Revista lector 2013

Lector Revista Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Focşani - Vrancea

An III Serie nouă Nr. 3 2013

Plăcerea textului înseamnă un Babel fericit.

Roland Barthes

CUPRINS

Colegiul de redacţie Director: prof.dr. Teodora Fîntînaru Redactor şef: Gabriel Funica Redactori: Veronica Crăciun, Anamaria Cătănoiu, Margareta Tătăruş, MariaCristina Olaru, Claudia Hanganu, Adrian Ţiglea Editor Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Focşani str. Mihail Kogălniceanu nr. 12 620036 Tel/Fax 0237/214562 e-mail biblioteca@bjvrancea.ro www.bjvrancea.ro ISSN 1583-8285 Apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea şi al Asociaţiei „Cărţi Deschise”

Revista LECTOR – 10 ani de la apariţie Gabriel Funica Spuneam, la început de drum în 2003, că „proiectul nostru minimal ar consta în racordarea literaturii de specialitate la circuitul, mult mai amplu, al manifestărilor spiritual artistice de ieri şi de azi, mizînd astfel, fără ambiţii prometeice, pe un grad sporit de atenţie şi atractivitate, în încercarea de a răspunde onorabil provocărilor unui context multipolar”.Credem, acum după zece ani, că într-o proporţie semnificativă ne-am ţinut de cuvînt răspunzînd, în limita resurselor disponibile, aşteptărilor publicului cititor interesat de activitatea unei instituţii fundamentale a judeţului Vrancea.În tot acest timp Bbiblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Focşani şi-a conturat o identitate vizibilă atît pe plan local cît şi naţional, o utilitate indispensabilă prin necesarul de informaţie pusă la dispoziţia utilizatorilor proveniţi din cele mai diverse segmente sociale şi domenii profesionale.Dezvoltatrea colecţiilor după un program cu precădere orientat cerinţelor dar şi extinderea serviciilor pentru întreg judeţul de altfel şi procesarea datelor în regim informatizat au crescut considerabil, de la un an la altul, numărul vizitelor la bibliotecă. În anul 2003 Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” lansează proiectul cultural „Tîrgul de Carte pentru Copii şi Tineret” foarte bine primit şi apreciat atît de participanţi cît şi de locuitorii municipiului Focşani, încă de la prima sa ediţie.Prin protocolul de colaborare cu Biblioteca „B.P. Hasdeu” din Republica Moldova în anul 2004 Biblioteca „Duiliu Zamfirescu” participă direct la înfiinţarea Filialei „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Chişinău.Iniţiind proiectul „Biblioteca dăruieşte” în perioada 2004-2012 Biblioteca Judeţeană va face importante donaţii de carte în limba română destinate comunităţilor româneşti rezidente în străinătate: Spania, Ucraina, Italia, Germania, Canada.

Sub egida Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” se vor edita o serie de lucrări, cum ar fi: „Duiliu Zamfirescu: diptic biobliografic” (Chişinău, 2007) în colaborare cu Biblioteca „B.P. Hasdeu”; „Experimentul Focşani: Antologie” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2007); „Duiliu Zamfirescu – 150 de ani de la naştere” (Focşani, 2008) volum omagial; „Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobliografice” (Focşani, 2008); Leon Kalustian „Scrisori către Dora: facsimile sentimentale” (Focşani, 2010); „Europa: Ghid de termeni pentru o societate multiculturală” (Focşani, 2008); „Integrarea europeană pe înţelesul tuturor: Dicţionar” – autor Sevastinca Pîrvu (Focşani, 2007); Veronica Crăciun „Vrancea: Ghid de biblioturism” (Focşani, 2011); Veronica Crăciun „Biblioteca Publică din Focşani: Incursiune monografică 1912-1945” (Focşani, 2012).Din anul 2009 Biblioteca Judeţeană Vrancea face parte din Progamul Naţional Biblionet, program susţinut de Fundaţia Bill & Melinda Gates avînd ca obiectiv dotarea bibliotecilor cu calculatore dar şi pregătirea bibliotecarilor pentru facilitarea utilizării lor de către publicul larg.

Toată această activitate, sumar menţionată din motive de spaţiu, este reflectată în revista Lector chiar de la primul număr.Se regăsesc în paginile revistei însemnări despre ediţiile succesive ale Tîrgului de Carte, interviuri şi dezbateri pe teme profesionale, informări statistice, relatări despre campaniile de donaţii şi activitatea de voluntariat, analize şi comentarii critice despre Duiliu Zamfirescu şi opera lui, unele numere fiind tematice (ex. Anul European al Dialogului Intercultural, Anul Internaţional al Francofoniei etc.), recuperări biobliografice (Leon Kalustian), recenzii, eseuri, proză scurtă, poezie.Revista Lector a publicat texte ale unor scriitori de referinţă în cultura naţională precum: Simion Mehedinţi, Tudor Arghezi, Ioan Adam, Nicolae Mecu, Ion Hobana, Paul Miclău, Mircea Dinutz, Bogdan Ulmu, Magda Ursache, Ioan Dumitru Denciu, Florin Paraschiv, Silvia Chiţimia, Sultana Craia, Emil Vasilescu, Sanda Stolojan, Doina Popa Stoiciu, Radu Cârneci, Liviu Antonesei, Constantin Frosin, Mircea Micu.În anul 2012 cu prilejul Centenarului Bibliotecii Judeţene revista Lector a dedicat un număr exclusiv acestui important eveniment.

La 10 ani de la apariţie REVISTA LECTOR mulţumeşte tuturor colaboratorilor, colegilor, autorităţilor administrative locale, ziarelor, revistelor, posturilor de radio şi de televiziune care au semnalat apariţia fiecărui număr, tuturor acelor care au sprijinit şi, sperăm că vor face în continuare posibilă existenţa acestei publicaţii reprezentativă pentru judeţul Vrancea.

Revistei LECTOR şi, deopotrivă tuturor cititorilor, LA MULŢI ANI !

O sută de ani de la inaugurarea primei biblioteci publice în Focşani O privire spre timpul nemăsurat al clepsidrei Moto parafrază:

„… fiecare sa ia seama cum zideste… căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă ...”

Sf. Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, Cap.3

Anul 1912 reprezintă un important reper în istoria bibliotecii publice din oraşul nostru.

Acest an reprezintă concretizarea unei idei existente însă, de mult, în conştiinţa câtorva entuziaşti ai urbei, care, urmând spiritul veacului, au gândit, s-au străduit şi au pus, treptat, bazele unei biblioteci publice în sensul pe care îl cunoaştem astăzi.

După anul 1859, care consacră oraşul Focşani drept Oraş al Unirii, mişcarea de emancipare a populaţiei prin educaţie şi cultură, în cele două principate unite, cunoaşte o dezvoltare aparte, graţie atmosferei reformiste de sub domnia lui Al. I. Cuza. Această atmosferă contribuie, printre altele, şi la dezvoltarea diferitelor forme de organizare asociativă – de tip ligă, cerc, societate – înfiinţate cu scop caritabil sau larg cultural, fiind sprijinite şi susţinute de cunoscute personalităţi ale vremii şi de numeroşi oameni ai locului, în diferite colţuri de ţară. În acest context, încurajate şi de „Regulamentul pentru bibliotecile publice ale statului, cu caracter de lege, sancţionat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 octombrie 1864” [1], multe astfel de societăţi, inclusiv cu profil ştiinţific [2], dornice să contribuie la răspândirea culturii în cât mai multe straturi sociale, cuprind în regulamentul propriu de funcţionare şi înfiinţarea unei biblioteci spre uzul membrilor acestor grupări culturale.

Este şi cazul Societăţii „Unirea” din Focşani care, în 1879, prevedea la art. 6 din Regulamentului său, ca volumele citite de membrii asociaţiei să fie returnate „bibliotecii societăţii”. [3] Presupunând că existau, în acelaşi oraş, câteva asociaţii care îşi aveau propria bibliotecă pentru uzul membrilor săi, inclusiv pentru împrumutul la domiciliu, ele nu reprezentau, totuşi, o bibliotecă publică, în sensul de instituţie structurată şi organizată ca atare, destinată întregii comunităţi.

Este însă adevărat că împrumutul cărţilor la domiciliul membrilor Societăţii „Unirea”, la care am făcut referire mai sus, reprezintă pentru oraşul Focşani, primele forme moderne şi organizate de lectură publică. [4] După cum avea să se vadă şi în Regulamentele ori Statutele altor forme de asociere ulterioare acestei perioade de sfârşit de secol al XIX-lea, numeroase articole reglementau activitatea specifică unei biblioteci, de la formele de procurare a cărţilor, organizarea, inventarul şi circulaţia lor, până la programul de funcţionare, activităţi administrative ori culturale şi până la structura şi atribuţiile conducerii acestor grupări culturale, dovedind că aceste societăţi, prin forma de organizare a bibliotecilor proprii, stau la originea înfiinţării bibliotecilor publice în sensul consacrat al termenului.

Ceea ce I. M. Dimitrescu avea să numească „Noul ideal cultural: Biblioteca publică” [5], reprezenta, în fapt, unul din obiectivele urmate şi realizate întocmai, de Cercul Studenţilor Putneni înfiinţat la 26 august 1907, la Focşani. Timp de mai bine de doi ani, reprezentanţii acestui Cerc au reuşit să strângă peste 2000 de cărţi care urmau să fie puse

gratuit la dispoziţia publicului. [6] De altfel, donaţiile de carte de la persoanele particulare au reprezentat, mult timp, principala formă de constituire a colecţiilor destinate acestor biblioteci publice, căreia i se adaugă achiziţiile cu banii obţinuţi din serbări şi concerte publice şi subvenţiile de la buget, de cele mai multe ori insuficiente.

Cele 2000 de cărţi au constituit, în octombrie 1911, începutul, baza colecţiilor primei Biblioteci publice „menită a îndeplini un mare rol în desvoltarea culturală a oraşului Focşani” [7], condusă de „oameni de seamă, fruntaşi în societate şi dintre cei mai buni”. [8] Aşadar, contribuţia Cercului Studenţilor Putneni a fost una definitorie în constituirea, ca instituţie publică, deschisă tuturor, a Bibliotecii publice din Focşani. Acest fapt întăreşte importanţa incontestabilă pe care au avut-o, indiferent de spaţiul cultural românesc, Societăţile şi Cercurile culturale sau din alte domenii, în iniţierea şi desăvârşirea bibliotecii publice ca instituţie sine qua non a oricărei comunităţi, aşa cum practica europeană de la acea dată o arăta şi o reglementa ceva mai bine, ca organizare, funcţii şi spaţiu de funcţionare.

Unul din documentele cele mai importante, care face parte din istoria bibliotecii publice din Focşani, este memoriul înaintat Primăriei de la acea vreme, în care se solicita un spaţiu destinat bibliotecii.[9] De altfel, aşa cum o arată istoria, inclusiv cea recentă, problema spaţiului de funcţionare a bibliotecii publice a rămas una de permanenţă. La 1912, acest spaţiu avea să fie găzduit la Focşani de Casele Ciurea, aşa încât, la 5 februarie, cu o colecţie de aproape 5000 de volume, se inaugurează „cea dintâi Bibliotecă Publică” în oraşul Focşani [10].

După Primul Război Mondial care determină închiderea bibliotecii în anul 1916, aceasta se redeschide, în anul 1922, „sub numele de Biblioteca Publică a oraşului Focşani, sub auspiciile Primăriei [11]. Biblioteca publică va funcţiona până în timpul celui de-al doilea Război Mondial, confruntându-se cu numeroase greutăţi, mai ales cele care ţin de lipsa unui spaţiu propriu de funcţionare. Este de amintit aici, propunerea din 1924 a Mr. Gh. Pastia – un generos Mecena al acestor locuri, căruia i se datorează, în Focşani, clădirea Teatrului şi a Ateneului Popular care îi poartă numele – de „construire a unui Ateneu, care să găzduiască şi biblioteca publică” [12].

Propunerea avea să devină realitate în anul 1942, dar, în plină perioadă a războiului, biblioteca avea să fie din nou închisă şi evacuată. Ea îşi va relua activitatea, tot în clădirea Ateneului, în toamna anului 1945.

Mai multe informaţii extrase din documentele timpului, despre înfiinţarea bibliotecii publice din Focşani şi despre avatarurile acestei instituţii, pentru care s-au depus suflet, speranţe, muncă şi încredere în cauza sa bună, se pot afla din volumul Biblioteca Publică din Focşani. Incursiune monografică 1912-1945, realizat sub egida Bibliotecii Judeţene Vrancea de doamna Veronica Crăciun, şefa Biroului metodic, volum aflat în momentul scrierii acestor rânduri, în curs de editare.

După anul 1945, istoria bibliotecii noastre îşi continuă evoluţia adaptându-se noilor realităţi determinate de contextul politic, social şi cultural.

Se cuvine să evidenţiem câteva dintre realizările acestor etape istorice care au impus biblioteca atât în conştiinţa comunităţii noastre, cât şi în rândul bibliotecilor cu bun renume naţional.

Exempli gratia În anul 1951 HCM Nr. 1542/ 1951 [13] reglementează sistemul de biblioteci „de stat” în care se va integra şi biblioteca publică din Focşani. În 1955 se înfiinţează Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene Vrancea care se va remarca de-a lungul timpului, până astăzi, prin numeroase şi atractive activităţi dedicate tinerilor cititori.

Un moment marcant îl constituie anul 1960 când, biblioteca din Focşani, devine centru experimental în România, pentru accesul liber la raft al cititorului, formă de modernizare a lecturii publice.

Proiectul pilot a fost unul cât se poate de reuşit având să fie inaugurat şi prezentat numeroşilor bibliotecari veniţi din toată ţara, la Focşani, în anul 1961, când Biblioteca Publică încă mai funcţiona la Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia”. [14] Urmează o perioadă de acumulări profesionale şi de consolidare a serviciului de acces liber la raft, primit foarte bine de publicul focşănean. Activitatea de bibliotecă este pusă în valoare şi prin Buletin de informare metodică şi bibliografică, publicaţie periodică de uz intern, editată de Biblioteca Municipală Focşani, din care se mai păstrează doar al doilea număr al buletinului, editat în anul 1969. În anul 1973 biblioteca se mută din localul Ateneului în sediul actual, situat în Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 12, preluat de la Întreprinderea Poligrafică Bacău. (Dispoziţia Nr. 249/1972 emisă în baza Art. 1, al. 1, lit. b, din Decretul Nr. 409/1955, de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) Anul următor, 1974, prin decizia Nr. 60/15.02.1974 a Consiliului Popular al Judeţului Vrancea se hotărăşte: „Art. 1 – Pe data de 1 martie 1974, se înfiinţează Biblioteca Judeţeană Vrancea, unitate cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Focşani, strada Mihail Kogălniceanu Nr. 12” (Extras din decizia menţionată, aflată în arhiva bibliotecii) În anul 1978 se editează Ghidul cititorului, prefaţat de un Scurt istoric al bibliotecii publice din Focşani (vezi nota bibl. 3). Până în anul 1989, pe lângă numeroasele activităţi culturale şi de specialitate, în care un rol important l-au avut întâlnirile şi vizitele documentare la biblioteci din ţară în scopul perfecţionării permanente a personalului, se iniţiază Salonul bienal al Cărţii pentru Copii şi Tineret, se organizează Centenarul lecturii publice la Focşani, iar biblioteca va primi numele scriitorului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu. În anul 1988, prin Decizia Nr. 333/1988, a Consiliului Popular Vrancea, se răspunde afirmativ cererii Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, privind transferul imobilului situat în Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 13, din administrarea Direcţiei Sanitare Vrancea, în cea a bibliotecii, în vederea extinderii serviciilor. După o perioadă de reparaţii, inventariere şi mutare a colecţiilor, are loc, în anul 1993, deschiderea pentru public a noului sediu, fapt ce reprezintă o realizare cu totul deosebită, în istoria bibliotecii noastre.

Un an mai târziu, prin Hotărârea Nr. 13/29.09.1994 a Consiliului Judeţean Vrancea se stabileşte: „Art. 1 – Cu data de 1 octombrie 1994, se înfiinţează Instituţiile de Cultură Muzeul Vrancei şi Biblioteca Duiliu Zamfirescu Focşani”. (Extras din Hotărârea menţionată, aflată în arhiva bibliotecii). În această perioadă de redefiniri organizatorice şi administrative de după 1989, Biblioteca Judeţeană Vrancea se integrează şi se adaptează noilor strategii privind dezvoltarea bibliotecilor publice din România.

Astfel, în anul 1990, aderă la Asociaţia Naţională a Bibliotecilor Publice din România şi reuşeşte să obţină în anii 2000 şi 2011 Diploma pentru cea mai bună Filială ANBPR din România. De asemenea, pe lângă alte distincţii ANBPR obţinute de-a lungul timpului, individuale sau colective, biblioteca noastră a fost reprezentată la nivelul structurilor de conducere ale acestei prestigioase asociaţii. În anul 1995, se editează primul număr din Buletin de informare bibliologică, sub coordonarea prof. Victor Renea, directorul de la acea dată al bibliotecii (în fapt, acesta este o continuare, din noi perspective profesionale, a Buletinului de informare metodică şi bibliografică – vezi supra, informaţiile cu privire la anii ’70).

Anul 1997 este cel în care sunt puse bazele modernizării tehnologice ale bibliotecii, prin fonduri atrase de la Fundaţia Soros, biblioteca noastră situându-se printre primele 8

biblioteci din ţară, care aveau în anul 2003 pagină web şi catalog online. În acest moment, reţeaua IT a bibliotecii are o capacitate de 65 computere şi alte echipamente electronice aflate la dispoziţia publicului şi a personalului.

Din anul 2003 se lansează proiectul cultural Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret (premiat de IBBY la Gaudeamus în anul 2004), devenit apoi Târgul de Carte aflat în acest an la a XVIII-a ediţie, iar din anul 2004 a fost iniţiat proiectul Biblioteca de vacanţă, aflat la a VII-a ediţie în 2012, constând în servicii complete de înscriere şi împrumut efectuate în afara spaţiilor bibliotecii. În anul 2004 a fost iniţiată extinderea împrumutul la domiciliu în tot judeţul. În acelaşi an, 2004, a fost semnat Protocolul de colaborare pe termen lung cu Biblioteca „B. P. Hasdeu” din Republica Moldova şi a fost înfiinţată Filiala comună Ştefan cel Mare şi Sfânt Chişinău una din realizările deosebite ale ultimilor ani.

De asemenea, prin Proiectul Biblioteca dăruieşte, au fost donate în perioada 20042012, peste 6000 de cărţi româneşti pentru copii şi adulţi români rezidenţi în străinătate: Cernăuţi, Gandia -Valencia, Tivoli, Borgaro Torinese, Rivoli, Castel Madama, Modena, Florenţa, Milano, Nüremberg, Montreal. În acelaşi proiect, şi în aceeaşi perioadă, biblioteca noastră a gestionat peste 15.000 de volume donate de diverşi donatori spre biblioteci, persoane asistate, asociaţii ş.a. În anii 2006, 2007 Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a fost reprezentată în Comisia Naţională a Bibliotecilor, cel mai înalt for profesional, metodologic şi normativ din România. Anul 2007 aduce primul acreditat de la Corpul Păcii ca voluntar la biblioteca noastră, iar în anul următor, 2008, Biblioteca Judeţeană Vrancea iniţiază proiectul de anvergură naţională şi internaţională privind o donaţie impresionantă de cărţi din SUA care a stat la baza înfiinţării, în acelaşi an a Centrului de limbi străine al Bibliotecii Judeţene. În anul 2009 Biblioteca Judeţeană Vrancea este integrată în Programul Naţional Biblionet punându-se bazele unei noi etape în evoluţia bibliotecii publice privind adaptarea la solicitările societăţii informaţionale actuale, prin înnoirea şi extinderea reţelei IT, în biblioteca judeţeană şi introducerea acesteia în judeţ. Astfel s-au pus bazele unei noi politici privind serviciile oferite de biblioteca publică şi reevaluarea ideii de formare profesioanlă. În acest context, se înfiinţează, în anul 2010, Centrul de Formare Profesională al bibliotecii.

Una din activităţile importante ale acestei ultime perioade din istoria recentă a bibliotecii a fost aceea de continuare şi diversificare a activităţi editoriale a bibliotecii. Astfel, 2003 a fost anul de apariţie a unei noi publicaţii seriale editate de Biblioteca Judeţeană, Revista Lector (8 numere până în anul 2011), a mai multor volume de tip antologie sau monografie şi a numeroase materiale de prezentare şi promovare de tip ghid, pliant, retrospectivă ş.a. În ultimii şase ani, biblioteca a editat 9 volume, dedicate unor personalităţi vrâncene sau unor aspecte profesionale teoretice şi practice şi a participat la editarea altora, în colaborare cu importanţi parteneri de peste hotare. Iată câteva exemple: Duiliu Zamfirescu: diptic biobibliografic. Chişinău, 2007, p.202 – Lucrare în colaborare cu Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, Chişinău, iniţiată şi finanţată de aceasta; Duiliu Zamfirescu – 150 de ani de la naştere, Focşani: Editura Andrew, 2008, p.199 cu ilustraţii şi grafică de Al. Cucereanu. Volum omagial, format A4, cu iconografie; Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice, Focşani: Editura Andrew, 2008, p. 122, cu ilustraţii şi facsimile inedite. Prima monografie dedicată autorului; Europa: ghid de termeni pentru o societate multiculturală = Guia de termes per una societat multicultural = Guía de términos para una sociedad multicultural, Traducător Mioara Angheluţă, Focşani: Editura Andrew, 2008, p.167 – Volum lucrat în colaborare cu Biblioteca Centrală Convent de San Roc din Gandia,Valencia, Spania, iniţiat, coordonat şi finanţat de Biblioteca Judeţeană Vrancea; Crăciun, Veronica. Vrancea: Ghid

de Biblioturism. Editura Andrew: Focşani, 2011, p.202, lucrare apărută sub egida Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea.

Pentru omagierea unor personalităţi culturale care trimit la activitatea şi specificul colecţiilor sale, Biblioteca Judeţeană Vrancea a fost iniţiat sau a sprijinit ridicarea şi dezvelirea busturilor lui Duiliu Zamfirescu, Leon Kalustian şi Oana-Diana Renea, situate în grădinile secţiilor bibliotecii. În acest moment, colecţiile bibliotecii noastre numără 211.552 de unităţi de bibliotecă, reprezentând carte veche şi curentă, carte electronică şi periodice şi este organizată în Secţia de împrumut la domiciliu, Sala de lectură, Secţia pentru copii şi tineret, Sala de periodice şi artă, Secţia de carte veche, Sala de internet, Sala de studiu în grup, Secţiile de achiziţii şi prelucrare, Biroul metodic şi Departamentul financiar-administrativ şi Resurse umane. În cel mai mare cartier al oraşului funcţionează Filiala Sud. Activitatea acestora poate fi vizualizată pe site-ul ei www.bjvrancea.ro care este fereastra totdeauna deschisă a bibliotecii către comunitatea de acasă sau de oriunde.

Spaţiile de funcţionare rămân, însă, cea mai importantă problemă încă de rezolvat a bibliotecii noastre.

O clădire unică, modernă, funcţională şi eficientă, atât pentru public cât şi pentru personal, este, şi astăzi, un deziderat pe care, la fel ca în vremea începuturilor acestei instituţii, şi noi, cei de-acum – utilizatori şi bibliotecari – îl dorim îndeplinit. În prezent, Biblioteca Judeţeană Vrancea funcţionează în 4 sedii din care trei sunt de patrimoniu, un al cincilea (tot de patrimoniu), fiind în curs de finalizare a consolidării şi modernizării.

Biblioteca Judeţeană Vrancea a beneficiat de două proiecte de consolidare, reabilitare şi modernizare, cu finanţare externă (PHARE şi Banca Mondială) iniţiate de Consiliul Judeţean Vrancea pentru clădirea în care funcţionează Secţia pentru Copii şi Tineret – una dintre cele mai frumoase din ţară – şi pentru cea a Sediului Central Corp B din Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 13. Dar, oricât de mult s-ar vorbi despre realizările de la începuturi şi până acum ale bibliotecii publice din Focşani – despre care pot vorbi foarte bine şi numeroasele diplome şi distincţii din ţară şi din afara graniţelor – adunate în portofoliul său – trebuie adus, încă o dată, cuvenitul omagiu, celor care au făcut posibile aceste realizări şi performanţe ale bibliotecii noastre: bibliotecarii de ieri şi de astăzi.

Sunt oameni care au traversat istoria ultimului secol, ca şi biblioteca, transformând şi transformându-se la rândul lor, muncind, nu întotdeauna în condiţii uşoare, bucurându-se de reuşite şi sperând ceea ce este mai bine pentru bibliotecă şi utilizatorii ei. Pe mulţi dintre aceşti oameni minunaţi îi cunoaştem.

Ne-au deschis larg, uşile sufletului, ale înţelepciunii şi ale profesionalismului lor şi neau primit în casa bibliotecii, pe noi, cei mai tineri, cu încredere şi speranţă. La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, ne gândim cu drag şi recunoştinţă la generaţia de aur a bibliotecii şi la generaţia de astăzi şi se cuvine să mulţumim tuturor că au ales să fie bibliotecari.

Aplecându-ne capetele asupra mâinilor lor drepte, din care am cules, ca pe o floare de preţ, dragostea pentru această minune care rezistă de mii de ani şi căreia îi spunem BIBLIOTECĂ, să le mulţumim, colegilor noştri din Generaţia de Aur. Le trecem numele mai jos, cu întreagă reverenţă, contemporanilor noştri, celor care au condus, întru frumoasă lucrare destinul bibliotecii noastre: Constantin Arvinte (bibliotecar-şef, 1953), Nedelcu Oprea (bibliotecar-şef apoi director, 1952-1962), Petrache Vasile (director, 1962- 1966), Victor Renea (director, 1966-1985), Liliana Zaharia (director, 1985-1989), Alecu Lenco (1990), Emil Lămoşanu (1990), Victor Renea, (director 1990-2000).

Le-au stat alături, împărţind bucurii, îngrijorări şi reuşite, distinşi BIBLIOTECARI: Anastasiu Constanţa, Cojocaru Melania, Copu Florica, Elefteriadis Rodica, Franciuc Maria,

Lazăr Florentina, Georgescu Viorica, Marcu Paula, Nicolau Valeria, Nistor Dorina, Doina Popa Stoiciu, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Neagu, Teodoru Lucia, Vioreanu Georgeta, Zainea Maria. Iertare dacă memoria timpului a uitat vreun nume.

Le stau alături, în frumoasa Carte de onoare a Bibliotecii, BIBLIOTECARII de astăzi: Corina Aiacoboae, Maricel Albu, Geta Bobolan, Anamaria Cătănoiu, Mariana Chirilă, Veronica Crăciun, Liliana Cristea, Maria Cristea, Monica Danilov, Ada-Roxana Făcăoaru, Nicoleta Fodolică, Gabriel Funică, Irimiţa Gogu, C-ţa Mariana Greculescu, Claudia Otilia, Hanganu, Mihaela Lupu, Florentina Mihalache, Liliana Mocanu, Claudia Moşescu, Nela Mureş, Maria Cristina Olaru, Mihaela Onu-Postică, Nicoleta Oprişan, Angelica Paragină, Grigore-Virgil Pătru, Sevastinca Pârvu, Cătălina Pleşcan, Veronica Rădună, Geta Răduţa, Gabriela Rotaru, Luciana Stoean, Rodica Taftă, Margareta Tătăruş, Adrian Ţiglea, Georgeta Ursu, Elena Velniţă, Doina-Nicoleta Zainea.

La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, generaţiile de ieri şi de astăzi – în care îi adun cu drag şi respect pe toţi colegii noştri din întreg Judeţul Vrancea – se vor aduna, vor împărţi gânduri şi amintiri şi poate, când aplauzele festive se vor pierde în ecou, vor privi, spre viitor, cu încredere, în aceeaşi direcţie.

La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, cronicarul acestor rânduri face o veche şi frumoasă urare Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, bibliotecarilor şi celor ce le-au stat şi le vor sta alături: VIVAT, CRESCAT, FLOREAT! Director, dr. Teodora Fîntînaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

Note bibliografice [1] OPREA, Nedelcu, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi. Monografie, vol. I, Biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi, 2002, p. 75 [2] idem, Cap. Biblioteci gălăţene înfiinţate până la 1890, pp.56-75. în acest capitol se face referire, pe larg, şi la Biblioteci ale Societăţilor [3] RENEA, Victor; LENCO, Alecu. Ghidul cititorului. CCES Vrancea-Biblioteca Judeţeană: Focşani, 1978, p.9 [4] Trebuie să adăugăm că şi mai devreme de această perioadă, se făceau eforturi susţinute pentru constituirea bibliotecii Liceului Unirea. Astfel, în anul 1876-1877, un comitet constituit din Ştefan Sihleanu, familia Tufelcică, prof. D.F.Caian şi N. Tipeiu organizează concerte în grădina publică pentru adunare de fonduri, strângându-se aproape 5000 de lei. Astfel, mărturiseşte D.F. Caian, „Cu aceşti bani şi donaţiuni de cărţi din partea unora şi altora, mai în urmă şi din partea Academiei, s-a pus temelia bibliotecei liceului în 1881 […]” În: CAIAN, Dimitrie F. Istoricul oraşului Focşani, Tipografia, Legătoria de cărţi şi Steriotipia GH. A. DIACONESCU, Focşani, 1906, p. 142 [5] DIMITRESCU, I.M., Însemnări cu privire la oraşul Focşani, cu o prefaţă de G.C. Longinescu, Institutul de Arte Grafice Bucovina, I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1931, p. 56 [6] Prof. Victor Renea menţionează pe câţiva dintre donatorii de carte importanţi care au contribuit la constituirea bibliotecii Cercului Studenţilor Putneni „Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, Dr. Mina-Minovici, O. Goga, poetul şi prozatorul focşănean Ion Ciocârlan, precum şi o serie de localnici, medici, profesori, jurişti, ofiţeri” În: RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 10 [7] DIMITRESCU, I.M., op. cit., p.56

[8] ibidem, Autorul menţionează numele şi ocupaţia – mari proprietari, răzeşi, viitori oameni politici, studenţi, notari, învăţători – celor care au constituit comitetul director al bibliotecii publice care avea să fie inaugurată în 1912 [9] „D-le Primar, Cercul Studenţilor Putneni, care a împlinit trei ani de existenţă la 26 august a. cr. (1910, n.n.) şi care a fost întemeiat în vederea deschiderii unei biblioteci publice în acest oraş şi-a încheiat bilanţul activităţii sale rodnice. Aceasta bibliotecă este gata sa ia fiinţă; îi lipseşte numai un local în care să poată fi deschisă, local care va trebui să fie cât mai la îndemâna publicului cititor”, În: RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op.cit., p.12 [10] DIMITRESCU, I.M., op. cit., p. 58. De altfel, acest an, 1912, avea să fie unul important pentru istoria culturală a locului şi prin inaugurarea Palatului de Justiţie din Focşani şi recunoaşterea juridică a Cercului Militar din Focşani. Tot în anul 1912, aveau să se stingă din viaţă arhitectul Ion Mincu, actorul şi regizorul Petre Liciu.

[11] Statutele Bibliotecei Publice a Oraşului Focşani, Cap. I, Art. 1, Focşani, Atelierele Grafice „Tiparul Putnei” S.A., 1922, p. 3 [12] apud RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 14 [13] Hotărârea Consiliului de Miniştri privind măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica Populară Română, În: Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, Anul III, Nr. 120, Sâmbătă 29 Decembrie 1951, p. 1195-1198 [14] RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 18 În documentarea acestui text a fost de un real folos lectura adaptată temei şi perioadei din: CHERCIU, Cezar. FOCŞANII – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950). Focşani: Editura Andrew, 2010, p.573; BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor; VASILESCU, Emil. Bibliologi români: Dicţionar. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2011, p.322.

Adresez călduroase mulţumiri doamnei Maria Franciuc şi domnului Victor Renea pentru informaţiile oferite pe parcursul documentării.

Lector nr. 1/2012

Interesele utilizatorilor ca raţiune a activităţii bibliotecii: Mutaţii conceptuale şi contextuale Lidia Kulikovski Dr., conferenţiar universitar Director general BM „B.P. Hasdeu” Bibliotecile sunt creaţii ale umanităţii. Ele servesc umanitatea. Această categorie colectivă este formată din diverşi indivizi. Pentru a putea să răspundem optim necesităţilor acestor solicitanţi trebuie să ne întrebăm „Ce vrea de fapt omul, utilizator al bibliotecii?”. Unele încercări de a afla au sintetizat nişte răspunsuri : vrea educaţie, formare, comunicare, divertisment, socializare, întâlnire – întâlnire cu ceilalţi ca el. Sunt necesităţile vitale, năzuinţele fundamentale şi personala înţelegere de sine ale omului care-l situează/plasează în centrul circuitului social.

Bibliotecile sunt instituţii orientate spre utilizator. Cercetările biblioteconomice confirmă o lungă tradiţie de orientare spre utilizator în procesul de justificare şi dezvoltare a operaţiilor de bibliotecă. În literatura de specialitate acest curent a fost numit „userism”.

Dar să trecem în revistă evoluţia termenului, numit acum, utilizator: cititor (de la origini până prin anii 80 ai sec. 20) – beneficiar (se mai utilizează dar se consideră depăşit de pe la sfârşitul sec. 20) – client (începutul sec 21, dar nu a rezistat în bibliotecile noastre) - utilizator (aceeaşi perioadă – curent) – consumator (paralel cu utilizatorul şi pentru viitor) – patron (mai rar, dar totdeauna când este vorba de interese). Noul Dicţionar Universal al Limbii Române (Litera, 2006, 1676 p.) dă următoarele semnificaţii pentru categoriile de mai sus: Cititor – persoană care citeşte (nu este referire la persoana care citeşte în bibliotecă, însă se dă cititor de stele – astrologii, cititor ca funcţionar (de contoare, gaze, apă, electricitate); Consumator – 1. persoană care cumpără mărfuri pentru întrebuinţare personală, 2. persoană care consumă alimente; Client – persoană care cumpără (regulat) de la un magazin sau care consumă într-un local public; Utilizator – persoană care utilizează ceva: utilizator de servicii.

Alături de aceşti termeni se utilizează în ultimii ani şi sintagma consumatori de informaţie, căutători de informaţie.

Dacă ne referim la ultima decadă a sec. 20 cercetarea semnifică utilizarea noţiunii de utilizator şi evidenţiază explicit paradigma orientarea pe utilizator. Unii cercetători au criticat această paradigmă. Similar, cercetarea activităţii de informare şi achiziţii, identifică schimbări spre orientarea către utilizator în aceeaşi decadă.

Acest concept se adânceşte cu recunoaşterea opţiunilor doctrinare manifestate de acest concept. La nivel doctrinar putem găsi şi evidenţia expresii mai clasice de orientare spre utilizator. Cel mai bun, clasic, exemplu sunt Legile lui Ranganathan (în continuare LR) cunoscute ca 5 Legi ale biblioteconomiei : 1. cărţile sunt pentru cititori 2. fiecărei cărţi – cititorul său 3. fiecărui cititor – cartea sa 4. salvează timpul cititorului 5. biblioteca este un organism în creştere Viziunea lui Ranganathan reflectă anume paradigma userismului. Conform acestor legi raţiunea existenţei şi funcţionării, dezvoltării bibliotecii constă în legătura dintre bibliotecă şi utilizator, în utilizarea ei. Specialiştii consideră LR un exemplu de interpretare desăvârşită a conceptului de orientare spre utilizator, deşi elaborate cu 76 de ani în urmă (1931). Deci, putem spune că avem o lungă tradiţie a userismului, avem şi o tot atât de lungă tradiţie de cercetare a percepţiei acestei paradigme de către domeniul biblioteconomic.

Acest concept şi percepţia lui s-a accentuat îndeosebi în ultimii ani şi reflectă o abordare a percepţiei mai generală - culturală şi societală. Această abordare mult mai largă scoate conceptul din limitele domeniului biblioteconomic. Creşterea atenţiei asupra userismului în gândirea biblioteconomică poate fi înţeleasă doar în relaţie cu prevalenţa punctelor de vedere neo-realistice asupra societăţii. Astăzi habitatul uman se reduce la client, cumpărător, tip, individ. Specialiştii societali consideră că reducând habitatul uman la client, cumpărător, consumator, utilizator – societatea devine piaţă, magazin.

Sistematizând punctele de vedere ale specialiştilor în teoria societală şi pe cele din domeniul biblioteconomic putem distinge între o orientare valuabilă spre utilizator, şi una, naivă, ideologică. Prima se referă la cea venită mai târziu, când interesele utilizatorilor erau asumate ca unică posibilitate rezonabilă de operare a bibliotecii. Aceasta poate fi ilustrată printr-un exemplu simplu, convingător: 1. Bibliotecile există pentru utilizatori. De aceea interesele lor trebuie să fie baza operaţiilor bibliotecare; 2. Bibliotecile există pentru autori, scriitori. De aceea interesele lor trebuie să fie incluse, ca centrale, în politicile de bibliotecă. Acest argument se referă alături de altele la poziţia libertăţii cuvântului într-un

1

mediu societal şi ideologic în care au fost constituite bibliotecile. Bibliotecile sunt parte componentă a spaţiului public, unde cetăţenii participă la diverse dispute culturale şi politice. Sau mai există un postulat : 3. Bibliotecile există pentru societate şi trebuie să servească interesele societăţii, ale statului.

Suntem de acord că aceste trei aserţiuni nu se exclud reciproc şi cu siguranţă interesele societăţii, ale statului sunt aceleaşi cu ale cetăţenilor şi deci, argumentul 1 şi 2 sunt incluse în argumentul 3. Mai mult, aceste interese au fost asumate prin tradiţie, istorie, origini.

Alte tratări – interesele individuale se reduc la interesele colective prin cultura colectivă, care contribuie la crearea şi formarea individuală. Acest tip de asumare este recalcitrantă şi se bazează pe o idee irealistă, naivă despre stat. Interesele celor trei argumente nu pot fi discutate fără relaţia mutuală de reciprocitate, şi nu putem să le reducem la una singură fără probleme.

Din punctul de vedere a tendinţelor actuale societale argumentul 3 nu-i un concept străin, nici straniu şi poate fi justificat în mai multe feluri. În societatea unde tendinţele individuale sunt strict asociate cu eficienţa economică, educaţie şi cultură, dezvoltare, totuşi, nu întotdeauna sunt bazate doar pe interesele individului, cetăţeanului sau „utilizatorului”. Cultura şi comunitatea au caracter societal şi colectiv. Cultura nu poate apărea doar din interese individuale sau să fie manifestul societăţii şi statului dacă le înţelegem prin „moralitatea obiectivă” a lui Hegel.

Unii specialişti apără punctul de vedere că istoria comună acoperă interesele, dorinţele, visurile consumatorilor, utilizatorilor sau ale individualilor.

Ca o concluzie la cele expuse mai sus este că teoria biblioteconomică nu poate exista separat de teoriile culturale şi societale. De fapt ea trebuie văzută ca subordonată esenţial ideii culturale şi societale. Dacă aceasta este aşa înseamnă că teoria biblioteconomică nu poate să-şi asume percepţia culturală fictiv, superficial, fără a o reflecta.

Evident, că trebuie să bazăm teoria biblioteconomică pe percepţiile culturale şi sociale, evident că trebuie să luăm în calcul disputele despre cultură şi societate fără a ne limita la tendinţele curente. În consecinţă, ideile despre societatea informaţiei, adoptate ca manifest politic nu poate servi ca bază, fundament pentru o serioasă teorie biblioteconomică, dar nici nu poate fi ignorată total, pentru că este fapt social şi politic.

Probabil orice concept al culturii şi societăţii prin esenţa lor sunt concepte deschise şi este natural şi justificat pentru domeniul biblioteconomic să aibă punctele de vedere proprii, să vorbească despre aceasta, despre elementele care le leagă mai strâns şi care îmbogăţesc tabloul general societal.

LR valide şi azi – în substanţă, nu şi în expresie – au reprezentat şi reprezintă până în prezent filosofia organizaţională şi a servirii ideale a multor biblioteci. Pentru Ranganathan şi urmaşii lui aceste 5 reguli, legi au fost primul pas de a pune activitatea biblioteconomică pe o bază ştiinţifică furnizând principii generale deduse din practica tuturor bibliotecilor.

Societatea Informaţională şi Societatea Cunoaşterii, tehnologiile informaţionale sugerează că scopurile LR pot fi extinse adecvat la cerinţele actuale ale bibliotecilor. Timp de 76 de ani aceste 5 legi au fost discutate şi reutilizate în multe şi diferite contexte. Mulţi cercetători ai domeniului biblioteconomic au încercat să actualizeze aceste legi, sau să le reorganizeze în alte scopuri.

Cartea, cititorul, biblioteca sunt elementele de bază ale LR. Dacă am înlocui cuvintele-cheie cu altele, LR pot funcţiona foarte bine. Bazându-se pe LR mulţi cercetători au prezentat diferite principii şi reguli. De exemplu: „5 legi noi ale Bilioteconomiei” (Michael Gorman, 1995), „Principiile educaţiei la distanţă” (Sanjaya Mishra, 1998), „5 legi ale softului de bibliotecă” (Mentor Lana, 2003), „5 legi ale biblioteconomiei pentru copii” (Virginia A. Water, 2004), „5 legi ale conectivităţii” Lemart Bjorneborn, 2004), „5 legi ale diversităţii/acţiunii afirmative”(Tracie D. Hall, 2004).

Cele mai renumite sunt legile lui Michael Gorman. El a reintregrat LR în contextul de astăzi al bibliotecii, dar asigurându-le validitate şi pentru viitor: 1. Bibliotecile servesc umanitatea 2. Bibliotecile respectă toate formatele prin care cunoştinţele sunt comunicate 3. Bibliotecile utilizează inteligibil tehnologia pentru a îmbunătăţi serviciile 4. Bibliotecile apără accesul liber la cunoştinţe şi 5. Bibliotecile onorează trecutul şi creează viitorul.

M. Gorman a demonstrat foarte convingător aplicabilitatea legilor la problemele şi schimbările cu care se vor confrunta bibliotecile în viitor. Legile Gorman nu sunt o revizuire a LR dar sunt altele, un set complet separat din punct de vedere al bibliotecarului care practică într-o societate tehnologizată.

Jim Thompson, în 1992, protestând împotriva prestării serviciilor cu plată în biblioteci a revizuit LR în felul următor: 1. Cărţile sunt pentru profit 2. Fiecărui cititor contul său 3. Fiecărei copii contul său 4. Ia bani (cash) de la cititor 5. Biblioteca e un organism care se vaietă Aceste legi ar fi exact esenţa abordării utilizatorului ca un client.

LR a inspirat şi cele 5 legi ale web-ului, bazate integral pe practica LR. Aceste legi definesc cerinţele minime de fondare a Web-ui. Chiar la o primă lectură se vede cât de simple şi cât de flexibile sunt: 1. Web resursele sunt pentru a fi utilizate 2. Fiecărui utilizator web resursele ei sau lui

2

3. Fiecărei web resurse utilizatorul ei 4. Salvează timpul utilizatorului 5. Web este un organism în creştere Cred că trebuie luate în consideraţie pentru viitor pentru că futurologii consideră că biblioteca viitorului va fi un web social, un web al experienţelor sociale, personale şi nu atât de departe decât peste 15 ani. În următorii 25 de ani metamorfoza, schimbările vor viza bineînţeles, şi educaţia. Lumea virtuală va oferi elevului, studentului, adultului care învaţă posibilitatea să experimenteze subiectul obligatoriu sau necesar. Procesul de învăţământ nu va mai fi asigurat numai de şcoală ci mai mult de ghidul interactiv, virtual, personalizat, care progresiv va schimba concepţia, formele de educaţie şi instituţiile care vor oferi educaţie. Bibliotecile, aşa cum se consideră, vor fi cele mai importante în acest proces.

Pe baza LR, au fost elaborate Principiile de bază ale Educaţiei la Distanţă: 1. Educaţia la distanţă este pentru dezvoltare 2. Fiecărui student subiectul lui sau ei 3. Fiecărui subiect studentul său 4. Salvează timpul studentului 5. Învăţarea este un proces care nu se încheie niciodată.

Toate aceste exemple demonstrează universalitatea LR. Gândite pentru biblioteconomie, ele au influenţat şi ştiinţele conexe biblioteconomiei – tehnologia informaţională – webologia, educaţia, marketul.

Conceptul userimului va rămâne vital şi în biblioteconomia viitorului. Mai mult - roboţii, nanotehnologia, accesul global al reţelei Internet dezvoltă şi adânceşte acest concept iar utilizarea lui va fi un proces mai inteligent şi foarte personalizat. Biblioteca, ca şi domeniul în general, trebuie să analizeze perspectiva utilizatorilor : va mai avea cineva nevoie de serviciile bibliotecii într-o nanolume?

O încercare de a cerceta perspectiva utilizatorilor a fost studiul internaţional, organizat de OCLC, Percepţia bibliotecilor şi a resurselor informaţionale, publicat în 2005. Studiul se consideră valuabil, relevant – a adunat mai mult de 270 de mii de puncte de vedere ale utilizatorilor, a cuprins 3 mii 300 de persoane – respondenţi din 6 ţări – Statele Unite, Regatul Unit, Canada, India, Singapore, Elveţia. Rezultatele obţinute raportează următoarele: astăzi utilizatorul în căutarea informaţiei preferă motoarele de căutare Internet; este în general satisfăcut de calitatea şi cantitatea informaţiei găsită prin web, preferă self-serve; preferă utilizarea metodelor alternative de căutare, ca de exemplu Google, decât utilizarea serviciilor tradiţionale de referinţă; compară Google cu biblioteca, găsindu-i punctele vulnerabile în promptitudinea, plinătatea, calitatea servirii; utilizează biblioteca doar pentru cărţi, pentru că nu sunt satisfăcuţi şi nici nu ştiu de serviciile electronice pe care le furnizează biblioteca; preferă biblioteci calde, echipate, mobilate, cu un personal binevoitor, inteligent, capabil să-i consilieze, îndrume, ajute; utilizatorii actuali trăiesc într-o lume mai colaborativă, fără graniţe între şcoală, casă, muncă, joacă şi studiu; vor ore de funcţionare care să coincidă cu stilul lor de viaţă – până seara târziu şi în week-end-uri.

Importanţa acestui studiu rezidă anume în creionarea unui portret colectiv al utilizatorului societăţii cunoaşterii.

Rezultatele studiului în mare măsură au răspuns la întrebarea ce vrea utilizatorul? Este şi un instrument util bibliotecarilor ca să cunoască asupra căror elemente şi momente să-şi focuseze eforturile viitoare. Îl puteţi consulta (integral – chestionar, răspunsuri, concluzii, sfaturi, probleme), la următoarea adresă : http://www.oclc.org/reports/2005perceptions.htm).

Mutările tectonicii biblioteconomiei se face mai simţită acum când biblioteca pierde în faţa Internetului…

Utilizatorul viitor va trăi în societatea virtuală şi deci, va fi generaţia digitală. Cyberutilizatorul vrea altceva decât portretul clasic al bibliotecii şi bibliotecarului. Jenny Levine, bazându-se pe Manifestul social al utilizatorului, a elaborat Manifestul utilizatorului on-line, care cuprinde doleanţele utilizatorului de servicii electronice :  vreau să spun ce am de spus, deci, biblioteca trebuie să furnizeze mecanismele pentru ca această să se întâmple on-line  vreau să ştiu când ceva nu este în regulă, şi ce face biblioteca ca să fixezeşi remedieze aceasta  vreau să ajut la formarea, elaborarea, cizelarea, îmbunătăţirea şi îmbrăcarea serviciilor în haina care să le facă mai utile şi mai uşor regăsibile  vreau să mă conectez cu alţii pentru a-mi împărtăşi interesele  vreau să utilizez serviciile bibliotecii în funcţie de programul meu, nu al bibliotecii. Nu mă priveşte că-i noapte, ziuă, duminică, Crăciun ori Anul Nou  vreau să ştiu cum funcţionează/activează biblioteca  vreau să spun bibliotecii când nu pot răsufla de insatisfacţie sau de furie. Voi fi fericit să vă spun ce lucruri faceţi bine…  vreau să interacţionez cu instituţii care activează într-o manieră transparentă şi etică  vreau să ştiu ce se va petrece mai departe. Trebuie să fim în parteneriat… unde mergem ?

Acest manifest este bazat pe punctele de vedere ale masei critice a utilizatorilor care consideră serviciile online parte a vieţii lor zilnice.

Rapiditatea cu care se modifică necesităţile consumatorilor se reflectă în graba cu care consumatorii se leapădă de fidelitatea faţă de produse şi de mărcile de fabricaţie spunea Alvin Toffler la sfârşitul anilor 60.

Biblioteca era o preferinţă durabilă a indivizilor. Preferinţa durabilă, fidelă pentru serviciile bibliotecii a început să

3

se şubrezească după apariţia Internetului care oferă servicii noi şi diverse cu aşa o rapiditate şi frecvenţă că bibliotecarii ameţesc.

Trebuie să recunoaştem, deşi cu durere, că instituţia bibliotecară a îmbătrânit. E straniu să spunem aşa ceva. Bătrân şi bibliotecă sunt termeni care nu se exclud. În viziunea noastră cu cât mai bătrână cu atât mai bine. Nu şi pentru generaţia digitală prinsă între două oferte : un produs informaţional vechi, neatractiv – biblioteca, şi produse noi informaţionale, interactive, incitante, motivante, on-line. Pentru care va opta utilizatorul de informaţie?

Răspunsul îl cunoaştem. Îmbătrânirea, după cum bine ştim, este un aspect al procesului de acceleraţie - în cazul nostru a procesului de acceleraţie tehnologică societală care afectează nu doar durata de viaţa a unor produse informaţionale ci şi a unor instituţii informaţionale precum biblioteca – templul cărţii care părea de neînvins.

Bibliotecile, ca şi orice produs, obiect sau instituţie, îmbătrânesc în trei situaţii: 1. atunci când produsul sau serviciul informaţional oferit nu mai îndeplineşte funcţiile pentru care a fost lansat, iar noi, bibliotecarii, încăpăţânat, continuăm să le oferim presupunând că sunt în folosul utilizatorului, şi nu vrem să recunoaştem că neputinţa unor servicii şi produse informaţionale de a îndeplini funcţiile pentru care au fost elaborate, implementate cere înlocuirea lor. Această îmbătrânire sau depăşire e cauzată de incapacitatea funcţională a bibliotecilor.

2. atunci când apare un nou produs sau serviciu informaţional care îndeplineşte funcţiile produsului sau serviciului anterior mai eficient. Cine numai nu-şi asumă misiunea de a presta servicii informaţionale, de a crea servicii informaţionale, nemaivorbind de numeroasele instituţii, organizaţii, agenţii care pretind că pot constitui biblioteci digitale şi chiar se apucă să le facă. Aşa s-a întâmplat cu apariţia şi diversificarea serviciilor informaţionale on-line, care au depăşit biblioteca prin progresul tehnic substanţial.

3. atunci când se modifică necesităţile utilizatorului. Bibliotecarii parcă ar vrea ca utilizatorul să vină pentru a împrumuta carte. Satisfacţia utilizatorului însă este condiţionată nu numai de găsirea unei cărţi în colecţia noastră. Satisfacţia lui depinde de factori ca : signajul, ambientul, aspectul (factori de confort fizic); confidenţa, conversaţia, relaţia prietenoasă, aprecierea sa de către bibliotecari (confort psihologic); calitatea, promptitudinea, diversitatea, statutul bibliotecii la care are card (confort social). Deci, biblioteca îmbătrâneşte atunci când nu ia în consideraţie toţi factorii enumeraţi, nu ia în consideraţie personalitatea deţinătorului de card, şi nu utilizează toţi stimulenţii posibili, chiar şi cei senzoriali, vizuali. Cunoaştem exemplul clasic cu radierele : un băieţel cumpăra o duzină de radiere roz. Alvin Toffler a luat una în mână şi-l întreabă : „Şterge bine?”. „Nu ştiu – a răspuns băiatul - , dar îmi plac cum miros”. Ca o concluzie la această situaţie : nevoile pe care le îndeplinesc produsele şi serviciile variază în funcţie de utilizator şi de timp. Ca să nu îmbătrânim trebuie să anticipăm necesităţile utilizatorului. „Ceea ce e înăuntru contează”, spunea o reclamă. Astăzi nu mai contează doar cartea, atâta timp salvatoare, pentru biblioteci.

Bibliotecile vor rămâne instituţii informaţionale utile dacă vor fi în stare să producă cel mai tranzient şi durabil produs – experienţa umană. Futurologii prezic că biblioteca va deveni un site al experienţei umane. Sloganul bibliotecii moderne pentru utilizatorul modern este : oricând, oriunde şi în formatul pe care-l doreşti. Acest slogan cere o reţea socială cu instrumente şi practici care facilitează interrelaţia cu utilizatorul, impune implicare utilizatorului, solicită creativitatea lui.

Având şi utilizând aceste instrumente şi practici, utilizatorii vor fi susţinătorii, apărătorii instituţiei bibliotecare, vor fi oxigenul care-i trebuie bibliotecii pentru a asigura sustenabilitatea instituţiei – doar în colaborare cu utilizatorii biblioteca poate fi puternică, importantă în prezent şi pe viitor.

Printr-un management bun al reprezentărilor noastre on-line putem controla identitatea noastră on-line. Aceasta înseamnă că oferind utilizatorilor noştri avantaje de a utiliza instrumente ca OpenID, blogosfera, wikisfera, syndikasfera, putem asigura capabilitatea noastră de a reuşi într-o varietate de servicii complementare. S-ar părea că realizarea sloganului poate satisface orice individ. Afirmaţia acesta este debatabilă. Nici o instituţie informaţională, nici chiar Net-ul nu poate satisface orice individ.

Conceptul de utilizator în era Net-ului trebuie studiată nu numai sub aspectele evoluţiei conceptuale, satisfacerii etc. El trebuie studiat în raport cu contextul în care-i plasat. Conceptul de utilizator îl întâlnim în diverse contexte comunicaţionale/informaţionale. Cercetările actuale biblioteconomice ar trebui să distingă aceste contexte.

Contextele care ar trebui studiate sub aspectul utilizatorului includ : 1. utilizatorul ca comunicator – în sensul comunicării dorinţelor, necesităţilor informaţionale, servicii, schimbările pe care le vrea, idei, propuneri – comunicarea utilizatorului cu personalul bibliotecii, participarea utilizatorului la activităţi ca organizator, coautor etc.

2. utilizatorul ca căutător de informaţii – virtual acest tip acoperă toate contextele, dar uneori este nevoie de obiective separate, aparte de cercetare – ca utilizator de informaţii genealogice, informaţii specializate sau noutăţi 3. utilizatorul ca recipient al serviciilor de bibliotecă - cercetarea acestui aspect identifică zonele de succes şi insucces al serviciilor oferite de bibliotecă, ei fiind evaluatorii primari ai serviciilor 4. utilizatorul ca utilizator de informaţie – de cele mai multe ori noi evaluăm acest aspect. Facem diverse bilanţuri cât au citit, au împrumutat, au vizitat web-ul utilizatorii noştri. Calculăm per utilizator total, per utilizator activ…rezultatele acestor cercetări servesc doar la elaborarea politicilor

4

utilizatorul ca utilizator de sisteme integrate de bibliotecă - interacţiunea utilizatorului de instrumente, de produse, sisteme, pentru reprezentări, stocare, conservare, recuperare, conversie şi reconversie 6. biblioteca ca utilizator – a Net-ului, a bazelor de date, cataloagelor etc., a utilizatorilor ca resurse ale bibliotecii.

