şi aghiotantul său Allers, şi Şeful Aviaţiei Colonelul Jungmeister, şi Şeful Censurei Militare Colonelul Şiff se uitau de sus la Români.

Cu Colonelul Şiff de asemenea am avut o ciocnire ne­ plăcută. La Popota cartierului se nimerise că şedeam faţă în faţă. Şi în timpul mesei silnic căuta să arunce câte o vorbă rea, la adresa României şi a Românilor. Eu cloco­ team de necas, însă mă stăpâneam.

Intr’o si îmi sare ţandăra şi îi sic: — Dumneata, Domnule Colonel, te înşeli amarnic, când spui că România este o ţară sălbatică. România are şcoli şi universităţi ca şi Rusia şi foarte mulţi Români şi-au făcut studiile în Franţa şi Germania. Dumneata ai observat, cred, că toţi intelectualii români vorbesc foarte bine franţuseşte.

— Adică latră, — isbucneşte el, — latră franţuseşte!

Eu la rându-mi ridic tonul: — Cum poţi D-ta, Domnule Colonel, să vorbeşti cu atâta dispreţ şi ură despre o ţară amică şi aliată?!... Despre un popor, care a dat Rusiei pe un Dimitrie şi Antioch Cantemir; pe un Petru Movilă şi pe un Herascov?!...

Tonul meu ridicat a atras atenţia celor dela masa Co­ mandantului Armatei; şi au întors toţi capul.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

97

După masă am povestit Şefului meu, Colonelul Bogoslov' ski cele întâmplate. Se vede că dânsul a raportat Coman' dantului Armatei, căci a doua zi am fost poftit ca pe viitor să iau masa la aceeaşi masă la care şedea Comandantul Ar' matei şi celelalte mărimi ale Cartierului.

Se va părea lucru straniu; însă eu nu eram numai tal' maciu, ci şi omul care luam parte la împăcarea neînţele' gerilor şi la menţinerea bunelor legături dintre autorităţile române şi armata rusă. Le ajunsesem trebuincios.

II In Bârlad. Un banchet rusesc şi unul românesc- Un ordin de zi al comandantului frontului rusesc din România. O pe­ trecere căzăcească. Mişcarea revoluţionară rusă. Comitetul naţional al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni din Basarabia.

Purtarea cazacilorIn Bârlad cartierul Armatei a 4'a a descălecat în clădi' rea Spitalului Beldiman. Tribunalul era ocupat de Marele Cartier al Frontului Rusesc, iar Şcoala Normală de Marele Cartier General Român.

La vre'O câteva zile după sosirea noastră, Serviciile de operaţii şi informaţii ruse, au dat o masă în cinstea aceloraşi Servicii dela Marele Cartier Român. A fost o masă îmbel­ şugată: cu multe icre negre şi alte bunătăţi aduse anume dela Odesa, căci în Bârlad era sărăcie mare de alimente: nu' mai cartofi şi fasole.

Colonelul român de aviaţie Fotescu, văzând atâtea felurite băuturi: rachiuri şi vinuri spumoase, spuse camarazilor săi români:

98

CARTEA

SATULUI

— Mă, sâ vă ţineţi bine, căci ruşii o să caute să ne înv bete! Şi avea dreptate, căci ofiţerii ruşi au început a umbla ca suveica din român în român cu paharele de votcă şi de vinuri spumoase, îndemnând ud să bea tot, până la fund.

In timpul mesei cânta din gură şi din harmonice un cor de cazaci; alţi vre'O câţiva cazaci jucau tot timpul pe vine căzăceasca. S’a petrecut bine.

La vre’o câteva zile a dat şi Marele Cartier Român o ase' menea masă de răspuns în onoarea ruşilor. Şi la, Marele Cartier s’a petrecut foarte bine; însă masa a fost mai puţin îmbelşugată şi ţinuta în timpul mesei mai cuviincioasă. Iii timpul ospăţului a cântat orchestra lui Cristache Ciolacu şi'a zis cuplete comice artistul Tănase. La sfârşit tinerii ofi­ ţeri români au încins o sârbă în mijlocul sălei, în care m’am prins şi eu, spre hazul ofiţerilor ruşi; însă când au văzut că dansez bine, au început a mă aplauda. Un domn ofiţer ro' mân: Ulea, a dansat foarte bine căzăceasoa. La una din mese un ofiţer ardelean zicea foarte bine nişte doine din caval.

Noi cei câti'va ofiţeri români basarabeni, cari am .avut onoarea să fim invitaţi la acest banchet, am rămas nespus de mulţumiţi şi încântaţi.

Cei răi din armata rusă continuau a obijdui lumea şi a face mari stricăciuni gospodăriilor.

Ofiţerii ruşi nu aveau o purtare camaraderească faţă de ofiţerii români: se ţineau fudui şi mândri, şi nu răspundeau la salutul ofiţerilor români.

Atunci Comandantul Marelui Cartier Rus de pe frontul român, Generalul Saharov, a adresat celor 3 armate ruse de pe frontul român un ordin de zi, care a rămas de pomină.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

99

Nu am Ia îndemâna textul acestui ordin de zi; însă ţin minte foarte bine cuprinsul lui.

Acest Ordin de zi a fost tipărit în Monitorul Armatei a 4'a. Cred ca trebue să se afle în Arhiva din Iaşi a armate' lor ruse.

Generalul Saharov atrăgea luarea aminte a armatelor ruse din România, că ele se află pe teritoriul unei ţări amice şi aliate; că România este un Stat Independent, care îşi are legile şi cârmuitorii săi; că ruşii n’au dreptul să se amestece în rânduelile ţărei; că trebue să arate respectul cuvenit au' torităţilor române, iar nu să se poarte în dispreţul legilor ţărei româneşti, dedându'se la abuzuri, violuri şi prădăciuni.

Generalul Saharov mărturisea că a văsuţ cu ochii lui de la etajul Tribunalului din Bârlad, unde era instalat Cartierul Frontului, cum doui soldaţi ruşi au răpit o oaie dintr o tur' mă, ce era mânată pe strada din faţa Cartierului; că a tri' mis ca săd prindă pe aceşti ticăloşi soldaţi — hoţi, — dar că au fugit şi s’au ascuns blestemaţii; astfel că n’a putut săd prindă şi săd împuşte.

Generalul Saharov îi dojenea în acest ordin de zi pe ofi' terii ruşi pentru purtarea lor necavalerească şi necamarade' rească faţă de ofiţerii români, pe cari nu numai că nud sa' Iută, dar nici nu răspund la salutul ofiţerilor români, chiar şi când acest salut este făcut întâiul şi de un ofiţer român cu grad mai mare.

