Revista lector 2011

pentru Revista Lector AMINTIRI DESPRE FOCŞANI - lectura oamenilor, lectura cărţilor ADRIAN ŢIGLEA Prima amintire despre Focşani este una de esenţă geografică. Să fi avut vreo zece ani când am poposit în acest oraş, în cartierul Sud. La intersecţia dintre clasa a treia şi a patra. Cu impresia că am fost-am adus de destin într-o urbe care purta amintirea clară a satului. Aşa i s-a părut copilului din mine cartierul Sud – un sat mai răsărit. Dar e foarte bine că e aşa: această impresie aducea cu dânsa un sentiment de linişte, de securitate. Şcoala era „peste drum”. Îmi amintesc că uneori ceasul deşteptător îmi era clopoţelul, dar cu toate acestea, nu ştiu cum se făcea că tot ajungeam la timp. Eram aşadar un boier. Blocurile se învecinau ca nişte case dela ţară, părea că oamenii se cunosc unul cu altul, în tot cazul o familiaritate plăcută se răsfrângea asupra noastră.

Cu siguranţă mă simţeam bine – copilul nu are noţiuni despre urbanism, nu îl interesează cum arată faţada blocului sau dacă apa dela robinet este sau nu transparentă, pentru el importantă este vecinătatea. Şi vecinătatea era bună – deşi eram alogen, în scurt timp mi-am făcut prieteni. Am uitat să spun ca ne găzduia bunicul. Era pentru prima dată în viaţa mea când stăteam cu un bunic în aceeaşi cameră, fapt care m-a familiarizat tacit cu o vârstă despre care auzisem vorbindu-se doar în cărţi. Desigur, aveam şi eu satul meu, bunicii „de ţară”. Tocmai de aceea mi se părea fascinant să am un bunic urban, care pleca dis-de-dimineaţă la nu ştiu ce fabrică şi se întorcea seara cu o sticlă de bere la subsuoar. Berea – cred că asta mi-a sărit repede în ochi, şi mi-am dat seama că „bunicul de oraş” nu aduce deloc a „bunicul de ţară”. Da, poate părea ciudat că un ţânc face astfel de analize – dar noi, oamenii „mari”, uităm adesea că uzina gândurilor unui copil poate fi, imaginativ cel puţin, mult mai performantă decât a noastră. Iată de ce, cred că dacă aş fi scris gândurile de mai sus la vârsta copilăriei, cu siguranţă că mitologicul ar fi jucat un rol mai important în spusele mele.

Bunicii au o mitologie aparte, uneori mai frumoasă decât a părinţilor. Părinţii sunt ai tăi, ţi-au fost daţi, îi asumi şi gata. Dar bunicii ... amestecul acela de familiaritate şi străinătate, privirea aceea a cărei lumnină bate când în iubire faţă de nepot, când în autoritate faţă de unul dintre părinţii nepotului, mi se părea fascinantă. Să vezi că acelaşi om – bunicul tău – într-un fel ţi se adresează ţie şi într-un fel părintelui tău – fiul lui. Cred că nu greşesc cu păcat gândind că, dela o vreme, bunicul mi-a devenit mai intim decât propriul meu tată. Bine, tata e tata, îl iubeşti pentru că de el te-ai „lovit” tot timpul. Aproape că îl iubeşti instinctiv, nu trebuie să depui niciun efort pentru a-l descoperi, el este acolo dintru începutul vieţii tale, este într-un fel siamezul tău matur. Dar bunicul – ei bine, aici e o taină - nu ştii de unde vine, dar îţi aminteşti precis clipa în care a intrat în viaţa ta. Într-o seară târzie de primăvară, când berea miroaase a salcâmi înfloriţi. În timp, nu ştiu cum se face că bunicul este din ce în ce mai prezent în viaţa ta ... desigur timpul pe care îl are la dispoziţie este mai generos. Nu cred că exagerez prea tare cu „spune-mi ce bunic ai, ca să îţi spun cine vei fi”. Datorită lui, cartierul Sud îmi aduce în amintire o umbră aparte, aceea a unui bătrân liniştit şi iubitor, care îşi poartă nepotul printre blocurile înghesuite, descoperindu-i noi şi uimitoare locuri de joacă. Bunicul-călăuză, el este cel care mi-a apropiat acest oraş străin şi labirintic. Mult mai târziu am cunoscut oraşul „adevărat” – pe vremea când cinematograful ne scotea din Sud către Centru. Atunci mi-am dat seama că „satul” Focşani este mult mai mare decât îl ştiam eu, devenea, aşadar, în percepţia mea de om al veşniciei satului, oraş. Se aglomera, se diversifica, se anonimiza.

Datorită bunicului am pătruns pentru prima dată în lumea bibliotecii din Focşani, cu o carte de poveşti la subsuoară. În clasa a cincea am ajus cetăţean cu drepturi depline, mutându-mă în Centru. Bunicul a început să se piardă pe drum şi, odată cu moartea sa, Sudul mi-a dispărut din memorie. Aveam să îl descopăr după terminarea facultăţii, când m-a uimit prin „crângurile” ascunse între blocuri. Acelaşi

1

fiind, Sudul din copilăria mea părea acum cu adevărat fascinant – venind din Centru îmi părea că intru într-un labirint, într-o enigmă a locuirii.

Tot ce îmi amintesc din gimnaziu este că am avut o excelentă profesoară de română, datorită căreia gramatica limbii române este una dintre prietenele mele constante. Până prin clasa a şaptea oraşul îmi era descifrat de către ai mei. Dintr-a şaptea pot spune că am devenit un cetăţean model, cutreierând străzile, centrale şi lăturalnice, ale lui. Descoperind case fascinante în cartierul Gară. Iar apoi, cu puţin curaj, am aflat că oraşul se întinde departe, până la Câmpineanca.

Oamenii i-am aflat mai târziu. Mult mai târziu. Desigur, aveam colegii de şcoală, de liceu. Dar trebuie să recunosc că mi-am asumat stranietatea, şi cred că nici ei nu au insistat cu adevărat să mă cunoască. Abia în liceu am ajuns să fiu pe picior de egalitate cu colegii mei, dat fiind faptul că toţi eram la fel de străini unii de ceilalţi.

Destinul înseamnă oamenii pe care îi întâlneşti şi care îşi imprimă personalitatea în ceara eului tău. Dintre toţi, nu am să amintesc decât pe Corneliu Fotea, el care a devenit noul meu bunic şi mentorul meu. Datorită lui am scris, cu încrederea lui am publicat. O altă taină – simţind în mine impulsul de a scrie, a trebuit să încep a citi. Pentru a putea închega gândurile, a trebui să descopăr cum au aşternut alţii intimitatea creatoare în pagină. Am coborât în subterana cărţilor.

Nu exagerez dacă spun că, pentru mine, Cornel Fotea este străinul semnificativ, omul care, fără nicio obligaţie faţă de destinul meu, m-a împrietenit cu sufletul universal al culturii, al creaţiei. Datorită lui am intrat în atmosfera cenaclului literar şi a Direcţiei de Cultură. Şi îmi dau seama că o instituţie poate fi rece sau caldă prin oamenii pe care îi are. Pentru mine era o atmosferă caldă la Cultură, mă simţeam de-al casei (aşa cum, mai târziu, s-a întâmplat cu Ateneul Popular şi cu Biblioteca Judeţeană.). Direcţia de Cultură – Ateneul – Biblioteca: au devenit fundamentale în existenţa mea. La Direcţia de Cultură ne întâlneam în jurul Salonului Literar. La Ateneu era clubul de dezvoltare personală. La Bibliotecă erau cărţile. Aşteptând la rând să se elibereze vreun loc la Sala de Lectură sau împrumutând acasă. Nu pot să spun că eram un cititor „bun”. Dimpotrivă, citeam dezordonat şi adesea în neconcordanţă cu vârsta sau capacitatea mea intelectuală. Dar îmi dădeam silinţa să citesc. Aveam o bună prietenă – cu care, mai târziu, după ce am devenit bibliotecar, am lucrat la un proiect editorial al Bibliotecii – care mă lăsa mult în urmă cu lectura şi cu profunzimea acesteia. Ea avea să devină adevăratul intelectual. Eu eram un novice, ca şi acum. Dar, aşa cum spunea un prieten, încercam să dau o şansă oricărei cărţi care îmi cădea în mână. Acum, din păcate, lectura mea s-a „profesionalizat”. Nu mai am răgazul lecturii întâmplătoare, iau cu asalt numai cărţile de specialitate. Rar se întâmplă o lectură „de plăcere”.

Fapt care, desigur, răpeşte lecturii savoarea şi noutatea. Lectura mea se înscrie pe un tărâm al cărui relief îl cunosc, nu fac decât să adaug un nou sit arheologico-livresc şantierului meu personal.

Nu aveam la acea vârstă – eram prin clasa a zecea, poate chiar a unsprezecea – un îndrumar de lectură, mergeam adesea pe intuiţie şi pe noroc. Şi erau cărţi care mă prindeau şi erau cărţi care mă pierdeau. Dar era şi Serata Muzicală T.V. – o emisiune singulară în privinţa impactului pe care l-a avut asupra mea din perspectiva lecturii. Datorită lui Iosif Sava am ajuns eu în contact cu oamenii de cultură şi cu unele dintre operele acestora. Recunosc, nu m-au atras niciodată clasicii, pe mine contemporanii mă fascinau, mi se părea fabulos să îi urmăresc pe unii dintre ei pe TVR 2 şi apoi să dau fuga la ceea ce au scris.

Să nu vă închipiuţi că am devenit un maestru al lecturii; dar, cum am spus, mi-am dat silinţa. Poate că de acolo vine umbra de umanism din mine, într-o societate cu oameni din ce în ce mai robotizaţi afectiv, în care sufletul devine algoritmizat şi adânc înclinat spre profit. Nu ştiu cum o fi mai bine – să fii un fan al lecturii sau un indiferent în ceea ce priveşte verbul scris. Trăim întro vreme a vorbelor. Se vorbeşte mult, dar se rosteşte din ce în ce mai puţin. Cuvintele se pierd cu viteza luminii, pare că nimic nu are stabilitate şi prestanţă, odată cu invazia tehnologiei informaţiilor. Poate că de aceea şi părem atât de superficiali. Altă dată oamenii „pierdeau” timpul

2

dezbătând cărţile citite. Acum dezbaterile sunt, de cele mai multe ori, la TV sau pe messenger. O fi bine, o fi rău... Nu-mi permit judecăţi de valoare. Nu cred în propaganda insistentă în favoarea cărţii – lectura cu orice preţ. Dar cred că sensibilizarea sufletului nostru adormit se poate face numai prin litera scrisă, prin scufundarea în atemporalul lecturii, prin construirea unor punţi de legătură spirituală între oameni. Nu am pretenţia că ceea ce cred eu este just. Oamenii se descurcă de minune şi fără a se împrieteni cu lectura, fără a citi cu sens şi înţeles. Dar poate că „interfaţa” societăţii ar fi sensibil umanizată dacă unii dintre noi – să sperăm într-un număr generos – nu ar uita de sentimentele şi imaginile mentale ascunse între coperţi. Citesc deci mă umanizez ar putea fi un ideal bun de urmat. Alături de religie, lectura conferă sufletului pe care îl purtăm alura unui umanism de bun gust. Restul e consum, plăcere ieftină şi alienare. Sau poate nu...

3

Ghid biblioturistic

Acum, când omul modern prea puţin se mai apleacă asupra unei cărţi, mai ales de istorie sau de geografie, când o mare parte din timp o petrece în faţa calculatorului, când asistăm la un fenomen de emigrare a tinerilor şi nu numai a tinerilor, spre ţări ca: Italia, Spania, Grecia, se impune mai mult ca niciodată, ca, noi bibliotecarii să fim aceea care vom promova valorile şi patrimoniul local, trezind şi acutizând astfel, sentimentul de identitate locală. În acest context s-a născut ideea acestui ghid de biblioturism, şi, poate pe viitor şi creearea unui nou serviciu de bibliotecă: serviciul biblioturistic. Gândit la început într-o formă minimală, coordonate geografice, toponimie, repere turistice și culturale, pe parcursul elaborării, acest ghid a început să crească în sensul că, am încercat acolo unde am găsit, să inserez legende despre istorie, locuri, datini, obiceiuri şi descrieri geografice, căci, după cum se ştie, Vrancea, s-a legat de condeiul multor scriitori.

Situat în sud-estul ţării, la curbura Carpaţilor Orientali, constituind o punte de legătură între cele trei provincii istorice româneşti – Moldova, Muntenia şi Transilvania, Judeţul Vrancea, aşa cum constata şi C.C. Giurăscu este o imagine în mic a ţării. Într-adevăr, aici la Carpaţii de Curbură, întâlnim cele mai variate forme de relief, de la crestele înalte ale Cozei, Giurgiului şi Gorului, până la întinderile câmpiei Siretului, oferind celor dornici de drumeţie privelişti de neuitat, satisfăcând astfel, exigenţele oricărui turist.

Elementele etnografice (arhitectură, port, ocupaţii, unelte) şi cele folclorice (balade, datini), alături de monumentele naturii reprezentate prin Focul Viu de la Andreiaşu – unic în ţară, Cascada Putnei, Cheile Tişiţei, Căldările Zăbalei, Lacul Negru, Lunca Siretului, vîrfurile Zboina, Răchitaşu, Măgura Odobeştilor, constituie valori ale creaţiei omului şi ale naturii, demne de a fi cunoscute.

La acestea se adaugă locurile încărcate de istorie. Fiecare colţişor de aici, din Vrancea, musteşte de legendă şi istorie. Pe aici şi-au purtat caii şi pârjolul popoarele migratoare, pe aici şi-a purtat paşii Ştefan cel Mare, atunci când a cucerit legendara Cetate Crăciuna, sau, când ostenit şi învins de gloatele turceşti, rătăcea descurajat prin coclaurile Vrancei, găsind sprijin la cei şapte feciori ai babei Vrâncioaia, pe aici au ars focurile răscoalelor din 1888 şi 1907 şi, tot pe aici, primul război mondial a trecut ca un tăvălug. La Milcov, în 1859, s-a desăvârşit unirea Moldovei cu Ţara Românească, şi, tot aici, în Munţii Vrancei a fost organizată una din cele mai puternice mişcări de rezistenţă anticomunistă din anii 50.

De asemenea, bisericile de lemn, mănăstirile şi schiturile de aici, reprezintă popasuri necesare în calea celui care doreşte să înţeleagă originalitatea şi forţa spirituală a poporului român, capacitatea lui de a crea întru frumos...1 Răspândite fie pe firul văilor apelor Zăbalei, Putnei, Zăbrăuţului sau Şuşiţei, fie pe promontorii de deal, fie ascunse sub frunzişul copacilor, prin calităţile lor artistice, prin sacralitatea lor şi frumuseţea împrejurimilor, ele sunt vetrele de spiritualitate cele mai potrivite pentru închinare şi linişte sufletească.

Aici, fiecare poate să se cerceteze pe sine, coborând la adâncime în fiinţa sa, şi să-şi facă, întocmai ca sihaştrii cei de demult, spovedania gândurilor, mai ales a celor ascunse, pline de zădărnicii şi ură, care rod atât de mult. 2 Această Vrance, parcă mai veche decât timpul, considerată la începutul acestui secol o autentică rezervaţie istorică unică în Europa, a făcut între 1926 şi 1934 şi, respectiv între anii 1937-1938, obiectul unor investigaţii sociologice conduse de H. Stahl şi de Dimitrie Gusti.

De-a lungul veacurilor, în anume împrejurări şi evenimente, oameni de seamă ai culturii şi istoriei noastre naţionale şi-au legat numele de aceste meleaguri: Mihail Sadoveanu, Slavici, Alecu Russo, Al. Vlahuţă, Grigore Alexandrescu, Gala Galaction, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga etc.

Tot pe tărâmuri vrâncene, la Mănăstirea Brazi, Gala Galaction, împreună cu teologul şi orientalistul Vasile Radu, originar din Panciu, au realizat una din traducerile cele mai bune ale Sfintei Scripturi, şi tot aici, la Soveja, Alecu Russo culegea în 1846 varianta arhietip a baladei Mioriţa.

Aportul deosebit al vrâncenilor la cultura naţională este ilustrat prin numărul mare de personalităţi care, asemnea râurilor, au ţâşnit de aici şi s-au revărsat pe tot cuprinsul ţării, şi nu numai: Varlaam, Simion Mehedinţi, Constantin C. Giurescu, Anghel Saligny, G.C. Longinescu, Valeriu Cotea, Irina Mavrodin, Constantin Frosin, Duiliu Zamfirescu, Petre Liciu, Ion Diaconu, Leon Kalustian, Cornel Coman, Leopoldina Bălănuţă, Emanoil Petruţ, Ion Dichiseanu, Gh. Tattărescu, Nicolae Georgescu-Tistu şi şirul poate fi destul de lung. În lucrare, am acordat o deosebită atenţie monumentelor religioase, pentru că, existenţa primelor biblioteci din ţara noastră a fost legată de apariţia mănăstirelor. În bibliotecile mănăstireşti de la Bistriţa-Vîlcea, Bistriţa-Moldova, Cozia, Humor, Putna, Suceviţa, Voroneţ, s-au găsit numeroase manuscrise vechi în limba slavonă şi greacă, necesare ritualului creştin. Mai târziu, însă, acestora li se adaugă manuscrise după opere ale clasicilor greci şi latini. Este cunoscut faptul că pe lângă unele mănăstiri existau ateliere de caligrafi şi miniaturişti, de pe urma cărora au rămas adevărate opere de artă, aici, rugăciunea se împletea cu traducerea şi copierea textelor. O şcoală renumită de caligrafi, a fost la Mănăstirea Neamţ, al cărei renume era susţinut de monahul Gavril Uricovici şi 1 2

Apud: Lelia Pavel, Bisericile de lemn din judeţul Vrancea, Focşani: Editura Pallas, 2005, p. 9; Mihai Vlasie, Ghidul aşezămintelor monahale ortodoxe din România, Bucureşti, 2003, p. 5;

ucenicii săi. În această tradiţie înscriindu-se şi Mănăstirea Dălhăuţi, de la noi din Vrancea, unde doi copişti Teoctist şi Rafail ne-au lăsat moştenire două manuscrise interesante prin bogăţia conţinutului şi realizarea artistică. Într-un cuvânt, prin acest ghid am încercat să fac cunoscute, frumuseţea locurilor, istoria tumultoasă, tradiţia şi obiceiurile vrâncene, valorile noastre de ieri şi de astăzi, precum şi prezenţa activă a bibliotecarilor din aceste locuri.

VOLUNTARIATUL, O EXPERIENŢĂ NECESARĂ Beatrice Bianca Stoinescu Studentă Colegiul Franco-Român, Bucureşti Voluntar Centrul de Limbi Străine – Biblioteca Judeţeană Vrancea

Dacă aş fi fost întrebată acum câţiva ani ce a însemnat voluntariatul pentru mine, probabil nu aş fi ştiut ce să răspund, sau nu aş fi găsit o al Bibliotecii Judeţene Vrancea exprimare mai concisă în raport cu activitățile BEATRICE VĂ RECOMANDĂ extra curiculare întreprinse de-a lungul adolescenţei. Dar acum, după aproape 5 ani de The joy of lex când mi-am dorit şi am ajuns voluntar, îmi dau Autor: Gyles Brandreth seama că gândul acestei deveniri a încolţit pe Publicată: 1980 baza unui surplus din ce-i al meu, surplus pe Categoria: Educaţie care am înţeles că il puteam folosi în a compensa o nevoie, fie a oamenilor, fie a mediului.

Din titlurile Centrului de Limbi Străine

Trebuie să recunosc, însă, că înainte de a porni pe acest drum, m-am izbit de propriile mele prejudecăţi, o greutate strămoşească aproape, nu a familiei mele ca singular, ci a însuşi neamului şi locului unde am crescut. Mai dificil de trecut peste au fost în schimb îndoielile celor din jurul meu, fie ei profesori, colegi, vecini, cunoştinţe. Puteam renunţa oricând, puteam lua drept cauză orice altă circumstanţă care s-ar fi acumulat în balanţa avantajelor şi a dezavantajelor. Totuşi, era greu de imaginat pentru unii oameni dorinţa unuia dintre ei de a-ţi oferi resursele şi mult mai mult decât atât, timpul, pentru a întreprinde ceva în folosul altora. Îndoctrinarea aceasta, pur materialistă, a fost îndreptăţită, poate de vremurile bântuite de crize şi de eşecuri politice la care se adaugă strâmtorarea resurselor. Dar, această notă, pe cât de necesar este a o menţiona, nu ne serveşte întru totul din punct de vedere sufletesc.

De ce să faci voluntariat? Cred că motivele sunt nenumărate, ca şi oamenii; unii o fac pentru că doresc să ajute, dezinteresat; alţii o fac pentru că vor să se simtă mai împliniţi, să aibă o părere mai bună despre ei, să câştige respectul semenilor; alţii pentru că le place activitatea în sine sau pentru că au de învăţat. Pentru fiecare există o lecţie, pentru fiecare există un câştig, sesizabil pe moment sau în timp. Acestă speranţă a fost cea care m-a propulsat. Printre legile nescrise ale universului există şi aceea conform căreia primim atât cât dăm. Nu cred că perversitatea naturii se poate extinde drastic şi asupra a ceea ce reprezintă miezul nostru profund uman. Binefacerea, dacă nu oferă câştiguri imediate, ne oferă mai multă capacitate spirituală.

Forţa oamenilor şi sentimentul de apartenenţă reprezintă două trăsături majore ale conceptului de voluntariat. De regulă, există grupul care, mânat de un scop comun, se armonizează asemenea unei orchestre pentru a-l atinge. Pe de altă parte, oamenii, ca individualităţi, deţin puterea de a face ca lucrurile să funcţioneze. Exemplul personal bine direcţionat ajunge să schimbe vieţi şi mentalităţi.

Tumultul cotidian şi alte ziduri de opinii negative de care ne izbim în evoluţia noastră personală reprezintă mai mult decât obstacole pe care trebuie să le depăşim, şi anume o

ignoranţă care persistă de mai multe decenii în cazul comunităţii. De câte ori vi s-a întâmplat să vă faceţi timp pentru a privi lumea mergând pe stradă, sau chiar traficul? Nu de puţine ori am observat că majoritatea trecătorilor purtau aşa - zişii ochelari de cal, priveau mai tot timpul în pământ, evitau contactul vizual, ca şi cum nimic nu putea exista mai frumos, mai interesant, mai roditor decât participarea lor la marele furnicar al anonimatului urban. Câţi dintre noi nu am fost cândva oameni care priveau fără să vadă?

Iubirea, respectul, bunăvoinţa, gratitudinea sau compasiunea sunt prin ele însele o forţă inimaginabilă, o energie capabilă să înfrângă ignoranţa şi prejudecata cum că nu putem mai mult. S-a demonstrat că inima, şi nu creierul, cum se credea, este capabilă să transmită unde energetice pe distanţe enorme, să rezoneze. Voluntariatul tocmai asta îmbrăţişează: voinţa liberă şi dorinţa de a învăţa să ne depăşim recordurile personale, axată pe un obiectiv care să ajute tocmai aceste sentimente să fie exprimate. Voinţa proprie ca şi exemplul personal sunt, metaforic vorbind, inimi care funcţionează pentru a întreţine posibilitatea unei şi mai mari realizări, una care să depăşească planul personal. Chiar o definiţie a voluntariatului ne spune aşa: (...) reprezintă munca depusă de oameni din proprie iniţiativă în ajutorul sau folosul altor oameni sau al unei cauze fără a primi bani pentru serviciile aduse; (...) este, mai presus de toate, o activitate altruistă. Egoul există, deseori raportăm lumea şi situaţiile cotidiene la propria persoană; e un mod de a simţi că trăim în societate, mai mult sau mai puţin, şi nu în afara ei. Filosoful francez Levinas, reprezentativ secolului XX, ne vorbeşte despre grija şi atenţia faţă de oamenii din jurul nostru (l`autrui) ca pe o formă de responsabilitate şi solidaritate socială. Cadrul se schimbă, însă forma de expresie a rămas aceeaşi, ne-o spune Erin Majors, deoarece o candelă nu-şi pierde din lumină aprinzând pe o alta.

Cât despre mine… uneori visez că citesc, iar toate cuvintele se aştern de-a lungul ochilor mei ca şi cum ar fi ale mele.

Coloşi de hârtie dulce-amară, din clei şi sfoară, melanj de natural şi sintetic, mii şi mii de cărţi rânduite în colonade. Îmi plac bibliotecile. Sunt ca nişte temple - au parte de veselia venirii oamenilor şi de muţenia concentrării intelectuale, ele trăiesc dar respiră încet, aproape imperceptibil. Când vin la Centrul de Limbi Străine, vin din plăcere, o plăcere tăcută care s-a transformat în firesc. Experienţele de aici s-au produs din drag pentru carte, dintr-o melancolie a trecutului, dintr-o plăcere de a scrie şi de a citi. Lucrurile astea m-au ajutat, la fel şi oamenii de aici. E ciudat cum putem trăi toată viaţa temperându-ne adevăratele hobbyuri.

Voluntariatul aici a devenit hobby - a scrie pentru echipa bibliotecii de limbi străine, chiar şi aceste neînsemnate lucruri (recenzii la cărţile pe care le citeam din bibliotecă pentru a fi publicate pe blogul Centrului şi care mai apoi au fost publicate şi într-un ziar local, în semn de promovare a fondului de carte), mi s-a părut un lucru încurajant, o practică necesară. Eu am venit aici pentru că am trăit printre cărţi o viaţă întreagă, dinainte să ştiu să citesc. În fapt, am deprins arta cititului din ziare şi de la televizor, într-o vreme în care nimeni nu mai avea îndurare să-mi citească cu glas tare. Dar... oricât de straniu pare, cărţile mă înconjurau oriunde mă duceam, iar înlăuntrul meu ştiu că mă vor urma pretutindeni. Erau enigme sacre al căror conţinut îl profanam inventând poveşti, niciodată citindu-le, servindu-mă de poze colorate şi de scrisul comic ce apărea într-unele ca de nişte instrumente culinare. Simple auxiliare. Mai târziu, când am descoperit gravitatea situaţiei din şi despre cărţi, adică atunci când am dezlegat da capo al fine un roman, am plâns. Astăzi plâng mai rar după ce termin de citit vreo carte nouă. Mai greu e cu recitirile.

IMAGINE din imaginaţia bibliotecarilor Importanţa crescândă a creativităţii, transformarea acesteia într-o necesitate socială, profesională şi personală, a impus cu timpul cunoaşterea şi promovarea factorului uman în cadrul instituţiei, profesiei şi a comunităţii.

Atunci când instituţia bibliotecară este mai puţin competitivă la capitolele spaţii funcţionale, BILBLIOTECARUL îşi pune în slujba profesiei creativitatea la care adaugă spiritul de echipă şi un concept interesant.

An de an, am încercat să surprindem cititorii cu o noua imagine a bibliotecii oglindită în manifestări şi expoziţii.

Orice nouă expoziţie de carte este de fiecare dată pentru echipa bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu”, un moment de sărbătoare a cărţii şi a profesiei de bibliotecar.