Care din aceste aspecte sunt mai aplicabile în studiul utilizatorilor? Este clar că utilizatorul este afectat de toate cele cinci variabile. Schimbările necesităţilor utilizatorilor cer schimbări în redefinirea sarcinilor, obiectivelor; sau schimbările tehnologice pot oferi servicii informaţionale, care mai înainte erau imposibile; schimbarea nevoilor utilizatorilor pot cere personal calificat în diferite subiecte; sau creşterea numărului de utilizatori por dicta noi structuri organizaţionale (noi servicii pentru diverse grupuri speciale sau filiale). Exemple sunt foarte multe iar cercetarea utilizatorilor poate fi utilizată pentru a urmări :  utilizatorii vs structura organizaţională  utilizatorii vs obiectivele de servire performantă  utilizatorii vs angajaţii care-i servesc  Utilizatorii vs tehnologia  Utilizatorii vs ambientul interior, spaţiu, condiţii Modelul emergent de bibliotecă – Biblioteca 2.0, care va fi bibliotecă-web, cum s-a remarcat mai sus, se bazează pe patru elemente esenţiale: (1) centrarea pe utilizator, (2) furnizarea experienţelor multi-media, (3) orientare socială, (4) inovativitate comunitară. Aceste elemente cuprind toate contextele enumerate mai sus şi toate sunt subordonate necesităţilor utilizatorilor. Biblioteca 2.0 generează un nou model de relaţie cu utilizatorul, de fapt - cu comunitatea utilizatorilor. Figura de mai jos ilustrează acest model emergent: 5.

Temelia conceptuală a acestui model de relaţie cu utilizatorul bazată pe prezenţa utilizatorului – prezenţa pe web-ul bibliotecii, prezenţa în serviciile multimedia – împreună cu biblioteca, cu bibliotecarul se defineşte clar ca necesitate de dezvoltare a bibliotecii viitoare.

Orice pronostic am face astăzi, va fi mai mult speculativ decât predictiv. Deci nu facem pronosticuri, tragem concluzii: trebuie să explorăm conceptual relaţia cu utilizatorul ca element vital pentru dezvoltări bibliotecare viitoare, să furnizăm exact contextul electronic inovativ de care are nevoie utilizatorul modern.

Lector nr. 8/2007

5

BUCURIA DISTINCȚIEI: Filiala ANBPR Vrancea - Filiala anului 2011 În cadrul Conferinței ANBPR Biblio Publica desfășurată în perioada 26 – 28 aprilie 2012 la Târgu Mureș, Filiala ANBPR Vrancea a Bibliotecii Județene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a obținut titlul de FILIALA ANULUI pentru cea mai activă filială a Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) în anul 2011, ca o recunoaștere a activității sale și a membrilor săi, fiind apreciată pentru implicarea constantă în activitatea filialei, respectiv de asociație .

Materialul editat care a însoțit înscrierea noastră în concurs la secțiunea de premii privind activitatea de Asociație Filiala anului, a scos în evidență creativitatea membrilor filialei și a confirmat implicarea permanentă în programele și proiectele Asociației.

Premiul primit la nivel național ne onorează cu atât mai mult cu cât este pentru a doua oară când Filiala ANBPR Vrancea primește acest titlu, prima distincție fiind obținută în anul 2000. La aceste performanțe s-a ajuns ca rezultat al muncii de echipă, fiecare dintre bibliotecarii publici vrânceni implicânduse și contribuind pentru promovarea și susținerea activităților din cadrul Filialei.

Diploma de merit primită demonstrează și pune în valoare efortul nostru colectiv reușind să fim primii, sporind încrederea în noi și dorința de a obține reușite și pe viitor.

Filiala ANBPR Vrancea a avut în anul 2011 lucrări înscrise în cadrul Galei premiilor ANBPR și la Secțiunea Premii privind activitatea profesională, respectiv la categoriile “Cea mai bună lucrare de specialitate” (cu Ghid de Biblioturism) și la „Cel mai bun site de bibliotecă”.

Mulțumim ANBPR-ului pentru încrederea acordată, pentru susținerea și sprijinul în dezvoltarea profesională a membrilor săi!

Felicitări membrilor Filialei ANBPR Vrancea!

Bibliotecar Claudia Hanganu, Președinte Filiala ANBPR - Vrancea Lector nr. 1/2012

Cursul „Dezvoltarea serviciilor de bibliotecă” – punctul de vedere al unui formator Titina-Maricica Dediu Pornind de la nevoile de formare şi perfecţionare ale personalului din mediul bibliotecar, ANBPR a dezvoltat, la sfârşitul anului 2010, Cursul Dezvoltarea Serviciilor de Bibliotecă (DSB), destinat bibliotecarilor cu studii medii și superioare din toate categoriile de biblioteci. Cursul este acreditat de Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților (CNFPA) şi are ca autori persoane recunoscute în biblioteconomia românească şi internaţională: Dr. Hermina G.B. Anghelescu şi Dr. Liviu-Iulian Dediu.

Cursul oferă soluţii pentru aducerea bibliotecii publice în secolul XXI, prin crearea unor servicii în funcţie de nevoile de informare ale utilizatorilor din comunitate. Dezvoltarea serviciilor tradiţionale, armonios completate de serviciile noi, pe care biblioteca le poate oferi odată cu introducerea noilor tehnologii şi a comunicaţiilor bazate pe accesul Internet, constituie baza activităţii zilnice pentru bibliotecar, dar şi pentru utilizator. Totul a pornit de la întrebările: de ce bibliotecile publice din Romania, atrag doar 10% din populaţie, restul de 90 %, de ce nu frecventează biblioteca? Şi ce este de făcut?

Ca metode de instruire, programul utilizează cele mai noi tehnici de predare şi instruire, se bazează pe interactivitate, numeroase aplicaţii practice şi exerciţii, oferind participanţilor posibilitatea de aşi dezvolta rapid aptitudinile, abilităţile şi competenţele TIC şi de a beneficia de exemplele de bune practici.

Tematica cursului cuprinde:       

cultura informaţiei; managementul serviciilor; servicii moderne: servicii de referinţe, organizarea de manifestări, organizarea cursurilor pentru utilizatori, servicii suport pentru comunicarea online, servicii speciale; tipologia reţelelor sociale; identificarea utilizatorilor locali şi atragerea acestora; identificarea nevoilor de informare locale; crearea reţelelor locale specializate.

Am participat în perioada 6-10 august 2012, în calitate de formator, la Cursul „Dezvoltarea serviciilor de bibliotecă” şi am avut o grupă formată din 12 cursanţi bibliotecari din mai multe zone ale ţării, atât din biblioteci judeţene, cât şi comunale: Suceava, Neamţ, Galaţi, Brăila, Ialomiţa, Hunedoara, Olt. Alături de metodele folosite, competenţele transmise, unul dintre cele mai mari beneficii ale acestui curs este şi faptul că se desfăşoară într-un loc binecunoscut de către cea mai mare parte a bibliotecarilor (Buşteni – Centrul de perfecţionare), într-o atmosferă plăcută, în care bibliotecarii se detaşează de activităţile cotidiene şi se întâlnesc cu alţi bibliotecari, cu altă experienţă de la care pot prelua bunele practici.

Fiecare cursant beneficiază de suportul unui laptop performant şi a aplicaţiilor de bază necesare căutării pe internet, redactării de documente, comunicării online.

O metodă foarte apreciată de către cursanţi, folosită în prima parte a fiecărei zile, pentru recapitularea zilei precedente este Metoda Pălăriilor Gânditoare. Este o tehnică interactivă, de

stimulare a creativităţii participanţilor care se bazează pe interpretarea de roluri în funcţie de pălăria aleasă. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Membrii grupului îşi aleg pălăriile şi vor interpreta astfel rolul precis, aşa cum consideră mai bine. Rolurile se pot inversa, participanţii sunt liberi să spună ce gândesc, dar să fie in acord cu rolul pe care îl joacă. În urma acestei recapitulări au fost generate multe idei, s-au provocat discuţii constructive referitoare la serviciile de bibliotecă, utilizator, bibliotecar şi tehnologia informaţiei.

Ca exerciţii practice şi interactive aş mai aminti: evaluarea calităţii resurselor informative cu acces liber prezente pe Internet, cum ne organizăm modern spaţiul în bibliotecă, interviul de referinţe faţă în faţă, interviul de referinţe online, înregistrarea şi postarea pe blogul de învăţare al ANBPR. Aici aş putea să remarc experienţa colegilor bibliotecari de la Biblioteca Judeţeană Galaţi în ceea ce priveşte interviul de referinţă, care au venit cu multe alte exemple practice din experienţa profesională.

Ca o concluzie, în urma acestui curs, fiecare bibliotecar participant şi-a propus să aplice din noutăţile profesionale aflate în timpul acestei săptămâni, venind cu exemplificări în formularul de feedback de la finalul cursului.

ECOBIBLIOTECA O nouă perspectivă a spaţiului şi contextului lectorial Prin diversificarea gamei de manifestări culturale, prin colaborarea cu celelalte instituţii de cultură, învăţământ şi mass-media locală, Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a căutat în permanenţă noi modalităţi de apropiere a utilizatorilor. În această mare încercare de a cuceri şi păstra atenţia publicului se înscrie şi proiectul “Biblioteca de Vacanţă”, desfăşurat în perioada 17 august-28 august 2004, în Grădina Publică din Focşani, la care au participat Secţiile pentru Copii şi Tineret şi Împrumut la domiciliu-adulţi, care, în egală măsură, au încercat să prezinte publicului – potenţialilor cititori - multitudinea documentelor şi informaţiilor din cele mai diverse domenii, pe care le deţine biblioteca noastră. În această realitate, în care dorinţa aproape fizică de bun-gust, în care foamea spirituală de cunoaştere este mai mereu trecută în plan secund şi în care goana după “mai mult” ia locul dorinţei de “mai bun”, s-a născut: “Biblioteca de Vacanţă”.

IPOSTAZE: Un bibliotecar cu dragoste de carte şi responsabilitate pentru profesia sa ştie, simte, unde, când şi cum să atragă spre lectură cititorii şi potenţialii cititori.

Bibliotecarul nu poate impune, dar poate stimula interesul pentru lectură aplicând diverse metode pentru provocarea curiozităţii intelectuale a tuturor categoriilor de cititori.

La Secţia pentru Copii a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, ideea de „nou” este o obişnuinţă în practica biblioteconomică, aşa încât, fiecare anotimp, fiecare an, aduce un plus de vioiciune, culoare, spontaneitate în relaţia pe care Biblioteca o are cu micii săi cititori. În acest an, ideea de „instituţie prietenoasă” s-a concretizat printr-un inedit spectacol al cărţii – ”Biblioteca de Vacanţă” – proiect iniţiat de secţia noastră, ca o continuare, zicem noi firească, a unui alt proiect – „Biblioteca Estivală” (spaţiu de lectură în aer liber, în grădina Bibliotecii), care s-a bucurat de foarte mare audienţă. „Biblioteca de Vacanţă”, printr-un experiment de două săptămâni, şi-a propus să coboare cărţile din rafturile Bibliotecii şi să le aducă la îndemâna cititorilor, în Grădina publică, pentru a fi consultate pe loc, împrumutate la domiciliu, sau pur şi simplu, admirate.

Pe de-o parte mesele cu cărţi propuse spre lectură, pe de altă parte panourile promoţionale, pliantele, semnele de carte şi ecusoanele oferite tuturor, au animat după-amiezele de Vacanţă Mare, între orele 16-19, în cel mai mare şi populat parc al municipiului Focşani.

Enciclopediile, dicţionarele, sau cărţile mai accesibile, din toate domeniile, cărţi noi, atrăgătoare, au făcut deliciul micilor cititori care, dacă în prima zi erau miraţi şi puţin suspicioşi, mai apoi aşteptau cu punctualitate şi nerăbdare, apariţia inedită a bibliotecarelor şi a cutiilor pline de cărţi.

Cei mai importanţi în acest peisaj, în care verdele parcului se îmbina cu cromatica interesantă a cărţilor au fost ei , copii cititori, care, stimulaţi sau nu de darurile promoţionale, se opreau din joacă, din mersul cu bicicleta sau rolele, ca să răsfoiască, să citească sau să comenteze ceea ce îi interesa.

Aşa am înscris în cele 10 zile de desfăşurare a programului „Biblioteca de Vacanţă”, încă 30 de utilizatori, care au împrumutat acasă peste 60 de cărţi, din cele aproximativ 200 volume aduse în parc, frecvenţa micilor cititorilor fiind de peste 50 vizite pe zi, iar numărul cărţilor consultate fiind de peste 800 documente, în total.

Cărţile de colorat, revistele pentru copii, poveştile şi poeziile i-au aşteptat pe micii noştri prieteni să călătorească pe aleile copilăriei, însoţiţi de Mickey Mouse, Barbie, Scufiţa Roşie, Pinocchio, Harap-Alb şi alţi eroi nemuritori ai literaturii române şi universale.

Alături de colegii noştri de la Secţia Împrumut la Domiciliu, care au avut propria lor experienţă în această provocare la lectură, ne-am adresat nu numai copiilor, ci şi bunicilor, părinţilor cât şi celor pe care, doar curiozitatea i-a atras lângă mesele „Bibliotecii de Vacanţă”.

Invitaţiile verbale spuse cu eleganţă şi zâmbet, semnele de carte oferite trecătorilor, lansarea de concursuri ad-hoc pentru copii care ne înconjurau, explicarea demersului nostru pentru cei care erau doar curioşi, şi chiar prezenţa agreabilă a bibliotecarelor, a făcut ca acest proiect – „Biblioteca de Vacanţă” – să aibă un real succes şi printre copii şi printre adulţi.

Experimentul care a avut o declarată tentă promoţională – comunicarea colecţiilor, a adresei bibliotecii şi a serviciilor acesteia. Acest experiment a fost bine mediatizat în mass-media locală şi centrală ( Atlas TV, Naţional TV, Evenimentul Zilei, Monitorul de Vrancea, Ziarul de Vrancea) devenind în acelaşi timp şi o modalitate de sondare a intereselor de lectură ale cititorilor, o tentativă de dezinhibare a publicului potenţial, în faţa ideii de Bibliotecă, privită, oarecum, ca o instituţie scolastică.

Credem că, încercând să demonstreze flexibilitatea serviciilor şi cea atitudinală a bibliotecarilor, ca şi concesivitatea acestora, am încercat să demonstrăm că nici o idee nu este prea îndrăzneaţă, prea greu de aplicat, atâta vreme cât rezultatele anticipate sunt depăşite de realitate.

Pentru noi , bibliotecarii , mulţumirea cea mai mare a fost bucuria citită pe feţele copiilor şi strigătele lor fericite care ne întâmpinau de la intrarea în parc: „ … a venit Biblioteca!”, „ … a venit Biblioteca!”.

Florentina Şăitan Şef birou Secţia pentru Copii şi Tineret

Dacă Mahomed nu vine la munte, atunci vine muntele la Mahomed: aceşti “munţi” mai mari sau mai mici – stăpâni ai noştri – Cititorii – au putut găsi acum poveştile ce le-au bucurat copilăria, sau basmele cu care să-şi încânte nepoţii – chiar în drumul lor spre casă.

“Biblioteca de Vacanţă” a expus sub privirile uimite, curioase şi întrebătoare ale focşănenilor tot ce are mai nou, mai deosebit – cărţi din toate domeniile.

Secţia de împrumut pentru adulţi a venit în întâmpinarea utilizatorilor cu documente din domenii de cultură generală, astrologie, psihologie, religie, informatică, tehnică, geografie, enigme ale Terrei, economie , medicină, sociologie şi nu în ultimul rând, beletristică.

Am încercat astfel, să răspundem tuturor cerinţelor de lectură cât mai variate, pentru a satisface o gamă cât mai largă a utilizatorilor şi a publicului ţintă căruia i s-a adresat aceast proiect. În mijlocul Grădinii publice, “Amfiteatrul lecturii” a fost deschis zilnic între orele 16.00 – 19.00 şi a prezentat oferta noastră de servicii, invitând şi aşteptând publicul să participe la programele şi proiectele Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea – (“Târgul de carte pentru copii”, “Biblioteca dăruieşte”, “A treia tinereţe”, Colocviul naţional “Duiliu Zamfirescu”, “Salonul bienal al cărţii pentru copii şi tineret”) – programe făcute cunoscute prin pliantele promoţionale, oferite tuturor celor prezenţi în parc ca pe o carte de vizită trecută şi viitoare a bibliotecii.

Nu ştiu dacă cifrele exacte sau datele sunt atât de importante, dar impactul electrizant pe care Cartea a reuşit să-l aibă asupra copiilor, adulţilor, adolescenţilor a fost o experienţă unică.

Cei 38 de nou înscrişi, 16 reînscrieri, cele peste 85 de volume împrumutate, 40 volume răsfoite şi consultate în parc şi informaţiile oferite curioşilor, despre Biblioteca noastră – în acest scurt interval de timp – nu sunt date suficiente care să dezvăluie integral ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, la “Biblioteca de Vacanţă”.

Magnetismul cărţilor, emoţiile noastre, entuziasmul copiilor, surpriza bunicilor şi părinţilor, curiozitatea adolescenţilor, tot acest amalgam de trăiri a animat “Biblioteca de Vacanţă”.

Cu toate că la iniţierea acestui program, am avut în vedere ca public ţintă mai ales populaţia şcolară, am avut plăcuta surpriză de a descoperi cititori de toate vârstele, având ocupaţii diverse, dornici să cunoască întreaga noastră ofertă informaţională.

Atmosfera din Grădina publică era brusc însufleţită de apariţia celor patru standuri cu cărţi din toate domeniile, iar micii cititori, bucuroşi de întâlnirea cu Cartea îşi organizau concursuri ad-hoc: “Cine colorează mai frumos”, “Cine a citit mai repede o carte”, “Cine a citit mai multe cărţi” şi urcau pe pietrele decorative, de lângă noi, imaginând un adevărat “Amfiteatru al lecturii”, le-au animat şi transformat într-un spaţiu de lectură sui-generis, stârnind admiraţia trecătorilor şi a noastră deopotrivă.

Beneficiarii acestei acţiuni au fost toţi locuitorii oraşului Focşani şi nu numai, toţi cei care au trecut în acele zile pe lângă “Biblioteca de vacanţă”, fie doar cu privirea, fie oprindu-se pentru a răsfoi şi împrumuta o carte, sau pentru a citi câteva rânduri în linişte pe o bancă în parc, toţi aceştia au făcut din acestă primă ediţie a “Bibliotecii de Vacanţă” o adevărată sărbătoare a Cărţii.

Într-un prezent în care, cartea nu-şi mai găseşte locul în mâinile cititorului din cauza degetelor încleştate pe telecomandă, am încercat să redescoperim împreună bucuria lecturi Cristina-Maria Olaru bibliotecar Secţia Împrumut la domiciliu ECO BIBLIOTECA – SONDAJ DE OPINIE Sondajul de opinie făcut pe toată perioada proiectului „Biblioteca de Vacanţă” ne-a dezvăluit ce-au simţit utilizatorii noştri şi chiar simplii trecători din parc, despre munca noastră, despre ideea de a aduce Cartea în drumul lor.

Bibliotecar: „ – Dacă sunteţi amabilă să spuneţi câteva cuvinte despre ceea ce vedeţi aici la noi!

Cititor: - Ceea ce se vede şi mai ales ceea ce se simte aici este de-a dreptul încântător şi pentru cei mici, dar şi pentru adulţi.

Deja eu vin de trei zile şi de jur împrejur sunt numai pitici. Copilul meu are 7 ani, este la primul contact cu Biblioteca şi a fost extrem de încântat.

Văd aici şi persoane de vârsta a treia! Sunt oameni care, la o primă vedere, nu prea au posibilităţi materiale şi atunci, sigur că aici consultă ceea ce şi-ar fi dorit de multă vreme.

Văd copii care nu pierd contactul cu şcoala şi aceasta este foarte bine şi foarte frumos.

Acţiunea mi se pare mai mult decât lăudabilă.Am sesizat din partea doamnelor şi domnişoarelor bibliotecare, încă din prima zi, o înaltă ţinută profesională, deci tot ceea ce fac, fac cu pasiune chiar.

Fetiţa mea mi-a povestit că a stat mai mult lângă masa cu cărţi şi că toate doamnele sunt aşa de drăguţe, amabile şi asta este extrem de plăcut. Încă o dată felicitări şi eu, ca părinte, îmi doresc tot timpul iniţiative dintr-acestea, mai ales atunci când vrei şi sunt făcute din suflet, pentru suflet. Felicitări!

Bibliotecar: - Mulţumim! Am stat de vorbă cu: Cititor: - Profesor, Mihaela Oprea.”

Bibliotecar: „ – Vă rugăm să ne spuneţi părerea dumneavoastră despre ceea ce aţi văzut şi simţit aici la noi.

Cititor: - Observ foarte mulţi tineri care au şansa de a lua o carte pe care, poate, nu şi-ar permite să o cumpere şi asta nu poate decât să mă bucure, pentru că, astfel, Biblioteca oferă un sprijin tuturor.

Asta mă face să cred că este nevoie de Bibliotecă, pentru că şi datorită ei avem habar despre ceea ce ne înconjoară, despre ceea ce au fost înaintaşii noştri, despre ceea ce urmează să se întâmple. Observ multe cărţi despre ştiinţă, despre lumea de astăzi, cu o grafică extraordinară.

Este suficient să atingi, parcă, pagina şi să-ţi imaginezi că ai atins realul.

Bibliotecar: - Credeţi că termenul de Ecobibliotecă este adecvat la ceea ce facem noi aici în parc?

Cititor: - Da! Eu cred că se leagă şi de parc, pentru că, mi se pare cel mai minunat pentru Bibliotecă, să se aşeze în natură. Îmi plac mai ales stâncile, care nu mai sunt numai un loc al inspiraţiei, ci şi un spaţiu de lectură, cum observ.

Bibliotecar: - Înseamnă că acest „Amfiteatru al Lecturii” cum l-am numit noi, şi-ar merita chiar un titlu, aici în Grădina publică din Focşani.

Cititor: - Da, cam aşa ceva. Ceea ce se întâmplă aici, ceea ce reuşeşte să facă Biblioteca Judeţeană, se observă şi în Occident. Acolo oamenii folosesc iarba verde pentru a se relaxa şi chiar pentru a citi. Dacă pietrele sunt loc de citit, nu se poate decât să fie bine.

Bibliotecar: - Să aşteptăm ca aceste pietre să şi vorbească într-o zi. Vă mulţumim foarte mult. Cu cine am stat de vorbă?

Cititor: -Aurelian Ivan, redactor la Radio “DaDa”.

Bibliotecar: ” – Bună seara! Cum vă numiţi?

Cititor: - Grecu Bianca, clasa a VII-a Şcoala nr. 10 Focşani.

- Asanache Alexandra, clasa a VII-a, Şcoala nr. 10 Focşani Bibliotecar: - Ce părere aveţi despre această idee a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea?

Cititor: - Mi se pare o idee bună, mai ales că acum suntem în vacanţă şi trebuie să citim mai mult, ca să nu uităm când vom ajunge la şcoală.

- Mi se pare o idee interesantă, mai ales că este în aer liber. N-am mai văzut până acum o Bibliotecă în aer liber. Chiar îmi place tare mult aici!

Bibliotecar: - Ce propuneri aţi avea de făcut, ce cărţi aţi vrea în mod deosebit şi nu le-aţi găsit aici?

Cititor: - Cele din bibliografia şcolară, dar am înţeles că le aveţi la sediu şi le vom lua de acolo.

Bibliotecar: - Noi vrem să vă provocăm la lectură, pentru că Biblioteca deţine foarte multe cărţi interesante, care vă aşteaptă să le citiţi.

Aveţi de făcut propuneri despre ceea ce aţi vrea să găsiţi în plus, despre cum aţi vrea să arate o Bibliotecă modernă pentru voi, în acest al 3-lea mileniu în care ne găsim?

Cititor: - Cred că aşa este foarte bine, în aer liber, vara. Iarna, să fie o Bibliotecă foarte mare, să găseşti orice carte în ea, să fie mese cu multe calculatoare, să ne putem face şi lecţiile acolo.

Bibliotecar: - Mulţumim foarte mult şi vă aşteptăm în continuare!”

Bibliotecar: ” - Ce părere aveţi despre ideea noastră de a aduce cartea alături de cititori?

Cititor: - Mi se pare oportun pentru copii şi nu numai pentru ei, ci pentru tineri în general, care de multe ori vin şi se plictisesc în parc.

Nu am mai văzut până acum o astfel de idee, pe care o salut cu plăcere!

Bibliotecar: - Aveţi atâtea cuvinte de laudă, asta înseamnă că o să veniţi să şi citiţi?

Cititor: - Da, nu o să pierd ocazia.

Bibliotecar: - Să ştiţi că avem cărţi şi pentru adulţi, nu numai pentru copii.

Cititor: - Da, prima oară mi-au sărit în ochi cărţile de cultură generală.

Bibliotecar: - Am ales cărţi din toate domeniile, pentru toate vârstele şi toate gusturile.

Cititor: - Este prima zi?

Bibliotecar: - Da şi sperăm să aibă impact asupra tuturor categoriilor de vârstă.

Cu cine am stat de vorbă?

Cititor: - Adrian Valer.

Margareta Tătăruş Bibliotecar – Sală Lectură adulţi Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea reaminteşte tuturor, că este oricând o poartă deschisă spre cunoaştere, încercând să dea noi dimensiuni actului de lectură, să formeze în rândul utilizatorilor sentimentul apartenenţei la o colectivitate dominată de valori, şi de a-i atrage să participe la evenimente similare neuitând că, dragostea pentru carte se formează încă din copilărie şi se dezvoltă neîntrerupt toată viaţa.

Aceasta este permanenta noastră provocare!

Vă aşteptăm la noi!

Lector nr. 4/2004

Căutătorii de poveşti în VRANCEA Căutătorii de poveşti este o campanie naţională de promovare a bibliotecilor publice din România, în care scriitori şi personalităţi publice din România au pornit într-un tur al bibliotecilor din ţară în căutare de istorii autentice. Campania este iniţiată de Biblionet şi susţinută de Ministerul Culturii, TVR, Radio România.

Cei trei căutători de poveşti realizatorul TV - Cătălin Ştefănescu, împreună cu scriitorul - Radu Paraschivescu, gazetarul - Vlad Petreanu şi jurnalista Irina Păcurariu au format o caravana ce va culege informaţii din toată ţara despre modul în este percepută biblioteca şi impactul programului Biblionet asupra comunităţior mai mici sau mai mari.

Acestea au fost publicate pe site-ul http://www.cautatoriidepovesti.ro/, urmând ca poveştile celor trei să se întâlnească într-un e-book şi într-o carte tipărită, un adevărat manifest pentru redescoperirea bibliotecilor publice din România.

Astfel Căutătorii de poveşti au ajuns în Vrancea, au poposit pe rând la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, Biblioteca Publică Bogheşti şi Biblioteca Orăşenescă “Ana Georgescu” Odobeşti Scriitorul Radu Paraschivescu a păşit pragul bibliotecii însoţit de PR. Manager GMP - Sabina Stirb, de fotojurnalistul - Ovidiu Micsik şi coord regional Biblionet Bogdan Andrei Tache - având rucsacurile de călătorie în spate şi pregătiţi cu întrebări pentru bibliotecari despre cititori, cărţi, voluntariat, programe, campanii, calculatoare, sprijinul autorităţilor şi tot ceea ce cuprinde viaţa unei bibliotecă.

S-au arătat interesaţi de conceptul de biblioturism, unic la nivel naţional, pus în valoare de Ghidul de Biblioturism, editat de Biblioteca Vrancea şi realizat de bibliotecara Crăciun Veronica şi despre multiplicarea acestuia prin proiecte care să pună în valoare potenţialul turistic şi economic al zonelor cu tradiţii din Vrancea Au vrut să simtă pulsul unei biblioteci din interior, au făcut sesiuni foto printre rafturi, cărţi şi cititori şi după un popas la Secţia pentru copii şi tineret au pornit mai departe spre Biblioteca Publică Bogheşti Iată mai jos povestirile lor aşa cum apar pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro

Radu Paraschivescu Biblioteca Duiliu Zamfirescu, Focşani I-ar fi plăcut chiar şi lui Borges În plină maidanocraţie, mi se promite un pisc alpin. Aştept să ajung la el şi ţin morţiş să nu-l pun în contrast cu ce se află în jur. Sunt ani buni de când stilistica autojupuirii naţionale nu-mi mai spune nimic.

Nu vreau să văd un lucru frumos ca să-l compar cu mizeria în mijlocul căreia se înalţă, ci doar ca să-i sorb frumuseţea. M-am săturat de văicărelile nătânge („Suntem de râsul curcilor”, „Ca la noi la nimeni” etc.),

m-am săturat de alibiul nuferilor care au nevoie de noroi fiindcă doar aşa pot creşte. Mi-e lehamite de algoritmul pesimiştilor care cred că neamul ăsta are treizeci de icoane şi un milion de curve. Vreau ceva seducător şi atât. Cred cu încăpăţânarea candizilor că încă suntem capabili de gesturi nobile şi de idei generoase. Cred în tot ceea ce ziarele şi televiziunile mă asigură că nu mai există. Cred în graţia binelui. În regulă, şi care e lucrul acela frumos? Sala de împrumut a Bibliotecii judeţene Duiliu Zamfirescu din Focşani. Cei care mă ghidează în turneul căutătorilor de poveşti mi-au vorbit admirativ despre ea. În acelaşi registru se exprimă şi Bogdan Tache, coordonatorul local din partea IREX-ului, care ne preia de pe o stradă din centru, unde Ovidiu opreşte maşina în dreptul unui semn de parcare interzisă.

- Ăla arată ce cred eu că arată? îl întreb, dând din cap spre semn.

- Nu parchez, doar staţionez, se justifică Ovidiu.

- Aha. În mod sigur, Bogdan n-a fost botezat în apret. E extrovertit, expansiv şi nu crede în etichetă. Mi-l închipui la fel de familiar cu premierul Canadei sau regina Danemarcei cum e cu Sabina, cu Ovidiu şi cu mine. Ăsta nu-i un lucru rău, nici noi nu ne împăcăm cu scorţoşenia. […]

Mă pregătesc în fine să văd sala de împrumut a bibliotecii. Nu am mult de mers până la uşa dincolo de care se află minunea.

Chiar de la intrare, două gânduri se luptă pentru întâietate în mintea mea. Primul se leagă de felul cum vedea Borges lumea ca pe o bibliotecă nemăsurată, celălalt de imaginea unui stadion cu cărţi în loc de spectatori. Sala de împrumut are două niveluri care comunică între ele prin tot atâtea scări abrupte, aflate faţă în faţă. Cărţile se întind literalmente de sus până jos peste tot. [...] Ultima dată când am fost cucerit de o incintă îmbrăcată în cărţi a fost în 2007, la Porto, când am dat din întâmplare peste o librărie aflată la două sute de metri de Torre dos Clerigos, căreia i-am urcat scările spiralate din lemn cu sentimentul că la capătul lor mă aştepta o vedere panoramică a raiului.

(Ulterior am aflat că se număra printre cele mai frumoase zece librării ale lumii.)

Aici simt ceva asemănător. Am impresia că în jurul meu coperţile se topesc una într-alta şi mă închid între ele – o carte unică, ocrotindu-l şi în acelaşi timp seducându-l pe prizonierul ales. Şi-mi vine în minte un rând din Borges: „Este de-ajuns ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe”.

Sabina urcă şi coboară scările, uitând să închidă gura.

Ovidiu şi Bogdan fotografiază din toate unghiurile. Iar mie îmi vine să râd şi să bat din palme. Sigur, Biblioteca Babel a lui Borges conţinea şi cărţi din limbi inexistente, ba chiar şi cărţi care încă nu fuseseră scrise, dar mi se pare acum, într-un moment de entuziasm, că planul fantastic al argentinianului se poate suprapune realităţii din încăperea aceasta mare şi frumoasă.

Radu Paraschivescu Biblioteca din Bogheşti, judeţul Vrancea Pentru a găsi Bogheşti pe harta Vrancei, Radu Paraschivescu şi-a dat cu adevărat, proba de copilot. În formula care l-a consacrat în aceste călătorii, pe scaunul din dreapta lui Ovidiu Micsik, fotograful care documentează parcursul Căutătorului de Poveşti, Radu a tratat cu diverse personaje întâlnite pe drum pentru a pune cap la cap un traseu care să-i scoată totuşi la liman. Nu întâmplător, la un moment dat, fireşte, i se pare că până şi calul de pe marginea şoselei, în loc să pască liniştit, cam râde de maşina care se învârte în cerc.

Toate acestea nu au făcut decât să sporească farmecul sosirii în Bogheşti și al întâlnirii cu doamna bibliotecară Rusu. Ajunşi totuşi la bibliotecă, căutătorii noştri au avut surpriza unei mese întinse pe care, am înţeles noi, din relatările de la faţa locului, au savurat-o cu calm, undeva, cocoţaţi pe un deal, unde timpul stă altfel în loc. În cu totul altă dispoziţie, s-au aşternut apoi la vorbe cu doamna Rusu, iar de aici poveştile au început să se fabrice în ritmul lor …

Cum bungheşti, o, cum bungheşti biblioteca din Bogheşti?

Testele care măsoară fezabilitatea şi acurateţea sateliţilor NASA sunt imperfecte. Adevărata probă de foc s-ar cuveni să fie localizarea bibliotecii din Bogheşti, Vrancea, sau măcar a localităţii omonime. Nouă, telurici şi dependenţi de un GPS mai neputincios ca niciodată, nu ne iese. Cel puţin, nu din prima. După un rateu pe care-l acceptăm cu obidă, cârcotim excedaţi. Nici zece echipe de detectivi particulari nu şi-ar

putea îndeplini misiunea fără ca în prealabil să depună pe altarul geografiei trei litri de transpiraţie îmbuteliaţi etanş. Puţinii ţărani pe care soarta ni-i scoate în drum la distanţă de câţiva kilometri unul de altul ne dau indicaţii care se bat cap în cap ca ouăle de Paşti. Din greşeală în greşeală, ajungem la o barieră ridicată. La doi paşi de noi, un cal se tăvăleşte în iarbă cu gesturi preluate din repertoriul păsăresc, iar nouă ni se pare, fireşte, că râde de noi. Din cantonul apropiat se revarsă efluviile unei fripturi pregătite cu dragoste pentru gastric. Ovidiu scoate capul pe geam şi strigă spre gospodina invizibilă:

-Ce bineeee gătiiiiiiţi!!!!!

Vlad Petreanu Biblioteca orăşenească Mărăşeşti, judeţul Vrancea Un lucru aparent banal, o maşinărie pe care mulţi o utilizăm zilnic poate fără să-i mai recunoaştem utilitatea, şi-a demonstrat nesperat ajutorul pe care îl poate oferi în cazul schimbării şi modelării unei vieţi” ne-a scris doamna bibliotecară Arghire din Mărăşeşti.

Aşa că Vlad Petreanu a luat drumul dealurilor Vrancei şi s-a întâlnit cu doamna Arghire dar şi cu Alexandra, un copil diagnosticat cu dislexie, a cărui poveste de schimbare îşi scrie paginile, cu bucurie şi curaj, la bibliotecă. Îi transmitem şi noi Alexandrei, toată susţinerea noastră. Veţi afla mai multe, în curând, chiar aici.

Uneori, victoria înseamnă, pur şi simplu, să nu te retragi, să rezişti, pe loc, încăpăţânat, când toată lumea cedează, fuge, renunţă.

La Mărăşeşti, în Vrancea, o rezistenţă de acest gen a costat 1.000 de morţi pe zi, o lună întreagă, în ultima mare bătălie a românilor din primul război mondial, înainte să se transforme într-una din cele mai mari victorii ale românilor din istorie. Ştim, încă de la primele ore de istorie de la şcoală: pisaţi de nemţi, zi şi noapte, tocaţi cu mitralierele, terciuiţi cu tunurile, românii s-au îngropat în dealurile din jurul oraşului şi au rezistat, însângeraţi, înjumătăţiţi, până când, într-o zi, nemţii şiau recunoscut neputinţa şi au plecat.

Azi, după aproape 100 de ani, gluma favorită în Mărăşeşti este că românii încă-i mai aşteaptă să vină înapoi, ca să le repare drumurile – pentru că drumurile de aici arată ca după bombardament.

După Războiul Cel Mare, familia Negroponte a donat 20 de hectare la marginea oraşului, unde s-a construit mausoleul, întru veşnica pomenire a eroilor morţi pe dealurile din apropiere. Oricine, în România, recunoaşte silueta monumentului şi recunoaşte istoria glorioasă a locului.

Gloria e bună, doar că nu plăteşte facturi. Nu ţine de foame, nu dă de muncă. În Mărăşeşti, mai sunt azi vreo 7.000 de oameni, câteva magazine, un atelier de confecţii, ceva ateliere de mobilă – dar câtă mobilă să cumperi? Unii au o sfoară de pământ, o curte, cât să creşti un porc şi ceva găini, suficient cât să nu mori de foame, dar şi cât să nu-ţi poţi linişti niciodată, de fapt, grija pentru ziua de mâine. Dacă ai noroc şi te angajează statul, încă mai poţi spera. Dacă nu, îţi rămâne un singur lucru de făcut: să fugi.

Aşezat în mijlocul unui patrulater strâmt, compus din Focşani, Adjud, Tecuci şi Panciu, Mărăşeştiul a cedat atracţiei acestor aşezări cu mai mult noroc şi a devenit, în cele din urmă, un loc din care se fuge – temporar, zi de zi, la slujbă, în vreunul din oraşele aflate la numai 20 de minute depărtare, sau ani la rând, departe, prin Europa, în vreuna din ţările cu soartă mai bună. La două, trei case, sigur e câte cineva plecat. Acasă rămân bătrânii, copiii, neputincioşii, care vieţuiesc lent într-un aer de abandon, de pustiu. Aici, gropile din asfalt sunt atât de vechi, încât au început să se umple cu praf şi pământ. Din trotuarele crăpate ies buruieni. Prin parc, iarba creşte năvalnic, până la genunchi, netunsă şi nebăgată-n seamă. Primăria, dacă există, are cu siguranţă probleme mai mari decât să întreţină spaţiile publice.

La marginea parcului, o clădire micuţă găzduieşte biblioteca orăşenească. Este fosta cabană a paznicului de la intrarea în domeniul Negroponte. Ceva mai încolo, o platformă de beton e tot ce a mai rămas din conacul acestei familii care şi-a donat o parte din avere pentru morţii patriei, după care i-a fost smuls şi distrus restul averii, pentru nimic. În biblioteca publică din Mărăşeşti, Adriana Arghire rezistă ca-n tranşee, între pereţi îngroşaţi cu rafturi pline de cărţi, luptând încăpăţânat, zi de zi, pentru victorii mărunte, neştiute. Uneori, le primeşte miraculos, din cer, fără să fi făcut nimic pentru ele – de pildă, chiar în ziua în care am vizitat-o, n-avusese nici o întrerupere de curent.

Ca în orice război, mai e nevoie şi de noroc.

Selecţie realizată de bibliotecar Maria-Cristina Olaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Lector nr. 1/2012

ALTFEL DE POVEȘTI – DIGITALES! Margareta Tătăruș Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea

Trainer

Cuvânt. Clipă. Istorie. Arta de a spune povești… ALTFEL. Magia pe care o simți când asculți povești de viață.

Emoția pe care ți-o oferă oamenii care își spun propriile povești. Rostite tainic, cu emoție, ca un descântec…

O vrajă împletită cu realitatea, ce-ți scaldă inima în bucuria vieții trăite cu folos, cu mulțumire, cu trudă sau suspin. Printre străini sau acasă, în vremuri grele, de război, cutremure sau foamete. Vremuri trecute despre care nu mai știm nimic și care nu ne mai spun nimic.

Vremuri, în care oamenii simpli de lângă noi au izbutit să înfrunte viața și să iasă învingători.

Pentru că așa vreau să-i numesc - oamenii simpli de lângă noi - pe cei care au avut curajul să învețe din nou și să împărtășească lumii întregi, clipe de viață intensă, trăită frumos.

De ce? De dragul poveștilor, de dragul nepoților, de dragul de a spune celor tineri cum au fost … vremurile lor.

Cine sunt ei? Cei opt magnifici, aflați la a treia tinerețe, care au învățat să spună ALTFEL de POVEȘTI! Aceleași povești de viață dar spuse … în format digital! Despre cine sunt ei și cum au trăit, în ce au crezut sau iubit, cum s-au ridicat după înfrângeri și cum

au trăit adevărate lecții de viață.

DigiTales este un proiect ce a construit povești de viață în format digital, povești șoptite pentru nepoți sau pentru cei de lângă noi, povești care au prins viață prin fotografie, sunet și film. Fotografii digitale sau din albumele vechi de familie, voci înregistrate sau muzică, fragmente de viață cu personaje reale – toate, au prins contur de poveste cu ajutorul calculatorului și a programului de editare filme Windows Live Movie Maker.

De ce DigiTales? Pentru că a existat un proiect Grundtvig (finanțat de Uniunea Europeană), denumit "Digitales – Extending Creative Practice", derulat de

Digitales, o organizatie independentă non-profit din cadrul Goldsmiths College, University of London, împreună cu organizații partenere din diverse țări europene, inclusiv Romania. Fundația Progress din Bistrița (www.progressfoundation.ro) în cadrul unui parteneriat cu Programul Biblionet a selectat 14 bibliotecari traineri din biblioteci publice din Romania care au participat la un curs de formare la Londra și care a dat naștere ideii că BIBLIOTECA PUBLICĂ este cel mai potrivit loc unde să spui povești, unde să le creezi și să înveți să pui în valoare viața … ca o poveste!

La Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea s-au spus, deocamdată, 8 povești. Cum? Printr-un curs de o săptămână, 3 ore pe zi, opt persoane cu vârsta între 59 și 78 de ani, un bibliotecar formator care iubește povestea și oamenii – Margareta Tătăruș, o jurnalistă strașnică de la Monitorul de Vrancea – Laura Breană, care construiește în continuare povești despre acești oameni și le publică în ziar în fiecare săptămână, un tânăr care a pus la un loc fotografii cu oameni și locuri din Focșanii vechi, într-un site www.focsaniulvechi.ro , pe care l-a pus la dispoziția noastră – Sorin Tudose, jurnalist la Ziarul de Vrancea.

Alături ne-au fost și 9 elevi de liceu din Focșani care au tradus poveștile și i-au premiat pe cei 8 povestași cum au știut ei mai bine: cu diplome și încurajări, cu aplauze după vizionarea filmelor și cu îndemnul de-a continua să povestească în format digital, clipele lor de viață, de trecut și de viitor.

Toate acestea au fost ingredientele noastre ce au transformat ideea în… poveste și Cursul Altfel de Povești – DigiTales într-un nou serviciu al Bibliotecii Județene Vrancea!

Două din cele opt povești digitale ale vrâncenilor au fost selectate la nivel național, de către juriul format din reprezentanți ai Fundației Progress Bistrița și Fundația IREX. Din 101 povești digitale create de seniorii din 12 biblioteci județene din România au participat la Conferința de final de proiect european, la Maribor, în Slovenia, în perioada 31 mai – 2 iunie 2012, doamnele Cornelia Ploscaru și Anișoara Stamate, însoțite de trainerul Bibliotecii Județene Vrancea – Margareta Tătăruș. Al treilea participant din România a fost domnul Horea Iancu din Oradea, județul Bihor, însoțit de asemenea de trainerul Bibliotecii Județene Bihor – Paul Zoț, și care au spus această poveste: http://www.youtube.com/watch?v=WkVWbyyram o&feature=plcp Toți am avut parte de o excursie de vis, o experiență care va fi povestită nepoților și familiei multă vreme de acum încolo și am trăit o experiență care s-a transformat și ea în poveste digitală. Doamna Anișoara Stamate a șoptit cu emoție trăirile și frumusețile văzute dar și bucuria ce i-a oferit-o viața în prag de bătrânețe: https://www.youtube.com/watch?feature=player_e mbedded&v=q-xbvlGudYg

Minuni spuse sau nespuse, clipe trăite cu intensitate, comori ale sufletului păstrate până acum, au ieșit la iveală prin aceste povești digitale de viață create. Le-am împărtășit cu lumea întreagă prin intermediul Internetului și am pus bazele unei idei care devine din ce în ce mai mult, realitate: în BIBLIOTECA PUBLICĂ se întâmplă ALTFEL de povești! Cu oameni mici și mari deopotrivă, ce învață în fiecare zi să dăruiască și să primească.

Ce anume? Ei bine VALOARE și ÎNCREDERE.

–

RESPECT,

Poveștile oamenilor simpli de lângă noi pot fi ascultate aici: 

Căsătorie printre ruine - Stamate Anișoara, 65 de ani http://www.youtube.com/watch?v=ZuZN120w-ss 

3 aniversări și 3 personaje: copil marinar, pilot sportiv și pensionar turist - Dumbravă Constantin,76 ani http://www.youtube.com/watch?v=bFLaISBTVaw  Nonagenara - Ploscaru Cornelia, 66 de ani http://www.youtube.com/watch?v=SwPOUOFFBm0&feature=relmfu  Generația mea sau cum m-am lecuit de timiditate - Babalâc Carmen, 62 de ani http://www.youtube.com/watch?v=FXA9hwoiSBE&feature=relmfu  Biblioteca – o nouă planetă - Pârvu Sevastinca, 62 ani http://www.youtube.com/watch?v=E7LXi12Iuvk&feature=relmfu  Numele personalității mele - Iancu Fiodor, 59 ani http://www.youtube.com/watch?v=92werbpnYis&feature=relmfu  O parte din viața mea - Moldovan Adriana, 66 ani http://www.youtube.com/watch?v=doYXNzB2mq4&feature=relmfu  Povestea Vrancei a devenit povestea mea - Moldovan Vasile, 67 ani http://www.youtube.com/watch?v=YbDsu5uBx0s&feature=relmfu Lector nr. 1/2012

BIBLIOTECARI LA PARLAMENTUL EUROPEAN - file de jurnalBibliotecar Claudia Hanganu, Şef Birou Împrumut la Domiciliu Adulţi Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu”Vrancea Cine nu a auzit de Strasbourg? Şi asta, în primul rând pentru că acolo este sediul Parlamentului European – unde, noi, membri ANBPR (Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România) am făcut o vizită pentru a ne edifica, în cadrul unei conferinţe de informare, privind activitatea şi rolul Parlamentului European. Astfel, ANBP a venit în sprijinul bibliotecarilor multiplicatori de informaţie europeană sau viitori multiplicatori, bibliotecari din toate tipurile de biblioteci publice care îşi desfăşoară sau urmează să desfăşoare în mod organizat activităţi de informare europeană în biblioteci.

Am primit cu mare bucurie vestea acceptării aplicaţiei mele „Cine? Ce? Cum decidem?”, accept in urma căruia , alături de 40 colegi bibliotecari din toată țara urma să fiu la Strasbourg, în vizită la Parlamentul European, în ziua de miercuri, 09 iunie 2011. Astfel, am avut bucuria să cunosc oameni minunaţi, bibliotecari şi manageri ai unor biblioteci, din judeţele Argeş, Bacău, Bihor, Brăila, Constanţa,Cluj, Dâmboviţa, Galaţi, Maramureş, Neamţ, Satu Mare, Sălaj şi Sibiu. Au fost alături de noi preşedintele asociaţiei ANBPR, d-na Doina Popa, membri ai biroului executiv al asociaţiei doamnele Ioana Crihană, director executiv al ANBPR, Andreea Manoli, asistent director şi Silvia Nestorescu –secretar, cât şi d-na Hermina Anghelescu, Membru de Onoare al ANBPR, conferenţiar dr. la Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării de la Wayne State University, Detroit, Michigan care a avut o contribuţie deosebită în organizarea acestui eveniment.

Așadar, am pornit din Bucureşti în dimineaţa zilei de 6 iunie 2011, ora 06.00, urmând să ajungem la Strasbourg marţi noapte, în jurul orei 01.00, cu o escală pentru odihnă la Budapesta, o mică vizită în Viena şi muuulţi kilometri parcurşi pe teritoriul Germaniei.

8 iunie 2011 a reprezentat pentru mine o zi foarte emoţionantă la întâlnirea cu Strasbourg-ul, cu Parlamentul European. După un mic dejun franţuzesc, adoptând cu toţii o ţinută oficială, specifică unei astfel de vizite protocolare, am pornit la ora 11 din Neuf Brisach (localitate în care am fost cazaţi) spre Strasbourg, punctul principal al destinaţiei noastre.

Foto: drepturi,

Parlament, bibliotecari

1

Sediul Parlamentului European este alcătuit din corpul principal Louise Weiss şi Turnul. Clădirea Louise Weiss este botezată după numele jurnalistei franceze, militantă pentru drepturile femeii şi fost eurodeputat. Fiind proiectată ca hemiciclu pentru sesiunile plenare, ea este inspirată din arhitectura amfiteatrelor romane.

Stâlpii înalţi din faţa Parlamentului ridicau spre cer cele 27 drapele naţionale ale statelor UE. Am căutat cu privirea steagul României şi, cu mândrie, l-am găsit fluturând alături de „camarazii” săi...

Catargele statelor membre ale UE se aliniază pe două rânduri, chiar de-a lungul intrării, având în faţă statuia Europe a coeur. La celălalt capăt al celor două rânduri de catarge se află intrarea în spaţiul generos din interiorul Turnului, Agora Bronislaw Geremek, numit aşa după omul politic şi europarlamentarul polonez.

În mijlocul acestui spaţiu se află o altă operă de artă , sub forma unui glob, realizată de doi oameni polonezi, Beata şi Thomasz Urbanowicz şi donată Parlamentului European de oraşul polonez Wroclaw.

Foto: AGORA Bronislaw Geremek

Partea birocratică de la intrarea în Parlament nu a durat foarte mult, fiind aşteptaţi la ora 14,30 de un ghid. Am trecut prin filtrul de la intrare, unde ne-au fost verificate genţile prin banda de securitate, apoi am fost preluaţi de cei care ne aşteptau.

Am fost conduşi spre o sală de primire, unde am participat la o conferinţa de informare, de aproximativ 90 minute, cu privire la activitatea şi rolul Parlamentului European, conferinţă susţinută de trei românce de la Unitatea de Vizite şi seminarii a Parlamentului European având sediul la Bucureşti. S-au creat astfel bazele unui parteneriat cu ANBPR care, prin structura sa, să permită şi să asigure, prin bibliotecile publice, un flux permanent de informaţii europene către publicul larg.

Momentul interesant şi inedit l-a constituit apoi vizitarea sălii plenului Parlamentului European - hemiciclul. Timp de 45 de minute am putut participa, de la tribuna pentru public, la o sesiune de dezbateri, conform ordinii de zi pe

2

care o primisem la intrare. Am putut astfel asculta în căşti cele 23 de limbi oficiale care se vorbesc în plenul Parlamentului, reprezentând cele 506 combinaţii lingvistice din toate ţările UE. Limba română a putut fi ascultată apăsând tasta 22. Procentul de doar 10% a parlamentarilor prezenţi în sala a fost justificat de faptul că participam la o sesiune de dezbateri şi nu la una de votare, la care, teoretic, trebuie să se întrunească toţi cei 863 de parlamentari. Hemiciclul a fost singurul loc din clădirea Parlamentului European în care nu am avut voie să fotografiem sau să filmăm. Am avut grijă, însă, să recuperăm prin numeroase „sedinţe foto” care au avut loc în spaţiile permise... În jurul hemiciclului erau improvizate studiouri de televiziune cu circuit închis, unde invitaţii dezbăteau subiecte în direct, chiar sub ochii vizitatorilor, implicit şi ai noştri. M-au impresionat atmosfera de lucru cât şi prezenţa şi aspectele de protocol instituţional la cel mai înalt nivel. Între hemiciclu şi restul clădirii legătura se făcea prin intermediul scărilor rulante cât şi a lifturilor din sticlă, prin ai căror pereţi puteai privi la tot furnicarul.

Cablurile lifturilor se confundau cu liane din plante naturale, care coborau din plafon, dând impresia că te aflai într-o frumoasă grădină botanică...

Foto:Parlamentul interior

European

-

La ora 17,00, după ce am finalizat vizita la Parlament, nu puteam să părăsim oraşul Strasbourg fără să vizităm punctul turistic de rezistenţă al acestuia , şi anume Catedrala gotică Notre Dame, un edificiu religios romano catolic. În ziua următoare, pe 9 iunie 2011, la ora 8,00 am pornit pe drumul de întoarcere spre casă, de data aceasta cu vizitarea timp de două ore a oraşului Salzburg, o escală pentru a ne odihni la Budapesta şi nu în ultimul rând vizitarea Bibliotecii Naţionale a Ungariei, bijuterie arhitecturală impresionantă care constituie, cu siguranţă, un subiect aparte de prezentat...

Pentru mine călătoria la Strasbourg a fost, în ansamblu, o reuşită, în care am cunoscut şi descoperit colegi bibliotecari deosebiţi, devotaţi şi cu dăruire faţă de profesie, în care am adunat prieteni, m-am îmbogăţit sufleteşte şi în urma căreia, cred eu, familia bibliotecarilor din România este mai unită!

Sper într-o continuitate a unor astfel de evenimente, cu scop profesional, organizate la nivelul ANBPR şi felicit Asociaţia care prin adresabilitatea aplicaţiei sale, a oferit şanse egale de participare atât pentru bibliotecarii din biblioteci publice judeţene, cât şi pentru cei de la bibliotecile orăşeneşti şi cele comunale (25% din grupul de bibliotecari a fost reprezentat de colegii din bibliotecile publice comunale) Sunt convinsă că vizita la Parlamentului European a fost o experienţă interesantă pentru fiecare din noi, experienţă care va contribui şi va contura tot mai mult profesia de bibliotecar, iar prin proiectele şi acţiunile pe care le vom derula, rolul bibliotecilor publice, ca şi centre de informare europeană, va fi tot mai vizibil şi va aduce beneficii comunităţilor din care provenim.

Lector nr. 1/2011

3

BIBLIONET VRANCEA Bibliotecar Liliana Mocanu Coordonator Biblionet Vrancea Biblionet este un program de cinci ani care le va facilita romanilor accesul gratuit la informatie, prin dezvoltarea unui sistem de biblioteci publice moderne in Romania. Prin cursurile de formare si tehnologia furnizata, Biblionet va ajuta bibliotecile sa asigure servicii in comunitatile locale sub forma unui parteneriat intre IREX, AsociatiaNationala a Bibliotecarilor si Bibliotecilor Publice din Romania (ANBPR), autoritatile locale si nationale si bibliotecile din tara. După cum se știe Programul Biblionet – lumea în biblioteca mea este finanțat de Fundația Bill&Melinda Gates, având scopul de a asigura creșterea accesului românilor la informație și ajutând bibliotecile să-și deservească mai bine comunitățile. Pentru a-si atinge acest obiectiv, Biblionet se va concentra pe patru componente principale ale programului: Facilitarea accesului liber la informație Înființarea unei rețele de biblioteci cu calculatoare cu acces public (CAP): Biblionet va sprijini cu precădere acele biblioteci care își stabilesc ca prioritate accesul public la informație și demonstrează disponibilitatea de ași asuma o parte din costurile implicate în amenajarea unor noi centre cu calculatoare publice și internet.

Deoarece va dota peste 1.500 de biblioteci din Romania cu calculatoare printr-un proces competitiv de selecție, Biblionet va facilita accesul gratuit la informație pe întreg teritoriul României.