Mare vâlvă şi mari supărări a făcut acest ordin de zi în rândurile ofiţerilor ruşi. Au fost însă şi excepţii. Astfel după vre’o săptămână dela acest ordin, pe când, mergeam pe stradă cu colonelul Bogoslovski, vedem că pe cealaltă parte a străsei mergea un căpitan rus şi se întâlneşte cu un colonel român. Colonelul îl salută pe căpitanul rus, însă

100

CARTEA

SATULUI

acesta nu răspunde. Şi atunci colonelul Bogoslovski îmi Zise furios: — Ei, apoi acesta nu este oare o canalie?! Când un Co* Ionel român îl salută şi el, porcul, nici nu răspunde!

Ordinul de zi al generalului Saharov a fost ca un biciu de foc şi este o mărturie, că eu nu am vorbit cu patimă şi părtinire despre purtarea unora dintre soldaţii armatelor ruse din România.

In urmă generalul Saharov a fost înlocuit prin gene' ralul Şcerbacev.

Ruşii sânt o naţie talentată şi viteaza ca şi românii, un popor milos şi în stare de mari avânturi. Insă atunci armata lor îşi pierduse disciplina, începuse destrămarea.

In timpul lunilor de iarnă am stat în Bârlad pe hodină şi mâncare. Frontul fu întărit bine cu infanterie şi artilerie grea, iar diviziile de cavalerie au fost trimise la emat în Ba' sarabia. S’a mai împuţinat şi obijduirea locuitorilor.

Ofiţerii Români se duceau la serviciu la 8 dimineaţa, iar cei Ruşi abia pela 10. Şi Românii îi pizmuiau pe Ruşi.

Căci de unde Marele Cartier Român, nu ştiu dacă avea mai mult de 150 de ofiţeri, cartierul Armatei a 4'a rusă avea peste 500.

In fiecare seară de Duminică, la popota Statului Major al Cartierului Rus, se petrecea după masă până noaptea târziu cu cântece, dansuri căzăcesti şi cu lăutari români.

Căci găsisem eu în Bârlad nişte băeţi, lăutari buni din Bu' cureşti, în frunte cu unul Fănică Ştefănescu. Comandantul Ragoza asculta cu multă plăcere muzica populară româ' nească, pentrucă era ucrainian şi muzica populară ucrainiană se aseamănă mult cu cea românească. După ce pleca Ragoza

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

101

şi rămânea numai generalul Iunacov, şeful Statului Major, căruia îi plăceau cântecele soldăţeşti desfrânate, se începeau nişte ţigănii, de^ţi astupai urechile.

Vin aduceam la masă dela Emil Giuvara, din viile dela Şuletea — un vin negru foarte bun. Emil Giuvara era un intelectual desăvârşit ca şi d'na Giuvara, soţia sa, născută Botez — o familie de intelectuali bine cunoscută în Mol' dova. Dela Iaşi venea din când în când d'rul Giuvara, care aducea noutăţi. Păstrez cea mai plăcută amintire despre această familie, în cercul căreia îmi mai răcoream sufletul.

Pe lângă cartierul armatei, fiecare divizie depe front, avea câte un ofiţer de legătură. Băeţi tineri, plini de viaţă şi vi" teji, căci numai cei răniţi de câteva ori erau numiţi.

Mă împrietenisem cu toţi.

Intri o zi ofiţerul de legătură al diviziei de cazaci de Don mă pofteşte seara la dânsul pe ospeţie, căci era ziua lui de naştere. Ştiam că asemenea petreceri se încheie de obiceiu cu o mare beţie; şi de aceia nu"mi prea venea să iau parte la acest ospăţ. Şi pe urmă ei tineri, eu om în vârstă. Dar au stăruit şi ceilalţi, şi am primit.

Cazacul stătea în gazdă la o austriacă în vârstă, al cărui soţ era internat în lagărul de concentrare.

Ne"am adunat vreo doisprezece. Pela mijlocul mesei, gazda, în semn de atenţie, a dăruit onomasticului patru sticle de vin vechiu înfundat, un vin minunat la gust, însă şi tare: Aşa că după votcă şi alte băuturi, acesta ne"a dat gata. Eu însă mham păstrat cumpătul, căci sub cuvânt că sunt oprit de doctor, abia, abia, dacă gustam din pahare.

Au adus şi nişte lăutari români; unul cu ghitară.

In toiul chefului au început cântecele, dansurile căzăceşti

102

CARTEA

SATULUI

şi pupăturile, căci ruşii sunt pupăcioşi, nevoie mare! la chef. Atunci te pupă unde vrei. Vinul gazdei plăcuse mult şi au început a stărui cu toţii, ca să le mai dăruiască câteva sticle. Biata femeie — ce să facă? — le mai dărueşte două sticle, dar roagă să o scutească, pentrucă nu mai are decât patru sticle, pe care le ţine pentru Paşti.

După miezul nopţii, gazda, femeie în vârstă, s’a culcat să se odihnească. Atunci ofiţerul de cazaci şopteşte la câţiva soldaţi cazaci de ai lui, ca să spargă uşa beciului şi să aducă şi celelalte sticle de vin. Zis şi făcut.

Când erau deacum toţi beţi turtă, lăutarii îndrăsnesc şi dânşii să'şi ceară răsplata. Onomasticul strigă către cei câţi' va soldaţi cazaci, ca să'i ia pe lăutari la goană. Cazacii au făcut viorile şi ghitara ţăndări de capul lăutarilor.

Când am plecat acasă, bieţii lăutari se văitau la poartă.

Le'am spus să vină a doua zi pe seară tot aici la ofiţerul de cazaci şi să'i ceară despăgubiri, spunândud că altfel se vor iălui asupra lui comandantului de armată.

A doua zi ham sfătuit pe ofiţerul vinovat, să plătească viorile şi ghitara lăutarilor, altfel dânşii vor reclama la co' mandantul armatei, luându'mă pe mine drept martor, şi eu nu voiu putea tăgădui adevărul. ISTa avut încotro şi k'a plătit viorile şi ghitara; ba k'a dat şi o răsplată pentru cân' tare.

Dela Petrograd veneau veşti, că se dă acolo o luptă mare între partizanii păcii separate şi ambasadorii Angliei şi Fran' ţei: Buchanan şi Paleologu. Pe atunci Buchanan, ambasa' dorul Angliei era omul cel mai puternic în Petrograd. întruna din zile vine dela Petrograd vestea, că Ţarul a cedat şi că Rusia, în loc de guvern împărătesc, are un gu' vem al poporului.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

103

— S’a început, mi'am zis eu. Cad cunoşteam destul de bine mişcarea revoluţionara rusă; şi ştiam că revoluţionarii nu se vor mulţumi cu mici daruri, ci vor căuta să pună singuri mâna pe putere.