Ne împărţim pe echipe, căutăm informaţii, adunăm cărţi şi materiale, întocmim bibliografii tematice, scanăm imagini, decupăm, lipim sau căutăm voluntari şi colaboratori care să ne sprijine. Din acest moment totul începe să se mişte, vin ideile şi totul în bibliotecă prinde viaţă.

Da, totul, chiar şi cărţile, care stăteau până acum cuminţi în raft, parcă încearcă să ne atragă atenţia.

Dacă ar trebui sa exprim toate acestea in date exacte, matematice ar fi mai simplu: 165 de expoziţii cu 4973 de documente expuse întrun singur an. Însă aceste cifre nu reflectă nimic din ceea ce se întâmplă cu adevărat atunci când vrem să trezim curiozitatea şi interesul publicului printr-o expoziţie.

De cele mai multe ori, am înlocuit clasicele simeze sau vitrine, în care cartea stătea frumos aliniată cu etichete, dar dând senzaţia de

intangibil privitorilor, cu expoziţii vii, interactive în sistem info-touch. …Şi aşa am ajuns să construim, să inventam modalităţi atipice de expunere a cărţilor. Spun atipice, pentru că bibliotecarii au construit o arcă, un turn Babel, un zid, o poartă, un amfiteatru, trepte, o încăpere, o scenă, o alee şi multe alte construcţii având la bază CARTEA. Am reuşit, astfel, în timp să transmitem aceeaşi informaţie, substanţă şi conţinut dar sub altă formă şi într-o altă manieră personală, mai aproape de suflet şi minte.

Efervescenţa pregătirilor unui eveniment face de fiecare dată ca bibliotecarii să devină o echipă în care, rând pe rând, ne punem amprenta asupra uneia sau mai multor expoziţii ce fac ca paşii cititorilor să poposească în faţa CĂRŢII şi creează pentru publicul nostru acel efect de...WOW!!! „Uite ce frumos!!!” „Sunt cărţi adevărate?” „Nu am ştiut că aveţi această carte…” „Pot face fotografii?...” „Ce fel de cărţi sunt acestea?” „Le putem lua acasă…?”

Este o provocare continuă, care pune în mişcare întreaga echipă de bibliotecari şi reacţiile cititorilor sunt pe măsura aşteptărilor noastre şi ne obligă să păstrăm aceste standarde.

Nu ştim ce vom mai inventa şi ce idei vom mai pune in practică, ştim doar că publicul aşteptă să îl surprindem din nou, cu o noua expoziţie care să îl facă să se simtă mai aproape de noi, de carte şi de bibliotecă.

bibliotecar Maria - Cristina Olaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

DIN VREMEA CĂRŢILOR DE ALTĂDATĂ Aurel Neculai

Cosco, C., Când era bunica fată…, Editura ziarului „Universul“, ediţia a II-a, Bucureşti, 1942. În anul 1942 vedea lumina tiparului cea de-a doua ediţie a cărţii scriitorului şi ziaristului C. Cosco (18781954), „Când era bunica fată…“, urmată de o nouă ediţie în anul 1944, ceea ce evidenţiază interesul cititorului de atunci, pentru cunoaşterea vremurilor de dinaintea Primului Război Mondial, mai ales când descrierea lor este făcută „aşezat, luminos, şi cald“, „cu perle de observaţii fine, trăsături dibace de stil şi humor de bună calitate“ (Dan Bălteanu, „Universul“). Aceeaşi presă a vremii scria despre C. Cosco, scriitor, ziarist şi talentat umorist, că „s-a integrat în linia marilor noştri umorişti şi, mai ales, a ştiut să-şi păstreze pentru aceasta o puritate desăvârşită.

Amintirile d-lui Cosco, acelea referitoare la copilărie, le-am parcurs cu tot interesul şi făceam o apropiere de pitoreştile amintiri ale lui Creangă. Oamenii mahalalelor şi-au găsit un interpret sincer şi de mare talent în persoana d-lui Cosco.“ (Matei Alexandrescu, „Seara“) Am selectat, în cele ce urmează, trei aspecte din cartea mai sus prezentată, în care cititorul de astăzi poate descoperi, cu plăcere, parfumul inegalabil al timpurilor de mult apuse.

Notă: subtitlurile ne aparţin.

Cu sacalele prin Bucureşti În Bucureştii de la mijlocul secolului al XIX-lea, aprovizionarea cu apă se făcea, în bună parte, de sacagii. Sacalele, căruţuri cu două roţi pe care se găsea butoiul umplut cu apă, trase de un cal, aduceau apa din vadul sacagiilor de pe Dâmboviţa. Sacagiii umblau pe străzile Bucureştilor şi îşi strigau marfa ca oricare negustor ambulant; apa era vândută cu sacaua, la abonaţi, ori în cantităţi mai mici, după cerinţa gospodinelor. C. Cosco rememorează aceste timpuri, pline de farmec, din copilăria sa: „Ţânc de 5-6 ani. Văd vadul sacagiilor, pe unde este acum strada Belvedere, în dosul poliţiei.

Sacagii umblau cu picioarele goale, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi cu mânecile cămăşii peste cot. Strigau pe franţuzeşte marfa: „aria, ooo! ooo!“ („are apă! apă!“) Apa avea culoarea pământie şi, ca s-o bei, „o băteai“, o purificai cu piatră acră. Sâmbăta, unii creştini făceau pomană cu apă. Sacagiul înfigea o lumânare pe saca şi striga: „apă de pomană, de

pomană apă !“ De prin toate curţile, gospodinele alergau în uliţă cu doniţe, cu tingiri, cu tot felul de vase şi sacagiul scotea cepul sacalei, dădea drumul apei în doniţa lui şi, de acolo, o răsturna miluiţilor care ziceau „bogdaproste, să fie de sufletul lui cutărică !“ (Cosco, C., Când era bunica fată..., Editura ziarului Universul, Bucureşti, Ediţia a II-a, 1942, p. 11) De paşte, la Palat!

Dintodeauna Paştele a fost o sărbătoare aparte atât pentru cei mari, cât şi pentru cei mici. Când un copil din cursul primar are, însă, privilegiul ca, înainte de 1900, să fie invitat alături de clasa sa, la Palat, în faţa regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, acesta este un moment care nu poate fi trecut cu uitarea: „Paşti pitoresc, Paşti ai copilăriei mele, senin, cu senzaţii fragede de crenguţe de măr.

De la Florii, când „Şcoala normală a societăţii pentru învăţătura poporului român“ ne-a dus şi pe noi, din cursul primar, în haine de dril cu petliţe şi vipuşti dorobănţeşti peste ţoalele de iarnă şi cu ramuri de salcie în mână, să cântăm la Palat, de atunci, fiori răscolitori ne-au învolburat sufletul, ne-au înaripat mintea, ne-au grămădit tot soiul de speranţe.

Pumnuiutu-ne-au destul domnul Bănulescu de muzică, ne-au speriat suficient dr.

Barbu Constantinescu ori Cernescu că „de ne-om prosti la Palat, ne dă afară din şcoală“, dar de apropierea Paştilor, cu vacanţa lui, ne-a uns cu sacâz coardele vocale şi am cântat ca îngerii [...].

Cristea Niculescu (băiat frumos pe atunci, acum numai profesor la Politehnică şi fost secretar general de minister), cu un căpşor ca un bulgăre de aur, a zis, înfipt grozav în faţa Regelui Carol I şi a Reginei, versuri, mi se pare din Al. Şonţu, profesor de română şi drept la normalişti: Cu ramuri tinere-n vechime Iisus a fost întâmpinat De-a credincioşilor mulţime Când în cetate a intrat Şi când l-a sărutat Regina pe Cristea şi când au pornit să ţâşnească din toate colţurile lachei cu tăvi pline cu bunătăţi, a fost să ne risipim de fericire. Dar când, la întoarcere de la Palat la şcoală, ne-am dezbrăcat drilul, (hainele de mici dorobanţi) la „refector“, şi am mai primit …„jetoane de prezenţă“ câte 50 de bani, o băncuţă adică, de căciulă?“ (Ibidem, pp. 47-48) La balul de sâmbătă seara Memorialistica de dinaintea Primului Război Mondial nu scapă nimic din ceea ce înseamnă viaţa de zi cu zi a oamenilor. Atunci când este prezentat oraşul Bucureşti de altădată, C. Cosco este unul din autorii care a reuşit cel mai bine să înfăţişeze viaţa mahalalelor, a lumii de „dincolo de barieră“. Pline de farmec, de căldură, de pitoresc şi de umor sunt relatările sale despre modul cum petreceau oamenii obişnuiţi, departe de seratele, balurile, sindrofiile şi balurile mascate din saloanele pretenţioase ale elitei bucureştene: „Dulapul, la Stan Ţăranu, se învârtea pentru maturi şi pentru tineri. Multe perechi au încercat întâi la dulapul de la Stan Ţăranu suceala care trebuia să urmeze în căsnicie.

Stan Ţăranu era pentru toate vârstele. Dar tineretul avea aici…fotoliu de orchestră.

Era din cauza „complectului“. „Complectul“ invita stăruitor şi graţios pe fete şi pe băieţi.

O sală care părea atunci mare, alături de cârciumă, cu intrarea prin debit şi prin curte, în vecinătatea dulapului. Pe jos scânduri destul de balaoacheşe, fiindcă nu erau frecate decât de picioarele dănţuitorilor: vara frecate cu praf, iarna cu noroi sau zăpadă. Pe sus, de la tavan spre pereţi, în linii curbe, cu burţi violete, lanţuri de hârtie colorată, în care roşul, vioriul şi galbenul stăpâneau imperativ şi gălăgios. Era partea de estetică decorativă de care nu se lipsea nici un „complect“ făcut din zid – fiindcă erau şi „complecturi“ numai dintr-o pânză şi patru stâlpi – asta vara, când lanţurile nu se mai confecţionau din hârtie, ci din frunze (ghirlande) şi stâlpii erau împodobiţi cu trestie. Într-un colţ al sălii, se ridica o mică estradă pentru orchestră: unul sau doi viorişti, o cobză câteodată, un ţambalagiu şi băsarul […]. La „complect“ nu era nevoie de mame; tinerele, unele treceau numai drumul la sală, cu o broboadă în spate, cu bretonul făcut acasă cu fierul, cu papiote sau cu simple ace (uneori şi cu fruntea făcută… de o arsură) cu cocul sus, din cozi de Cosânzene; altele, mai nedăruite, aveau cozi…„de şoricel“ […]. În multe seri flăcăii nu găseau – nu găseau pentru că nu voiau să caute – pricină de scandal. Atunci „complectul“ se sfârşea cuminte, în linişte […].

Când, însă, era rost de chelfăneală, pretextul – căci cauza era una şi aceeaşi din dictonul: cherchez la femme – venea simplu, ca o mare nevinovăţie. Tânărul călca pe rival pe bombeul ciubotei. Nici nu era nevoie să strecoare o vorbă, drept ripostă. Să-şi fi privit doar gheata maltratată…Era destul […]. În câteva clipe, chiar dacă nu se folosea sangiacul, cuţitul adică, toată sala era un imens val de încăierări. Se mişca valul, cu epave pe el – scaunele ivite la îndemână – de la un capăt la altul al salonului de dans, ritmic, fără nicio descleştare. Câţiva care se mai stăpâneau, în frunte cu patronul, comandau orchestrei, care amuţise, să cânte. Înţelegeau că muzica îmblânzeşte şi fiarele. Cântau ţiganii delirant valsuri, sârbe, chindii, tot ce le venea în minte. Bătuta era şi pe „estrada artiştilor“ şi pe marea înfuriată care mişca valul, unitar, fără nicio spărtură, un tot enorm ondulator.

Domnişoarele se volatilizau. Sexul viguros continua vijelia. „Sticleţii“, pe afară, din ascunzişuri, turuiau cu ţignalele…

Secţie, oblojeli, spital… Şi încă un succes al mardeiaşului Oaie sau al lui Nică zidarul se înscria pe carnetul năravurilor care speriau mahalaua.

A doua zi, pe uşa „complectului“, Stan Ţăranu sau Rotaru, vecinii maturi, ca şi tinerii amatori de danţ, citeau scrisul mare, de mână: „Mâine la ora 8, în beneficiul orchestrei, mare serată de dans, cu ariile cele mai plăcute. Cotilion. Surprize. Bătaie cu confetti.“ Numai de confetti?“ (Ibidem, pp. 18-23)

PROGRAME EDUCAȚIONALE LA BIBLIOTECA BORDEȘTI

Programul BIBLIONET , implementat în România de fundația IREX și finanțat de Fundația BIIL&MELIDA GATES, a ajuns și pe meleagurile comunei Bordești, unde, prin străduința conducerii Bibliotecii Județene ” DUILIU ZAMFIRESCU” și prin implicarea Primăriei Bordești și a Bibliotecii comunale Bordești, patru calculatoare de ultimă generație dotate cu webcam, o imprimantă, un videoproiector și un scanner stau la dispoziția locuitorilor comunei, în mod gratuit, într-o sală special amenajată .

Calculatoarele din sala special amenajată sunt conectate la Internet și sunt ocupate constant pe toată durata săptămanii, de către bordeșteni de toate vârstele, începând din 20 decembrie 2010. “ Legătura cu lumea prin internet, pusă la dispoziție în mod gratuit prin programul BIBLIONET, este folosită în mod curent de către elevii școlii pentru diferitele teme de studiu cerute de către cadrele didactice și de către fermierii bordeșteni pentru a se pune la curent cu ultimile noutăți din domeniu, mai ales de la APIA. Calculatoarele sunt folosite și de alte categorii sociale, fie pentru diferite nevoi personale fie pentru a intra în legătură cu cei dragi, aflați la muncă peste hotare ”, ne-a declarat bibliotecara Moldoveanu Elena.

Pe durata vacanței școlare, bibliotecara Moldoveanu Elena a pus la dispoziția copiilor ce frecventează în mod constant BIBLIONETUL un mod educativ de a-și forma deprinderi practice, în cadrul “Clubului Albinuțelor”.

“Pornind de la aplecarea fetelor pentru frumos, am întemeiat CLUBUL ALBINUȚELOR, unde fetele între 7-14 ani au început să deprindă tainele goblenului. Pentru acest demers am fost sprijiniți, pentru dotarea materială, de către Primăria Bordești și am folosit inclusiv modele copiate de pe internet. Clubul nostru a avut succes în aceată vară, un număr de 10 fetițe reușind deja să finalizeze sau să fie în stadii avansate cu primele lucrări ”, ne-a spus Elena Moldoveanu.

“Sunt foarte bucuroasă pentru că am posibilitatea de a îmbina utilul cu plăcutul aici, la Biblioteca comunală din Bordești, unde putem să ne întâlnim cu colegii, să împrumutăm cărți, să navigăm pe internet și să învățăm să realizăm goblenuri” ne-a declarat Niculai Mirela, una dinte fetele ce frecventează BIBLIONETUL și CLUBUL ALBINUȚELOR de la Bordești.

Bibliotecar Elena Moldoveanu Biblioteca publică Bordesti

„Povestea mea” Într-o dimineaţă a venit un utilizator fidel al bibliotecii , aşa îl pot numi deoarece, înainte biblioteca a fost închisă , postul de bibliotecar fiind blocat până în anul 2008 când a fost deblocat şi ocupat de mine . În timp ce arânjam cărţile a intrat în biblioteca utilizatorul despre care vorbeam mai sus cerându-mi toate documentele ce conţineau informaţii despre cai şi gaini; mai târziu am aflat că dânsul s-a documentat şi apoi şi-a cumpărat cai şi gaini.

M-am bucurat că primul meu utilizator a găsit ceea ce îl interesa la biblioteca din comună.

Odată cu înfiinţarea unui nou serviciu de biblioteca( „Biblionet- lumea în biblioteca mea”) , n-am fost surprinsă că acelaşi utilizator a venit şi a benefeciat primul de acest serviciu .

Dânsul avea nevoie de o adeverinţă de la o primarie din alt judeţ ,pentru aşi completa dosarul necesar la A.P.I.A. L-am ajutat să găsească adresa de email a primăriei respective astfel familiarizându –l cu modul de căutare a informaţiilor pe Internet. Apoi a scris cererea la calculator, i-am listat-o şi a semnat-o urmând să o scanăm şi s-o trimitem la adresa găsită.

A doua zi a revenit să vadă dacă a primit răspuns la cerere , am verificat email-ul şi primise adeverinţa mult dorită.

A fost foarte fericit că cu ajutorul noului serviciu de bibliotecă a putut economisi timp şi bani cheltuiţi pe drum.

Aşa s-a obişnuit să solicite în afară de împrumut de carte şi acces la internet pentru a afla diferite informatii .

M-am bucurat că dânsul şi-a rezolvat problema şi indirect va face reclamă bibliotecii noastre povestind veciniilor cum a obţinut acea adeverinţa făra a face prea mult efort şi nu în ultimul rând gratuit.

Bibliotecar Loredana Iordache Biblioteca publica Brosteni

Biblionet şi lumea în BIBLIOTECA mea A vorbi despre BIBLIONET e ca şi cum ai deschide o enciclopedie de cea mai bună calitate . Primele pagini iţi dezvăluie necesitatea acestuia , iar în celelalte afli cum poţi fi de folos comunitaţii pe care o slujesti şi căreia îi dedici cea mai mare parte a timpului tău ca bibliotecar. În jurul tău se află deopotrivă copii, părinţi, bunici, persoane active pe piaţa muncii şi oameni care călătoresc sau care vor să facă din calculator un prieten. Preocupările tuturor te inspiră şi începi să umpli paginile enciclopediei. Pentru copii cu Intuitext pentru ca matematica sau geografia să devină agreabile, cu jocuri ( înţelepciunea şi iubirea mea sunt jocul), cu pasiuni ce ar putea deveni profesii, cu muzică, cu descoperirea altor lumi.Parinţii sau copii lor pot fi departe şi dorul poate să doară şi atunci noi topim graniţele şi distanţele readucând zâmbetul pe buze.Pământul acesta care e bun şi ne oferă de toate necesită finanţare suplimentară .Biblioteca răspunde prezent şi facilitează accesarea fondurilor, a subvenţiilor, a informaţiilor.Din fericire putem călători oriunde dar de pe calculatorul din bibliotecă putem să ne rezervăm bilet sau ne putem printa invitaţia.Nu ştim să folosim calculatorul? Nici o problemă . Acum putem învaţa la bibliotecă unde sunt toate condiţiile şi unde lecţiile sunt gratuite.Ce altceva se mai poate face? Tot ce este decent , interesant, frumos, necesar vieţilor noaste în această lume grabită şi solicitantă.Pentru ca aşa cum ar spune Micul Prinţ, oamenii mari au nevoie de explicaţii,argumentăm cele afirmate folosindu-ne de cifre- 340 utilizatori înscrişi şi beneficiari ai programului Biblionet, 400 de cereri pentru subvenţii în agricultură,130 persoane atrase în spaţiul on line prin campania HAI PE NET şi nu ne vom opri aici deoarece comunitatea are nevoie de noi-bibliotecabibliotecar-biblionet pentru a aduce lumea mai aproape şi ai descoperi tainele.

BIBLIOTECA COMUNALA HOMOCEA BIBLIOTECAR TITU DANIELA

BIBLIONET VRANCEA

Biblionet este un program de cinci ani care le va facilita romanilor accesul gratuit la informatie, prin dezvoltarea unui sistem de biblioteci publice moderne in Romania. Prin cursurile de formare si tehnologia furnizata, Biblionet va ajuta bibliotecile sa asigure servicii in comunitatile locale sub forma unui parteneriat intre IREX, Asociatia Nationala a Bibliotecarilor si Bibliotecilor Publice din Romania (ANBPR), autoritatile locale si nationale si bibliotecile din tara. După cum se știe Programul Biblionet – lumea în biblioteca mea este finanțat de Fundația Bill&Melinda Gates, având scopul de a asigura creșterea accesului românilor la informație și ajutând bibliotecile să-și deservească mai bine comunitățile. Pentru a-si atinge acest obiectiv, Biblionet se va concentra pe patru componente principale ale programului:

Facilitarea accesului liber la informație Înființarea unei rețele de biblioteci cu calculatoare cu acces public (CAP): Biblionet va sprijini cu precădere acele biblioteci care își stabilesc ca prioritate accesul public la informație și demonstrează disponibilitatea de a-și asuma o parte din costurile implicate în amenajarea unor noi centre cu calculatoare publice și internet. Deoarece va dota peste 1.500 de biblioteci din Romania cu calculatoare printr-un proces competitiv de selecție, Biblionet va facilita accesul gratuit la informație pe întreg teritoriul României.

Pregătirea bibliotecarilor din bibliotecile publice: Furnizarea de servicii de formare pentru bibliotecari. Partenerii Biblionet vor elabora materiale de formare și vor crea un sistem de pregătire profesională care să îi ajute pe bibliotecari să introducă noi servicii și să dezvolte inovația în sistemul de biblioteci publice. Cursurile de formare îi vor ajuta pe bibliotecari să devină experți în adaptarea noilor tehnologii la nevoile comunitaăților.

Cursuri de formare in utilizarea calculatorului pentru bibliotecarii romani.

Prin înființarea a 41 de centre de formare în cadrul bibliotecilor județene, Biblionet va furniza sistemului de biblioteci publice din România infrastructura și materialele de curs pentru utilizarea calculatorului, care î vor ajuta pe bibliotecari s ndrîume mai bine utilizatorii bibliotecilor în privința calculatoarelor și Internetului.

Promovarea valorii bibliotecilor pentru comunități: Parteneriat cu Asociatia Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice (ANBPR). Biblionet va consolida ANBPR, ajutând asociația să creeze structuri administrative durabile care să poată răspunde nevoilor în continuă schimbare ale bibliotecilor moderne și care să ofere în viitor servicii relevante bibliotecarilor din întreaga țară.

Asistența oferită bibliotecarilor în dezvoltarea și organizarea de conținut local, în beneficiul tuturor utilizatorilor bibliotecii.

Biblionet va reuni factorii de interes din cadrul instituțiilor guvernamentale și de la nivel local pentru a organiza un conținut care să răspundă nevoilor cetățenilor. în urma unei evaluări a situației de fapt , IREX și partenerii săi au identificat nevoi specifice de informatie în domeniul educației, pieței muncii, sănătății, dezvoltării economice și rurale și culturii, pentru care în prezent nu există resurse suficiente.

Asigurarea sprijinului guvernamental: Implicarea administrației în vederea adaptării politicilor publice. Pentru a spori impactul investiției î tehnologie pentru bibliotecile publice, partenerii Biblionet vor depune eforturi pentru a promova relevanța și importanța tot mai mare a bibliotecilor în societatea românească actuală și nevoia de angajare a resurselor corespunzaătoare noului rol al bibliotecilor.

În luna martie 2010 programul Biblionet – lumea în biblioteca mea a fost implementat în județul Vrancea. Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a primit pentru Centrul de Formare Biblionet un număr de 11 laptopuri,

căști cu microfon, mouse, un ecran de proiecție, un videoproiector, un scanner,o imprimanta, un router, cabluri plus softul aferent, toate însumând aproape 60000 de lei.

Programul s-a aplicat până în prezent în 17 localități ale județului, iar bibliotecile publice au fost dotate cu calculatoare si alte echipamente IT care vor fi folosite pentru accesul gratuit de către comunitatea respective.

Pentru o buna funcționare a programului au fost instruiti 2 bibliotecari de la Biblioteca Județeană, care au devenit traineri, ei având misiunea de a instrui bibliotecarii din cele 17 biblioteci publice, ca un prim pas.

Pe data de 8 noiembrie 2010 a avut loc inaugurarea Centrului de Formare Biblionet, inaugurare ce a avut loc în prezenţa directorului de proiect Paul Baran şi a lui Ovidiu Ana, coordonator training din cadrul fundaţiei IREX, care au rămas plăcut impresionaţi şi au felicitat autorităţile locale pentru implicarea şi sprijinul acordat bibliotecii. De asemenea, au fost prezenţi membri ai Consiliului Judeţean Vrancea, primari şi bibliotecari din localităţile intrate în programul Biblionet, alţi invitaţi şi mass media locală.

Beneficiarii acestei investiții majore în viitorul comunităților respective au fost 30 de bibliotecari au fost instruiti prin cursurile de utilizare a calculatorului, ca mijloc de informare, educaţie şi adaptare a noilor tehnologii la nevoile comunităţilor, instruire ce a fost făcută de specialiști din cadrul Fundației IREX București și de la EOS din Timișoara, precum și o serie de cursuri de servicii noi de bibliotecă. În luna decembrie 2010, cele 17 biblioteci publice au primit calculatoarele și echipamentele IT conform programului stabilit, valoarea lor ridicându-se la aproximativ 300000 de lei și anume: Biblioteca Municipală Adjud, Biblioteca Orășenească Panciu, Biblioteca Orășenească Odobești, Biblioteca Orășenească Mărășești, bibliotecile comunale Bordești, Boghești, Broșteni, Cîrligele, Dumbrăveni, Homocea, Jariștea, Măicănești, Popești, Răcoasa, Soveja și Tîmboiești. Dintre aceste biblioteci care oferă acum acces gratuit la Internet de mare viteză prin Biblionet următoarele au organizat și manifestări de inaugurare cu sprijinul consiliilor locale și cu concursul coordonatorului județean: Popești, Odobești, Jariștea, Adjud, Broșteni și Boghești. În acest an alte 14 biblioteci publice din județ s-au calificat în programul Biblionet: Andreiașu, Cîmpuri, Dumitrești, Garoafa, Gugești, Mera, Movilița,

Paltin, Pufești, Străoane, Țifești, Vârteșcoiu, Vidra, Vulturu precum și trei filiale ale Bibliotecii Județene Vrancea: Sala de lectură, Secția pentru copii și tineret și Filiala Sud. Începând cu luna februarie 2012 vor fi livrate calculatoarele și echipamentele IT aferente pentru fiecare biblioteca publică aplicantă.

Am apreciat proiectul Fundației „Bill & Melinda Gates” ca pe un dar pentru o Românie care în mare parte este ''deconectată de restul lumii''. Nu putem decât să ne dorim reușita pentru toate provocările și cerințele ce vor urma în următorii ani, sursa principală fiind bibliotecarii, oameni implicați trup și suflet. În ultimii doi ani am avut parte de o experiență extraordinară, în anul 2010 am devenit coordonator Biblionet pe județul Vrancea. Aceasta m-a obligat cumva să-mi schimb, într-o oarecare măsură activitatea pe care o aveam. Din 2010 am început să cunosc alți oameni, să iau contact cu ei, să le aud doleanțele, problemele, să le înțeleg motivațiile și să-mi dau seama că există încă oameni dedicați profesiei lor, împotriva condițiilor vitrege care există în jurul lor.

Când le-am călcat pragul prima dată am rămas uimită de condițiile în care își desfășurau activitatea unii dintre ei, de fapt, majoritatea. Rafturi vechi, cărți depășite din punct de vedere fizic și moral, spațiu impropriu, fără căldură și cu toate astea erau plini de speranță că la un moment dat meritele lor vor fi recunoscute si bilbioteca va avea parte de ceea ce trebuie pentru a deveni spațiu în care comunitatea poate găsi o rezolvare la multe din problemele sale.La un an de la implementarea proiectului Biblionet în județul Vrancea nu pot decât sa mă bucur de succesul avut și că într-adevăr programul a avut și are succes în continuare.