Pregătirea bibliotecarilor din bibliotecile publice: Furnizarea de servicii de formare pentru bibliotecari. Partenerii Biblionet vor elabora materiale de formare și vor crea un sistem de pregătire profesională care să îi ajute pe bibliotecari să introducă noi servicii și să dezvolte inovația în sistemul de biblioteci publice. Cursurile de formare îi vor ajuta pe bibliotecari să devină experți în adaptarea noilor tehnologii la nevoile comunitaăților.

Cursuri de formare in utilizarea calculatorului pentru bibliotecarii romani.

Prin înființarea a 41 de centre de formare în cadrul bibliotecilor județene, Biblionet va furniza sistemului de biblioteci publice din România infrastructura și materialele de curs pentru utilizarea calculatorului, care î vor ajuta pe bibliotecari s ndrîume mai bine utilizatorii bibliotecilor în privința calculatoarelor și Internetului.

Promovarea valorii bibliotecilor pentru comunități: Parteneriat cu Asociatia Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice (ANBPR). Biblionet va consolida ANBPR, ajutând asociația să creeze structuri administrative durabile care să poată răspunde nevoilor în continuă schimbare ale bibliotecilor moderne și care să ofere în viitor servicii relevante bibliotecarilor din întreaga țară.

Asistența oferită bibliotecarilor în dezvoltarea și organizarea de conținut local, în beneficiul tuturor utilizatorilor bibliotecii.Biblionet va reuni factorii de interes din cadrul instituțiilor guvernamentale și de la nivel local pentru a organiza un conținut care să răspundă nevoilor cetățenilor. în urma unei evaluări a situației de fapt , IREX și partenerii săi au identificat nevoi specifice de informatie în domeniul educației, pieței muncii, sănătății, dezvoltării economice și rurale și culturii, pentru care în prezent nu există resurse suficiente.

Asigurarea sprijinului guvernamental: Implicarea administrației în vederea adaptării politicilor publice. Pentru a spori impactul investiției î tehnologie pentru bibliotecile publice, partenerii Biblionet vor depune eforturi pentru a promova relevanța și importanța tot mai mare a bibliotecilor în societatea românească actuală și nevoia de angajare a resurselor corespunzaătoare noului rol al bibliotecilor.

În luna martie 2010 programul Biblionet – lumea în biblioteca mea a fost implementat în județul Vrancea.

Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a primit pentru Centrul de Formare Biblionet un număr de 11 laptopuri, căști cu microfon, mouse, un ecran de proiecție, un videoproiector, un scanner,o imprimanta, un router, cabluri plus softul aferent, toate însumând aproape 60000 de lei.

Programul s-a aplicat până în prezent în 17 localități ale județului, iar bibliotecile publice au fost dotate cu calculatoare si alte echipamente IT care vor fi folosite pentru accesul gratuit de către comunitatea respective.

Pentru o buna funcționare a programului au fost instruiti 2 bibliotecari de la Biblioteca Județeană, care au devenit traineri, ei având misiunea de a instrui bibliotecarii din cele 17 biblioteci publice, ca un prim pas.

Pe data de 8 noiembrie 2010 a avut loc inaugurarea Centrului de Formare Biblionet, inaugurare ce a avut loc în prezenţa directorului de proiect Paul Baran şi a lui Ovidiu Ana, coordonator training din cadrul fundaţiei IREX, care au rămas plăcut impresionaţi şi au felicitat autorităţile locale pentru implicarea şi sprijinul acordat bibliotecii. De asemenea, au fost prezenţi membri ai Consiliului Judeţean Vrancea, primari şi bibliotecari din localităţile intrate în programul Biblionet, alţi invitaţi şi mass media locală.

Beneficiarii acestei investiții majore în viitorul comunităților respective au fost 30 de bibliotecari au fost instruiti prin cursurile de utilizare a calculatorului, ca mijloc de informare, educaţie şi adaptare a noilor tehnologii la nevoile comunităţilor, instruire ce a fost făcută de specialiști din cadrul Fundației IREX București și de la EOS din Timișoara, precum și o serie de cursuri de servicii noi de bibliotecă. În luna decembrie 2010, cele 17 biblioteci publice au primit calculatoarele și echipamentele IT conform programului stabilit, valoarea lor ridicându-se la aproximativ 300000 de lei și anume: Biblioteca Municipală Adjud, Biblioteca Orășenească Panciu, Biblioteca Orășenească Odobești, Biblioteca Orășenească Mărășești, bibliotecile comunale Bordești, Boghești, Broșteni, Cîrligele, Dumbrăveni, Homocea, Jariștea, Măicănești, Popești, Răcoasa, Soveja și Tîmboiești. Dintre aceste biblioteci care oferă acum acces gratuit la Internet de mare viteză prin Biblionet următoarele au organizat și manifestări de inaugurare cu sprijinul consiliilor locale și cu concursul coordonatorului județean: Popești, Odobești, Jariștea, Adjud, Broșteni și Boghești. În acest an alte 14 biblioteci publice din județ s-au calificat în programul Biblionet: Andreiașu, Cîmpuri, Dumitrești, Garoafa, Gugești, Mera, Movilița, Paltin, Pufești, Străoane, Țifești, Vârteșcoiu, Vidra, Vulturu precum și trei filiale ale Bibliotecii Județene Vrancea: Sala de lectură, Secția pentru copii și tineret și Filiala Sud. Începând cu luna februarie 2012 vor fi livrate calculatoarele și echipamentele IT aferente pentru fiecare biblioteca publică aplicantă.

Am apreciat proiectul Fundației „Bill & Melinda Gates” ca pe un dar pentru o Românie care în mare parte este ''deconectată de restul lumii''. Nu putem decât să ne dorim reușita pentru toate provocările și cerințele ce vor urma în următorii ani, sursa principală fiind bibliotecarii, oameni implicați trup și suflet. În ultimii doi ani am avut parte de o experiență extraordinară, în anul 2010 am devenit coordonator Biblionet pe județul Vrancea. Aceasta m-a obligat cumva să-mi schimb, într-o oarecare măsură activitatea pe care o aveam.

Din 2010 am început să cunosc alți oameni, să iau contact cu ei, să le aud doleanțele, problemele, să le înțeleg motivațiile și să-mi dau seama că există încă oameni dedicați profesiei lor, împotriva condițiilor vitrege care există în jurul lor.

Când le-am călcat pragul prima dată am rămas uimită de condițiile în care își desfășurau activitatea unii dintre ei, de fapt, majoritatea. Rafturi vechi, cărți depășite din punct de vedere fizic și moral, spațiu impropriu, fără căldură și cu toate astea erau plini de speranță că la un moment dat meritele lor vor fi recunoscute si bilbioteca va avea parte de ceea ce trebuie pentru a deveni spațiu în care comunitatea poate găsi o rezolvare la multe din problemele sale.La un an de la implementarea proiectului Biblionet în județul Vrancea nu pot decât sa mă bucur de succesul avut și că într-adevăr programul a avut și are succes în continuare.

Lector nr.1/2011

Ce a insemnat Biblionetul pentru comunitatea mea Bibliotecar Ghiţă Vladoiu Biblioteca Publică Răcoasa

Suntem locuitorii unui ‚ţinut cu rezonanţă în istoria poporului român.Şi aici, pe aceste locuri(în special la Mărăşti) ,strămoşii noştrii au vărsat lacrimi şi sânge pentru a ne lăsa moştenire o ţară liberă ,independentă ,cu un patrimoniu bogat.

Ne deschidem cu bucurie uşa casei şi poarta sufletului şi îi aşteptăm întotdeauna pe îndrăgostiţii de natură şi de folclor , pe cei interesaţi de monumentele istorice din comună (Mausoleul Mărăşti,Bustul Generalului Al .Averescu,Monumentul Eroilor Regimentului 2Grăniceri,Monumentul frăţiei de arme româno – franceze),pe cei atraşi de frumuseţea locurilor şi nobleţea tradiţiilor(prelucrarea artistică a lemnului,ţesutul obiectelor pentru împodobirea interiorului,încondeiatul ouălor,confecţionarea portului popular).

Dar, toate acestea trebuiesc promovate pentru a fi cunoscute, şi uite aşa am fost informaţi ca în judeţul nostru urmeză să fie implementat un proiect :Biblionet-lumea în biblioteca mea care este un parteneriat între Irex ,Ministerul Culturii ,Fundaţia EOS,Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România.Acest proiect este finanţat de Fundaţia Bill &Melinda Gates. Acest proiect are ca prioritate accesul public la informaţie ,prin dotarea bibliotecilor cu calculatoare şi alte echipamente.Mi-am zis că acest proiect reprezintă o oportunitate pentru localitatea mea şi nu am ezitat să demarez toate condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru a fi selecţionată şi comuna Răcoasa .Pot să spun că am avut tot sprijinul domnului primar Dragomir Gigel ,cât şi a Consilului local.

Localul bibliotecii era la vremea aceea în Căminul Cultural ,unde într-un colţ, în mijlocul cărţilor doream să amenajez CIP –ul .Aceasta se întâmpla la finele anului 2009.Jumătatea cealaltă de spaţiu aparţinea Căminului Cultural.Acest spaţiu a fost închiriat de revelion, tinerilor din comună iar după ce aceştia au organizat şi retro , în noaptea de 1 spre 2 ianuarie 2010, de la o sobă supraîncălzită şi lăsată nesupravegheată ,Caminul cultural a luat foc.Am fost anunţat de un tânăr la ora 4 dimineaţa, vecin cu clădirea , că biblioteca a luat foc.Împreună cu acesta am scos două calculatoare donate de Institutul European, după care ajutat şi de alţi localnici am reuşit să salvăm cele 10.000 volume şi mobilierul , fară să fie afectat nimic.Au sosit şi trei maşini de pompieri în timpul acesta dar Căminul tot a luat foc şi eu am rămas fără local.În cei 21 de ani de activitate , biblioteca noastră a fost inundată în anul 2005 şi a fost mutată de opt ori.Acum urma să mă mut iar,oare unde?Am pierdut proiectul Biblionet şi şansa de a avea un serviciu gratuit de Internet pentru comunitate?

Nu, domnul primar s-a gândit la un om cu suflet mare, Diaconu Viorel, consilier local care deţine un spaţiu în fosta clădire a CAP –ului, şi care a fost de acord să mut biblioteca în localul său care era liber.Am pus ,după trei luni, biblioteca în mişcare şi totodată şi condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru ca localitatea să beneficieze de Biblionet.

A venit şi clipa când comisia de la Fundaţia Irex a venit să inspecteze spaţiul pe care l-am amenajat pentru CIP Răcoasa.După puţin timp am aflat ca şi comuna mea a fost selecţionată pentru acest proiect, urmând a primi calculatorele şi echipamentul auxiliar.

Pentru mine în primul rând , dar şi pentru comunitate vestea a reprezentat o mare bucurie , cu toate că la început mulţi erau sceptici în realizarea acestui proiect.Dar au urmat întrebările: cu ce se manâncă Internetul ?O întrebare care mi-am pus-o atât eu cât şi cititorii bibliotecii, care erau obişnuiţi să vină să împrumute cărţi şi să participe la activităţile organizate de bibliotecă.Apărea un serviciu nou care reprezenta un început atât pentru mine ca bibliotecar cât şi pentru ei.A trebuit să particip la cursurile de administrea calculatorelor organizate de

Fundaţia Irex la Biblioteca Judeţeană, Secţia pentru copii,unde am întâlnit oameni minunaţi: Popovici Adrian, Margareta Tatarus, Oprişan Nicoleta şi nu trebuie omisă Mocanu Liliana persoana care s-a ocupat de proiect în Vrancea şi care a ţinut legătura permanent cu noi, făcându –ne vizite periodice.

Am venit la bibliotecă după o saptămână de cursuri plin de avânt şi cu planuri mari,dar mi-am dat seama că singur nu pot să fac faţă.Aveam nevoie de voluntari care imediat s-au oferit .Trei elevi de la informatică, anul I, Liceul Ioan Slavici, Diaconu Cristian –Andrei, Ragea Ionuţ şi Pogan Simona mi-au fost de mare ajutor deoarece de trei ori pe saptămână am organizat cursuri cu grupe de câte patru utilizatori.S-au înscris foarte mulţi şi spre bucuria mea au deprins tainele calculatorului şi Internetului rapid.Cu ajutorul voluntarului Baniţa Cătălin , factor poştal în localitate, şi a elevului Diaconu Cristian am pus bazele unui site, unde mi-am făcut cunoscută biblioteca şi activităţile acesteia, mi-am promovat valorile culturale, am văzut ce fac alţii şi aşa am putut să devin mai informat.

Au început să apară şi rezultatele acestui proiect: au apărut cititori noi care nu mi-au călcat niciodată pragul, elevii vin să-şi facă temele la bibliotecă, dar cel mai îmbucurător a fost faptul că au apărut oameni care erau ocupaţi cu munca câmpului, care nu aveau timp să citească o carte dar vin acum la CIP pentru a vorbi cu nepoţii, copii plecaţi în străinătate şi pe care nu i-au văzut de mult timp.Ajutaţi de mine şi voluntari au început cu toţii să se familiarizeze cu Internetul.În localitatea noastră traieşte o comunitate de rromi numeroasă ,pentru aceştia Biblioteca comunală a demarat proiectul: Şi rromii au dreptul la informaţii ,proiect ce s-a bucurat de o participare largă din rândul acestora.

Prin acest proiect naţional imaginea bibliotecii comunale în localitate s-a schimbat în bine şi îl consider o mare reuşită.Cu ajutorul calculatoarelor şi a Internetului voi crea un nou serviciu pentru comunitate : TOTUL PENTRU SANATATEA TA SANATATE PRIN EDUCATIEINFORMEAZA-TE CORECT. In localitatea noastră trăiesc 3350 locuitori , mulţi dintre ei având vârsta înaintată şi care merg la oraş pentru a se trata de boli care apar la bătrâneţe şi nu numai.Dacă ar fi să vorbim despre ce are omul cel mai de preţ, am vorbi despre cel mai important aspect, şi anume, sănătatea.Vom crea o bază de date privind medicii din Vrancea şi din ţară , site-uri de sănătate, pe site-ul bibliotecii Răcoasa unde utilizatorii vor putea intra şi informa privind programul acestora, numărul de telefon .Vom avea şi un program de consultaţie online, vor avea loc întâlniri lunare cu medicul de familie din localitate şi din judet.Astfel locuitorii comunei Răcoasa nu vor mai fi obligaţi să facă două drumuri până la oraş să se programeze la doctori şi o vor face din faţa calculatorului având toate informaţiile necesare şi totul gratuit.

Sper ca şi acest proiect să se bucure de acelaşi rezultat ca şi Biblionet-lumea în biblioteca mea. Închei cu un moto: Nu e destul să ştii, trebuie să şi aplici Nu e destul să vrei, trebuie să şi faci.

Lector nr. 1/2011

„Povestea mea” Într-o dimineaţă a venit un utilizator fidel al bibliotecii , aşa îl pot numi deoarece, înainte biblioteca a fost închisă , postul de bibliotecar fiind blocat până în anul 2008 când a fost deblocat şi ocupat de mine . În timp ce arânjam cărţile a intrat în biblioteca utilizatorul despre care vorbeam mai sus cerândumi toate documentele ce conţineau informaţii despre cai şi gaini; mai târziu am aflat că dânsul s-a documentat şi apoi şi-a cumpărat cai şi gaini.

M-am bucurat că primul meu utilizator a găsit ceea ce îl interesa la biblioteca din comună.

Odată cu înfiinţarea unui nou serviciu de biblioteca( „Biblionet- lumea în biblioteca mea”) , n-am fost surprinsă că acelaşi utilizator a venit şi a benefeciat primul de acest serviciu .

Dânsul avea nevoie de o adeverinţă de la o primarie din alt judeţ ,pentru a-şi completa dosarul necesar la A.P.I.A. L-am ajutat să găsească adresa de email a primăriei respective astfel familiarizându –l cu modul de căutare a informaţiilor pe Internet. Apoi a scris cererea la calculator, i-am listat-o şi a semnat-o urmând să o scanăm şi s-o trimitem la adresa găsită.

A doua zi a revenit să vadă dacă a primit răspuns la cerere , am verificat email-ul şi primise adeverinţa mult dorită.

A fost foarte fericit că cu ajutorul noului serviciu de bibliotecă a putut economisi timp şi bani cheltuiţi pe drum.

Aşa s-a obişnuit să solicite în afară de împrumut de carte şi acces la internet pentru a afla diferite informatii .

M-am bucurat că dânsul şi-a rezolvat problema şi indirect va face reclamă bibliotecii noastre povestind veciniilor cum a obţinut acea adeverinţa făra a face prea mult efort şi nu în ultimul rând gratuit.

Bibliotecar Loredana Iordache Biblioteca publica Brosteni Lector nr. 1/2011

PROGRAME EDUCAȚIONALE LA BIBLIOTECA BORDEȘTI Bibliotecar Elena

Moldoveanu

Biblioteca publică Bordesti

Programul BIBLIONET , implementat în România de fundația IREX și finanțat de Fundația BIIL&MELIDA GATES, a ajuns și pe meleagurile comunei Bordești, unde, prin străduința conducerii Bibliotecii Județene ” DUILIU ZAMFIRESCU” și prin implicarea Primăriei Bordești și a Bibliotecii comunale Bordești, patru calculatoare de ultimă generație dotate cu webcam, o imprimantă, un videoproiector și un scanner stau la dispoziția locuitorilor comunei, în mod gratuit, într-o sală special amenajată .

Calculatoarele din sala special amenajată sunt conectate la Internet și sunt ocupate constant pe toată durata săptămanii, de către bordeșteni de toate vârstele, începând din 20 decembrie 2010. “ Legătura cu lumea prin internet, pusă la dispoziție în mod gratuit prin programul BIBLIONET, este folosită în mod curent de către elevii școlii pentru diferitele teme de studiu cerute de către cadrele didactice și de către fermierii bordeșteni pentru a se pune la curent cu ultimile noutăți din domeniu, mai ales de la APIA. Calculatoarele sunt folosite și de alte categorii sociale, fie pentru diferite nevoi personale fie pentru a intra în legătură cu cei dragi, aflați la muncă peste hotare ”, ne-a declarat bibliotecara Moldoveanu Elena.

Pe durata vacanței școlare, bibliotecara Moldoveanu Elena a pus la dispoziția copiilor ce frecventează în mod constant BIBLIONETUL un mod educativ de a-și forma deprinderi practice, în cadrul “Clubului Albinuțelor”.

“Pornind de la aplecarea fetelor pentru frumos, am întemeiat CLUBUL ALBINUȚELOR, unde fetele între 7-14 ani au început să deprindă tainele goblenului. Pentru acest demers am fost sprijiniți, pentru dotarea materială, de către Primăria Bordești și am folosit inclusiv modele copiate de pe internet. Clubul nostru a avut succes în aceată vară, un număr de 10 fetițe reușind deja să finalizeze sau să fie în stadii avansate cu primele lucrări ”, ne-a spus Elena Moldoveanu.

“Sunt foarte bucuroasă pentru că am posibilitatea de a îmbina utilul cu plăcutul aici, la Biblioteca comunală din Bordești, unde putem să ne întâlnim cu colegii, să împrumutăm cărți, să navigăm pe internet și să învățăm să realizăm goblenuri” ne-a declarat Niculai Mirela, una dinte fetele ce frecventează BIBLIONETUL și CLUBUL ALBINUȚELOR de la Bordești.

Lector nr. 1/2011

Biblionet şi lumea în BIBLIOTECA mea Bibliotecar TITU DANIELA Biblioteca publică Homocea A vorbi despre BIBLIONET e ca şi cum ai deschide o enciclopedie de cea mai bună calitate . Primele pagini iţi dezvăluie necesitatea acestuia , iar în celelalte afli cum poţi fi de folos comunitaţii pe care o slujesti şi căreia îi dedici cea mai mare parte a timpului tău ca bibliotecar. În jurul tău se află deopotrivă copii, părinţi, bunici, persoane active pe piaţa muncii şi oameni care călătoresc sau care vor să facă din calculator un prieten. Preocupările tuturor te inspiră şi începi să umpli paginile enciclopediei. Pentru copii cu Intuitext pentru ca matematica sau geografia să devină agreabile, cu jocuri ( înţelepciunea şi iubirea mea sunt jocul), cu pasiuni ce ar putea deveni profesii, cu muzică, cu descoperirea altor lumi.Parinţii sau copii lor pot fi departe şi dorul poate să doară şi atunci noi topim graniţele şi distanţele readucând zâmbetul pe buze.Pământul acesta care e bun şi ne oferă de toate necesită finanţare suplimentară .Biblioteca răspunde prezent şi facilitează accesarea fondurilor, a subvenţiilor, a informaţiilor.Din fericire putem călători oriunde dar de pe calculatorul din bibliotecă putem să ne rezervăm bilet sau ne putem printa invitaţia.Nu ştim să folosim calculatorul? Nici o problemă . Acum putem învaţa la bibliotecă unde sunt toate condiţiile şi unde lecţiile sunt gratuite.Ce altceva se mai poate face? Tot ce este decent , interesant, frumos, necesar vieţilor noaste în această lume grabită şi solicitantă.Pentru ca aşa cum ar spune Micul Prinţ, oamenii mari au nevoie de explicaţii,argumentăm cele afirmate folosindu-ne de cifre- 340 utilizatori înscrişi şi beneficiari ai programului Biblionet, 400 de cereri pentru subvenţii în agricultură,130 persoane atrase în spaţiul on line prin campania HAI PE NET şi nu ne vom opri aici deoarece comunitatea are nevoie de noi-bibliotecabibliotecar-biblionet pentru a aduce lumea mai aproape şi ai descoperi tainele.

Lector nr.1/2011

O LECȚIE DE VIAȚĂ Bibliotecar Adriana Rusu Biblioteca Publică Bogheşti

Există o cărare a vieții ce trebuie urmată cu pași sensibili pentru a intra în sufletul unui copil, numai că noi, cei maturi, avem datoria să o găsim, deși uneori suntem puși în dificultate.

Ca bibliotecar , am trăit astfel de momente, printre cititori, un copil cu oarece devieri de comportament, frecventa foarte des biblioteca.

Pentru el, cartea reprezenta talismanul fără de preț. Avea sufletul schilodit de viață încă din clasa a II a , când într-o noapte, „urâtă noapte” un nene polițist, i-a luat tatăl din așternutul ce-l împărțeau împreună.

Trist, urât moment…. Nu s-a inventat încă buretele ce poate șterge astfel de amintiri din viața unui om. La câteva zile mama reușește să vândă tot lăsând doar casa goală, și pleacă în străinătate.

Sebastian, eroul meu, rămâne în grija bunicilor oarecum străini și severi pentru el.

De parcă nu ar fi fost suficient, la școală majoritatea copiilor îl încercuiau cu glasuri stridente, cu vorbe de ocară ,râzând pe seama lui. Răspunzător de faptele părinților, fără nici o vină , eroul meu se simte îngenuncheat de viață.

Singura lui mângâiere și scăpare rămâne biblioteca. Aici, copiii nu au voie să râdă și să vorbească despre el și părinții lui. De ce? Pentru că rolul bibliotecarului nu este numai de a împrumuta sau primi cartea, ci de a îmbina în mod plăcut lectura cu cerințele sufletești.

Am avut, în câteva minute, puterea de a-i dărui mulți prieteni lui Sebi, pentru că așa urma să-l numim cu toți.

Pentru învățătoare și colegi, Sebi era un copil obraznic, obositor, dificil,pentru mine ca bibliotecar, Sebi era un copil sensibil și cu mintea ageră.

Avea respect pentru carte și bibliotecă. Urmau zile și momente plăcute pentru mine. Venea des la bibliotecă trebuia să știu ce note a luat, ce haină nouă are, ce poezie recită la serbare, sau ce necazuri întâmpină. Într-o zi de primăvară, Sebi se întoarce dezamăgit în clasă cu cartea ce urma să o ducă la bibliotecă, doar o citise…

Doamna învățătoare tocmai anunța copiii să nu meargă la bibliotecă trei zile deoarece bibliotecara lipsește pe motiv că i-a decedat mama. În clasă liniște deplină, Sebi a lăsat bărbia în piept, nu a scos nici un cuvânt și nu a ieșit din bancă până când a plecat acasă. În cele mai disperate momente din viața mea, înconjurată de multă lume, prieteni, rude ,lângă coșciugul mamei, în biserică, am rămas o clipă țintuită de privirea unor ochi mari și albaștri. Sebi era lângă mine, privirea lui mi-a dat putere să stau în picioare și să merg mai departe.

După trei zile, la ușa bibliotecii, mă aștepta Sebi și ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic mi-a cerut să-l las să doneze o carte, dar ar fi bucuros dacă o să citesc și eu cartea .

Credeam că nu o să mai zâmbesc niciodată, dar Sebi m-a învățat că și atunci când sufletul îți este schilodit pentru totdeauna, găsești motive să zâmbești. Și lecția de viață rămâne: Nu există copii dificili - doar, viața este dificilă.

Lector nr. 1/2011

FĂ-ȚI TIMP De RUDYARD KIPLING „ In trecerea grabită prin lume către veci, Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis, Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor, Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi, Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tau - bătrâni....

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini.... În trecerea grăbită prin lume către veci, Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat, Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai, Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi, Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, ACUM! Să ştii: zadarnic ai să plîngi, Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!”

Am găsit frumoasa poezie de mai sus şi m-am bucurat citind-o şi recitind-o. Este veche, dar atât de actuale îndemnurile ei: să privim lumea și oamenii în care și cu care trăim, să ne ascultăm sufletul şi să nil vindecăm, să ne întoarcem în sânul familiei, să iubim natura şi să fim milostivi cu cei mai mici decât noi, să învăţăm, să ne dezvoltăm continuu și să urmăm adevărul şi frumosul în toate formele lor.

Cel mai profund îndemn l-am găsit la final, unde ni se reamintește că viața are, cu siguranță,un sens și că e în puterea noastră să îl descoperim, să îl construim, să îl trăim şi dacă tot parcurgem drumul să mergem cu privirea ridicată. Îndemnul acesta mă ajută să locuiesc

înconjurată de frumos să-mi fac frumos în jur și să-i ajut şi pe cei de lângă mine să vadă și să aprecieze frumosul din noi şi de lângă noi.

Astfel în cadrul bibliotecii s-au desfășurat și se desfășoară acțiuni de promovare,de ajutorare a celor ce trec pragul bibliotecii din comunitate,parteneriate cu instituțiile locale și din vecinătate,servicii de consultanță pe baza solicitărilor, activități ludice cu copii,părinții și bunicii,ateliere de lucru pe anotimpuri și sărbători tradiționale,cenacluri literare și cluburi diverse.

Toate acestea au pornit de la ideea că tot ce faci în viață va lăsa urme, că trebuie să fii conștient de faptele tale, că trebuie să lași amprenta trecerii tale pe cărarea parcursă.

Cărare pe care depinde cum o parcurgi și la care Ruyard Kipling ne dă un răspuns

Adriana Arghire Biblioteca Orășenească Mărășești Lector nr. 1/2011

Dar din dar se face…carte exemplu de proiect internaţional de donaţie reuşit

John Korst – preşedintele “A Thousand Books” SUA Anamaria Cătănoiu – bibliotecar

S

pre finele anului 2003 am fost în România ca turist de câteva ori. Am vizitat toate zonele între Bran şi Bucureşti şi toate mănăstirile din Moldova. Am continuat deasemenea să caut informaţii despre România pe internet. Aşa am aflat că aici activează mai mulţi voluntari de la Corpul Păcii şi că o parte dintre ei predau limba engleză în şcoli şi licee din diferite colţuri ale ţării. Să ai un vorbitor nativ ajută foarte mult în procesul învăţării unei limbi străine, atât profesorul care predă cât şi pe copii. Însă lipsa de materiale suport este o problemă, iar cărţile în limba engleză sunt scumpe şi bugetele mici, mai ales în satele şi comunele unde mulţi dintre voluntari predau.

Aşa că am început să trimit colete de cărţi la bibliotecile şcolilor unde stabilisem contacte cu voluntarii. În câţiva ani am expediat mii de cărţi către zeci de şcoli din România prin intermediul ONG-ului meu, “A Thousand Books” din St. Louis, Missouri, SUA. O astfel de solicitare de donaţie am primit şi de la voluntarul Eric Bleich care lucra la Biblioteca Judeţeană Vrancea. Primul colet expediat a cuprins aproximativ 40 de cărţi pentru copii şi Eric mi-a transmis că bibliotecarii au fost mulţumiţi şi de calitatea fizică şi de conţinut. Aşa s-a născut ideea (şi nu mai ştiu dacă a fost a mea sau a lui Eric) de a trimite un volum mai mare de carte.

Până în acel moment nu trimisesem decât maxim două-trei cutii la şcolile de unde primisem astfel de solicitări, însă aici vorbeam de….un container de câteva tone. I-am spus lui Eric că o astfel de cantitate ar putea fi împărţită cu alte biblioteci din ţară, dacă reuşesc să găsescă finanţare pentru transportul maritim. În rest, cărţile nu i-ar fi costat nimic. Erau donate. Şi aşa a luat naştere proiectul.

Eric şi Anamaria Cătănoiu, de la Biblioteca Judeţeană Vrancea, au prezentat proiectul la Conferinţa Naţională a Bibliotecilor de la Galaţi în octombrie 2006 şi, deşi au fost interesate iniţial mai multe, în final, datorită părţii financiare implicate, au rămas doar trei: Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea, reprezentată de Eric şi Anamaria, Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu” Baia Mare – secţia American Corner, reprezentată de bibliotecarii Lia Sabău şi Adina Dorolţan şi Biblioteca Bucovinei “I.G. Sbiera” Suceava, reprezentată de directorul Gabriel Cărăbuş. Managerierea proiectului cădea în sarcina primilor cu tot ceea ce implica munca pe partea lor de responsabilitate: adică transportul maritim, formalităţile vamale, transportul intern şi partea financiară aferentă şi, bineînţeles, comunicarea cu celelalte două biblioteci.

Munca mea era în America. Trebuia să găsesc mii de cărţi şi un spaţiu de depozitare pentru o cantitate aşa de mare. Şi nu oricum: mi se specificaseră clar domeniile de interes şi faptul că trebuiau să fie interesante, aibă o calitate fizică bună şi să nu fie depăşite moral ca să fie cu adevărat folositoare, ceea ce îmi îngreuna sarcina şi mai mult deoarece am simţit că trebuia să verific cu mâna mea fiecare carte ca să mă asigur că îndeplineau condiţiile cerute. Toată munca de strângere şi aranjare am făcut-o singur. Timp de şase luni am umblat prin toată regiunea să adun

cărţile. Din fericire la noi există biserici şi organizaţii care donează cărţi sau le vând la preţ foarte mic. Mi-au permis să le aleg pe cele mai bune. Şi astfel am ajuns la o cantitate considerabilă care depăşea şi aşteptările mele şi pe cele ale bibliotecarilor. Nu am avut posibilitatea să cântăresc cărţile înainte de expediere (ceea ce reprezenta cerinţa finală) şi ceea ce am estimat că ar cântări 5 tone în România s-a constatat că erau de fapt 16! În România, Anamaria şi Eric se confruntau şi ei cu probleme birocratice mari pentru a finaliza actele vamale necesare, de a convinge autorităţile din port că este vorba de o donaţie ce beneficia de un anumit regim de scutire de impozit şi de a organiza ridicarea propriu-zisă a cărţilor în vamă cu celelate două biblioteci şi transportul la destinaţie. Din fericire, firma de comisionariat vamal care s-a ocupat de transport şi formalităţi, RCS Comisionar SA din Bucureşti, reprezentată de Camelia Guţă, a colaborat constant cu Eric şi Anamaria, ceea ce a asigurat buna desfăşurare a proiectului.

După un an de zile de la propunerea iniţială de donaţie şi până la conferinţa de presă care a anunţat oficial finalul proiectului, cele 16 tone de carte, împărţite în mod egal între bibliotecile participante, se aflau la destinaţie. La conferinţă au participat aproape toţi partenerii implicaţi care au explicat şi raţionamentul din spatele acestui uriaş efort: banii cu care fiecare bibliotecă a participat la proiect nu ar fi fost suficienţi pentru a achiziţiona în ţară nici a 1% parte din cărţile de care au beneficiat fiecare! Iar calitatea cărţilor a fost apreciată ca excepţională din toate punctele de vedere!

Munca pentru partenerul american se încheiase. Acum bibliotecile începeau o altă etapă, importantă, aceea de a introduce cărţile în circuit pentru a fi utilizate de cititori. O astfel de etapă însă necesită timp. Ca să prelucrezi 5 tone de carte, ia ceva timp...câteva luni şi mai bine chiar. Ideea de continuitate a proiectului fusese pusă totuşi în discuţie de la început. Odată intrate în circuit, aceste cărţi urmează să fie supuse unui regim special de schimb interbibliotecar care să permită „rotirea” sau împrumutul fondului de carte în limbă engleză între cele trei biblioteci pentru a pune la dispoziţia cititorilor o paletă cât mai largă de documente.

Pentru Biblioteca Judeţeană Vrancea, acest proiect a însemnat îmbogăţirea considerabilă a colecţiei de carte în limba engleză şi a constituit premiza pentru înfiinţarea unei Biblioteci de carte în Limbă Străină care să susţină procesul educaţional şi cultural prin activităţi specifice.

Deşi pentru mulţi acest proiect poate nu pare de amploare sau domeniul nu este de prea mare interes, trebuie totuşi menţionat că este primul proiect de acest gen la nivel naţional datorită cantităţii de carte, pe de o parte, şi datorită partenerilor implicaţi, pe de alta. Este primul exemplu concret de colaborare şi acţiune comună între bibliotecile judeţene din România şi primul care a presupus crearea unei mini-reţele profesionale care să lucreze cu exteriorul. Rezultatul pozitiv sperăm să încurajeze şi alte biblioteci să iniţieze proiecte similare în beneficiul comunităţii pe care o servesc.

Toţi cei interesaţi de mai multe detalii despre acest proiect, pot să consulte filmul de prezentare realizat de John Korst, preşedintele organizaţiei americane, cu sprijinul bibliotecarului Anamaria Cătănoiu la adresele: http://www.youtube.com/watch?v=MF6tumPmX7w (pentru versiunea tradusă în engleză) http://www.youtube.com/watch?v=EwptUyd0icM (pentru versiunea în limba română) sau www.bjvrancea.ro (site-ul Bibliotecii Judeţene Vrancea pentru ambele versiuni) Pentru cei ce doresc mai multe detalii despre activitatea ONG-ului “A Thousand Books”: www.AThousandBooks.us Notă: Fotografii din arhiva Bibliotecii Judeţene Vrancea Lector nr. 9/2008

VOLUNTARUL DIN(TRE) NOI Realizat de Drăgoi Constantin Voluntar şi prieten pe vecie al Centrului de Limbi Străine – Biblioteca Judeţeană Vrancea

Poţi fi vreodată sigur de viaţa pe care o trăieşti, de faptul că totul are un curs firesc pe care fiecare individ, indiferent de statut, intelect sau sănătate, trebuie să-l urmeze. Dacă ar fi fost să mă întâlniţi cu câţiva ani în urmă, cu siguranţă aş fi avut un răspuns simplu şi la obiect evitând nenumărate puncte în argumentarea mea, însă, pentru un om cu reţineri, asemeni mie, viaţa nu reprezenta decât un lung şir de repetiţii pe care le trăiam la anumite intervale de timp. Rutina în care mă cufundasem preluase deja parte din viaţa mea, niciodată nu aş fi conceput faptul că un orăşel de provincie asemenea Focşaniului mi-ar fi putut oferi mai mult decât mi-aş fi putut închipui.

Există, să ştiţi, locuri, momente şi persoane care schimbă destine; de nu ar fi fost un anumit eveniment, petrecut la momentul oportun, în care au fost angajate persoanele potrivite, aceste rânduri pe care le scriu nu ar fi prins niciodată fiinţă.

Omul este o entitate bizară, cu cât încearcă să aibă parte de certitudini, cu cât se împotmoleşte mai mult în neclarităţi. Dar, ca să nu prelungesc această istorioară şi mai mult, voi intra în relatarea propriu-zisă.

Totul se întâmpla într-o zi însorită, acum vreo doi ani, şi memoria din păcate nu mă favorizează, dar momentul cu pricina mi-l amintesc cu drag ca fiind acea lovitură a sorţii care poate deştepta chiar şi pe cel mai apatic individ din somnul propriei raţiuni.

Natura se arăta îngăduitoare, lăsând cerul clar de orice fel de nor; povara cursurilor liceale se finalizase pe ziua cu pricina iar un vechi coleg al meu nu contenea în relatarea lui despre această nouă bibliotecă unde totul era săvârşit într-un spirit mai non-conformist.

Mintea mea în acel moment nu putea asocia ideea de bibliotecă, ale cărei trepte până în acel punct nu le parcursesem mai mult de două ori, cu termenul „nonconformism”. Obişnuit cu preconcepţiile elementare, insuflate de şcoala generală, singura imagine care îmi venea în minte când rosteam cuvântul bibliotecă, era acel spaţiu încărcat de rafturi şi cărţi a căror angajaţi erau de obicei doamne în vârstă, stricte în ceea ce priveşte disciplina şi regulamentul de împrumut. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că o bibliotecă poate fi mai mult, că poate găzdui o şcoală de vară sau un cinema.

Eram un zeflemist incurabil, iar entuziazmul cu care această cunoştinţă a mea descria personalul, în special bibliotecara, mă facea să cred că nimerise într-o sală de jocuri, nu într-o bibliotecă. Însă, deoarece curiozitatea a omorât pisica şi pe om l-a întărit, idea unei mici vizite nu mi-ar fi stricat, ţinând cont că în perioada respectivă lucram la un eseu despre lagărele japoneze din al doilea război mondial.

Ridicat, în fine, din banca pe care o împărţeam cu individul în cauză, am părăsit liceul cu o curiozitate vie pentru acest loc prea bun ca să fie adevărat. Ajuns la “Ceasul Rău”, elanul începuse să scadă vertiginos, nu aş mai fi continuat această mică expediţie dacă insistenţa cunoştinţei mele nu ar fi fost atât de categoric exprimată.

Oricum, traversasem şi am continuat drumul spre Parcul Bălcescu, moment când am zărit, rupt dintr-o poveste de a lui Stephen King, locul care găzduia aşa numita Bibliotecă de Limbi Străine, învecinată cu o altă casă a cărui proprietar cu siguranţă uitase de ea. Nimic nu părea atractiv la acest loc, din punct de vedere vizual vorbind.

Complex de două clădiri vecine, catalogate drept monumente istorice, ale căror faţade păreau a fi extrase dintr-un

1

vechi album de război, reliefând rămăşiţele unei clădiri berlineze după invazia rusă. Totul părea că se duce la vale în locul acela, însă la momentul respectiv, nu mi-aş fi putut închipui că un loc ca acela va ajunge să-mi fie atât de drag.

Cu o oarecare ezitare am ajuns în faţa intrării, unde trona deasupra un semn luminos pe care se putea citi “Biblioteca pentru copii şi tineret”.Cu siguranţă nu prea eram familiarizat cu zona, dar vechiul sediu al bibliotecii pentru copii îl recunoşteam. Întors spre interlocutorul meu, l-am privit cu o mare nedumerire. Cum putea un lucru vechi să fie nou şi cum putea să fie şi atât de viu, ţinând cont că faţada nu prea îl încuraja. Fie ce-o fi fost, am urcat treptele şi am deschis uşa. Piuitul alarmei ne anunţă prezenţa, iar vechea mea cunoştinţă intră, fără nici cea mai mică reţinere, în prima cameră aflată în dreapta, unde erau situate birourile bibliotecarilor.

Salută şi luă un loc în faţă, însă eu eram încă buimac, aveam în faţă camere decorate cu diverse picturi, până şi pereţii erau pictaţi, iar alături de ele erau trecuţi “voluntarii”. Prima dată când acest cuvânt îmi apăruse în minte.

Apropiindu-mă de catedră, am încercat să fiu cât mai politicos cu putinţă, amintindu-mi câteva experienţe neplăcute cu bibliotecarii. Însă pe cât încercam eu să fiu mai formal, pe atât mă corecta Anamaria Cătănoiu, cred că prima persoană care m-a iniţiat în tainele voluntariatului. Iar, dacă aş fi pariat vreo sumă de bani în ziua aceea, cred că aş fi pierdut imediat rămăşagul, ţinând cont că nimic din toate ce observasem în interior nu semăna cu ceea ce îmi închipuisem. Unde era bibliotecara ursuză, unde erau regulamentele şi conduita şi unde eram eu cu mintea? Nici astăzi nu ştiu, dar deschiderea aceasta către un individ oarecum retras din fire a fost ca o mână de ajutor.

Un alt om care e responsabil de schimbarea sorţii mele a fost Adrian Ţiglea. Un individ retras, nu aş fi băgat de seamă prezenţa sa în cameră dacă calculatorul la care opera nu ar fi făcut atâta zgomot. M-am apropiat de el şi cred că a fost pură întâmplare. Dintr-o simplă întrebare despre o lucrarea a sa am ajuns prieteni, comunicarea dintre noi doi luând amploare.

Scena era pregătită, protagoniştii îşi luau locul, unul câte unul, se pregăteau în a mă face dintr-un elev molâu într-un voluntar.

Sincer, chiar în clipele acestea nu îmi amintesc ce m-a determinat să păşesc a doua zi iarăşi în bibliotecă, cred că pretextul meu era proiectul, dar sincer îmi plăcuse ceva acolo. Mă duceam zilnic după terminarea cursurilor şi încă ţin minte că prima mea îndatorire de voluntar a fost aceea de prezentare şi acomodare a noilor veniţi.

Participam la ritualul care mă deşteptase pe mine. Încercând să conving pe alţii că locul acela era adevărat unic.

Prima îndatorire o căpătasem la scurt timp după venirea mea în bibliotecă, la o lună cred, sau mai puţin. Oricum această încercare m-a pus faţă în faţă cu obstacolul meu principal, frica de relaţionare. Sunt clipe azi când mulţumesc Anei pentru acea primire călduroasă, am învăţat să primesc, dar am învăţat şi să ofer. Capacitatea de relaţionare cu ceilalţi a început să se îmbunătăţească treptat, încrederea Anei în abilităţile mele, m-au surprins, nu înţelegeam ce vedea ea la mine şi eu nu. Însă cred că până la urmă e adevărat ce se zice, îţi trebuie patru ochi ca să vezi ce nu pot vedea doi.

Voluntariatul pentru mine din acel punct a fost ca un tub de oxigen, o cheie care m-a eliberat din lanţurile veşnicei rutine. Am început să cooperez din ce în ce mai mult cu aceşti oameni deosebiţi şi să cunosc noi omeni, noi idei, chiar şi oportunitatea de a-mi testa propriile talente.

Scrisul, spre exemplu, nu l-am practicat niciodată liber, în afara îndatoririlor şcolare. A trebuit numai o singură poezie la un eveniment propice, pentru ca să conştientizez că doar cu puţină susţinere şi mult exerciţiu voi putea într-o zi să compun şi eu asemenea scriitorilor consacraţi. Un ţel care îl menţin şi astăzi. Voluntariatul mi-a fructificat capacitatea de vorbitor de limbă engleză, am ajuns să comunic cu americani de la Peace Corps. Însă cred că cea mai mare realizare a mea, în cadrul bibliotecii de limbi străine, a fost publicarea unei scurte relatări despre bunicul meu într-o carte lansată la Torino. Succes care îl dedic celor mai buni oameni, prieteni, bibliotecari şi profesori ai mei, Adi şi Ana. Voluntariatul m-a învăţat multe, însă, printre cele mai valoroase, cred că se numără faptul că niciodată să nu vă subestimaţi; oamenii, locurile sunt trecătoare însă experienţa care îţi dă contur ca individ este trainică. Nu trebuie decât un moment, dar vă garantez că nici o secundă nu am regretat momentul când am urcat acele scări şi am deschis acea uţă către un nou eu.

Voluntariatul m-a făcut ceea ce sunt eu azi şi tot el va ajuta viitoarele generaţii. Tot ce trebuie e o uşă deschisă şi un zâmbet cald, oamenii şi locurile tot acolo vor fi.

Lector nr. 1/2011

2

Patinoarul artificial sau profilul adolescentului Doina Popa-Stoiciu bibliotecar Liceenii şi studenţii de astăzi au cunoscut din plin bulversarea care a urmat cotiturii politice din 1989. Ideea de libertate aduce cu sine bulversare mai ales atunci când nu-i stăpâneşti prea bine mecanismul. Si apoi, galopul tehnologiei, goana după timp, risipirea prin hăţişul unei programe şcolare nu tocmai judicios întocmite…Tinerii de astăzi nu mai vor decât informaţia pilulă, cât mai condensată şi cât mai cuprinzătoare. Lăuntric ei sunt înzestraţi cu virtuţi care-i ajută să se raporteze într-un mod optim la conţinutul realităţii. O realitate la care, punctul orizontului devine tot mai aproape, tangibil şi poate fi aflat ca într-un test grilă, încercuind una dintre variantele de răspuns prezentată ca fiind posibilă, chiar şi la întâmplare. Pentru orice dilemă de viaţă există un răspuns pe internet, un răspuns concret care nu solicită prea mult procesul de gândire şi, oricum, te convinge cu justeţea lui. Internetul, marele oracol care te aşteaptă. Exista nu de mult un aparat-oracol, mare cât un stat de om, întruchipînd un fel de piramidă prevăzută cu un orificiu sub forma unei guri de leu. Procedeul era să introduci mâna (şi banii) în gura leului iar aparatul(aşa cum te asigura în plăcuţa de prezentare) îţi desluşea harta astrală alcătuită după amprenta palmei. După un huruit destul de sinistru, care te ducea cu gîndul la o ghilotină ruginită ce te-ar putea lăsa fără palmă, aparatul îţi elibera o hârtie cu ceea ce îţi rezerva viitorul şi erai invitat să-ţi retragi mâna din gura leului. Numai că internetul nu seamănă cu o gură leu care mârâie ameninţătoare ci este o instanţă aproape prietenoasă care te invită să apeşi pe “enter” şi toată lumea ţi se aşterne la picioare şi tu te încredinţezi armoniei canalelor deschise la o simplă apăsare de tastă, prizonier al acceptării simplităţii. Lumea comasată în pilule. Ti se oferă exact pilula necesară, nici mai mult nici mai puţin, aşa, cu o eficienţă exemplară. In profunzimile internetului găseşti înţelepciune şi putere fără limită, putere care aşteaptă să fie descoperită şi canalizată în mod benefic. Trebuie doar să cunoşti disponibilităţile latente ale mecanismului iar mintea ta să fie astfel structurată încât să nu fie tentată să despice firul în patru. Limbajul obişnuit nu mai este instrumentul dezvăluirii adevărului. Dezvoltarea altui suport de structurare a informaţiei a erodat importanţa acordată cuvâtului. Ideile se învârt în jurul unui nucleu de procesare şi se dezvoltă ca într-o nebuloasă, făre limite. Tehnologia se arată sensibilă faţă de evenimentele concrete care deschid o altă faţetă a volorilor. Iar tinerii s-au pliat pe aceste sisteme simple şi concrete. Şcoala pentru ei apare ca un spaţiu de tranziţie spre următoarea etapă când vor avea independenţă financiară şi vor intra în marea roată a societăţii de consum. Pioni într-un sistem care prinde a se contura din mers prin imitarea altor mecanisme deja funcţionale. Adolescenţii nu mai pot fi atraşi spre lectura de carte. O găsesc obositoare şi lipsită de sens, o pierdere de vreme. Când marea bătălie care se duce este bătălia cu timpul. Lectura de carte te introduce într-o altă lume, mai vastă, mai imprecisă, mai febrilă. Nu mai ai la dispoziţie imaginea, gata făcută, năucitoare, perfectă plină de trofee, premii

Oscar. Cu nasul aflat între paginile unei cărţi trebuie să-ţi creezi singur imaginea şi porneşti din start cu handicapul că lumea pe care imaginaţia ta o crează nu e o lume de premiu Oscar. E o lume mai săracă, mai estompată, mai lipsită de luminozitate şi de intensitate a culorii. Parcă-ţi vine să apuci telecomanda şi să setezi imaginea. Dar, în timpul lecturii, nu-i posibil să faci manevre tehnice. Întorci paginile cărţii şi lumea imaginaţiei tale se desfăşoară molcomă… Cunoaşterea imaginativă o posedă cel a cărui privire spirituală vede sub formă de imagini ceea ce se află în spatele cuvintelor, a simţurilor. Lectura îţi conferă posibilitatea de a creea o lume. O lume minunată, numai a ta care te poartă atât cât de departe te poate duce gândul. Numai că, adolescentului aflat în cursul instruirii, în spaţiul de tranziţie - acest exerciţiu spiritual nu face la fel de uşoară calea către societatea de consum care te aşteaptă râzând zgomotos, plină de afişe şi oferte publicitare, de culori sufocante şi tentaţii palpabile. Societatea de consum se potriveşte de minune cu tinerii de azi care nu acceptă decât informaţia pilulă, clară şi concisă, fără posibile interpretări şi capcane. Ei se simt puternici, eficienţi, au în spate un aliat de nădejde - internetul - iar lipsa de încărcătură sufletească, imaginativă, nu o percep ca pe un handicap, nici n-ar avea cum de vreme ce traseul dezvoltării lor a fost altfel structurat. Aşadar, nici nu-i de mirarea că poezia ultimilor ani e lipsită de culoare, de substanţă e o poezia a agresivităţii instinctuale, făcută anume să şocheze, să atragă atenţia.

Gide afirmă că o carte nu are succes decât în urma unei serii de neînţelegeri. Să fie această poezie şocantă un semnal, un strigăt de ajutor venit din partea unor tineri care au perceput, cu ajutorul sensibilităţii poetice, capcana care duce spre patinoarul artificial pe suprafaţa căruia pluteşti şi faci piruete?

Există cu adevărat o problemă a generaţiilor. Tot mereu au existat probleme între generaţii dar parcă niciodată aceste probleme n-au fost mai clare şi mai precis formulate.

Pe de o parte se află generaţia care nu acceptă “protezele tehnice” decât într-un mod cât se poate de limitat, strict necesar, şi preferă gândirea care pare să ţâşnească din intimitatea fiinţei. Dar există la această generaţie blocajul în faţa tehnologiei, a nucleului în jurul căruia se învăluie şi se structurează informaţia. Blocaj mai mult sau mai puţin recunoscut de fiecare în parte. Acestor oameni li se pare suficient ca, printr-o întreagă reţea de reprezentări codate şi de semne care ţin de structura intimă a mentalului, să stăpânească realitatea exterioară şi să poarte lupta interioară sau cea existenţială ajutaţi în principal de inspiraţie, intuiţie şi sensibilitate.

Pe de cealaltă parte se află generaţia care consideră că tehnica este un instrument care prelungeşte corpul viu atât de vulnerabil creat de natură şi atât de uşor de supus timpului. “Tehnica este remediul acestei deficienţe originare astfel încât slăbiciunea congenitală a speciei umane duce, în mod paradoxal, la superioritatea sa faţă de celelalte specii. Tehnica este echivalentul ghearelor sau copitelor animalelor”. Inventarea sistemului de tipărire a facilitat accesul direct la informaţie pentru oamenii interesaţi. Inventarea internetului face ca accesul la informaţie să fie mult mai uşor şi să ofere utilizatorilor soluţii pragmatice de manipulare şi depistare a informaţiei necesare într-un timp record.

Pentru această categorie de utilizatori, accesul liber la internet este mai mult decât necesar.

Biblioteca nu poate să facă altceva pentru adolescenţi decât să le ofere sprijinul necesar în măsura în care acest lucru este posibil.

Desigur, profilul adolescentului care nu este miop, nu-i un fenomen universal valabil. Mulţi tineri, mai ales cei proveniţi din mediul rural, unde năvala tehnologiei nu şi-a făcut simţită prezenţa cu aceeaşi agresivitate rămân ataşaţi de sursele informaţionale oferite de către bibliotecă.

Bibliografie:Daniel

Bougnoux,

Introducere

în

ştiinţele

comunicări

Jürgen, Habermas, Cunoaştere şi comunicare Sultana Craia , Biblioteca, informarea şi comunicare Lector nr. 8/2007

Clubul de engleză - o idee inedită Eric Bleich – voluntar Corpul Păcii Anamaria Cătănoiu - bibliotecar

I

nedită poate nu prin concept, ci prin anumite aspecte care o particularizează. De câteva luni Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea are un nou voluntar: Eric Bleich, voluntar Corpul Păcii. În urma unui proiect, Eric a fost acreditat pentru o perioadă de doi ani să lucreze la proiecte de dezvoltare instituţională alături de un omolog din bibliotecă.

Tânăr, cu multă iniţiativă şi imaginaţie, Eric a fost încântat de ideea de a organiza un club de limbă engleză. Şi aşa s-a născut primul proiect.

Ideea nu pare nouă deoarece în Focşani sunt destule cursuri de limba engleză care pot fi frecventate şi care îţi oferă după o perioadă de trei sau şase luni un atestat. Clubul însă nu a adoptat acest tipar. În primul rând numele de club oferă o anumită lejeritate în participare şi…gratuitate. Argumentul a prins foarte bine la cei care doreau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele de limbă engleză deoarece nimic nu este gratuit nicăieri, şi în nici într-un caz învăţarea limbii engleze. În al doilea rând, Clubul se referă la o categorie de vârstă care este deseori neglijată şi care are foarte mare nevoie de limba engleză: cei cu vârste trecute de18 ani şi care se confruntă la serviciu cu greutăţi de comunicare, traducere sau simplă conversaţie. Limba engleză a luat o mare amploare în societatea de astăzi, în toate mediile de afaceri şi de lucru astfel că a devenit indispensabilă. Categoriile de vârstă de peste 30 de ani şi mai mult, care nu au studiat engleza în şcoală, se află acum în postura de a avea nevoie din ce în ce mai mult de limba engleză pentru comunicare. Or, tocmai această categorie reprezintă ţinta adresabilităţii clubului de engleză.

Când am gândit iniţial scopul, obiectivele şi publicul căruia să se adreseze oferta noastră, ne propusesem să înfiinţăm doar grupe de avansaţi, care să aibă deja o bază solidă de cunoştinţe de limbă. Întâlnirile urmau doar să consolideze prin conversaţie liberă, pe diverse teme, aceste cunoştinţe, şi membrii să capete deprinderi de exprimare liberă, dezinhibată. Deşi în anunţul de înscriere se precizau clar aceste condiţii, avalanşa de cereri ne-a modificat puţin planul iniţial. Doritori au fost de toate nivelurile: începători, intermediari, avansaţi. La prima întâlnire pe care am avut-o cu toţi cei înscrişi s-au completat chestionare cu date personale şi motive pentru care doresc să participe la club. Astfel am avut o situaţie clară a numărului de doritori, a vârstei şi categoriei socio-profesionale. Jurişti, economişti, profesori, ofiţeri, inspectori, pensionari, primari, consilieri, jurnalişti şi multe alte categorii s-au prezentat într-un număr impresionant la întâlnirea care a avut loc la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene Vrancea.

Acest număr depăşea 140 de înscrişi, mulţi dintre ei venind chiar la deschiderea întâlnirii pentru a se înscrie. A trebuit aşadar să-i împărţim pe grupe în funcţie de nivelul de cunoaştere al limbii engleze şi pe zile. S-au format iniţial patru grupe: una de avansaţi, una de intermediari şi două de începători. Ulterior grupele de începători s-au unit.