Schimbările au urmat iute una după alta; şi mult mai re' pede de cum credeam eu. In Bârlad soldaţii au început a ' ţine silnic întruniri cu discursuri înflăcărate şi cu plimbări' cu steaguri roşii pe străzile oraşului. Gândul tuturor era absorbit de problemele politice şi sociale. Soldaţii nu se .mai gândeau că au de apărat un front contra inamicului.

Cuvântul: Pace era în gura tuturor.

Ofiţerii erau descurajaţi şi desorientaţi.

Tocmai atunci apăru şi faimosul ordin al Ministrului Gucicov, prin oare soldaţii erau scutiţi de a mai saluta pe ofiţeri.

Acest ordin a nimicit cu totul disciplina militară. A fost fatal întregei armate ruseşti. Toate au început a se duce de'a'dura.

De Paşti a fost delegat să meargă la Petrograd Căpitanul Riabuşinski, care, cum am mai spus, era unul din cei mai bogaţi oameni ai Rusiei şi avea mari legături în sferele înalte. Misiunea lui era de a vedea şi afla tot adevărul despre ceace se petrece şi se plănueşte acolo.

La întoarcere, Riabuşinski a făcut o dare de seamă în faţa,tuturor ofiţerilor din cartier, faţă fiind comandantul armatei. A făcut o descriere amănunţită. A spus că a luat parte la adunările la care a vorbit Lenin; şi ne'a spus, că lozinca de: pace fără contribuţiuni şi anexiuni, lansată de bolşevici, adică de socialiştii maximalişti, este pe placul şi în voia aproape întregii Rusii.

După Paşti, au început a sosi delegaţii de câte 3-4 ma'

104

CARTEA

SATULUI

troşi (marinari) din flota rusă, cu misiunea de a adânci re­ voluţia în rândurile armatei. Nişte mutre fioroase, care dă­ deau busna la comandantul armatei, cu aerul de stăpâni.

Tot după Paşti au sosit în Bârlad şi soţiile câtorva ofiţeri de Stat Major, căci în Rusia, la Petrograd şi Moscova, erau turburări şi timp de iarnă, iar în România primăvară în­ florită.

Am făcut atunci cunoştinţă cu soţia şefului meu, Colo­ nelul Bogoslovski, născută Cleinmichel, o familie cu mare trecere la Curtea din Petrograd. Era încântată de România şi lăuda foarte mult cuminţenia şi buna creştere a ţărani­ lor români, pe care-i găsea mult mai înţelepţi şi mai sim­ patici decât ţăranii ruşi.

Ofiţerii basarabeni, translatori la diferite servicii ale Cartierului, începuse a iubi România. Căutau societatea ro­ mânească şi, văzând cu ochii, mugurea în sufletul lor dra­ gostea de neam, lucru de mare însemnătate, căci la venirea lor mulţi erau sufleteşte streini de neam, de oarece fusese educaţi în spiritul şi orientarea rusească de prin şcolile Im­ periului rusesc.

Fostul subsecretar de Stat la Ministerul de Agricultură Anton Crihan, pe atunci sublocotenent, era şi dânsul trans­ lator. întruna din sile îmi propune să alcătuim şi noi un comitet revoluţionar basarabean. I-am răspuns că trebuie să aflu mai întâi cum ar privi acest lucru cei dela Statul Major al Armatei. Şeful meu, Colonelul Bogoslovski, mi-a spus că dânsul personal socoteşte comitetele revoluţionare un mare pericol pentru armată. Generalul Cuartirmeister Alexeev mi-a spus că nu vede dece nu s’ar organica şi mol­ dovenii basarabeni, dacă se organizează toate celelalte na­ ţionalităţi din armata rusă.

Eu, mai în vârstă şi mai cu experienţă şi temându-mă să

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

105

nu dau vr un greş, zăboveam cu înjghebarea comitetului, însă amicul Crihan mă zorea mereu.

In sfârşit în ziua de 12 Mai 1917 ne adunăm la mine acasă şi întemeiem comitetul, însă nu comitet revoluţionar, ci comitet naţional al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni.

Dacă nu mă înşel, comitetul acesta a fost singurul comitet al moldovenilor basarabeni din armata rusă, care şi-a dat denumirea de naţional, căci celelalte comitete se numeau comitete basarabene revoluţionare.

Iată şi procesul verbal de înfiinţare a acestui comitet, făcut în româneşte, însă cu litere ruseşti: „Noi subsemnaţii, ofiţeri, dregători şi soldaţi basarabeni „ai Cartierului Armatei a 4^ şi ai garnizoanei ruse din oraşul „Bârlad, întrunindume în ziua de 12 Maiu 1917, sub pre' „şedinţia tâlmaciului Gheorghe V. Madan, spre a ne sfătui „asupra nevoilor politice, culturale şi economice de astăzi „ale Basarabiei, şi luând cunoştinţă de programul partidu' • „lui naţional moldovenesc din Basarabia, -am hotărît cu „toţii, să ne alipim la partidul naţional moldovenesc, ară' „tândume în acelaş timp dorinţa ca: 1. „In ceace priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu „pământ, apoi aceasta să fie înfăptuită pe temeiul celei mai „largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua drep' „tăţii.

2. „Partidul naţional moldovenesc din Basarabia, dând „întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi „dea în acelaş timp toată silinţa, atât prin cuvântul tipărit, „cât şi prin graiul viu, ca să ferească scumpa noastră Ba' „sarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei. „Spre aducerea la îndeplinire a celor de mai sus arătate „ne'am şi ales un comitet alcătuit din: Gheorghe V. Ma' „dan, ca preşedinte, sublocotenent Ioan Madan, Vice'

1 OG

CARTEA

SATULUI

„Preşedinte, sublocotenent Anton Crihan secretar, şi sub' „locotenent Petre Goian, casier4'.

Ca membri ai comitetului erau: Sublocotenenţii: Râhlea, Palanciuc, Leonid Madan, Arventiev, Târnăcop, Ciobanu, Gh. Mare, Silitraru, Ochişor, Ivănescu şi Mustaţă. Dea' semenea funcţionarul militar: Ciuhudar, Voluntarul, Be' duhovscki, Plutonierul Melnic şi Tărâţă, sergentul major Praniţki, Chiriac, Băţ, şi caporalii: Băţ, Herţa şi Istrati.