Bibliotecar Liliana Mocanu Coordonator Biblionet Vrancea

Carpeta chintamani şi secretul lui Martin Honigberger Florinel Agafiţei

Cu mai bine de 15 ani în urmă, am gândit un proiect al unei cărţi, în care să fie cuprinşi indianiştii din spaţiul românesc - inspirat fiind, în acest sens, de Mircea Eliade.

De câteva luni, proiectul a devenit carte, iar cartea a fost lansată la Bucureşti, în prezenţa unui public avizat, în cadrul Clubului J.L.Calderon. Nu voi intra în amănunte cu privire la această carte; atât voi spune că, în timp ce lucram la adunarea datelor, am intrat în posesia unor informaţii, cel puţin stranii, pe care nu am cutezat a le trece în cartea cu caracter ştiinţific, din motive lesne de înţeles.

Am ales această cale, a redactării unui text – să-l numim literar! - bazat pe experienţele avute, spre a lăsa raţiunea şi imaginaţia eventualului cititor să intre în contact cu cele întâmplate subsemnatului, căci aşa sunt sigur că nu voi risca critici prea dure în privinţa celor ce voi relata de aici încolo... În cartea de care mă ocupam - între alţii - am scris despre Martin Honigberger şi Csoma Körösi Şándor. Amândoi au fost parţial contemporani – o spun pentru cei care nu ştiu acest amănunt – în secolul al XIX-lea, în prima jumătate; amândoi au plecat spre Orientul Îndepărtat, însă independent unul de altul, trăind o vreme în India cu diferite scopuri.

Secuiul Csoma dorea să afle rădăcinile neamului din care provenea, motiv pentru care locaţia principală, care l-a atras deosebit, a fost Tibetul, unde a stat un număr important de ani ani ajungând să definitiveze o gramatică tibetană şi un dicţionar tibetan – primele din lume, de altfel, menite, iniţial, a folosi englezilor care nu ştiau limba vorbită în Tibet, dornici însă de a avea legături cu lumea tibetană.

Din acea perioadă provin şi câteva însemnări importante ale lui Csoma cu privire la mirificul tărâm al Shamballei. În legătură cu acest lucru, trebuie menţionat un fapt, nu lipsit de importanţă, anume că Occidentul, prin intermediul lui Csoma, intra în contact prima oară cu mitica lume a Shamballei, cea care avea să înfierbânte minţile apusenilor în secolele următoare.

Nu intru în nici un fel în vreo dispută cu teoriile teosofilor şi ale acelora care susţin ideile cu privire la Shamballa; constat doar că spirituala lume a Tibetului a produs „o existenţă” spirituală stranie, aşa cum Occidentul, în vechimea lui, năştea lumea Hyperboreeană, cu surprinzătoare conotaţii ce proiectau gândul în mit, în supranatural şi nefiresc, mai ales pentru cei care gândeau şi simţeau existenţa fără frisoane metafizice.

Nu mă număr nici printre aceia care să nu înţeleagă nevoia omului de autoamăgire, de oferire a speranţei că, dincolo de materialitatea universului în care vieţuim, aidoma luminii unei scântei ieşite din focul primordial, ar trebui să existe, necesarmente, o altfel de lume, eventual spirituală, care să ne fie net superioară; atât timp cât nu se poate proba contrariul, totul devine posibil!

Prin urmare, lecturând biografia lui Csoma, redactată de Theodore Duka şi tipărită la Londra în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu am avut nici o tresărire când am citit despre deosebitele preocupări ale secuiului în tentativa sa de a pătrunde ascunsele înţelesuri legate de Kāla-chakra şi Shamballa. În toată această poveste am încercat să fiu cât am putut de neutru, adoptând poziţia observatorului imparţial; am încercat, dar nu afirm că am şi reuşit! Şi veţi vedea de ce! Dacă am ajuns şi la unele concluzii? Se poate spune şi aşa... Cert este că nu degeaba Csoma a fost declarat boddhisattva, fapt rezultat din extraordinara-i cunoaştere a „Căii Timpului” - Kāla-chakra. În credinţa tibetanilor există concepţia că boddhisattva sunt acele persoane care şi-au desăvârşit evoluţia spirituală, având menirea de a veghea asupra umanităţii, aidoma unor „îngeri” păzitori. Maeştrii lama din Tibet cunoşteau calea ce duce spre starea de boddhisattva, iar Csoma, care a învăţat tibetana în preajma celor mai instruiţi dintre lama, ca de altfel şi sanskrita, nu a rămas străin de acest domeniu, dovadă „Notele” sale cu privire la Shamballa, precum şi explicaţiile din dicţionarul tibetan ce nu eludează aceeaşi problematică, atunci când situaţia o reclamă. Din cele transmise de Csoma, în scris, posterităţii, rezultă că nu era nicidecum străin de singurele documente ce făceau referire la Shamballa, cunoscute sub numele de „Analele Albastre”.

Analele Albastre - înţelese în profunzime şi respectate în litera lor - pot procura starea necesară ajungerii în postura lui boddhisattva. Mandala ce însoţeşte Kāla-chakra oferă suficiente simboluri cunoscătorilor pentru a accede „dincolo” de ceea ce cunosc obişnuit muritorii şi care nu pot concepe decât lumea lor ca fiind existentă, lumea care le oferă explicaţii, care le procură un anumit soi de certitudini, dacă pot spune aşa, forţând exprimarea.

1

În fine, ceea ce eu însumi ajunsesem să aflu cu privire la Shamballa, se realizase prin intermediul celor scrise de acelaşi Csoma care, spre deosebire de Martin Honigberger, a ajuns la o bună cunoaştere a celor două lumi, tibetană şi indiană; din Tibet, secuiul a luat însă, la propriu, nu numai lumina înţelepciunii transmisă de mari figuri, ci şi câteva obiecte de o sacralitate şi valoare incontestabile.

Aşa a fost cazul carpetei „chintamani”, cu mandala specifică Shamballei, pe care Csoma o păstra în cufăraşul cu care traversase jumătate din lume.

Spuneam în cartea privind indianiştii din spaţiul românesc, despre faptul că secuiul primea, din când în când, vizitele unor constante personaje, între care ofiţeri şi personalităţi britanice ale timpului, aşa cum a fost Moorcroft, celebrul medic, devenit unul din apropiaţii transilvăneanului. Între aceştia, se va număra, la un moment dat, şi Á. Schofft, nimeni altul decât pictorul care a realizat portretul secuiului şi despre care Martin Honigberger nu era străin. Probabil prin intermediul pictorului vor afla cei doi, unul de existenţa celuilalt, aşa încât Csoma Şandor îl va contacta pe sasul braşovean spre a-i face un serviciu, cel puţin ciudat: de a transporta, din India până în Transilvania, câteva obiecte, între care şi carpeta cu însemnele Shamballei.

Se ştie, în spiritualitatea indiană şi, mai ales, tibetană, că există „chintamani”, dar sub forma unei pietre ce are capacităţi uluitoare, fiind o piatră preţioasă ce poate îndeplini dorinţe extra-ordinare. În cazul de faţă, avem de-a face cu o carpetă ce ascunde semne ale unei lumi oculte, de o importanţă covârşitoare! De ce covârşitoare? Pentru că, din „lumea Shamballei” nu există, nici până azi, un cât de mic obiect în lumea noastră, de dincoace de Shamballa, care să probeze material, existenţa şi funcţionalitatea acelei „lumi” spirituale.

De curând însă, în China, pe malul râului Xin’an, din vecinătatea oraşului Huanshan, a apărut imaginea unui oraş zis „fantomă” care a putut fi fotografiat şi filmat, deopotrivă. Desigur că au existat voci care au spus imediat că este vorba despre o hologramă, despre o proiecţie modernă realizată de chinezi; de aici încolo se intră în arealul speculaţiilor şi nimic mai mult. O localnică, prezentă la fenomenul de miraj greu de conceput raţiunii obişnuit-umane, a exclamat: ”Este extraordinar. Parcă ar fi o scenă dintr-un film, dintr-o lume de basm". Ceea ce nu e departe de descrierile cu privire la Shamballa, cea care se arată periodic aidoma oraşului din China.

Nu mai spunem, că locaţia oraşului fantomă este tot una montană, sacră, caracteristică anticei Chine, aşa cum şi Shamballa, tot în regiuni montane sacre se arăta celor aleşi… În fine! Apariţii ca acestea sunt relatate de diferiţi martori cu privire la Shamballa, «cetatea» sacră, unde ajung numai cei care cunosc drumul, aşa încât, cel puţin din această perspectivă, apariţia din China nu ar trebui să mire decât pe necunoscători… În acest caz, imaginea observată a putut fi văzută de tot profanul, ceea ce ridică, totuşi, anumite semne de întrebare.

Revenind la cei doi transilvăneni, care află unul de existenţa celuilalt abia în India, pot afirma, în baza unor documente biografice, că ambii hotărăsc să se întâlnească, faptul consumându-se în localitatea Darjeeling. Acesta va fi şi oraşul unde Csoma îşi va găsi obştescul sfârşit, în urma contactării malariei.

Moartea va surveni după întâlnirea cu Honigberger, care va accepta misiunea aducerii în Transilvania a carpetei ce făcea dovada faptului că secuiul fusese, realmente, în Shamballa; mai mult decât atât, că i se permisese să plece de acolo, iar drept răsplată a înaltei ştiinţe la care ajunsese se întorcea, pentru prima oară într-o mie de ani, cu o probă materială unicat privind existenţa lumii celei doar visate de occidentali. Honigberger devenea un simplu «curier» ce trebuia să ducă «la destinaţie» obiectul cel mai preţios din bagajele sale: chintamani!

Csoma avea, poate, motive mai multe să-l întâlnească pe Honigberger, mai cu seamă că nu părăsise India şi Tibetul de când le văzuse prima dată. Prin urmare, la Darjeeling se produse întâlnirea dintre cei doi, cu puţin înainte ca secuiul să pornească din nou spre Tibet, iar Honigberger să plece spre Europa, în Transilvania. În Darjeeling se face schimbul de impresii, acolo se văd cei doi, pentru prima şi ultima oară.

Honigberger acceptă misiunea de a aduce carpeta cu mandala Shamballei – această informaţie o vom explica mai încolo! – în Covasna, pentru a o dărui familiei secuiului ce va avea misiunea păstrării sale până la întoarcerea fiului «rătăcitor». Numai că lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa cum se plănuiesc.

La scurt timp după despărţirea de sasul braşovean, Csoma este lovit de malarie şi, deşi unul din apropiaţii lui - James Gilbert Gerard - doreşte să-l îngrijească şi să-i ofere medicamentele necesare salvării, Csoma le refuză, iar moartea lui va surveni în anul 1842. Honigberger - plecat în drumul spre Europa - va afla peste câteva luni de moartea lui Csoma, dintr-un ziar ce se publica la Budapesta, numit «Pesti Hirlap» - «Jurnalul de Pesta» şi pe care i-l adusese un prieten francez cât poposise o săptămână în Marsillia.

Honigberger avea acum şi mai mult datoria de a aduce parte din lucrurile lui Csoma, între care «chintamani» se afla în mare grijă, mai cu seamă după ce, trecând printr-un bazar turcesc din sudul

2

Franţei, doi hoţi încercaseră, aflând că-i bogat, să-l uşureze de «poveri». Drumul spre Transilvania continua, cu toate peripeţiile aferente epocii; să nu uităm că suntem în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar securitatea drumurilor continua să lase de dorit, fie şi într-o ţară cum era Franţa. Cert este că Honigberger avea să ajungă în Transilvania, dar va amâna vizita la familia lui Csoma, inexplicabil, dar suficient cât să intervină un eveniment în urma căruia se vede forţat să înmâneze carpeta preţioasă unui intermediar venit la Braşov cu treburi, rudă apropiată cu Csoma, şi care şi-a luat angajamentul de a da familiei bunurile trimise de cărturarul secui. Cert mai este şi un alt lucru, că intermediarul, un oarecare Istvan Boroş s-a lăcomit la bani şi a vândut unui anticar braşovean carpeta cu însemnele Shamballei.

Chestiunea reiese din scriptele financiare, care s-au păstrat până în prezent, în anticariatul respectiv, situat pe strada Johannes Honterus, nr. 3. Acest lucru aveam să-l verific personal, odată ce ajungeam în vara anului 2010 în oraşul de sub Tâmpa pentru a cerceta amănuntele acestei «poveşti».

Un lucru, între altele, nu-mi explicam: de ce covorul se numea «chintamani», ştiut fiind că această denumire, în India şi Tibet, o poartă doar piatra preţioasă ce are darul împlinirii tuturor dorinţelor… În fine…

După cum spuneam, am luat trenul şi am ajuns la Braşov pe o vreme mohorâtă; cerul era întunecat.

Ploaia părea iminentă. Nu cunoşteam oraşul şi, pentru a nu pierde timpul inutil, am luat din gară un taxi. Într-adevăr, anticariatul era la adresa ştiută, fiind deschis. Nesperat de simplu, gândii atunci.

Am intrat în anticariatul pustiu; cel puţin, aşa părea, la prima vedere. Nu am îndrăznit să mă plimb printre rafturi, ci am aşteptat cuminte vreo cinci minute până când, din spatele unei uşi cu perdele groase, ieşi o doamnă în vârstă, care mă întrebă ce doresc.

Nu puteam intra abrupt în subiect, aşa că am cerut detalii despre o carte mai veche pe care o căutam de câţiva ani. Momentan, nu o aveau, dar dacă lăsam o adresă, în cel mult o săptămână aveam să o primesc, contra unei sume importante de bani.

Apoi, pe nesimiţite, venerabila doamnă s-a prins în dialog cu mine şi, pentru că era un anticariat unde se servea şi ceaiul, m-a întrebat dacă nu doresc să mai zăbovesc puţin la o ceaşcă de ceai fierbinte; deşi era vară, vremea se răcise brusc, aşa că un ceai era binevenit. Nu am refuzat oferta şi, profitând de răgazul oferit, am dialogat despre istoricul oraşului. Uşor, uşor, o aduceam pe doamna respectivă pe calea dorită, ca şi cum totul s-ar fi petrecut din întâmplare.

Fără a o mai lungi, în mai puţin de jumătate de ceas, venerabila doamnă era în stare să-mi pună în palmă orice i-aş fi cerut, fiind bucuroasă de dialog şi de faptul că o persoană, pe care nu o ştia defel – de obicei, pragul îi era călcat de rude, prieteni, cunoscuţi – se interesa îndeaproape de lucruri şi evenimente peste care trecuseră zeci, de nu, sute de ani.

Manifestându-mi curiozitatea, am solicitat catastiful cu tranzacţiile celebre ale anticariatului derulate de-a lungul timpului. Doamna se grăbi să mi-l aducă, oferindu-mi şi câteva fursecuri delicioase. Am deschis cu înfrigurare catastiful familiei, cu toate tranzacţiile şi, după câteva ezitări regizate, m-am dus exact la anul ce demonstra că Honigberger era în Braşov. Din fericire pentru mine, nu erau în acel an decât câteva zeci de tranzacţii. Fostul anticar se dovedise foarte meticulos în acest sens, căci trecuse în amănunt informaţii despre fiecare obiect cumpărat.

Carpeta „chintamani” fusese achiziţionată de la ruda lui Csoma, Istvan, contra sumei de 155 galbeni imperiali, sumă impresionantă pentru o persoană de rând, dar nu numai. În coloana din dreapta celei unde se preciza suma, se descria obiectul cumpărat. Reproduc parţial descrierea, respectând amănuntele oferite de fostul anticar, bazându-mă pe capacitatea lui de observaţie şi descriere: „Carpeta are următoarele dimensiuni: 1, 20 m lungime şi 0,80 m lăţime, fiind viu colorată şi cu imagini ce reprezintă următoarele: şapte cercuri concentrice, diferit colorate, cu înflorituri pe margini; între al doilea cerc şi cel de-al patrulea se află patru mici roţi albe cu spiţe, spiţele fiecărei roţi fiind în număr de opt; în centrul carpetei se află unul într-altul, nouă pătrate ce duc toate către un centru la care se ajunge trecând prin patru porţi deschise, amplasate în funcţie de punctele cardinale...”. În timp ce lecturam cu maximă atenţie celelalte detalii descrise de fostul anticar, gândul mă ducea şi la întâmplarea – aşa o numesc eu, deşi, dacă ar fi să-i dau crezare regretatului Culianu, nimic nu pare că e întâmplător în lumea aceasta! – petrecută cu ceva vreme în urmă, pe când mă găseam la Iaşi în căutare de cărţi, articole, broşuri etc., cu privire la indianiştii din spaţiul românesc.

Ajunsesem pe strada Lăpuşneanu, unde se afla, ca şi azi, de altfel, anticariatul „Galeriile Grumăzescu”. În Galeriile domnului Grumăzescu am avut surpriza ca, luând la răsfoit un volum francez de secol XIX, între filele sale să descopăr un bileţel de culoare deschisă, ce contrasta evident cu paginile volumului respectiv, trecut prin praful timpului. Curios, l-am deschis şi, nu mică mi-a fost mirarea când am putut citi următoarele: ”Azi am încredinţat carpeta cu însemnele Shamballei lui Istvan Boroş, care se obligă să o transmită familiei lui Csoma Şandor; după prezentul bilet facem o dublură; una o ţinem noi, iar cealaltă o dăm lui Boroş Istvan, pentru a avea dovada tranzacţiei făcute. Semnează, Martin

3

Honigberger şi Istvan Boroş, azi, 27 iulie 18..., în oraşul Braşov”; ultimile două cifre erau şterse parţial, fiind greu de descifrat...

Revin în prezent; mă scotocesc în buzunarul de la piept unde, în portofel, ţineam cu sfinţenie bileţelul lui Honigberger, păstrat în urma achiziţionării cărţii din anticariatul ieşean. Îl scot şi-l mai privesc o dată. În acel moment intră doamna cu un ceainic de argint. Toarnă din el cu grijă şi continuă discuţia întreruptă. Brusc, o întreb ce ştie despre carpeta misterioasă, urmărindu-i mimica, în speranţa detectării unei expresii de surprindere. Nimic! Doamna este impasibilă; cel puţin, aşa dă impresia şi soarbe o gură de ceai, după care, cu cel mai natural ton din lume îmi spune că, un asemenea obiect a existat în colecţia anticariatului pe care-l conduce acum, dar în trecut a fost achiziţionat de Biserica Neagră.

Acum trei decenii în urmă, Biserica Neagră îl mai avea încă; de atunci şi până azi, când eu însumi am redeschis subiectul, nimeni nu a mai întrebat de el. Apoi, tema discuţiei a fost deviată către tablourile perioadei postimpresioniste ce acopereau un întreg perete, părând că nu mai au loc...

Nu mai auzeam ce spune; gândeam la o scuză cât mai plauzibilă pentru a pleca repede şi a prinde orele de vizită de la Biserica Neagră, fiind convins că pe unul din pereţii sau balcoanele sale voi vedea carpeta chintamani.

Reuşesc să simulez o cumplită durere de măsele stârnită din senin şi plec din anticariat. În nici două minute eram în faţa Bisericii Negre, unde se formaseră deja grupuri de turişti ce-şi aşteptau rândul.

Neavertizând pe nimeni de intenţiile mele cu privire la detectarea pierdutei carpete, am intrat în Biserica Neagră ca simplu turist, după ce mi-am cumpărat un bilet, ca toţi ceilalţi. M-am amestecat prin mulţimea eterogenă. La un moment dat, am început să întreb despre carpeta cu însemnele Shamballei; doamna care vindea bilete m-a sfătuit să chestionez o altă doamnă, destul de corpolentă, care se afla în preajma amvonului. M-am apropiat de aceasta şi i-am detaliat problema, întrebând despre aceeaşi carpetă. Nici aceasta şi nici altcineva din personalul din interior nu ştiau de obiectul cu pricina absolut nimic sau cel puţin aşa îmi dădeau de înţeles; oricum, doamna de lângă amvon, cu nume german pe care nu l-am reţinut, m-a privit destul de suspect, încât m-a determinat să mă depărtez de ea, cercetând colecţia de covoare pe care unii turişti o fotografiau; dintr-un tablou mă privea rece Martin Luther, copie după original. În rest, nu prea multe lucruri care să mă impresioneze, în afara orgii. Am mai stat câteva minute şi am părăsit incinta, după ce unul din oamenii de supraveghere mi-a şoptit să încerc pe o străduţă din spatele Bisericii Negre, unde se afla personalul muzeului ce se ocupa de obiectele sacre al locaşului.

Covoarele orientale din interior erau impresionante în singurătatea lor, iar de acest fapt mi-am dat seama abia afară, căci ele ţineau loc de icoane şi de orice alt fel de imagini, căci Reforma interzisese afişarea de chipuri în interiorul locaşelor ecleziastice, cu multe secole în urmă, fapt ce se respecta şi azi, la Braşov. Am dat ocol Bisericii Negre şi am ajuns în Curtea Johannes Honterus nr. 2, acolo unde, întro veche clădire, modernizată cu sticlă şi termopane, am dat peste serviciul conservator al operelor de artă; în biroul unde pătrunsesem, era doar secretara foarte amabilă, care nu mi-a putut spune nici ea nimic despre chintamani, dar mi-a dat o adresă de e-mail a unei persoane care se ocupa de restaurarea şi conservarea operelor de artă.

După câteva zile, primeam un răspuns de la această persoană, la e-mailul pe care i-l trimisesem.

Răspunsul era unul dezamăgitor. Îl reproduc fidel, căci l-am păstrat în e-mailul personal: ”Stimate domnule profesor A.F., nu pot să confirm existenţa actuală a unei astfel de carpete în colecţia noastră şi după câte ştiu nu a fost niciodată. Revista unde apare informaţia despre Martin Honigberger şi Kőrösi Csoma Sándor nu o cunosc, dar aceasta nu apare în inventarul şi evidenţele noastre, aşa că iarăşi nu pot s-o confirm”. Şi, cu asta, basta! Căile păreau a se închide, căci dacă specialista numărul unu a instituţiei amintite trimitea un astfel de răspuns, însemna că nu am nici o şansă de a afla ceva concret despre chintamani, care existase, totuşi, după toate indiciile cu care mă intersectasem până atunci.

Acest răspuns m-a determinat să iau din nou drumul Braşovului, după un interval de două luni, deşi nu aveam nici un plan precis în minte: ce urma să fac, pe cine să contactez şi cum să aflu de celebra chintamani, de care – culmea! – nu auzise nimeni, nu ştia nimeni, în afară de venerabila doamnă de la anticariat.

De data aceasta mergeam cu maşina personală, ceea ce scutea mult din timpul avut la dispoziţie. Ajuns în faţa anticariatului, constatam prezenţa unor grilaje metalice legate bine cu un lanţ gros de care atârna obosit un lacăt din alte veacuri. Nu mai pricepeam nimic! Am intrat în mica Agenţie LOTO ce era vecină anticariatului. Doamna de acolo părea că ştie tot ceea ce se întâmpla, nu numai în clădirea vecină, ci pe întreaga stradă.

Aflu că anticariatul s-a închis de aproape o săptămână; mai mult, că d-na în vârstă murise subit înainte de a fi scoasă din clădirea revendicată de o familie ce obţinuse dreptul de recuperare privind întregul imobil naţionalizat de comunişti. De asemenea, toate obiectele din anticariat fuseseră luate de un

4

strănepot al doamnei, venit tocmai din Noua Zeelandă pentru înmormântarea străbunicii sale, fiind singura rudă a proprietarei anticariatului. Aşadar, totul se termina aici!

Am ieşit din Agenţia LOTO, dezamăgit de cele aflate, pornind către Biserica Neagră, fără nici un fel de convingere. Ajuns în dreptul ei, ocolind semnele ce avertizau asupra prăbuşirii unor părţi din zidul acesteia, mă văd abordat de un domn în vârstă care-mi spune că ştie ce caut. Este unul din oamenii de pază internă ai Bisericii Negre, Horvath Imre. Era la muncă, în primul schimb, în ziua în care sosisem şi întrebam prin Biserică de carpeta chintamani. Îl întreb ce vrea în schimbul secretului. Îmi spune că nu doreşte decât să pot ajunge la covor şi să-l iau din oraş pentru a-l duce cât mai departe. Întreb cine şi unde l-a ascuns, dar îmi spune că nu l-a ascuns nimeni, ci pur şi simplu a căzut, alunecând pe nesimţite, după masivele scaune din lemn unde iau loc credincioşii, în partea dreaptă. Faptul s-a petrecut în primăvară, când a avut loc un spectacol deosebit, în cadrul slujbei religioase din Vinerea Mare, cu ocazia comemorării Prohodului Domnului. Atunci, publicul braşovean a fost invitat să asiste la lucrarea deosebită numită „Patimile după Marcu”, de Reihard Keiser, cu interpretarea corului Bach al Bisericii Negre.

A fost prezentă orchestra barocă dirijată de Steffen Sclandt. Din cauza vibraţiilor puternice, carpeta chintamani, fiind neverificată de zeci de ani în privinţa sistemului de prindere, a alunecat în spatele spectatorilor. Toate acestea au fost observate de Horvath, care era însărcinat în acea noapte importantă cu securitatea tuturor valorilor din interiorul Bisericii. Ar fi vrut să se deplaseze în timpul concertului pentru a ridica preţioasa carpetă, dar aşa ceva ar fi însemnat o mare impietate; mai mult, risca să-şi piardă locul de muncă dacă ar fi deranjat în vreun fel desfăşurarea evenimentelor din Vinerea Mare.

Oricum, din momentul în care a observat cum carpeta se prelinge în spatele masivelor scaune, a stat cu privirea aţintită spre locul respectiv, pentru a observa orice gest suspect al vreunui spectator din acea zonă care-ar fi îndrăznit să subtilizeze valoroasa chintamani, despre care el nu ştia decât că este un obiect ce aparţine Bisericii Negre şi pe care trebuia să-l păzească, aşa cum făcea în egală măsură şi cu celelalte obiecte. Observă, totuşi, că unul din oamenii aşezaţi în vecinătatea locului unde se aflase carpeta, manifestă o oarecare nelinişte, foindu-se în loc şi încercând să-şi schimbe poziţia. Cum arăta?

Ei, asta da, întrebare! Şi Horvath descrise în câteva vorbe acel personaj: avea o privire dârză, nasul destul de mare, părul bine pieptănat, dat pe spate; purta favoriţi şi era îmbrăcat cum nu se mai poartă în prezent hainele, adică avea redingotă, un guler al cămăşii înalt, ce-i mărginea ambii obraji, iar în jurul gâtului, un fel de papillon, dar care semăna mai mult cu o eşarfă de culoare verde închis, lucioasă, ca şi cum ar fi fost dintr-o fină mătase.

Reţinuse atâtea amănunte pentru că, până la urmă, fusese nevoit să-l urmărească după spectacol, căci văzuse cum reuşie să ia carpeta, s-o ruleze şi s-o ascundă sub redingotă, strecurându-se printre primii, la ieşire. Din acest motiv, el – Horvath – nu reuşise să-l mai ajungă; iar când ajunse în Piaţa Sfatului, unde era o mare de oameni, îl pierduse cu totul în întunericul nopţii...