Pe parcursul întâlnirilor, o parte dintre participanţi au mai renunţat, fie pentru că nu făceau faţă, fie din motive profesionale sau personale. Ne aşteptam oricum de la început la o astfel de triere şi în locul celor care au plecat s-au înscris alţii. Clubul tinde oricum spre o uniformizare a desfăşurării şi anume aceea ca toate întâlnirile să se axeze pe conversaţie.

La început, pentru grupele de începători şi de avansaţi, Eric a fost secondat de un traducător pentru a facilita comunicarea. Încetul cu încetul însă membrii au fost încurajaţi să facă eforturi de concentrare pentru a se descurca singuri. La dispoziţia lor Biblioteca Judeţeană a mobilizat un fond de carte engleză care să le slujească drept instrument de sprijin. La acest fond de carte s-a mai adăugat şi o donaţie de carte în limba engleză de la o organizaţie americană, „A Thousand Books”, donaţie intermediată tot de Eric şi o donaţie de reviste „Newsweek” oferită chiar de acesta.

Avantajul întâlnirilor, aşa cum susţin membrii clubului, este în primul rând prezenţa lui Eric.

Posibilitatea conversării cu un vorbitor nativ de limba

engleză este cel mai bun exerciţiu şi această ocazie nu este la îndemâna oricui. La club subiectele de discuţie ating diverse domenii ceea ce favorizează dezvoltarea vocabularului pe mai multe direcţii, de obicei necesare participanţilor. Eric le prezintă şi cultura şi tradiţia americană, urmăresc documentare pe calculator şi le discută sau fac prezentări libere pe teme alese şi apoi se comentează.

Un aspect important este lipsa de formalitate în care se desfăşoară întâlnirile. Membrii au fost „avertizaţi” încă de la început că nu există dumneavoastră ci doar tu sau prenumele. Coeziunea grupului este foarte importantă şi este una dintre metodele pedagogiei americane. Este de fapt metoda pe care Eric a şi adoptat-o. Spre mulţumirea noastră, membrii au acceptat acest mod neoficial de discuţie şi au fost mult mai relaxaţi. Şi în definitiv, nu sunt la şcoală ca cineva să-i certe când greşesc, când întârzie sau când lipsesc. Clubul oferă lejeritate totală ca şi participare şi fiecare frecventează atunci când poate. Acesta este încă un avantaj major al clubului: nu limitează ca timp şi nu pierzi bani dacă lipseşti. Şi în plus, clubul se va desfăşura pe perioada celor doi ani în care Eric va lucra la bibliotecă, deci timp este suficient pentru toată lumea să frecventeze măcar de câteva ori clubul. În prezent clubul de engleză funcţionează de cinci luni şi a intrat în ritm normal. Membrii au fost împărţiţi pe trei grupe în funcţie de nivelul de cunoaştere al limbii engleze: începător, intermediar şi avansat. Grupele se întâlnesc din două în două săptămâni, câte o oră şi jumătate la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Scopul comun al tuturor grupelor este acela de a dobândi abilităţi de comunicare, însă fiecare grup are şi scopuri specifice. Începătorii se concentrează asupra vocabularului şi gramatica de bază. Acestea sunt elementele fundamentale în învăţarea oricărei limbi şi necesită timp. Grupul de intermediari studiază elemente de gramatică mai complexe şi face multă conversaţie. Acest grup este cel mai greu de dirijat deoarece abilităţile membrilor sunt mixte. Cu toţii stăpânesc engleza bine însă întâmpină dificultăţi cu anumite aspecte mai complexe ale limbii. Grupul de avansaţi dialoghează extrem de bine în limba engleză. Întâlnirile cu ei sunt dedicate în totalitate conversaţiei şi interacţiunii.

Până în prezent Eric este foarte mulţumit de entuziasmul şi progresul participanţilor. Unii au mai renunţat pe parcurs, s-au înscris alţii, însă grupele s-au cimentat şi membrii fideli sunt prezenţi la toate întâlnirile. Cei care au renunţat au crezut iniţial că vor fi cursuri de învăţare a limbii engleze după modelul clasic. Însă nu aceasta a fost iniţial nici intenţia noastră. Şi nu există timpul fizic necesar nici pentru participanţi şi nici pentru organizatori ca să facă acest lucru. Ideea clubului a fost aceea de a-i ajuta pe cei ce doresc să-şi consolideze cunoştinţele şi abilităţile de vorbire prin conversaţie, într-un mediu relaxat. Am încercat să folosim o metodă de învăţare participativă şi nu predare pur şi simplu. Prin conversaţie, participanţii îşi exersează abilităţile de vorbire, nu memorează doar ce li se dictează. Metoda este astfel mult mai eficientă.

Progrese s-au înregistrat la toate nivelurile şi la toţi participanţii. Sunt momente când participanţii devin frustraţi când au probleme cu un anumit subiect. În astfel de cazuri se analizează situaţia până când toată lumea înţelege, fără a se trece mai departe.

Ca o concluzie, am spune că ideea acestui club este o reuşită. Un vechi proverb african spune cam aşa: „Apa umple lacul puţin câte puţin” Proverbul se potriveşte foarte bine şi clubului de engleză deoarece cunoştinţele participanţilor se aprofundează încet dar sigur.

Lector nr. 8/2007

Biblioteca – un paradox contemporan Gabriel Funica Oricît ne-am face noi că nu vedem însă, apariţia unui nou tip de suport care poate găzdui şi reda scrierea pune în mare dificultate cartea tradiţională, pe hîrtie.În pofida tuturor asigurărilor ce li se dau celor care păstrează cartea ca pe un obiect viabil, de neînlocuit.Ştim, pagina tipărită are parfumul ei, plăcerea inclusă a răsfoirii, posibilitatea sublinierii, cititul cu creionul în mînă cum se spune, zăbava reflecţiei, blîndeţea luminoasă a hîrtiei, intimitatea însăşi a lecturii, adică tot acel cortegiu de afinităţi, ticuri şi desfătări care încă mai fac agreabilă joaca de-a intelectualul..Nu ştim pentru cîtă vreme.Oricum, omul hipermodernităţii, emotiv şi alergic de felul lui, vegetarian cu principii riguros ecologice, pare să nu mai aibă chef şi răbdare cu rîndurile imprimate pe hîrtia ascultătoare.Cartea, acest dar fabulos, aşteptat cîndva, cu nerăbdare de către copii, iarna în preajma Pomului, devine, pe zi ce trece, tot mai antipatică, în marketică fie spus, mediu neprietenos.Aflăm din revista „Biblioteca” (4/2011) că directorul unui colegiu din SUA a înlocuit complet cărţile cu tablete Kindle întrucît majortatea elevilor (generaţia Google) prefera suportul electronic de lectură.Prin urmare, Hamlet nu mai poate opta, în absolut, decît în condiţii LCD.Tribulaţiile doamnei Bovary urmează un parcurs „ecranizat”.Altfel spus, ne vom îndeletnici cu citirea unor scrieri ce vor rula, rece şi impersonal, pe dispozitive de redare fără să mai fie nevoie ca să ne mai deplasăm pentru acest lucru la bibliotecă ori să mai ţinem răspîndite prin casă zeci de titluri.După cinci sute de ani de îndelungată folosinţă cartea, ajunsă la perfecţiune, ca şi alte obiecte care, în pofida avîntului tehnologic, ne sunt, totuşi, indispensabile (încă mai folosim umbrela cînd plouă) şi care a stimulat rodnic gîndirea unor genii ori a însoţit, consolator, melancolia doamnelor de altădată, nu va fi pîrjolită de gradele Fahrenheit cît, mai ales, de nuanţa acetilenică a ecranelor în funcţiune.În curînd, „livre de poche” va fi un portabil, cochet, de poşetă.Nu altfel se nelinişteşte scriitorul Ewan Morrison, aflăm din articolul scris de Giuseppe Granieri în „La Stampa” (24.08.2011), care, pe urma unei mese rotunde cu titlul „Sfîrşitul cărţilor” organizată la Festivalul de la Edinburg, întrevede, pe durata unei generaţii de aici încolo, un sfîrşit definitiv al cărţii tipărite.Însăşi biblioteca prevăzută cîndva ca un loc destinat, prin excelenţă, lecturii, studiului şi meditaţiei, întemeiată pe serviciul, atît de blamat astăzi, popular tradus – ia cartea dă cartea – trebuie să se ajusteze, cu un cuvînt la modă, să se reinventeze aşa încît, să ocupe un loc privilegiat, de strictă utilitate, sub soarele comunităţii.Diversificarea serviciilor de bibliotecă, impusă de noul context informaţional, va face din serviciul cu cartea un serviciu printre altele.Cititorul, redenumit utilizator (user) în semantica de specialitate, ca unul care nu va mai veni la bibliotecă să citească ori să împrumute cărţi ci să utilizeze, în pripă, ceva.Ba chiar bibliotecarul, a cărui imagine se scaldă din totdeauna într-o lumină rembrandtiană, trebuie să-şi redeseneze o aură în cel mai rău caz neutră, „logat” la un computer să administreze, competent, o bază de date, un tip „casual” de informatician cu reflexe cultura-educative.Numai că pe măsură ce importăm şi asimilăm, cum ne pricepem, un stil de viaţă şi un nivel de tehnologie, societăţile dezvoltate încearcă acum să combată fenomenul iletrismului derulînd progame costisitoare pentru redescoperirea cărţilor şi încurajarea lecturii.Dar cum se întîmplă de obicei, sub efectul sedativ al noutăţii, îngrijorările minţii de pe urmă se volatilizează.

Lector nr. 1/2011

Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea – un spaţiu al solidarităţii Bibliotecar Corina Aiacoboae coordonator al campaniilor de donaţii

Biblioteca este mai mult căutare decât găsire, mai mult popasul decât capătul de drum, ajutor al trecerii noastre prin această lume, amestec dumnezeiesc de maturitate şi copilărie.(C. D. Zeletin) Astăzi, biblioteca nu mai este doar un spaţiu cultural în cadrul “cetăţii” din care face parte. Prezenţa ei în viaţa comunităţii, implicarea ei socială, vremurile, societatea în schimbare, i-au dat o nouă dimensiune devenind şi un spaţiu al solidarităţii umane, un spaţiu în care se întâlnesc toate vârstele, profesiile, caracterele, un spaţiu în care (re)învăţăm sentimentul solidarităţii.

Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a iniţiat şi organizat în ultimul an trei campanii de strângerea donaţiilor de carte de la persoane fizice, instituţii publice, edituri, etc.

Prima campanie de donaţii de carte a fost demarată în luna septembrie 2004 şi a avut drept scop constituirea fondului de carte românească a bibliotecii de la Chişinău, filială comună care a fost inaugurată în ziua sfântă de 14 octombrie 2004 şi care poartă numele voievodului “Ştefan cel Mare şi Sfînt”. Din cele aproximativ 2000 de cărţi, care au devenit la Chişinău, o bibliotecă de carte românească, cca. 1300 de cărţi s-au strâns în campania iniţiată de biblioteca noastră sub numele “Cărţi pentru Basarabia”. Această campanie a adunat într-un gest de solidaritate elevi din şcolile şi liceele focşănene, edituri din ţară şi din Vrancea, instituţii publice, persoane fizice de toate profesiile şi vârstele, majoritatea cititori ai bibliotecii noastre.

Ne facem o datorie de onoare din a menţiona aici instituţiile publice, editurile şi şcolile care au răspuns apelului nostru alăturându-se acestei iniţiative.

-2Consiliul Judeţean Vrancea Primăria municipiului Focşani Editura Polirom Editura RAO Editura Pallas Focşani Asociaţia Culturală “Florin Muscalu Editura ZEDAX Focşani Casa Corpului Didactic “Simion Mehedinţi” Focşani Liceul “Al. Ioan Cuza" Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea Grădiniţa nr. 3 Grădiniţa nr. 18 Şcoala nr. 2 “Ion Basgan” Şcoala nr. 3 Şcoala nr. 5 “Anghel Saligny” Şcoala nr. 8 “Alexandru Vlahuţă” Şcoala nr. 9 “Ştefan cel Mare” Şcoala nr. 10 “Duiliu Zamfirescu” Gestul de a dărui este gestul solidarităţii şi prin acest gest ne strângem alături în vremuri grele, în vremuri în care semeni de-ai noştri au nevoie de ajutor.

Astfel, în urma inundaţiilor devastatoare care au afectat grav judeţul Vrancea, în luna iulie anul acesta, spaţiul bibliotecii judeţene “Duiliu Zamfirescu” a devenit un spaţiu al solidarităţii, un spaţiu în care vârstele, profesiile nu au mai contat, esenţial fiind doar gestul simplu de a dărui din ceea ce aveam, cât de puţin, pentru acei ce nu mai aveau nimic. În campania de întrajutorare a sinistraţilor iniţiată şi organizată de biblioteca noastră, am strâns donaţii de alimente, apă, obiecte de strictă necesitate, îmbrăcăminte şi încălţăminte pe care leam transportat în zonele cele mai afectate de inundaţii din judeţ: Vadu-Roşca, Năneşti, Milcov, Vulturu.

-3Acele zile au fost zile de foc continuu la biblioteca noastră, zile în care ne-am implicat cu toate posibilităţile noastre în viaţa comunităţii atât de zguduită de furia naturii, ne-am unit mâinile oferind ajutorul nostru celor afectaţi de inundaţii, am trăit lecţia solidarităţii.

Ne facem încă o dată datoria de onoare în a-i aminti pe cei care nu au trecut indiferenţi pe lîngă durerea fără margini a sinistraţilor şi au răspuns atunci, în primele zile, atât de generos apelului nostru la solidaritate:

Avram Paula Ionaşcu Mirela Atodirişoaei Constantin Ichim Elena Bodea Constantin Lazăr Alina Baner Elena Miaotă Nela Baneş Carmina Mocanu Năstase Bana Nicoleta Mircea Cătălin Bordeianu Nicolae Mihăilă Dinel Bondrilă Constantin Mitrea Valentin Boris Cornica Miote Natalia Bîzgan Silviu-Alin Mocanu Petrescu Vasile Bîlea Cristina Moraru Constantin Boldeanu Săndel Neculai Aurel Bodea Victoriţa Neagu Marius Căldorescu Silviu Oprişan Decebal Cornilă Constanţa Ploscaru Adela Cornienco Elvira Pricop Gabriela Cotîrlan Gheorghe Popoiu Silvia Cojocaru Marioara Panome Daniel Creţu Iulia Petrescu Vasile Cristea Ana Pamant Lenuţa Cernica Nicoleta Rău Laura Coiciu Cristina Rogoz Teodora Douglas Paul Roman Elena Dascălu Ana Teodora Serea Aneta Dragu Paul Tofan Mioara Enoiu Maria Ene Camelia Tofan Mariolga Fîntînaru Ioana Teodor Lucia Florea Manuela Talambă Claudia Grigore Cristina Toader Liliana Grecu Zenovia Revista Biblioteca Galoiu Adrian Grădişteanu Gheorghe Vasile Ilaria Grigore Camelia Voicu Maria Hanganu Maria Vebăr Laurenţiu Irodiu Valentin Vasiliu Cosmin Ioniţă Mădălina Colectivul Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Mulţumim în mod deosebit colegului nostru de breaslă d-nul Emil Vasilescu, redactor şef al revistei Biblioteca pentru promptitudinea şi generozitatea cu care a răspuns apelului nostru umanitar.

În urma inundaţiilor au fost afectate şi fondurile de carte ale bibliotecilor comunale din Năneşti şi Răcoasa. Pentru refacerea lor Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” a lansat, în luna august, o nouă campanie de donaţii de carte.

“O familie, o carte” aşa s-a numit acţiunea iniţiată şi organizată de noi pentru ajutorarea celor două biblioteci vrâncene. Apelul nostru nu a rămas nici de această dată fără răspuns, donaţii importante de carte au venit cu generozitate de la oamenii care au înţeles importanţa campaniei noastre şi au contribuit la refacerea fondurilor de carte distruse de apele revărsate.

Ne face o deosebită plăcere şi onoare din a-i aminti aici pe donatorii care ne-au impresionat prin cantitatea şi calitatea cărţilor donate: domnul Berechet Nicu, pensionar, care a donat 719 titluri de carte şi domnul profesor dr.

Cherciu Ion care a dăruit bibliotecii 155 de titluri de carte dintre care 45 de titluri carte veche de mare valoare.

Ne-au fost alături şi în această campanie editurile: Editura Polirom, prima care a răspuns, ca de fiecare dată, prompt şi generos apelului făcut de noi; Editura Lider; Editura Orizont; Editura Pallas Focşani. Sunt aşteptate donaţii de carte de la Uniunea Scriitorilor Români – departamentul Literatură pentru copii, prin intermedierea atât de generoasă a d-lui Ion Hobana, apropiat colaborator al nostru.

Ca întotdeauna, mass-media locală prin reprezentanţii ei: Radio DADA Monitorul de Vrancea; Ziarul de Vrancea; TV Atlas; TV Diplomatic; corespondenţii teritoriali de la Radio Iaşi şi Radio România Actualităţi au fost lângă noi şi în aceste campanii iniţiate şi organizate de Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”. În acele zile de grea încercare pentru judeţul Vrancea în care am dovedit că ştim să fim solidari, contribuţia unor reprezentanţi ai mass-media locală la iniţiativa noastră a fost nu numai afectivă şi cu produse, dar şi cu fapta. Mulţumim tuturor instituţiilor care au mediatizat campaniile noastre.

-5Nu putem uita alte suflete mari care au dăruit, cu aceeaşi generozitate, cărţi pentru bibliotecile vrâncene afectate de inundaţii:

Biblioteca Năneşti Imagine după inundaţie

Bratu Adrian Butac Oana-Maria Bogdan Daniela

Budeanu Valentina Bogzeanu Cristina Carp Carmen

Dumitru Gh. Ioan Paraschiv Florin Dobre Mihai Popa Elena Dumbravă Constantin Savin Cristina Fudulică Larisa Săvulescu Carmen Gheorghiţă Gabriela Sicoi Mădălina Neculai Aurel Spînu Daniel Petrache Diana Cristina Colectivul Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Mulţumirile noastre se îndreaptă şi spre acei generoşi necunoscuţi care au răspuns apelurilor noastre la solidaritate dar au dorit să rămână anonimi.

Generozitatea este o floare nobilă şi preţioasă, de aceea se cuvine să nu uităm că: “Fericit sau nefericit, omul are nevoie de altul; cine trăieşte numai pentru el, acela trăieşte numai pe jumătate.”

SONDAJ INTERACTIV DE OPINIE : ÎNTREABĂ CITITORUL! Bibliotecar Claudia Hanganu Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea

În anul 2012, Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a iniţiat un sondaj de opinie, etapizat şi cu teme diferite, prin care utilizatorii bibliotecii au putut să-şi exprime în mod direct părerile despre serviciile oferite şi schimbările pe care şi le doresc de la bibliotecă.

Perioadele alese pentru aplicarea acestui chestionar au corespuns lunilor februarie, martie şi octombrie, luni caracterizate de frecvenţă crescută a utilzatorilor la bibliotecă.

Temele au fost următoarele: 1. “Penalizări pentru nerestituirea la termen: soluţii şi propuneri” “Ce alte servicii de bibliotecă ați considera necesare? ”

2.

3. “Ce aţi schimba la Biblioteca Judeţeană Vrancea?”

Opiniile au provenit în totalitate de la utilizatorii bibliotecii care au frecventat Sediul central, respectiv Secţia Împrumut la domiciliu adulţi şi Secţia Periodice.

Pe toată durata acestui sondaj interactiv s-au înregistrat 116 sugestii şi propuneri la care biblioteca a răspuns punctual, în majoritatea cazurilor.

Din sugestiile primite: „Penalizarea pentru nerestituirea cărţii la termen, să fie mult mai mare pentru a nu se mai întârzia iar cartea împrumutată sa fie accesibilă şi altora” -

„Cred că ar trebui adăugate câteva zile în plus dacă se întârzie cu cărțile, să nu se aplice penalizarea imediat.

Peste o zi sau două, în care am putea fi înștiințati”

-

“Din punctual meu de vedere, penalizările sunt OK! Dar ar trebui să putem prelungi perioada de închiriere a cărților.

Deocamdată e de ajuns.”

-

“Mărirea termenului de împrumut pentru cărțile din programa școlară”

-

“Din punctul meu de vedere penalizările sunt necesare; cultivă simțul responsabilității (de care avem nevoie )”

-

Să se modernizeze rafturile pentru cărți, că în caz de cutremur...(Japonia) s-ar putea să rămâneți fără ele.Și scările...

-

Să se extindă biblioteca și în alte săli

-

Părerea mea este că această bibliotecă necesită o restaurare urgentă, deoarece se presupune a fi în Uniunea Europeană, dar nu se observă acest lucru

-

“Vreau bibliotecă on line să putem citi cărțile on line!”

-

“Extindeți biblioteca! Este sufocant înăuntru! “

-

“O sală de lectură accesibilă“

-

“Da, ar fi bine să aduceți continuarea la LIRAEL, și anume ABHORSEN de Garth Nix“

-

“Doresc să fie aduse mai multe cărți gen Amurg“

-

“Mai multe volume din aceleși cărți

-

“Un nou sediu! “

-

“Bibliotecă on line“

-

“Mai multe cărți noi“

-

“Mai multe cărți de comentarii, critică literară“

-

“Mai multe cărți SF “

-

“Foarte bune cărțile“

-

“Mai multe cărți polițiste“

-

“Mai multe cărți psihologice! (vă rog frumos!) “

-

“Cărți ale lui Carlos Luis Zafon“

-

“Cărți pentru Cambrige!! “

În urma sugestiilor primite, pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor publicului s-au decis următoarele: marirea termenului de împrumut pentru cărțile din programa școlară cu 2-4 zile peste termenul actual aplicat; -

creșterea cu 2-3 documente peste numărul actual de documente împrumutate (se vor putea împrumuta până la 6-7 documente);

-

între 1-3 zile întârziere peste termenul inițial nu se vor aplica penalizări pentru nerestituire la termen

-

politica de achiziţii va avea în vedere propunerile venite din partea utilizatorilor bibliotecii, propuneri ce vizează noi titluri din diferite domenii de interes, noutățile reprezentând cea mai bună politică de asigurare a fidelității cititorilor.

Considerând că este o modalitate modernă şi obiectivă de a sonda utilizatorii, acest tip de chestionar interactiv Întreabă cititorul! va continua şi pe viitor cu teme diverse şi de interes pentru public.

CĂRȚI ÎN FORMAT AUDIO DAISY - Serviciu public destinat nevăzătorilor Bibliotecar Claudia Hanganu Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea

Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu“ a fost prima bibliotecă publică din ţară care a înfiinţat și găzduit un stand de cărţi audio-Daisy destinat persoanelor cu deficienţe de vedere.

Proiectul „Biblioteca pentru toţi“, derulat de Fundaţia „Cartea Călătoare“, în parteneriat cu biblioteca, a fost inițiat în scopul promovării culturii în rândul persoanelor cu deficienţe de vedere şi asigurarea condiţiilor pentru accesul acestora la cultura scrisă.

Astfel, la sediul Secţiei pentru copii a Bibliotecii funcţionează din anul 2007, un studio de înregistrări unde, cu ajutorul voluntarilor, se înregistrează cărţile audio care, ulterior, sunt transformate în format Daisy. Acesta este primul serviciu public din țară destinat nevăzătorilor.

Aici au fost înregistrate cărţi şi manuale care există acum în peste 50 de biblioteci publice din întreaga ţară precum şi în şcolile pentru deficienţi de vedere din România.

Cartea Daisy reproduce conținutul unui material tipărit (roman, dictionar, revistă) într-un format digital accesibil nevăzătorilor și persoanelor cu deficiențe de citire. Ea constă dintr-o colecție structurată de fișiere text și audio. O carte în format audio Daisy se poate citi selectiv exact ca și o carte tipărită. Folosind un player Daisy, un aparat simplu de folosit, asemănător unui CD-player, cititorul poate sări la o anumită pagină, poate sări din cuprins la un anumit capitol, dintr-un paragraf în altul, poate sări peste notele de subsol. Totodată, se poate relua oricând un paragraf, iar CD-urile se pot manipula independent de către persoanele nevăzătoare.

Player-ul Daisy permite lectura cu viteză mărită fără ca aceasta să altereze timbrul lectorului. Un CD poate conţine până la 20 ore de înregistrare vocală de bună calitate. În prezent, în colecțiile bibliotecii există 130 de cărți în format audio Daisy și două aparate speciale – playere Daisy - care sunt oferite publicului cu deficiențe de vedere. Cărțile sunt realizate de voluntarii Fundaţiei „Cartea Călătoare“ și voluntarii bibliotecii, fiind astfel puse la dispoziția utilizatorilor titluri solicitate, din care amintim: Vă place Brahms?, Memoriile unei gheișe, 451 0 Farenheit, Pe culmile disperării, Suferințele tânărului Werther, Îndrăgostită de un masai.

Din punct de vedere statistic, pe parcursul anului 2012, nevăzătorii şi persoanele cu deficienţe de vedere din Focşani și județul Vrancea au împrumutat gratuit de la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu“ 139 cărţi în format audio Daisy, împreună cu player-ele Daisy aferente.

Aceste cărţi au fost împrumutate pentru un termen mediu de o lună. Cei care au deficienţe parţiale de vedere vin singuri şi împrumută, cei care sunt nevăzători total vin împreună cu însoţitorii sau îi trimit pe aceştia din urmă să împrumute cărţi în numele lor. La fiecare tranzacție se împrumută, în medie, între 8 – 10 CD-uri. În general, cei care apelează la acest serviciu sunt persoane cu vârste între 35-45 de ani, intelectuali, muncitori, funcţionari, pensionari şi studenţi.

Cele mai solicitate titluri: din literatură română Invitaţia la vals de Mihail Drumeş şi Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, din literatura străină Înger şi demon, Simbolul pierdut, Împăratul muştelor, Lupul de stepă, Memoriile unei gheişe, Kim şi Simple poveşti și din alte domenii Bolile și analizele medicale pe înțelesul tuturor.

Concluzionând, serviciul public destinat nevăzătorilor, oferit de Biblioteca Județeană Vrancea, s-a concretizat într-un serviciu performant care a venit în sprijinul acestei categorii defavorizate, având ca prioritate diversificarea și completarea colecției de carte Daisy.

Biblioteca publică în spaţiul interculturalităţii drd. Teodora Fîntînaru Director Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

La finele anului 2007, am avut şansa să particip la o vizită de lucru la invitaţia Bibliotecii Centrale „Covent de sant Roc” din Gandia, Provincia Valencia, Spania, alături de d-na Lucica Nistor, reprezentant al instituţiilor de învăţământ preşcolar din Focşani, Vrancea şi de d-na Florica Popovici, din partea Bibliotecii Judeţene „Timiş”, prestigioasă instituţie a cărţii din România.Timp de o săptămână, programul nostru a cuprins vizite şi dialoguri profesionale la Biblioteca Centrală „Convent de Sant Roc”, Centrul Multicultural din Gandia şi la Biblioteca Valenciană.

De asemenea am purtat discuţii informale, fiind onoraţi de primirea deosebită, de o înaltă ţinută protocolară, cu domnul José Manuel Orengo, primarul oraşului Gandia, şi a domnului Guillermo P. Vasteenberghe Waeterschoot, directorul General al Direcţiei de Imigraţie şi Cetăţenie din Valencia, distins intelectual, deosebit de interesat de rolul bibliotecilor în procesul integrării comunităţilor de români şi nu numai, rezidenţi în această ţară.

Scopul vizitei a fost unul de cunoaştere, de stabilire de contacte, de schimb de experienţă, de propuneri comune privind o viitoare colaborare între instituţiile noastre, un prim pas în acest sens, fiind făcut deja, printr-o donaţie de carte în limba română pentru Bibloteca Centrală „Convent de Sant Roc” din Gandia, în urma campaniei iniţiată de biblioteca noastră, la Târgul de carte pentru copii şi tineret la Focşani, în 2007.

Ca urmare a acestei vizite şi experienţe profesionale, interesantă în toate aspectele ei, am găsit oportun să publicăm în revista „Lector”, opiniile gazdelor noastre din oraşul Gandia, cu privire la biblioteci şi problemele interculturalităţii.

Au acceptat să răspundă întrebărilor noastre, domnul Alvar Garcia Gimeno, directorul Bibliotecii Centrale „Convent de Sant Roc”, doamna Gisela Sendra Perez, coordonatoare la Junta Multicultural şi doamna Adriana Maria Cioran, mediator intercultural.

* Interviu cu domnul Alvar Garcia Gimeno, directorul Bibliotecii Centrale „Convent de Sant Roc” Teodora Fîntînaru: Stimate domnule director, Alvar Garcia, am fost deosebit de impresionată de biblioteca pe care o coordonaţi, de la arhitectura acesteia până la structura interioară şi, desigur, până la serviciile pe care le oferiţi publicului.Vorbiţi-ne despre această importantă instituţie şi despre sistemul de biblioteci di Provincia Valencia din Spania.

Alvar Garcia Gimeno: Biblioteca se află pe locul vechii mânăstiri Sant Roc, o clădire din secolul XVII, aşezământ al călugărilor franciscani.Apoi, după confiscarea averilor mânăstireşti de către Stat în secolul al XIX-lea, a fost transformată în sediul Judecătoriilor din District.Transformarea acesteia în bibliotecă a fost un preces anevoios şi delicat, dar cred că s-a reuşit îmbinarea dintre respectul faţă de valoarea istorică a clădirii şi funcţionalitatea noii destinaţii.Clădirea este organizată în jurul unui vechi claustru folosit în prezent drept cafenea şi numără patru etaje care cuprind funcţii şi materiale diverse.În total sunt 2500 de metri pătraţi diaponibili şi mai bine de 250 de locuri pentru utilizatori.În ea lucrează zece persoane în fruntea cărora se află o bibliotecară coordonatoare.

T.F. „Convent de Sant Roc” este o bibliotecă europeană în cel mai bun sens al termenului, unde dreptul şi accesul cititorului la informare sunt asigurate ireproşabil.Cum apreciaţi publicul cititor şi care este interesul său pentru lectură ?

A.G.G. Toţi cetăţenii oraşului Gandia care au mai mult de 14 ani sunt potenţialii noştri clienţi şi utilizatori.În prezent avem 12 340 cititori asociaţi (20 % din populaţie) şi mai mult de 153 000 de vizitatori.

T.F. În România, după anul 1989 şi mai ales în anii din urmă, s-a insistat pe diversificarea serviciilor de bibliotecă multiculturală, pe depăşirea canoanelor tradiţionale.Care este experienţa bibliotecii d-voastră în acest sens ? Cum este apreciată biblioteca de comunitatea şi admnistraţia din oraşul Gandia ?

A.G.G. Pusă în faţa realităţii procesului de migraţie europeană şi a sosirii în oraşul nostru a mii de imigranţi, Biblioteca noastră şi-a propus să pună în practică un proces de primire şi integrare a noilor veniţi.De aceea a fost creată Junta Bibliotecaria cu Participare Multiculturală din care face parte câte un reprezentant din fiecare ţară cu mai mult de 500 de persoane imigrante.Biblioteca devine astfel un punct de referinţă primitor pentru cei sosiţi de curând care dispun de servicii publice de lectură, internet, presă, atât în limba noastră cât şi a lor.Începând de aici, integrarea culturală şi socială de vine mai comodă şi mai flexibilă.

T.F. Stimate domnule director, aveţi o bună practică, de asemenea, în utilizarea fondurilor europene, în realizarea de proiecte internaţionale.Care este experienţa d-voastră în acest sens ? Ce recomandări aveţi pentru bibliotecile din România ţară recent intrată în CE ?

A.G.G. Comunitatea Europeană a presupus pentru Europa un nou cadru de relaţionare între ţări.Construirea acestui spaţiu comunitar le obligă pe toate statele membre să aibă o gândire mai vastă, privind mai mult spre exterior şi mai puţin înspre sine ca entităţi independente sau izolate.De aceea, aş recomanda bibliotecilor din România, la fel ca oricărei biblioteci europene, să inaugureze procese de relaţionare intereuropeană prin care să evite izolarea şi care să promoveze schimburile de experienţă deoarece acestea sunt cele mai bune formule de a ne îmbogăţi din punct de vedere cultural şi social.În prezent, noile reţele între biblioteci reprezintă mai mult decât o simplă experienţă, sunt o necesitate care se impune într-o societate unde frontierele şi distanţele sunt anulate.

T.F. Păstrând aceeaşi idee, ce proiecte aţi realizat, cum s-a implicat Biblioteca Centrală „Convent de Sant Roc” în politicile de integrare a comunităţilor rezidente în Gandia şi ce impact au avut ?

A.G.G. În afara faptului de a se implica în procese de integrare, biblioteca noastră a fost pionera şi principala promotoare, atât aici în Gandia, cât şi în proiectul de extindere pe întreg teritoriul valencian.Biblioteca s-a oferit pe sine drept cel dintâi serviciu public general şi gratuit pentru toate persoanele, fără distincţie de origine, cultură, sex.

T.F. Aveţi alături de d-voastră o echipă de profesionişti care v-au susţinut şi în structurarea proiectului de colaborare cu bibliotecile din România: schimbul de cărţi, editatrea ghidului de multiculturalism, participarea la Târgul de carte de la Focşani şi, mai ales, proiectul privind comunicarea interdisciplinară, realizată în timp real, între diferite segmente ale comunităţilor din Gandia şi din Focşani-Timişoara, România.Cât de mult depinde realizarea acestor proiecte de factorul uman dar şi de cel financiar ?

A:G.G. Factorul economic nu este determinant.Fondurile Coeziunii Europene permit şi favorizează politicile de relaţii internaţionale ale bibliotecilor.Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru este, evident, factorul uman: numai convingerea şi vocaţia echipelor care formeză instituţii precum bibliotecile pot să abordeze tipul acesta de proiecte noi şi neobligatorii.Dacă acestea ar fi impuse nu am atinge obiective pozitive, nu am avea satisfacţie.

T.F. Ce mesaj aveţi pentru noi, bibliotecarii români ?

A.G.G. Noul secol ne obligă să depăşim vechile formule şi tradiţii.Secolul al XX-lea a fost secolul tehnologiei, al XXI-lea se înfăţişează ca o epocă a globalităţii, a interculturalităţii şi a schimbului.Gândirea în perspectivă presupune o miză pentru a putea anticipa viitorul.Bibliotecile nu mai pot continua să facă ceea ce ştiu să facă dintotdeauna: să împrumute cărţi, să îndemne la lectură...trebuie să faciliteze accesul şi schimbul de cunoştinţe.Noile tehnologii pot constitui suportul care să permită acest lucru.

T.F. Stimate domnule director, Alvar Garcia, vă mulţumesc, în numele echipei redacţionale a revistei „Lector” şi pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre.Totodată, vă rog să primiţi, salutul bibliotecarilor din Vrancea şi încrederea noastră într-o reuşită colaborare cu d-voastră.

Lector nr. 9/2008

Retrospective biblioteconomice conf.univ.dr. Anca Sîrghie

–

interviu

Facultate de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga “ - Sibiu

D-nă Anca Sârghie, vă rugăm să faceţi o radiografie a biblioteconomiei româneşti actuale, din perspectiva profesorului universitar.

O radiografie a şcolii biblioteconomice româneşti actuale trebuie să se bizuie pe întreaga evoluţie anterioară a acestei specialităţi academice. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea personalităţi prestigioase ale culturii româneşti, precum Al. Odobescu,B.P. Hasdeu, mai târziu N. Iorga şi alţii au semnalat necesitatea elaborării unor lucrări fundamentale în domeniu, lucrări pe care avea să le realizeze pleiada distinşilor bibliotecari I. Bianu, N. Hodoş, Al Sadi-Ionescu, B. Theodorescu, D. Simonescu, I. Crăciun, N. Georgescu-Tistu şi apoi generaţia lui M. Tomescu, C. Dima Drăgan, până la I. Stoica şi G. Ştrempel din şcoala românească a zilelor noastre.

Important de înţeles este faptul că literatura biblioteconomică în speţă stă la baza mecanismului de informare documentară a tuturor specializărilor ştiinţifice care au înflorit la noi în epoca României moderne şi contemporane. Organizarea învăţământului biblioteconomic naţional a debutat în 1925 când la Bucureşti în cadrul Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie s-a înfiinţat Secţia de Bibliologie prin cursrile de biblioteconomie şi de bibliografie propuse de Al Sadi-Ionescu, căruia avea să-i urmeze N Georgescu-Tistu cu un nou curs de istoria cărţii, adică de bibliologie.A existat în acelaşi timp şi un învăţământ bibliologic de tip universitar la facultăţile de profil istoric şi filologic din capitală şi din Cluj, unde I. Crăciun susţinea cursurile de bibliografie, biblioteconomie, bibliologie generală şi bibliologie română în cadrul Conferinţei de Bibliologie. N Georgescu-Tistu a predat la universitatea bucureşteană o disciplină intitulată tehnica muncii intelectuale, bibliografie şi bibliologie, adică o istorie a scrisului şi a cărţii.

Instalarea comunismului avea să producă un adevărat hiatus în învăţământul de specialitate. După 1950 Şcoala de Arhivistică se desfiinţează. Secţia de Bibliologie şi Arhivistică inaugurată în 1952 şi apoi cea de Biblioteconomie de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bucureşti nu vor dura nici ele prea mult, din considerentul cu totul eronat că profesia mânuirii informaţiei documentare se poate practica în România fără o instrucţie superioară, fiind suficientă practica directă în bibliotecă sau cel mult absolvirea Şcolii Postliceale de Biblioteconomie de la Bucureşti. Din 1973 s-au desfiinţat bibliotecile rurale. În România comunistă bibliotecile publice au fost comasate cu cele şcolare.

Chiar dacă unele facultăţi de filologie şi-au păstrat un curs de biblioteconomie, adevăratul reviriment avea să se producă în deceniul postdecembrist, când Facultatea de Litere din capitală a reanimat Secţia de Bibliologie şi Ştiinţa informării, la Sibiu Facultatea de Istorie dă viaţă specialităţii BiblioteconomieArhivistică în cadrul Colegiului Universitar, alte centre precum Cluj-Napoca, Bucureşti, Braşov, Târgovişte etc. completează pe zone studiile de acelaşi profil cu colegii de 3 ani. La Suceava se experimentează o şcoală postliceală în domeniu, unele licee includ biblioteconomia ca disciplină obligatorie sau opţională, iar la Timişoara, Oradea, Cluj-Napoca şi Bucureşti se organizează studii universitare de 4 ani în combinaţie cu discipline istorice sau filologice. Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu prin iniţiativa mea a organizat în aceşti ultimi 4 ani forma I.D- învăţământ la distanţă- singura secţie din ţară pe profil Biblioteconomie-Arhivistică, secţie care a înregistrat din partea candidaţilor o solicitare tot mai mare de la un an la altul. Aşadar, ca profesor de specialitate semnalez cu mulţumire la nivel naţional o nouă şi benefică mobilitate universitară. Competiţia dintre centre are ca rezultantă o creştere a calităţii studiului biblioteconomic prin cărţile care apar mai abundent ca până acum şi prin acoperirea tuturor treptelor de învăţământ, ajungându-se la oferirea de masterate şi de doctorate în specialitate, realizate în ţară şi în regim de cotutelă cu universităţi partenere din străinătate.

O radiografie a şcolii biblioteconomice actuale înregistrează imaginea unui dezgheţ, atât de necesar întro epocă ce anunţă importante mutaţii în viaţa cărţii şi a publicaţiilor, care îşi vor multiplica forma de comunicare, hărtiei adăugându-i-se suportul magnetic, iar bibliotecii revenindu-i noi responsabilităţi, ca centru multicultural deschis tuturor eşantioanelor de utilizatori, inclusiv deficienţilor, cărora nu li s-a dat nici-o importanţă

în deceniile trecute.

Cum percepeţi, de la catedră, tânăra generaţie de bibliotecari ?

Din perspectiva ultimelor 7 promoţii de biblioteconomişti-arhivişti pregătiţi de noi la Sibiu, se poate sesiza o evoluţie la nivelul mentalităţii; tot mai adesea constat că secţia noastră nu mai este ca la început pentru tineri o trambulină spre alte specialităţi de studiu abordate la absolvirea colegiului în regim de continuare, (idee pe care fără îndoială o salutăm, încurajând-o ), ci este solicitată din dorinţa de a practica această profesie. Pretutindeni tinerii migrează profesional spre muncile care sunt cel mai bine retribuite material, iar românii nu fac excepţie de la regula aceasta generală. Absolvenţii noştri ar trebui să deţină informaţia că în ţările civilizate activitatea bibliotecarilor este considerată nobilă, preţuită în societate şi retribuită pe măsura importanţei pe care o are. Dintre absolvenţii sibieni ai colegiului,majoritatea participă la concursurile organizate în diferite localităţi din ţarăpentru posturi de bibliotecari şi ne-am bucurat sincer să aflăm că la Craiova recent Lucia Ciubucă a concurat cu succes o candidată care terminase studii universitare de lungă durată în profil. Câţiva absolvenţi ai colegiului de la Sibiu s-au angajat în străinătate în S.U.A., în Canada, şi bineînţeles în Franţa, unde s-a făcut în toţi aceşti ani o practică de profil, oferită celor mai merituoşi studenţi biblioteconomişti, depăşind cifra de 20. Recent revenită în România pentru o scurtă vizită, Ramona Povoroznic ne-a precizat că un bibliotecar titularizat în Franţa este retribuit cu un salar considerabil. Despre preţuirea bibliotecarului în societatea canadiană ne-a vorbit o altă absolventă biblioteconomistă, Alina Ciornea. Exemplele ar putea continua şi pe linia abandonării profesiei pentru câştiguri materiale mai mari. Aşadar, tânăra generaţie de bibliotecari trebuie să preia de la colegii maturi conştiinciozitatea, pasiunea pentru carte, dar să deţină şi temeinice cunoştinţe tehnice indispensabile implementării informaticii , cheia succeselor viitorului.

Cât de adaptată credeţi că este actuala programă destinată cursurilor universitare de biblioteconomie ?

Programa destinată cursurilor universitare de biblioteconomie trebuie să aibă un trunchi comun de discipline fundamentale, idee în care s-au organizat de către Ministerul de resort consfătuiri la care am participat, dând sugestii şi dorind să uniformizăm creator studiul în acest domeniu. Totodată programa nu trebuie să fie inertă şi rigidă, ci să se modeleze cât mai prompt pe comandamentele actualizării studiului biblioteconomic.

Ce vă impresionează mai mult în activitatea dumneavoastră didactică ? În activitatea didactică pe care am practicat-o întreaga mea viaţă cel mai important lucru consider că este dialogul pe care îl întemeiezi cu cei cărora doreşti să le comunici cunoştinţe.El trebuie să fie sincer şi total, căci studentul simte pasiunea pe care profesorul o pune în activitatea sa ori sancţionează lipsa ei.

Documentarea oricât de savantă a unui curs nu-şi atinge ţinta, dacă profesorul n-o încălzeşte cu simţirea sa.

Eu cred în harul oratoric al dascălului. Fără fascinaţia cu care cunoştinţele sunt communicate, ideile ar rămâne la nivelul epidermei.

Doamnă profesor, cu ce sentimente vă despărţiţi de generaţiile de bibliotecari, pe care îi formaţi şi ce le doriţi acestora, ce sfaturi le-aţi da pentru construirea unei statornice şi frumoase cariere ?

Ca profesor, despărţirea de o generaţie de bibliotecari pe care i-am format de-a lungul a trei ani este totdeauna emoţionantă. În anul acesta, spre exemplu, dintre cei 32 absolvenţi ai promoţiei 2002-2003 la Sibiu 21 m-au solicitat să le îndrum lucrările de diplomă, activitate intens ştiinţifică începută cu unii dintre ei mai bine de un an în urmă. Nu ştiu dacă vă închipuiţi ce volum de muncă înseamnă această lucrare şi cât de deplină este bucuria de a culege roadele ei. Cred că nu mă înşel să spun că din întreaga comisie de examinare eu sunt cea mai aspră judecătoare. Nota maximă nu se obţine cu uşurinţă. Cele mai bune lucrări sunt adesea ale studenţilor de la I.D., pentru că îndeobşte ei sunt angajaţi în bibliotecă şi seriozitatea activităţii lor îşi spune cuvântul.

Sunt convinsă că bibliotecarii constituie nu numai profesional, ci şi spiritual şi etic o “specie” aparte de oameni, care cultivă nişte calităţi cu totul alese, îmbinând rigoarea cu pasiunea, modestia cu puterea de cuprindere spirituală. Bibliotecarii viitorului nu pot accepta plafonarea, limitarea orzontului de cunoaştere, pentru că misiunea lor de formatori le cere o exigenţă şi o pricepere cu totul aparte. Eu îi sfătuiesc pe tinerii care pornesc spre această profesie nobilă, care trebuie să-i situeze mereu în mijlocul elitelor de cărturari, de

cercetători, de oameni însetaţi de cunoaştere, să încerce să fie mereu creatori, prin ceea ce iniţiază ca animaţie de bibliotecă, prin ceea ce semnează ei înşişi, întrucât viitorul apropiat va confirma adevărul că cel ce trăieşte în lumea fascinantă a cărţilor nu trebuie doar să le mânuiască, ci să le citească, iar uneori chiar să le şi scrie.

Doamnă profesor, vă mulţumim pentru amambilitate. (interviu realizat de Veronica Crăciun – şef Birou metodic) Lector nr. 1/2003

BIBLIODEZBATERI Ne propunem ca subiectele care se vor derula la această rubrică să devină teme de dezbateri pentru colegii noştri de la oricare din bibliotecile din România.

Primul subiect al acestei rubrici a fost dedicat bibliotecarului.

Am invitat-o să răspundă întrebărilor noastre pe Doamna Profesor Rodica Drăghici, directoarea Bibliotecii Judeţene “Panait Istrati” Brăila.

1. Ce trebuie să se schimbe şi ce poate fi schimbat în mentalitatea bibliotecarului român ? (Margareata Tătăruş – Relaţii cu publicul: Sala de lectură) Trebuie să se schimbe multe lucruri în mentalitatea bibliotecarului din România, dar nu înseamnă că toate acestea se pot schimba de la o zi la alta. În general, mentalitatea se schimbă foarte greu – indiferent de profesie – şi este dependentă de anumiţi factori subiectivi precum: educaţia, nivelul cultural, nivelul pregătirii profesionale, receptivitatea la nou ş.a.

Cea mai importantă schimbare trebuie să se producă în atitudinea bibliotecarului faţă de public, care, din păcate, nu este întotdeauna cea mai adecvată. Câtă vreme bibliotecarul nu conştientizează raportul dintre el şi utilizator şi se consideră persoana “number one” în acest raport, (când de fapt este tocmai invers), nu vom putea vorbi de o activitate de calitate nici la nivelul fiecărui individ, nici la nivel global, respectiv al instituţiei în care lucrează.

2. În Occident bibliotecarul este considerat o persoană foarte importantă şi indispensabilă comunităţii pe care o reprezintă, prin natura profesiei sale. Cum vedeţi diferenţa dintre bibliotecarul român şi cel occidental ? (Margareata Tătăruş – Relaţii cu publicul: Sala de lectură) Este adevărat, bibliotecarul din ţările occindentale este considerat şi chiar este o persoană foarte importantă în comunitate pentru că şi instituţia în care lucrează este apreciată la justa sa valoare, atât de utilizatori cât şi de administraţia locală. Bibliotecarul din Occident este ”şcolit” pentru ceea ce urmează să lucreze, deci are conştiinţa meseriei pe care şi-a ales-o. În România, lipsa de coerenţă a învăţământului de specialitate din ultimii 30-40 de ani a dus la încadrarea pe post de bibliotecar a unor persoane de alte specialităţi, unele ajunse absolut întâmplător în bibliotecă. Ca urmare, cum putem compara un profesionist occidental cu un “bibliotecar” român? Din nefericire, în România, avem puţini bibliotecari în sensul adevărat al termenului şi acest lucru este ştiut de toată lumea.

3. În ce măsură contribuie bibliotecarul la formarea şi dezvoltarea imaginii bibliotecii ? (Nicoleta Oprişan – Serviciul Prelucrare: Catalogare) În foarte mare măsură. Consider că, dintre factorii care contribuie la imaginea bibliotecii, factorul uman este pe primul loc. Oricât de bine ar arăta clădirea unei biblioteci şi oricât de complete colecţii ar deţine, dacă bibliotecarului îi lipseşte “zâmbetul profesional, dacă nu are aptitudini de lucru cu publicul, dacă nu este îndeajuns de pregătit profesional şi nu are cultură generală, imaginea bibliotecii nu poate fi decât nefavorabilă. Dar atenţie! Nu numai bibliotecarul contribuie la imaginea instituţiei în care lucrează, ci şi celelalte categorii, precum: secretară, contabil, garderobier, paznic, personal de întreţinere etc., este important să se ştie acest lucru.

4. Care este secretul reuşitei în munca de echipă ? Există anumite reguli care creează echipe funcţionale ?

(Elena Velniţă – şef serviciu Comunicarea colecţiilor) Consider că esenţială în munca de echipă este regula bunului simţ. Dacă această regulă este respectată atunci membrii echipei au încredere unii în alţii, comunică permanent între ei, fiecare ia în serios ceea ce are de făcut, se concretizează şi realizează segmentul care-l priveşte, astfel încât activitatea finală să fie ceva coerent, închegat. Şi mai este ceva: termenul stabilit pentru finalizarea unui proiect trebuie să fie respectat de toţi cei ce compun echipa. Numai aşa se poate reuşi.

5. Cum vedeţi triada: bibliotecar-calculator-cititor ? Calculatorul reduce sau inhibă comunicarea între bibliotecar şi cititor ? (Cristina Olaru – Relaţii cu publicul: Împrumut la domiciliu)

Nu ştiu de ce triada bibliotecar – calculator – cititor. Eu n-aş interpune calculatorul între bibliotecar şi cititor.

Nu-mi amintesc să fi interpus catalogul tradiţional, pe fişe, între cei doi parteneri. Ca şi în cazul catalogului pe fişe, bibliotecarul trebuie să-l asiste pe utilizator pentru a-şi găsi documentele de care are nevoie, doar că, pe alt suport, mai modern. Dialogul cu cititorul, acolo unde a existat, a rămas la fel de productiv.

6. Cât credit acordaţi dumneavoastră ca director, creativităţii bibliotecarului ? (Teodora Fîntînaru - Director Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea) Cea mai mare satisfacţie, ca director, o ai atunci când constaţi că în echipa pe care o conduci sunt oameni pasionaţi de ceea ce fac, se preocupă de problemele specifice muncii lor, se documentează şi vin cu idei pertinente. În cazul Bibliotecii Judeţene “Panait Istrati” Brăila, nu vreau să mă laud, dar nici să fiu modestă, există astfel de colegi şi aceasta explică şi evoluţia extraordinară pe care instituţia a avut-o în ultimul deceniu. Ştim cu toţi că există mari diferenţe între bibliotecile judeţene din România şi eu cred că acestea sunt generate, în mare măsură, tocmai de acest aspect, al creativităţii…

7. Vă rugăm să ne precizaţi doamnă director, câteva metode de stimulare şi de motivare a bibliotecarului, pe care le aplicaţi în biblioteca dumneavoastră. (Nicoleta Oprişan – Serviciul Prelucrare: Catalogare) Sunt conştientă că stimularea veritabilă este cea materială. Din păcate, sistemul bugetar nu dă posibilitatea directorilor de a găsi prea multe metode de stimulare a celor ce lucrează, în afara celor oferite de legislaţia în vigoare: salariu de merit, premiere, al treisprezecelea salariu. În ceea ce priveşte motivarea, aici problema este, cred eu, sensibilă. Consider că dacă bibliotecarul nu face cu pasiune ceea ce face, nu are vocaţie pentru această meserie, nimic nu-l motivează. De regulă, acest tip de bibliotecar stă tot timpul în expectativă, visează la un alt loc de muncă pe care uneori îl găseşte, dar de cele mai multe ori, nu.

Satisfaţia unor realizări remarcabile este cea mai bună motivaţie pentru fiecare dintre noi. Încerc mereu să le explic celor cu care lucrez acest lucru şi mă bucur împreună cu ei de toate reuşitele lor.

8. Deşi nu ne place să recunoaştem există în biblioteci şi colegi mai puţin sau deloc pliaţi vocaţional. Cum ar trebui procedat cu asemenea “colegi” ? Pot fi ei remodelaţi ? (Florentina Şăitan – Secţia pentru copii şi tineret) Cei “mai puţini sau deloc pliaţi vocaţional” sunt nemotivaţii despre care vorbeam. Este dificil de remodelat asemenea oameni. Paradoxal, ei se consideră persecutaţi. De aici lipsa lor de receptivitate vis-à-vis de încercarea celorlalţi de a-i remodela.

9. Având în vedere că în C.O.R. profesia de bibliotecar este încadrată la “grupa minoră” şi că în multe comunităţi, această profesie este minimalizată ca importanţă, care credeţi că este locul bibliotecarului în societatea românească actuală şi cum poate fi ameliorată imaginea lui socială ? (Corina Aiacoboae – Relaţii cu publicul: Cataloage) Societatea românească actuală este total bulversată şi, implicit, scara valorilor este şi ea denaturată. Sper să se ajungă la vremuri normale, când cei care decid soarta unor instituţii vor avea mai multă nevoie de informaţii şi, în cunoştinţă de cauză, vor aprecia la justa valoare atât biblioteca, cât şi bibliotecarul. Din proprie experienţă pot afirma că publicul larg apreciază favorabil rolul bibliotecii şi al bibliotecarului şi acest lucru trebuie să ne bucure şi să ne dea speranţe.

10. Cât de greu se formează un bibliotecar ? Cum se îmbină teoria, practica şi vocaţia în profilul unui bun bibliotecar ? (Teodora Fîntînaru – Director Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea) În condiţiile în care, aşa cum spuneam la începutul interviului, majoritatea bibliotecarilor noştri nu au studii de specialitate, formarea lor constituie un proces destul de complex. Totul depinde de capacitatea de adaptare la noua profesie: însuşirea temeinică a teoriei, aplicarea în practică a cunoştinţelor în mod creativ, vocaţia pentru meserie. În linii mari, aceasta ar fi reţeta pentru a forma un bun bibliotecar.

Dar sintagma “un bun bibliotecar” trebuie susţinută de rezultate nu doar clamată.

Stimată Doamnă Director Rodica Drăghici, vă mulţumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre şi dacă aveţi răspunsuri la care noi nu am avut întrebări, vă rugăm să ni le sugeraţi, fie şi ca o provocare la o dezbatere pe această temă, aşa cum îşi propune rubrica de faţă.

Lector nr. 4/2004

BIBLIODEZBATERI cu prof. univ.dr. Ion Stoica Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, Catedra de Bibliologie şi Ştiinţa Informării

Domnule Profesor, risc o introducere ex-abrupto şi vă întreb: spre ce a evoluat “criza în structurile infodocumentare” despre care aţi scris în urmă cu mai bine de trei ani? Cum apreciaţi bibliopolisul românesc actual?