Acest comitet a dat din sânul său trei vrednici deputaţi naţionalişti în sfatul ţării basarabean: Pe Anton Crihan, Gheorghe Mare şi Silitraru. Comitetul şi-a întins activi' tatea şi asupra frontului, împărţind soldaţilor moldoveni din tranşee, literatură naţională şi îndemnândud să se ţină la o parte de mişcarea revoluţionară rusească, îngrijindu'se numai de soarta ţărişoarei noastre Basarabia şi de nevoile moldovenilor, stăruind ca Basarabia să fie cârmuită numai de moldoveni, căci este ţară moldovenească.

Copia Procesului'verbal de înfiinţare a Comitetului Na' ţional a fost trimisă Partidului Naţional Moldovenesc din Chişinău spre cunoştinţă şi îmbărbătare, iar ziarul „Cuvânt Moldovenesc" a tipărit aceasta, ca să fie un îndemn şi pentru alţii.

Tot atunci, în primăvară, a fost numit ofiţer de lega' tură din partea armatei române maiorul Bădulescu, în locul maiorului Cibuchi, căruia i s’a dat comanda unei unităţi. Şi Cibuchi şi Bădulescu erau militari distinşi, bine apre' ciaţi de Statul Major rus. Dar Maiorul Bădulescu mai avea pe lângă aceasta şi o fire deschisă şi prietenoasă. Dânsul în scurtă vreme s’a împrietenit cu toţi ofiţerii de Stat' Major. Şi când i s’a.dat şi lui comanda unei unităţi depe frontul de luptă, şi în locul său a fost numit colonelul de rezervă N. Cantacuzino, Statul Major al Armatei a 4'a

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

107

rusă, a rămas foarte nemulţumit de această schimbare. Co' mandantul armatei Generalul Ragoza a dat un ordin de zi către armată, în care aducea mari laude şi mulţumiri maio rului Bădulescu pentru serviciile nepreţuite aduse armatei ruseşti. Multă vreme nam mai ştiut ce s'a făcut cu dânsul.

Mi«i trimis o cartă poştală depe frontul de luptă; dar de atunci îl pierdusem. Ii păstrez o scumpă amintire.

Dau mai jos, cu titlu de document privitor la frăţia de arme Ruso'Română, întreg Ordinul de Zi al generalului Comandant Ragoza: Ordin către trupele armatei a 4-a 11 Octombrie, anul 1917 — No. 5452 „Dela data de 23 Maiu şi până la 29 August a. c. pe lângă Cartierul Armatei ce-mi este încredinţat a fost ata' sat din partea Armatei a 2-a Române, pentru a ţine legă' tura, maiorul din armata română Alexandru Bădulescu.

Cu sosirea pe frontul de luptă a Armatei ba Române asupra maiorului Bădulescu a căzut sarcina legăturei şi cu această armată.

Cu un sentiment de adâncă recunoştinţă îmi aduc a' minte de activitatea maiorului Bădulescu, atât în perioada pregătitoare a operaţiilor din Iulie cât şi în zilele grele, dar în acelas timp şi glorioase, ale luptelor din Iulie şi August.

După observaţiile mele personale, cât şi după măr' turia ofiţerilor Statului meu Major, maiorul Bădulescu şi'a împlinit fără greş grelele sale îndatoriri. Erudiţia mi' litară a maiorului Bădulescu, experienţa sa personală în ale războiului, energia sa nesecată şi neasemănata sa pu'

108

CARTEA

SATULUI

tere de muncă uşurau conlucrarea cu dânsul; iar marile sale însuşiri sufleteşti făceau această conlucrare plăcută.

Pentru marea şi mult folositoarea sa activitate, cu toate că a fost de scurtă durată, eu Fam propus pe maiorul Bă' dulescu pentru a fi decorat cu două ordine de războiu.

Acuma maiorul Bădulescu este rechemat de către Ck> mandantul Armatei a 2^a Române spre a primi comanda unui regiment de vânători.

Cu adânc regret, eu şi Cartierul meu, ne despărţim de maiorul Bădulescu; îi mulţumim pentru munca îndeplinită şid dorim din suflet noroc şi izbândă în comanda regi' mentului.

A iscălit: Comandantul Armatei, Generalul de infanterie, Ragoza“.

Ordinul a ieşit din tipografie la orele 10, în ziua de 14 Octombrie, anul 1917“.

In Bârlad lumea românească răbda straşnic de foame.

Pentru , o pânişoară neagră ca tipicul sau pentru o bucată de mălai dulce se înşirau oamenii de pe la miezul nopţii în faţa brutăriilor. Şi nici aceia nu o aveau toţi, căci mulţi plecau acasă fără nimic. Toată Moldova răbda de foame, căci nu putea să hrănească şi armata românească şi armata rusească şi toată lumea refugiaţilor. Chiar şi Sf. Paşti mulţi din românii cu dare de mână Fau făcut cu cozi de ceapă verde; iar cozonacul şi mielul au rămas pe altă dată.

Mulţi din refugiaţii din Muntenia şi Oltenia îi ocărau pe Moldoveni găsindud neospitalieri; însă n aveau drep' tate, deoarece Ruşii cumpărase tot prisosul de hrană, plă' tind preţuri mari, căci aveau bănărit mult, şi lumea temându'se de rechiziţie a vândut aproape tot Ruşilor; cu toate că învoiala dintre statul român şi cel rusesc fusese,

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

109

ca oştirea rusească să'şi primească toate proviziile din Ru" sia. Insă Ruşii nu s’au ţinut de această învoială şi se apro' vizionau din Moldova, unde preţurile erau mai mici decât în Rusia.

Soldaţii ruşi din Bârlad şi de prin sate parcă se mai cuminţiseră şi nu mai obijduiau aşa de mult lumea. Numai escadronul de iscoade de cazaci de Cuban, numiţi, cum am spus, plastunî, nu se astâmpărau. Ofiţerii lor locuiau în Bârlad, iar cazacii soldaţi în micul sat numit Crâng de lângă Bârlad. Şi unii şi alţii vârâseră spaima în gazdele la care locuiau.

Intr'o zi a venit un negustor ovrei din Bârlad, la care locuiau doi ofiţeri din aceşti cazaci. Şi se ruga cu lacrămi la comandantul garnizoanei, ca să fie izbăvit de aceşti musafiri. Dânsul spunea şi se jăluia, că a avut o putină de brânză şi i^au mâncat'o; a avut o putină de untură de gâscă şi au folosit'o ei, nedândud lui nimica. A avut un baril de vin şi i bau băut tot; că are o vacă, dar dânsul n’are voie s’o mulgă, că vo mulg cazacii; că are o nevastă, dar şi pe aceia cazacii caută să pună stăpânire; că în sfârşit s'au făcut stăpâni pe toată gospodăria lui. Iar, de încearcă să protesteze, apoi îndreaptă spre el pistoalele încărcate. Ţăranii din sătuceanul Crâng, deasemenea au venit în" tr’o zi cu grămada la comandamentul armatei să se jă" luiască; şi au declarat că, dacă nu li se iau depe capul lor cazacii, apoi îşi iau perinele şi se duc în lume; căci nu mai pot răbda: jaful, râsul şi batjocura cazacilor. Am cercetat lucrurile şi m’am încredinţat că oamenii aveau dreptate.