Aproape că nu-l mai auzeam... Cel descris era însuşi Martin Honigberger, farmacistul braşovean mort şi îngropat în Cimitirul Evanghelic al oraşului, în anul 1869, fapt de-a dreptul incredibil, ca să nu spun imposibil... sau, poate că era altcineva care vroia să semene ori chiar semăna cu renumitul farmacist de la curtea maharajahului R. Singh... dar de ce ar fi dorit un asemenea lucru?

Iată tot atâtea întrebări care mă mânau să caut în lumea largă un ins copie leită Martin Honigberger...

Aprind o ţigară, după două decenii de nefumat, încercând să-mi revin sub soarele amiezii. E sfârşitul zilei, iar lumina soarelui cade oblic pe acoperişurile Bisericii Negre...

5

Ce a insemnat Biblionetul pentru comunitatea mea.

Suntem locuitorii unui ‚ţinut cu rezonanţă în istoria poporului român.Şi aici, pe aceste locuri(în special la Mărăşti) ,strămoşii noştrii au vărsat lacrimi şi sânge pentru a ne lăsa moştenire o ţară liberă ,independentă ,cu un patrimoniu bogat.

Ne deschidem cu bucurie uşa casei şi poarta sufletului şi îi aşteptăm întotdeauna pe îndrăgostiţii de natură şi de folclor , pe cei interesaţi de monumentele istorice din comună (Mausoleul Mărăşti,Bustul Generalului Al .Averescu,Monumentul Eroilor Regimentului 2Grăniceri,Monumentul frăţiei de arme româno –franceze),pe cei atraşi de frumuseţea locurilor şi nobleţea tradiţiilor(prelucrarea artistică a lemnului,ţesutul obiectelor pentru împodobirea interiorului,încondeiatul ouălor,confecţionarea portului popular).

Dar, toate acestea trebuiesc promovate pentru a fi cunoscute, şi uite aşa am fost informaţi ca în judeţul nostru urmeză să fie implementat un proiect :Biblionet-lumea în biblioteca mea care este un parteneriat între Irex ,Ministerul Culturii ,Fundaţia EOS,Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România.Acest proiect este finanţat de Fundaţia Bill &Melinda Gates. Acest proiect are ca prioritate accesul public la informaţie ,prin dotarea bibliotecilor cu calculatoare şi alte echipamente.Mi-am zis că acest proiect reprezintă o oportunitate pentru localitatea mea şi nu am ezitat să demarez toate condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru a fi selecţionată şi comuna Răcoasa .Pot să spun că am avut tot sprijinul domnului primar Dragomir Gigel ,cât şi a Consilului local.

Localul bibliotecii era la vremea aceea în Căminul Cultural ,unde într-un colţ, în mijlocul cărţilor doream să amenajez CIP –ul .Aceasta se întâmpla la finele anului 2009.Jumătatea cealaltă de spaţiu aparţinea Căminului Cultural.Acest spaţiu a fost închiriat de revelion, tinerilor din comună iar după ce aceştia au organizat şi retro , în noaptea de 1 spre 2 ianuarie 2010, de la o sobă supraîncălzită şi lăsată nesupravegheată ,Caminul cultural a luat foc.Am fost anunţat de un tânăr la ora 4 dimineaţa, vecin cu clădirea , că biblioteca a luat foc.Împreună cu acesta am scos două calculatoare donate de Institutul European, după care ajutat şi de alţi localnici am reuşit să salvăm cele 10.000 volume şi mobilierul , fară să fie afectat nimic.Au sosit şi trei maşini de pompieri în timpul acesta dar Căminul tot a luat foc şi eu am rămas fără local.În cei 21 de ani de activitate , biblioteca noastră a fost inundată în anul 2005 şi a fost mutată de opt ori.Acum urma să mă mut iar,oare unde?Am pierdut proiectul Biblionet şi şansa de a avea un serviciu gratuit de Internet pentru comunitate?

Nu, domnul primar s-a gândit la un om cu suflet mare, Diaconu Viorel, consilier local care deţine un spaţiu în fosta clădire a CAP –ului, şi care a fost de acord să mut biblioteca în localul său care era liber.Am pus ,după trei luni, biblioteca în mişcare şi totodată şi condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru ca localitatea să beneficieze de Biblionet.

A venit şi clipa când comisia de la Fundaţia Irex a venit să inspecteze spaţiul pe care lam amenajat pentru CIP Răcoasa.După puţin timp am aflat ca şi comuna mea a fost selecţionată pentru acest proiect, urmând a primi calculatorele şi echipamentul auxiliar.

Pentru mine în primul rând , dar şi pentru comunitate vestea a reprezentat o mare bucurie , cu toate că la început mulţi erau sceptici în realizarea acestui proiect.Dar au urmat întrebările: cu ce se manâncă Internetul ?O întrebare care mi-am pus-o atât eu cât şi cititorii bibliotecii, care erau obişnuiţi să vină să împrumute cărţi şi să participe la activităţile organizate de bibliotecă.Apărea un serviciu nou care reprezenta un început atât pentru mine ca bibliotecar cât şi pentru ei.A trebuit să particip la cursurile de administrea calculatorelor organizate de Fundaţia Irex la Biblioteca Judeţeană, Secţia pentru copii,unde am întâlnit oameni minunaţi: Popovici Adrian, Margareta Tatarus, Oprişan Nicoleta şi nu trebuie omisă Mocanu Liliana persoana care s-a ocupat de proiect în Vrancea şi care a ţinut legătura permanent cu noi, făcându –ne vizite periodice.

Am venit la bibliotecă după o saptămână de cursuri plin de avânt şi cu planuri mari,dar mi-am dat seama că singur nu pot să fac faţă.Aveam nevoie de voluntari care imediat s-au oferit .Trei elevi de la informatică, anul I, Liceul Ioan Slavici, Diaconu Cristian –Andrei, Ragea Ionuţ şi Pogan Simona mi-au fost de mare ajutor deoarece de trei ori pe saptămână am organizat cursuri cu grupe de câte patru utilizatori.S-au înscris foarte mulţi şi spre bucuria mea au deprins tainele calculatorului şi Internetului rapid.Cu ajutorul voluntarului Baniţa Cătălin , factor poştal în localitate, şi a elevului Diaconu Cristian am pus bazele unui site, unde mi-am făcut cunoscută biblioteca şi activităţile acesteia, mi-am promovat valorile culturale, am văzut ce fac alţii şi aşa am putut să devin mai informat.

Au început să apară şi rezultatele acestui proiect: au apărut cititori noi care nu mi-au călcat niciodată pragul, elevii vin să-şi facă temele la bibliotecă, dar cel mai îmbucurător a fost faptul că au apărut oameni care erau ocupaţi cu munca câmpului, care nu aveau timp să citească o carte dar vin acum la CIP pentru a vorbi cu nepoţii, copii plecaţi în străinătate şi pe care nu i-au văzut de mult timp.Ajutaţi de mine şi voluntari au început cu toţii să se familiarizeze cu Internetul.În localitatea noastră traieşte o comunitate de rromi numeroasă ,pentru aceştia Biblioteca comunală a demarat proiectul: Şi rromii au dreptul la informaţii ,proiect ce s-a bucurat de o participare largă din rândul acestora.

Prin acest proiect naţional imaginea bibliotecii comunale în localitate s-a schimbat în bine şi îl consider o mare reuşită.Cu ajutorul calculatoarelor şi a Internetului voi crea un nou serviciu pentru comunitate : TOTUL PENTRU SANATATEA TA SANATATE PRIN EDUCATIEINFORMEAZA-TE CORECT. In localitatea noastră trăiesc 3350 locuitori , mulţi dintre ei având vârsta înaintată şi care merg la oraş pentru a se trata de boli care apar la bătrâneţe şi nu numai.Dacă ar fi să vorbim despre ce are omul cel mai de preţ, am vorbi despre cel mai important aspect, şi anume, sănătatea.Vom crea o bază de date privind medicii din Vrancea şi din ţară , site-uri de sănătate, pe site-ul bibliotecii Răcoasa unde utilizatorii vor putea intra şi informa privind programul acestora, numărul de telefon .Vom avea şi un program de consultaţie online, vor

avea loc întâlniri lunare cu medicul de familie din localitate şi din judet.Astfel locuitorii comunei Răcoasa nu vor mai fi obligaţi să facă două drumuri până la oraş să se programeze la doctori şi o vor face din faţa calculatorului având toate informaţiile necesare şi totul gratuit.

Sper ca şi acest proiect să se bucure de acelaşi rezultat ca şi Biblionet-lumea în biblioteca mea. Închei cu un moto: Nu e destul să ştii, trebuie să şi aplici Nu e destul să vrei, trebuie să şi faci.

Bibliotecar Ghiţă Vladoiu Biblioteca Publică Răcoasa

IOAN DUMITRU DENCIU CLUBUL PELASGILOR Preliminarii la o verificare a teoriei lui N. Densuşianu Povestea originilor noastre poate totuşi să înceapă cu pelasgii, cum ajunsese să conceapă Nicolae Densuşianu, în elanul stereofonic şi stereografic care l-a dus la elaborarea operei sale Dacia preistorică1?

Argumente solide sau simple conjecturi, în special de natură lingvistică, au desenat de atunci încoace o arie mai modestă unde aceşti misterioşi civilizatori par să se fi aflat la ei acasă. Astfel, popoare cu un trecut ceva mai bine determinat au fost puse în legătură cu ei, numiţii de greci pelasgoi şi recunoscuţi drept predecesori ai lor şi autohtoni în zona balcano-egeeană. De pildă, eteo-cretanii sau minoicii. Dar aceasta se bazează, ciudat, pe două necunoscute: limba ascunsă încă a Liniarului A – pe care ar fi vorbit-o supuşii lui Minos – şi limba pelasgilor înşişi. Erau ele identice şi, în caz că da, reprezentau un idiom indoeuropean (IE), cum a oferit surpriza de a se dovedi cel din Liniarul B (ce în plus are un aer aproape grec) sau unul diferit? Pelasgica, potrivit savantului bulgar Vl. Georgiev, ar fi fost un străvechi grai IE. Apoi, filistenii, socotiţi îndeobşte semiţi. Constantin Daniel, marele divulgator român de cunoştinţe despre civilizaţiile străvechi, scria: „erau poate cretani” (Civilizaţia feniciană, Ed. Sport-Turism, Buc., 1979, p. 13). Numai că pelastoi – cum denumeau atenienii pe pelasgi, după Hesychius – este evident totuna cu pelašta, pilištu din textele asiriene, pelašt-im din cele ebraice, prśt sau pelasta din cele egiptene, desemnând pe filisteni2. Situaţia nu se complică prea mult, ba parcă se luminează dacă notăm, pe urmele lui Pliniu cel Bătrân, existenţa unor pelestini pe undeva prin Umbria (Italia).

Or, opiniile care s-au emis asupra provenienţei filistenilor converg spre spaţiul balcanic. Deşi textele biblice se pare că au afirmat odată că ei se trăgeau din caftoriţi sau cretani (Paralipomena / Cronici, I, 12), iar altădată (Facerea / Geneza, X, 14) îi puseseră în descendenţa casluhiţilor, un neam deocamdată neidentificat3, motive de ordin arheologic – asemănări între ceramica de tip filistean din Canaan şi cea miceniană târzie – ori lingvistic – Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, Bucureşti, 1913; reeditare Ed. Meridiane, Buc., 1986.

Georgiev apud Ivănescu, în Th. Symenschy – Gh. Ivănescu Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1981, p. 156.

3 Neconcordanţa a fost rezolvată, cel puţin în română, prin traducere, optându-se pentru casluhiţi (v. ediţiile 1968 şi 2001).

1 2

nume de persoane ca Dalila, Goliat – trimit în direcţia acesta (Al. A. Bolşacov-Ghimpu Cronica veche a Canaanului, Ed. Litera, Buc., 1980, pp.

114-115). Nu-i deci de mirare că pe lângă teoria mai sus citată, a lui Georgiev, despre identitatea dintre pelasgi – implicând şi pe traci – şi filisteni, s-a formulat şi o ipoteză ilirică. E a învăţatului italian G. Bonfante, pe care Ivănescu (în op. cit., pp. 157-158) găseşte de cuviinţă să-l corecteze, replicând că temeiul invocat îndreptăţeşte mai degrabă un racord cu veneţii.

Cât priveşte pe aceştia, s-a presupus că erau fie IE de nord-vest precum italicii, celţii, germanii şi slavii (şi că locuiseră în mileniul II î. e. n. între germanici şi slavi), fie ilirici. Esenţială este însă semnalarea unui soi de „umbră” a filistenilor. În documentele ebraice sunt des înfăţişate împreună două entităţi distincte, keret-im şi pelest-im, iar în cele egiptene – zakkara (t’-k-k’-r’ / thekkel) şi peleseti (pw-r’-s’-ty / pulsati). O uniune a două triburi înrudite, dintre care cel mai numeros şi-a impus numele, cum crede Bolşacov-Ghimpu (op. cit., p. 114)? Ori mai curând o relaţie a unui acelaşi strat – amintind totodată de tracii pliasti şi ilirii pirustae – cu două substrate diferite? Oricum, important ar fi să ştim cine se ascunde sub denumirile keretim şi respectiv thakkara. În prima avem poate de-a face cu cretanii sau cureţii şi în al doilea cu teucrii, legaţi eponimic de mitologia greacă de Teucer / Teucros, strămoşul autohton al troienilor. Acesta evocă poporul misterios tukres – ce a bântuit Orientul Mijlociu în mileniul III – şi prin el pe tohari (tokharoi). Biblia îl reaminteşte poate ca Togarma / Tegarma (fiul lui Gomer şi nepotul lui Iafet), eventual totuna cu eroul Potopului al elenilor, Deucalion: vezi transcrierea thekkel. Baza acestui etnonim implică pe thiaukh-ii / diauekh- ii / daik-ii urartieni şi chiar pe dacii noştri. Se spune că filistenii s-au aşezat în noua lor patrie – unde probabil s-au deznaţionalizat cu timpul – în sec. XII î. e. n., ca urmare a marii migraţii a „popoarelor mării”, ale cărei preliminarii s-ar fi desfăşurat în zona carpato-dunăreană.

Dar să fac loc, până nu mă pierd în detalii ştiinţifice, „geneticii” civilizatorului Pelasgos, ce poate ilumina alcătuirea şi relaţiile de rudenie ori teritoriale ale pelasgilor înşişi. Fiu al Niobei, prima muritoare cu care s-a unit Zeus, ar fi avut ca frate pe Argos, eponimul argienilor (argivilor), şi ar fi generat pe Lycaon, un ultraprolific erou (cincizeci de fii) din care se trag şi veritabile etnii: tesproţii, peuceţii, cauconii, oinotrii... Chiar şi în versiunea naşterii sale „din sol” (în Arcadia) este tatăl acestuia şi al mamei lui Arcas (arcadienilor), Callisto. Voi reţine aceste semne de frăţietate şi filiaţie, pentru că deschid posibilitatea unei interpretări neaşteptate a rădăcinii numelui şi conturează un spaţiu unde stirpea şi-a desfăşurat încrengătura: din Iliria în Licia, trecând prin Thessalia, şi din Peloponez în sudul Italiei.

Însă lista membrilor clubului pelasgilor nu se încheie aici, cu cercul familial. Cel mai neobosit iscoditor al enigmei lor, deja menţionatul Vl. Georgiev, a susţinut că etrusca este continuatoarea pelasgicei. Şi cu toate că ulterior s-a răzgândit, afirmând că e o formă mai recentă a hititei, există încă şanse să se confirme ideea – sugerată modernilor de ştiri antice – că pelasgii erau înrudiţi şi cu troienii şi cu etruscii, neamuri pe care acelaşi se străduia să le identifice nominal. Din păcate, îmi scapă amănuntele şi argumentele autorului, lucrările sale rămânându-mi inaccesibile. Se va fi prevalat eminentul lingvist de apelaţia hitită a Troiei, Ta-ru-(u)i-sa, şi respectiv etnonimul tyrsenoi (= tyrrhenoi), alipit când pelasgilor, când etruscilor (ultimii se autodesemnau însă raśna > lat. rasenae)? Nu cred să fi îndrăznit să se folosească de eponimul Tros, ca mine. Dar va fi remarcat măcar asemănarea cu vreun cuvânt (neIE) cu semnificaţia «oameni, popor», de pildă hurritul taršu «om» / urartianul taršueni id.? Se pot atrage în această sferă şi numele triburilor tracice trausi, terizi, dersai, pe când varianta tyrrhenoi captează pe al tracilor înşişi (threikes)!

Vasăzică, războinicii turuşa, care au atacat Egiptul (laolaltă cu şardana şi în alianţă cu libienii) între -1312-1298, apoi la cca -1230 (cu akaiuşa, luka, şardana şi şekeluşa, aliaţi cu aceiaşi libieni) şi au devastat la -1190 (împreună cu peleseti, zakkara, şekeluşa, deniuna, şardana şi uşaşa!) imperiul hitit, Siria şi Ciprul (Bolşacov-Ghimpu: op. cit., pp. 115-116), puteau fi deopotrivă paleoetrusci, traci sau troienii homerici, ca să nu sărim până la neamul prearian turvaśa, cu toate că Rg-Veda spune că zeul Indra la adus dintr-un ţinut îndepărtat (împreună cu yadu) să lupte, la Hariyupiya, cu băştinaşii vrichivaţi (M. Martiş De la Bhārata la Gandhi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică / ESE, 1987, p. 30).

Troienii istorici erau şi nu erau dardani ca foarte însemnata populaţie balcanică socotită astăzi – de lingvişti şi istorici bulgari şi iugoslavi – de nuanţă daco-moesiană. Tros (traus?) descindea într-adevăr din Dardanos, dar bunicul – fiu al lui Zeus şi nepot de fiică al lui Atlas – provenea din insula Samothrace. Debarcase în Teucria în urma unui potop şi preluase succesiunea socrului, regele-eponim al ţinutului şi eventual al poporului.

Oricum, aceşti dardanii se aflau în Anatolia cel puţin de la -1286, când participă la bătălia de la Kadeş în favoarea hitiţilor, alături de misieni, licieni ş. a., iar dacă Troia VI a fost locuită de aceeaşi stirpe ca şi Troia VII a (Dicţionar de istorie veche a României, ESE, 1976: sub voce) pot urca pe la -1800, data estimată a începutului acelui strat. Troienii de la Homer nu-s pur şi simplu dardanii microasiatici din sec. XII, fiindcă aceştia existau separat într-o comunitate condusă de Eneas, probabil la poalele muntelui Ida, unde Dardanos, abia venit în zonă, ridicase cetatea Dardania, înainte de

a se întemeia Ilion – de către eolul Ilos – şi Taruwisa. Poetul ne vorbeşte peremptoriu despre tensiunile dintre casa lui Priam (troienii) şi cea a lui Eneas (dardanii). Deşi amândouă se trag din Tros, ramura eneană pare nedreptăţită, dezmoştenită şi de aceea Homer o vede predestinată să stăpânească Ilionul după război, iar nu să migreze în Italia spre a zămisli pe romani! Poeţii latini au închipuit o filiaţie dardani → troieni → romani, dar tradiţia homerică transmite una ducând mai degrabă către etrusci (turuşa?).

De altminteri, o legendă italică îl făcea pe Dardanos originar din Cortona, oraş etrusc (P. Grimal Dictionnaire de la mythologie grecque et romaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1979: s.v.). Asta concordă cu atestarea în peninsulă a unui apendice, dardi, al crucialei seminţii din Balcani4. Iată însă ce elemente distincte se învârtejesc în cercul parental din îndemnurile de luptă ale lui Hector: „Dardani şi troieni şi tovarăşi de arme!”, apoi „Voi, licieni şi troieni şi dardani, luptători de aproape!”

(Iliada, VIII, 169, traducere G. Murnu, subl. m.).

Dar să mai zăbovim puţin asupra dardanilor balcanici. Nimeni nu le-a iluminat mai bine structura decât învăţatul român deja citat, I. I. Russu, care a observat că acest neam părea să aibă două ramuri: una ilirică, galabrii (cf. calabri în Italia) şi una tracică, thunatai (cf. thyni şi bi-thyni în Tracia şi Asia Mică). Continuându-i cercetarea, am putea spune că numele său genuin, cel dus în Italia, s-a recondiţionat tocmai în contextul asimilării unei populaţii „danaice” (~ Danaos) din care făceau parte, pe lângă thuni / thyni, şi daunii iliro-italici, deniuna / danaii (= grecii homerici), ca să nu sărim până la dani danezi. Cazul nu e unic în Balcani, dacă ne gândim la compoziţia etnonimelor mygdonilor, macedonenilor, mirmidonilor, lacedemonienilor... Chiar substantivul comun elen demos «popor» (sinonim cu ethnos, dar pătruns la alt nivel de evoluţie a idiomului) păstrează amintirea acelui influx... demic. (S-a speculat că şi dacii noştri s-ar fi chemat cândva dani.)

Cum se încadrează în acest lanţ (sistem?) de înrudiri, contaminări, asimilări „apropiaţii” dardano-troienilor lui Hector, preţioşii licieni?

Semnalaţi drept luka (rwkw) într-un atac pe cont propriu în Egipt pe la -1340, ulterior participând la numeroase alte vânzoliri mediteraneene, ei se aflau în Asia Mică înainte de misieni (daco-tracici), de nu cumva şi de nesiţi (hitiţi), căci limba lor avea un aer mai arhaic. Bine cunoscut este însă, datorită epopeii homerice, rolul lor militar şi – aş îndrăzni să spun – ideologic în războiul troian. Apollo însuşi, patronul coaliţiei anti-aheene, pare un zeu „naţional” al licienilor. Etnonimul lor consună cu al lycaonilor 4

I. I. Russu – Ilirii, Ed. Acad., Buc., 1969, p. 36.

din vecinătate şi prezintă analogii – pe care urmează să le notăm – în Italia, Elada, Iliria... Herodot menţionează (Istorii, I, 173) că anterior se numeau termili, că ar fi fost originari din Creta şi că se deosebeau de alte neamuri prin faptul că îşi luau numele după mamă, iar nu după tată. La rândul său, Homer se referă la două grupuri distincte de licieni, conduse în luptă de regii lor şi locuind Licii diferite. Primul are ca şef pe Pandaros al lui Lycaon şi provine de la poalele capului Ida, deci din Troada, pe când celălalt, mult mai numeros, a cărui retragere ar aduce dezastrul Troiei (Iliada, VII, 147) şi căruia pare să se i adreseze amintitul îndemn al lui Hector, este condus de mari eroi tragici, în calitate de coregenţi (XII, 301 şi urm.) – ca la Sparta lacedemoniană, laconă de mai târziu –: Sarpedon, fiul lui Zeus, şi Glaucos al lui Hippolochos, venind din Licia propriu-zisă, îndepărtată, din sud-vestul Anatoliei. Presupun, aşadar, în etnia liciană contopirea a două straturi, unul de caracter ‛pelasgic’ şi altul similar troienilor, tyrrhenienilor, tracilor – recte termilii (trm) –, caz în care întâlnirea şi sinteza s-ar fi putut petrece chiar şi în Balcanii de vest, în contingenţă cu dardanii, pe unde mai târziu vor fi cunoscuţi dalmaţii (tlm). Însă observ că mă îndrept, printr-un ocol prin Asia Mică, spre o corelare specială a pelasgilor mitici – nu a celor din epoca istorică dată, prezentaţi în coaliţia troiană ca „pelasgi de tot felul” – cu licienii, fără a controla caratele vechimii acestora. Aceasta s-ar putea face cu ajutorul dicţionarului mitologic al lui Grimal (s. v. Lycos), dar ar ocupa prea mult spaţiu.

Remarcând în treacăt similitudinea etnonimului acestui neam – desigur, mai tânăr decât al pelasgilor – cu al altor „fii” ai lui Poseidon, de exemplu Lelex (= lelegii) sau Ligys (= ligurii, din care locrii şi un fragment, luceres, care a participat la întemeierea Romei), vreau să mai stărui puţin asupra ecourilor ideologico-religioase care se desluşesc încă în transmiterea dispersă a acestor frământări, deplasări de populaţie etc. Am impresia că stereotipul distribuirii eroilor eponimi între Zeus şi Poseidon, mai ales, reflectă nu numai o anume repartiţie spaţială, ci şi o opţiune... divină. Simt preliminariile ce au dus la constituirea celor două tabere zeieşti implicate în conflictul de la Troia. Apollo, pe de o parte, şi Athena, de cealaltă, ambii adjudecaţi patern de Zeus, sunt de fapt divinităţi preolimpice prinse în capcana „noii ordini” şi de aceea fac uneori opoziţie, alteori joc dublu. În poveştile cu Lycoşi asistăm la captarea şi (totodată) respingerea lui Apollo, împreună cu purtătorii săi, de către egeeni. Dar putem şti a cui divinitate fusese incorporata, la propriu, Athenă? Îmi voi permite să cred că a pelasgilor, acum printr-o interpretare pro domo a genealogiei personajului Lycos 6 de la Grimal. Acela era plasat în descendenţa lui Erychthonios, unul din primii regi ai Atticii, fiul rezultat din atingerea poluţiei lui Hephaistos.

Scurtcircuitând firul a vreo şapte generaţii, se întâmplă ca Licianul să aibă drept fraţi mai mari pe numiţii Egeus, Pallas şi Nisos (sau Nysos sau Nicteus), cel care l-a izgonit fiind primul. Al doilea este omonim cu: 1. un fiu al lui Lycaon, fiul lui Pelasgos, regi în Arcadia; încuscrit deopotrivă cu...

Italia şi Asia Mică (o fiică dată soţie lui Dardanos); 2. un gigant, tatăl Athenei (potrivit unei legende attice); mitografii „zeuşişti”, mai mult decât tendenţioşi, o puneau pe zeiţă să şi-l ucidă, fiindcă ar fi încercat s-o siluiască (sau cu ocazia gigantomahiei); 3. un titan, fiul lui Crios şi al Eurybiei (prefigurarea Europei). Iată din ce complex apare misteriosul epitet ritual al marii zeiţe şi fantoma sa statuară Palladionul, despre care s-a disputat îndelung dacă a fost adus prin furt sau în regulă la Troia. Ţinând cont şi de vestita onomastică întruchipată de alde Pelias, Peleus, Pelops (posibil eponim al Peloponezului), Pylos etc., însă lăsând-o în urmă, mă întreb dacă nu cumva Pallas Athena însemna «Athena pelasgica» sau, şi mai bine, «palaica / palaita». Şi astfel se ivesc noi candidaţi la înscrierea în clubul pelasgilor, ba chiar aspiranţi la grupul de elită al complexului. Ei implică şi mai hotărât Anatolia, cu palaiţii, luviţii, lidienii, aceştia din urmă legaţi încă din antichitate de etrusci.

Dar despre aceştia şi cum se înlănţuie ei pe de o parte cu neamuri (pre)indiene (Puruśa, bhārata etc.) şi pe de alta cu europenii de tip prus, rhaet, frigian, belg-vareg-valah se va putea citi într-o viitoare carte5.

5

DANSUL ORIGINILOR. Rătăciri esenţiale III, în pregătire.

ACTIVITATEA FILIALEI JUDEȚENE ANBPR VRANCEA - aspecte recente – Filiala ANBPR (Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România) Vrancea s-a înființat în anul 1990 și are 51 membri, din care 31 provin din biblioteci publice comunale și 12 din biblioteci publice orășenești. Prin activităţile sale, Filiala ANBPR Vrancea îşi propune să se implice în promovarea obiectivelor ANBPR, să promoveze rolul bibliotecii şi al bibliotecarului in comunitate.