Pe plan mondial, criza în structurile infodocumentare este abia la început. Toate elementele crizei se vor acutiza, pentru că factorii care o provoacă sunt în expansiune. Calităţile infodocumentare continuă să crească, tehnologiile informaţiei şi comunicării au o dinamică accelerată şi un caracter permanent ofensiv, locul informaţiei în dezvoltarea cunoaşterii şi în mişcarea societăţii se dovedeşte a fi profund restructurat. Nu toate domeniile au acelaşi tip şi ritm de reacţie. Chiar în teritoriul infodocumentar se manifestă unele rezistenţe şi chiar ostilităţi. Dar, aşa cum se ştie, crizele au fost şi sunt mereu expresia tensiunilor, nu şi semnul categoric al catastrofelor. Managementul performant, raţional şi inspirat, în acelaşi timp, poate găsi soluţii, de la raţionalizarea şi adecvarea progresivă a proceselor până la schimbarea radicală a filosofiei. Sunt convins că, prin studierea sensurilor generale ale dezvoltării societăţii şi a ritmurilor interne ale domeniului, pe de o parte, precum şi prin acceptarea complementarităţii ca singur mod de manifestare a fenomenelor în spaţiul infodocumentar se va asigura trecerea creativă şi câştigătoare spre o nouă etapă a crizei. Starea bibliopolisului românesc actual nu este una fericită. Nu avem o strategie cuprinzătoare care să abordeze toate lanţurile de determinări. În general, nu ştim prea bine să lucrăm cu complexitatea, n-am reuşit să scoatem din izolare şi din autosuficienţă diferitele componente ale mişcării infodocumentare şi, mai ales, n-am construit un sistem viabil. Apoi, avem prea puţini oameni care cred cu adevărat în misiunea lor. Şi, tot atât de important, ne trebuie mai mulţi bani. Toate fenomenele hotărâtoare pentru societate au costuri mari. Iar informaţia este un fenomen hotărâtor. N-ar fi bine să descoperim acest adevăr prea târziu.

Aveţi o exemplară şi impresionantă experinţă managerială, deopotrivă vocaţie şi destin.

Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti vă datorează mult în devenirea ei. Care este, Domnule Profesor, scara de valori a unui manager? Ce nu trebuie să-i lipsească acestuia din bagajul profesional?

A fost şansa mea să am un cuvânt de spus în evoluţia ultimilor aproape 40 de ani din existenţa unei mari instituţii cultural-ştiinţifice româneşti care este Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Împrejurările m-au ajutat să transform două dezastre, cutremurul din 1977 şi incendiul din 1989, în tot atâtea victorii, schimbând în acelaşi timp paradigma funcţională a bibliotecii. Când istoria se zvârcoleşte şi toate apele sunt tulburi e, adesea, posibil să poţi împlini mai multe decât într-o epocă stabilă, uneori mai de grabă insensibilă la schimbare, cu condiţia să ai obiective limpezi şi o echipă merituoasă.

Scara de valori în managementul infodocumentar are o listă lungă de repere, nu toate bine conturate şi aproape toate puternic relativizate de dinamismul epocii şi de istoria scurtă a acestui tip de management în România. Cred că un set predominant etic de exigenţe, acoperitor, e adevărat, pentru mai toate spaţiile de activitate, despre care am mai scris şi altădată, ar putea rămâne la temelia permanentă a domeniului: credinţă, voinţă şi stil. Credinţă în valoarea şi viitorul activităţilor legate de creşterea nivelului de cunoaştere în societatea românească. Cunoaşterea este condiţia înţelegerii superioare a vieţii şi a societăţii, a participării, a democraţiei, a echilibrului. Voinţă, în sensul înţelegerii caracterului special al acţiunii informaţiei, al structurilor de organizare şi de disponibilizare a tuturor categoriilor de resurse ale cunoaşterii şi în sensul adecvării permanente a funcţiilor acestora. Numai o voinţă managerială puternică poate contracara contradicţiile şi tentaţia istorică spre conservatorism a domeniului. Şi stil, în sensul plasării consecvente într-o zonă elevată de manifestare, în sensul

respectului de sine şi al racordării la idealurile majore ale societăţii româneşti. Nu se poate obţine valoare în afara câmpurilor valorii.

Sunteţi şeful catedrei de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Cum apreciaţi perspectivele pe care le au studenţii dumneavoastră? Credeţi că mai sunt dispuşi să poarte o faţă ianusiană a profesiei?

Nu mai sunt şeful catedrei de biblioteconomie şi ştiinţa informării de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti pentru că mi-a expirat mandatul. Rămân însă, ca profesor, mereu preocupat de calitatea formării şi de perspectivele profesiilor infodocumentare. Sunt convins că profesiile informaţiei vor continua să se diversifice şi să rămână incitante, chiar dacă multe elemente şi multe accente se vor schimba. Fenomenul informaţional creşte în complexitate iar lumea va avea mereu nevoie de specialişti în culegerea, organizarea şi disponibilizarea informaţiei, indiferent de formele acesteia, de evoluţia structurilor şi a tehnologiilor. Până mai ieri spuneam că specialiştii acestui domeniu trebuie să aibă un profil de ianus. Acum spun cu încredinţare că au nevoie de un profil poliedric şi de capacitatea de a înţelege şi de a intermedia în interiorul celui mai complicat fenomen al lumii contemporane. Au nevoie de ştiinţa de a opera cu întregul şi cu partea, cu abstractul şi cu tangibilul, de capacitatea de a coopera pentru punerea în comun a resurselor cunoaşterii. Sunt, cu adevărat, ipostaze complicate, în ciuda reprezentărilor sărace pe care le are încă o bună parte a societăţii despre aceste zone profesionale. Dacă împingem, însă, la extrem ipotezele legate de condiţia contemporană a informaţiei şi imaginăm, dacă putem imagina, o lume haotizată din punct de vedere informaţional, atunci neînţelegerea rolului şi locului organizării performante a cunoaşterii se conturează ca cea mai mare catastrofă. Oricum, domeniul este în continuare foarte promiţător, ca spaţiu profesional, cu condiţia dezvoltării cercetării de specialitate, în scopul limpezirii conceptelor şi creşterii standardelor. Sunt prea multe elemente sub acelaşi acoperiş. Poate ar trebui să consolidăm o ramură pe care s-o denumim, de ce nu? infologie, adunând într-un perimetru mai bine delimitat tot ce ţine de pregătirea informaţiei pentru utilizare eficientă.

Cum vedeţi, Domnule Profesor, integrarea României în Uniunea Europeană din perspectiva bibliotecii şi a bibliotecarului, mai ales a mentalităţii acestuia şi a celor de care depinde, în bună măsură soarta bibliotecilor?

Integrarea în Uniunea Europeană este o provocare generală pentru România şi, implicit, pentru profesiile infodocumentare. Va trebui să învăţăm mai bine ce înseamnă să oferi şi ce înseamnă să păstrezi, până unde este benefic egoismul naţional şi de unde încolo acesta începe să poarte alt nume.

Cât priveşte mentalitatea oamenilor din biblioteci, Europa va fi o bună şcoală, iar pentru responsabili cu politicile de profil ar putea fi, cum a fost deja în alte domenii, o invitaţie obligatorie la o mai bună evaluare şi comparare a performanţelor. Integrarea europeană va creşte, cu siguranţă, exigenţele bibliotecilor româneşti faţă de propriile obiective şi va favoriza comunicarea largă cu spaţiul cultural ştiinţific continental şi mondial.

Când vorbiţi despre bibliotecă şi toate ale ei, se distinge în retorica dumneavostră un patos bine temperat, el însuşi un veritabil pro domo al profesiei noastre. De la ce nu ar trebui să abdicăm niciodată în ceea ce facem zilnic, în bucăţica noastră de paradis borgesian?

Biblioteca este un spaţiu profesional mirific, stimulator pentru orice spirit activ şi, totodată, împlinitor prin formele lui de echilibru profund. Mulţi dintre cei care au şansa de a lucra în biblioteci poartă pecetea acestei lumi de înălţare şi de frumuseţe. Din păcate, o altă parte a rămas prizonieră a unui stil pasiv, de aşteptare, a unor forme elementare de punere în valoare a tezaurului de informaţii şi a potenţialului de conexiuni. Biblioteca modernă este o placă turnantă în universul informaţiei. Oricare altă ipostază înseamnă prea puţin. Dar această poziţie deschisă şi dinamică presupune permanentă adecvare, sinteze de cerinţe şi de răspunsuri, mobilitate, totdeauna gând înainte şi responsabilitate majoră. De la modelul altruist şi nobil al semănătorului nu trebuie abdicat niciodată, oricât de sofisticată tehnologic şi oricât de mercantilă ar putea deveni lumea.

Omul aplecat peste cartea deschisă… Ce veche şi nobilă este această imagine… Este această desacralizare contemporană a lecturii o faustiană utopie?

Este şi nu este. Dincolo de forma cărţii, schimbătoare în timp, în funcţie de nivelul civilizaţiei, va rămâne mereu esenţa lecturii, ca permanent exerciţiu de libertate intelectuală care va traversa suveran toate epocile viitoare. Se confundă frecvent formele cu esenţa. Omul va citi mereu dintr-o inalienabilă şi irepresibilă nevoie de a se

împlini prin alţii, de a se descoperi pe sine şi de a fi mai puternic. Va citi, adică va decodifica toate felurile de coduri pe care singur le creează pentru a primi şi a trimite mesaje în spaţiu şi în timp, trăind visul adevărat al continuităţii şi al dezvoltării cunoaşterii ca pe o tinereţe fără bătrâneţe.

Domnule Profesor, când timpul vă îngăduie, sunteţi un obişnuit al Parnasului. Umbra umbrei, apărut la editura Ex Ponto, 2005, este ultimul volum de versuri, din cele douăsprezece pe care le-aţi editat. Ce înseamnă pentru dumneavoastră încă o carte de poezii pe care vă aşezaţi semnătura?

Acum încep să am dificultăţi în a vă răspunde. Poate vă răspund preluând ideea lui Lucian Blaga că o carte este “o boală învinsă”. O carte, sau mai multe, n-ar trebui să aibă, pentru orice autor, decât această semnificaţie a victoriei împotriva tăcerii şi a acelei indicibile suferinţe a spiritului. E o bucurie incomparabilă. Mai ales o carte de poezie.

Unul dintre volume se intitulează Dincolo de cercuri, în care cercul pare a fi o paradigmă existenţială, poate o nuanţare a timpului havuz blagian. Dacă ar fi să geometrizăm puţin, ce figură aţi alege, Domnule Profesor, pentru a defini biblioteca de ieri, de azi, din totdeauna?

Evident, cercul sau, poate, sfera. Nu în sensul formei perfecte, ci ca o expresie a mişcării rotunde a gândului care se îmbată de sine. În fiecare volum adresaţi o poezie, cel puţin, alter ego-ului dumneavoastră. Ce rol atribuiţi acestui personaj raisonneur?

Suntem întotdeauna cel puţin doi, un binom existenţial, principiu etern al mişcării şi al vieţii.

Am fără încetare probleme cu mine, ca toţi oamenii, cred. Ar fi cumplit să nu ai decât o singură faţă.

Singurătatea în doi e, totuşi, mai suportabilă.

Domnule Profesor, la care întrebare aţi fi dorit să răspundeţi şi nu v-am adresat-o?

Am să întorc pe dos sensul întrebării. Dacă m-aţi fi întrebat ce s-ar face lumea fără biblioteci n-aş fi putut găsi un răspuns pozitiv. M-am temut de întrebarea asta şi vă mulţumesc că nu mi-aţi pus-o.

Nu e bine să închei un interviu cu propoziţii negative.

Interviu realizat de prof. Teodora Fîntînaru, Director al Bibliotecii Judeţene Vrancea Lector nr.7/2006

Între Marconi şi Gutenberg Covorbiri cu Răzvan Dolea, realizator – coordonator Radio România Cultural În primul rînd stimate domnule Răzvan Dolea bine aţi venit în Focşani la Biblioteca Duiliu Zamfirescu.Deşi banală, întrebarea-i necesară : ce anume v-a determinat să faceţi acest drum ?

Mulţumesc pentru ocazia pe care mi-o oferiţi de a vă vorbi. Colaborarea cu Biblioteca Duiliu Zamfirescu e mai veche, de vreun an şi ceva , cînd am inclus Vrancea în proiectul care aparţine postului Radio România Cultural : Cartea pentru bibliotecile săteşti. Proiect demarat acum doi ani şi care are drept scop donaţia de carte pentru bibliotecile din mediul rural, aflate, aşa cum ştiţi mai bine decît mine, în suferinţă. În luna octombrie 2001 am adus cărţi în comunele Păuneşti şi Vulturu, legate sentimental de persoana mea, la Păuneşti am fost profesor de istorie în 1981-1982 iar din Vulturu se trage neamul meu, neamul Dolea. Am donat atunci celor două şcoli din comunele respective aproximativ 700 de volume primite de la edituri şi mai ales de la ascultătorii postului nostru de radio. Anul acesta, 2003, intenţionăm să mergem în Maramureş, sper şi în Gorj iar în toamnă să revenim în Vrancea cu o donaţie pentru şcoala din comuna Cîmpuri. Azi, de ziua Unirii am realizat un interviu cu d-na directoare Teodora Fîntînaru în cadrul emisiunii Tentaţii culturale, despre manifestările ce au avut loc la Biblioteca Duiliu Zamfirescu dedicate acestei sărbători, bucurîndu-mă să-i cunosc pe Gheorghe Sima, strănepotul lui Moş Ion Roată şi pe acel rapsod popular extraordinar, Costică Beşa.

Acum, legat de proiectul acesta al dumneavoastră…

Ce să vă spun, sîntem un colectiv. Răspundem de el doi realizatori, eu şi colega mea Mirela Nicolae precum şi economista postului Raluca Tănăseanu, noi ne ocupăm de strînsul cărţilor. E o mare bucurie, mai ales că ne-au răspuns mulţi ascultători. De exemplu, pensionari care şi-au dezafectat bibliotecile auzind că acele cărţi vor ajunge la copiii din şcoli.

E un lucru formidabil ! Şi acum un ascultător din Bucureşti doreşte să doneze peste 300 de volume. În urmă cu doi ani, un medic a donat 600 de cărţi. Cărţi excelente, clasicii literaturii universale, clasicii literaturii române în ediţii critice atît de utile elevilor.

Credeţi că în condiţiile actuale cînd înregistrăm un impact mediatic copleşitor mai reprezintă un interes cartea, aşa cum este ea în formula tradiţională ?

De fel sînt conservator în concepţii, mai ataşat de trecut, fiind de formaţie istoric, însă nu cred întrun conflict între Marconi şi Gutenberg. Eu lucrînd în tabăra lui Marconi şi la prima vedere ar trebui să fiu partizan. Părerea mea este că un adevărat om de cultură se poate folosi atît de instrumentele electronice cît şi de tradiţionala carte. Noi avem obiceiul de a folosi, prost mai întîi, ceea ce realizăm ca specie. Achiziţiile cunoaşterii sînt folosite la început în mod distructiv. Descoperi atomul şi fabrici bomba nucleară, etc.

Ambivalenţe inevitabile, aş zice.

Desigur. Dar, eu nu cred că va dispărea cartea, nu va ajunge o raritate şi dragostea de carte nu va deveni doar o pasiune de colecţionar. De aceea tînăra generaţie trebuie apropiată de carte. Noi am făcut emisiuni în care am discutat pe larg toată această problematică.

Odată cu apariţia tiparului, manuscrisul ca principal suport s-a estompat.Astăzi, mijloacele informatizate ar putea repeta istoria ?

Ferească Dumnezeu să dispară cartea ! Eu cred că vor convieţui. La mai bine de cinci sute de ani de la apariţia tiparului,jucîndu-ne un pic cu vorbele, am putea spune că asistăm la o criză a cărţii.În acelaşi timp în care nu putem să nu observăm deja tradiţionalele Tîrguri de carte de la Frankfurt sau Paris, la noi Bookarest, Gaudeamus, manifestări de anvergură unde sînt prezentate cantităţi impresionante ale producţiei editoriale.În ce ne priveşte, criza noastră este mai mult de natură economică prin imposibilitatea de a cumpăra atît cît ar dori fiecare.

Criză insolubilă, deocamdată.

Să o sperăm trecătoare. Personal, îmi este frică să intru într-o librărie. Mai mult de una, două cărţi nu pot cumpăra şi aş cumpăra cincisprezece. Aşa încît, văzînd rafturile pline n-ai zice că trăim o criză a cărţii.

Inaccesibilitatea aceasta economică, nu-i cumva o falsă problemă ? Înainte de 90, fie nu se tipărea sau ce se tipărea se vindea, iute, pe sub mînă.

Vreau să vă spun că singurele cozi care făceau, atunci, României cinste erau cozile din faţa librăriilor. Îmi amintesc cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni…

Totuşi, omul care vrea să citească într-adevăr poate merge la o bibliotecă.

Dar dumneavoastră aveţi bani să achiziţionaţi cărţile respective ? În limite rezonabile facem faţă.

Eu sînt convins că dv. faceţi eforturi.Mai devreme d-na Fîntînaru îmi spunea că aţi avut anul trecut şase sute de milioane lei pentru achiziţie de carte. La drept vorbind, Vrancea ar trebui să susţină cultura fiind un judeţ bogat, prin comparaţie cu vecinii. În aceste condiţii, politica noastră de achiziţie a cărţilor încercăm să fie una cît mai deschisă, capabilă să acopere un segment cît mai larg de cititori.Revenind : care mai e rostul intelectualului umanist în societatea informaţională?

Societatea informaţională, prin definiţie, pentru a putea exista trebuie să aibă ce să transmită, ce să ne informeze, iar rolul intelectualului umanist este de a creea această informaţie şi să o pună la îndemînă într-o formă elegantă.Pe lîngă transmiterea ei, informaţia mai trebuie să aibă şi consistenţă.Nu ne dăm mereu exemplu, Radio România Cultural încearcă, în cele 16 ore de emisie, să ofere informaţie cît mai condensată şi de înaltă valoare.

Nu credeţi că dacă tot ne arătăm uneori îngrijoraţi de soarta culturii, ea nu s-ar cuveni susţinută aşa cum trebuie şi financiar iar intelectualul umanist să se bucure de un capital măcar simbolic ?

Nu numai umaniştii, aş zice. Dacă e să ne îndreptăm privirea şi spre cercetarea ştiinţifică unde activează oameni de o indubitabilă valoare şi care nu prea îşi găsesc un loc adecvat în societate. Însă, orice naţiune care vrea să supravieţuiască trebuie să investească în cultură. Aşa vor fi fost multe civilizaţii despre care nu ştim nimic deoarece n-au lăsat o moştenire culturală, precum Grecia de pildă.Nicolae Iorga spunea că dacă e să fie sprijinită de sus, cultura trebuie srijinită de un despot luminat. Or, cum societăţile contemporane nu mai au nevoie de despoţi chiar şi foarte luminaţi, actul creator individual pentru a fi corect promovat trebuie mai întîi să se bucure de solidaritatea celor din jur.Adică, eu nu prea cred în politicile culturale.Nu cred că sînt eficiente.Există mereu pericolul de a canaliza cultura într-o anumită direcţie.Cultura trebuie să fie liberă şi îndrăznesc să afirm : cultura nu e democratică.Accesul la ea trebuie să fie democratic.Cultura, vorba lui Topârceanu, e ca o fată frumoasă care dă ce are de dat celui direct interesat.

Mda.Revenind cumva abrupt la postul România Cultural, cum vă descurcaţi din punct de vedere tehnico-financiar ?

Noi avem o problemă cu staţiile de emisie,vechi de 40 de ani, cu acoperire pe unde medii.

Care nu se mai regăsesc la radiourile comercializate azi.

Iar cele mai performante sînt pe unde ultrascurte în bandă est, la fel de anevoios detectabile.

Asta ar însemna să investiţi…

Există alocate radioului public trei lungimi de undă în bandă vest care ar acoperi întreaga ţară.Să vedem ce va decide conducerea Radiodifuziunii .Oricum în audio, deocamdată nu avem concurenţă pentru că nu mai există vreun alt post cultural.În ciuda tuturor inerţiilor lucrăm la o grilă mai dinamică şi mai atractivă.

Dar e şi problema banilor.

Sigur e şi problema fondurilor. Abuzăm de bunăvoinţa colaboratorilor.

Ca în presa literară scrisă.

Sînt convins.Noi putem invoca multe, dar ce prestigiu să îi mai acorzi unui om deja consacrat, ce reclamă să-i mai faci ? El îţi înnobilează postul. În încheiere, o ultimă chestiune.Ca unul care sînteţi paradoxal împărţit între pasiunea livrescă şi profesiunea mediatică, vedeţi posibilă colaborarea ” reciproc avantajoasă “ dintre aceste două forme ?

Nu numai că o văd posibilă, dar şi necesară. În prezentul nostru atît de trepidant supus atîtor disparităţi, turbulenţe şi amestec cultural bulversant cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea moral estetică a unui echilibru, promovînd oameni, idei, cărţi, chiar cu aceste mijloace ne-tradiţionale sau cu o tradiţie recentă.

Aşa să fie. Domnule Răzvan Dolea, vă mulţumesc.

(a consemnat Gabriel Funica) Lector nr. 1/2003

Dialoguri neconvenţionale “Oglinda Literară”, dar nu din fondurile insuficiente ale uneia din autorităţile vrâncene. Practic scot lunar o “carte” de două sute de pagini, unde cel puţin jumătate din cei care se exprimă sunt legaţi de Vrancea. Bineînţeles că o parte din scrierile lor sunt şi rodul lecturilor din fiecare luni de la orele 17,00 din cadrul Cenaclului ce se ţine în sediul Direcţiei pentru Cultură al judeţului Vrancea. Ca o ironie a sorţii, când eram găzduiţi de Sinagoga din Focşani, scriitorii erau mai aproape unii de alţii.

Acum, de când avem un sediu, pe care l-am amenajat cu mijloace proprii, într-un stil cât mai modern cu putinţă, scriitorii au simţit brusc nevoia de a nu mai fi împreună. Cred că ar fi benefic să ne vedem iarăşi săptămânal, fără patimi, cu prietenie şi înţelegere, în lucrarea noastră literară comună. Ce mai fac? Am refăcut şi republicat volumul “Aesopicae”, care, are prefaţa semnată de unul dintre cei mai exigenţi jurnalişti culturali în acest moment de pe aceste meleaguri, dr.pr.

Valentin Muscă. Este într-adevăr o scriere împotriva dictaturii. Aştept volumul antologic de poezie, ce urmează să-mi apară la editura TipoMoldova din Iaşi, ca să fie lansat la Târgul de carte organizat şi patronat de instituţia dumneavoastră. Şi lucrez la volumul “Un securist de tranziţie”. Singura problemă ce mă chinuie în tipărirea acestor lucrări, este cea financiară şi mam obişnuit deja cu postura de scriitor care întinde mâna cerşind un ban pentru a-şi publica cărţile.

Glumeţii ăia de francezi decât s-ar opri numai la ţigani care cerşesc un ban spunând că salutul românilor este “Si’il vous plait monsieur” rostit cu mâna întinsă, să-l pună pe cel a scriitorilor români care cerşesc pentru tipărirea cărţilor, de la potentaţii zilei. Unde mai pui, că unii dintre ei, după ce s-au văzut trecuţi ca sponsori pe coperta cărţii uită să-şi mai achite obligaţia asumată. Şi nici măcar la telefon nu mai răspund. Îi vezi sponsorizând lăcaşele de cult pentru ca omul ce intră într-o biserică să se închine, să dea cu ochii de ei şi eventual să le pupe picioarele. Probabil că se liniştesc la gândul că, li se vor ierta păcatele, printre care şi acela de a sta cu spatele către omul de cultură. Nu-mi ascund dezamăgirea nici pentru ceea ce se întâmplă în media locală.

De exemplu, am participat la emisiuni şi au apărut semnale în presă la Deva, la Bacău, la Neamţ ba chiar şi la Bucureşti, numai în Vrancea nu. Mai mult, din când în când se reia câte un interviu dat de mine dat cu ani în urmă, care în mare parte nu mai sunt de actualitate. Am uitat să vă spun că am luat noi premii pentru ceea ce fac în domeniul culturii de la Festivalul Ion Budai Deleanu unde

1. Stimate domnule Gheorghe Andrei Neagu, avem plăcerea să ne întâlnim de acesta dată în Revista Lector şi urmează să fiţi luat la întrebări. Ştiu că acest lucru nu vă sperie de aceea am vrea să aflăm ce trebuie să ştim despre scriitorul Gheorghe Andrei Neagu şi la ce lucraţi în prezent?

Gh. A. N.: N-am fost speriat niciodată de oamenii interesaţi cu adevărat de cultură. Şi cum instituţia dumneavoastră a rămas printre puţinele instituţii care se implică în viaţa cărţilor care a devenit şi viaţa mea, pot să vă spun că-mi face plăcere să dau acest interviu în revista dumneavoastră. Şi trebuie să ştiţi că abia m-am întors din Municipiul Roman, unde am fost invitat la inaugurarea unei şcoli noi şi că m-am ales cu o bucăţică din panglica tricoloră, ce-a stat mărturie la intrarea în şcoală. Dar o bucurie şi mai mare a fost aceea, când primarul municipiului mi-a înmânat însemnele oraşului la lansarea volumului Războiul muştelor. Aproape nu-mi venea să cred că un primar al unui municipiu, poate ceva mai mare ca municipiul Focşani a ţinut să participe la o lansare de carte. Se vede treaba că este unul din primarii, care a înţeles că singurul bun de preţ, pe care ar putea să-l aibe alături, ori de câte ori este nevoie, este intelectualul. Când şi la noi se va înţelege că este bine să te consiliezi cu intelectualii autentici, aşa cum autorităţile centrale o fac deja, poţi să speri că şi interesele cetăţenilor vor fi mai bine reprezentate. Pentru că, după cum vedeţi, pe listele de partid, supuse atenţiei alegătorilor, intelectualii au fost excluşi cu desăvârşire. Iar atunci când în consiliile locale şi judeţene sunt reprezentaţi oameni ce n-au legătură cu fenomenul literar, este de la sine înţeles ca şi manifestările culturale locale să dispară. Pot să spun că deja am îmbătrânit şi nu mai am energia necesară susţinerii Festivalului Duiliu Zamfirescu.

Nu am nici forţa necesară susţinerii Festivalului Dragosloveni. Am ajuns să-mi lansez cărţile prin alte judeţe. Ba chiar am încercat să susţin a şaptea ediţie a Festivalului Duiliu Zamfirescu la Râmnicu Sărat , pentru că în Vrancea mai lesne se găsesc bani pentru orice altceva decât pentru cultură. Credeţi oare, că proverbul chinezesc “dacă vrei să mănânci azi, ia o undiţă şi mergi la pescuit, iar dacă vrei să mănânci peşte o sută de ani dă-ţi copilul la şcoală”, este lipsit de sens? Eu cred că este un mare adevăr la care numai oamenii inteligenţi pot răspunde cu adevărat. La ce lucrez în prezent? Continui să scot Revista

1

am făcut parte şi din juriu şi că mă pregătesc să jurizez lucrările trimise Festivalului Marin Preda.

Precizez că ambele festivaluri au fost sponsorizate de Direcţiile de Cultură a acestor judeţe. Aferim!

îmbogăţi fondul bibliotecii “Duiliu Zamfirescu” din Focşani.

4 Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu al cărui preşedinte sunteţi are o colaborare de durată cu instituţia noastră şi împreună am realizat câteva proiecte interesante. Ce ne mai propuneţi pentru viitor?

2. Cum ar descrie scriitorul şi omul Gheorghe Andrei Neagu relaţia pe care o are cu biblioteca?

Gh.A.N.: Da, este adevărat! Sunt preşedintele unei asociaţii care în primul rând ne leagă prin numele patronului Duiliu Zamfirescu, şi prin deschiderea dumneavoastră de a colabora la astfel de proiecte. Din nefericire, pentru viitor, asociaţia nu-şi mai poate propune programe de anvergură.

Am încercat să atragem fonduri europene, numai că, am constatat cu durere, cum mecanismele Uniunii duceau la îndestularea celor care finanţau proiectele propuse de noi. Cu alte cuvinte, noi cu munca, iar europenii cu luatul banilor. Vă daţi seama că nu am putut să mă împac cu acest gând şi m-am limitat a reprezenta doar numele lui Duiliu Zamfirescu prin asociaţia ce-i poartă numele la diversele manifestări culturale.

Bine ar fi, ca pe viitor revista să fie luată sub patronajul unei instituţii care să asigure unul, două posturi cu un salariu minim pe economie – că aşa merită un intelectual vrâncean – pentru a se vedea concret ce înseamnă să scoţi lună de lună o revistă de ţinută. Dacă se merge doar pe mâna sumelor oferite de mine, mi-e teamă că şi revista “Oglinda Literară” va avea soarta Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu vă ascund faptul că am dat sfoară în ţară ba chiar mi-am rugat şi colegii să preia revista, asociaţia şi reprezentanţa USR pentru ca să-mi petrec ultimii ani de viaţă la masa de lucru, unde mă aşteaptă în diverse stadii, alte volume. Singura bucurie, ce mă mai ţine încă în priză, este aceea a candorii unor copii de vârstă şcolară, care frecventează cenaclul şi se exprimă în revistă cu atâta har. Există promisiunea domnului Marian Ruscu, cel care a condus cam un deceniu revista “Axioma” din Ploieşti, de a le scoate acestor copii minunaţi un volum. Sunt lucruri care mă fac să uit că sfârştitul poate oricând să dea buzna peste mine şi peste volumele mele neterminate.

Gh.A.N.: Iată de ce, mă năpustesc acum peste instituţia dumneavoastră, cu toată curăţenia sufletească şi cu toată onestitatea, pentru că am simţit puţin respect pentru ceea ce mă chinui să fac într-un domeniu atât de epuizant cum este cel al creaţiei literare. Vă spun cu sinceritate, că de-a lungul anilor singura instituţie care mi-a cumpărat câte 10-15 exemplare din cărţile mele a fost Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu. Este adevărat că tot atâtea exemplare se cumpărau şi de la autori despre care lumea criticii literare nu se grăbeşte să se exprime. Iată de ce biblioteca reprezintă pentru mine una din puţinele oaze unde sufletul meu însetat de cultură se poate împlini.

Trebuie să recunosc cu tristeţe şi cu oarecare îngrijorare că dacă mâine vicepreşedintele Consiliului Judeţean ing.Mircea Diaconu şi Biblioteca Judeţeană nu mi-ar fi aproape, speranţele mele pentru viitor s-ar cam dizolva. Şi aşa, nu ştiu cum s-o scot la capăt cu revista “Oglinda Literară”. Face în luna decembrie un deceniu de apariţie continuă. Mă sperie gândul, că nimeni nu se va implica logistic în a sărbători acest eveniment.

3 Fondul Gheorghe Neagu inaugurat pe 15 ianuarie 2009, prin cărtile pe care le cuprinde, se bucură de un interes deosebit din partea publicului cititor. Cum aţi ajuns să deţineţi atât de multe cărţi valoroase şi de ce v-aţi gândit să le donaţi bibliotecii?

Gh.A.N.: Fondul de carte Gheorghe Neagu şi-a găsit definirea, tot din respectul dumneavoastră faţă de gestul meu de a aduce cărţi din biblioteca personală. Am intrat în cel de-al 63-lea an de viaţă. Am văzut nenumărate biblioteci risipindu-se în mâinile unor moştenitori ce nu le meritau. În plus, toată viaţa mea am fost un altruist. Am dat. Şi atunci, de ce să nu dau urmaşilor acestor meleaguri posibilitatea să citească şi cărţile din care m-am hrănit spiritual de-a lungul vieţii? De fapt, vă mărturisesc sincer, că aveţi doar o mică parte din biblioteca ce o mai păstrez pentru sufletul meu. Mai mult, de la an la an o să dăruiesc noi şi noi volume, iar atunci când eu nu voi mai fi, cărţile pe care le păstrez încă vor

realizat de Maria Cristina Olaru Lector nr. 1/2011

2

UN INTERVIU ÎNTÂRZIAT 30 DE ANI, CU VIRGIL CARIANOPOL Ion Panait: Trebuie să fi crezut foarte mult în volumul ce se intitulează chiar “Virgil Carianopol”. Sau poate era doar teribilismul anilor tineri, fronda, nebunia visării…

Virgil Carianopol: Era câte puţin din toate, dar şi nerăbdarea demonstraţiei, să nu uiţi dumneata ce poeţi avea România atunci, ce cărţi se tipăreau şi cât de anevoios te puteai strecura lângă cei mari, lângă valori.

Trebuia să vii neapărat cu ceva personal şi proaspăt, un gând al inimii sau al sufletului care să uimească puţin, să descumpănească, să deruteze, aşa că acest volum a fost scris în condiţiile în care nu-mi dădea voie să spun ceea ce aş fi vrut. Cartea este protestul unui tânăr poet ce se izbea de lucruri şi utilităţile sociale, de timpul ce nu i se potrivea şi astfel ea a devenit mesajul meu liric împotriva unei false orânduiri şi chiar împotriva poeziei ce se scria atunci, când s-a tipărit, în 1933, pe când eram puţin trecut de 20 de ani. Sigur că am scris şi poezie de dragoste acolo, al anii aceia cum să nu se mişte pământul cu tine lângăo fată…

Volumul a apărut doar în 250 de exemplare, în editură proprie, plătită de mine adică. Şi totuşi, despre această carte Radu Boureanu scria că “în lirica trecută a poetului, ea este o urmă veritabilă de aur”…

I.P.: Ştiu că aţi cunoscut Focşaniul, că aţi avut prietenii literare şi de inimă în acea perioadă…

V.Carianopol: Am fost coleg cu scriitori focşăneni despre care se vorbea în epocă. L-am cunoscut pe Alexandru Călinescu – cine mai ştie astăzi ceva despre scrisul lui, despre personalitatea sa ? - , a murit la Buşteni săracul şi tot acolo în zonă, pe Valea Prahovei, l-am înmormântat, iar după moartea lui am întreţinut o lungă corespondenţă cu doamna Călinescu. Prietenia m-a legat şi de Pavel Nedelcu, un alt coleg de generaţie, un poet desosebit, de factură clasică, nu ştiu dacă ar fi avut suflet pentru vremurile de azi.

Prima dată am venit în Focşani în 1937 la o şezătoare literară organizată de poetul Ion Larian Postolache, la care au mai fost prezenţi Ion Minulescu, Basarabescu, George Gregorian, Virgil Huzum şi Pavel Nedelcu.

Cred că la vremea aceea oraşul de pe Milcov intrase în tradiţia noastră literară atât prin scriitorii focşăneni veniţi la Bucureşti, cât şi prin cei de paln local, din care mi-aduc aminte de un tânăr, Baltag şi nu mai ştiu cum, şi de un casier de primărie, Ion Focşăneanu. El organiza toate şezătorile din Focşani, şi nu mai era nevoie de nici o altă grijă. Era aici, în această urbe ceva extraordinar ce atrăgea, o frământare literară autentică, dar şi datorită aşezării oraşului, unde istoria se amesteca, se îmbina cu întâmplările şi cu oamenii.

Aşa că nu era de mirare pentru nimeni faaptul că aici se făcuse un loc de plăcută rezonanţă şi întâlnire a scriitorilor.

I.P.: Cum vă simţiţi, stimate Virgil carianopol, în faţa noii generaţiide poeţi, a mentalităţii unei lumi care a uitat în timp, sau a “dosit” o bună perioadă valorile tradiţionale ?

V.Carianopol: Poate părea curios, dar nu mă simt deloc bătrân în faţa generaţiei mai tinere, deşi ardoarea sentimentelor este diferită. Am impresia că am fost bolnav o vreme, penitenţa este greu de suportat de către oricine, însă când am reînceput să respir mi-am dat seama că mereu a existat o continuitate de gândire între generaâii. E drept, câteodată, când “pipăi” ceea ce se publică astăzi mi-e greu să mai recunosc poezia cea apropiată de suflet.

I.P.: Dar proletccultismul ?

V.Carianopol: Au pierdut în primul rând ei, cei ce au născut-o şi ne-au impus-o, cei care n-au înţeles că, dincolo de toate, de orice timp, poezia trebuie să rămână doar a oamenilor ce-o-simt neguvernaţi de nici o lege estetică. Pentru că poezia este singura noastră lumânare ce ne arde la căpătâi. Au câştigat din această neînţelegere a poeţilor de atunci, cei care, deşi n-au publicat din diferite pricini, au scris, au răbdat şi au scris până la sfârşire…

I.P.: Ce destin literar vă doare ?

V.Carianopol: Mă doare până la sângerare destinul lui M. Eminescu, a vrânceanului G.M. Vlădescu, laureat şi al unor prestigioase premii europene – dar cine stă să mai audă de aşa ceva ?, al lui Camil Petrescu, cel care deşi văzuse umblând fantastice idei în universul social-uman al vremii, era un chinuit de el însuşi şi de demonul scrisului. Apoi, să nu-l uit nici pe Vasile Voiculescu, uluitor atât ca poet şi ca prozator.

I.P.: Au poeţii un destin aparte în faţa publicului, a realului cititor de poezie ?

V.Carianopol: Publicul de poezie ar trebui să fie o religie, pentru că prinel triumfa poetul. Într-o cameră oarecare, într-o sală de clasă sau de cămin cultural, metafora şi dorul au aripi de înger atunci când pătrunde poezia sufletului. Este de datoria acelui public să priceapă incantaţia visării, să aplaude şi să încurajeze.

Chiar dacă din douăzeci de poeţi rămâne doar unul. Poetul este artistul cel mai sensibil pe care l-a zămislit Dumnezeu, şi de aici şi destule retrageri în acel turn de fildeş în care nu încap simulările şi infidelităţile caracterului. Şi totuşi, dacă unii scriitori nu au avut publicul lângă inimă, ei au fost, fericit, în graţia criticii şi au reuşit. Cazul cel mai elocvent este al lui Vinea, încurajat în primul rând de confraţi şi de critică. Dar cel ce ne binecuvântează rămâne totuşi publicul, cititorul nostru secret…

I.P.: În faţa eleganţei sufletului dumneavoastră, nu mă pot opri să vă pun şi următoarea întrebare: care este cea mai pură variantă a “Mioriţei”?

V.Carianopol: Mă pot dezlipi eu de Alecsandri, un mare poet, cu o viziune universală ? Aşa cum a prezentat-o el, “Mioriţa”, la originile ei, are specificul carpatic. Sigur, în Asia se mai găsesc nişte variante, în India mai ales, dar Alecsandri i-a creat specificul nemuritor al sufletului nostru, de unde se extinde atâta generozitate umană. El, omul, acceptă jertfa nu cu resemnare, ci ca proorocire de destin, dar ştie în acelaşi timp şi să ierte. Am spus destin şi nu fatalitate, pentru că urmaşii puri ai daco-romanilor nu acceptau această povară şi insultă…

Convorbire realizată în anul 1973 de poetul Ion Panait Lector nr. 3/2004

Cartea noastră cea de toate zilele Convorbiri cu scriitorea Magda Ursache

Stimată doamnă Magda Ursache, spuneaţi undeva: Morala ( mai e nevoie de morală, deşi sună a slogan electoral ) e să nu pierdem cartea. Se scumpeşte ea , nu mai avem noi timp…

Să continuu? “ Ferească Dumnezeu să se întîmple asta.Pentru că nu-i aşa, întîi dispare cititorul, apoi literatura.Şi-ar fi mai cumplit decât totalitarismul moscovit şi Cernobîlul la un loc.” Nu-mi place să mă citez, dar o fac.

Credeţi că ne paşte cumva primejdia ca această carte, aşa cum o ştim, să dispară, la un moment dat , din lipsă de interes ?

Apocaliptică viziune ! A scrie e modul meu de a simţi că trăiesc, oricît de zadarnică, de nerecunoscută, de nerăsplătită, de blamată mi-ar fi truda.Şi, ca pandant, a citi.Îndemnul lui Flaubert: Citeşte pentru a trăi l-am urmat fără “abateri”.Vieţuiesc slovenind.Cînd vorbesc mai mult decât binecitesc (sau, mai rar, binescriu) nu-i a bine.Sînt cărţi pentru care mi-aş asuma riscul suprem, acela din SF-ul lui Ray Bradbury.Le-aş salva de la 451 grade Farenheit, aş sări în foc pentru ele, deşi mai sper ca dispariţia lor să rămînă de domeniul SF. Personajul principal din romanul Strigă acum…este o bibliotecară.Ce anume v-a determinat să-i alegeţi această profesiune “bizară” ?

A rebours.După 1990, cartea a cam fost sacrificată televizorului.Amintiţi-vă cum urmăream, ca hipnotizaţi, procesele televizate ale nomenclaturiştilor.Boala politichiei,cu o complicaţie, scenarita, ne ridicase la toţi tensiunea.Şi atunci, în răspăr, mi-am imaginat viaţa unei femei care citeşte şi aşteaptă, a cărei viaţă trece prin cărţi de excepţie şi care crede ca Montaigne: Cartea e cea mai bună provizie pe care am găsit-o pentru această călătorie.Culmea, un cufăr cu cărţi îi schimbă existenţa, aşa cum se întîmplă numai în ficţiune, nu şi în realitatea imediată.Şi în ultimul meu roman, Rău de România, eroina e o fostă librăreasă.Şi ea se mişcă pe o muchie subţire, între viaţă şi cărţi (N.Steinhardt) şi se sprijină pe un citat din Montesquieu, care mărturisea că n-a avut vreo durere de nealinat printr-o oră de lectură.Eu însămi mă trag din Homo Gutenbergensis (mulţumesc, Şerban Foarţă !), împrumut vorbe, cum împrumut cărţi de la bibliotecă ( de la Gabriel Funica, bookătăria) şi am citaţii pentru toate amărăciunile.Mi se pare ideal ca oglinda scriitorului să fie plimbată de-a lungul unui raft de cărţi şi, de poţi, de-a lungul unei biblioteci sau mai multe, cum face Luca Piţu.De asta şi scriu eseuri deghizate în roman.

După ultimile canoane europene, şi la noi biblioteca trebuie să devină, preponderent, un centru de informare comunitară.Cum vedeţi această redimensionare ?

Îmi repugnă marşul comunitar în vreo direcţie, asta pentru că l-am urît pe cel comun, “spre împliniri măreţe”, cum lălăia Radio Bucureşti.Lumea tehno nu-i departe, uneori de sistemul socialistoid, de a nivela alteritatea.Tot o integrare încearcă.Copilul tehno, s-a demonstrat, nu-i spontan. Adio, diferenţei ! e un titlu răscitat.Dar tocmai diferenţa, diversitatea dă locul în lume.În ce mă priveşte, am trecut şi prin “canoanele” diverse ale împrumutului de la bibliotecă.Să exemplific ? Despre “canonul” Mişu Dulgheru, torţionarul rău speriat de Gutenberg, mi-a povestit un prieten al tatei, deţinut politic MSV(muncă silnică pe viaţă).Fusese coleg de celulă cu un “chiaburan”, arestat pentru că la percheziţie i se găsiseră cărţi prohibite.”Erau ale băiatului meu.Mort pe front.Eu nu ştiu să citesc.” Ţăranul a învăţat să citească în “Academia de sub pămînt”, fondată de Petre Pandrea.

Alt exemplu de “canon” ? În anii mei de şcoală, împrumuturile de carte se condiţionau: la trei cărţi sovietice, una de alt fel.Noroc că, în mintea cerberului-bibliotecar, sovietici erau şi Gogol, şi Cehov, şi Lev Tolstoi, şi Dostoievski.Altul ? La BCU “Mihai Eminescu” din Iaşi, exista, pînă în 89, un registru unde erau listaţi cei care cereau cărţi de la Fond Secret.Securitatea consulta periodic acest registru. Papini era la fond S. Tot acolo, Frica în Occident de Delumeau.

Ce anume citiţi în ultima vreme ? Cît timp acordaţi lecturilor, să le zicem, dezinteresate ?

Acest viciu nepedepsit.Citesc lacom, încep mai multe cărţi deodată: eseul care să-mi învioreze mintea ( Mario Vargas Llosa: Scrisori către un tînăr romancier ), cartea-profesor ( Nae Ionescu: Teologia.Integrala publicisticii religioase Ed.Deisis, Sibiu, ediţie de Dora Mezdrea ), o carte bună de poeme ca Ţinutul bufonilor de Cristian Simionescu; ( cînd e cu adevărat bună, o plachetă de poeme îşi trece sufletul în tine, ca Abatorul cosmic de Gheorghe Lupu ), o carte simplă, uşoară, ca Eseuri de îndrăgostit de Alain de Botton şi, dacă am noroc, o carte nebunească, aşa cum e Balzac şi micuţa croitoreasă de Dai Sijie ( pe care tocmai am terminat-o ), avînd şi o postfaţă pe măsură , de Alexandru Călinescu.Cărţilor nemaipomenite le ştiu şi anul de apariţie, cum ştii cînd s-au născut cei mai buni prieteni: în noaptea cînd am împlinit 31 de ani, am citit Marquez, Un veac de singurătate.

Nu, cuvîntul dezinteresat, lectură dezinteresată nu mi se prea potriveşte.Nu prea respir bine fără o carte la îndemînă.

Dincolo de asperităţi şi divergenţe, mediile noastre intelectuale par să-şi fi definit un adversar comun: televizorul.Dumneavoastră unde vă situaţi ?

Pe baricada mea, nu prea figurez pe vreo baricadă.Cu televizorul, intru periodic în relaţie proastă.Ultima dată, cînd o cîntăreaţă pe nume şi (p)renume Marinela Niţu a vorbit despre poezie.Îi adora pe Ieminescu, pe Arghezi şi pe Miron Cozma, ba şi citea, expresiv, din Adrian Păunescu.Pe de altă parte, nu pot să nu stau cu ochii pe realitatea care dă în clocot, pe mai-mult-ca-prezent.Mi-e imposibil să nu reacţionez la evenimentul zilei.După ce-am trăit în ceauşism, e o datorie a mea să rămîn suspicioasă faţă de Putere şi puterea ei de a manipula.

Deşi mult spus, dar ca să intre cît de cît într-o competiţie cu audio-vizualul, cartea ar trebui să fie foarte atractivă.Nu mă gîndesc înainte de toate la preţ, e şi acesta un element important, cît mai ales la aspectul grafic.Din păcate, cărţile editate în România, chiar cele mai făţoase, nu ating nivelul, nu al celor vest-occidentale, dar nici pe acela din ţările pînă nu demult “vecine şi prietene”, Ungaria, Polonia, Cehia.Nu mai vorbim în provincie unde lucrurile au rămas, cu excepţiile ştiute, ca în 1990.Ce credeţi că îi lipseşte editorului român ? Starea economică precară e singura răspunzătoare pentru un management deficitar ? “ O carte bună, zicea Noica, se scrie cu un pix ieftin”.O copertă “făţoasă” o vinde şi nu o vinde.Se mai zice şi că o carte bună are o aură, degajă un magnetism.Te atrage, ea ştie cum, chiar dintr-un colţ de anticariat, chiar în haină de cenuşăreasă.Mi s-a întîmplat asta, dar, recunosc, am fost “antrenată” spiritual să mi se întîmple.Şi nu, nu starea economică precară este “răspunzătoare” pentru “management deficitar”, ci situaţia, aceeaşi, pe care o descria Arghezi într-un pamflet din 35, Un mare contribuabil, poetul. “Hoţul de buzunare realizează un profit sută la sută, scriitorul – zece la sută”. Sistemul nostru editorial nu funcţionează sau funcţionează în detrimentul autorului, dacă acela care a scris, totuşi, cartea ia 5 – 7% din preţ, librarul 30%, iar editorul nu pierde nimic, niciodată.Să mai dau un exemplu de lucru anapoda ? Un

corector e plătit cu 3 – 4 milioane să corecteze o carte.Autorul nu-i răsplătit în nici un fel, chiar dacă îşi corectează singur textul.

Credeţi că, actualmente, editorul român este omul potrivit la locul potrivit ? Sau trebuie să mai avem răbdare pînă ce timpul va opera o selecţie ?

Defel.Te trage aţa să faci ce nu ştii să faci.Am avut de-a face cu editoresse care nu ştiau în ce secol a trăit Maiorescu.Oh, dar întîmplări, necazuri, accidente legate de editori-traditori ar umple uşor un volum.Pe unele, de tot rîsu-plînsu, le-am istorisit în ultimul roman, Rău de România, sub tipar la editura lui Cezar Ivănescu, “Junimea”.

Mă tem că ne lăsăm lesne seduşi de acest panaceu instituit: bine că se scrie, bine că apar cărţi.Aşa o fi, pre-junimist vorbind, numai că acest confort moral nu prea duce nicăieri, estetic, comercial şi, în consecinţă, promoţional.Pentru că această întrebare atinge puncte sensibile m-ar interesa în mod deosebit părerea dvs.

Nu cred că această criză a cititului se explică (numai) prin mediocritatea tipăriturilor.Totdeauna au apărut şi “cărţi trecătoare”, cum le numea G. Călinescu.Ce-i drept, nu se mediatizau cu atîta inconştienţă ca acuma.Buba e că se cultivă ignoranţa.La un post TV, o fetişcană era exasperată de ideea de a citi. “Vai da’cine se mai duce la bibliotecă?” Menirea ei era să prezinte “destinuri” de vedete. “Alternativa” aplicată în şcoală duce la generaţia PRO: pro băşcălie, pro superficialitate, pro instinct, pro violenţă. Pe timpul DejPauker, făceai puşcărie nu numai dacă scriai ceva interzis, ci şi dacă citeai.Ceauşescu avea pentru scriitori dispreţ (de-aia le arăta, ciclic, pisica, exact ca la şoricei).Acum se resimte o ură faţă de carte.E exagerat spus? Nu, devreme ce creşte şi înfloreşte un spirit ostil cărţii.Biblioteca Naţională a fost în proiect să fie transferată la Popeşti-Leordeni. “Să prioritizăm computerul, carte electronică”, ne recomanda la TV un purtător de cuvînt al prostiei arţăgoase, branşat la Internet, dar debranşat de la bun simţ. “Fii internaut sau dispari”.

Pandantul ieşean? Scriitorii “revoluţionari” n-au avut ce distruge decît biblioteca-donaţie Traian Chelaru, de la Casa cu Absidă, sediul Asociaţiei.Au purificat-o de “cărţi marxiste”, pînă a dispărut de tot.Chit că Traian Chelariu numai comunist n-a fost.După puşcărie l-au repartizat la ecarisaj-deratizare.El e prototipul lui Petrini, eroul lui Marin Preda.Şi da, există o inflaţie editorială.Atei din vremea de-creştinării tipăresc rugăciuni; eleve de obşpe ani ajung, pe bani de tătîne, la al optulea roman; scriitoare ovarice dau la iveală naraţiuni pe baza unui verb, a penetra; diverşi tartuffi îşi rescriu jurnale-memorii, pe mii de pagini.Cutia mea poştală geme de volume, cu exerciţii de admiraţie pe coperta a patra. Le spun scriitori “de carton”, ca miliardarilor cu Tour Eiffel privat.Se îndesesc şi ciugulitorii din cărţile altora, copiştii, beuranii.Vraful de cărţi noi nu mă fericeşte: o căpiţă de bani slabi nu semnifică bogăţie, la fel şi cu tipăriturile multe.De-ţi vine să le zici ca Păstorel: “Băieţi, mai staţi cu scrisul şi mai citiţi puţin.”

Eu mă laud că ştiu să evit cărţile proaste, dar, pînă să răsfoieşti o carte, de unde să ştii de-i bună ori rea? Cîte volume tipărite la Timişoara, la Braşov, la Satu-Mare, la Sfîntu-Gheorghe ajung în librăriile ieşene şi în biblioteci? Clujul literar pare pe alt continent.Capitala e o insulă.Aud că o editură îşi publică în Hong-Kong cărţile pentru elevi.Pe cînd vom tipări în Caraibe întreaga Românie literară ?

După cum ştiţi, au apărut cărţile digitale.Vă vedeţi în ipostaza de lector, fie şi din curiozitate, al unei astfel de cărţi ?

Nu.Rămîn la iubirile mele clasice.

Fiincă am demarat cu o referire la una din cărţile dvs., v-aş ruga, dacă aveţi în “portofoliu”, să ne istorisiţi o întîmplare plăcută sau nu, poate hazlie, legată de bibliotecă şi nu în ultimul rînd de cel care asigură serviciile: bibliotecarul.

Scot din “portofoliu” o imagine postsocialistă: sala profesorilor de la BCU, în ianuarie 1999.Biblioteca gemea de profesori care nu mai călcaseră de ani buni pe-acolo.Răsfoiau dimineaţa devreme

presa… socialistă.Paginile “Scînteii” pocneau ca steagurile-n vînt. “Lumea”, “Era socialistă”, “Convingeri comuniste”, dar şi ziarul local,unic, “Flacăra Iaşului” erau conspectate febril.De ce oare ? Pentru a se găsi citatul (din Ceauşescu), utilizat de vreun coleg care trebuia demascat. Se vînau poezii politico-patriotice, editoriale, articole de fond, scrise de formă.Căutau “dovada”, ca adversarii de idei să fie exterminaţi.De la fundamentalismul comunist se trecea la fundamentalismul anticomunist.Şi să nu credeţi că “justiţiarii” erau curaţi la cuget, că ei nu profitaseră de Big Brother. În formarea dvs. intelectuală, profesională, cum apreciaţi biblioteca şi lecturile individuale? Au fost ele decisive? Cine v-a inoculat “morbul” cititului ?

Tatăl meu.Mi-a pus în mînă toate cărţile feerice ale copilăriei: contes de fees şi Edmondo de Amicis, Verne, Dumbrava minunată şi Măria-sa puiul Pădurii, Căpitanul Fracasse, Cei trei muşchetari, Quo vadis.La trei ani, ştiam toată Mioriţa pe de rost.Găsise de cuviinţă să mă înveţe un topos al sufletului românesc, exact cînd naţionalismul (burghez) trebuia stîrpit şi datina acoperită de ridicol.Eu n-am iubit-o pe Zoia Kosmodemianskaia şi nu i-am dedicat poeme, tatăl meu s-a interpus ca un ecran protector, cînd mă gîndesc la iepoca pe care am trăit-o şi el a şi murit-o.M-a ferit de monismul marxist.La formarea mea, au contribuit şi bunii mei profesori: Al. Dima, Const. Ciopraga, Mihai Drăgan, Ioan Constantinescu.Cînd, la examenul de Teoria literaturii, eram forţaţi să recităm articolul lui Lenin Organizaţia de partid şi literatura de partid, cum să nu-mi amintesc că tînărul asistent I. Constantinescu discuta la seminar despre Mitul lui Sisif ? Nu uit nici gestul de a sufla în paginile cărţii, să se deschidă.Mai era şi sfatul înţelept al lui Teofil Simenschy: “Nu citiţi cărţi bune, nu-i timp pentru ele.Citiţi numai cărţi foarte bune.” Şi cîţi oportunişti nu încercau să ne “directiveze” ! Unul dintre ei m-a surprins la BCU, citind Trilogia culturii.S-a înspăimîntat: “Evită complicaţiile.O să ai necazuri dacă te vede cine nu trebuie că citeşti cartea asta.”

Complicaţiile nu le-am evitat.Ei, dar să sfîrşesc în notă veselă: “Toate vin şi toate trec / Înainte Gutenberg !” Sau în notă dramatică ? Cartea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…

(a consemnat Gabriel Funica) Lector nr. 2/2003

AMINTIRI DESPRE FOCŞANI - lectura oamenilor, lectura cărţilor ADRIAN ŢIGLEA Prima amintire despre Focşani este una de esenţă geografică. Să fi avut vreo zece ani când am poposit în acest oraş, în cartierul Sud. La intersecţia dintre clasa a treia şi a patra. Cu impresia că am fost-am adus de destin într-o urbe care purta amintirea clară a satului. Aşa i s-a părut copilului din mine cartierul Sud – un sat mai răsărit. Dar e foarte bine că e aşa: această impresie aducea cu dânsa un sentiment de linişte, de securitate. Şcoala era „peste drum”. Îmi amintesc că uneori ceasul deşteptător îmi era clopoţelul, dar cu toate acestea, nu ştiu cum se făcea că tot ajungeam la timp. Eram aşadar un boier. Blocurile se învecinau ca nişte case dela ţară, părea că oamenii se cunosc unul cu altul, în tot cazul o familiaritate plăcută se răsfrângea asupra noastră.