Cazacii le băuse tot vinul de prin beciuri şi le mâncase pe degeaba toţi porcii şi toate păsările. Le batjocureau nevestele şi fetele. In fiecare noapte veneau beţi acasă. Şi nu băteau în fereastră sau în uşă, ca să le deschidă, dar începeau a

110

CARTEA

SATULUI

trage din pistoale depe prispa sau din tinda casei, în cat săreau oamenii speriaţi din somn, iar copiii începeau a plânge de spaimă. Uşile şi căpriorii uşilor de pe la casele acestor gospodari erau găurite de gloanţele de pistoale ale acestor tâlhari şi varvari.

Am văzut armata ha Română a Generalului Cristescu, trecând prin Bârlad spre frontul din josul Tecuciului. Bine echipată şi bine instruită; însă soldaţii foarte slabi la trup, aşa de slabi, că ţi-era milă de ei. Se vedea lipsa mare de hrană. Şi te întrebai cu durere: de unde o să ia oamenii aceştia puterea trupească trebuincioasă pentru grelele osteneli şi luptele înverşunate ce-i aşteaptă cu Germanii?!... încetul cu încetul ne apropiam de timpul hotărât pen­ tru începerea ofensivei năvalnice a armatelor române şi ruse împotriva Germanilor. La statul major rus al Armatei a 4-a s’au făcut schimbări. Generalul Iunacov a fost numit comandant al Corpului depe frontul din faţa Te­ cuciului, iar în locul său a fost numit şef al statului major al armatei generalul de divizie Monchevitz, — un militar erudit şi om foarte cult.

Deasemenea şi generalul Cuartirmeister Alexeev a fost numit comandantul unei divizii de infanterie de pe frontul de lângă Straoani, de unde avea să înceapă ofensiva Ar­ matei a 4-a; iar în locul său a fost numit ajutorul său generalul Grigoriev.

Aeroplanele inamice făceau tot mai dese sboruri de re­ cunoaştere deasupra Bârladului, aruncând uneori şi bombe.

Pe lângă diviziile şi corpurile de armată, precum şi pe lângă comandamentul armatei au fost numiţi comisari ai poporului din partea comitetelor revoluţionare; aceşti co-

încetul cu încetul ne apropiam de timpul hotărît pentru începerea ofensivei năvalnice.

112

CARTEA

SATULUI

misari cu caracter politic aveau menirea de a supraveghea şi da poveţe comandanţilor şi de a îmbărbăta la luptă pe soldaţi prin discursuri revoluţionare.

Mare pacoste au mai fost pentru armată şi aceşti corni' sari! Se plimbau zi şi noapte în automobile. Se îmbuibau de toate bunătăţile; căci sau dovedit a fi nişte hrăpăreţi, lacomi de avutul Statului. Unii din ei aveau grade de lo' cotenent, dar unii erau oameni fără cultură — nişte simpli caporali sau sergenţi majori. Trebuşoarele pe cari le făceau r^au convins că şi democratul, daca îl laşi să goşpodă' rească nesupravegheat şi fără frică de pedeapsă banul şi averea obştească, apoi îşi vâră mâinile până în coate în acest avut.

III Luptele dela Mărăşeşti. Ofensiva Ruso-Română. Ofensiva lui Mackensen şi luptele dela Mărăşeşti.

In sfârşit sosi şi ziua mult aşteptatei ofensive contra germanilor.

Intrarea Statelor Unite în războiu alături de aliaţi a în' viorac şi îmbărbătat oştirea.

Ruşii se credeau mai numeroşi decât germanii, şi îngră' mădiseră armament, muniţiuni şi hrană din belşug.

Pe soldaţi se putea pune încă nădejde, căci nebuneala revoluţionară nu smintise prea tare mintea celor din tranşee.

Duhul răzvrătirei bântuia mai mult în spatele frontului.

Ceea ce îngrijora comandamentul — era lipsa trupelor de rezervă. Căci aveau doar de luptat cu un strateg mare şi iscusit ca Mackensen. Se temeau ca nu cumva dânsul să aibă rezerve numeroase, bine dosite, în spatele celor patru divizii, cari ocupau frontul din faţa Armatei a 4'a rusă.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

113

Ţinta ofensivei era deocamdată luarea Focşanilor. Inain' tarea mai departe atârna de izbânzile oştirilor ruseşti din Galiţia, cari începuse ofensiva mai înainte. Insă atât ofen' siva depe frontul român cât şi cea din Galiţia trebuiau să fie, după planurile marelui stat major general rus, numai simple demonstraţii, iar ofensiva adevărată, mare şi pu' temică, trebuia să se producă mai la nord, în regiunea oraşului Smorgoni.

Aşa mba şoptit mie, şeful meu, colonelul Bogoslovski.

Bineînţeles, că gloata nu trebuia să ştie despre aceasta.

In vederea ofensivei, Marele Cartier a dat ordin, ca sta' tele majore ale armatelor să se strămute mai aproape de locul luptelor viitoare.

In acest scop, eu şi căpitanul Puhleacov, fuseserăm tri­ mişi, cu vreo două săptămâni înainte, la moşia Vladnic a lui Plaino şi Domneşti a lui Mavrocordat, pentru a vedea, care din conacele acestor moşii sânt mai potrivite pentru instalarea statului major al armatei. Cel mai bun, mai în' căpător şi mai în apropiere de front a fost ales conacul moşiei Domneşti. Şi astfel, într’o bună dimineaţă de Iulie 1917, am pomit pe străzile oraşului Bârlad spre Domneşti vreo douăzeci de automobile ale cartierului Armatei a 4'a.

Lumea românească ne privea cu smerită bucurie. Cu' noscuţii ne salutau radios... Mă rog, se mângâiau oamenii cu nădejdea unei mari biruinţi, care va scăpa ţara de co' tropitori, şi astfel marea mulţime a refugiaţilor îşi vor revedea familiile şi gospodăriile.

Am descălecat la Domneşti.

Instalarea telegrafului şi a biurourilor serviciilor de ope' raţie şi informaţie era gata.

Odată cu noi au sosit şi două delegaţii militare amice

114

CARTEA

SATULUI

de câte doi ofiţeri, una Franceza şi una Japoneza, pentru a fi faţa Ia desfăşurarea luptelor.