Obiectivele/activitățile Filialei sunt:  Sprijinirea formării profesionale a membrilor săi prin colaborarea cu Centrul de Formare și Dezvoltare Profesională ANBPR  Susținerea/sprijinirea programelor de instruire a personalului din bibliotecile publice din județ în vederea utilizării noilor tehnologii informaționale – programul BIBLIONET  Publicarea unor lucrări și articole în reviste de specialitate  Recompensarea performanțelor profesionale ale membrilor prin acordare de diplome/premii - anual, de Ziua Bibliotecarului  Colaborarea cu celelalte filiale județene ANBPR  Participarea la conferințe naționale ANBPR  Orice alte activități care duc la îmbunătățirea imaginii profesiei de bibliotecar Un eveniment important în cadrul Filialei ANBPR Vrancea a fost găzduirea primei Cafenele regionale ANBPR care a avut loc în perioada 7 – 9 iunie 2010. În această perioadă, ANBPR a organizat, la Focşani, prima serie de evenimente interne cu distribuţie regională.

Cafeneaua ANBPR, concept lansat la Conferinţa Asociaţiei în octombrie 2009, ca rezultat al parteneriatului între ANBPR şi IREX ROMÂNIA, a constituit prima manifestare de acest fel dintr-o serie de 4 întâlniri regionale care au urmat. Aceasta a reprezentat un concept nou de diseminare a informaţiei, folosind ca instrumente dialogul şi dezbaterea într-un spaţiu neconvenţional de tip cafenea.

Au participat membri ANBPR din judeţele: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea şi Vrancea.

Cafeneaua regională Focşani, 7-9 iunie 2010

ANBPR,

În zilele de 8-9 iunie 2010 a avut loc întâlnirea birourilor de conducere ale celor 6 filiale participante ANBPR.

Întâlnirea președinților Filalelor ANBPR din regiunea S-E, 8 - 9 iunie 2011

În cadrul formării și dezvoltării profesionale, Filiala ANBPR Vrancea a participat la conferințele anuale ANBPR prin prezența membrilor săi atât la Gura Humorului în perioada 22-24 aprilie 2010, cât și la conferința anuală de la Brașov în perioada 21-23 oct. 2010.

Conferința anuală ANBPR Gura Humorului, 22-24 aprilie 2010 Conferința anuală ANBPR Brașov, 21-23 oct. 2010

De asemenea, au avut loc vizite/schimburi de experiență la biblioteci din țară/județ realizându-se în acest sens vizite documentare la Filialele ANBPR Oneşti, Buzău, Sibiu. Totodată, membrii Filialei ANBPR Vrancea din bibliotecile publice rurale au fost în vizite de documentare si de diseminare de informatii profesionale la biblioteci publice rurale din județ, cum ar fi: Năruja, Vidra, Paltin.

Vizită documentară la Filiala ANBPR Bacău - Biblioteca Municipală Onești, 2010

Membrii Filialei Vrancea din bibliotecile publice rurale în vizită la Biblioteci publice rurale din județ

Anual, în cadrul manifestărilor din Săptămâna Naţională a Bibliotecilor au loc diverse acţiuni de promovare a imaginii bibliotecilor publice cât şi a serviciilor oferite de acestea. În ceea ce privește comunicarea cu și între membrii Filialei noastre, aceasta a vizat următoarele aspecte:  Întâlnirea membrilor Biroului Executiv al Filialei pentru evaluarea activității de asociație  Reuniuni profesionale pentru stabilirea premiilor ANBPR  Diseminarea informațiilor cu privire la activitatea asociației ANBPR cu ajutorul mail-ului  Reuniuni profesionale pentru informarea membrilor filialei despre activitatea ANBPR pe plan național după Conferințele Naționale ale ANBPR  Semnalarea periodică a publicațiilor de specialitate nou apărute în cadrul ANBPR

Filiala ANBPR Vrancea a avut ca prioritate și implicarea în proiectele și programele ANBPR. Astfel au fost parcurse următoarele etape:  Participarea în cadrul Comisiei profesionale Management. Marketing de bibliotecă - 2010  Participare la Cursul Bazele biblioteconomiei, modulele Iși II, cursuri de formare și dezvoltare profesională organizate prin CFDP al ANBPR – prima serie de cursanți - august și decembrie, 2010  Participarea la Concursul de logo „Proiecţia simbolică a unei instituţii – Biblioteca Publică”  Participarea la Campania Hai pe net! – martie, 2011  Participarea la Concursul Instruiește-ți comunitatea!  Participarea prin completarea on line a chestionarelor ce au vizat evaluarea capacității organizaționale a ANBPR  Participare la Programe Internationale de Formare a Bibliotecarilor, Centrul Mortenson, USA – martie, 2011  Participare la vizita de informare la Parlamentul European, Strasbourg iunie, 2011  Promovarea activității ANBPR prin metode diferite (mediatice, afișarea siglei etc.în contextul diferitelor activități organizate de bibliotecă și Filiala Vrancea) - permanent  Asigurarea suportului informațional pentru realizarea diferitelor publicații ale ANBPR

Campania Hai pe net! – martie 2011

Referitor la formarea și dezvoltarea profesională a membrilorFilialei ANBPR Vrancea, în lunile august, respectiv decembrie 2010, de la filiala noastră au participat 4 membri la programul de formare profesională Bazele biblioteconomiei I,II la primele cursuri organizate de ANBPR în calitate de Centru de Formare și Dezvoltare Profesională.

Membrii Filialei ANBPR Vrancea prezenți la cursurile de Formare organizate prin CFDP al ANBPR, august și decembrie 2010

Totodată, Filiala Vrancea a fost prezentă și la Cursul –pilot “Dezvoltarea serviciilor de Bibliotecă” – Bușteni, 23-27 august 2010

Participarea membrilor la Cursul-pilot "Dezvoltarea Serviciilor de Biblioteca" – Busteni, 23-27 aug 2010 –

Privind participarea în programe și proiecte naționale și internaționale oferite de ANBPR,IREX ,BIBLIONET , în cadrul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea s-a deschis Centrul de Formare a bibliotecarilor vrânceni , inaugurarea acestuia fiind în noiembrie 2010.

De asemenea, Filiala ANBPR Vrancea a fost reprezentată de membrii săi atât la Centrul Mortenson pentru Programe Internationale de Formare a Bibliotecarilor ( martie 2011), cât și la Parlamentul European –Strasbourg ( iunie 2011 )

Membru al Filialei ANBPR Vrancea prezent la Centrul Mortenson pentru Programe Internationale de Formare a Bibliotecarilor, 2011

Membru al Fililalei ANBPR Vrancea prezent la PARLAMENTUL EUROPEAN –Strasbourg, 2011

La capitolul premieri, Filiala Vrancea și-a premiat membrii, acordândule diplome, exemplificând în acest sens : DIPLOMĂ DE FIDELITATE -pentru întreaga activitate dedicată bibliotecii și culturii, pentru promovarea cărții și fidelitatea față de profesie.

BUN VENIT ÎN PROFESIE - cu prilejul Săptămânii Naționale a Bibliotecilor și Zilei Naționale a Bibliotecarului, cu cele mai călduroase urări de bun venit în profesie și cât mai multe realizări în promovarea cărții, lecturii și bibliotecii.

BIBLIOTECARUL ANULUI – pentru implicare și rezultate deosebite în activitatea de promovare a bibliotecii

-

DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ – pentru întreaga activitate

dedicată bibliotecii și culturii și pentru fidelitatea față de profesie Filiala ANBPR Vrancea își premiază membrii!

Ca o recunoştere a activităţii sale, Filiala ANBPR Vrancea a fost la rândul ei premiată de ANBPR, încă din anul 2000 de primul președinte al Asociaţiei de atunci, d-nul Traian Brad cât și în anul 2010, de președintele actual, d-na Doina Popa. Totodată, ANBPR a premiat și membri ai Filialei Vrancea atât pentru Ghidul de prezentare a Bibliotecii Județene Vrancea cât și pentru proiectul e-fotografia mea.

Este vizibil şi demonstrat faptul că, din ce în ce mai divers, ANBPR susţine şi sprijină dezvoltarea profesională a membrilor tuturor filialelor sale prin ofertele diversificate de programe profesionale.

Cât priveşte Filiala ANBPR Vrancea, aceasta va avea ca prioritate implicarea permanentă în aspecte profesionale precum şi în toate activităţile care pun în valoare rolul bibliotecilor şi al bibliotecarilor în comunitate.

Bibliotecar Claudia Hanganu, Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu”Vrancea Membru ANBPR, Filiala Vrancea

BIBLIOTECARI LA PARLAMENTUL EUROPEAN - file de jurnal-

Cine nu a auzit de Strasbourg? Şi asta, în primul rând pentru că acolo este sediul Parlamentului European – unde, noi, membri ANBPR (Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România) am făcut o vizită pentru a ne edifica, în cadrul unei conferinţe de informare, privind activitatea şi rolul Parlamentului European. Astfel, ANBP a venit în sprijinul bibliotecarilor multiplicatori de informaţie europeană sau viitori multiplicatori, bibliotecari din toate tipurile de biblioteci publice care îşi desfăşoară sau urmează să desfăşoare în mod organizat activităţi de informare europeană în biblioteci.

Am primit cu mare bucurie vestea acceptării aplicaţiei mele „Cine? Ce? Cum decidem?”, accept in urma căruia , alături de 40 colegi bibliotecari din toată țara urma să fiu la Strasbourg, în vizită la Parlamentul European, în ziua de miercuri, 09 iunie 2011. Astfel, am avut bucuria să cunosc oameni minunaţi, bibliotecari şi manageri ai unor biblioteci, din judeţele Argeş, Bacău, Bihor, Brăila, Constanţa,Cluj, Dâmboviţa, Galaţi, Maramureş, Neamţ, Satu Mare, Sălaj şi Sibiu. Au fost alături de noi preşedintele asociaţiei ANBPR, d-na Doina Popa, membri ai biroului executiv al asociaţiei doamnele Ioana Crihană, director executiv al ANBPR, Andreea Manoli, asistent director şi Silvia Nestorescu –secretar, cât şi d-na Hermina Anghelescu, Membru de Onoare al ANBPR, conferenţiar dr. la Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării de la Wayne State University, Detroit, Michigan care a avut o contribuţie deosebită în organizarea acestui eveniment.

Așadar, am pornit din Bucureşti în dimineaţa zilei de 6 iunie 2011, ora 06.00, urmând să ajungem la Strasbourg marţi noapte, în jurul orei 01.00, cu o escală pentru odihnă la Budapesta, o mică vizită în Viena şi muuulţi kilometri parcurşi pe teritoriul Germaniei.

8 iunie 2011 a reprezentat pentru mine o zi foarte emoţionantă la întâlnirea cu Strasbourg-ul, cu Parlamentul European. După un mic dejun franţuzesc, adoptând cu toţii o ţinută oficială, specifică unei astfel de vizite protocolare, am pornit la ora 11 din Neuf Brisach (localitate în care am fost cazaţi) spre Strasbourg, punctul principal al destinaţiei noastre.

1

Foto: Parlament, drepturi, bibliotecari Sediul Parlamentului European este alcătuit din corpul principal Louise Weiss şi Turnul. Clădirea Louise Weiss este botezată după numele jurnalistei franceze, militantă pentru drepturile femeii şi fost eurodeputat. Fiind proiectată ca hemiciclu pentru sesiunile plenare, ea este inspirată din arhitectura amfiteatrelor romane.

Stâlpii înalţi din faţa Parlamentului ridicau spre cer cele 27 drapele naţionale ale statelor UE. Am căutat cu privirea steagul României şi, cu mândrie, l-am găsit fluturând alături de „camarazii” săi...

Catargele statelor membre ale UE se aliniază pe două rânduri, chiar de-a lungul intrării, având în faţă statuia Europe a coeur. La celălalt capăt al celor două rânduri de catarge se află intrarea în spaţiul generos din interiorul Turnului, Agora Bronislaw Geremek, numit aşa după omul politic şi europarlamentarul polonez.

2

În mijlocul acestui spaţiu se află o altă operă de artă , sub forma unui glob, realizată de doi oameni polonezi, Beata şi Thomasz Urbanowicz şi donată Parlamentului European de oraşul polonez Wroclaw.

Foto: AGORA Bronislaw Geremek

Partea birocratică de la intrarea în Parlament nu a durat foarte mult, fiind aşteptaţi la ora 14,30 de un ghid. Am trecut prin filtrul de la intrare, unde ne-au fost verificate genţile prin banda de securitate, apoi am fost preluaţi de cei care ne aşteptau.

Am fost conduşi spre o sală de primire, unde am participat la o conferinţa de informare, de aproximativ 90 minute, cu privire la activitatea şi rolul Parlamentului European, conferinţă susţinută de trei românce de la Unitatea de Vizite şi seminarii a Parlamentului European având sediul la Bucureşti. S-au creat astfel bazele unui parteneriat cu ANBPR care, prin structura sa, să permită şi să asigure, prin bibliotecile publice, un flux permanent de informaţii europene către publicul larg.

Momentul interesant şi inedit l-a constituit apoi vizitarea sălii plenului Parlamentului European - hemiciclul. Timp de 45 de minute am putut participa, de la tribuna pentru public, la o sesiune de dezbateri, conform ordinii de zi pe care o primisem la intrare. Am putut astfel asculta în căşti cele 23 de limbi oficiale care se vorbesc în plenul Parlamentului, reprezentând cele 506 3

combinaţii lingvistice din toate ţările UE. Limba română a putut fi ascultată apăsând tasta 22. Procentul de doar 10% a parlamentarilor prezenţi în sala a fost justificat de faptul că participam la o sesiune de dezbateri şi nu la una de votare, la care, teoretic, trebuie să se întrunească toţi cei 863 de parlamentari.

Hemiciclul a fost singurul loc din clădirea Parlamentului European în care nu am avut voie să fotografiem sau să filmăm. Am avut grijă, însă, să recuperăm prin numeroase „sedinţe foto” care au avut loc în spaţiile permise... În jurul hemiciclului erau improvizate studiouri de televiziune cu circuit închis, unde invitaţii dezbăteau subiecte în direct, chiar sub ochii vizitatorilor, implicit şi ai noştri. M-au impresionat atmosfera de lucru cât şi prezenţa şi aspectele de protocol instituţional la cel mai înalt nivel. Între hemiciclu şi restul clădirii legătura se făcea prin intermediul scărilor rulante cât şi a lifturilor din sticlă, prin ai căror pereţi puteai privi la tot furnicarul.

Cablurile lifturilor se confundau cu liane din plante naturale, care coborau din plafon, dând impresia că te aflai într-o frumoasă grădină botanică...

Foto:Parlamentul European - interior La ora 17,00, după ce am finalizat vizita la Parlament, nu puteam să părăsim oraşul Strasbourg fără să vizităm punctul turistic de rezistenţă al acestuia , şi anume Catedrala gotică Notre Dame, un edificiu religios romano catolic. În ziua următoare, pe 9 iunie 2011, la ora 8,00 am pornit pe drumul de întoarcere spre casă, de data aceasta cu vizitarea timp de două ore a oraşului Salzburg, o escală pentru a ne odihni la Budapesta şi nu în ultimul rând vizitarea Bibliotecii Naţionale a Ungariei, bijuterie arhitecturală impresionantă care constituie, cu siguranţă, un subiect aparte de prezentat...

Pentru mine călătoria la Strasbourg a fost, în ansamblu, o reuşită, în care am cunoscut şi descoperit colegi bibliotecari deosebiţi, devotaţi şi cu dăruire faţă de profesie, în care am adunat prieteni, m-am îmbogăţit sufleteşte şi în urma căreia, cred eu, familia bibliotecarilor din România este mai unită!

Sper într-o continuitate a unor astfel de evenimente, cu scop profesional, organizate la nivelul ANBPR şi felicit Asociaţia care prin adresabilitatea 4

aplicaţiei sale, a oferit şanse egale de participare atât pentru bibliotecarii din biblioteci publice judeţene, cât şi pentru cei de la bibliotecile orăşeneşti şi cele comunale (25% din grupul de bibliotecari a fost reprezentat de colegii din bibliotecile publice comunale) Sunt convinsă că vizita la Parlamentului European a fost o experienţă interesantă pentru fiecare din noi, experienţă care va contribui şi va contura tot mai mult profesia de bibliotecar, iar prin proiectele şi acţiunile pe care le vom derula, rolul bibliotecilor publice, ca şi centre de informare europeană, va fi tot mai vizibil şi va aduce beneficii comunităţilor din care provenim.

Bibliotecar Claudia Hanganu, Şef Birou Împrumut la Domiciliu Adulţi Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu”Vrancea

5

Biblioteca Orășenească Mărășești

FĂ-ȚI TIMP De RUDYARD KIPLING „ In trecerea grabită prin lume către veci, Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis, Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor, Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi, Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tau - bătrâni....

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini.... În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat, Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai, Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi, Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, ACUM! Să ştii: zadarnic ai să plîngi, Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!”

Am găsit frumoasa poezie de mai sus şi m-am bucurat citind-o şi recitind-o. Este veche, dar atât de actuale îndemnurile ei: să privim lumea și oamenii în care și cu care trăim, să ne ascultăm sufletul şi să ni-l vindecăm, să ne întoarcem în sânul familiei, să iubim natura şi să fim milostivi cu cei mai mici decât noi, să învăţăm, să ne dezvoltăm continuu și să urmăm adevărul şi frumosul în toate formele lor.

Cel mai profund îndemn l-am găsit la final, unde ni se reamintește că viața are, cu siguranță,un sens și că e în puterea noastră să îl descoperim, să îl construim, să îl trăim şi dacă tot

parcurgem drumul să mergem cu privirea ridicată. Îndemnul acesta mă ajută să locuiesc înconjurată de frumos să-mi fac frumos în jur și să-i ajut şi pe cei de lângă mine să vadă și să aprecieze frumosul din noi şi de lângă noi.

Astfel în cadrul bibliotecii s-au desfășurat și se desfășoară acțiuni de promovare,de ajutorare a celor ce trec pragul bibliotecii din comunitate,parteneriate cu instituțiile locale și din vecinătate,servicii de consultanță pe baza solicitărilor, activități ludice cu copii,părinții și bunicii,ateliere de lucru pe anotimpuri și sărbători tradiționale,cenacluri literare și cluburi diverse.

Toate acestea au pornit de la ideea că tot ce faci în viață va lăsa urme, că trebuie să fii conștient de faptele tale, că trebuie să lași amprenta trecerii tale pe cărarea parcursă.

Cărare pe care depinde cum o parcurgi și la care Ruyard Kipling ne dă un răspuns Bibliotecar, Adriana Arghire

INTERVIU “Oglinda Literară”, dar nu din fondurile insuficiente ale uneia din autorităţile vrâncene. Practic scot lunar o “carte” de două sute de pagini, unde cel puţin jumătate din cei care se exprimă sunt legaţi de Vrancea. Bineînţeles că o parte din scrierile lor sunt şi rodul lecturilor din fiecare luni de la orele 17,00 din cadrul Cenaclului ce se ţine în sediul Direcţiei pentru Cultură al judeţului Vrancea. Ca o ironie a sorţii, când eram găzduiţi de Sinagoga din Focşani, scriitorii erau mai aproape unii de alţii.

Acum, de când avem un sediu, pe care l-am amenajat cu mijloace proprii, într-un stil cât mai modern cu putinţă, scriitorii au simţit brusc nevoia de a nu mai fi împreună. Cred că ar fi benefic să ne vedem iarăşi săptămânal, fără patimi, cu prietenie şi înţelegere, în lucrarea noastră literară comună. Ce mai fac? Am refăcut şi republicat volumul “Aesopicae”, care, are prefaţa semnată de unul dintre cei mai exigenţi jurnalişti culturali în acest moment de pe aceste meleaguri, dr.pr.

Valentin Muscă. Este într-adevăr o scriere împotriva dictaturii. Aştept volumul antologic de poezie, ce urmează să-mi apară la editura TipoMoldova din Iaşi, ca să fie lansat la Târgul de carte organizat şi patronat de instituţia dumneavoastră. Şi lucrez la volumul “Un securist de tranziţie”. Singura problemă ce mă chinuie în tipărirea acestor lucrări, este cea financiară şi mam obişnuit deja cu postura de scriitor care întinde mâna cerşind un ban pentru a-şi publica cărţile.

Glumeţii ăia de francezi decât s-ar opri numai la ţigani care cerşesc un ban spunând că salutul românilor este “Si’il vous plait monsieur” rostit cu mâna întinsă, să-l pună pe cel a scriitorilor români care cerşesc pentru tipărirea cărţilor, de la potentaţii zilei. Unde mai pui, că unii dintre ei, după ce s-au văzut trecuţi ca sponsori pe coperta cărţii uită să-şi mai achite obligaţia asumată. Şi nici măcar la telefon nu mai răspund. Îi vezi sponsorizând lăcaşele de cult pentru ca omul ce intră într-o biserică să se închine, să dea cu ochii de ei şi eventual să le pupe picioarele. Probabil că se liniştesc la gândul că, li se vor ierta păcatele, printre care şi acela de a sta cu spatele către omul de cultură. Nu-mi ascund dezamăgirea nici pentru ceea ce se întâmplă în media locală.

De exemplu, am participat la emisiuni şi au apărut semnale în presă la Deva, la Bacău, la Neamţ ba chiar şi la Bucureşti, numai în Vrancea nu. Mai mult, din când în când se reia câte un interviu dat de mine dat cu ani în urmă, care în mare parte nu mai sunt de actualitate. Am uitat să vă spun că am luat noi premii pentru ceea ce fac în domeniul culturii de la Festivalul Ion Budai Deleanu unde

1. Stimate domnule Gheorghe Andrei Neagu, avem plăcerea să ne întâlnim de acesta dată în Revista Lector şi urmează să fiţi luat la întrebări. Ştiu că acest lucru nu vă sperie de aceea am vrea să aflăm ce trebuie să ştim despre scriitorul Gheorghe Andrei Neagu şi la ce lucraţi în prezent?

Gh. A. N.: N-am fost speriat niciodată de oamenii interesaţi cu adevărat de cultură. Şi cum instituţia dumneavoastră a rămas printre puţinele instituţii care se implică în viaţa cărţilor care a devenit şi viaţa mea, pot să vă spun că-mi face plăcere să dau acest interviu în revista dumneavoastră. Şi trebuie să ştiţi că abia m-am întors din Municipiul Roman, unde am fost invitat la inaugurarea unei şcoli noi şi că m-am ales cu o bucăţică din panglica tricoloră, ce-a stat mărturie la intrarea în şcoală. Dar o bucurie şi mai mare a fost aceea, când primarul municipiului mi-a înmânat însemnele oraşului la lansarea volumului Războiul muştelor. Aproape nu-mi venea să cred că un primar al unui municipiu, poate ceva mai mare ca municipiul Focşani a ţinut să participe la o lansare de carte. Se vede treaba că este unul din primarii, care a înţeles că singurul bun de preţ, pe care ar putea să-l aibe alături, ori de câte ori este nevoie, este intelectualul. Când şi la noi se va înţelege că este bine să te consiliezi cu intelectualii autentici, aşa cum autorităţile centrale o fac deja, poţi să speri că şi interesele cetăţenilor vor fi mai bine reprezentate. Pentru că, după cum vedeţi, pe listele de partid, supuse atenţiei alegătorilor, intelectualii au fost excluşi cu desăvârşire. Iar atunci când în consiliile locale şi judeţene sunt reprezentaţi oameni ce n-au legătură cu fenomenul literar, este de la sine înţeles ca şi manifestările culturale locale să dispară. Pot să spun că deja am îmbătrânit şi nu mai am energia necesară susţinerii Festivalului Duiliu Zamfirescu.

Nu am nici forţa necesară susţinerii Festivalului Dragosloveni. Am ajuns să-mi lansez cărţile prin alte judeţe. Ba chiar am încercat să susţin a şaptea ediţie a Festivalului Duiliu Zamfirescu la Râmnicu Sărat , pentru că în Vrancea mai lesne se găsesc bani pentru orice altceva decât pentru cultură. Credeţi oare, că proverbul chinezesc “dacă vrei să mănânci azi, ia o undiţă şi mergi la pescuit, iar dacă vrei să mănânci peşte o sută de ani dă-ţi copilul la şcoală”, este lipsit de sens? Eu cred că este un mare adevăr la care numai oamenii inteligenţi pot răspunde cu adevărat. La ce lucrez în prezent? Continui să scot Revista

1

am făcut parte şi din juriu şi că mă pregătesc să jurizez lucrările trimise Festivalului Marin Preda.

Precizez că ambele festivaluri au fost sponsorizate de Direcţiile de Cultură a acestor judeţe. Aferim!

4 Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu al cărui preşedinte sunteţi are o colaborare de durată cu instituţia noastră şi împreună am realizat câteva proiecte interesante. Ce ne mai propuneţi pentru viitor?

Gh.A.N.: Da, este adevărat! Sunt preşedintele unei asociaţii care în primul rând ne leagă prin numele patronului Duiliu Zamfirescu, şi prin deschiderea dumneavoastră de a colabora la astfel de proiecte. Din nefericire, pentru viitor, asociaţia nu-şi mai poate propune programe de anvergură.

Am încercat să atragem fonduri europene, numai că, am constatat cu durere, cum mecanismele Uniunii duceau la îndestularea celor care finanţau proiectele propuse de noi. Cu alte cuvinte, noi cu munca, iar europenii cu luatul banilor. Vă daţi seama că nu am putut să mă împac cu acest gând şi m-am limitat a reprezenta doar numele lui Duiliu Zamfirescu prin asociaţia ce-i poartă numele la diversele manifestări culturale.

Bine ar fi, ca pe viitor revista să fie luată sub patronajul unei instituţii care să asigure unul, două posturi cu un salariu minim pe economie – că aşa merită un intelectual vrâncean – pentru a se vedea concret ce înseamnă să scoţi lună de lună o revistă de ţinută. Dacă se merge doar pe mâna sumelor oferite de mine, mi-e teamă că şi revista “Oglinda Literară” va avea soarta Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu vă ascund faptul că am dat sfoară în ţară ba chiar mi-am rugat şi colegii să preia revista, asociaţia şi reprezentanţa USR pentru ca să-mi petrec ultimii ani de viaţă la masa de lucru, unde mă aşteaptă în diverse stadii, alte volume. Singura bucurie, ce mă mai ţine încă în priză, este aceea a candorii unor copii de vârstă şcolară, care frecventează cenaclul şi se exprimă în revistă cu atâta har. Există promisiunea domnului Marian Ruscu, cel care a condus cam un deceniu revista “Axioma” din Ploieşti, de a le scoate acestor copii minunaţi un volum. Sunt lucruri care mă fac să uit că sfârştitul poate oricând să dea buzna peste mine şi peste volumele mele neterminate.