Cu siguranţă mă simţeam bine – copilul nu are noţiuni despre urbanism, nu îl interesează cum arată faţada blocului sau dacă apa dela robinet este sau nu transparentă, pentru el importantă este vecinătatea. Şi vecinătatea era bună – deşi eram alogen, în scurt timp mi-am făcut prieteni. Am uitat să spun ca ne găzduia bunicul. Era pentru prima dată în viaţa mea când stăteam cu un bunic în aceeaşi cameră, fapt care m-a familiarizat tacit cu o vârstă despre care auzisem vorbindu-se doar în cărţi. Desigur, aveam şi eu satul meu, bunicii „de ţară”. Tocmai de aceea mi se părea fascinant să am un bunic urban, care pleca dis-de-dimineaţă la nu ştiu ce fabrică şi se întorcea seara cu o sticlă de bere la subsuoar. Berea – cred că asta mi-a sărit repede în ochi, şi mi-am dat seama că „bunicul de oraş” nu aduce deloc a „bunicul de ţară”. Da, poate părea ciudat că un ţânc face astfel de analize – dar noi, oamenii „mari”, uităm adesea că uzina gândurilor unui copil poate fi, imaginativ cel puţin, mult mai performantă decât a noastră. Iată de ce, cred că dacă aş fi scris gândurile de mai sus la vârsta copilăriei, cu siguranţă că mitologicul ar fi jucat un rol mai important în spusele mele.

Bunicii au o mitologie aparte, uneori mai frumoasă decât a părinţilor. Părinţii sunt ai tăi, ţi-au fost daţi, îi asumi şi gata. Dar bunicii ... amestecul acela de familiaritate şi străinătate, privirea aceea a cărei lumnină bate când în iubire faţă de nepot, când în autoritate faţă de unul dintre părinţii nepotului, mi se părea fascinantă. Să vezi că acelaşi om – bunicul tău – într-un fel ţi se adresează ţie şi într-un fel părintelui tău – fiul lui. Cred că nu greşesc cu păcat gândind că, dela o vreme, bunicul mi-a devenit mai intim decât propriul meu tată. Bine, tata e tata, îl iubeşti pentru că de el te-ai „lovit” tot timpul. Aproape că îl iubeşti instinctiv, nu trebuie să depui niciun efort pentru a-l descoperi, el este acolo dintru începutul vieţii tale, este într-un fel siamezul tău matur. Dar bunicul – ei bine, aici e o taină - nu ştii de unde vine, dar îţi aminteşti precis clipa în care a intrat în viaţa ta. Într-o seară târzie de primăvară, când berea miroaase a salcâmi înfloriţi. În timp, nu ştiu cum se face că bunicul este din ce în ce mai prezent în viaţa ta ... desigur timpul pe care îl are la dispoziţie este mai generos. Nu cred că exagerez prea tare cu „spune-mi ce bunic ai, ca să îţi spun cine vei fi”. Datorită lui, cartierul Sud îmi aduce în amintire o umbră aparte, aceea a unui bătrân liniştit şi iubitor, care îşi poartă nepotul printre blocurile înghesuite, descoperindu-i noi şi uimitoare locuri de joacă. Bunicul-călăuză, el este cel care mi-a apropiat acest oraş străin şi labirintic. Mult mai târziu am cunoscut oraşul „adevărat” – pe vremea când cinematograful ne scotea din Sud către Centru. Atunci mi-am dat seama că „satul” Focşani este mult mai mare decât îl ştiam eu, devenea, aşadar, în percepţia mea de om al veşniciei satului, oraş. Se aglomera, se diversifica, se anonimiza.

Datorită bunicului am pătruns pentru prima dată în lumea bibliotecii din Focşani, cu o carte de poveşti la subsuoară. În clasa a cincea am ajus cetăţean cu drepturi depline, mutându-mă în Centru. Bunicul a început să se piardă pe drum şi, odată cu moartea sa, Sudul mi-a dispărut din memorie. Aveam să îl descopăr după terminarea facultăţii, când m-a uimit prin „crângurile” ascunse între blocuri. Acelaşi

1

fiind, Sudul din copilăria mea părea acum cu adevărat fascinant – venind din Centru îmi părea că intru într-un labirint, într-o enigmă a locuirii.

Tot ce îmi amintesc din gimnaziu este că am avut o excelentă profesoară de română, datorită căreia gramatica limbii române este una dintre prietenele mele constante. Până prin clasa a şaptea oraşul îmi era descifrat de către ai mei. Dintr-a şaptea pot spune că am devenit un cetăţean model, cutreierând străzile, centrale şi lăturalnice, ale lui. Descoperind case fascinante în cartierul Gară. Iar apoi, cu puţin curaj, am aflat că oraşul se întinde departe, până la Câmpineanca.

Oamenii i-am aflat mai târziu. Mult mai târziu. Desigur, aveam colegii de şcoală, de liceu. Dar trebuie să recunosc că mi-am asumat stranietatea, şi cred că nici ei nu au insistat cu adevărat să mă cunoască. Abia în liceu am ajuns să fiu pe picior de egalitate cu colegii mei, dat fiind faptul că toţi eram la fel de străini unii de ceilalţi.

Destinul înseamnă oamenii pe care îi întâlneşti şi care îşi imprimă personalitatea în ceara eului tău. Dintre toţi, nu am să amintesc decât pe Corneliu Fotea, el care a devenit noul meu bunic şi mentorul meu. Datorită lui am scris, cu încrederea lui am publicat. O altă taină – simţind în mine impulsul de a scrie, a trebuit să încep a citi. Pentru a putea închega gândurile, a trebui să descopăr cum au aşternut alţii intimitatea creatoare în pagină. Am coborât în subterana cărţilor.

Nu exagerez dacă spun că, pentru mine, Cornel Fotea este străinul semnificativ, omul care, fără nicio obligaţie faţă de destinul meu, m-a împrietenit cu sufletul universal al culturii, al creaţiei. Datorită lui am intrat în atmosfera cenaclului literar şi a Direcţiei de Cultură. Şi îmi dau seama că o instituţie poate fi rece sau caldă prin oamenii pe care îi are. Pentru mine era o atmosferă caldă la Cultură, mă simţeam de-al casei (aşa cum, mai târziu, s-a întâmplat cu Ateneul Popular şi cu Biblioteca Judeţeană.). Direcţia de Cultură – Ateneul – Biblioteca: au devenit fundamentale în existenţa mea. La Direcţia de Cultură ne întâlneam în jurul Salonului Literar. La Ateneu era clubul de dezvoltare personală. La Bibliotecă erau cărţile. Aşteptând la rând să se elibereze vreun loc la Sala de Lectură sau împrumutând acasă. Nu pot să spun că eram un cititor „bun”. Dimpotrivă, citeam dezordonat şi adesea în neconcordanţă cu vârsta sau capacitatea mea intelectuală. Dar îmi dădeam silinţa să citesc. Aveam o bună prietenă – cu care, mai târziu, după ce am devenit bibliotecar, am lucrat la un proiect editorial al Bibliotecii – care mă lăsa mult în urmă cu lectura şi cu profunzimea acesteia. Ea avea să devină adevăratul intelectual. Eu eram un novice, ca şi acum. Dar, aşa cum spunea un prieten, încercam să dau o şansă oricărei cărţi care îmi cădea în mână. Acum, din păcate, lectura mea s-a „profesionalizat”. Nu mai am răgazul lecturii întâmplătoare, iau cu asalt numai cărţile de specialitate. Rar se întâmplă o lectură „de plăcere”.

Fapt care, desigur, răpeşte lecturii savoarea şi noutatea. Lectura mea se înscrie pe un tărâm al cărui relief îl cunosc, nu fac decât să adaug un nou sit arheologico-livresc şantierului meu personal.

Nu aveam la acea vârstă – eram prin clasa a zecea, poate chiar a unsprezecea – un îndrumar de lectură, mergeam adesea pe intuiţie şi pe noroc. Şi erau cărţi care mă prindeau şi erau cărţi care mă pierdeau. Dar era şi Serata Muzicală T.V. – o emisiune singulară în privinţa impactului pe care l-a avut asupra mea din perspectiva lecturii. Datorită lui Iosif Sava am ajuns eu în contact cu oamenii de cultură şi cu unele dintre operele acestora. Recunosc, nu m-au atras niciodată clasicii, pe mine contemporanii mă fascinau, mi se părea fabulos să îi urmăresc pe unii dintre ei pe TVR 2 şi apoi să dau fuga la ceea ce au scris.

Să nu vă închipiuţi că am devenit un maestru al lecturii; dar, cum am spus, mi-am dat silinţa. Poate că de acolo vine umbra de umanism din mine, într-o societate cu oameni din ce în ce mai robotizaţi afectiv, în care sufletul devine algoritmizat şi adânc înclinat spre profit. Nu ştiu cum o fi mai bine – să fii un fan al lecturii sau un indiferent în ceea ce priveşte verbul scris. Trăim întro vreme a vorbelor. Se vorbeşte mult, dar se rosteşte din ce în ce mai puţin. Cuvintele se pierd cu viteza luminii, pare că nimic nu are stabilitate şi prestanţă, odată cu invazia tehnologiei informaţiilor. Poate că de aceea şi părem atât de superficiali. Altă dată oamenii „pierdeau” timpul

2

dezbătând cărţile citite. Acum dezbaterile sunt, de cele mai multe ori, la TV sau pe messenger. O fi bine, o fi rău... Nu-mi permit judecăţi de valoare. Nu cred în propaganda insistentă în favoarea cărţii – lectura cu orice preţ. Dar cred că sensibilizarea sufletului nostru adormit se poate face numai prin litera scrisă, prin scufundarea în atemporalul lecturii, prin construirea unor punţi de legătură spirituală între oameni. Nu am pretenţia că ceea ce cred eu este just. Oamenii se descurcă de minune şi fără a se împrieteni cu lectura, fără a citi cu sens şi înţeles. Dar poate că „interfaţa” societăţii ar fi sensibil umanizată dacă unii dintre noi – să sperăm într-un număr generos – nu ar uita de sentimentele şi imaginile mentale ascunse între coperţi. Citesc deci mă umanizez ar putea fi un ideal bun de urmat. Alături de religie, lectura conferă sufletului pe care îl purtăm alura unui umanism de bun gust. Restul e consum, plăcere ieftină şi alienare. Sau poate nu...

Lector nr. 1/2011

3

 LECTOR NR. 1 - 2003 Târgul de carte pentru copii şi tineret – Ediţia I

Premieră naţională la Focşani Ideea a venit pur şi simplu. Prilejul se contura deja odată cu apropiatul Salon Bienal al Cărţii pentru Copii şi Tineret – ediţia a XVI-a. Timp de câteva luni s-au analizat proiecte, iniţiate de Secţia pentru Copii şi Tineret şi de bibliotecari implicaţi permanent în astfel de manifestări. Să fie concursuri, au spus unii. Să fie şi dezbateri cu mulţi invitaţi, au spus alţii. Să fie vernisaje şi lansări, s-a mai spus. Încet, încet, s-a conturat un amplu program de manifestări ce avea să se deruleze pe parcursul unei săptămâni întregi. Şi totul a fost bine. În holul central au fost prezente editurile: Aula – Braşov, Corint, 100+1 Gramar, Teora, Litera – Bucureşti, Polirom – Iaşi, Pallas, Zedax, Salonul literar, Universul cărţii din Focşani. La standuri, afişe, pliante, etichete, ecusoane.

Colocviul “Literatura pentru copii în actualitate” a reunit scriitori şi specialişti ce ne-au stat alături: d-na Silvia Nestorescu, referent - Ministerul Culturii şi Cultelor, d-na Silvia Kerim, d-na Silvia Chiţimia şi d-nul Iuliu Raţiu - Uniunea Scriitorilor din România, d-na Rodica Drăghici, director – Biblioteca Judeţeană Brăila, d-nul Eugen Iordache, director - Biblioteca Judeţeană Galaţi, d-nul Emil Vasilescu, redactor-şef – Revista Biblioteca.

Totul a fost bine. A fost o experienţă, un experiment. Şi acum ?

Alte proiecte aşteaptă să fie descoperite. Avem de lucru...



Ing. Elena Velniţă Şef seviciu Prelucrarea colecţiilor, Nicoleta Oprişan bibliotecar

LECTOR NR. 4 - 2004 Târgul de carte pentru copii şi tineret – Ediţia a II - a

“Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe” …Se spune că prima dată e mai greu, emoţiile sunt mai mari, rezultatele sunt incerte. Este adevărat. Anul trecut, când Târgul de Carte a debutat în cadrul Salonului Bienal al Cărţii pentru Copii şi Tineret, totul a fost un experiment. Anul acesta însă, experienţa acumulată a fost salvatoare şi decisivă totodată. Multe dintre problemele organizatorice au fost prevenite pentru că fiecare a ştiut de această dată ce are de făcut. S-a muncit mult, în echipă, şi rezultatele au fost pe măsura aşteptărilor.

Două zile agitaţia şi zumzetul continuu au fost cea mai frumoasă panoramă a bibliotecii şi a invitaţilor ei.

Editurile RAO, Imprimeria Naţională Coresi, Paralela 45, Stand 2001, la care s-au alăturat şi cele din judeţul nostru: Pallas, Terra, Zedax, Salonul Literar şi Librăria Universul Cărţii, au etalat o paletă largă de cărţi ce a impresionat prin diversitate, colorit şi mod de aranjare.

Deschiderea Târgului s-a făcut în forţă, cu nume de mare calibru. Uniunea Scriitorilor din România a fost din nou alături de noi prin distinsele doamne Silvia Kerim şi Silvia Chiţimia şi domnul Ion Hobana; C.F.E.P.M.D.C. fost şi în acest an reprezentat de doamnele Silvia Nestorescu şi Sanda Ionescu; Universitatea din Bucureşti “a venit” la Focşani prin domnul prof. univ .acad. dr. Dan Horia Mazilu; domnul Emil Vasilescu, redactor şef al revistei Biblioteca, a decis şi de această dată să fie alături de noi.

Ne-au onorat cu prezenţa reprezentanţii bibliotecilor judeţene din: Brăila, doamna director Rodica Drăghici; Buzău, domnul director Burlacu Sorin; Teleorman, doamna director Maria Nedelea; Târgovişte, domnul director Victor Petrescu; Galaţi, domnul director Eugen Iordache, scriitori vrânceni, mici debutanţi pe scena literaturii şi a cărţilor, publicul larg, toţi au umplut spaţiul expoziţional al bibliotecii luând cu asalt standurile

de cărţi care îi aşteptau. Copii şi tinerii au fost, din fericire, cei care au format peisajul predominant, pentru că, în fond, lor le este dedicată această manifestare.

Colocviul cu tema “Literatura pentru copii în actualitate” a fost dedicat tot celor mai mici dintre cititori.

La discuţie însă au participat adulţii care au dezbătut anumite aspecte ale literaturii pentru copii şi potenţiale “ameninţări” la adresa viitorului acesteia. Manualele şcolare alternative, parodiile cinematografice, personajele de ieri şi de azi din literatura pentru copii s-au aflat printre subiectele abordate.

“Nu pot să mă hotărăsc ce carte să cumpăr. Toate sunt interesante, toate îmi plac. Le-aş cumpăra pe toate dacă aş avea bani. La acest târg sunt cărţi pe care nu le-am găsit în librării şi preţurile sunt mai mici.”

(Ziarul de Vrancea, 8 mai 2004). Iar cuvintele acestor copii cântăresc mai mult decât concluziile pe care noi, oamenii mari, le-am putea emite despre Târgul de Carte. Şi tot ei au fost cei care ne-au uimit prin inventivitate şi talent când ne-au prezentat micile lor “creaţii literare". Micii scriitori de mâine debutează în redacţiile revistelor şcolare îndrumaţi de profesorii lor: “Dialoguri literare”, “Clio”, noua “Experiences: English-French Magazine”, “Încotro?”, “Muguri de vers” . Şi iată că am ajuns şi la final. Dar nu definitiv. “Eu sunt de părere că ar trebui să facem din acest eveniment o tradiţie”, (Monitorul de Vrancea, sâmbătă-duminică, 8-9 mai 2004) spune Alexandra, elevă a Colegiului Naţional “Alexandru Ioan Cuza”. Cum poţi să lupţi împotriva unei astfel de afirmaţii? Poţi oare spune nu? Şi mai ales că nu e singura…”Cuvântul scris va dăinui în timp şi vor exista întotdeauna oameni care vor dori să citească”.(Ziarul de Vrancea, sâmbătă, 8 mai 2004) Subscriu la adevărul incontestabil pe care aceste cuvinte îl conţin. La anul vom zbura şi mai sus.

Anamaria Cătănoiu - bibliotecar

 LECTOR NR. 6 - 2005 Târg de carte ediția a III-a 2005

- O „CĂLĂTORIE EXTRAORDINARĂ” prin lumea TÂRGULUI DE CARTE PENTRU COPII ŞI TINERET (…)Pentru că anul acesta (2005 n.r.) a fost declarat Anul Internaţional Jules Verne, sărbătoare înscrisă în calendarul UNESCO cu prilejul comemorării unui secol de la moartea marelui scriitor francez, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea (BJDZ) a vrut să omagieze şi ea cum se cuvine, omul şi opera sa nemuritoare, prin manifestările ediţiei a III-a a Târgului de Carte pentru Copii şi Tineret ce a avut loc în cadrul Salonului Bienal al Cărţii pentru Copii şi Tineret, ediţia a XVII-a, în perioada 14-16 aprilie 2005, la Focşani.

Organizarea şi desfăşurarea acestui Târg de Carte, manifestare premiată la Târgul de Carte Gaudeamus 2004, pentru celelalte ediţii, a devenit, într-adevăr, tradiţie pentru biblioteca noastră, pentru oraşul Focşani. Şi, pentru că este singurul Târg de Carte pentru Copii şi Tineret din ţară, putem spune că a devenit o tradiţie ca la Focşani, să-şi dea întâlnire, o dată pe an, mari scriitori români, oameni de cultură, mari edituri, colegi din bibliotecile din ţară, mass-media, profesori, elevi, părinţi, bunici … şi toţi acei ce doresc să simtă, să vadă şi să audă cartea pentru copii şi tineret.(…)

Invitaţii de seamă din ţară au răspuns invitaţiei noastre şi de această dată: scriitorii Ion Hobana, Silvia Kerim, Silvia Chiţimia – din partea Uniunii Scriitorilor din România, dar şi Alexandru Muşina - director al Editurii Aula Braşov, Ştefan Ghidoveanu de la Radio România Cultural, Nicolae N. Popescu - redactor şef al Revistei „Universul Şcolii” care a reprezentat Consiliul Internaţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret – IBBY, istoricul literar Ioan Adam, Emil Vasilescu - redactorul şef al Revistei “Biblioteca”, scriitorul Emilian Marcu şi mulţi alţii.

Am fost onoraţi şi de prezenţa distinşilor scriitori vrânceni. Au răspuns invitaţiei noastre şi colegi bibliotecari din Iaşi, Brăila, Galaţi şi Buzău.(...)

Faţă de anul trecut am avut prezente anul acesta un număr mult mai mare de edituri ce au răspuns invitaţiei noastre: Rao, Humanitas, Aramis, Polirom, Aula, Hasefer, Univers, Agenţia Naţională De Presă Rompres, Teora, Elf, Paralela 45, Cd Press, Pallas, Terra, Zedax, Casa Radio, Librăria „Universul Şcolii” şi Stand 2001.

Partenerii media au fost şi de această dată alături de noi şi au prezentat tot ceea ce s-a derulat în biblioteca noastră., Societatea Română de Radiodifuziune, România Cultural, Radio Iaşi, Radio DADA, Tv Atlas, Tv Diplomatic, Monitorul de Vrancea şi Ziarul de Vrancea au transmis, pe parcursul celor trei zile ale Târgului de Carte şi despre dezbaterile Colocviului Naţional Jules Verne, despre lansările de carte ale scriitorilor invitaţi aici, din care amintim doar câteva: „Jules Verne – Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti”, „20000 de pagini în căutarea lui Jules Verne”, „Ion Hobana prezintă maeştri anticipaţiei clasice” ale domnului Ion Hobana, „Semnul de iarbă” a doamnei Silvia Kerim, domnul Ioan Adam a prezentat „Zidul şi litera”, „Centrul şi periferia” a scriitorului Nicolae Mecu, „Paradisul infernal” de Georgeta Adam, etc., domnul Emil Vasilescu a prezentat cărţile „Contraforturi” şi „Studii de bibliologie şi istorie literară” și nu în ultimul rând lansarea numărului 5 al Revistei „Lector” – dedicată Anului Internaţional Jules Verne, a BJDZ(…)

Cu ajutorul Unităţii militară 01470 Focşani am „îmbrăcat” Secţia de Împrumut la domiciliu cu o plasă de camuflaj care a reuşit să dea o notă originală întregii secţii, creând o atmosferă aparte, foarte apreciată de public, în care cărţile ieşeau în evidenţă prin culoare şi aranjament şi am instalat în faţa bibliotecii în două corturi mari, „BIVUACUL CĂRŢILOR” care a găzduit participanţii la târg ce au dorit să rămână la un „pahar de vorbă” despre carte, despre scris, despre o idee… sau despre orice altceva i-ar fi putut opri mai mult în preajma bibliotecii …

Ecourile acestei ediţii s-au stins, lucrurile au intrat pe făgaşul normal dar, rezultatul ne obligă. Ne obligă ca la ediţia următoare a Târgului de Carte pentru Copii şi Tineret din 2006 să îndrăznim mai mult şi realizările noastre să întreacă imaginaţia, pentru că aşa cum ne-a arătat şi Jules Verne – CĂLĂTORIA SPRE NOI ORIZONTURI ESTE POSIBILĂ!

Nicoleta Oprişan, Margareta Tătăruş Bibliotecari

 LECTOR nr. 7 -2006 Târgul de carte ediția a IV - a 2006

TÂRGUL DE CARTE PENTRU COPII ŞI TINERET ediţia a IV-a, Focşani, 2006 - aspecte ale mixului de promovare Marketingul este pretutindeni în jurul nostru.

Philip Kotler

Luând ca deviză adagiul latin “A fi, înseamnă a fi perceput.” şi folosind-o nu numai ca motto al site-ului nostru, ci şi ca pe un adevăr care trebuie mereu demonstrat, instituţia noastră a considerat activitatea de promovare, în contextul unei pieţe concurenţiale a informaţiei din ce în ce mai diversificate şi mai agresive, unul dintre obiectivele importante de pătrundere şi fixare a competenţelor acestei instituţii, în mentalul colectiv al comunităţii din judeţul nostru şi de recunoaştere a calităţilor sale de reper cultural. În lucrarea de faţă vom încerca un studiu de caz pe mixul de promovare aplicat la organizarea Tîrgului de Carte pentru Copii şi Tineret, ediţia a IV-a, Focşani, 2006.

Ca activitate “[…] prin care o organizaţie transmite pieţei o serie de informaţii cu privire la produsele sau serviciile sale”[1], mixul de promovare se conformează unei strategii de marketing care, în cazul nostru, s-a bazat

pe experienţa ediţiilor anterioare, pe evoluţia pieţei editoriale şi a curentelor şi tendinţelor lectoriale, pe statisticile periodice efectuate de bibliotecă pentru analiza fenomenului lecturii publice în comunitatea noastră, pe alternativele de informare şi de loisir pe care le au membrii comunităţii, fie că sunt sau nu, utilizatorii serviciilor de bibliotecă.

Strategia a fost una latentă, tema şi anumite secvenţe din structura manifestării ca ansamblu, fiind decise cu mult timp în urmă. Dar, oricât de clare ar părea la un moment dat coordonatele unei activităţi de amploare, ea este supusă unor categorii de imponderabile, care pot decide, uneori dramatic, scenariul stabilit. Pe de altă parte, astfel de manifestări, mai ales după ce ele au mai fost experimentate, verificate, ca structură generală, pot induce riscul unei periculoase idealizări, slăbind vigilenţa impusă de realitatea imediată.

Aceasta face ca, de fapt, într-o astfel de manifestare, să avem de-a face nu doar cu o strategie precisă, calculată matematic, ci cu o serie de strategii subsumate scopului primar, prin urmare, cu o succesiune de variante determinate de mediul intern şi mai ales extern al bibliotecii. De aceea, în previzionarea şi planificarea detaliată a activităţilor concentrice, a costurilor, a responsabilităţilor, întotdeauna s-au folosit şi strategii de rezervă. Din strategia de bază nu am exclus asumarea riscului pe care îl presupune organizarea unei manifestări de o astfel de amploare, fie că este vorba de un risc privind logistica întregii manifestări, ţinând de ameninţări abstracte fie, riscul privind solvabilitatea financiară a întregii manifestări organizată de o instituţie bugetară, dependentă, aşadar, de un buget insuficient şi de imprevizibilitatea sponsorizărilor. În cele din urmă, organizarea, derularea, evaluarea unei astfel de manifestări seamănă cu un organism proteiform, care te obligă la atenţie, la supervizare, la gândire logică şi, mai ales, la multă creativitate, originalitate şi spontaneitate.

Acestea din urmă au fost şi rămân miza cea mare a bibliotecii noastre, în această reconquista modernă a Bibliopolisului, prin mijloace mai curând ofensiv-temperate decât defensive.

STUDIU DE CAZ – SCHIŢĂ Titulatura. Ediţie. Loc de manifestare. Durata. An. Tîrgul de Carte pentru Copii şi Tineret, Ediţia a IV-a, Focşani, 5-7 mai, 2006.

Organizator Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Focşani, Vrancea Locaţie: Galeriile de artă - parter/etaj, pentru organizarea standurilor, lansări de carte şi lectură publică - spaţiu generos, situat central, bine luminat Alte locaţii: Sediile Bibliotecii Judeţene, holul şi sala de spectacole a Ansamblului Folcloric Profesionist “Ţara Vrancei”, situat în imediata apropiere a Galeriilor de artă.

Tema dedicată “Anul Internaţional al Francofoniei” Manifestări subsumate, organizate pe principiul focalizării:  colocviul naţional “Arta traducerii” cu participarea unor oameni de cultură şi traducători de excepţie ai literaturii române  lansări de carte: 30 de titluri de carte şi de colecţii editoriale;  teatru de păpuşi inspirat din opera lui Jean de La Fontaine;  filmografie inspirată din opera lui H.G.Wells (Anul Internaţional Wells), la iniţiativa şi cu participarea în calitate de prezentator a d-lui Ştefan Ghidoveanu de la Radio România Cultural  graffiti – demonstraţii-concurs pe teme francofone, concurs premiat de Editura RAO  expoziţii: “Umbre şi flori” - grafică, “Wells în maşina timpului” - grafică, “Alb-negru şi culoare” acuarelă sugerată de cele mai cunoscute şansonete, “L’Illustration” - expoziţie de carte veche din colecţia cu titlu omonim deţinută de biblioteca noastră, “Turnul Babel şi istoria limbilor” - o imitaţie livrescă a Turnului Babel - expoziţie nonconformistă de carte de referinţă în limba franceză, pretext pentru colocviul dedicat traducerilor; expoziţia “La classe de francophonie”, lucrată în timp real, interactiv, de participanţii la colocviu, constînd într-un colaj de semnături şi amintiri ale acestora scrise în franceză, pe paspartuuri de pînză.  expoziţiile au fost realizate de Ovidiu Opaiţ, student la Institutul de Arte Plastice Cluj-Napoca, elevi ai liceului de artă “Gheorghe Tattarescu” din Focşani, elevi de la Palatul Copiilor din Focşani, bibliotecari.

Aceste activităţi au reprezentat, după o expresie a lui Réne Berger, metode de “promovare emoţională, simbolică şi poetică”[2] şi chiar veritabile “mijloace de comunicare de masă”[3], în ceea ce priveşte biblioteca şi, mai ales, Tîrgul de Carte.

Invitaţi şi actanţi ai Tîrgului Actorul şi poetul Mircea Albulescu, scriitorul Ion Hobana, scriitorul şi traducătorul Radu Cârneci, prof.univ.dr. Constantin Frosin–traducător, expert în Francofonie, trad. Ion Creţu-redactor la Institutul Cultural Român, poetul Mircea Micu, criticul de teatru Florica Ichim - Fundaţia “Camil Petrescu”, Victoria Milescu autoare şi traducătoare de cărţi pentru copii, Emil Vasilescu, redactor-şef al revistei Biblioteca, prof. Virginica Bogdan a căror prezenţă a constituit “girul personalităţilor ca strategie”[4]. Au fost prezenţi ca autori şi participanţi, scriitori vrânceni şi din judeţele limitrofe care au onorat cu prezenţa d-lor Tîrgul de Carte pentru Copii.

Invitaţi de peste hotare: Doamna Tatiana Coşeri, director adjunct la Biblioteca Municipală “B.P.Hasdeu” din Chişinău şi doamna Angela Timuş, director la Filiala “Ştefan cel Mare şi Sfânt” a aceleiaşi prestigioase biblioteci din Republica Moldova.

Edituri participante: peste 19 edituri din ţară şi din Vrancea. Editurile Humanitas, Aula, Tritonic au anulat participarea confirmată iniţial.

Invitat special: Editura “Cartier” din Chişinău Au participat ca voluntari şi observatori d-ra Lorena Zevedei şi d-ra Ionela Spânu de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Catedra de Bibliologie şi Ştiinţa Informării.

Colaboratori: diferite instituţii culturale şi nu numai, care au contribuit cu servicii gratuite în organizarea Tîrgului.

Cu totul remarcabilă a fost prestanţa managerială a doamnei prof. Maria Murgoci, director al Ansamblului Folcloric Profesionist “Ţara Vrancei”, în susţinerea şi derularea parteneriatului cu Biblioteca Judeţeană, pe toată durata Tîrgului.

Parteneri media: Radio Dada, Ziarul de Vrancea, Monitorul de Vrancea, Ziarul tău, Diplomatic TV, TV Atlas, UPC, Radiodifuziunea Română – programul Cultural şi postul teritorial - Radio Iaşi.

Sponsori: Aproximativ 20 de instituţii private şi persoane fizice au contribuit, în proporţie de 80% la finanţarea manifestării. Restul sumei provine de la buget.

Estimarea costurilor: Aprox. 150 de milioane lei, ca limită maximă, cuprinzînd cheltuieli de transport, cazare, masă, protocol, cheltuieli de promovare, altele.

Public ţintă: copii şi tineri; public avizat pentru colocviul dedicat traducerilor.

Ca la orice Tîrg de carte, delimitarea categoriilor de public nu poate fi decît subiectivă.

Obiective generale -revitalizarea şi redimensionarea imaginii bibliotecii -întărirea credibilităţii acesteia în comunitate dar şi în rîndul creatorilor şi a producătorilor de carte -contribuţia la educarea publicului larg prin inducerea respectului faţă de carte -crearea de oportunităţi de cumpărare a cărţilor la preţuri mai reduse pentru biblioteci, instituţii, persoane -crearea de oportunităţi pentru edituri de a testa piaţa consumatorilor de carte din Focşani -crearea unor oportunităţi de colaborare pe termen lung, pe principiul reciprocităţii, între biblioteca organizatoare, edituri participante, invitaţi -prezentarea unor oferte de carte multiple, diversificate şi atrăgătoare pentru copii -sensibilizarea opiniei publice cu privire la rolul cărţii în formarea tinerilor -crearea de oportunităţi, pentru copii, tineri şi nu numai, de a-i cunoaşte pe cîţiva dintre remarcabilii oameni de cultură români -diseminarea unor informaţii culturale de importanţă internaţională sau naţională mult mai uşor de reţinut în contextul unei astfel de manifestări -facilitarea schimbului şi a dialogului cultural -sensibilizarea factorilor de decizie cu privire la susţinerea şi recunoaşterea bibliotecilor ca instituţii importante ale informării -stimularea unui sentiment de solidaritate culturală între vizitatori şi organizatori -stimularea nevoii de colaborare între instituţii, cu cît mai diverse, cu atît mai bine, în vederea obţinerii unui bun cultural de interes comunitar

-atragerea la bibliotecă şi lectură şi a unui public încadrat în sfera pieţei potenţiale a utilizatorilor bibliotecii -transformarea vizitatorilor datorată diversităţii de oferte şi produse culturale, dar şi a participanţilor, în potenţiali multiplicatori de informaţie privind biblioteca noastră şi cartea, în general -promovarea valorilor culturale locale Obiective specifice -creşterea numărului de vizitatori cu cel puţin 30% faţă de anul 2005 -crearea unor spaţii şi a unui circuit de vizitare mai accesibile atît pentru vizitatori cît şi pentru edituri -creşterea numărului de edituri participante şi a numărului de exemplare şi de titluri ale acestora -diversificarea categoriilor de vizitatori -încurajarea utilizatorilor potenţiali de a vizita şi folosi serviciile bibliotecii -prelungirea programului de vizitare -diversificarea programelor dedicate copiilor -stimularea coeziunii culturale familiale prin crearea oportunităţii de vizitare în week-end, cînd părinţii sînt (mai)liberi -stimularea multiculturalismului şi a dialogului interetnic prin invitarea unei edituri reprezentative din Republica Moldova şi a editurii comunităţii evreilor şi etniei rrome din România.

Instrumente de comunicare şi de promovare Înainte de a exemplifica instrumentele de promovare folosite de noi la Tîrgul de carte şi pe care Kotler le include în categoria celor “obişnuite”[5] trebuie să delimităm şi să adaptăm termenii de produs, piaţă, vînzare la specificul activităţii noastre.

Dorinţa organizatorilor de a pune la dispoziţia cît mai multor benficiari de carte nouă şi diversă, cu posibilitatea de a cumpăra acelaşi produs cu preţuri mai mici dar şi de a le oferi acestora informaţie culturală şi programe de divertisment în şi din lumea cărţii, a atribuit bibliotecii rolul de mediator între mai multe segmente de piaţă bazate pe interdependenţe şi raportări reciproce.

Astfel, biblioteca s-a orientatat spre piaţa editorială oferindu-i posibilitatea expunerii produselor editoriale şi vînzării acestora, pătrunderii directe pe o piaţă nouă, pe care pătrunsese indirect prin difuzori locali. Pe de altă parte, biblioteca, stabilindu-şi publicul ţintă privilegiat, dar şi alte categorii de public secvenţiale, în raport cu tema şi nivelul de abordare ale altor activităţi adiacente Tîrgului, şi-a determinat mai ales piaţa lectorială, înţelegînd prin aceasta pe consumatorii de lectură reali şi pe cei potenţiali pe care să-i determine să treacă de la indiferenţă, la curiozitate şi apoi la acţiunea propriu-zisă de a vizita Tîrgul.

Editurile s-au orientat şi ele spre o piaţă de desfacere instituţională, reprezentată de bibliotecă/biblioteci şi de alte feluri de organizaţii, piaţă care este, la urma urmei, una indirect lectorială, şi oarecum mai sigură din punctul de vedere al vînzărilor în cantităţi mai mari. De asemenea, editurile s-au orientat mai ales spre piaţa lectorială activă şi latentă pentru a prospecta interesele şi orientările acesteia de lectură şi pentru a-şi promova imaginea şi produsele. Între autorii contextului de piaţă şi cei ai susţinerii acesteia există, cum s-a văzut, din punctul de vedere al raportării la beneficiar, punctul comun al pieţei lectoriale, activă sau potenţială, fiecare dorind să o cucerească prin metode diferite, urmărind obiective sensibil diferite, dar propunîndu-şi un scop comun: să demonstreze că nu cartea este o alternativă la alte mijloace de informare ci invers şi că orice efort merită încercat pentru a crea posibilitatea unor afinităţi, solidarizări de grupuri, aparent neomogene, în şi pentru spiritul cărţii. Între aceşti actanţi se stabilesc diferite niveluri de cooperare prin raportarea la produs.

Pentru edituri, produsul este cartea, ca entitate materială intelectuală, care se adresează intelectului şi care produce satisfacţii tot de natură intelectuală, cel mai adesea pe termen lung.

Pentru bibliotecă, produsul care trebuie livrat/vîndut este chiar Tîrgul de carte “ca produs cultural, ca realizare irepetabilă, unică, nestandardizată”[6] ca entitate abstractă, în fapt, o sumă de servicii care au ca suport ideatic originar tot cartea, dar care, mai ales, intermediază accesul la carte, bibliotecă şi cultură în sens larg. În afara beneficiului ţinînd de memoria afectivă a publicului mai este şi acela al racordării la dimensiunea culturală a momentului şi sentimentul apartenenţei la acelaşi grup care, preţ de cîteva zile, se desprinde de contingent, instituindu-se în elite şi instanţe culturale.

Contextul multicultural al Tîrgului este el însuşi creator de produse culturale şi acesta este, poate, unul dintre cele mai subtile rezultate dacă avem în vedere doar literatura gri care s-a născut, inevitabil, o dată cu înregistrările de la colocviul dedicat “artei traducerii” şi care reprezintă părerile, în felul lor irepetabile, ale unor traducători de primă talie din România: scriitorul Radu Cârneci, traducătorul integralei Charles Baudelaire, scriitorul şi

traducătorul Constantin Frosin, membru corespondent al Academiei Europene, scriitorul Ion Hobana, traducătorul Ion Creţu, readactor la Institutul Cultural Român.

Importante rămîn, desigur, sincronizarea şi efectul de identificare a ofertelor de produse şi servicii în general, cu nevoile şi orizontul de aşteptare al publicului, verificabile printr-un feed-back al vînzărilor, prin numărul de vizitatori şi de participanţi la toate manifestările care au susţinut tîrgul.

Rezultate estimative Vizitatori: peste 2500 de vizitatori ai standurilor şi participanţi, în calitate de public, la celelalte manifestări, reprezentînd aprox. 150% creştere faţă de ediţia 2005. Vizitatorii de week-end au fost grupurile familiale alături de cele şcolare, organizate. Suportul parental în selecţia şi cumpărarea unei cărţi sau doar în vizitarea Tîrgului se numără printre reuşitele psihologice ale acestei manifestări care a dorit să încurajeze educaţia pentru carte în familie.

Spaţii de desfăşurare: Spaţiile pentru standuri şi pentru diferitele programe dedicate copiilor şi celorlalte categorii de public au fost de 5 ori mai mari faţă de anul 2005, însumînd aprox. 1000 de mp. Amplasarea centrală a determinat, de asemenea, atragerea şi a unui număr mare de potenţiali utilizatori. Coordonatele spaţiului au fost: deschidere, luminozitate, confort, siguranţă, amplasare centrală.

Vînzari: cu 50 % mai multe faţă de ediţia 2005, conform estimărilor făcute de reprezentanţii editurilor.

Cele mai mari vînzări au fost realizate de editura “Cartier” din Chişinău care a vîndut mai ales dicţionare enciclopedice, dicţionare de uz şcolar şi “Coranul”. În ordine, se situează Editurile Aramis, Paralela 45, Minerva, Flamingo, Şcoala Gălăţeană, C.N.I.Coresi, RAO, Hasefer. Instituţiile care au cumpărat cărţi au fost 5 biblioteci din sistem şi de la Casa Personalului Didactic din Focşani şi cîteva clase de elevi coordonate de cadrele didactice.

Achiziţiile de carte ale acestora au fost mai ales din sfera bibliografiei şcolare. Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” a cumpărat, cu prilejul Tîrgului, cărţi în valoare de 9305 RON cu un rabat comercial între 10%-30%.

Consolidarea imaginii bibliotecii Seria de manifestări prilejuite de organizarea Tîrgului de carte a readus în atenţia opiniei publice, cu mult timp înainte de deschiderea Tîrgului, interesul, consecvenţa, dorinţa de edificare a unei tradiţii, eforturile organizatorice susţinute pe principiul “fiecare are de cîştigat”. Rezultatele şi ecourile favorabile din mass-media dar şi cele spontane ale publicului - poate mai ales acestea, încă netransformate în text de pe banda reportofonului - au contribuit, încă o dată, la consacrarea bibliotecii noastre ca ferment cultural comunitar.

Avînd ca model Tabelul 22-1 “Instrumente obişnuite de comunicare şi promovare”[7] al lui Kotler vom realiza mai jos o taxonomie simplă a instrumentelor şi a canalelor de comunicare cu scop de promovare pe care le-a utilizat biblioteca noastră, în regie proprie sau în parteneriat cu firme specializate.

INSTRUMENTE DE PROMOVARE I. Publicitate: au fost editate şi difuzate următoarele tipuri de materiale A. De bibliotecă 1. După tipul de suport 1.1 De hîrtie şi alte materiale ce pot fi tipărite/inscripţionate  afiş general cu privire la întreaga manifestare – 40 de exemplare, format A/3 şi A/4 lipite în zone cu densitate publică şi în şcoli  afişe punctuale care au particularizat anumite activităţi: teatrul de păpuşi, filmografia Wells şi spectacolul oferit în cinstea invitaţilor şi a publicului larg de către Ansamblul Folcloric Profesionist “Ţara Vrancei”  pliante cuprinzînd programul Tîrgului pe ore şi promovarea editurilor, a colaboratorilor şi a sponsorilor – 500 de exemplare  foi volante ca expresie a serviciilor de publicitate oferite sponsorilor  semne de carte ca forme de prezentare a unor sponsori şi, implicit a bibliotecii– 2000 de exemplare  fluturaşi publicitari difuzaţi în şcoli şi licee şi care au pus în valoare oportunităţile Tîrgului  bannere stradale incripţionate cu titulatura manifestării, locul şi perioada de desfăşurare



tricouri personalizate, cu însemnele Tîrgului, purtate de două echipe de copii voluntari care au promovat Tîrgul în şcoli 1.2 Suport electronic  publicarea anunţului despre Tîrg pe site-ul bibliotecii şi al unor canale media 1.3 Suporturi AV  anunţuri radiofonice şi de televiziune, la emisiunile de ştiri (fără a fi un spot propriu-zis) despre organizarea Tîrgului  spot “anunţ/invitaţie” difuzat stradal, la intrarea în Tîrg, prin voce imprimată 2. După adresabilitate  materiale de promovare care se adresează publicului larg  materiale care se adresează mai ales copiilor 3. După mesaj  Mesaje explicite - cuprinse mai ales în spotul de întîmpinare a vizitatorilor pe modelul reclamei “Nu uitaţi, în aceste zile, toate drumurile duc la Tîrgul de Carte” sau “Ce e nou e şi la noi!”  Mesaje implicite - de tip “anunţ/invitaţie” care mizează pe selecţia afectivă şi intelectuală a publicului 4. Protocolul ca publicitate Includem aici totalitatea materialelor oferite participanţilor la unele dintre manifestările Tîrgului, de exemplu, mapa de protocol, care conţine pliantul, revista bibliotecii, un CD privind retrospectiva Tîrgului de carte 2005, foi volante cu trimitere la sponsori, colaboratori, parteneri media, hîrtie de scris personalizată cu însemnele Tîrgului, ilustrate despre Focşani, materiale promoţionale ale unor sponsori.

5. Distincţiile oferite/primite ca forme atipice de promovare, în primul rînd a instituţiei în sine şi, prin aceasta, a manifestării prezente dar şi a celor viitoare.

B. De edituri  panouri, postere, bannere, oferte punctuale, cataloage editoriale ca instrumente de promovare a editurilor II. Promovarea vînzărilor A. De edituri  cadouri constînd în cărţi  cadouri constînd în materiale de promovare  premii pentru concursuri desfăşurate la Tîrg  reduceri de preţuri cu 20-30%  acordarea unui rabat comercial mai mare pentru biblioteci de pînă la 35% B. De bibliotecă  acces gratuit la toate tipurile de manifestări  organizarea de concursuri cu premii  acces gratuit la Tîrg pe toată durata şi pentru toate categoriile de vizitatori III. Relaţii publice  comunicate de presă privind organizarea şi derularea Tîrgului  interviuri în mass-media  invitarea şi asigurarea participării unor personalităţi unanim recunoscute CANALE DE COMUNICARE a instrumentelor de promovare A. Personale “a căror eficienţă derivă din posibilitatea de a individualiza prezentarea şi de a percepe în mod direct reacţia auditoriului”[8]  bibliotecarii implicaţi în staff-ul organizării Tîrgului  copiii voluntari implicaţi în “Maratonul promoţional”  celelalte categorii de voluntari  “canalele sociale”[9] - diferite persoane din anturajul bibliotecarilor B. Nepersonale  Portofoliul de tipărituri necesare promovării  Toate resursele zonale mass-media; alte surse media  Protocolul de întîmpinare - am numit prin aceasta corespondenţa implicită Tîrgului - a trebuit să recurgă la o retorică bazată pe persuasiune, eleganţa stilului, capacitate de sinteză, formule şi formulări temperat encomiastice şi de captare a bunăvoinţei; aceasta este o formă indirectă de promovare a manifestării prin deturnarea deliberată a atenţiei

receptorului pe tipul de organizaţie, pe consistenţa şi realismul propunerilor acesteia, utilizînd principiul convingerii analogice.

Ambianţei căreia Kotler îi recunoştea rolul de “amplificare a tendinţelor clientului de a achiziţiona un anumit produs.”[10] îi adăugăm şi atmosfera degajată de elementul uman care, în condiţiile unei manifestări de amploare, cu mulţi invitaţi dintre care unii de înaltă ţinută, ca în cazul Tîrgului nostru, trebuie să îmbine elementele unei gazde desăvîrşite.

Mizînd pe continuitate, simultaneitate, diversitate, creativitate, pe comparaţia cu noi înşine şi cu cei mai buni decît noi, dar mai ales pe reacţia pozitivă şi empatică a publicului, considerăm că Tîrgul de Carte pentru Copii şi Tineret de la Focşani – manifestare premiată pentru a II-a ediţie a sa în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus – Carte de învăţătură, Bucureşti, 2004, a reuşit să convingă şi în acest an, inclusiv prin instrumentele de promovare în totalitatea lor, de utilitatea unor astfel de manifestări într-o comunitate cu alternative culturale sensibil puţine.

BIBLIOGRAFIE 1. BERGER, Rene. Mutaţia semnelor. Bucureşti: Editura Meridiane, 1978, p. 78 [2] ; p. 163 [3] 2. Bibliomedia. În: Lector. Focşani: Biblioteca Judeţeană “D. Zamfirescu”, an I, nr.1, 2003 3. ENACHE, Ionel; MAFTEI, Mihaela. Marketingul în bibliotecă. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 140 [1] 4. KOTLER, Philip. Principiile marketingului. Bucureşti: Editura Teora, 1998, p. 746 [7] 5. KOTLER, Philip. Managementul marketingului. Bucureşti: Editura Teora, 1997, p. 807 [4] ; p. 757 [5] ; p.

771 [8] ; p. 831 [9] ; p. 773 [10] 6. ZECHERU, Vasile. Management în cultură. Bucureşti: Litera Internaţional, 2002, p. 150 [6]

Teodora Fîntînaru Director Biblioteca Judeţeană Vrancea 

LECTOR nr. 7 - 2006 Târgul de carte ediția a IV- a 2006

TÂRGUL DE CARTE PENTRU COPII ŞI TINERET - un nou îndemn la lectură Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret de la Focşani a ajuns la ediţia a IV-a. Deşi recent apărut în competiţia naţională, Târgul vrâncean creşte, ca Făt-Frumos din poveste, într-un an cât alţii în trei. Nu ni se pare deloc surprinzător să asistăm la o asemenea progresie din perspectiva organizatorilor: Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” şi Consiliul Judeţean Vrancea, susţinuţi de o consistentă “listă” de sponsori.

Ediţia din acest an a rezolvat un aspect cu repercursiuni inhibante, anume spaţiul rezervat manifestării, ce se dovedise la ediţiile anterioare a nu mai putea face faţă solicitărilor expozanţilor şi afluxului de public. Prin alocarea unui alt spaţiu mult mai generos, cu o aşezare ultra centrală, cu facilităţi pe măsură, unul din impedimentele aflate în calea expansiunii manifestării a fost înlăturat. Faptul a fost resimţit imediat în numărul de edituri participante, ajuns la 23, unele de primă importanţă precum RAO, Aramis, Minerva, CNI Coresi, Paralela 45, Cartier din Chişnău, Fundaţia Camil Petrescu, Flamingo, CD Press, Editura “Şcoala Gălăţeană, Senior, Alma, editura evreiască Hasefer, o editură de rromi - Amare Romentza, în premieră, Elf, Agenţia Naţională de Presă Rompres dar şi edituri locale.

Expansiunea şi diversificarea expozanţilor au produs diversificarea ofertei de carte expusă la standuri, numărul lansărilor de carte, prezenţa unor autori tot mai reprezentativi şi, în consecinţă, spor superior de atractivitate din partea publicului.(...)

Şi programul derulat în cadrul Târgului a avut deopotrivă un reper principal şi multe alte activităţi conexe amplasate în jurul acestuia. De data aceasta, Anul Internaţional al Francofoniei a fost pivotul în jurul căruia s-au alcătuit manifestările Târgului, prin Colocviul Naţional: Arta traducerii.

După un an Jules Verne la centenar, ce continuare mai ericită putea fi decât ilustrarea relaţiilor seculare dintre români şi francezi, dintre limba lui Eminescu şi cea a lui Hugo? Colocviul a fost susţinut de prestigioşi artişti ai traducerii, precum Ion Hobana, Radu Cârneci, Constantin Frosin, expert în francofonie, care a lansat cartea: Traducerea între mit şi realitate, Victoria Milescu, cu participarea profesorilor de limba franceză din şcolile şi liceele din judeţ.

Marile tradiţii ale traducerii din franceză în română au fost încă odată subliniate, ca şi împlinirile actuale sau dificultăţile tranziţiei. Personalitatea poetului Radu Cârneci, care a prezentat volumul Totem, conţinând poezie francofonă din ţările negre, a extins mult aria discutării climatului mondial în care francofonia se exprimă în ultimul timp.

Prezenţa unor personalităţi de seamă ale culturii româneşti sporeşte prestigiul manifestării şi atracţia la public. Prestigiul actorului Mircea Albulescu s-a impus de această dată printr-o nouă dimensiune, cea de poet, care şi-a prezentat volumul Clanţe apărut nu demult la Editura CNI Coresi. Prozatorul Ion Hobana şi-a expus cărţile dedicate maeştrilor anticipaţiei clasice, Mircea Micu şi-a lansat volumul Poeme sentimentale, iar Victoria Milescu un volum de literatură pentru copii şi Ana Veronica Mircea cu două traduceri apărute la Editura RAO. Numeroşi autori vrânceni au venit în faţa propriilor concetăţeni cu numeroase cărţi originale apărute la editurile focşănene.

Dedicat, cum este şi firesc, producţiei editoriale, Târgul îşi asociază de fiecare dată activităţi culturale conexe de mare atractivitate. Filmul a adus în sala de cinema filmografia inspirată de opera lui H. G. Wells, spre deliciul publicului care s-a întâlnit pentru a revedea pelicule intrate în istoria celei de-a şaptea arte. Prezentările au fost sprijinite de Radio România Cultural, care a prezentat filmele prin contribuţia unui specialist precum Ştefan Ghidoveanu. Şi spectacolul teatral a fost prezent prin participarea Teatrului de Păpuşi din Focşani cu două spectacole regizate de Ana Cucută, studentă la ATF Bucureşti şi de Şcoala “ Ştefan cel Mare şi Sfânt” Focşani. Cei mici au găsit în spectacole un nou motiv de satisfacţie şi un îndemn de a fi alături de carte şi lectură. De asemenea, expoziţiile de grafică şi pictură au adunat artişti cunoscuţi cu lucrări expuse în cadrul Târgului. Expoziţia de carte L’ illustration a adus în prim plan grafica de carte şi ilustraţia atât de preţuită de micii şi mai marii cititori. Un concurs de graffiti cu participarea elevilor de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice “Gh. Tattarescu” Focşani a stimulat competiţia şi premiile oferite de la editura RAO. De subliniat şi parteneriatul cu media locală sau naţională care a asigurat nu numai interfaţa cu publicul, făcând cunoscută agenda manifestării, ci şi prin asumarea funcţiei de participant direct la derularea unor momente din program. Ca de fiecare dată, Biblioteca Judeţeană şi-a promovat propria activitate de editor aducând în atenţia publicului un nou număr din revista Lector şi editând un CD retrospectiv cu ediţia de anul trecut a Târgului.

Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret devine o piesă de rezistenţă a manifestărilor expoziţionale cu producţia editorială venind în sprijinul acesteia şi mai ales stimulând lectura printre cei mici şi adolescenţi aflaţi, să recunoaştem, în oarecare suferinţă.

Emil Vasilescu redactor-şef - Revista Biblioteca Notă: Articol preluat din Revista Biblioteca, nr. 5/2006, cu acordul autorului

 Târgul de carte ediția a V - a 2007

REFLECTĂRI ÎN PRESĂ Evenimentul zilei nr. 4784 din 20.04.2007: Târg de carte la Focșani La Focșani s-a deschis ieri a cincea ediție a Târgului de Carte pentru Copii si Tineret, organizat de Biblioteca Județeana "Duiliu Zamfirescu". La Galeriile de artă din Focșani au venit să își prezinte cărțile 35 de edituri. Ieri, academicianul Mihai Cimpoi a lansat Ghidul bibliografic "Duiliu Zamfirescu", realizat de Biblioteca Județeana in colaborare cu Biblioteca "B. P. Hasdeu" din Chisinău(…)

Radio Dada ediția din 23.04.2007: Târgul de Carte pentru Copii si Tineret desfășurat la Focșani și-a închis porțile. Activitatea a fost apreciata de mari scriitori ai literaturii vremurilor noastre. "Acest târg de carte înseamnă mult mai mult decât un târg de la București. Spre deosebire de alte târguri acesta se realizează multiplu: dezbateri, întâlniri, spectacole, cenacluri", a declarat scriitorul Radu Cârneci . (…)

Impresionată de târg a fost și reprezentanta Ministerului Culturii si Cultelor, Victoria Stoian. Aceasta și-ar dori, dacă ar fi posibil, ca activitatea Bibliotecii Județene "Duiliu Zamfirescu" să fie implementată în toate bibliotecile județene din țară. "Ce face BIBLIOTECA Județeană din Focșani nu face nici o altă BIBLIOTECA din țară și credeți-mă că le cunosc pe toate.(…)

Alte articole -

Târg de carte pentru copii în Evenimentul zilei, Nr. 4784 din 20.04.2007, p. 14 „Ultima eclipsă”, lansată la Târgul de Carte în Monitorul de Vrancea, An II, Nr. 1328 din 21.04.2007, p. 4 Aproximativ 5.000 de volume vândute la Târgul de carte în Monitorul de Vrancea, An II, Nr. 1334 din 2829.04.2007, p. 4 Peste 60% din vizitatorii Târgului de carte au fost copii în Ziarul de Vrancea, An X, Nr. 101 din 01.05.2007, p. 5 Târg cu strigare pentru cărţi în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 89 din 17.04.2007, p. 6 Târgul de carte pentru copii – o Arcă modernă a lui Noe: Donaţii de carte românească pentru copiii „spaniolilor” în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 86 din 13.04.2007, p. 5 Târgul de carte, cea de-a cincea ediţie: Cartea aminteşte că „limba este casa fiinţei” în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 92 din 20.04.2007, p. 6 Editură băcăuană, la Târgul de carte pentru copii şi tineret în Deşteptarea din 26.05.2007 editură băcăuană, la un târg de carte din Vrancea în Ziarul de Bacău din 05.2007 Bilanţul Târgul de carte, în cifre la Radio DADA, 04.05.2007 Istoricul Alex Mihai Stoenescu şi-a lansat la Focşani cartea „Din culisele luptei pentru putere: 1989-1990” la Radio DADA, 23.04.2007 Lansări numeroase la Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret la Radio DADA, 23.04.2007 Pomii prieteniei la Bibliotecă la Radio DADA, 23.04.2007 Târgul de carte pentru copii şi tineret la Radio DADA, 20.04.2007 Basm interpretat de copii cu deficienţe de auz şi vorbire în Adevărul, Nr. 5220 din 23.04.2007 Astăzi se deschide Tîrgul de Carte în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 91 din 19.04.2007, p. 6 „Integrarea Europeană pe înţelesul tuturor” în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 99 din 28.04.2007, p. 24 „Lector”, cea mai recentă apariţie în Ziarul de Vrancea, An XI, Nr. 99 din 28.04.2007, p. 7 Editura „Şcoala gălăţeană” – într-o companie selectă în Revista Şcoala gălăţeană, Nr. 149 din 05.2007, p.