Delegaţia franceză, se compunea din Căpitanul Mascarelle şi Locotenentul de rezervă Lebrun, care era un în­ semnat om politic.

Nelipsiţi erau şi câţiva comisari ai poporului din partea comitetelor revoluţionare ale armatei. Purtau ca semn câte o eşarfă, roşie ca sângele, la mânecă.

Se simţea o mare încordare de nervi la toţi; chiar şi în timpul mesei. Şi aveau de ce să fie îngrijoraţi. Soldaţii nu se arătau însufleţiţi de mânie contra Germanilor; ba sol­ daţii divizâei generalului Alexeev, din regiunea Straoanilor, au declarat că nu vor merge la atac, deoarece nu ger­ manii sânt duşmanii lor, dar boierii şi burjuii din Rusia.

Cu mare greutate comisarii revoluţionari, trimişi în grabă, i-au desmeticit pe soldaţii răzvrătiţi, arătându-le că dacă nu vor lupta, atunci pun în primejdie mişcarea revo­ luţionară pentru „pământ44 şi „Libertate4.

In noaptea spre nouă Iulie, dacă nu mă înşel, a început focul artileriei grele.

Un bombardament groaz,nic. Toată z;iua a tunat artileria şi a bubuit neîncetat până după miez;ul celei de a doua nopţi, când infanteria a pornit la atac. Ţinta a fost ajunsă şi spre seară au şi fost aduşi la car­ tier vreo câteva sute de soldaţi germani prizionieri. Toţi oameni voinici, bine îmbrăcaţi şi cu ţinută demnă.

Seara, în timpul mesei, domnul Dunca, comisarul guver­ nului român, începe a-i felicita radios pe ofiţerii ruşi cu strălucita biruinţă.

Dar generalul Abutcov îi zise: — Ce fel de strălucită biruinţă?!... Unsprezece regimente ruse, contra unui regiment german?!...

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

115

Noaptea, târziu, au sosit veşti rele de pe frontul Gali" ţian. Frontul rus fusese străpuns în preajma Tamopolului şi se cerea ajutor grabnic. A fost trimisa artilerie grea şi ca la un corp de soldaţi, iar ofensiva de pe frontul român a fost oprita în loc.

Mâhniţi şi descurajaţi ne^am întors la cuibul din Bârlad.

Toţi îşi pierduseră cumpătul, căci nu se ştia ce proporţii va lua dezastrul din Galiţia. Generalul Ragoza începuse a se gândi la o eventuală retragere la Prut. Spre fericire înaintarea inamicului a fost oprită şi frontul galiţian re" stabilit. ' ’ ' i Mulţi din noi la întoarcere nici nu ne"am mai oprit la vechile noastre gazde confortabile din oraş; dar am tras drept la cartierul armatei, care locuia încăpătoarea clădire a şcoaîei normale.

La vreo zece zile au început a ne veni veşti de pe fron" tul Tecuciu"Mărăşeşti, că soldaţilor din tranşee le dârdâe genunchii picioarelor, căci se tem de un atac din partea germanilor. Şi într'adevăr într’una din nopţi, pe când dormeam toţi, aud duduind şi alergând prin coridorul cartierului.

Odaia mea era alături de birourile serviciilor de operaţie şi informaţie.

Mă îmbrac degrabă şi ies să văd ce este. Aflu că Ma" ckensen a deslănţuit o straşnică ofensivă contra corpului 30 de armată rus, comandat de Iunacov, care avea tranşeele în pădurea de peste Şiret în dreptul oraşului Tecuci.

După un bombardament groaznic de şase ore cu gaze înăbuşitoare, soldaţii ruşi au fost scoşi din tranşee.

Divizia de rezervă sosită în ajutor nu a folosit, căci ger" manii erau mult mai numeroşi decât se credea.

116

CARTEA

SATULUI

A fost chemata grabnic în ajutor Armata ha Română a generalului Cristescu.

In aceeaşi zi, pe la chindeiu, şeful meu, colonelul Bogoslovski îmi arată că din ordinul comandantului arma' tei trebue să plecăm îndată la Cartierul Armatei ha Ro' mâne din Tecuci.

Ne'am urcat în cel mai bun automobil şi am pornit ca vijelia spre Tecuciu.

Pe la jumătate de cale am întâlnit un automobil, care ducea în goana mare spre Bârlad pe generalul Iunacov, co' mandantul corpului răvăşit de către armata lui Mackensen.

Colonelul Bogoslovski i'a strigat în gura mare: — Cadavru!...

In apropierea Tecuciului am început a întâlni camioane, din care se auzeau gemete şi vaete de răniţi.

Pe marginea şoselei veneau pe jos soldaţii răniţi mai uşor. Şi o mulţime de refugiaţi, mai mult femei şi copii, care pe jos, care cu căruţă plină de buclucuri, veneau grăbiţi dinspre Tecuciu din satele de lângă iadul bătăliei.

Am ajuns la cartierul Armatei ha. Ofiţerul rus de legă' tură, Ion Madan, ne'a condus la biroul de informaţii unde întâlnii pe locotenentul Bursan, o familie pe care o cunoşteam încă de pe când trăiam ca refugiat politic în Bucureşti.

Misiunea colonelului Bogoslovski era de a afla, prin mijlocirea mea ca interpret, dacă trupele române au sosit în ajutor şi care este situaţia frontului de luptă în mo' mentul dat.

Am fost conduşi la şeful Statului Major, generalul Zadic, şi acesta ne-a condus la comandantul armatei, generalul Cristescu, care se plimba îngândurat printriun mic coridor.

Ii spun în româneşte scopul venirei noastre. Generalul Cri'

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

117

stescu a răspuns tot în româneşte, că unităţile armatei sale sunt în marş. Insă nu poate preciza în ce loc al drumului se află fiecare unitate în momentul de faţă, dar că pe mă" sură ce vor sosi le va vârî în foc.

Camdeodată însă caută să adune unităţile ruse, care s’au împrăştiat, şi să le vâre din nou în luptă.

Am trecut apoi în biuroul de operaţii, unde am făcut cunoştinţă cu trei ofiţeri ce se aflau acolo. Ţin minte familia Todicescu, căci m’a rugat săd traduc un rezumat.

Se vede ca ţinuta mea în faţa generalului Cristescu nu a fost aceea care se cuvenea, căci la ieşire Bogoslovski m’a mustrat.

— Ce^ai făcut, Gheorghe Vasilievici?!... D'ta ai vorbit cu generalul Cristescu, ca unui egal! Ai uitat că acesta este comandantul unei armate!...