2. Cum ar descrie scriitorul şi omul Gheorghe Andrei Neagu relaţia pe care o are cu biblioteca?

Gh.A.N.: Iată de ce, mă năpustesc acum peste instituţia dumneavoastră, cu toată curăţenia sufletească şi cu toată onestitatea, pentru că am simţit puţin respect pentru ceea ce mă chinui să fac într-un domeniu atât de epuizant cum este cel al creaţiei literare. Vă spun cu sinceritate, că de-a lungul anilor singura instituţie care mi-a cumpărat câte 10-15 exemplare din cărţile mele a fost Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu. Este adevărat că tot atâtea exemplare se cumpărau şi de la autori despre care lumea criticii literare nu se grăbeşte să se exprime. Iată de ce biblioteca reprezintă pentru mine una din puţinele oaze unde sufletul meu însetat de cultură se poate împlini.

Trebuie să recunosc cu tristeţe şi cu oarecare îngrijorare că dacă mâine vicepreşedintele Consiliului Judeţean ing.Mircea Diaconu şi Biblioteca Judeţeană nu mi-ar fi aproape, speranţele mele pentru viitor s-ar cam dizolva. Şi aşa, nu ştiu cum s-o scot la capăt cu revista “Oglinda Literară”. Face în luna decembrie un deceniu de apariţie continuă. Mă sperie gândul, că nimeni nu se va implica logistic în a sărbători acest eveniment.

3 Fondul Gheorghe Neagu inaugurat pe 15 ianuarie 2009, prin cărtile pe care le cuprinde, se bucură de un interes deosebit din partea publicului cititor. Cum aţi ajuns să deţineţi atât de multe cărţi valoroase şi de ce v-aţi gândit să le donaţi bibliotecii?

Gh.A.N.: Fondul de carte Gheorghe Neagu şi-a găsit definirea, tot din respectul dumneavoastră faţă de gestul meu de a aduce cărţi din biblioteca personală. Am intrat în cel de-al 63-lea an de viaţă. Am văzut nenumărate biblioteci risipindu-se în mâinile unor moştenitori ce nu le meritau. În plus, toată viaţa mea am fost un altruist. Am dat. Şi atunci, de ce să nu dau urmaşilor acestor meleaguri posibilitatea să citească şi cărţile din care m-am hrănit spiritual de-a lungul vieţii? De fapt, vă mărturisesc sincer, că aveţi doar o mică parte din biblioteca ce o mai păstrez pentru sufletul meu. Mai mult, de la an la an o să dăruiesc noi şi noi volume, iar atunci când eu nu voi mai fi, cărţile pe care le păstrez încă vor îmbogăţi fondul bibliotecii “Duiliu Zamfirescu” din Focşani.

2

BIBLIOTECA COMUNALA BOGHESTI

O LECȚIE DE VIAȚĂ

Există o cărare a vieții ce trebuie urmată cu pași sensibili pentru a intra în sufletul unui copil, numai că noi, cei maturi, avem datoria să o găsim, deși uneori suntem puși în dificultate.

Ca bibliotecar , am trăit astfel de momente, printre cititori, un copil cu oarece devieri de comportament, frecventa foarte des biblioteca.

Pentru el, cartea reprezenta talismanul fără de preț. Avea sufletul schilodit de viață încă din clasa a II a , când într-o noapte, „urâtă noapte” un nene polițist, i-a luat tatăl din așternutul ce-l împărțeau împreună.

Trist, urât moment…. Nu s-a inventat încă buretele ce poate șterge astfel de amintiri din viața unui om. La câteva zile mama reușește să vândă tot lăsând doar casa goală, și pleacă în străinătate.

Sebastian, eroul meu, rămâne în grija bunicilor oarecum străini și severi pentru el.

De parcă nu ar fi fost suficient, la școală majoritatea copiilor îl încercuiau cu glasuri stridente, cu vorbe de ocară ,râzând pe seama lui. Răspunzător de faptele părinților, fără nici o vină , eroul meu se simte îngenuncheat de viață.

Singura lui mângâiere și scăpare rămâne biblioteca. Aici, copiii nu au voie să râdă și să vorbească despre el și părinții lui. De ce? Pentru că rolul bibliotecarului nu este numai de a împrumuta sau primi cartea, ci de a îmbina în mod plăcut lectura cu cerințele sufletești.

Am avut, în câteva minute, puterea de a-i dărui mulți prieteni lui Sebi, pentru că așa urma să-l numim cu toți.

Pentru învățătoare și colegi, Sebi era un copil obraznic, obositor, dificil,pentru mine ca bibliotecar, Sebi era un copil sensibil și cu mintea ageră.

Avea respect pentru carte și bibliotecă. Urmau zile și momente plăcute pentru mine. Venea des la bibliotecă - trebuia să știu ce note a luat, ce haină nouă are, ce poezie recită la serbare, sau ce necazuri întâmpină. Într-o zi de primăvară, Sebi se întoarce dezamăgit în clasă cu cartea ce urma să o ducă la bibliotecă, doar o citise…

Doamna învățătoare tocmai anunța copiii să nu meargă la bibliotecă trei zile deoarece bibliotecara lipsește pe motiv că i-a decedat mama. În clasă liniște deplină, Sebi a lăsat bărbia în piept, nu a scos nici un cuvânt și nu a ieșit din bancă până când a plecat acasă. În cele mai disperate momente din viața mea, înconjurată de multă lume, prieteni, rude ,lângă coșciugul mamei, în biserică, am rămas o clipă țintuită de privirea unor ochi mari și albaștri. Sebi era lângă mine, privirea lui mi-a dat putere să stau în picioare și să merg mai departe.

După trei zile, la ușa bibliotecii, mă aștepta Sebi și ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic mi-a cerut să-l las să doneze o carte, dar ar fi bucuros dacă o să citesc și eu cartea .

Credeam că nu o să mai zâmbesc niciodată, dar Sebi m-a învățat că și atunci când sufletul îți este schilodit pentru totdeauna, găsești motive să zâmbești. Și lecția de viață rămâne: Nu există copii dificili - doar, viața este dificilă!

Bibliotecar Adriana Rusu

1 REMEMBER MIRCEA DINUTZ A FOST ODATĂ UN SCRIITOR : CORNELIU FOTEA La 28 septembrie, în acest an, s-au împlinit şapte ani de la moartea lui Corneliu Fotea : poet, prozator, dramaturg, ctitor cultural, un inepuizabil rezervor de idei şi proiecte. Constat cu tristeţe că, aşa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri, faptele lui cele bune (culturale, fireşte) s-au uitat, că puţinele dicţionare care îl reţin (Iaşi, Focşani) prezintă trunchiat activitatea sa, iar pe Internet apare exclusiv ca autor al unei singure cărţi de povestiri, Nopţi fără Caterina (1982), comentată favorabil, la acea vreme, de Laurenţiu Ulici, N.Barbu, Florin Muscalu şi Dorin Baciu. Cele şapte povestiri au ca teme majore satul, copilăria, unde aflăm o umanitate alcătuită din personaje marcate de nevoia dureroasă de puritate în plan social şi personal. Nopţile...sale , împovărate de simţirea curată a protagoniştilor, se organizează, în ciuda elementelor epice, ca nişte poeme în proză. De altfel, debutul său absolut s-a produs , după obiceiul vremii, cu un ciclu de poeme, Acasă, pe drumul cel mai lung, sub pseudonimul Corneliu Radu Cadelcu, în Caietul debutanţilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, un an fast pentru autor, întrucât în aceeaşi perioadă a câştigat Premiul Televiziunii Române cu scenariul Omul negru n-a venit, difuzat în 1977 sub titlul Noapte de veghe, pus mai apoi în scenă de Teatrul de Stat din Sibiu. Avea 37 de ani şi viitorul se anunţa promiţător.

Dintre mai multe proiecte de roman poliţist, a reuşit să publice, abia în 1991, Detectivii de duminică, semnat Radu Cadelcu, de parcă ar fi vrut să mascheze, prin acest procedeu, o faptă cu care n-avea de ce să se mândrească. Asta mă face să cred că între teatru, proză şi poezie, Corneliu Fotea se regăsea, în autenticitatea sa, doar în aceasta din urmă, în ciuda îndoieilor şi neliniştilor ce-l bântuiau. Să notăm că şi Nopţi fără Caterina trăieşte tocmai prin acele pagini de aleasă expresivitate poetică, semnate Corneliu Fotea, mai puţin prin schelăria epică, deşi, neîndoios, era un povestitor talentat. Poetul ne-a lăsat moştenire , în speranţa că se va găsi cineva să le pătrundă înţelesul, două volume de poeme, format mignon : Erian (2001) şi Amintiri de la Cetatea Maiveche (2003) , ce au avut, până în acest moment, un singur comentator – Adrian Botez. Despre Erian, hermeneutul din Adjud a afirmat că este Femeia Cosmică, ce-i aminteşte, oarecum, de Annabel Lee şi Ulalume ale lui Edgar Allan Poe, idee cu care putem fi de acord, odată ce în ambele situaţii întâlnim aceeaşi viziune gravă, unde dragostea e asociată cu elementele eterne ale lumii, asocierile posibile oprindu-se aici. În Cetatea Maiveche vede un Topos Sacru al Tuturor Posibilităţilor Ritualului Fanteziei şi Tragediei peste care apasă pericolul de-mitizării şi al Uitării în rotitorul ciclu existenţial ce ne apare, vremelnic, asemenea unei epopei spânzurate!

Citesc acum cu emoţie şi o tardivă părere de rău autograful pe care mi l-a dedicat , la scurt timp de la apariţia cărţii, pe prima filă a volumului : Supun, Mircea, judecăţii tale acest

2 păcat de tinereţe mărturisit abia după 30 de ani, cu sfială şi bucurie. Iar dacă adaug dragostea nu înseamnă că-mi aduc vreun înger păzitor. Corneliu Fotea – 14 decembrie 2001.

La fila 5 apare un fel de motto, ca o completare, explicaţie şi avertisment adresat cititorului : Cele istorisite aici s-au întâmplat aievea; stihuitorul, însă, răstălmăcindu-le, mai adevărate ca adevărul le-a făcut. Dincolo de sintaxa îngrijită, într-un curat stil clasic, două lucruri se înţeleg limpede din cele de mai sus : că textul, cu punct de plecare în realitatea afectivă, a fost elaborat prin anii 1970-1971, când autorul avea cel mult 30 de ani, şi că avem în faţă un poem dogoritor şi răscolitor, bântuit de întrebări, nelinişti, frustrări, înnegurate regrete despre rădăcinile adânci ale fiinţei sale : teama de adevăr, de vaierul necurmat, de căutările fără de capăt, speranţa ce ne rămâne mereu că vom păşi, până la urmă, în marea lumină.

E vorba despre un poem-spovedanie, segmentat în nouă părţi : şapte zile de început/sfârşit de lume, dar şi două nopţi când : Fiică a mea, ciocârlie de-azur, vom urca//în corabie albă, te port peste mare, te duc,//ai să ştii legănarea catargelor, vântul//cu sarea de dincolo plin. Te-o-nfăşa//în puterea lui soarele bun. Erian//va veni către noi (Speranţa, despre care aminteam), dar şi : Plângea peste umăru-mi pasărea, cântec//de stingerea mării, prin noaptea//ce rară şedea, numărată egal//de mişcările plânsului tău ( pierderea Speranţei). În consecinţă, împlinirea nu poate avea loc decât în planul înalt al Poeziei/Imaginaţiei/Spiritului.

Ce-ar putea fi atunci mult invocata Erian ? Sora, iubita, dublul său feminin, suferinţa năucitoare şi creatoare, sacra lume a Spiritului, Poezia. El ar fi veghetorul şi îndrumătorul, rătăcitul şi rătăcitorul, iar Erian, însoţitoarea de drept, cu credinţă şi supuşenie, ce încearcă în zadar să oprească întruparea cuvântului cu plânsu-i... Versul curge când aluvionar, încrâncenat, năvalnic, devastator, când cantabil, în cadenţe biblice, răsucite în ritmul tainelor abia auzite, abia înţelese... e un zbucium ce angajează întreaga fiinţă în căutarea sensului ultim. Erian este, fără îndoială, una dintre cele mai tulburătoare cărţi ale regretatului Corneliu Fotea, un calofil cu harul cuvântului şi un pedepsitor al propriilor fapte, resimţite ca hybris.

Cu ochiul cât mai aproape de adâncimile ameţitoare ale făpturii sale : Creştea, rotunjit un potir// dăltuindu-ne sub tălpi, legănatele ape// de plânsu-ţi pătrunse. Ca lacrima stam// mângâierilor lui înstelate, cădeam// dar mereu mai rotund şi mai plin.

Marele iubitor de copii,care a fost, are la activ Zmeul cel mic, scrisă în colaborare cu Dorel Şora, în 1977, Trei poveşti apărută în prestigioasa colecţie Poveşti nemuritoare nr. 22 în 1980 şi Puf de păpădie (poveşti) în 1993. Autorul, stabilit pe meleaguri vrâncene în 1982, a mai lăsat moştenire un CD cu nişte imaginare scrisori sub titlul promiţător Adio, domnule Eminescu (2003). Prin 2005, cred, am cedat acest CD Inspectoratului de Cultură , primind atunci asigurarea că volumul va fi tipărit, ceea ce nu s-a întâmplat până astăzi. Avem datorii mari faţă de memoria iubitorului şi creatorului de cultură Corneliu Fotea , ca şi faţă de mulţi alţii : Ion Diaconu, Duiliu Zamfirescu, Ionel Sârbu, Dumitru Pricop, Ion Panait, Constantin Ghiniţă, Florin Paraschiv, Florin Muscalu, Traian Olteanu... Prea repede uităm şi ingratitudinea asta ne va costa scump. Mai scump decât merităm!

Revista revistelor

Clio de Mărăşeşti.Anul XIV, nr. 25, mai 2011 Paisprezece ani de apariţie neîntreruptă.Una dintre puţinile reviste şcolare de cursă lungă, coordonată de prof. Aurel Neculai.Se deschide acest număr cu studiul prof. Ion Stănel despre „Biserica din Mărăşeşti în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX”.peu rmele lui I.M. Dimitrescu şi lucrării sale „Însemnări cu privire la oraşul Focşani” tipărită cu prilejul congresului Ligii Culturale de la Focşani din 28 şi 29 iunie 1931, prof. Teodora Fîntînaru ne oferă imagini retrospective (de suflet) despre oraşul Unirii iar prof. Aurel Neculai propune cititorului o binevenită selecţie „Din vremea cărţilor de odinioară”.Elevele Prăvalici Elena (clasa a XI-a) şi Croitoru Carmen Gianina (clasa a X-a) îndrumate de prof. Ion Stănel ne împrospătează memoria cu „Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)”.La rubrica „Culturi, civilizaţii, mentalităţi” prof. Teodora Fîntînaru mai semnează „Catastih de toate vremurile domniei sau Registrele de venituri şi cheltuieli ca succedaneee ale cărţii” analiză elaborată a ceea ce s-ar putea numi „livrescul de grad secund”.Reţinem din „Clio se amuză” anecdota cu Georges Clemenceau (om politic şi ziarist francez) care, nemulţumit de neglijenţa redactorilor publicaţiei ce o conducea, a pus într-o zi un anunţ: „Domnii redactori sunt rugaţi să nu plece de la slujbă înainte de a veni”.Revista „Clio” apare cu sprijinul Primăriei oraşului Mărăşeşti.

Oglinda literară.Anul X, nr. 117, septembrie 2011 Aceeaşi nedezminţită punctualitate în data apariţiei revista managerizată de scriitorul Gheorghe Neagu.Pe prima pagină îşi face mîna ca editorialist (privim cu încredere acest demers) poeta şi prozatoarea Ştefania Oproescu.Ioan D. Denciu ne propune „O cercetare etimo-mitologică în legătură cu numele geţilor”, un excurs filologic ce va lua forma unei cărţi, cel mai probabil, „Rătăciri esenţiale” vol. 3.Un articol permanent valabil, am spune, „Precaritatea şcolii româneşti” scris în 2007 de George Pruteanu, reluat la rubrica „Remember”.Profesorul universitar, editorul şi criticul literar Georgeta Adam pledează cu argumente şi exemple în „Orgolii păguboase” pentru resistematizarea oraşului Bucureşti chiar dacă acest lucru ar implica pierderea unor clădiri vechi.Liviu Antonesei evocă figura şi contribuţia literară a poetului Ion Zubaşcu (1948-2011) activ, la un moment dat, în cenaclul „Flacăra”.Valeria Manta Tăicuţu pune în discuţie problema , deontologic neclarificată pînă acum, autorului care publică acelaşi text în mai multe reviste.Theodor Codreanu: „Ion

Barbu – 50 o exegeză ignorată”. Lili Goia rememorează „Oglinda literară” la 100 de numere.Poetul Gheorghe Istrate îşi aminteşte „Despre oameni într-o mică vacanţă vrânceană”.Poezie de: Viorel Dinescu, Gabriela Pachia, Maria Alexandra Iliescu, Cristina Cişmaş, Dumitru Băluţă, George Anca.

Salonul literar.An XIII, Serie nouă, nr. 73, 2011 După editorialul intitulat „Cu bocancii prin literatură” ce aruncă o privire critică asupra literaturii de pe Internet, citim interviul cu scriitorul Ionel Bandrabur care crede, în consonanţă cu teoria lui Duiliu Zamfirescu, că balada „Mioriţa” nu este o creaţie colectivă cît mai degrabă creaţia unui geniu local rămas anonim.Redactorul şef al revistei prof. Culiţă Ioan Uşurelu semnează cronica la volumul „Zăpada timpurie” de Emilian Marcu apoi îl intervievează pe Calistrat Costin preşedintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România.Poetul Virgil Panait este prezent cu „Tu(r)nul de control” iar Florentin Popescu prezintă cartea Janinei Vadislav „Dulcea şi tandra mea fiară”.În „Râul amintirilor” Ionel Moni Constantin îşi aminteşte cu tandreţe de Odobeştiul mirific de odinioară.

ProSaeculum.Anul X, nr, 3-4 (71-72) 15 aprilie-1 iunie 2011 În debutul revistei fondată de Alexandru Deşliu, cu titlul „Posteritatea lui Adrian Păunescu” criticul Mircea Dinutz reflectează, echilibrat, asupra existenţei şi creaţiei literare a poetului recent dispărut.Liviu Ioan Stoiciu continuă „Jurnalul poemelor” din vremea cînd funcţiona ca angajat al Bibliotecii Judeţene.”Viaţa mea a fost un şir întreg de şanse !” crede George Astalos în dialog cu Flrentin Popescu.Nu şi pentru alţii dacă citim articolul „Jocuri de reţea” de Magda Ursache, un recurs la memorie şi adevăr istoric.”Faţa din umbră a lui Duiliu Zamfirescu” ne apare graţie criticului şi istoricului literar Ioan Adam prin republicarea unor texte mai puţin cunoscute din publicistica lui Duiliu Zamfirescu.Nicolae Mecu vede în romanul „Levantul” de Mircea Cărtărescu „un mo(nu)ment al postmodernismului românesc”.Proză de Doina Popa, „Firul de absenţă”.Despre carte scrie Teodora Fîntînaru, „Cartea în viziunea omului simplu”.Sub titlul „Cartea veche şi receptorul de vocaţie” citim cronica lui Mircea Dinutz la volumul „Vitralii patinate.(În)semne ale cărţii vechi româneşti” (Focşani, Editura Andrew, 2010) de Teodora Fîntînaru.Şi, desigur, un consistent „Breviar editorial” semnat Dinu Mirea.

Cronicar

Programul de Training pentru Lideri şi Inovatori al Centrului Mortenson Centrul Mortenson pentru Programe Internaţionale de Formare a Bibliotecarilor (The Mortenson Center for International Library Programs - www.library.illinois.edu/mortenson/) funcţionează din anul 1991. Începând cu acest an mai mult de 800 de bibliotecari din 90 de ţări au participat la programele de dezvoltare profesională ale Centrului Mortenson. Întro primă fază, aceste programe se adresau unor nevoi generale, dar ulterior au început să fie create programe pentru a răspunde nevoilor specifice ale unui grup sau ale unei țări, permiţând astfel Centrului Mortenson să lucreze cu biblioteci din ţări ca: Africa de Sud, China, Columbia, Costa Rica, El Salvador, Georgia, Ghana, Guatemala, Haiti, Nicaragua, Nigeria, Rusia, Tanzania, Uganda sau Vietnam.

Prin programele pe care le iniţiază, Centrul Mortenson pentru Programe Internaţionale de Formare a Bibliotecarilor caută să întărească legăturile internaţionale între biblioteci şi între bibliotecarii din întreaga lume, indiferent de poziţia geografică sau de accesul la tehnologie.

La Programul de Training pentru Lideri şi Inovatori al Centrului Mortenson au putut aplica doar ţările participante la programul Global Libraries al Fundaţiei Bill si Melinda Gates, astfel că, prin proiectul depus de către Fundaţia IREX şi prin programul Biblionet, România a fost acceptată în acest program, alături de Letonia. În cadrul Programul de Training pentru Lideri şi Inovatori, participanţii au fost selectaţi la nivel naţional şi au fost expuşi la serviciile de excelenţă ale unora dintre cele mai bune biblioteci din Statele Unite. Programul s-a desfăşurat timp de 4 săptămâni, în cadrul Bibliotecii Universităţii din Illinois, unde este localizat şi Centrul Mortenson. Biblioteca Universităţii din Illinois este una dintre cele mai mari biblioteci academice de pe teritoriul Statelor Unite, fiind devansată în acest clasament doar de bibliotecile Universităţilor Harvard şi Yale.

Programul de Training pentru Lideri si Inovatori s-a adresat bibliotecarilor cu experienţă în administrarea, organizarea sau coordonarea unor departamente sau servicii/activităţi în cadrul bibliotecii publice, care datorită poziţiei ocupate sunt în măsură să realizeze schimbări în bibliotecile în care lucrează şi totodată să sprijine implementarea acestor schimbări în alte biblioteci publice din regiune.

Pentru a răspunde cât mai bine nevoilor specifice din Romania, programul de training a fost stabilit în urma vizitei în România a reprezentanţilor Centrului Mortenson, care s-au întâlnit cu reprezentanţii bibliotecilor publice şi cu bibliotecarii selectaţi pentru a participa la acest program, stabilindu-se ulterior obiectivele acestui program de training:

1

• • • • • •

PARTICIPANŢII (ÎŞI) VOR: Dezvolta abilităţi pentru a deveni membri informaţi şi angajaţi ai echipelor lor.

Perfecţiona abilităţile de prezentare, comunicare şi conducere.

Implementa strategii pentru evaluarea nevoilor comunităţii şi pentru dezvoltarea de noi servicii pe baza rezultatelor evaluării Dezvolta abilităţi de managementul proiectelor orientate către obţinerea de rezultate palpabile. Învăţa să aplice principiile de bază pentru scrierea de propuneri de granturi Vor ajunge să înţeleagă cum funcţionează strângerea de fonduri în contextul american.

Cei 15 bibliotecari selectaţi pentru a participa la acest program de training, în ordine alfabetică, au fost: Vlăduţ Andreescu, Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa, Dorina Braloştiţeanu, Biblioteca Filiaşi, judeţul Dolj, Gabriel Cărăbuş, Biblioteca Judeţeană Suceava, Corina Ciuraru, Biblioteca Judeţeană Brăila, Lacramioara Cocuz, Biblioteca Judeţeană Suceava, Titina Dediu, Biblioteca Judeţeană Galaţi, Crina Ifrim, Biblioteca Judeţeană Bacău, Mihai Grinea, Biblioteca Judeţeană Iaşi, Delia Pantea, Biblioteca Judeţeană Bihor, Mihaela Racoviţeanu, Biblioteca Judeţeană Ialomiţa, Valentina Rotaru, Biblioteca Judeţeană Maramureş, Valentin Smedescu, Biblioteca Judeţeană Vâlcea, Sorina Stanca, Biblioteca Judeţeană Cluj, Margareta Tătăruş, Biblioteca

Judeţeană Vrancea şi Mihaela Voinicu, Biblioteca Judeţeană Argeş. Au fost alături de noi din partea Fundaţiei Irex – Anca Râpeanu, coordonator al Concursului de Participare Comunitară şi Amanda Bosovcki, specialist în programe.

2

Acest program de training s-a desfăşurat în perioada 18 martie – 17 aprilie 2011 şi pe lângă cei 23 000 de km parcurşi, America ne-a oferit tuturor o experienţă unică, plină de noutate şi inovaţie şi, nu în ultimul rând, informaţii şi cunoştinţe aplicabile şi în bibliotecile româneşti.

Cursurile au fost pe măsura aşteptărilor noastre şi, pe alocuri, chiar le-au întrecut. Astfel că, voi relata în continuare care au fost acestea, ce au urmărit şi cum pot deveni prin instruirea bibliotecarilor români, adevărate instrumente în realizarea de servicii noi şi utile membrilor comunităţii româneşti, în schimbarea atitudinii şi modului de comunicare între bibliotecari şi, mai ales, comunicarea între aceştia şi utilizatorii serviciilor de bibliotecă.

Vizitele în biblioteci publice, universitare, şcolare şi specializate ne-au ajutat să înţelegem mai bine specificul bibliotecilor americane şi să cunoaştem cum reuşesc acestea să-i atragă pe oameni, dovedind prin statistici că 70 % dintre americani vin la bibliotecă. Incredibil, nu-i aşa?

Comparativ cu cei 10 % (procent statistic la nivel naţional) din populaţia României care utilizează serviciile bibliotecilor româneşti – este o cifră impresionantă!

Agenda cursurilor a cuprins: • Managementul Proiectelor • Iniţiere în redactarea de propuneri de proiecte • Caracteristici ale muncii în echipă • Evaluarea DISC şi folosirea acestuia în management • Comunicaţi-vă mesajul!: workshop • Stabilirea nevoilor utilizatorului • Evaluarea programelor pentru biblioteci • Abilităţi de conducere pentru sprijinirea bibliotecilor • Cum să folosim tehnologia pentru atragerea comunităţii: digital storytelling • Servicii cu clienţii: Filosofia F.I.S.H.! În cadrul acestui program de training, participantii au scris împreună (în cadrul a 3 echipe) câte un proiect menit să aibă un impact pozitiv asupra bibliotecilor publice din România. Pentru implementarea proiectului, participanţii au primit asistenţă şi un grant din partea Centrului Mortenson. Cele 3 proiecte vor începe în septembrie 2011 şi se vor încheia în august 2012. Acestea sunt  Play a game@biblioteca ta – proiect care va dezvolta un nou serviciu de bibliotecă pentru adolescenţi (judeţele Dâmboviţa, Suceava, Filiaşi, Ialomiţa)  Click@platforma online de invatare pentru bibliotecari – proiect care va contribui la dezvoltarea profesională a bibliotecarilor din România (judeţele Galaţi, Brăila, Vrancea, Argeş, Maramureş, Iaşi)  Istorie locala@biblioteca publica – proiect care vizează păstrarea memoriei locale ale comunităţilor implicate (judeţele Cluj, Suceava, Brăila, Vâlcea, Bihor) Vizitele au inclus pe lângă biblioteci de toate categoriile şi o vizită la Asociaţia Bibliotecilor Americane (ALA) precum şi participarea grupului nostru alături de reprezentanţii Centrului Mortenson la Conferinţa bibliotecarilor din Austin, Texas. În acest program am vizitat câteva biblioteci americane dintre cele mai cunoscute, din statul Illinois: 1. Biblioteca principală a Universităţii Illinois 2. Biblioteca Facultăţii de Agricultură 3

3. Biblioteca Facultăţii de Matematică 4. Biblioteca Facultăţii de Comunicare şi Media 5. Biblioteca Facultăţii de Inginerie 6. Biblioteca Publică Urbana 7. Biblioteca Publică Champaign şi Filiala Douglass 8. Biblioteca Publică Oak Park 9. Biblioteca Publică Chicago 10. Bibliotecă Şcolară 11. Biblioteca Publică Tolono 12. Biblioteca Agenţiei de Marketing Upshot 13. Biblioteca Publică Arthur şi vizitarea Provinciei Amish Un aspect foarte important al funcţionării bibliotecilor americane în serviciul beneficiarilor săi este acela că majoritatea bibliotecilor din SUA fac parte din consorţii, tocmai pentru a-şi servi mai bine utilizatorii, pentru a economisi bani în achiziţionarea documentelor şi a bazelor de date şi, nu în ultimul rând, pentru a-şi pune în comun resursele oferindu-le tuturor utilizatorilor acces egal la acestea, dovedindu-şi din plin eficienţa.