9 „Balansoarul cu fluturi” lansat la Târgul de Carte pentru Copii şi Tineri” de la Focşani la Rompres, 21.04.2007 Expoziţie în culorile curcubeului la Târgul de Carte în Corect, An II, Nr. 77 din 20.04.2007, p. 8 „O furnică în bibliotecă” la Târgul de Carte în Corect, An II, Nr. 77 din 20.04.2007, p. 8 Peste 25 de edituri vor participa la Târgul de Carte în Corect, An II, Nr. 62 din 29.03.2007, p. 9

-

Se caută voluntari pentru Târgul de Carte în Corect, An II, Nr. 62 din 23.03.2007, p. 6 Stand de carte universitară la Focşani în Corect, An II, Nr. 47 din 08.03.2007, p. 6 Târg de Carte pentru Copii şi Tineret dedicat integrării europene în Corect, An II, Nr. 45 din 06.03.2007, p.

6 Zeci de pitici la Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret în Corect, Nr. 77 din 20.04.2007, p. 9 La Târgul de Carte „Arca lui Noe”, plină de cărţi în loc de animale în Monitorul de Vrancea, An II, Nr. 1322 din 14.04.2007, p. 4 Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret de la Focşani: Prezenţe gălăţene în Observator, din 28.04.2007, p.

9 Start în maratonul Târgului de Carte la Radio DADA, 18.04.2007 Târg de Carte la Biblioteca Judeţeană în Revista Magister Info, An VI, Nr. 53 din 03.2007, p. 7 Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret în Revista Athenaeum, An II, Nr. 4 din 03.2007, p. 18-19 Selecție realizată de Maria Cristina Olaru bibliotecar Relații publice

 Târgul de carte ediția a VI - a 2008

Eveniment cultural în luna mai

Târgul de Carte de la Focşani Ajuns la cea de-a şasea ediţie consecutivă, Târgul de Carte organizat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea îşi continuă tradiţia şi în acest an, încurajat de succesul de care s-a bucurat în rândul publicului vrâncean.(…) În perioada 8-11 mai 2008, Galeriile de Artă din Focşani vor găzdui din nou edituri de renume şi invitaţi de seamă din ţară şi de peste hotare. Anul European al Dialogului Intercultural este însemnul sub care se va desfăşura ediţia din acest an în cadrul căreia vom aniversa şi 150 de ani de la naşterea scriitorului şi diplomatului român, Duiliu Zamfirescu. (…)

Pe lângă oferta editorială bogată pe care editurile o vor expune la stand, pentru toate categoriile de public, noutatea din acest an o vor reprezenta multiple activităţi ce vor atrage cu siguranţă interesul dumneavoastră şi dintre care amintim doar câteva:  Simpozionul Internaţional: Valori şi valorizări ale multiculturalismului, cu participarea unor distinşi oaspeţi din Gandia, provincia Valencia - Spania, cu care Biblioteca noastră a început o frumoasă colaborare; din Republica Moldova, de la Federaţia Comunităţii Evreieşti din România, Centrul Rromilor „Amare Romentza” din Bucureşti şi prezenţa Centrului Cultural American din cadrul Ambasadei Statelor Unite în România şi a unor oaspeţi din Tivoli, Italia.  Lansări de carte ale unor invitaţi importanţi din ţară şi de pe plan local.  Întâlniri cu scriitorii preferaţi şi autografe şi multe alte surprize care vor fi dezvăluite la Târgul de carte(…) „Culoarea multiculturală” va fi dată de standurile de prezentare ale invitaţilor din Spania şi din ţară, care îşi vor prezenta cultura şi tradiţia prin accesorii şi materiale ce vor fi cu siguranţă apreciate de dumneavoastră. Este pentru prima dată când veţi avea ocazia să admiraţi în cadrul Târgului de carte un frumos şi armonios mélange de culturi şi vă invităm să luaţi parte alături de noi la sărbătoarea interculturalităţii!

Anamaria Cătănoiu – PR Manager BJDZ Notă: Articol apărut în revista Athenaeum 2008



Târgul de carte ediția a VII - a 2011

Târgul de carte aduce - Cărţi la porţile Vrancei Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a organizat, în perioada 6 - 8 octombrie 2011, a VII-a ediţie a Târgului de Carte având ca temă Cărţi la porţile Vrancei.

Târgul de Carte s-a desfăşurat, în acest an, la Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” din Focşani, unde au fost prezente peste 20 de edituri naţionale şi locale, cu aproximativ 2000 de volume la preţuri promoţionale.

Timp de 3 zile, între 6 şi 8 octombrie, cea de-a VII-a ediţie a Târgului de Carte a primit peste 2800 de vizitatori care au răsfoit cele mai noi apariţii editoriale şi au participat la numeroasele evenimente pe care le-am pregătit.

Tema de anul acesta a târgului a fost CĂRŢI LA PORŢILE VRANCEI şi astfel prima zi a debutat cu deschiderea colocviului Monografia locală între concepţie, necesitate şi adresabilitate, avându-l ca amfitrion pe domnul Mircea Diaconu - vicepreşedintele Consiliului Judeţean Vrancea, la care au fost invitaţi autori de monografii locale şi reprezentaţi ai instituţiilor de cultură din Vrancea. La acest colocviu au participat autori şi editori de monografii vrâncene şi instituţii colaboratoare: Muzeul Vrancei, Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale, Asociaţia „Simion Mehedinţi”, Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, Direcţia Pentru Cultură Şi Patrimoniu Naţional Vrancea Centrul Judeţean pentru Promovarea Culturii Tradiţionale.

Cea de a doua zi a fost dedicată profesiunii de bibliotecar şi s-a desfășurat sub forma unei Sesiuni de prezentări şi dezbateri cu tema Biblioteca publică - realităţi şi realizări: - Vrancea Ghid de Biblioturism, prezentare susținută de autor bibl. Veronica Crăciun, prof. dr.

Teodora FÎntînaru; Revista Lector, , prezentare susținută de bibl. Gabriel Funica, bibl. Liliana Mocanu, bibl.

Claudia Hanganu, bibl. Maria Cristina Olaru; Prezentarea Asociaţiei Cărţi deschise: , prezentare susținută de prof. dr. Teodora Fîntînaru, bibl. Gabriel Funica; Lansare proiect „Lecturi publice” , prezentare susținută de: Sorin Francu, Directorul Teatrului Municipal” Mr. Gh. Pastia” Focşani; Lansare Site, pagina Facebook Biblioteca Judeţeană, prezentare susținută de bibl. Margareta Tătăruş, analist programator Virgil Pătru; Lansare Site Fundaţia Cartea Călătoare: preşedinte Mircea Bucur, coordonator programe Gabriela Dima; - Filiala Ştefan cel Mare şi Sfânt Chişinău – exemple de bune practici: Caterev Cristina, director Filiala “Ştefan cel Mare”, Vîrlan Aliona, şef Filiala de Arte “Tudor Arghezi”, Gherman Stela, bibl. Filiala “Ştefan cel Mare”,Timofte Sivia şef Filiala “Al. Donici”; Centrul de formare profesională – actualitate şi perspective: bibl. Margareta Tătăruş; Voluntarii bibliotecii – motivaţii şi realizări - Prezentare blog Centrul de limbi străine (versiune în limba engleză) prezintă - bibl. Anamaria Cătănoiu; Voluntariatul în bibliotecă, bibl. Margareta Tătăruş; Sesiunea de premiere a voluntarilor bibliotecii.

LANSĂRI DE CARTE Târgul de anul acesta a avut patru sesiuni, ce au cuprins 20 de lansări de carte. Elementul de noutate a fost faptul ca autorul Ion Lazăr da Coza, persoană cu dizabilități fizice, și-a lansat volumul "Apusul îngerilor povestiri", virtual, prin intermediul internetului. Autor al mai multor cărţi Ion Lazăr Da Coza a putut fi prezent la Târgul de Carte alături de scriitori vrânceni, elevi şi profesori.

Din lista cărților lansate la Focșani, în cadrul Târgului de carte, amintim: Zece falii - autor Liviu Pendefunda membru USR ; Arşiţa din ploi - autor Gheorghe Andrei Neagu, membru USR; Între sensibilitate şi rigoare; Introducere în arta şi ştiinţa lecturii, autor Nicolae Busuioc, Director Biblioteca Judeţeană Iaşi; Indianismul românesc: Florilegiu de cultură şi gândire românească - autor prof. dr. Florin Agafiţei; Copiii în istorie – texte şi documente. autor prof. Neculai Aurel; Dicţionar biografic –coordonator Vasile Mărculeţ; Dicţionarul domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova - prof. Stănel Ion; În misiune la Paris - însemnările unui diplomat român., autor VALERIU TUDOR, Ministru Consilier - Însărcinat cu Afaceri, la Paris (1985-1989), Ambasador al României din 1992, originar din Vrancea. În toate cele trei zile ale târgului au fost incluse activităţi ca: lansări şi prezentări de carte, expoziţii, întâlniri cu scriitorii, sesiune de prezentări monografii, vernisaje, vizite documentare, lansări eveniment, sesiuni de premiere, prezentări de standuri editoriale, prezentări power-point, prezentarea standului INFOEUROPA, prezentarea noului Site al Bibliotecii Judeţene.

Maria Cristina Olaru – bibliotecar Relații publice BJDZ

 Târgul de carte ediția a VIII - a 2012 “La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, ne gândim cu drag şi recunoştinţă la generaţia de aur a bibliotecii şi la generaţia de astăzi şi se cuvine să mulţumim tuturor că au ales să fie bibliotecari. Aplecându-ne capetele asupra mâinilor lor drepte, din care am cules, ca pe o floare de preţ, dragostea pentru această minune care rezistă de mii de ani şi căreia îi spunem BIBLIOTECĂ, să le mulţumim, colegilor noştri din Generaţia de Aur. La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, generaţiile de ieri şi de astăzi – în care îi adun cu drag şi respect pe toţi colegii noştri din întreg Judeţul Vrancea – se vor aduna, vor împărţi gânduri şi amintiri şi poate, când aplauzele festive se vor pierde în ecou, vor privi, spre viitor, cu încredere, în aceeaşi direcţie.

La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, cronicarul acestor rânduri face o veche şi frumoasă urare Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, bibliotecarilor şi celor ce le-au stat şi le vor sta alături: VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!” Profesor doctor Teodora Fîntînaru – Director al Bibliotecii Judetene Duiliu Zamfirescu Vrancea

Biblioteca Judeţeană Vrancea a sărbătorit în această toamnă 100 de ani de la inaugurarea primei BIBLIOTECI PUBLICE din Focşani și organizat cea de a VIII-a ediție a Târgului de carte.

Invitat de onoare al evenimentului a fost doamna conf. dr. Elena Târziman - Director General al Bibliotecii Naţionale a României, care a oferit Diploma de Excelenţă pentru efortul de promovare a culturii la nivel local şi naţional Teodorei Fîntînaru, directorul Bibliotecii Vrancea.

Programul a continuat Lansarea volumului Biblioteca Publică a oraşului Focşani. Incursiune monografică 1912 – 1945, editată de Biblioteca Judeţeană Vrancea – prima monografie despre istoria Bibliotecii Judeţene Vrancea realizată de Veronica Crăciun bibliotecară cu vocație.

Colocviul profesional cu tema „De ce avem nevoie de biblioteci publice? Ideea de bibliotecă astăzi” a debutat cu prezentarea doamnei Elena Târziman referitoare la funcţia metodologică a Bibliotecii Naţionale a României, instituţie care coordonează activitatea bibliotecilor din România. În ceea ce priveşte Biblioteca Judeţeană Vrancea, domnia sa a menţionat faptul că aceasta este vizibilă la nivel naţional prin activitatea de documentare bibliografică și prin întreaga activitate desfășurată în ultimii ani.(…)

Invitați ai bibliotecii la acest colocviu au fost Raluca Man - redactor-şef al Revistei Biblioteca, Raluca Bucinschi - bibliotecar compartimentul audio-video al BNR, Ovidiu Enculescu, directorul general al Grupului Editorial RAO, Bogdan Tache, coordonator IREX, Dragoş Adrian Neagu, directorul Bibliotecii Brăila și președinte al ANBPR, Letiţia Buruiană, director adjunct la Biblioteca Galaţi, Tatiana Coşeri, director adjunct la Biblioteca „B.P. Haşdeu” din Chişinău.(…)

Au urmat sesiunile colegilor din Vrancea, Gabriel Funica, coordonator al Secţiei Colecţii Speciale şi carte veche, a prezentat Revista Lector, Nicoleta Oprişan, coordonator al Sălii de Lectură secțiunea Restituiri a site-ului

www.bjvrancea.ro, Adriana Bratie, bibliotecar la Biblioteca Publică Năruja, a prezentat proiectul Vrancea arhaică – Vrancea de poveste, Sergiu Mocanu – primarul tinerilor, Margareta Tătăruş, trainer al Centrului de Formare al Bibliotecii Vrâncene.

Galeriile de Artă au găzduit Târgul de Carte şi numeroase sesiuni de lansări de carte care au debutat cu lansarea „Blestemul manuscrisului”, a autorilor Răzvan Dolea şi Bogdan Hrib.

Seara Târgului a ajuns la final prin aniversarea scriitorilor vrânceni. Au fost lansate sau prezentate volumele Lacrima iubirii, al autorului Gheorghe Andrei Neagu, președintele Asociației Culturale Duiliu Zamfirescu și amfitrionul serii de lectură, Nopţi în clepsidră al autoarei Ştefania Oproescu.(…) Lectura traducătoarei Virginia Bogdan din cărţile „Memoria aripii” şi „Norul tăcerii” a încheiat prima zi de poveste a Târgului de Carte şi a sărbătorii Centenarului primei Biblioteci Publice a oraşului Focşani.

II Cea de-a doua zi a Centenarului a debutat, la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia”, cu Dialoguri despre Carte şi Bibliotecă, sesiune moderată de academicianul Valeriu D. Cotea, originar din Vrancea. Alături de domnia sa, au luat cuvântul academicianul Păun Ion Otiman, secretarul general al Academiei Române, profesorul universitar doctor Constantin Dropu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, directori şi reprezentanţi ai instituţiilor partenere ale bibliotecii de-a lungul timpului.

Bibliotecarii vrânceni şi-au întins o aripă nostalgică spre trecut, urmărind filmul documentar „Bibliotecari de ieri şi de azi: tablou de familie”, ce a prilejuit întâlnirea dintre generaţia de astăzi şi generaţia de ieri a Bibliotecii, moment de amintiri și de emoții pentru toți cei prezenți.

Târgul de carte a găzduit o nouă sesiune de lansări şi prezentări de carte ce a debutat cu prezentarea personalităţii ambasadorului Valeriu Tudor şi a cărţii sale „Pagini din diplomaţia României”. De asemenea, au lansat ultimele lor volume autorii Lucia Silvia Podeanu - Lumina unui gând, Dumitru Coşereanu - Studiu în gri: despre nimic şi încă ceva, Petrache Plopeanu - La apa Râmnicului am şezut, am plâns şi m-am bucurat, Janine Vladislav - Raiul, Concert pentru şapte scriitori şi o antologie volum colectiv al Ligii Scriitorilor din România Filiala Vrancea , Ionică Sava – Să nu te îndrăgostești de un nebun, precum şi tinerii Marina-Raluca Baciu, Adelina Cristiana Bălan, Raluca Dumitrache şi Alexandra Herghelegiu - Din cele patru zări.(…)

Căderea amurgului a fost dedicată Nocturnei cărţii şi a lecturii și Bibliotecii Vii - proiect inițiat de Consiliul Local al Tinerilor. Poetul, scriitorul şi jurnalistul Liviu Ioan Stoiciu, fost bibliotecar al Bibliotecii Publice din Focşani, ne-a făcut onoarea de a ne vorbi despre ultimul său volum Lanţul. Seara a continuat cu prezentarea volumelor Oameni şi vremuri: Întâmplări de altă dată şi Copiii în istorie: texte şi documente, autor prof. Aurel Neculai şi a cărţii Floarea loldilal a autoarei Anei Veronica Mircea.

Biblioteca vie de vineri seară, a cuprins frânturi din viața și experiențe a următoarelor personalități ce au fost cărți vii: Angel Tîlvar - Drumul în carieră; Viorel Micu - Dezvoltarea lobului drept si tehnici rapide de învățare emoțională; Gheorghe Andrei Neagu - Arșița ploii; Jan Chiru - Viața unui cetățean român în sistemul militar.

Colegiul Naţional Al. I. Cuza a prezentat proiectul Ochiul din Bibliotecă, derulat în bibliotecă, de o echipă de tineri coordonaţi de prof. Ana–Maria Norocea. Scopul proiectului a fost acela de a stimula gustul elevilor pentru lectură, fotografie şi arta imaginii.(…)

III Cea de-a treia zi de Centenar a început cu prima ediţie a Concursului de Creaţie Literară pentru Copii „Oana-Diana Renea” care a desemnat cei șapte câștigători ai cu lucrări în proză sau versuri.(…) În partea a doua a zilei, profesorul Florinel Agafiţei a fost prezent la Târgul de Carte prin lansarea volumului Vila Tendresse. În acelaşi context au urmat lansările celor două volume ale scriitorului și criticului literar Mircea Dinutz - D’ale democraţiei. Editoriale. Tablete de toată ziua și Anamnaze necesare prezentate de profesor Rodica Lăzărescu.(…)

Festivitatea de închidere a celor trei zile de manifestari a avut loc cu vernisarea expoziţie a pictorului Ovidiu - Octavian Opaiţ: 20 de ani de pictură, colaborator al bibliotecii de la vârsta de 10 ani.

Manifestarea de suflet a luat sfârşit printr-un gest simbolic de reînfiinţare a Cercului Cultural al Studenţilor Putneni, lăsat acum în grija profesorului Ovidiu-Octavian Opaiţ și deschis spre apartenență tuturor iubitorilor de cultură, carte și bibliotecă.

În toate cele trei zile de manifestări au fost înmânate diplome de onoare celor care au cinstit, prin prezența lor în timp, biblioteca.(…)

Notă: Articol apărut în Revista Pro Saeculum nr. 7-8, anul 2012 Maria-Cristina Olaru, Adrian Țiglea Bibliotecari BJDZ

DUILIU ZAMFIRESCU – Europeanul bine temperat Ioan Adam Cu Duiliu Zamfirescu (n.30 octombrie 1858-m.3 iunie 1922, la Agapia), chestiunea izvorului prim al inspiraţiei se pune cu o acuitate neobişnuită. Ca puţini alţi scriitori români, Zamfirescu a avut şansa unui lung stagiu european care ar fi putut să-i modifice cu totul scrisul.

Am fi putut avea, probabil, în el, încă de acum un secol, un autor „european” (aşadar „universal”), neobsedat de problema „rădăcinilor”, de mistica naţionalistă pe care ne-o impută – făţis sau voalat – Apusul, un fel de scriitor în „sine”, al cărui unic program ar fi fost surprinderea eternului omenesc. Marele „programator” al momentului, Titu Maiorescu, îl menea, de altminteri, chiar unui asemenea destin, scriindu-i, încă din 1889, când Duiliu Zamfirescu abia îşi începuse cariera diplomatică în Italia, aceste rânduri care şi astăzi ni se par tulburătoare:”Eu aştept mult de la d-ta ca autor al viitorului (s.n.). Primitor de impresii, precum eşti, pus acum într-o lume aşa de bogată în forme felurite, iubitor de lectură (una din cele două mari comori ale oricărui spirit superior în ziua de astăzi), trebuie să se cristalizeze mai întâi în d-ta şi apoi să se manifeste modul sigur ori personal al d-tale de a vedea întregimea lumii morale.” Un mai limpede îndemn la „desprindere” nici că se putea, ştiut fiind faptul că lumea morală n-are frontiere şi trăieşte într-un timp absolut. Se întâmplă totuşi cu Duiliu Zamfirescu ceea ce se va întâmpla, peste ani, cu Caragiale, Blaga, Aron Cotruş şi Petru Dumitriu. Prin desţărare, voită sau impusă, ei se instalează şi mai temeinic în solul natal, rămân acasă. Sigur, o parte a operei lor e dependentă de „alte orizonturi”, trădând un efort de adaptare. Nu este însă aceea care-i exprimă integral, mărturia personalităţii lor estetice ireductibile fiind de aflat în scrierile subsumabile universului originar. S-ar zice că asemenea autori, cu cât sunt mai europeni, cu atât sunt mai români.

Coborâtor dintr-o „familie bună”, în care se citeau cărţi şi reviste sosite de la Paris şi în al cărei arbore genealogic vremurile noi, „de tranziţie”, aduseseră aristocraţi francezi şi germani, nu doar „burghezi”, tânărul Zamfirescu ar fi putut ajunge lesne un „franţuzit” în genul detestabilelor personaje ale lui Facca. Totuşi, poeziile şi prozele lui, chiar cele de tot timpurii, sunt scrise într-o românească vie, elegantă, limpede. Din lecturile străine (Musset, Gautier ş.a.) scriitorul reţine aromele, dar respinge otrăvurile. În lumea boemă, democratică, a lui Grandea, Pantazi Ghica şi a altora, pe care o explorează iniţial, el aduce şi stilistic o notă de eleganţă şi ponderaţie.

Prin 1882, Zamfirescu avea deja certitudini ce denotă o îndelungată meditaţie proprie:”În ţara românească, novela şi romanul nu pot înflori decât fiind puse în ţara românească şi având o nuanţă populară într-însele.” E uşor de constatat, prin examenul atent al operei, conformarea autorului la propriile teorii.

Această „naţionalizare” a inspiraţiei nu e nici totală, nici izvor de literatură autarhică. În Italia, unde va sta până în 1906, frecventând o lume cosmopolită, stilată şi pestriţă etnic, Zamfirescu citeşte cu o curiozitate neostoită autori şi opere de ultimă oră, ajungând la un moment dat mai informat asupra noului în literatură decât magistrul său, Maiorescu. Maupassant, cu al lui Pierre et Jean, e un autor preferat, iar urmele acestei frecventări insistente sunt de aflat în prefaţa volumului de Novele din 1888. Verga, Matilda Serao, Tolstoi, Dostoievski, Zola, Ibsen, Leopardi, Bourget, Beaubourg, Maeterlinck, Carducci, d’Annunzio îl instalează, literar vorbind, într-o Europă ideală a valorilor libere şi confraterne. A învăţat de la toţi şi, spre onoarea sa, în momentele cele mai fericite ale creaţiei, i-a uitat pe toţi.

Sigur, în făptura indecisă, contradictorie, a lui Matei Damian (personajul aceta îl va impresiona, în 1939, şi pe Paul Valéry, celebrul poet şi eseist prefaţând atunci elogios o versiune franceză a Vieţii la ţară!) ghicim umbra prelungă a tolstoianului Levin. În Tănase Scatiu întrezărim ceva din vigoarea plebeiană a eroilor lui Verga. În nehotărârile personajelor din Poezia depărtării am putea depista, printr-o lectură „la pândă”, efluvii din Ibsen, Wilde şi Maeterlinck.

Psihologismul fin din Viaţa la ţară (1898), Îndreptări (1908) ori din Anna (1911), pare a fi ghidat,

măcar pe alocuri, de lectura „înciudată” a Discipolului lui Bourget. Important este că printr-o febrilă căutare în alţii, Zamfirescu se găseşte pe sine. Risipit generos în nuvelistică, dramaturgie, poezie, eseistică, gazetărie, el are revelaţia bruscă a unui proiect epic necesar, „studiul organic al unei societăţi întregi”, cea românească, dintr-o altă epocă de tranziţie, ce durează de la abdicarea lui Cuza şi până la intrarea în Războiul de Reîntregire. Romanul Comăneştenilor, ciclul său epic în cinci volume, e un Les Rougon-Macquart în cheie românească, oferind, ca şi opera lui Zola, cronica unei lumi în continuă „facere”. În România, „ţara contrastelor”, Zamfirescu identifica, din unghiul de vedere al scriitorului, un „adevărat pământ al făgăduinţei”. „Toate clasele sociale pot fi puse la contribuţie şi studiate”, afirma el în nonconformistul discurs academic Poporanismul în literatură. Toate dau ochiului cercetător „subiecte de dramă sau de comedie.” În bordeiul ţărănesc ori în alcovul aristocratic, „cronicarul” n-are complexe, iar materialul caracterologic se ordonează epic memorabil. Dincolo de imperfecţiuni, de căutări nenorocoase, manieriste (care nu lipsesc), se simte tentaţia unui nou limbaj narativ, acela al realismului analitic fondat pe instantaneul existenţial ori pe faptul databil istoriceşte.

Curajos, simţind în vine chemarea unor ipotetici strămoşi cruciaţi, Zamfirescu s-a amestecat până la urmă şi în „nomolul” politicii. Prin 1920 a ajuns ministru de Externe, preşedinte al Camerei, personaj influent, admirat sau, dimpotrivă, hulit. Şi aici Duiliu Zamfirescu ne lasă moştenire o lecţie de comportament politic, patriotic şi european totodată. A detestat demagogia patriotardă, dar şi laşitatea cu izvor cosmopolit. A urât dictatul Puterilor şi a căutat formule abile pentru a-l evita. A recomandat prudenţă şi generozitate în problema evreiască („Eu socotesc că chestiunea asta o să ne facă mult rău în viitor, dacă nu ştim să ne îndulcim unele asperităţi de astăzi. Să dea Dumnezeu să fiu proroc mincinos”, îi scria el, în 1903, lui Maiorescu). A privit statornic spre Ardeal şi Basarabia, visând o Dacie ideală, o Românie Mare, al cărei martor şi celebrator a fost spre sfârşitul vieţii. Testamentul politic al acestui european bine temperat poate fi rezumat în câteva cuvinte finale: „Respectuoşi de hotărârile Europei, noi trebuie să ne valorificăm la timp drepturile noastre, fără fanfaronadă, dar şi fără slăbiciune”.

Lector nr. 2/2003

Duiliu Zamfirescu - o doctrină a salvării Florin Paraschiv Motto: "Bunii boieri...bunii ţerani"...

N. Iorga

De straşnic Witz romantic şi dezlănţuită (auto)ironie a dat pildă în ceasurile sale lascaride Duiliu Zamfirescu al nostru! Numai a arhonte nu a semănat, cum nici a banal hobereau (Richelieu: "Căpăţâna asta n-a urzit în viaţa ei planuri politice"...), nici între aristocraţii imageriei britanice sau iberice nu i-am întâlni vreo asemănare a chipului şi stilului. Mai aproape, l-am ataşa pe D.Z. de portretul Gentilomului lui Kossak şi de erotomania discretă a schiţelor lui Kandinsky din mapa Englischergarten.

Tranşează exemplar Ernst Jűnger în Marmorklippen: în momentele de criză istorică şi de identitate naţional-etnică, la ei apelăm ca la nişte salvatori, la cei din bunele, vechile familii. Cu amendament românesc, de dulce impostură: când nu le ai prea bune şi vechi, merg şi familiile cumsecade apelpisite!... Îndrăznim a fixa aici conturarea neo-conservatorismului de speranţă, dar nu fără nuanţele fericite oferite de Thomas Mann prin subtila Kőnigliche Hoheit, în registrul "reprezentãrii" aristocratice: vechii elite de sânge, graţios prăfuite şi arhaizante, i se cuvine adăugată noua elită democratică provenită din meritocraţia tuturor claselor, şlefuită de Statul bineselectiv. Semne se arătaseră încã demult de titluri renegociate: un aristocrat(fost marchiz) zâmbeşte galben-îngãduitor sub Napoleon, ce-i drept în noua rânduială uite că a "avansat" conte! Iar în aceeaşi ţară peste un veac şi ceva, cineva sintetizează larvarul război civil, aşezând pe un soclu parizian o şapcã de muncitor: "Iată-vă adevărata coroană a Franţei!" Cu din acestea, plus gândirea altor cărturari anglosaxoni (îndeosebi nordamericani) şi-de fel neglijabilereflecţiile unor H.-R. Patapievici, Luca Piţu, Dan C. Mihăilescu, V. Vosganian (plus visele fumiste ale lui Alex. Paleologu), iată viabilă şi competitivă doctrina neoconservatoare.

N-a fost dintotdeauna "neoconservator" Duiliu Zamfirescu al nostru, el a devenit (goethean!) astfel, odată cu dezvoltarea organică a gândirii proprii şi coacerea dezvoltării socialistorice a României. În vremea răscoalei din 1907, proprietarul D.Z. s-a repezit ca fulgerul la moşiile sale vrâncene, nu de alta dar ca să-i convingă pe ţăranii săi ca nu cumva să-i facă figuri necuviincioase! Bunii boieri, bunii ţerani... Câtă înţelepciune radicală în formula istorică a lui Nicolae Iorga. Oricum, cu siguranţă că DZ n-a gustat defel îndemnul "estetic" la crimă de Stat, cuibărit în formula liderului conservator P.P. Carp: "Întâi represiune, apoi vom aviza!". Parcurgem uşor amuzaţi Viaţa la ţară şi vrem să credem în deplina nonimplicare a Naratorului în personajul boiernaş cu al său dezgust anistoric faţă de duhoarea de mitocan...

Duiliu Zamfirescu e un om modern, cultivat, receptiv la semnele şi măştile Timpului, cunoaşte desigur străduinţele şi mândria de o viaţă ale cancelarului habsburg Metternich de a rezista "stâncã a Ordinii" în calea înfiorătorului Duh Nou, ce cată să domine însuşi Zeitgeist-ul. Metternich & co., nu, dar un DZ poate admite ca om luminat că-mai puţin Teroarea- "Noul Duh” are destulă substanţă rezonabilã de progres... În fine.

Iată-i pe socialişti, cu jocurile lor europene de Internaţională I-a şi a II-a, apocaliptice/mesianice/universale/milenariste. În Italia, DZ îl citeşte pe abilul Achille Loria, mai ştie câte ceva şi despre socialiştii români ai anilor 1890, aşa că-l alarmează decent şi ferm pe Titu Maiorescu, apelând tocmai la coarda intelectual-politicã redutabilă a Magistrului-Pontif: Criticele lui Gherea, mai exact concluziile lor, nu-l lasã sã doarmă pe el, DZ!Scriitorul DZ, pe drept alarmat de gândirea şi acţiunea socialistă compune romanul Lume veche-Lume nouă, cât ironic, cât bonom comprehensiv la adresa socialiştilor români. Nu uităm, poate nici DZ şi Titu Maiorescu nu uitau că la 1890 se împlinea deja veacul de când Duhul Nou târcolea feerica lume a Principatelor Române, îndestul de receptivă la mesaj. Iată-i pe socialiştii români clamând încă o "Lume Nouã" şi pe DZ preluându-le sloganul într-un titlu. Totul pare feeric în România feerică şi vor mai trebui să curgă decenii, să izbucnească războiul civil european, pentru

ca un Huxley să monitorizeze întreaga încărcătură apocaliptică, dătătoare de fiori, a feericului slogan: Brave New World...

De gingaşa chestiune a traversării ambarcaţiunii naţionale din "lumea veche" către "lumea nouă" ştia câte ceva P.P.Carp (cel atât de admirat de DZ...), liderul conservator care-subtil "germanofil"-încercase să altoiască fără succes socialismul prusian de Stat în ţara feerică. Intuiţie neo-conservatoare, s-o notăm!

Atât de ager analist al vieţii publice româneşti şi europene, Duiliu Zamfirescu putea sã admire în toată splendoarea o anume gestionare a Apocalipsei regionale: pe nesimţite, locul inofensivilor boşi socialişti români, artizani de jerbe şi curcubee de "lume nouã" (unii ca Diamandy & co. n-au depăşit genul "hobereau", inaptitudinea politică a căpăţânii, inclusă) e înhăţat de Christian Racovsky, un dur de viitor Komintern. DZ a asistat în Odesa la avansul bolşevic irezistibil. În România, Iaşul colcăie de intrigi ca o Thebaidă, muncitorimea bucureşteană-ieşeană-glăţeană(crescutã de Racovsky...) ridică fruntea, ţăranii demobilizaţi sunt de justeţe întărâtaţi (N.Iorga, om de dreaptă sănătoasă, îi şopteşte unui Ionel Brătianu meduzat: coane, fii tare, la 1907 ai împuşcat ţărani spre hatârul boierilor, fii bun şi împuşcă acum boieri spre dreptatea ţăranilor!), germanii ocupanţi sunt îngrijoraţi de clasa politică moleşită şi intrigantă ce nu poate ţine piept bolşevismului românesc. Ce să facă DZ decât să se alieze cu lucizi ca prea cinicul, dar atât de inteligentul C. Argetoianu şi sobrul junimist P.P. Negulescu într-un Partid al Poporului, vădită izbândã neo-conservatoare. Dar fi-va potrivit ca lider austerul şef de oşti şi erou de război Averescu? Să nu se transforme în vreun Moş-Teacă politicianist...

Vine Unirea. Grija pentru ţară a lui DZ nu ostoieşte. Ştie ce ştie scriitorul-om politic, Franţa rezolvă escarmuşele sediţioase din oştire, Germania şi Italia îşi vor resorbi abcesele proletare, Ungaria este unica surpriză bolşevică a cuviincioasei revoluţii habsburgice internaţionalist-interactive... Dar România mocneşte, ea stă pe un butoi de pulbere, anunţându-se-la caz de eşec al clasei politice-parte componentă de nădejde a războiului civil european, izbucnit odată cu întâia încăierare mondială şi Apocalipsa din Răsărit.

Agenţii Nihilului bolşevic asasinează un înalt demnitar al Parlamentului de la Bucureşti, iar DZ va ocupa şi el scaunul…. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, scriitorul face figură de "Crai" prin încăperile de taină ale bătrânelor reşedinţe boiereşti bucureştene, dar formula de gândire a lui Mateiu Caragiale nu e şi a lui DZ, deşi împărtăşeşte în mare aceeaşi estetică a eleganţei încăftănite şi validate de Tradiţie ca şi a autorului Crailor de Curtea-Veche, ba chiar DZ e mai principial dandy decât Mateiu... Poate pentru că numai el, DZ, are mental şi stil neoconservator! Şi câtă nevoie avea România de acest mental/stil. Dar Duiliu Zamfirescu moare şi urmează decesul previzibil al arhaicului Partid Conservator. Rămâne în eşichierul politic, dar şi-n echilibrul Cetăţii un loc vid pe care nu mofturile englezite de "Jockey-Club" îl puteau umple... Nu-i bai, locul se va adjudeca de o dreaptă prea îmbâcsit naţionalistă şi de făcături misticoide.

Câtă nevoie era şi după 1922 de inteligenţa lui Duiliu Zamfirescu... Ca şi astăzi, când eleganţa neoconservatoare de mental şi stil, deloc n-ar prisosi unei Societăţi româneşti de mileniu III, pe lângã liberalism, democraţie creştină şi stângă rezonabilă, bine temperată.

Cât despre bunele şi vechile familii, nici o nădejde! Din vreo 50 de Cantacuzini români vii, niciunul, dar absolut niciunul nu se (mai) afla în ţară. Rămâne şansa familiilor cumsecade să sprijine neoconservatorismul şi sectorul respectiv de memorie a lui Duiliu Zamfirescu.

Lector nr. 2/2003

Duiliu Zamfirescu şi ciclul romanesc Emil Vasilescu Împlinirea a 145 de ani de la naşterea scriitorului Duiliu Zamfirescu ar putea fi un moment de rememorare benefic pentru mai buna cunoaştere a unei opere relevantă la vremea apariţiei, dar treptat, prin conjunctura istoriei, tot mai îndepărtată de publicul contemporan. Şi nu este o întâmplare, mai ales în acest moment când întreaga cultură este împinsă la periferia vieţii sociale atât de dificultăţi materiale cât mai ales de concurenţa imaginii de pe sticlă, acaparantă pentru oamenii grăbiţi ai secolului nostru. Ca să readucm publicul în intimitatea literaturii este nevoie de un mare efort de editare a operelor reprezentative, de înzestrare a bibliotecilor cu acestea şi de atragere a publicului spre lectură, iar critica şi istoria literară să folosească momentele aniversare pentru a repune în circuitul public autori şi opere tot mai ameninţaţi de conul de umbră al uitării.

Opera lui Duiliu Zamfirescu conţine suportul axiologic necesar pentru a concura cu succes la minţile şi inimile cititorilor de azi. Pentru aceasta nu este neapărat nevoie să apelăm la o lectură exhaustivă a scrierilor sale, răspândită pe întreaga arie a genurilor literare: poezie, proză ( povestire, nuvelă, roman ), memorialistică, reportaj, corespondenţă. Pentru a ni-l apropia este suficient să aflăm, din perspectiva istoriei literare, acele părţi ce-şi păstrează valoarea şi pentru cititorii secolului al XXI-lea. Selecţia nu-i uşor de făcut, deşi avem lucrări critice ajutătoare, unele mai recente, cum sunt cele propuse de istoricul literar Ioan Adam, un fidel şi inspirat cercetător al acestei opere, capabile să ne conducă spre acele pagini de curată împlinire artistică. Dacă poezia lui Duiliu Zamfirescu vine după Eminescu este nu doar o întâmplare de cronologie. Dar aceasta este contemporană cu Macedonski, cel din Prima verba sau mai apoi din Excelsior şi oricât am ţine la individualitatea fiecăruia nu putem înlătura sentimentul că aparţin aceleiaşi epoci. Ambii cultivă versul clasic, chiar unele forme fixe de poezie, dar fiecare trăieşte în alt orizont interior, chiar dacă se întâlnesc în invarianta intuiţiilor originare, cum ar fi elementul acvatic. Câtă deosebire însă între proiecţiile de fundal: Duiliu Zamfirescu evoluează solar, diurn, în spirit latin şi mediteraneean, străin de angoasele timpului. O asemenea proiecţie nu e străină de mediul său originar de la marginea de câmpie a Bărăganului, scăldată, de data aceasta livresc, de valurile albastre ale mărilor subtropicale. Mai mult, sufletul zamfirescian a fost aşezat prea mult în nişa concesiei sau complezenţei diplomatice pentru a lăsa să se manifeste în poezie insatisfacţia vieţii, ranchiuna întunecată sau patima revanşei. Contemporanul său, Alexandru Macedonski are ascendenţă urbană bucureşteană şi o cultură franceză asociată cu Baudelaire şi Rimbaud. Fiinţa sa aprigă l-a adus în conflict cu mulţi, cărora le adresează Mustrări postume către o generaţie neînţelegătoare, (apărută postum). Chiar mediul acvatic e văzut de acesta în Thalasa ca un univers zbuciumat, gri oţel, cu neputinţă de cuprins, cu atât mai puţin de stăpânit. Asemenea întâlniri sau despărţiri de epocă nu îmbracă în timp o coloratură sentimentală. Cei doi au frecventat medii diferite, s-au apropiat sau asociat unor curente, cercuri sau grupări diferite, chiar ostile.

Duiliu zamfirescu a fost câteva decenii un fidel junimist, apropiat prieten a lui Titu Maiorescu, cu care a întreţinut o corespondenţă exemplară pentru genul epistolar. În acesta se exprimă integral, neconstrîns de rigori protocolare (un mediu de viaţă acceptat prin funcţiile sale diplomatice) sau de încercările cvasieşuate de a-şi constitui o estetică proprie. Poporanismul în literatură, discursul său de recepţie la Academie a fost un fiasco ce a dus la despărţirea de Maiorescu şi “Junimea”. Dar aceasta îl apropie de Macedonski şi “Literatorul” după principiul “cine se aseamănă se adună” şi nu ca o simplă revanşă, de care era străin.

Dimensiunea sa de poet, cunoscută şi recunoscută în epocă, este însă treptat absorbită de cea a romancierului. Nu a prozatorlui în general, deoarece povestitorul şi nuvelistul rămân departe de ceea ce se realizase chiar în epocă. Faptul că nu gustă O făclie de Paşti a lui I. L. Caragiale dovedeşte nu numai o divergenţă estetică, firească la orice creator, ci mai ales distanţa dintre imitaţia livrescă şi viziunea originală. În roman, Duiliu Zamfirescu apare seniorial şi domină cu opera sa sfârşitul de veac XIX. Când apare Viaţa la ţară (1898), literatura română se afla încă departe în a-şi asuma rigorile acestui gen extrem

de complex. Încercase Mihail Kogălniceanu cu Tainele inimii (1852) sau mai târziu, Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi (1863). Încercări au mai fost, dar nici una notabilă. Mai mult, ambele romane au rămas neîncheiate: Kogălniceanu nu a mai găsit timp să ducă mai departe ceea ce începuse iar Filimon a trecut în lumea drepţilor (1865) înainte să apuce să cuprindă în opera sa şi pe “ciocoii noi”. Literaturii noastre i-a trebuit aproape o jumătate de secol până să fie aptă să intre în rândul prozei de mare cuprindere. Şi o face tocmai prin Duiliu Zamfirescu, care după Viaţa la ţară vine cu În război (1902) şi în final cu Tănase Scatiu (1907). Deodată literatura română se îmbogăţeşte nu doar cu trei romane ale aceluiaşi autor, ci cu o trilogie născută din acelaşi univers socio-uman. Duiliu Zamfirescu inventează ciclul romanesc în literatura română, iar Neamul Comăneştenilor devine cap de serie într-o cultură care nici după un secol nu se poate lăuda cu prea multe preocupări de acest fel. Ciclul Comăneştenilor nu devine numai noutatea absolută a romanului românesc, destul de târzie faţă de alte literaturi europene, ci şi o nouă redescoperire a autorului.

El se îndepărtează de modele livreşti sesizabile în proza sa scurtă, pentru a se întoarce în lumea cunoscută a societăţii româneşti. Este un nou început, ce s-a dovedit a fi şi original, cu virtuţi artistice evidente. Într-un cuvânt, o izbândă a romanului românesc. Ciclul Comăneştenilor a surprins nepregătită critica literară românească, pentru a se instala după Tănase Scatiu în conştiinţa publică. Să nu ignorăm în această ascensiune şi un factor conjunctural stimulat de revoltele ţărăneşti din 1907, care şi-au îndreptat tăişul spre pătura arendaşilor. Or, Tănase Scatiu este un asemenea reprezentant surprins de romancier cu o adevărată măiestrie artistică, ultimul roman al ciclului devenind şi cel ami izbutit din întreaga trilogie. Cele trei romane reprezintă o întoarcere acasă şi o regăsire a lumii pierdute a copilăriei sau adolescenţei. Dincolo de “teza” cuprinsă în romanele sale, mai ales în Viaţa la ţară, după care revigorarea societăţii româneşti se poate face numai prin recunoaşterea rolului vechii boierimi “de pământ”, Duiliu Zamfirescu se dovedeşte un pătrunzător observator al realităţilor romîneşti, capabil să dezvolte trama romanescă nu numai social ci şi în cosmos. Solul uscat al câmpiei încins vara de soare, măturat iarna de viscol se regăseşte în primul roman ca un fundal creator de ambianţă specifică. Doar Panait Istrati câţiva ani mai târziu regăseşte această lume turmentată de lumină şi cu “inima caldă”, cum îl găsea T. Maiorescu într-o scrisoare pe autorul romanului. Duiliu Zamfirescu se dovedeşte un autor apropiat de lumea pe care o recreează, un dickensian, în aceeaşi viziune maioresciană, şi nu un flaubertian sau zolist. Tipologic, proza din trilogie evoluează de la realismul amorf (Tincuţa fiind aproape o boticelliană expresie a stagnării) la dinamica arivistului agresiv, întruchipată de Tănase Scatiu, urmaş de arendaş, dar ipochimen de capitală perfect adaptat mediului.

Probabil prin această mişcare romancierul face cea mai elocventă mutaţie în plan axiologic, surprinzătoare nu atât în planul capacităţii de absorbţie realistă al frescei sociale, cât în cel al profunzimii observaţiei caracteriologice. Chiar dacă romanul observaţiei psihologice se naşte ceva mai târziu, ciclul Comăneştenilor se dovedeşte în subteran şi primul roman analitic românesc.

Scris într-un interval de zece ani, ciclul Comăneştenilor rămâne pentru mult timp şi singurul de acest fel. După aproape patru decenii, Mihail Sadoveanu propune o trilogie istorică, pentru ca mai târziu, Camil Petrescu să rateze Un om între oameni. De abia romancierii contemporani, şi am în vedere pe Marin Preda cu Moromeţii sau Cel mai iubit dintre pământeni, Eugen Barbu cu un Incognito mult disputat şi nu mai puţin comentat, Paul Anghel cu Zăpezile de altădată, Al. Voitin cu puţin luatul în considerare Cocoşi de vânt şi alţi câţiva autori ce s-au mai încumetat în abordarea ciclurilor romaneşti. Toate acestea întăresc ideea că romanul românesc de acest fel nu se află prea departe de începuturile sale atât de temeinic aşezate de Duiliu Zamfirescu.

Lector nr. 2/2003

Cunoaştere şi iubire – un asalt metafizic al lui Duiliu Zamfirescu Ioan Dumitru Denciu E uluitoare obtuzitatea cu care a fost întâmpinat, tratat, ignorat micul roman filozofic al lui Duiliu Zamfirescu, Lydda. Uluitoare, dar până la urmă explicabilă. Voi încerca pe cât posibil de curat – adică respectând textul în litera şi spiritul lui – să comunic ce “văd” eu în această operă şi, paralel, să înţeleg motivele subiective sau obiective ale amintitei deficienţe de receptare. Mă prevalez de o proaspătă lectură (a doua) şi mă bazez pe admirabilă ediţie critică realizată de Mircea Dinutz (D. Zamfirescu – Lydda, ed.

Porto Franco, Galaţi, 1991).

Ceea ce mi s-a impus din primele pagini a fost un calm al stilului, aproape clasic în toate sensurile, dar mai ales elen şi renascentist. Apoi, imediat, un fel de intruziune personală – deci originală, deşi veche de când lumea – de mici globule parabolice (să mi se scuze, după gust şi cultură, aparentul pleonasm şi prezumtivul paradox). Iată: “Nişte copii vin cu săniile pe movilă: o jumătate de vreme o petrec urcînd la deal cu anevoinţă, iar cealaltă scoborîndu-se cu repeziciune – însă nici unul nu se opreşte pe culme, de unde vederea e minunată, orizontul întins, aerul curat.” O simplă imagine, veţi zice. Totuşi, vă întreb: de ce dublă, de ce în mişcare

(= reprezentare a unei dinamici) şi de ce cu regret se invocă lipsa de

respect pentru clipa echilibrului? Să reţinem că introduce această “bulă” psihofizică (şi scripturală) nimeni altul decât Filip A., vârstnicul, ce se va trăda curând drept tatăl (ascuns) al tânărului căruia îi scrie, Mircea M., şi vârf de unghi (obtuz) de unde este privit cu ochi de judecător cel de-al treilea termen al triadei, femeia (cu nume bizar) Lydda.

Acelaşi El ek-spiră şi a doua globulă: “Un călător de noapte cade în fundul unei rîpi adînci. Dacă nu moare, aşteaptă ziua cu nerăbdare; cu cele dintăi licăriri de lumină începe să spere, dar tot cu ele disperă, fiindcă vede că nu e nici un mijloc de a ieşi din prăpastia în care a căzut. /…/ Iar călătorul se uită spre cer: între cele două maluri vede trecînd nouri, paseri singuratice, foi luate de vînt; vede limpezişuri de senin, zborul unui vultur pierdut în taina spaţiului; şi iarăşi nouri, iarăşi cîte o pasăre pribeagă, iarăşi frunze pîlpîietoare în aer; şi a doua noapte vine peste dînsul, şi vine a doua zi; el cu puteri slăbite, mai înalţă ochii către cer: acelaşi petec de senin, aceleaşi fiinţe, aceleaşi lucruri, pînă ce cade…”

Nu mai e o parabolă pură, deoarece în spaţiul dintre croşetele pe care le-am pus – cu scop euristic, nu de cenzură ideologică – apare un fir de alt discurs, un soi de traducere în limbaj convenţional: “Aşa e inteligenţa: de la dînsa aştepţi scăparea sufletului tău şi de la dînsa îţi vine şi disperarea: printr-însa înţelegi că ai putea ieşi din rîpă, şi tot printr-însa vezi bine că nu poţi ieşi.” Iar la sfârşitul fragmentului se comentează: “Astea sunt sistemele şi acesta eşti tu. (…) << Nu călători noaptea şi nu căuta sisteme, că dai în gropi; iar dacă eşti grăbit or ai un suflet neliniştit, mulţumeşte cu ceea ce poţi vedea din fundul rîpei, şi

pune-ţi în minte că inteligenţa este un incident supărător, pe care natura nu l-a avut în vedere şi de care nu ţine nici o seamă.>>” Nimic de genul: tat tvam asi.

Ce este acest personaj cu abitudini de exprimare / gândire cînd logico-deductivă, când simbolică? La o întâie aproximare, e un înţelept de tip rishi, un maestru spiritual, care însă, fiind şi tată

al

corespondentului, are ambiţii de demiurg. El se pricepe şi la politică, fireşte de sus, de unde aceasta se vede mai ales ca politicianism. Provocat de discipolul-fiu să vorbească despre temă (eveniment antediegetic semnificativ), răspunde că nici nu s-ar cuveni să se ocupe de ea, întrucât totul e predeterminat, “se dezvoltă cu brutalitatea unei forţe oarbe” şi oricum, dacă în sânul unei naţiuni ar apărea cineva capabil s-o reformeze, acel om ar fi neînţeles. Prin ricoşeu, noi ar trebui să înţelegem că tânărul vrea să reprezinte un posibil reformator politic. Doar atât? (În paranteză să notăm: cel care mânuieşte pana acestui Alfa-şi-Omega al cărţii avea neîndoielnic geniu. Recitiţi parabolele şi decideţi dacă aşa ceva picură din cerneala unui talent oarecare sau a unui tehnician al vorbelor.)

Nu găsesc mai nimic interesant în prima reacţie a Tânărului (Scrisoarea II); atât de zdrobitor era prestigiul Bătrânului. În schimb, Scrisoarea III se deschide cu următoarea “slabă icoană” (!) a Lyddei: “Închipuiţi-vă un fulg alb, care cade din văzduh, pe o zi de primăvară, încet, domol, cu firele moi prinse în nervul candid – şi veţi avea poate impresia fizică pe care o lasă Lydda. La moral, închipuiţi-vă sărutarea pe care ar trimitea în vînt mîna delicată a unei fete, logodnicului ei; închipuiţi-vă ceva vesel, naiv, ştrengăresc, contopite într-o personalitate hotărîtă, care nu merge indiferent la dreapta sau la stînga, ci sau la dreapta sau la stînga;

închipuiţi-vă, în fine, o fire sănătoasă, echilibrată, în pragul vieţii, privind lumea cu un ochi

albastru, care se simte că face parte el însuşi din armonia naturii.”

Această Fecioară à la Duiliu

Zamfirescu, fragilă şi în acelaşi timp puternică, egal de inteligentă cu bărbatul, este totodată de o frumuseţe mai presus de aceea dăltuită de arta clasică greacă (“mă întreb dacă poate antichitatea întreagă să dea un model atît de perfect”). În plus, e realmente vie, în carte – vezi zecile de amănunte care o particularizează ca persoană umană feminină – şi în afara ei, în lumea imaginarului nostru post-lectură. Şi are un destin, tragic-senin, ce infuzează totul. Făptură omenească şi concomitent ideal, ea nu funcţionează mai puţin ca un simbol, dacă prin asta înţelegem un lucru profund adevărat, de dinaintea instalării maniheismelor gândirii “civilizate”. Şi iată, această monadă nu-şi este suficientă, căci, confruntându-se cu monada-pereche, masculină, nu numai că se deschide, dar vrea să-şi asume timpul acesteia (ceasornicul bărbatului) şi să-i şteargă marca (“Am sfărîmat monograma cu dinţii”), spre a-l transforma în timp absolut, pentru amândoi. Mai e nevoie să traducem? Fie: un salt metafizic prin iubire, cu năzuinţa reîntregirii androginului originar. Gest a cărui îndreptăţire rămâne nerecunoscută atât tatălui biologic (englezul), cât şi celui spiritual, cu pretenţii de monadă supremă. În ochii celui (celei) din urmă, ea este o fiinţă inferioară, încarnarea senzualităţii şi egoismului, bună cel mult pentru perpetuarea speciei. Însă una ciudat de independentă în reacţii, de vreme ce nu aşteaptă nici o aprobare pentru a se contopi cu complementarul ei. Atunci, de ce mai aspiră la acolada acelui “zeu” încruntat? Nu cumva fiindcă, pe un palier arhetipal mai adânc, ea însăşi e o “zeiţă”, şi anume

personificarea autotelismului Vieţii, suveranitatea unui nivel al realităţii universale, distinct şi totuşi intricat cu alte două? Tradusă în termenii creştini, personalitatea ei nu ar avea locul între ipostaze, cumulând doar pământescul Fecioarei (de picioarele căreia atârnă teluricul vechilor Mari Mame neolitice) cu haloul sophiei (“înţelepciunii lui Dumnezeu”) gnostice.

Rezultă că Tânărul, la rândul său, în afară de a împărtăşi cu femeia iubită elanul contopirii, de a înghiţi mustrări de la Tată şi de a încerca să-şi justifice convingerile, are rolul unui suveran al spiritului vital, similar oarecum cu al Sfântul Duh (care “purcede de la Tatăl”, nu-i aşa?), dar acţionând mult mai liber, aproape autonom. Este firesc, deci, ca el să caute regula sa de aur – şi în calitate de personaj, figurând omeneşte geniul intelectual – în punctul de tensiune dintre cele două resorturi ale sale: înţelegerea şi plăcerea sau, în termeni mai moderni, cunoaşterea şi afectivitatea. Începe acum, în roman, dezbaterea de fond a problemei existenţiale-şi- gnoseologice care îl preocupa pe Duiliu Zamfirescu la 40 de ani, când era deja autorul – deloc satisfăcut – al unei capodopere literare, Viaţa la ţară. Pune mai întâi la bătaie pe Platon (cu Philebos) care, prin gura lui Protarch şi Socrate, ajunsese la concluzia că nici afectivul, nici intelectivul “nu sunt îndestulătoare pentru fericire, ci una se apropie mai mult decît alta de scopul definitiv al vieţii” (id est fericirea). Apoi se lansează într-un raţionament ce îl conduce pur şi simplu la o viziune filozofică proprie: “Luate în sine, atît fericirea cît şi nefericirea sunt amîndouă efecte, a căror cauză trebuie căutată în echilibrul sau dezechilibrul facultăţilor sufleteşti şi trupeşti ale individului.

Cum însă în energetica modernă, orce efect trebuie la rîndul său să devie cauză, fericirea se risipeşte în împlinirea actelor vieţii generînd mulţumire sufletească în individ şi armonie între oameni; este cu alte cuvinte, o cauză nouă, care nu mai lucrează asupra unui singur propulsor, spre a determina o mişcare înainte, ci lucrează asupra unei infinităţi de detalii, hrănindu-le pe toate.