De la cartier ne^am repezit cu automobilul în deal dea" supra Furcenilor pentru a privi luptele. Apoi ne'am întors în oraş.

Colonelul Bogoslovski s’a oprit în dreptul postii şi s’a urcat să comunice unele veşti generalului Ragoza. Şi pe când eu aşteptam în automobil, iar dinspre Şiret bubuiau tunurile, şoferul îmi zise: — Acum se petrec marile trădări...

Aceste cuvinte, spuse în acele momente, m’au cutre" murat şi m’au pus pe multe gânduri.

In drum ne"am oprit din nou la cartierul Armatei Fa pentru a afla ultimele ştiri. Am fost poftiţi la masă. In vecinătatea şi deasupra gării Tecuciu se spărgeau nişte obuze grele germane, ce făceau un sgomot asurzitor. Se cu" tremura pământul, nu altceva!...

Cinema din români îmi zise la plecare: — Ce gând au oare ruşii ăştia, de nu vor să lupte?!... Ce

118

CARTEA

SATULUI

vor ca tot greul sâ-1 ducem numai noi?!... Atunci la ce ne-au mai mâncat şi sărăcit degeaba toată iarna Ţara?!...

Sdrobind corpul de armată rus din dreptul Tecuciului, Mackensen a repezit diviziile sale şi altele proaspete contra corpurilor 7 şi 8 ruseşti dinspre Mărăşeşti. Şi de unde se ştia numai despre 4 divinii germane, Makensen a început a scoate ca din pământ, una după alta, divinii noi, încât numărul diviziilor sale a ajuns la opt, apoi la zece, unspre' Zece şi douăsprezece.

In cartierul Armatei a 4'a se credea că Mackensen va răsturna cu desăvârşire frontul rusoTomân şi că va ieşi în spatele armatelor rusoTomâne depe frontul munţilor.

Intr’o după amiază a uneia din acele zile mă plimbam pe şesul Bârladului cu locotenentul Vâpov, care cum am mai spus, era bogătaş de origină germană din Moscova şi care era interpret ca şi mine. La un moment dat dânsul zise: — O găsi el undeva Mackensen o divizie proaspătă!...

Tot întruna din acele zile de primejdie mă întâlnesc pe stradă cu generalul şef al serviciului juridic al armatei — un bărbat de statură mică — de vreo cincizeci şi ceva de ani, — mare iubitor de cărţi poştale cu zugrăveli des' frânate şi totdeauna bine dispus. Acuma era şi dânsul po' somorât. Din vorbă în vorbă începe a4 judeca pe Români: Că dece s’au vârît în războiul ăsta groaznic dintre cei mari?... Ce au căutat?... Căci nu sunt un popor născut pentru a purta războaie...

In vremea aceasta pe strada mare, oare întretăia strada în care stăteam noi de vorbă, apare o turmă de oi mânată de doi ciobani bătrâni. Generalul îmi arătă cu mâna spre ciobani: — Iată chemarea şi îndeletnicirea lor, iar nu să poarte războaie!

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

119

Ii răspund: — Domnule General, eu însumi sunt român basarabean, cunosc bine România şi ştiu că românii au intrat în război nu pentrucă aceasta le^ar fi menirea şi îndeletnicirea, dar pentrucă vor să desrobească de sub jugul austro'ungar pe fraţii lor din Bucovina şi Transilvania.

In aceeaşi zi pe la sfinţitul soarelui, am fost martorul următoarei scene: pe o strada lăturalnică, la portiţa unei case particulare, un bârlădean în vârstă, intelectual după port şi înfăţişare, se hărţuia la vorbă cu un soldat rus, moldovean'basarabean; dojenea pe soldaţii ruşi că nu dau ofiţerilor cinstea cuvenită şi că nu vor să lupte.

Soldatul basarabean îi răspunse: — Da’ de ce să mă bat? eu să/mi pun viaţa în primejdie şi ofiţerii să mă vândă duşmanilor... Nu le mai dăm nici un onor! Şi de întâlnesc pe stradă un ofiţer, nu mă dau în lături, dar mă izbesc cu el piept în piept! O săd facem şi pe ofiţeri şi pe boieri, să muncească şi să mănânce ca şi noi...

Bătrânul bârlădean îi zise: — Cum, măi, adică crezi tu, că eu o să prăsesc alături de tine?...

— Da’ de ce să nu prăşeşti?!

— Ei, n’am să prăşesc!...

— Ba, ai să prăşeşti! Iii prăşiii!... Ai să vezi cum o sa prăşeşti!?...

— Măăă, o să vă ia dracu, măi!... Ptiu, bătuVar Durm nezeu! Şi trânti portiţa în nasul soldatului zurbagiu.

A avut dreptate bătrânul bârlădean, căci n’a trecut mult şi într’adevăr, că ha luat dracu.

120

CARTEA

SAT U L U I

Pe frontul Mărăşeştilor, bătălia continua cu înverşunare.

Corpurile de armata ruse 7 şi 8, în care erau mulţi ro' mâni basarabeni, s’au luptat mai bine decât se aştepta; mai cu seama divizia generalului Andrianov şi aceea a genera' lului Canterov au dat dovedi de mare vitejie, şi au avut pierderi straşnice.

In timpul acestor lupte generalul Elcianinov, comandai tul corpului al optulea, îşi pierduse firea şi făcea mari încurcături, ca alerga din loc în loc pe câmpul de luptă şi cum întâlnea vreo unitate de rezervă, o trimetea îndată acolo, unde i'se părea lui pericolul mai mare. Dar nu încu' noştiinţa despre aceasta pe şeful de stat major al corpului. Şi când acesta la rândul său vroia să trimită acea unitate în ajutorul cuiva, ia^o de unde nud!... încât a trimis la cartierul armatei această telegramă: — Veniţi, vă rog, de vedeţi ce dispoziţii se iau aci!...

Dar ceea ce m’a mirat şi m’a minunat pe mine peste măsură, şi chiar şi pe ofiţerii ruşi, a fost bravura armatei române, care a dus tot greul luptelor din urmă. Soldaţii slabi şi rebegiţi, pe cared văzusem trecând spre front, s’au bătut ca nişte lei. Şi când a ajuns lupta la baionete şi la granatele de mână, aceşti eroi şi mucenici ai neamului românesc arun' cau tunicile depe sine, căci era căldură mare, şi porneau numai în cămaşe, să se înhaţe pe viaţă şi moarte, corp la corp, cu duşmanul. Se repezeau cu atâta avânt, cu atâta urlet şi turbure încât la un timp hoţomanii lui Mackensen s’au cutremurat şi au început a da îndărăt.