Nouă ni s-a vorbit despre consorţiul SWAN, format din 75 de biblioteci şi 1000 de utilizatori care lucrează simultan în reţea şi din care fac parte şi bibliotecile vizitate de noi: Biblioteca Publică din Oak Park, bibliotecile mici din Arthur, Tolono, biblioteca publică din Champaign, biblioteca din Urbana.

De exemplu consorţiul SWAN are un număr nelimitat de utilizatori ai OPAC; 1,2 milioane utilizatori înscrişi în baza de date; circulaţie anuală: 12, 2 milioane de unităţi de bibliotecă.

Bibliotecile plătesc anual o taxă pentru susţinerea consorţiului şi împart costurile de cumpărare a accesului la baze de date online cerute de utilizatori.

Serviciile făcute de acest grup SWAN pentru biblioteci sunt:  centralizează datele statistice de la toate bibliotecile (în format electronic şi le pun la dispoziţie în reţea)  distribuie materiale profesionale, asigură training şi suport software pentru toate bibliotecile din reţea, suport tehnic pentru toate echipamentele bibliotecilor,  stabilesc împreună regulamentele, politicile de funcţionare , fac planurile de dezvoltare, în funcţie de cerere studiază piaţa şi cumpără accesul la bazele de date de care utilizatorii au nevoie.

Se ridică din aceste informaţii o întrebare firească: de unde vin banii, cine susţine bibliotecile americane? Finanţarea bibliotecilor americane este mai specială şi vine din taxa pe proprietate pe care utilizatorii o plătesc la administraţia locală. Comunitatea votează dacă doreşte sau nu să aibă o biblioteca în comunitate. Dacă majoritatea spune da, avem nevoie de bibliotecă atunci Consiliul lor local hotărăşte cuantumul taxei pe proprietate care va merge la biblioteca. Cu cât este mai mare proprietatea cu atât mai mare va fi şi taxa. Dacă persoana este din altă comunitate şi vrea să se înscrie la altă bibliotecă decât cea la care aparţine, atunci va plăti o taxa de înscriere individuală.

Alte surse de finanţare pentru biblioteci sunt strângerile de fonduri, vânzările de carte pe care le fac prietenii bibliotecii, scrierea de proiecte de finanţare şi donaţiile particulare.

4

Unul dintre cele mai importante şi inovative cursuri a fost Evaluarea DISC: un instrument de lucru pentru biblioteci şi bibliotecari.

Pentru că unul dintre obiectivele programului de training a fost instruirea participanţilor pentru a deveni membri informaţi şi angajaţi în echipele în care lucrează au fost dedicate 2 zile de cursuri dedicate acestei teme. Sesiunile de lucru au fost susţinute de Shirley Stelbrink, care face şi consiliere pentru diferite firme pe aceste teme.

DISC este un model de evaluare comportamentală, elaborat pe baza unor studii ample de către Dr. William Moulton Marston (1893-1947) şi care se bazează pe examinarea comportamentului oamenilor sănătoşi în mediul lor de lucru. Marston a descris 4 tipare fundamentale care se regăsesc în fiecare individ, în proporţii diferite. DISC poate fi folosit ca instrument de evaluare a personalului şi, aplicat în practică, poate îmbunătăţi productivitatea muncii, lucrul în echipă şi comunicarea interpersonală. DISC îi ajută pe oameni să înţeleagă diferenţele lor comportamentale.

DISC este un acronim pentru: • Dominanţă - referitoare la control, putere şi siguranţă de sine • Influenţă - referitoare la situaţii sociale şi de comunicare • Stabilitate - referitoare la răbdare, perseverenţă şi curtoazie.

• Conştiinciozitate - referitoare la structură şi organizare.

Moduri în care evaluarea DISC poate să ajute echipa: • Sporeşte cunoaşterea de sine: ne face să conştientizăm cum vom răspunde la conflict, arată ce ne motivează, ce ne cauzează stres şi cum putem rezolva problemele de comunicare.

• Aflăm cum se poate adapta stilul propriu pentru a ne înţelege mai bine cu ceilalţi • Poate facilita şi îmbunătăţi lucrul în echipă şi poate minimiza conflictul în echipă • Poate dezvolta abilităţi de a identifica stilurile clienţilor, utilizatorilor şi a răspunde în conformitate.

• Poate fi folosit pentru a-i înţelege mai bine pe cei cu care lucrăm sau pe cei din anturaj.

Modelul Colaborativ de lucru în echipă ne arată cum să facem echipele să funcţioneze.

Atunci când o echipă a avut succes într-o activitate înseamnă că a existat colaborare pentru atingerea obiectivelor, că fiecare a înţeles foarte clar care este obiectivul şi ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo! Colaborarea trebuie să înceapă cu fiecare persoană în parte şi apoi să se extindă pentru a cuprinde întreaga organizaţie – nu trebuie impusă de sus în jos.

Modelul Colaborativ trebuie parcurs în 3 etape conectate între ele:  Obiective - definirea foarte clară a ceea ce dorim să realizăm.  Roluri - descrierea amănunţită a ceea ce are fiecare de făcut pentru îndeplinirea obiectivului  Reguli - cum are loc tot procesul, cum lucrează fiecare, în ce parametri Dacă avem toate datele de identificare a tiparelor comportamentale, putem observa şi evalua comportamentul colegilor şi putem acţiona pentru interesul comun al proiectului sau organizaţiei în care lucrăm.

Alt curs foarte interesant la care am participat a fost cel de Cum să folosim tehnologia pentru atragerea comunităţii: digital storytelling, curs susţinut de Martin Wolske, profesor şi

5

cercetător la Şcoala postuniversitară de Bibliologie şi ştiinţa informării de la Universitatea din Illinois.

Acest curs a cuprins mai multe părţi şi anume: Jurnalismul cetăţenesc, Fotovoce, Povestirea digitală realizată cu softurile Movie Maker şi Audacity şi a plecat de la premisa că trebuie să mobilizăm comunitatea să participe interactiv în soluţionarea propriilor probleme cu care se confruntă.

Jurnalismul cetăţenesc este de fapt implicarea cetăţenilor în viaţa comunităţii prin intermediul articolelor de opinie apărute pe diferite forumuri, bloguri etc. Ştim cu toţii cum a evoluat explozia utilizării internetului, a accesibilităţii comunicării în reţele de socializare şi prin intermediul web2.0, astfel încât a devenit foarte uşor ca tot mai mulţi oameni să-şi exprime opinii în spaţiul virtual. De ce nu ar face-o la Bibliotecă? De ce nu i-am învăţa să o facă mai bine şi mai conştient? Şi mai ales, cum se pot implica aceştia pentru a contribui la binele comunităţii în care trăiesc? Pot participa interactiv, prin intermediul mediului virtual cu idei, la crearea imaginii comunităţii, pot interacţiona cu informaţia, să dea sens şi calitate participării şi nu în ultimul rând să formeze opinii prin reportaje critice, care altfel nu ar exista. Astfel că produsele media digitale create de comunitate, atunci când sunt combinate cu jurnalismul cetăţenesc, fotovocea şi povestirea digitală pot prezenta mijloace prin care cetăţenii se angajează activ în clădirea comunităţii prin participare.

Cum se poate face asta? Ei bine, deja cetăţenii obişnuiţi folosesc o mulţime de instrumente – bloguri, reţele de socializare prin care oricine îşi face propriile articole de ştiri sau contribuie la articolele altora. În acest fel pot face comentarii la articole principale din media clasică şi la sondajele de opinie făcute de profesionişti sau pot interacţiona prin blogging cetăţenesc pe un site profesionist sau pe site-uri personale.

Povestirile digitale sunt asemenea poveştilor clasice. Diferă doar formatul şi mediul în care acestea pot fi citite. Ştim cu toţii că poveştile ne definesc ca fiinţe, ne pot schimba comportamentele şi atitudinile. Prin poveste putem schimba în bine şi lumea şi pe noi. Orice vis poate deveni realitate, orice destin are o poveste şi orice om povestea lui. Doar că ne spunem poveştile diferit şi înţelegem diferit poveştile altora. O poveste, chiar dacă este în format digital (text, audio sau video), are aceleaşi părţi ca şi o poveste tradiţională: început, intrigă, cuprins, punct culminant şi deznodământ sau încheiere. Întotdeauna trebuie să avem în vedere publicul căruia i se adresează, pentru că, în final, trebuie să-l facem să se identifice, să trăiască cele povestite de către noi. De aceea ritmul vorbirii, emoţia şi tonul vocii trebuie dozate corespunzător.

De ce nu ar fi acesta şi în bibliotecile româneşti un serviciu oferit comunităţii noastre?

Avem tehnologia, avem bibliotecari pregătiţi, avem o mulţime de poveşti şi oameni doritori să înveţe. Ar trebui să ne apucăm de treabă…

Fotovocea este un proces de acţiune care foloseşte fotografia ca instrument de schimbare socială. Procesul pune obiectivul camerei foto pe experienţele oamenilor din grupuri de risc social şi le oferă un mod creativ de a înregistra, reflecta şi critica problemele personale şi ale comunităţii în care trăiesc. Fotovocea poate să permită oamenilor să surprindă atât punctele forte, dar şi problemele comunităţii în care trăiesc, poate promova dialogul critic despre problemele personale şi comunitare prin discuţii de grup şi foarte important poate să ajungă la factorii de decizie.

O parte importantă a întregului program de training a fost axat pe EVALUAREA COMUNITĂŢII. Una din temele principale, abordate în cadrul Programului Lideri şi Inovatori al Centrului Mortenson, este reprezentată de evaluarea nevoilor comunităţii. Scopul pentru care se procedează 6

la evaluarea nevoilor comunităţii îl reprezintă proiectarea serviciilor de bibliotecă care rezolvă aceste nevoi. Rebecca Teasdale, Director Adjunct de Servicii şi Programe publice de la Biblioteca Publică Oak ne-a ţinut acest curs de mare interes pentru noi şi care ne-a învăţat cum să ne evaluăm comunitatea, cum să identificăm partenerii posibili ai bibliotecii şi cum să evaluăm noile servicii oferite comunităţii.

Evaluarea serviciului se face folosindu-se mai multe criterii: măsurarea utilizării serviciului, feedback-ul primit de la utilizatori şi parteneri precum şi efectele pozitive ale rezolvării nevoilor constatate. Instrumentele utilizate adesea cuprind: analiza datelor statistice, chestionare şi sondaje de opinie. Numai evaluând nevoile comunităţii, bibliotecarii vor putea oferi serviciile de bibliotecă pe care utilizatorii se vor bucura să le folosească, astfel încât bibliotecile să fie mai căutate, iar bibliotecarii să fie mai apreciaţi!

Filosofia FISH – cursul cel mai dinamic şi interactiv care ne-a adus zâmbetul pe feţe şi speranţa în suflete că se poate schimba atitudinea bibliotecarilor. A fost vorba de o prezentare susţinută de Jan Ison, director executiv la unul din consorţiile biblioteconomice americane şi anume, Lincoln Trail Libraries System.

Este vorba de un set de instrumente practice, simple, care ne ajută să creăm cultura organizaţională pe care ne-o dorim dintotdeauna la un loc de muncă.

Reprezintă un mod de a construi relaţii mai puternice care ne pregătesc să facem faţă mai eficient provocărilor.

Filosofia FISH! îndeplineşte cele mai elementare nevoi ale persoanelor care, la rândul lor, îndeplinesc nevoile organizaţiei – echipe mai închegate, o comunicare mai bună, servicii extraordinare şi un nivel mai înalt de retenţie.

S-a inventat şi aplicat prima oară de către patronul unui magazin din piaţa de peşte din Seattle, Pike Place Fish Market, care dorea să-şi crească vânzările, evitând campaniile costisitoare şi greoaie oferite de firmele americane specializate şi scumpe de comunicare. A dezvoltat o metodă simplă, eficientă în egală măsură şi pentru clienţi şi pentru angajaţi, care de atunci aduce beneficii continui, faimă şi un exemplu de bune practici pentru orice domeniu în care se lucrează cu publicul. http://www.youtube.com/watch?v=gNDP9jLuzXU&NR=1 http://www.charthouse.com/productdetail.aspx?nodeid=24103 John Christensen a studiat această metodă originală de management al locului de muncă şi a publicat cărţi şi mici seriale video care nu fac decât să ilustreze ce este, cum funcţionează şi modul de implementare în diverse locuri de muncă. De atunci Filosofia FISH! a devenit din ce în ce mai cunoscută şi mai aplicată.

Principiile FISH! 

Joacă-te (Play) – redescoperind ludicul, redevenind copii, comunicăm mai uşor, mai natural, devenim creativi, energici şi foarte plăcuţi pentru cei din jur. Deşi pare ciudat, sarcinile ni le putem îndeplini într-un mod distractiv, nu numai ca pe o corvoadă sau o obligaţie apăsătoare.

7



 

Fă-le ziua frumoasă (Make Their Day) – să ne aducem aminte cât de important a fost uneori pentru noi să găsim atenţie şi vorbe bune din partea altora, atunci când am avut o zi mai proastă. Cum facem acest lucru? Simplu, foarte simplu: punându-ne în locul persoanei din faţa noastră şi dăruind ceea ce am fi vrut noi să primim în locul ei.

Fii prezent (Be There) – e important pentru interlocutor să te simtă prezent emoţional, nu numai fizic. Trebuie să fim focusaţi pe persoana din faţa noastră, acordându-i toată atenţia şi astfel dovedim respect, care duce fără greş la îmbunătăţirea comunicării şi relaţionării.

Alege-ţi atitudinea (Choose Your Attitude) – Responsabilizează-te pentru cum răspunzi la ceea ce-ti rezervă viaţa. Odată ce eşti conştient că alegerea ta implică pe toţi cei de lângă tine, întreabă-te: “Atitudinea mea ajută echipa sau pe utilizatorii mei? Mă ajută să fiu persoana care aş vrea să fiu?”

Se poate aplica în bibliotecă Filosofia FISH? Se poate aplica oriunde se lucrează cu public. Această modalitate de lucru este benefică în primul rând, pentru cei care au nevoie de serviciile noastre, dar şi pentru echipa în care lucrăm. Mediul va fi mult mai relaxat, comunicarea mai firească, iar spiritul de echipă se va consolida. Primul gând care ne-a preocupat la aflarea Filosofiei FISH! a fost: nu tot ce merge la americani, alţi oameni, cu alte obiceiuri, cu o altă cultură, poate merge şi la noi, la români. Răspunsul cred că este doar unul: până nu încercăm, nu vom şti!

Desigur, se poate începe cu lucruri mărunte, dar care vor putea schimba atitudinea noastră, dar şi pe cea a utilizatorilor noştri. Dar să nu uităm să aplicăm în orice moment cele patru principii de mai sus. În final, vă adresez îndemnul pe care l-am primit şi noi, cei 15 bibliotecari români care am audiat acest curs, uimindu-ne modul de abordare al relaţiilor de muncă atât de diferit de ceea ce ştiam noi: Fii FISH! Biblioteca şi Comunitatea AMISH A fost inclusă în Programul de Trening pentru Lideri şi Inovatori şi o vizită în oraşul Arthur din Illinois, care este un oraş cu 2.200 locuitori, situat în zona centrală a statului Illinois. Acesta este inima comunităţii Amish, cu mai mult de 1.000 de familii care trăiesc în mediul rural din jurul acesteia. Există aproximativ 4000 de membri Amish în zonă, iar felul lor de viaţă şi credinţele religioase sunt un aspect important al comunităţii. Toate familiile din această comunitate au fermele lor proprii. Până acum câţiva ani, agricultura a reprezentat modul lor de viaţă. Datorită faptului că terenul nu mai este la fel de fertil ca acum câteva zeci de ani, unele dintre familii au renunţat la agricultură pentru alte moduri de viaţă, cum ar fi: prelucrarea lemnului, repararea ceasurilor, sau au chiar propriile magazine alimentare. Sunt adevăraţi artişti în sculptură şi dulgherie,feronerie, croitorie, dulciuri şi mâncare, suveniruri.

Cu această ocazie am vizitat casa familiei Yodler – o familie amish compusă din cei doi părinţi şi cei 6 copii (trei băieţi şi trei fete). Casa este mobilată foarte simplu, cu 8

mobilier puţin, cu podele goale, cu perdele simple, colorate la ferestre. Nu folosesc curentul electric şi totuşi, având ca principiu de funcţionare propanul, au toate utilităţile necesare: frigider, becuri, maşină de cusut electrică, maşină de spălat etc.

Ce a fost ciudat pentru noi, din tot ce se întâmplă în această comunitate, a fost faptul că, toţi copiii Amish încep şcoala la 6 ani şi urmează, cel mult, 8 clase. Majoritatea copiilor Amish părăsesc şcoala destul de repede, băieţii pentru a ajuta la munca câmpului sau la prelucratul lemnului iar fetele pentru a avea grijă de copiii mai mici din familie sau pentru a ajuta la muncile din gospodărie.

Am servit masa de prânz la altă familie Amish din această comunitate. Este vestită în întreaga Americă şi vizitată chiar de mulţi americani această comunitate, iar mâncarea ecologică şi biologică este considerată un adevărat festin şi care se serveşte cu un adevărat ritual. Rugăciune, mâncare plimbată din mână în mână (chiar de mai multe ori!), multe feluri de mâncare gătite cu produse cultivate sau crescute de ei. Însă impresionant a fost faptul că, am aflat la biblioteca din oraş, aceştia citesc foarte mult. Există permise de familie şi un membru al unei familii poate împrumuta câte cărţi doreşte şi poate duce. Membrii comunităţii Amish chiar dacă nu au voie să utilizeze calculatorul sau telefonul, o fac prin intermediul bibliotecarilor şi a bibliotecii. Şi o fac foarte des, pentru că aşa îşi găsesc viitorii clienţi pentru care construiesc şi posibilităţile obţinerii de resurse. Îşi expun la bibliotecă produsele create – cusături şi împletituri, tablouri şi alte obiecte realizate de ei – pentru că în acest fel îşi ating 2 scopuri: să le admire lumea şi să-şi găsească noi clienţi.

Biblioteca este mică şi frumoasă, dotată şi echipată pentru a răspunde tuturor acestor nevoi ale comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea. Îi ajută, pe lângă toate celelalte, să-şi plătească taxele online, să-şi pună CV-ul pe site-uri de căutat joburi, să cumpere cărţile şi filmele pe care aceştia le doresc, organizează evenimente în care promovează lectura şi creaţia, este permanent alături de oameni şi de nevoile lor, în această lume în continuă schimbare.

Elemente comune ale bibliotecilor americane Trecând acum de la bibliotecile vizitate, indiferent de specializarea lor, la elementele comune tuturor, pot fi remarcate următoarele aspecte: spaţiile foarte mari (imense dacă amintesc Biblioteca Publică din Chicago http://www.chipublib.org/), confortul oferit prin intermediul mobilierului, colecţiile imense şi axate pe nevoile utilizatorilor alcătuite din cărţi, reviste şi ziare dar şi filme, muzică, e-book-uri.

Mai au în comun echipamentele moderne şi adaptate societăţii informaţionale în care trăim, bazele de 9

date complexe şi bine structurate, serviciile moderne existente şi în mediul online, bibliotecarii foarte bine pregătiţi (cu studii de specialitate, masterate şi doctorate în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea).

De asemenea au o asociaţie puternică ALA – American Library Asociation http://www.ala.org/, comună tuturor categoriilor de bibliotecari care mizează foarte mult pe pregătirea profesională continuă, pregătire care dă şi rezultate remarcabile: programe şi proiecte pentru toate categoriile de utilizatori, cursuri pentru comunitate în utilizarea computerului, a limbilor străine sau pentru a rezolva orice nevoie de instruire identificată în comunitate.

Punctele esenţiale pe care s-a lucrat şi încă se lucrează pentru a avea succes, sunt: • Servicii - cât mai moderne /conţinut digitizat şi dacă se poate multifaţetat /acces - cât mai larg.

• Schimbarea personalului.

• Construirea de relaţii pentru promovarea bibliotecii.

• Curajul de a face schimbări.

• Ca principiu - fără idei preconcepute.

Toate bibliotecile vizitate oferă servicii tradiţionale pe care le oferim şi noi însă, au dezvoltat şi servicii noi, moderne care atrag în fiecare zi noi categorii de public sau satisfac nevoile tuturor utilizatorilor lor:  Împrumut acasă de cărţi, reviste, ziare, CD-uri, DVD-uri cu filme, muzică, jocuri, microfilme, e-book-uri  Lectură în Sălile de lectură şi spaţiile         

de studiu individual sau de grup Expoziţii Lansări de carte Evenimente culturale diverse Săli de internet şi multimedia Cursuri de utilizare sau iniţiere a PC-urilor şi a noilor tehnologii Recenzii / recomandări şi online Poveşti citite/înregistrate pe site, de diverse personalităţi Documente descărcabile Resurse pentru părinţi

   

Documente digitizate Împrumut/rezervări/prelungiri online Bibliografii Expoziţii personale

Servicii moderne (care câştigă tot mai mult teren şi în bibliotecile româneşti): 10

          

Cursuri de digital storytelling Cursuri de creat şi utilizat blog-uri / site-uri Studio de înregistrare TV Jocuri video și Wi-Fi Jocuri pe calculator Servicii online – site-uri funcţionale, reţele sociale - Facebook, Twiter (pentru toate categoriile de vârstă) Baze de date (consorţii) / Catalog online comun Documente digitizate/descărcabile Copiator, fax, scanner, imprimantă folosite personal de utilizatori Book – Return – cutia de returnare a cărţilor, instalată în afara bibliotecii şi cere se poate folosi când biblioteca este închisă

Pentru copii şi următoarele programe:       

adolescenţi

oferă

Ora poveştilor Cluburi de lego Cluburi de joacă (jocuri, teatru de păpuşi etc.)

Cluburi de limbi străine Ateliere de creaţie Ajutor la teme Festivaluri, storytelleri, întâlniri cu diverse personalităţi (pentru toate categoriile de vârstă) Pentru adulţi se organizează:  Cursuri de iniţiere şi utilizare a PCului  Vizionări de filme şi audiţii muzicale  Cursuri de digital storytelling  Dezbateri şi întâlniri cu specialişti din diferite domenii  Plata taxelor  Căutarea unui loc de muncă

Toate aceste servicii bibliotecarii americani le pun în practică cu ajutorul voluntarilor şi a partenerilor pe care îi au la dispoziţie din comunitate:  Elevi, studenţi, cadre didactice, diverşi specialişti care vin în bibliotecă prin intermediul parteneriatelor şi colaborărilor. Aceştia îi ajută pe bibliotecari şi la strângerea de fonduri, la

11

împrumutul cărţilor la domiciliu pentru persoanele cu dizabilităţi sau în vârstă, la realizarea cluburilor diverse, în derularea programelor şi proiectelor bibliotecii precum şi la advocacy Există în SUA organizaţii non guvernamentale înfiinţate pe lângă biblioteci care se numesc PRIETENII BIBLIOTECII şi care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru biblioteci – obţin bani prin vânzarea cărţilor, a obiectelor lucrate la diferitele cluburi şi puse în vânzare etc., bani care se întorc în bibliotecă. Aceste asociaţii rulează PROGRAME cu finanţare externă sau organizează diverse evenimente în urma cărora banii sunt direcţionaţi către bibliotecă. Nu în ultimul rând, aceste ONG-uri fac ADVOCACY pentru BIBLIOTECI – încearcă prin diferite metode să convingă/influenţeze autorităţile locale să finanţeze mai bine şi mai mult bibliotecile. În încheiere voi face un profil minimal al bibliotecarului american tocmai pentru a înţelege mai bine de ce funcţionează în SUA atât de bine biblioteca, de ce reuşesc să atragă în bibliotecă un număr atât de mare de oameni şi de ce permanent se schimbă în bine serviciile, programele şi colecţiile din bibliotecile americane.

BIBLIOTECARUL AMERICAN COMPETENŢE ŞI ABILITĂŢI:    

Studii universitare de specialitate Master în domeniul biblioteconomic Doctorat Perfecţionare continuă prin: o Cursuri oferite de bibliotecă o Autoperfecţionare o Participarea la conferinţe o Articole şi lucrări de specialitate o Schimb de experienţă

TREBUIE SĂ CUNOASCĂ:  Publicul pentru care lucrează  Fondul de carte al secţiei / bibliotecii  Piaţa editorială  Nevoile de lectură ale publicului  Limbi străine  Scrierea de proiecte 12

   

Realizarea de programe pentru diferite categorii de public (în bibliotecă şi în afara ei) Organizarea de evenimente Utilizarea noilor tehnologii nivel mediu / avansat Au program de lucru de luni până duminică

Cu siguranţă nu am reuşit să spun tot ce aş fi vrut despre cele văzute, învăţate, experimentate în vizita mea din SUA. Nu mi-a permis nici spaţiul nici timpul. Dar voi reveni cu detalii în ediţiile viitoare ale Revistei Lector. Vreau doar să închei spunându-vă despre ce am simţit văzând toate acestea despre care v-am povestit şi despre oamenii, bibliotecari sau nu, pe care i-am întâlnit în şara tuturor posibilităţilor: SUA. Am plecat cu o convingere că trebuie să cercetez părerea celor care ştiau că plec în SUA – prieteni, colegi, familie. Şi anume că, acolo toate merg bine. În biblioteci şi societate funcţionează bine pentru că au bani, pentru că au spaţii şi dotări, pentru că acolo nu se citeşte şi nu se învaţă decât foarte puţin, pentru că nu muncesc prea mult şi că totul este frumos şi uşor.

Pe lângă faptul că este o părere falsă am văzut şi simţit adevărul, valabil pretutindeni în lume: dacă eşti serios şi munceşti bine, dacă te instruieşti continuu şi evoluezi ca om, dacă te preocupă corectitudinea şi responsabilitatea ai toate şansele să reuşeşti. Mai trebuie doar să respecţi regulile şi oamenii alături de care lucrezi şi trăieşti. Să fii deschis către orice schimbare, să o accepţi chiar şi atunci când ţi se schimbă viaţa din temelii şi viitorul îţi aparţine – poţi să-ţi construieşti VIAŢA aşa cum îţi doreşti şi poţi să oferi o VIAŢĂ frumoasă familiei, colegilor şi prietenilor dragi din lumea ta.