Astfel ofensiva germană fu înfrântă. Şi cred că atunci armata germană trebue să se fi pătruns de stimă faţă de armata română.

G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA

121

Şi mLam zis atunci: — Ce însemnează sufletul tare la om şi moralul ridicat al unei oştiri?!... Şi ce însemnează cănd o oştire este bine înarmată şi comandată de căpitani pricepuţi şi iscusiţi?!...

Mărturisesc cu mâna pe cuget legendara vitejie a arma' tei româneşti din acele zile.

Căci deşi român prin naştere, dar eu eram atunci cetă' ţean rus şi gospodăria mea mă lega de Rusia. Deci nu aveam de ce ari părtini pe Români, şi ad lăuda degeaba.

La vreo săptămână după încetarea luptelor a venit la mine la cariter, în Bârlad, locotenentul Bârsan dela biuroul de informaţie al Armatei La. Venise să afle ce gânduri mai au Ruşii. II poftesc la şeful meu, colonelul Bogoslovski.

Dar în loc săd duc deadreptul, fac cu el un ocol pe un coridor, unde era împachetată de drum tipografia armatei.

Când a văzut pachetele de scânduri cât poarta, m'a între' bat: — Ce sânt acestea?

— Tipografia cartierului.

— Va să zică vă împachetaţi?...

— Cam aşa ceva...

— EhedieeeL. Armata a patra fiind aproape distrusă i s'a dat genera' lului Ragoza şi cartierului său comanda Armatei a 9*a a ge' neralului Leciţchi, care ţinea frontul mai în sus de Armata 2'a română a generalului Avensscu.

Noua reşedinţă a cartierului era la Roman. Am plecat în a doua jumătate a lui August. Dar serviciile de ope' raţii şi informaţii k'am oprit pe vreo două săptămâni în Bacău, pentru o ofensivă, ce avea de ţintă alungarea ina' micului de pe un munte din apropierea Târgului Ocnei.

122

CARTEA

SATULUI

Insa soldaţii ruşi nu au vroit să lupte, zicând ca este greu de luat acel deal.

Am plecat plouaţi şi cu nasul în jos din Bacău la Roman.

Glumeţul locotenent Vâpov, care în timpul retragerii ro' mâne zicea în râs: „Da’ buni aliaţi neam găsit!<’,‘ tot dânsul zicea acuma în râs despre ruşi: „Da’ buni aliaţi şhau mai găsit şi Românii!41 La Bacău să fi văzut râs şi batjocură între soldaţii ruşi!

Noua armată luată în primire, era mult mai desmăţată decât Armata a 4-a. Soldaţii umblau prin oraş cu cârdul, dis' cheiaţi la haine şi clănţănind la seminţe de floarea soarelui...

Mitinguri în fiecare zi... Şi am văzut soldaţi, cari nu duceau puşca pe umăr, dar o târau de pământ oa pe o prăjină. Şi cât era noaptea de mare, auzeai prin oraş împuşcături de pistoale Nagan, care bubuesc ca tunul.

Se vadea bine că sa început destrămarea şi răsvrătirea armatei ruse. Dar despre aceasta — altădată. Acum ţin a nu trece cu vederea plecarea din Cartier a şefului servi' ciului de informaţii colonelul Bogoslovski ca profesor la Academia Militară din Petrograd.

La banchetul oe i s’a dat în ajunul plecărei, şi la care a luat parte şi ofiţerul român de legătură colonelul N. Cam tacuzino şi Dunca, comisarul guvernului român —Bogoslovski a avut cuvinte frumoase pentru România. Dânsul a cuvântat cu căldură către camarazii săi ruşi: — Domnilor, apăraţi România! N’o lăsaţi singură în faţa duşmanului!... iubiţi şi apăraţi această ţară amică!...

Apăraţi Moldova!...

CUPRINSUL:

, Pag.

UN SAT RĂZĂŞESC DIN BASARABIA (Truşenii)

3

TRUŞENII (pe vremea Turcilor şi a Tătarilor)

9

TRUŞENII TINEREŢELOR MELE

19

CU BUNELUL LA PĂDURE

28

CU „HAITUL*' Şl LA „VERGELATUL” DE ANUL NOU

... .38

LELIŢA PARASCHIŢA

45

UN PAŞTE TRIST

52

PE CALEA PRIBEAGULUI

62

DIN AMINTIRILE UNUI BASARABEAN DESPRE BOGDAN PETRI CEI CU HAŞDEU ..............................................................

68

DIN TIMPUL RĂZBOIULUI CELUI MARE

81

i

INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE „LUCEAFĂRUL41 S. A. — BUCUREŞTI 10025 ex. XI. 1935

CARTEA

SATULUI

SCOASĂ DE FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ „PRINCIPELE CAROL“ Intâile volume :

Cei trei Regi (cu un desen de Lena Constante şi cu 46 de vederi şi chipuri după fotografii).

Inima noastră (cu desene de Leon 2. Mihail Sadoveanu: Viorescu).

3. Al. Lascarov-Moldovanu: Viata creştină în pilde (cu desene de Mac Constantinescu).

Toate leacurile la îndemână (cu o 4. V. Voiculescu: reproducere în culori după Şt. Luchian şi numeroase figuri).

Intre gospodine (cu desene de Au­ 5. Lucia Filimon-Ciulei: rel Jiquidi).

Culegere de coruri (cu un desen co­ 6. N. Oancea: lorat de Mac Constantinescu şi ve­ deri după fotografii).

Vicleimul, cu întregiri şi lămuriri de 7. Joc sfânt popular: Victor Ion Popa şi muzică de G. Breazul cu un desen în culori de Mac Constantinescu şi vederi după fotografii).

Invietorul de morţi (cu desene de 8. I. C. Vissarion: Aurel Jiquidi).

9. T. Buşniţă: Cartea crescătorului de peşti (cu o reproducere în culori după /. Steriadi şi numeroase figuri).

10. Tudor Pamfile şi Cuiul lui Pepelea, comedie populară Victor Ion Popa: (cu un desen colorat de Aurel Ji­ quidi şi numeroase desene negre).

11. /. Agârbiceanu: Minunea, povestiri (cu desene de Demian).

12. Apostol D. Culea: Şezători de seară (cu o reproducere în culori după Rodica Maniu şi cu numeroase figuri).

13. G. V. Madan: Răsunete din Basarabia (cu desene de Victor Ion Popa).

1. Cezar Petreşca:

PREŢUL UNUI VOLUM 30 LEI Se găseşte de vânzare Ia toate librăriile Depozit: FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ „PRINCIPELE CAROL” BUCUREŞTI III, Str. Latină. 8.

4fe*

*■

PREŢUL 30 LEI