Am învăţat mai bine ce este respectul faţă de oameni, animale, curăţenie, trafic, slujbă, nevoi, bani, timp liber, prieteni, cumpărături, şcoală, bibliotecă. Şi nu voi uita niciodată!

Bibliotecar Margareta Tătăruş Coordonator Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea

13

De ce VOLUNTARIAT la BIBLIOTECĂ?

De ce nu? De ce nu ar face parte şi BIBLIOTECA din rândul organizaţiilor care strâng în jurul lor oameni de toate vârstele care vor să-şi ofere sprijinul, timpul, inteligenţa şi abilităţile pentru o cauză comună şi anume, aceea de a schimba în bine viaţa şi destinul celor care au nevoie, de a ne înţelege și cunoaşte mai bine comunitatea şi, nu în ultimul rând, de a ne cunoaşte sau depăşi propriile limite şi bariere în relaţia cu oamenii de lângă noi.

Nu vreau să dau o definiţie a voluntariatului (există deja alte surse care definesc termenul într-un context bine stabilit de legislaţie) ci vreau doar să înţeleg mai bine cum poate fi definit voluntariatul în bibliotecă. Pentru că, ştim cu toții, voluntariatul poate fi privit din mai multe unghiuri, din mai multe perspective şi nu există o definiţie care să se adapteze perfect la toate. Însă aş putea răspunde la întrebarea ”De ce voluntariat la Bibliotecă?” prin intermediul lor, al voluntarilor, plecând de la ce a spus antropologul Margaret Mead: „Nu te îndoi niciodată că un grup mic de oameni care gândesc şi sunt dedicaţi, pot schimba lumea.

Adevărul e că, e singurul lucru ce a salvat lumea până acum.” Şi pentru că avem deja strâns pe lângă bibliotecă, un grup mic de tineri şi adulţi care o iubesc şi o apreciază, în care se regăsesc ajutând la derularea unor programe, proiecte şi evenimente, o să încerc să vedem împreună cum şi de ce ar schimba ei lumea prin intermediul bibliotecii.

La Secţia pentru Copii şi Tineret există deja un nucleu de adolescenţi voluntari şi unul de cadre didactice care ne-au sprijinit în proiectele noastre din ultimii 3 ani. Şi au făcut-o nu pentru că ar fi fost în fiecare an Anul Internaţional al Voluntariatului şi nici pentru că le-am cerut-o noi, ci pentru faptul că au vrut să dăruiască din sufletul şi priceperea lor, au vrut să-şi demonstreze că sunt utili şi importanţi. Şi sunt.

Pentru că am încercat - şi reuşit, spun eu fără modestie - să satisfacem nevoile şi aspiraţiile fiecăruia dintre ei: să-şi exprime liber punctul de vedere, să se implice în tot ce au considerat important, interesant şi de impact pentru ei, să experimenteze spiritul şi munca de echipă, să dobândească abilităţi şi competenţe care le vor folosi în viitor, să-şi facă noi prieteni în bibliotecă, să se distreze şi să petreacă mult timp împreună cu noi, pentru o cauză care i-a unit: SCHIMBAREA percepţiei comunităţii în ceea ce priveşte imaginea BIBLIOTECII - din cea tradiţională într-una modernă, inovativă şi deschisă către nevoile membrilor comunităţii, în care orice membru se poate implica, dărui, învăţa şi contribui la dezvoltarea proprie şi a celorlalţi.

Până acum s-au implicat în proiectele noastre ca şi voluntari: profesorii Doina Dima şi Luminiţa Turbatu de la Grădiniţa Nr. 18 Focşani, Sonia Opaiţ de la Şcoala Ştefan cel Mare Focşani, fotograful Gabi Oaneş, sociologul Alina Tudose şi elevi ai liceelor focşănene, unii dintre ei viitori studenţi care vor duce cu ei, oriunde ar fi, dragostea pentru bibliotecă şi voluntariat - Cărbunaru Maricica, Mocanu Lucia, Sandu Andrada, Tache Maria, Gulerez Mădălina, Gulerez Daniela, Panaite Tania, Manolache Emanuela, Mudava Mihai, Tărâţă Maricel, Grama Cristina, Balint Adrian, Oprişan Roxana, Chetroiu Florin, Nedelcu Iliuţă, Munteanu Roxana, Paiscar Cosmin şi Tătăruş Alin.

Le mulţumesc tuturor pentru sprijin şi implicare, pentru zâmbete şi speranţă, pentru munca şi devotamentul depuse în derularea diverselor programe şi proiecte şi, mai mult decât atât, le mulţumesc pentru investiţia pe care au făcut-o pe termen lung - în viitorul lor şi al copiilor care au beneficiat de voluntariatul lor şi care au primit de la ei creativitate, toleranţă, voie bună şi credinţa că numai implicându-te poţi SCHIMBA ceea ce eşti şi ceea ce poţi deveni.

Am strâns şi voi împărtăşi cu dumneavoastră câteva răspunsuri din partea voluntarilor, la întrebarea „De ce VOLUNTARIAT la BIBLIOTECĂ?”

Emanuela-Teodora Manolache, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Focşani Conceptul general al “Bibliotecii” este o instituţie/clădire în care găsim cărţi şi unde putem merge să citim şi să împrumutăm, de asemenea.

Ca voluntar la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene, mi-am schimbat însă total perspectiva unilaterală. Rafturile neprietenoase pline cu cărţi care nu îţi fac loc pe unde să treci şi care te obligă prin însăşi existenţa lor să citeşti, brusc nu mai înseamnă acelaşi lucru.

Acum BIBLIOTECA este locul în care îmi găsesc adunaţi laolaltă prietenii, unde creăm împreună momente minunate, amuzante, serioase, productive, momente care cumulate ne formează experienţa de viaţă şi activitate a fiecăruia dintre noi. Mai târziu acestea se vor reflecta şi în personalitatea noastră dar şi în CVul personal care atestă abilităţile şi competenţele fiecăruia.

Prezenţa la Bibliotecă în postură de voluntar nu mi-a deschis numai căi de a lega noi prietenii cu cei de vârsta mea, dar şi posibilitatea de a comunica cu persoane extraordinare care au schimbat prototipul bibliotecarului din accepţia generală: exigent, cu ochelarii pe nas, cu privirea tăioasă şi vorbele ascuţite care îţi dă cartea de care ai nevoie şi face şi comentarii răutăcioase pe deasupra. Pentru tineri această imagine trebuie schimbată, deoarece şi Biblioteca s-a schimbat în mod fundamental.

Un alt aspect important ar fi cel de a comunica cu persoane de vârste diferite de a mea.

Acest lucru mi se pare mult mai uşor acum, mai ales descoperind latura copiilor din ele, ştiind că poţi fi deschis cu acestea ca şi cum ai vorbi cu un amic. În acest mod, lucrurile s-au desfăşurat repede, ne-am format o familie în care aşteptăm mereu cu drag noi membri şi în care lucrăm cu plăcere reuşind să ducem la capăt proiecte pentru copii, gândite de noi toţi, COPIII. Astfel am derulat activităţi de Ziua Internaţională a Copilului -“1 IUNIE-Aventură, Mister şi Cunoaştere - la Bibliotecă!”, ocazie cu care ne-am permis cu toţii o escapadă în

momentele copilăriei. A fost o plăcere ca, alături de colegii mei să lucrăm timp de o zi cu copii de toate vârstele. Apoi a urmat Cursul de Iniţiere în Managementul Proiectelor - pentru tineri, având 2 module - de teorie şi practică, prilej în care am interacţionat cu toţii şi ne-am cunoscut mai bine. Aceste cursuri vor avea ca finalitate un proiect scris de voluntari şi coordonatori şi trimis la programul Uniunii Europene,”Tineret in Acțiune”.

Tot aşa, au urmat şi Cluburile de Vacanţă, care au oferit oportunitatea copiilor de orice vârstă să se delecteze învăţând, citind sau distrându-se la Bibliotecă! Şi..ca acestea vor mai fi! Sentimentul de a face parte dintr-un grup alături de care faci totul BINE şi în care te simţi ca în familie, adunat cu nevoia de socializare şi comunicare, cu cea de a schimba ceva în societatea actuală, se găseşte - găsindu-ne pe NOI, voluntarii Bibliotecii. Noi, cei de o vârstă cu tine, dovedim importanţa, dar mai ales frumuseţea lucrurilor pe care le facem, pentru că ne place!

NOI toţi am aflat de această “aură” nouă a bibliotecii - de implicare, comunicare şi încurajare a tinerilor - prin prieteni, cunoştinţe. De aceea acum, încurajată de sentimentul de satisfacţie ca voluntar la Biblioteca Judeţeană - Secţia de Copii şi Tineret, mă simt datoare de a face un anunţ pentru toţi elevii de liceu pentru care implicarea voluntară ar putea reprezenta turnura formării lor personale şi profesionale. Personal, experienţa pe care mi-o oferă voluntariatul în cadrul Bibliotecii se transformă în mulţumire, învăţare permanentă, distracţie şi, ce e cel mai important, în viziune şi eventuale perspective de viitor. De ce să nu împart această bucurie şi cu alţii, dând astfel sens comunităţii, prin ceea ce facem împreună?

VOLUNTARIATUL în cadrul Bibliotecii poate fi considerat un management util al timpului liber personal care îţi aduce numai împliniri şi câştiguri. În virtutea vârstei pe care o port, în care lucrurile par abia să capete un sens, o să strig un îndemn la adresa tuturor tinerilor capabili dar, poate, neştiutori că voluntariatul este acţiune, iar după cum afirma laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Roger Martin du Gard:”Cât de sterilă este inteligenţa fără acţiune!”

Mocanu Lucia Alina – clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza”

Prima oară când m-am gândit la faptul că aş vrea să fac voluntariat, mi-am imaginat un grup de tineri veseli, uniți,ce resimt dorința de a ajuta pe cei din jur, ca o activitate ce face parte din rutina lor zilnică şi fac asta cu multa dăruire. Îmi doream să văd bucuria din ochii celor cărora le înseninezi ziua sau poate le demonstrezi că nu sunt singuri pe lume şi că întotdeauna e cineva care se gândește şi la ei, acea privire inundată de mulțumire şi un zâmbet ce îți dă senzația că ești cel mai puternic om din lume doar pentru că ai dat o părticică din timpul tău, din atenția ta, din răbdarea ta, pentru cineva care avea nevoie de ele.

Gândurile mele au coincis cu ceea ce mă aștepta în prima activitate de voluntariat în care mă implicam - “Copilăria, drum cu prioritate “ - un proiect inițiat de 6 tineri voinici şi puși pe prioritizarea veseliei, îndrumaţi de un om minunat cu o inimă capabilă să dăruiască atât de multă iubire, încât nu poți să nu îl îndrăgești din prima clipa în care îl zărești - Margareta Tătăruş, coordonatorul Secției pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea.

Astfel că, după ce am scris împreună un proiect care a câştigat finanţare la Fundaţia Dinu Patriciu, am reuşi să dăruim timp de o zi, multe zâmbete unor copii ce nu au parte prea des de bucurie în vieților lor, am cântat, am dansat, ne-am jucat, am sărbătorit împreună Ziua copilăriei - 1 Iunie 2010.

A fost minunat, pentru că am devenit Alba-ca-Zăpada, ce a avut misiunea de a învăţa pe oaspeții bibliotecii să confecționeze brăţări împletite. Împreună cu Fred Flinstone, Sheherezada, Peter Pan, Ursitoarea, Heidi şi Cenușăreasa - voluntarii proiectului şi alături de doamnele bibliotecare am reușit să organizăm pentru 70 de copii din satul Târâtu şi mulți alții de la școlile şi grădinițele din oraș o zi de neuitat.

Scopul echipei “7 vorbe“ a fost atins, la sfârșitul zilei prichindeii plecând cu zâmbetul până la urechi dar şi cu o părere de rău că timpul trecuse atât de repede. Au descoperit ceva ce până atunci poate, doar îşi imaginau, din ce auziseră de la alţii. Au descoperit ce este de fapt BIBLIOTECA şi s-au bucurat alături de noi de o zi magică. Atât eu cât şi colegii mei eram entuziasmați, nu credeam că petrecând câteva ore împreună, noi învăţându-i pe copii ce știm şi oferind unii altora bucurie şi înțelegere, ne vom simți atât de bine. Acest proiect mi-a deschis gustul pentru a dărui altora sprijin şi pentru a primi în schimb multă fericire, pentru voluntariat.

Biblioteca a fost locul de întâlnire al tuturor celor care simțeam dorința de a oferi şi împărtăşi o parte din noi. Aici am avut prilejul de a face lucruri minunate, echipându-ne cu entuziasm, voință şi multă curiozitate şi am pornit pe drumul căruia îi găsisem sensul – VOLUNTARIATUL. Cluburile de vacanţă ale Bibliotecii au fost următoarele activităţi în care m-am implicat, petrecându-mi vara într-un mod plăcut alături de prieteni – vechi şi noi, pentru că în fiecare zi numărul lor creştea. Cluburi ca cel de fotografie, de joc şi joacă, de lectură, de internet şi de desen au devenit prilej de a împărţi împreună cu ceilalți idei, pasiuni, dorințe. Devenise un mod de viață, timpul trecea nesperat de repede şi în fiecare zi ne luam la revedere abia așteptând să ne revedem.

Trecuse un an de când m-am aventurat în aceasta experiență minunată ce lua în fiecare zi altă înfăţişare, nedându-ţi șansa să te plictisești.

1 Iunie 2011 a fost pretextul unei noi idei ce avea ca scop voia bună şi distracţia, luând astfel naștere un nou proiect “1 Iunie – Aventură, Cunoaştere, Mister - la BIBLIOTECĂ!“ un eveniment la care am avut parte de vânătoare de comori, de karaoke, de dansuri populare şi muzică uşoară. Ne-am amuzat şi preţuit momentele în care încă ne simţeam copii.

A fost un an fascinant, în care imprevizibilul a fost la fiecare pas, în care am învăţat foarte mult cât de important este să fim toleranți, implicați şi atenți cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Sunt sigură că aventura va continua la fel de frumos ca şi până acum!

Panaite Tania – clasa a XI-a Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Voi începe simplu, fără introduceri pretențioase şi fraze despre multiplele beneficii ale voluntariatului sau a bibliotecii, în general. Am să spun doar că a început să-mi placă fără să-

mi dau seama şi că mă face să descopăr mereu câte ceva interesant, ajutându-mă să cunosc mulți oameni noi, dar şi pe mine însămi mult mai bine.

Unul din locurile cele mai dragi mie continua să fie de ceva timp, biblioteca! Ei bine…da! Sună ciudat, pentru ca rafturile interminabile cu cărţi nu pot fi nici pe departe foarte atrăgătoare pentru mulți dintre noi, generația IPhone-ului, a IPodului şi a altor I-uri de acest fel.

Da…aceeași părere o aveam şi eu, crezând că biblioteca înseamnă numai atât: multe cărţi.

Până la urmă, mai împinsă de la spate, luată de mânuţă de o colegă de-a mea, am ajuns şi eu la o prima acțiune de voluntariat la bibliotecă. Îmi aduc aminte de aceea zi călduroasă şi, de asemenea, îmi revăd prietena care se întorcea din două în două minute după mine pe stradă, pentru că rămâneam mereu în urmă (se pot trage de aici câteva concluzii despre entuziasmul meu nebun vis-à-vis de bibliotecă…). Ea îmi spunea că o să-mi placă iar eu îi răspundeam cu un ,,da’’ plicticos, gândindu-mă doar la o înghețată cu tiramisu pe lângă care tocmai treceam şi desigur, la diploma obținută pentru CV-ul meu, ce mă va ajuta să plec din Romanica, care fie vorba între noi, nu mi-e nici pe departe prea simpatică. Într-un final, am ajuns şi multe s-au schimbat de atunci. Sunt conștientă că totul sună a clișeu, dar așa s-a întâmplat şi nu înfloresc totul, doar pentru a părea mai interesant. Recunosc că m-am înșelat! Incredibil, dar nu m-am plictisit nici atunci şi nici după! Şi asta, pentru că prin voluntariatul la biblioteca am cunoscut în permanenţă oameni noi, începând cu picii gălăgioși de patru ani şi terminând cu ,,oamenii mari’’. Cu cei de vârsta mea am început să ies şi în timpul liber, împărtăşind opinii şi legând prietenii.

Tot la bibliotecă am învăţat să scriu proiecte, să devin mai calmă,mai ordonată şi poate cel mai sănătos lucru, să mai cedez şi eu uneori... Asta, deoarece doar aici lucrăm în echipă tot timpul.

Mi-ar fi greu să scriu acum despre toate activitățile pe care le-am avut la bibliotecă. Am să dau însă, un exemplu: Cursul de Management al Proiectelor. Ura! Știu şi eu să scriu un proiect şi asta, recunosc, mă face să mă simt foarte bine! Să mai povestesc poate şi despre 1 Iunie, când împreună cu alți zece voluntari ne-am jucat cu vreo cincizeci de pici şi pentru câteva ore ne-am zbenguit de parcă aveam cu mult mai puţin decât șaptesprezece ani. Știu că toate aceste lucruri nu încântă foarte mult decât atunci când ajungi să le trăiești tu însuţi. De aceea, am să spun că pe lângă diplome (după care alergam eu înnebunita în aceea zi de iunie), în urma ultimului proiect pe care l-am câștigat de curând suntem cu toții nerăbdători să mergem în excursie! În final, vreau să repet ca intenția mea nu a fost să țin o prelegere despre cât este de frumos la bibliotecă, ci mai mult să fac o prezentare a propriei mele experiențe din care fiecare să tragă propriile concluzii.

Totuși, vreau să le spun acelora care vor să vină, să o facă, pentru că noi abia așteptăm să-i cunoaștem!

Sandu Andrada – clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Voluntariat… cuvânt format din implicare, schimbare, responsabilitate, acțiune, realitate, devotament, ajutor, munca, respect, echipă, abilitate, cunoștințe, creativitate, energie, sprijin, voință, bunătate, pasiune, sensibilitate, speranță, dăruire, convingere, fericire, vise,

zâmbet, dorinţă, prietenie... atât de multe cuvinte încap într-un sens şi atât de multe sensuri poate căpăta un simplu cuvânt – VOLUNTARIAT! Am învăţat că voluntariatul poate căpăta viață în inima fiecărei persoane şi cu certitudine se dezvoltă în fiecare zi. Voluntarul se adaptează la orice situație şi ia în considerare toate acţiunile ce pot schimba în bine tot ce are în preajmă.

Participarea la proiectele: “Copilaria - Drum cu Prioritate” din 2010 ,“1 IunieAventură, Cunoaştere, Mister - La Bibliotecă” din 2011, “A Doua Şansă Pentru Viaţă” din 2011, desfășurate la Biblioteca Judeteana”Duiliu Zamfirescu” - Secția Pentru Copii şi Tineret m-au făcut să îmi dau seama că nimic nu se compară cu zâmbetul şi privirea unui copil sau a unui tânăr cu suflet inocent. Astfel, am putut distruge zidurile de prejudecăți, nepăsare şi conflict.

La sfârșitul fiecărui proiect am obținut un sentiment de împlinire şi speranţă. Şi toate acestea, doar pentru că am făcut cuiva un bine. Doar pentru că am contribuit la bucuria şi fericirea unor copii şi tineri. Ce simplu poate fi… Ce rezultate pot avea, doar pentru că, în momentul în care văd ceva tulburător, încerc să găsesc cât mai multe soluţii la problemele celorlalţi!

Cu ajutorul cursului de Inițiere în managementul proiectelor derulat la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Județene “Duiliu Zamfirescu” am dobândit abilități sociale, creative, organizatorice şi am creat legături de prietenie şi înțelegere. Ca urmare, putem implementa proiecte care pot ajuta la evoluția comunităţii, la cea personală şi fiecare dintre noi îşi poate dedica timpul liber, forța şi talentul în folosul cuiva, doar pentru a schimba în bine lumea în care trăim. Şi chiar putem construi împreună viitorul pe care îl visăm şi de care suntem răspunzători.

Nu degeaba ne spune Marjorie Moore: “Voluntariatul este exercițiul final în democrație. TU votezi la alegeri doar o dată pe an, dar când TU ești VOLUNTAR poți vota în fiecare zi în ce fel de comunitate vrei să trăieşti.”

Gulerez Daniela, clasa a X-a, Liceul Pedagogic "Spiru Haret" Ce este voluntariatul? Dacă vom căuta în dicționar vom descoperi că acesta reprezintă „activitatea desfășurată din proprie inițiativă, de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestație materială”.

Pentru mine voluntariatul reprezintă mult mai mult decât o simplă definiție așezată într-un dicționar prăfuit. Voluntariatul a fost pentru mine, la început, o alternativă de petrecere a timpului liber dar şi dorința de a face ceva folositor pentru societate.

Aceste gânduri s-au transformat mai apoi într-o poveste frumoasă a căror protagoniști erau copiii care veneau la cluburile de vacanţă desfășurate la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene Vrancea, în cadrul Programului de vară ,,Bibliovacanţa”. Am îmbrăţişat imediat ideea de a

face voluntariat la Bibliotecă chiar în anul voluntariatului. Fiecare zi petrecută aici m-a făcut să realizez cât de folositoare îmi este această experiență, dat fiind faptul că fără să conștientizez imediat am dobândit abilitați pedagogice şi sociale. La prima întâlnire cu micuții curioși am fost puțin stângace, ca la orice început de altfel, dar cu răbdare şi cu o reală dorinţă de a oferi o mână de ajutor, totul a decurs într-un mod firesc. Următoarele întâlniri au presupus o mai bună cunoaștere a copiilor care frecventau aceste cluburi, momente în care miam dat seama că activitățile de la Secţia pentru Copii sunt ca un dar minunat pentru ei, deoarece aici se joacă, desenează, citesc, socializează, învaţă lucruri noi şi reguli de comportament care îi ajută să se integreze mult mai ușor într-un grup dar şi în societate.

Am petrecute momente deosebit de frumoase în preajma acelor copii minunați care mau molipsit cu optimismul lor debordant. Atașamentul faţă de ei a fost reciproc, lucru pe care l-am simțit la ultima întâlnire din aceasta vacanţă, atunci când aceștia mi-au mărturisit că şi-ar fi dorit ca acest cluburi să ţină mai mult dar şi dorința lor de a mă revedea cu ei şi anul ce va urma.

Unii dintre ei au descoperit în mine un prieten căruia i-au povestit aventurile lor, multe întâmplări dar şi mici secrete pe care nu le-ar fi încredințat oricui. Orele petrecute aici au trecut pe nesimțite şi iată că proiectul ,,BIBILOVACANŢA 2011’’ a luat sfârșit. Au fost zile frumoase în care am învățat multe lucruri, am acumulat o experiență nouă, am descoperit ce înseamnă să iți petreci timpul ajutând şi pot să afirm cu tărie că o mare influenţă în a-mi continua munca de voluntar au avut-o doamnele bibliotecare, care cu amabilitatea şi zâmbetul pe care mi le ofereau de fiecare dată când păşeam pragul bibliotecii, au reușit să mă facă să cred că sunt oricând bine venită şi că ajutorul meu este de folos.

Timpul şi răbdarea investite în voluntariat îşi arată roadele înzecit, în fiecare zi, prin faptul că acestea contribuie foarte mult la dezvoltarea mea personală. Sunt zile în care mi se întâmplă să mă întâlnesc pe stradă cu micuții care au frecventat cluburile de vacanţă iar aceștia mă întâmpină de fiecare dată cu încântarea şi voioșia caracteristică. Aceste momente sunt adevărata răsplată pentru mine. Îmi voi aminti cu drag de prima vacanţă ca voluntar al Bibliotecii pentru Copii şi Tineret şi îmi doresc să continui activitatea de voluntar pentru a ajuta acolo unde este nevoie de mine, cel mai mult şi să contribui şi eu la crearea unei lumi mai bune aşa cum spunea Mahatma Ghandi: ,,Pentru că, dacă așteptăm să trăim într-o lume mai bună, trebuie să contribuim la crearea ei” Mădălina Gulerez – clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Focşani Încă de mici, cu toții frecventăm biblioteca dar niciodată nu ne gândim câte lucruri frumoase se întâmplă în spatele cărților pe care le împrumutăm.

Totul a pornit dintr-un simplu gând, o singură dorință: aceea de a face o SCHIMBARE. Astfel că, apropiindu-ne cu pași grăbiți de sărbătoarea noastră, a copiilor - 1 Iunie 2010, am avut șansa de a participa la un proiect pe care ni l-a prezentat una dintre voluntarele deja existente ale bibliotecii, mai apoi luând decizia de a ne implica.

Ne-am cunoscut şi format ca echipă, am colaborat şi toate speranțele noastre care au fost puse în „joc” s-au materializat în „7 VORBE” , în cadrul Bibliotecii Judetene "Duiliu Zamfirescu" Vrancea - Secția pentru Copii şi Tineret. Bibliotecara Margareta Tătăruş ne-a îndrumat întreaga perioadă şi ne-a arătat cum timpul şi energia de care dispunem pot fi folosite în acel scop comun: de a-i ajuta şi pe alți copii să aibă o zi a lor de neuitat.

Satisfacția a fost mai mare decât ne așteptam, copii fiind exaltați de ce au văzut, de ceea ce li s-a organizat şi că ei au fost centrul universului nostru în acea zi.

În ființa echipei şi când spun echipă, mă refer la absolut toata lumea care a participat în acea zi – de la noi, toate doamnele bibliotecare, până la ... comunitatea noastră, a luat naștere o emoție care nu o mai întâlnisem pana atunci: sentimentul de a duce un lucru la bun sfârșit, care să facă diferența în copilăria lor.

Acesta a fost doar începutul unei călătorii. Nu mult după aceea ne-am dat seama că facem parte din bibliotecă şi ea din noi şi așa am început să-i descoperim „inima”. În decursul întregii veri, organizându-se cluburi de vacanţă, cu toții ne-am anunțat prezenţa. Spiritul de inițiativă şi echipa şi-au spus cuvântul! Biblioteca devenise a doua noastră casă. În fiecare zi aveam câte o activitate, pornind de la desen, lectură, fotografie, până la internet şi joc şi joacă. Cu toții ne-am regăsit în ele. Ne-am făcut ziua de naştere la Bibliotecă alături de noii prieteni, am cântat împreună şi ne-am distrat împreună la Bibliotecă.

Cu răbdare, am cunoscut oameni minunați: bibliotecarele noastre de suflet, pe care le-am ajutat cu cel mai mare drag pe tot parcursul verii. Voiam să cunoaștem oameni, situații, sentimente şi… chiar le-am aflat...

Nici nu părea a fi ceea ce voi numi la final un cuvânt atât de mare. Era doar un mod de a ne simți bine făcându-i pe alții să se simtă la fel.

Nu ne-am dat seama că din toate lucrurile frumoase petrecute în acel an, am învățat cu adevărat ceva important, dar au observat alții pentru noi. Au văzut în noi dorința de implicare, de a face o schimbare, de a fi mai buni.

Această schimbare a avut la final (mai mult un sfârșit provizoriu decât unul definitiv) o surpriză: am aflat că ceea ce făcusem s-a numit de fapt VOLUNTARIAT. Şi, pot spune cu inima deschisă, că a fost o experiență de neuitat, repetabilă şi care aduce un imens câştig de fiecare parte a SCHIMBĂRII!