Pe cîtă vreme nefericirea, devenită la rîndul său cauză, lucrează puternic asupra sistemului nervos, ducînd la suicid (…).”

E vorba de o concepţie optimistă – opozabilă pesimismului schopenhaueriano-buddhist al Tatăluiguru (maestru) – care se clădeşte pe principiul energetismului, ca esenţă şi ultimă substanţă a universului, aşadar o “filozofie a energiei universale”. De unde exact a preluat această idee, Duiliu (în fiinţa alter-egoului său Mircea M.) nu spune. Dar e foarte probabil ca principala sursă să fi fost Wilhelm Ostwald, ca la viitorul prim ‘clasic’ al filozofiei româneşti, C. Rădulescu-Motru. (De altfel, şi alte referinţe sunt comune: Kant, Wundt, J. Stuart Mill etc., Duiliu utilizându-le cu cel puţin un deceniu mai înainte.) În orice caz, filozofia ‘personală’ zamfiresciană – colorată literar cum era – anunţă marea mişcare metafizică a secolului al XX-lea, ce va culmina în gândirea lui Şt. Lupaşcu, în acord cu – şi stimulând – progresele ştiinţelor experimentale, în special ale (micro)fizicii. Nu avem de-a face, la scriitorul nostru, doar cu o intuiţie, căci pe de o parte, dovedeşte o cunoaştere reală a ceea ce el numea “energetica modernă”, iar pe de alta duce sugestiile ei mai departe, până la consecinţe logico-filozofice perfect actuale: “Pentru noi, o deosebire fondamentală se impune (faţă de concepţia kantiană – n. m. ):

a) din punct de vedere obiectiv, timp absolut nu există, energia fiind unică şi eternă; spaţiu există, dar el se confundă cu energia însăşi; b) din punct de vedere subiectiv, noţiunea de timp trebuie să se transporte în noţiunea de spaţiu, ca să devie posibilă; şi atunci avem: două manifestaţiuni simultane ale energiei dau oamenilor noţiunea de spaţiu; două manifestaţiuni succesive, dau noţiunea de timp – dar amîndouă sunt în spaţiu, cu deosebire că cea dintăi implică ideea de simultaneitate, iar cea de-a doua de succesiune.

Rezultă prin urmare de aici că temelia însăşi a celei mai artistice filozofii de pînă astăzi este atinsă.” Şi altele, şi altele. (Pentru a avea o perspectivă actuală asupra convergenţei dintre ştiinţă, filozofie şi Tradiţie, a se vedea lucrarea lui Basarab Nicolescu Noi, particula şi lumea, trad. rom. la ed. Polirom, Iaşi, 2002.)

Am fost înclinat să cred că Duiliu Zamfirescu se dedă, în Lydda, la un exerciţiu metafizic de literat.

Ei bine, este infinit mai mult: o trăire prin literatură a unei experienţe intelectuale şi afective la limita de sus a omenescului. De aceea, el trebuie să fi depăşit enorm capacităţile de receptare ale mediului cultural al vremii sau să-i fi şocat prejudecăţile, şi chiar pentru perioada următoare va fi constituit o problemă, lăsat cum era pe mâna istoricilor şi criticilor literari postmaiorescieni. De asemenea, este explicabil de ce strălucitele minţi filozofice ale epocii interbelice, cu excepţia lui Camil Petrescu, nu l-au putut remarca: se manifestase ca metafizician numai în labirintul literaturii. În sfârşit, această cale de filozofare – împreună cu timpul lung de elaborare şi redactare – explică defectele de construcţie ale romanului (care sunt totuşi mai puţine decât se acreditează).

Rămânând să examinez altădată mai în detaliu implicaţiile religioase ale viziunii lui D. Zamfirescu din această operă, propun în final un gen proxim pentru extraordinara tentativă a scriitorului nostru şi mă întreb: cum de i se recunoaşte genialitatea unui Paulo Coelho (autor, printre altele, al unui roman afin, La rîul Piedra am şezut şi-am plîns, trad. Rom. la ed. Humanitas, 2002), în ciuda unor derapări din motive similare, livreşti (v. Al cincilea munte), şi lui Duiliu Zamfirescu, mai “bătrân” cu un secol, i se refuză?

Fiindcă este român şi soarta a făcut să nu poată fi judecat decât de conaţionali, după impulsul “nimeni nu e profet în ţara sa”?

Duiliu Zamfirescu şi opţiunile sale estetice* Nicolae Mecu Între scriitorii pe care-i încadrăm în perioada ce ţine de la 1890 la 1918 a literaturii române, unul dintre cei mai comentaţi în ultimele decenii este Duiliu Zamfirescu. Numai Al. Macedonski şi G. Bacovia îl concurează în această privinţă, şi nu numai cantitativ, dar şi în ceea ce priveşte sensul exegezei: justiţiară, de mai dreaptă plasare în ierarhia valorilor. Întreaga epocă – una de tranziţie, prin urmare presupunând neclarităţi, nisipuri mişcătoare şi contradicţii derutante – îndeamnă la o perpetuă reinterpretare şi reevaluare. Este un timp al simbiozelor şi eclectismelor, al incertitudinilor şi aprehensiunilor, toate acestea dozate inextricabil cu entuziasme tonifiante şi cutezanţe novatoare, al stângăciilor cu performanţele, atât în spaţiul tradiţionalismului literar cât şi în cel al modernismului (ilustrat în această vreme prin parnasianism– simbolism şi realism–naturalism). Din cauza acestei complexităţi lunecoase, încadrările în formule univoce sunt riscante.

Iată de ce despre Duiliu Zamfirescu se scrie pe de o parte anevoie, iar pe de alta ceea ce a scris un exeget este supus – dincolo de motivaţia omeneştii rivalităţi – revizuirii de către cel nou–venit. Tabloul receptării personalităţii şi operei scriitorului este, de aceea, şi pasionant, şi spectaculos (poziţia „en spectateur” concurând-o, prin delicii, pe aceea de actor al exegezei).

După ce a scris o instructivă, edificatoare Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu şi a editat critic o parte din opera scriitorului, dl Ioan Adam abordează acum una dintre cele mai delicate chestiuni ale moştenirii zamfiresciene: ideologia literară; problemă delicată – tocmai din cauza caracterului ei eclectic şi contradictoriu, care-i potenţează aerul de nesistematic şi de evanescent. Dar tocmai din această lipsă de sistem şi de cristalizare definitivă istoricul literar face o virtute: oricât de aproximative, contradictorii şi specioase, gândurile şi intuiţiile lui Zamfirescu sunt preferabile închiderii rigide, dogmatice, într-o formulă definitivă, osificantă, deci neproductivă, de ex., în genul esteticii metafizice a lui M. Dragomirescu. Dl Adam surprinde foarte bine faptul că, într-o epocă ea însăşi de pionierat şi instabilă, fulguraţiile cugetării poetului şi prozatorului, ieşite dintr-o practică impunătoare, care le girează, aruncă germeni ce vor rodi în chip optim mai târziu, în perioada celui de-al doilea clasicism românesc (clasicism în sens de soliditate a creaţiei), cel interbelic.

Chipul teoreticianului se lămureşte astfel sub dominanta modernităţii, care prevalează asupra reziduurilor romantice (sau de altă natură) din lecturi şi asupra unui temperament romantic, nativ. Aşa cum spune autorul cărţii într-o bine găsită propoziţie, „romantic din naştere, Zamfirescu este un realist din convingere”. Tot astfel, poetul (şi, într-o anume măsură, scriitorul în genere) aspiră, prin conformaţie înnăscută şi formaţie culturală, la o viziune şi artă literară clasice, dar de un clasicism modern, cum subliniază istoricul şi criticul literar, adică infuzat de atracţia pentru natural, senzorial, altfel spus, proaspăt, viu. De aici afinitatea pentru Giosué Carducci şi pentru, cum formulează Duiliu însuşi, o „literatură eroică cu subiecte pacinice”. În prima ei secţiune, sub titlul În căutarea unui clasicism modern, cartea cercetează resorturile genuine şi livreşti ale chestiunii propuse, începând de la primele lecturi, dezvăluite în scrisori: influenţa masivă a lui Torquato Tasso (e. g. epopeea Ierusalimul eliberat, pentru care junele aspirant român trăieşte o curată admiraţie şi a cărui „febră”, cum o numeşte exegetul, transpare, acum şi mai târziu, în propria-i creaţie lirică), a lui Musset, Gautier, Lorenzo Stecchetti, Carducci, Leopardi. În această parte a lucrării, avem a face cu contribuţii în înţelesul plin al cuvântului. Autorul procedează aici la o amănunţită critică de izvoare, cercetând pas cu pas originalele şi reflexele lecturii lor, mai ales a celor italiene, în lirica zamfiresciană, în piesele căreia el disociază influenţa propriu-zisă de metabolizarea ei în operă personală, fie şi numai la nivelul nuanţei. Operaţia nu e deloc simplă, căci, pe lângă informaţie, cere intuiţie, auz filologic şi poetic, capacitate de distanţare, spre a nu supralicita sau minimaliza nici influenţa, nici creaţia originală.

La fel procedează istoricul literar şi în cercetarea şi evaluarea impactului modelelor interne asupra poeziei zamfiresciene. Evident, de departe locul întâi e ocupat de Eminescu. Autorul re-constituie traseul unei admiraţii nelipsite totuşi de relaxări, re-discută paternitatea unor texte (cum e articolul semnat Rienzi, apărut în „Literatorul” din 1880, în atribuirea căruia credem că dl Al. Săndulescu are dreptate: nu e scris de Ioan Adam, Oglinda şi modelele. Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 2001, 225 pagini numerotate. *

Duiliu Zamfirescu, aşa cum afirmă dl. Adam, de data asta fără suficiente probe textologice, pe care sperăm că le va aduce în ediţia critică), disociază reacţiile calde ale omului Zamfirescu de sobrietatea comentatorului operei, atrage atenţia asupra valorii de „pionierat” în eminescologie a articolului despre poet din „L’Etoile roumaine” din 1885 (aşadar, apărut cu patru ani înaintea studiului–reper al lui Maiorescu), urmăreşte reflexul temelor şi dicţiunii eminesciene într-o serie de texte, dar arată, argumentat, că poate fi vorba şi numai de afinitate, de paralelism (de ex., Fiica Haosului, faţă de Luceafărul şi îndeosebi de Miron şi frumoasa fără corp).

O altă secţiune, Discurs despre metodă, analizează articolele de poetică, aşadar poetica explicită, care ne revelează un Zamfirescu – partizan convins al idealului de armonie şi, din nou, al unui clasicism modern; ca şi, mai specific, al „beatitudinii intelectuale” (sintagma e a scriitorului), ca versiune zamfiresciană a înălţării şi impersonalităţii maioresciene; partizan, de asemenea, al poeziei ca produs al „imaginaţiei combinative” – o idee foarte modernă ce merită să fie pusă în ecuaţie cu formula poeziei ca „ars combinatoria”, despre care vorbeşte H. Friedrich. În aceeaşi secţiune, se reia chestiunea discursului academic Poporanismul în literatură (1909), apoi se aduce în discuţie pledoaria pentru idealul clasic din articolul Unor prieteni tineri, prieteni între care I. Pillat, viitorul autor al unui amplu studiu entuziast şi empatic despre Duiliu ca artist clasic. Revelează, de asemenea, pedagogia literară desfăşurată în Câteva cuvinte critice, „fără ostentaţie şi polemism”, cum subliniază exegetul.

Ultima secţiune, Avatarurile realismului, chestionează din nou teoria despre proză şi, mai ales, despre roman, modernitatea şi fertilitatea ei pentru proza noastră de analiză şi de observaţie, dar arată şi minusurile legate de percepţia sufletului ţărănesc, definit de scriitor drept simplu „ca neantul, fără evenimente” (reţinem binevenita paralelă cu Paul Bourget şi cu Octave Mirbeau, cel din Le journal d’une femme de chambre).

Judicioase sunt şi consideraţiile globale despre eclectismul teoreticianului, despre care, tocmai de aceea, „nu vom şti niciodată cu exactitate spre ce gen de roman tindea”. Lucrarea analizează feluritele lui opţiuni: pentru cultivarea detaliului, intuiţie (preferată observaţiei directe), tipicitate, apoi pentru personajul problematic, indecis, şi documentul autentic. Sunt trecute în revistă însă şi inerţiile şi rezervele teoreticianului: faţă de psihologism şi calofilie. Reproducem în încheiere fraza concluzivă a volumului: „…prin câteva teze esenţiale: «motorii» romanului ţărănesc, raporturile psihologismcomportamentism, veridic-verosimil, tip-caz, pledoaria pentru autenticitate, în fine prin chemarea de a explora integral şi ambianţa socială, şi complicaţiile sufleteşti ale personajelor, Duiliu Zamfirescu îşi depăşeşte epoca, venind spre noi cu siguranţa celui convins de tăria adevărurilor sale.”

Prin amploarea investigaţiei, Oglinda şi modelele e o carte ce-şi depăşeşte tema, tinzând către monografic. Poate către o monografie care să lărgească şi să aducă la zi Introducerea din 1979? Opţiunea se află la autor! Deocamdată cititorul înregistrează o contribuţie exegetică documentată şi riguroasă, scrisă cu o austeritate care atrage.

Lector nr. 2/2003

“Anna” sau “Ceea ce nu se poate” Ipostazele feminităţii Mircea Dinutz Este limpede că acest roman al lui Duiliu Zamfirescu, elaborat între 1905 şi 1910, apărut în volum în anul 1911, la Editura Alcalay, ar fi trebuit să pregătească atmosfera, personajele, cititorii pentru romanul reîntregirii neamului, promisiune neonorată de scriitor în raport cu posteritatea. Ca atare, din păcate sau din fericire, romanul deviază în mod constant de la intenţiile avute, autorul neopunând o prea fermă rezistenţă, ba chiar intrând într-o complicitate tandră cu personajele sale, aflate permanent în căutarea stării de idealitate, tot aşa cum creatorul lor (ne convinge Ioan Adam) se află în căutarea “armoniei pierdute”. Pe lângă declaraţiile foarte explicite ale lui Duiliu Zamfirescu cu privire la intenţiile sale, în roman se mai găsesc destule semne că dimensiunea socială şi politică ar fi trebuit să fie principala sa “ţintă”. Astfel, Natalia Cantă, apariţie episodică aici, ar fi întrupat idealul social, aceasta făcând pasul decis de la contemplaţie la acţiune, prin convertirea idealului în faptă, iar Elena Milescu ar fi fost purtătoare de mesaj a idealului naţional, ea fiind văduva lui Nicolae Milescu, eroul de la Griviţa. Chiar prezenţa unui personaj feminin cu un nume atât de generos în semnificaţii, Urania, ar fi fost de natură să sugereze dimensiunea istorică a romanului, predestinarea unui neam eroic. În realitate, femeile din acest epic, gravitând pe orbite aproape previzibile în jurul lui Alexandru Comăneşteanu, ale cărui calităţi sunt mai mult afirmate decât confirmate, reprezintă diverse ipostaze ale feminităţii pe axa atât de agitată a unei lumi care-şi caută sensul moral: “cum e bine şi ce e bine în lumea asta ?” se întreabă protagonista volumului aflat în discuţie.

Atras de ”mobilele sufleteşti”, părintele Comăneştilor se va simţi din ce în ce mai aproape de naturile problematice (bărbaţi sau femei), dar puţinele sale reuşite notabile se găsesc în seria feminină: Urania Vucas, Berta sau Anna Villará, în ciuda misoginismului declarat al autorului şi a faptului că această carte pleacă de la literatură şi nu de la realitatea imediată, lucru care ar trebui să-i încânte pe adepţii postmodernismului. Prea fascinat de Idee, de confruntarea pe axa etică, autorul îşi construieşte personajele ca scheme morale, abstracţii spectaculoase în planul dezbaterii şi confruntărilor, dar ineficiente în plan estetic, întrupări inconsistente ale unor idealuri, oricât de generoase ! Poate …… de aceea, Natalia Cantă, Mia (Porţia), casta soţie a lui Alexandru Comăneşteanu, de o puritate a simţirii aproape inumană, şi chiar Elena Milescu, în ciuda confesiunii din final sau poate dimpotrivă, par a ilustra idei, concepţii, atitudini, ca “purtătoare de cuvânt” ale unui autor întotdeauna bine intenţionat, dar conving mult mai puţin prin adevărul lor omenesc.

Un personaj care promitea mult era Urania, soţia colonelului Timoleon Vucos, “un om vulgar în toată puterea cuvântului, plebeu, pretenţios şi egoist”, după chiar aprecierea ei, ceea ce explică şi motivează escapada erotică a acestuia. Departe de “uşurătatea” celor din jur, personajul are adâncimi surprinzătoare şi beneficiază de o bună cunoaştere a aoamenilor, ajutată de o intuiţie de invidiat: “pari a căuta un lucru pe care nu-l găseşti niciodată”, spune ea lui Alexandru Comăneşteanu căruia îi cedează, fără să renunţe o clipă la luciditate. Parabola moliftului, relatată cu sensibilitatea unui poet într-o bună inspiraţie, vorbeşte chiar despre soarta Uraniei: “atârnată de prăpastie”, ca semn al căderii în păcat şi, totuşi, “năzuind spre lumină”. O personalitate scindată care tânjeşte spre fericire, motiv pentru care “nu regretă ceea ce s-a întâmplat”. Trăirile ei sunt atât de intense, încât “un gust bizar de moarte, o poftă de distrugere o făceau să tremure”. Din păcate, personajul e prea static, limbajul e mai adesea emfatic, iar confruntările (personajele se întâlnesc două câte două) au un marcat caracter teatral.

Berta este prostituata ingenuă, femeia convinsă că atunci “când cineva iubeşte, viaţa toată se luminează”. Cei trei bărbaţi din viaţa ei vin din planuri sociale şi morale diferite: generalul Villará are datoria să o întreţină, plătindu-şi astfel momentele de plăcere; violonistul Hermann pare să întruchipeze o suferinţă complementară, el având nevoie mai mult de compasiunea şi protecţia ei maternă; în sfârşit,

căpitanul Comăneşteanu, ca semn al tinereţii şi frumuseţii, atît de râvnite de nefericitul violonist. Interesant este că Berta şi Hermann au un foarte dezvoltat simţ autocritic (acea calitate pe care n-a avut-o niciodată autorul Vieţii la ţară), deoarece îşi recunosc cu multă luciditate limitele talentului muzical. Confruntarea cu Anna Villará conduce progresiv la o confruntare cu sine: “viaţa mea este insuportabilă”, recunoaşte ea. Sau: “Am înşelat pururea şi nu vreau să mai înşel”. Mai simplu spus, ea este “femeia uşoară” care îşi doreşte să devină “femeia cinstită” tot atât de mult cât Elena Milescu îşi doreşte (în secret) să parcurgă drumul invers.

Anna, soţia generalului, ne apare încă din prima secvenţă ca o fire bovarică (“cetise până atunci”), cu toate consecinţele ce decurg de aici: fire reflexivă, întoarsă spre sine şi reflectându-se, în egală măsură, în oglinda lumii: “Dar lumea era ca şi dânsa. Fiecare îşi purta rana, sângerândă sau tămăduită, şi fiecare umbla mai departe şi spera”. Sentimentul de frustrare, nutrit din mariajul nefericit, asemănător cu al Uraniei Vucos, justifică şi în acest caz atracţia către mai tânărul Alexandru Comăneşteanu: “Era ceva unic, profund şi personal; o vibrare armonică a individualităţii”. Iubirea o înnobilează, o înalţă în propriii ochi: “Ea îşi drămuia viaţa şi se găsea curată”. Dialogurile succesive cu Elena Milescu, Berta, Urania o obligă să-şi măsoare sentimentele, să se delimiteze în raport cu ceilalţi şi cu sine. Indiscutabil, indecizia e mai bine marcată aici în comparaţie cu Urania; cu alte cuvinte, personajul are mai multă adâncime. Smaranda Dudescu nu-i reţine atenţia, poate pentru că aceea e o pleziristă (iubea, în aceeaşi măsură, literatura şi băieţii tineri). În schimb, confruntarea cu Mia o clatină în convingerile ei, şi pune sub semnul întrebării însăşi fiinţa ei morală. Aceea respinge evidenţa adevărului pe un eşafodaj atât de temeinic, încât Anna nu se mai simte apărată de iubirea ei. “Ar fi cu putinţă – întreabă retoric Parţia Comăneşteanu – ca doamna care m-a luat sub ocrotirea sa, care m-a îngrijit în vremuri grele, care ma dat după Alexandru, să fi făcut toate astea ca să-mi ia bărbatul ? Nu se poate. Ar fi ruşinos şi nelegiuit”. Dar lovitura de graţie i-o dă sora sa, Elena Milescu, calda şi constanta sa confesoare în ale amorului care îşi mărturiseşte – la rându-i – iubirea (castă) pentru Alexandru. Cercul s-a închis şi singurul lucru care rămâne este poezia iubirii, “cea mai înaltă aspiraţiune a sufletelor”.

Lector nr. 2/2003

1

DUILIU ZAMFIRESCU - în faţa vieţii – (fragmente)

Încredinţăm tiparului textul acestei conferinţe rostite de Simion Mehedinţi în anul 1947, cu ocazia comemorării a 25 de ani de la plecarea scriitorului la cele veşnice.

Textul conferinţei a fost descoperit în arhiva familiei Simion Mehedinţi, arhivă pe care Doamna Simona Mehedinţi-Aslan, nepoata de fiu a savantului a încredinţat-o Asociaţiei Personalului Didactic, pentru a fi valorificată.

După cum se poate constata din aceste fragmente, S. M. este un bun cunoscător al vieţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu, ambii fiind junimişti şi conjudeţeni. În această conferinţă, S. M. face o frescă a literaturii europene a timpului şi a literaturii române, relevând legătura dintre morală şi artă. Astfel, nu scapă ocazia de a releva frumuseţea operei eminesciene, un adevărat far estetic şi moral pentru toţi creatorii acestei ţări vor să să-l atingă, deoarece ,,la numai 22 de ani mânuia materialul graiului românesc ca nimeni înainte de dânsul”.

Revenind la opera lui Duiliu Zamfirescu, S. M. arată că ,,Duiliu Zamfirescu a rămas tânăr şi trupeşte şi sufleteşte, chiar atunci când ajunsese cărunt”. Şi pentru că Mehedinţi pune alături de valoarea estetică, valoarea morală a artei, dar şi a scriitorului, iată ce afirmă despre Duiliu Zamfirescu: ,,şi-a împărţit timpul între Roma şi bogata podgorie a Putnei, dorind să întoarcă dragostea romanilor către pământul din Valea Dunării şi cu ei să ia Ardealul”.

C. NEAGU Sărbătorim amintirea unui artist, căci şi literatura e o artă, ba încă cea mai complexă dintre toate, măcar că are drept material plastic numai cuvintele. Dar ce nu poate exprima cuvântul! Toate frumuseţile şi toate urâţeniile vieţii.

Despre Zamfirescu Duiliu ca artist, au vorbit şi aici şi aiurea cei care se ocupă de literatură. Să fie acuma îngăduit şi unui contimporan al poetului, deşi strein de literatură, a vă împărtăşi câteva amintiri despre scriitor, ca om în faţa vieţii.

Ce rost poate avea o astfel de încercare?

Un rost de reală însemnătate. Cine urmăreşte genealogia artelor până în pruncia omenirii, cercetând chiar şi rudimentele de artă ale omului preistoric şi ale sălbatecilor de azi, cine cerne apoi folclorul şi la neamurile civilizate, care nu s-au veştejit încă prin abuzul tehnicei, acela ajunge la concluzia că arta nu e un joc deşert, o simplă imitare a naturii, cum se spune de obicei, ci e un lucru nu se poate mai serios: E suprema încercare a omului de a realiza măcar în parte perfecţiunea, care lipseşte vieţii în totalitatea ei.

De aceea, poate fi uneori interesant a privi pe artişti nu numai în faţa idealului estetic, dar şi în realitatea vieţii de toate zilele spre a vedea în ce măsură au putut scăpa de atingerea cu sluţeniile muritorilor de rând.

La comemorarea scriitorului între „Prietenii literaturii” (13 Noiembrie 1947), în sala festivă a Liceului Mihai Viteazul [din Bucureşti].

1

Întrebarea asta deşteaptă [trezeşte] în suflet şi alte întrebări între care două sunt fundamentale pentru orice critic: Întâi, e nevoie să ţinem socoteală şi de viaţa artistului spre a putea judeca destul de exact opera lui de artă?

Al doilea, e oare necesar să analizăm şi partea de umbră din sufletul unui artist, ca săi înţelegem nu numai viaţa lui zilnică, dar şi creaţiunea sa artistică?

Răspunsul atârnă de felul operei. Dacă e vorba de o statuie sau o pictură nu e nevoie să poarte semnătura autorului spre a fi frumoase. I-a trecut cuiva prin minte să alunge din muzee şi pinacoteci operele maeştrilor necunoscuţi? Pentru artele plastice s-ar putea să fie destul retina şi mâna. Anume echilibru între impresionabilitatea vizuală şi îndemânarea degetelor, sporită prin multe-multe încercări, poate că e de ajuns ca, cel înzestrat cu un mare dar din naştere să înşire pe pânză pete de culoare, puncte, linii şi forme care mijlocesc o impresie artistică. Dacă în gândul lui „fin şi obscur”, cum zicea Eminescu, painjenul poate dezlega frumoase probleme de simţire a liniilor şi figurilor, iar cutare pasere din Noua-Guinea îşi împodobeşte cuibul cu flori de anume culoare, aşezate în anume poziţie, şi le pune la loc, îndată ce mâna omului se amestecă şi-i strică rânduiala, poate că şi lui Benvenuto Cellini i-o fi fost de ajuns mâna şi retina spre a crea chipul lui Perseu şi alte minunate bronzuri, măcar că sufletul său impur îl împinsese chiar şi la moarte de om.

Cu totul altfel stau lucrurile în poezie şi, în general, în literatură.

Poate un suflet lipsit de armonie să ajungă la uitarea de sine, timp de ani şi ani de zile, până ce din nenumărate cuvinte şi tainice vibrări sufleteşti să croiască Iliada, Eneida, Paradisul pierdut sau altă poemă? Ori o dramă, unde se desfăşoară o acţiune cu atâtea şi atâtea persoane, având fiecare caracterul şi dinamica sa sufletească? Poate avea destulă uitare de sine şi înălţare peste nivelul vieţii triviale, cel stăpânit de vulgarităţile interesului individual? Iar când nu-s de-ajuns retina şi mâna nu cumva trebuie să ţinem socoteala in extremis de tot complexul vieţii sufleteşti spre a dibui ţesătura atât de fină a operei artistice? S-ar putea deci pe calea aceasta ca un critic ager să ne arate unele defecte ale operei, unde artistul a rămas mai prejos de sarcina pe care şi-o luase tocmai din cauza unei metehne sufleteşti. […] * * * Trecuseră ani destui. După Alte orizonturi, după clasicele Imnuri păgâne şi alte opere poetice, poetul deplin consacrat adăogase şi o serie de romane, în care înfăţişase ca nimeni altul aspectele societăţii româneşti.

După lăstarul subţirel al lui Filimon iată Viaţa la ţară, o mare ramură înflorită şi sincer admirată de toţi iubitorii de literatură. Aveam şi noi romanul nostru.

Real progres. Întâi, fiindcă se umplea un gol, al doilea, fiindcă se contura deplin şi profilul sufletesc al scriitorului. Vrând-nevrând, opera cuiva este şi un soi de autobiografie, arată adică axa sufletului său. În romane, Duiliu a zugrăvit cea mai simpatică figură femenină şi cel mai odios tip de bărbat. Cred că nu e femeie care nu s-ar simţi fericită să semene cu Saşa (afară, poate, de numele ei exotic), şi nu e bărbat atât de vulgar, să nu se sperie numai la gândul că l-ar putea asemăna cineva cu Tănase Scatiu.

Tipurile lui Caragiale de la catindatul Agamiţă Dandanache până la chiristigiul la a cărui onoare consimţise şi o calfă devotată, şi de la Cuconul Leonida admiratorul lui Galibardi până la zănatecul gazetar Rică Venturiano sunt nişte caricaturi maestre ce stârnesc o nesecată poftă de râs.

Tănase Scatiu e altceva: un monstru superlativ, chintesenţa mojiciei, brutalităţii şi a răutăţii parvenitului. Nici să-l vezi, nici să-l visezi.

Zugrăvind apusul boierului omenos (Dinu Murguleţ) şi ridicarea bădăranului fălcos şi nesăţios, dar gros la pungă, Tănase Scatiu, romancierul a înfăţişat pentru totdeauna un grozav moment din transformarea poporului nostru şi totdeodată a arătat atât polul pozitiv, cât şi cel negativ al concepţiei lui despre viaţă: închinare în faţa armoniilor naturii şi ale artei, oroare de tot ce este discordant şi vulgar. De o parte Raiul, de alta Infernul. „Minunat lucru e a scrie”, spune Duiliu într-o scrisoare către Maiorescu, confesorul său literar. Cine a urmărit lunga lor corespondenţă ştie în ce necurmată vibrare se afla diplomatul care, trăind într-o ţară prietenă, cum ne era Italia, putea să-şi închine viaţa întâi de toate artei. Schimbul de scrisori dintre poet şi critic formează un dialog unic ca idealitate în toată literatura noastră. Puţine i s-ar putea asemăna şi din alte literaturi. […]

S. MEHEDINŢI Lector nr.1/2011

Poezia lui Duiliu Zamfirescu Ioan Dumitru Denciu Duiliu Zamfirescu a publicat 5 volume de versuri: Fără titlu (1883), Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), Poezii nouă (1899) şi Pe Marea Neagră (1919), dacă nu luăm în calcul poemul Miriţă, inclus în ultimul, dar tipărit şi independent. E o cantitate destul de mare, la drept vorbind. Cât despre calitate, ea i-a fost recunoscută de-a lungul vremii, însă şi negată vehement, ca până la urmă să fie pusă în paranteză, adică în uitare. Cred că nici nu se putea întâmpla altfel, venind de la un scriitor polivalent (poet, prozator, publicist, memorialist, eseist, dramaturg), un om activ şi incomod, situat între extreme (clasicism / modernism) şi într-o epocă în care se mai practica “geniul”, cu condiţia să nu se prea risipească. Duiliu n-a avut timp să reflecteze la valoarea poeziei sale – eventual la originalitatea ei – nici chef s-o interiorizeze, să caute la infinit un ultim refugiu în muzica sau metafizica ei (ca Eminescu): restul operei trebuia de asemenea clădit, iar viaţa cerea să fie trăită în cele mai adânci pliuri.

Personal, nu vreau să mă erijez în istoric literar, cu atât mai puţin în critic. Pur şi simplu încerc, pentru sufletul şi spiritul meu, să aflu ce pare a rezista mai bine, până astăzi, din această zestre poetică, lansată în cultura noastră acum peste 100 de ani. Pariul – şi deci criteriul meu (subiectiv) de selecţionare – este definit de următoarea întrebare: ce mi-ar plăcea mie să fi scris şi să semnez (aproape) fără rezerve din piesele acestui “dosar” poetic? Citind şi recitind, m-am oprit la 21 dintre ele: 7 din al doilea volum, 2 din al treilea, 6 din al patrulea, 2 din al cincilea, 2 din publicaţii şi 2 din manuscrise. Am utilizat D. Zamfirescu – Opere, ediţie îngrijită şi adnotată de M. Gafiţa, I, Poezii, ed. Minerva, 1970. După cum se vede, nu mi-a reţinut atenţia nimic din Fără titlu, volumul de debut (cuprinzând şi nuvele, de care nu mă ocup), ceea ce e semnificativ fiindcă şi autorul, la apariţia celui de-al doilea, îl ignora cu desăvârşire, dovedind simţ critic.

Primul text care m-a satisfăcut şi captivat este Versuri heterometre din vol. Alte orizonturi. Mica poezie, ajunsă astfel şi printr-o puternică prelucrare (ce i-a înlăturat două strofe slabe, ultima virând dezastruos spre tema dragostei), e o ‘artă poetică’. Duiliu trăieşte încântat şi rece “Credinţa (= revelaţia) că totul sub soare / E nou şi e, tot, poezie”, chiar dacă o ştie obnubilabilă de trista realitate a vieţii. Această răceală continuă sugestia dantescă din motto-ul volumului, căreia însă îi omite admiraţia mistică, extazul.

Atitudine motivată, desigur, de mişcările interioare ale fiinţei sale, dar şi deliberată (într-o scrisoare către Elena Miller-Verghy, din 4 ian. 1895, notează: “Sunt reci, nu-i aşa? Am vrut să le fac reci, ca de marmură, dar poate au ieşit de piatră de gârlă” – vezi comentariile îngrijitorului ediţiei, p. 417). Versificaţia este ingenioasă şi folosită conştient, profesionist am zice. Ea apare şi în: De la Villa Tusculana e ceva mai retorică, însă în stil clasicist, nu romantic. Versurile-cheie – “Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma / Par că se schimbă” – nu traduc mare lucru din personalitatea autorului. Dezvoltate imediat – “Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse, / Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca gheaţa”, – înviorează crusta conceptuală, pentru ca finalmente s-o topească, lăsând loc unei remarcabile imagini artistice sincretice: “Soarele moare prelung în adâncul mărilor tusce”. Cu ea poezia închide un cerc, căci debutase cu acelaşi fel de intimizare a peisajului, surprins însă într-un anotimp opus: “Bradul, umbrela şi-o-ntinde pe muchea arsei coline; / Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri”.

Mai puţin îndrăzneţ este sonetul Anienul, care trebuie totuşi reţinut pentru echilibrul său şi împărtăşirea din aceeaşi atmosferă străvechi italică. El face excelent contrast cu Castel Fusano, de pildă, unde poetul împinge foarte departe arta sa aparent calină, spre a transmite cât mai autentic percepţiile şi senzaţiile ce i-au pus condeiul în mişcare. Misterios-încifrată, şochează aproape modenist prin unele versuri, sintagme, rime. Iată: “Iar faunii strâmbi şi-au prins a lor oase / De veştede crengi de sălcii pletoase”; “Adie un vânt din ţara Etruscă: / Porsena, eşti tu, or zboară o muscă?”; “Trecut ce te duci, n-ai nici un braţ vàlid! / Şi paznic ţi-ai dat pe Febre cel palid”; “S-aude un glas sub bolta cea naltă: / E ţipătul lung al raţei de baltă. / Sălbatec prin stuf mugeşte un taur. / Se urcă pe cer un disc strâmb de aur” (sublinierile mele).

Corsarul, din altă perioadă decât cea ‘romană’ (probabil 1892 – 1894, Atena – Bruxelles), e o baladescă, având un nu-ştiu-ce macedonskian. Misterul domină şi aici, dar ţâşneşte din alte surse: ceva arhetipal-omenesc plus ceva medieval. Citez doar 3 versuri care par să-l sublinieze: „Un ropot lung de vijelie / Cu ţipete premergătoare / Chema pustiul din castel”. Pustiul interior, nu-i aşa?

Sfârşesc inventarul celui de-al doilea volum cu două (dintre cele 4 cuprinse) poezii din ciclul Lunile: Iulie şi August. Prima, la o vedere superficială o idilă (sau eglogă?), a fost puternic prelucrată (2 strofe eliminate), poate şi cu ajutorul lui Maiorescu şi datorită ironiei lui Caragiale la citirea în cenaclu (v. nota îngrijitorului ediţiei citate, la pp. 461-462). Ei bine, iluştrii contemporani – şi „prieteni” – erau cu gândul aiurea, dacă nu cu simţul estetic rătăcit: sub ‘uşurătatea’ poveştii lui „Călin, jitarul de la sat”, care „Se subţiè ca o şopârlă, / Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan, / Se strecură până la gârlă”, să vadă (simtă) ce taină a fiinţei se afla dincolo de descingerea „de bete”, la scaldă, a unei fete, se citesc nişte hieroglife populare până la care un Coşbuc a pătruns, dar i-a lăsat lui Blaga privilegiul să le descifreze. August e o surpriză de alt gen – ca să înţelegem cât de valentă era bagheta sa şi când dirija arpegii pe aceeaşi temă. „Întârziat pe malul mării / Eu în adâncuri rătăcesc / (…) / Şi-n lumea naltului plutesc”: aţi întâlnit des în literatura noastră o asemenea contemplare autentic budistă? Ciudata concepţie a pământului convertibil în stea vă este atât de familiară, încât aţi putea nega semnul genial zamfirescian? El poate plăti, modest, tribut retoricii, însă observaţi-i apoi ţâşnirea: „O, lege! cât îmi pari de mare!…/ Ce farmec pui în toate cele!… / De te-ai numi, în timp, uitare, / Sau, în distanţă, depărtare, / Tu schimbi pământurile-n stele. // Care-i privirea omenească / Pătrunzătoare de mister / Ce-ar îndrăzni să bănuiască / Că lumea noastră pământească / Trăieşte însăşi ea în cer?” (sublinierea autorului).

Din volumul Imnuri păgâne, cele mai reuşite poezii mi se par Sihastrul şi Legendă. Prima este un sonet lucrat cu migală (strofa iniţială a avut trei variante înainte de a se fixa în forma definitivă, care e întradevăr cea mai bună), conţinutul nu e spectaculos, dar totul are o mişcare înfiorată de sacru, pe care doar câteva epitete o diluează. „În aer plană timp de altădată” şi „Purificat, pluteşte în albastru” sunt versurilepiloni ai acestei arcade poetice deloc ‘păgâne’, indiferent în ce context religios am închipui efigia sihastrului. Legendă, în schimb, se împărtăşeşte dintr-o religiozitate cosmică primitivă, construieşte o poveste simplă şi surprinzătoare, demnă de imaginaţia unui copil al naturii, răsunând însă cu profunzimi de orgă. Raza unei stele moarte ce se transformă, sorbită de „huma… rece” a Pământului, în floarea-soarelui, prin mânuirea clapelor unei versificaţii savante, danteşti! Nu ştiu dacă altcineva decât Duiliu Zamfirescu a mai izbutit o astfel de performanţă. În Poezii nouă, dau peste o poezie de inspiraţie populară, Fluture, anunţând foarte clar pe Blaga: „Doi spânzuraţi ce prin fetele, / Unul furându-le betele, / Altul, mai sprinţar, vederile, / Dorul şi vrerile” – fie de exemplu. Textul este o bijuterie şi poetizează o senzualitate asemănătoare, graţios-vitalistă. Apoi reţin Luceafăr, ecou la Eminescu, da, dar îndreptat spre alte văi şi piscuri. Partea a doua mai ales (replica Luceafărului) face dorul de ‘mărginire’ mai complex-omenesc, atras mai puţin de pivotul iubirii, cât spre potenţele creativ-intelectuale ale fiinţei umane (ca la Eminescu din Feciorul de împărat fără stea): „Pe când tu c-un deget în pagini / Stai pacinic la umbra pădurii / Şi mintea ţi-o porţi în imagini / De zmei, de poveşti şi lemurii, // Tu poţi mângâia din privire / Sclipirea luminelor mele, / Şi când eu mă sting, - prin gândire / Tu poţi zămisli alte stele.”

Domniţa mezină este o baladă bine calibrată prin prelucrare. Atmosfera de ev mediu românesc (prezentă şi în poeme de mai dimensiuni, neanalizate aici) e concentrată, încifrată, esenţializată, încât comunică firesc cu spiritul medieval european, este racordată la el. totodată e deosebit de vie, dinamică: „Portarul pe arcuri apasă / Şi umbra coboară în şanţuri: / Pe scripete puntea se lasă, / Scrâşnind din oţelul din lanţuri. / Şi trec cruciaţii pe punte, / Sunând din mânere de săbii: / Cucori speriaţi fug la munte, / Pe vânt plutitoare corăbii.” (Bertrando, cavaler occidental, venea să peţească pe „domniţa română”, dar era prea târziu: fecioara tocmai murise.) De acelaşi tip e Don Juan, cu deosebirea că obiectivul proiectează de astădată din Veneţia, surprinzând pătrunderea unui personaj real în imaginarul unei veneţience. Sufletul, o parabolă foarte reuşită, a ajuns aşa mai ales prin renunţarea la o a şasea (ultima) strofă, prea explicativă (v. nota de la p. 516). Palinodie, în schimb, e o poezie sapienţială, în care cele mai bune versuri ies din truismele temei: de exemplu, „Ursita noastră e să fim / Himera dorului de-a fi”.

Din Pe Marea Neagră nu aleg decât Lena, o poezioară graţioasă, unde mustul ce fierbe urcă spre buzele fetei ca o sevă interioară, a iubirii presimţite, şi Crinul, despre miracolul creşterii unui crin pe o stâncă de pe Palatin. Excelente sunt ultimele două strofe: „Saxoni roşcaţi, şi gali, şi huni, / Neguţători de peste mări, / Şi barzi, şi critici, şi tăuni, / Se rătăcesc în întrebări. // Iar el se leagănă în vânt / Pe piatra clasicului deal, / Cu rădăcinile-n pământ / Şi florile în ideal.” După cum observa M. Gafiţa (nota de la p.

533), avem de-a face cu o parabolă, un fel de Criticilor mei. Poezia are şi o versiune în franceză, pe care acelaşi o crede anterioară celei româneşti, adăugând: „traducţia este foarte fidelă”. Nu. Diferenţa e mare; versiunile sunt autonome. Mai mult, nu cred că a fost realizată de D. Zamfirescu însuşi, ci de acea „mână necunoscută, dar care pare de femeie” (Emanoil Bucuţa).

Din publicaţii, demne de semnalat şi de selectat într-o eventuală antologie a celor mai frumoase poezii zamfiresciene sunt Fum (Convorbiri literare, 1884) şi Aprilie (idem, 1888). Iată simbolic, în prima, gerul, viscolul în care este nevoită să trăiască fiinţa umană şi fumul ca semn către Domnul al rezistenţei omului. Vântul îl împiedică să ajungă la destinaţie: „Dar vântul s-abate sălbatec din drumu-i / Şi-neacă tot fumul în fulgi de zăpadă. / În loc să se-nalţe el cată să cadă, / Căci şi omul fum-îi.” Deşi diferită ca tonalitate şi conţinut, prin altitudinea şi chiar tensiunea metafizică această creaţie mă trimite la Fum căzut al lui Blaga. Aprilie, încă o piesă reuşită din ciclul Lunile, aduce versuri cel puţin remarcabile. Citez ultima strofă: „În luna asta rămân reci / Numai acei ce dorm de veci… / Haideţi cu toţii să-nflorim / Albele cruci din ţintirim.” În sfârşit, din manuscrise, aleg poezioara în stil aforistic – şi fără titlu – [Pentru razele din soare…] şi neapărat Moartea, un poem foarte îndrăzneţ, foarte lucrat-cizelat, din perioada ‘romană’, nu se ştie de ce omis din toate selecţiile pentru volume. Să se noteze, de pildă, acest modernism retoric aproape bacovian: „O, moarte, copilo cu ochiul fantastic, / Arată-te. Totul de ducă mi-am strâns. / Va plânge iubita în felul ei plastic…” Sau această lamentatio calmă şi uşor săltăreaţă, prin care învaţă a muri veşnic- adultul Duiliu, înveşmântat în ‘răceala’ lui clasică, străpunsă de ţâşniri moderne: „Durere de-o parte, de alta mister. / Pe-un rug de ananghii viaţa te arde, / Şi pieri în eter. // Eterul şi dânsul se pierde-n contururi / A căror iluzii sentoarnă în noi…”

Fireşte, nu vreau să trag nici o concluzie şocantă din această radiografie a operei poetice a lui Duiliu Zamfirescu. Totuşi, ceva mi se impune: autorul nu este un poet minor, cum se cam presupune. Trebuie să fi fost foarte greu pentru Duiliu să scrie poezie între două ‘revelaţii’, dintre care una funcţiona ca veritabilă paradigmă lirică: Eminescu şi Macedonski. Dacă ar fi fost minor, ar fi scris ca predecesorii ‘marilor’, precum Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, continuând un romantism desuet şi un poporanism edulcorat. Sau s-ar fi apropiat periculos de unul din cele două „focare”. (Prietenul său – şi al nostru – Vlahuţă s-a resimţit de pe urma unei asemenea apropieri.) Însă conservatorismul congenital şi talentul l-au ferit, apoi deschiderea intelectuală spre Europa şi lume l-a plasat pe o orbită durabilă.

Lector nr.3/2004

Depărtări şi întoarceri – un diplomat de carieră: Al. D. Zamfirescu Sanda Stolojan Lascăr Duiliu Zamfirescu Dacă unii oameni au avut la un moment dat un regret în privinţa meseriei lor (“mai bine făceam altceva”), tatăl meu, Alexandru Duiliu Zamfirescu, pe scurt ADZ, a fost omul carierei îmbrăţişate la 26 de ani, cînd a trecut concursul şi a intrat în diplomaţie ca ataşat de legaţie.ADZ a parcurs toate gradele, până la “Ministru Plenipotenţiar şi trimis extraordinar al Maestăţii Sale Regelui”, titlul şefului de misiune înainte de generalizarea denumirii de “ambasador”.

Când afirm, gândindu-mă înapoi, că ADZ era destinat “carierei”, mă refer atât la unele trăsături de caracter, cât şi la mediul familiar şi cultural în care a crescut.Scriitorul Duiliu Zamfirescu se afla în post la legaţia României de la Roma în 1892 cînd s-a născut aici fiul său mai mare.Cu doi ani mai devreme, Duiliu Zamfirescu se căsătorise cu o italiancă, Enrichetta Allievi, fiica lui Antonio Allievi, o personalitate în viaţa politică şi economică italiană, un întreprinzător, fondatorul Băncii Comerciale italiene, ajuns mai târziu senator.

ADZ a copilărit în mediul italian.A urmat primele clase secundare la liceul francez Chateaubriand din Roma, înfiinţat atunci şi care există şi azi.Ultimile clase de liceu şi bacalareatul le-a absolvit la liceul Jeanson de Sailly la Paris, după care şi-a trecut licenţa în Istorie şi Geografie la Sorbona, studiind în paralel Dreptul, pe care l-a întrerupt pentru a se înrola voluntar în războiul balcanic din 1913, terminându-l ulterior la Bucureşti.ADZ vorbea, prin forţa lucrurilor, italieneşte ca un italian, - cultura lui era însă predominant franceză.Mai târziu, trăind mulţi ani în post la Berlin, a vorbit bine germana, pentru care avea o uşurinţă neaşteptată la un om de cultură esenţial latină.Engleza o practica din amuzament, apreciind la englezi simţul înnăscut al comediei şi al umorului.

Cu toate că s-a format într-un mediu străin, nu era nici o umbră de înstrăinare la acest român occidentalizat, aşa cum te-ai fi aştepta.Vorbea perfect româneşte şi se simţea român.Lucruri explicabile, desigur, prin puternicul ascendent patern asupra lui.Întoarcerile în ţară (a trăit aproximativ jumătate din viaţa lui în străinătate) erau întoarceri acasă.Regăsea România, casa de la vie, în aceeaşi stare de spirit pe care Duiliu Zamfirescu o evocă în scrisorile sale către Titu Maiorescu, unde vorbeşte despre sentimentul regăsirii peisajelor familiare şi a oamenilor, care îi stăpâneau de departe memoria şi imaginaţia de scriitor.Când te gândeşti că Viaţa la ţară a fost redactată la Bruxelles, că Duiliu Zamfirescu şi-a scris opera, exclusiv în limba română, mai mult, că în cei 16 ani petrecuţi în afara ţării nu a avut nici un moment ambiţia de-a deveni scriitor italian sau francez, realizezi de la cine a moştenit ADZ fibra românească.Legătura rămasă constantă cu Italia, a doua lui patrie, a fost un sentiment cu atât mai firesc, cu cât Duiliu Zamfirescu el însuşi împărtăşea pasiunea Italiei.

Personalitatea şi exemplul tatălui au influenţat fără îndoială şi orientarea fiului spre diplomaţie.ADZ a preluat într-un fel urmarea, consacrându-se aceluiaşi scop: servirea intereselor ţării peste hotare.Două generaţii de diplomaţi pe care eşti tentat să le compari.De-a lungul carierei sale, Duiliu Zamfirescu a reprezentat o ţară de curând născută ca putere independentă, Principatele Unite sub domnia lui Carol I, şi a trăit pentru a vedea realizată întregirea României.ADZ a cunoscut România Mare dintre cele două războaie, importantă prin dimensiunile ei, un context politic internaţional nou, în care era chemată să joace un rol pe eşichierul european – şi a fost martorul nebănuitei drame istorice pe care secolul XX o rezerva aceleiaşi Românii abia ieşite la lumină, al doilea război mondial şi instaurarea dictaturii totalitare impuse de Moscova.Două destine sub semnul diplomaţiei şi al scrisului.Duiliu Zamfirescu a avut vocaţia unui mare scriitor intrat în diplomaţie.ADZ, aceea de diplomat care a iubit şi practicat scrisul.Două

cariere paralele, divergente prin destinul a două generaţii de români: prima, pe calea ascendentă a împlinirilor istorice după primul război, a doua, martoră a momentului fericit, anii interbelici, anii tuturor speranţelor – apoi a sfârşitului României tradiţionale.

ADZ şi-a făcut ucenicia ca ataşat de legaţie la Roma în 1921-22 şi a petrecut cea mai mare parte a anilor 20 ca secretar II şi I la Berlin.”Însărcinat cu afaceri la Haga” în 1930-32, a fost numit după aceea ministru succesiv la Rio de Janeiro, Lisabona, Varşovia, Roma şi Copenhaga.Încercând să cuprind cu gândul câteva momente din cariera sa, reţin din cele mărturisite de el, că ADZ n-a uitat niciodată perioada berlineză sub Republica de la Weimar, anii care au precedat venirea la putere a nazismului.Tânărul, pe atunci, şi fercheşul secretar de legaţie gusta din plin fascinaţia acelui Berlin, a contrastelor între ruinele războiului şi strălucirea culturii de avangardă, teatrele, cabaretele, cinematograful marilor creatori germani, în general viaţa la care contribuiau, între alţii, mulţi artişti ruşi fugiţi de revoluţie – în timp ce în profunzimile poporului german mizeria impusă de condiţiile Tratatului de la Versailles pregătea ascensiunea unui demagog încins cu o aureolă fatală.Cele văzute atunci i-au rămas profund întipărite în memorie.

După Berlin şi Haga, Nicolae Titulescu, pe atunci ministru de Externe şi prieten personal, l-a numit pe ADZ ministru în Brazilia.Până în acel moment, nu exista legaţie a României la Rio de Janeiro.Lui ADZ i s-a încredinţat iniţierea legăturilor diplomatice şi misiunea de a instala noua legaţie.Pe atunci (193435), America de Sud era un continent foarte îndepărtat, primele linii aeriene nu zburau încă fără escală pe asemenea distanţe.Traversarea Oceanului Atlantic pe vapor , de la Trieste la Rio a durat 15 zile.ADZ s-a deplasat cu întreaga familie, inclusiv cu Gheorghe şi Ştefan respectiv şofer şi valet, şi cu guvernanta noastră, mult iubita Francesca (italianca românizată), zisă “doda”.Brazilia a lăsat urme neşterse în amintirea familiei.Fotografiile golfului Rio, peisajele cu palmieri, cutiile cu fluturi albaştri, pe atunci curiozităţi preţioase, au zăbovit multă vreme în camera copiilor Zamfirescu.ADZ s-a simţit bine în Brazilia.Ospitalitatea prietenilor brazilieni, programul de lucru în funcţie de climat agreabil, călăria (caii au fost pasiunea lui) în pădurea tropicală – într-un cuvânt viaţa la tropice, conveneau temperamentului său meridional.Se gândea chiar să-şi cumpere o proprietate undeva lângă Rio, dacă mama s-ar fi putut obişnui cu clima şi cu ideea că nu trăia – după cum spunea, uitându-se, pe harta Americii de Sud – “cu capul în jos”! Din punct de vedere diplomatic, a fost o misiune reuşită, dovadă numirea sa ulterior în posturi de răspundere în Europa, mă refer în special la Varşovia şi la Roma.

Misiunea în Polonia (1937-38) a avut loc într-un moment în care situaţia politică în Europa, ameninţată de ambiţiile Germaniei hitleriste, se agrava.Printre puţinele documente interesante din arhiva MAE, figurează telegrame de la Varşovia din care se desprinde problema relaţiilor Poloniei cu ţările din Mica Înţelegere (La Petite Entente), pactul de alianţă între România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.MicaÎnţelegere era contracarată de politica poloneză, condusă de ministrul de Externe Beck, favorabil apropierii de Germania, în timp ce politica ţărilor din Mica Înţelegere, în special România, se afla sub influenţa politicii franceze.ADZ a strâns legăturile cu Polonia, reuşind să organizeze vizita regelui Carol la Varşovia în 1937, eveniment important în contextul politic de atunci.Scrisoarea confidenţială din 4 martie 1937, scrisă de mână, adresată ministrului de Externe român, ilustrează momentul şi poate servi ca exemplu de stil diplomatic şi de grafie caracteristice ale diplomatului ADZ. Cei doi ani petrecuţi la Roma (1938 şi 1939) au fost ani dificili pentru diplomaţia românească.La Roma, ADZ s-a confruntat mai ales cu simpatia pro-maghiară a guvernului italian, aşa cum reiese din telegramele trimise.Spre deosebire de sora latină mai mică, patronată de Franţa, Ungaria, apropiată de Axa Roma-berlin, se bucura de susţinerea cercurilor politice italiene în problema iredentismului, atunci extrem de virulent al ungurilor.Mussolini s-ar fi exclamat în legătură cu mult invocata latinitate “basta con le sorellanze e le fratellanze!” relaţiile Romîniei cu Axa, pe de-o parte, pe de alta evenimentele politice din ţară, dominate de confruntarea violentă între mişcarea legionară şi regele Carol, puneau probleme delicate.Interesantă mi se pare telegrama trimisă de ADZ în 16 decembrie 1938 după o convorbire cu ambasadorul sovietic la Roma, care se arată pesimist în privinţa viitorului, în special în ceea ce priveşte România.De asemenea, telegrama din august 1938 în legătură cu importanţa în ochii marilor puteri a statutului acordat de România minorităţilor, şi cea din septembrie, în care ADZ raportează despre o convorbire cu ministrul de Externe italian Ciano, care protesta în termeni duri împotriva unor articole din presa românească, probabil scrise de naţionaliştii de atunci, nemulţumiţi de votarea statutului minorităţilor…cum se zice, istoria se repeta…

Astfel, puţinele documente din arhiva MAE prezintă un interes redus.După câte îmi aduc aminte, ADZ era asiduu la masa de lucru, scria mult, trimitea lunar rapoarte, care trebuie să fi fost înregistrate a MAE.Unde sunt ele astăzi? Pierdute? Distruse? Imposibil să nu fi existat o arhivă ADZ mai importantă.Din

cele disponibile reiese oricum calitatea stilului, rigoarea gândirii şi nota personală, alternanţa între tonul protocolar şi exprimarea unor păreri sau impresii confidenţiale, uneori ironice, cu simţul nuanţelor şi păstrând deferenţa cuvenită.

Spuneam că ADZ a fost ca diplomat “the right man in the right place”.Diplomaţia se adresează prin definiţie unor oameni educaţi, în sensul englez al cuvântului “educated”, adică şi bine crescuţi şi cultivaţi.Astea fiind spuse, este şi o artă, la care contribuie personalitatea omului: arta de-a reprezenta, de-a juca un rol, de-a fi o prezenţă pe scena socială în ţara pe lângă care eşti acreditat.Aceste însuşiri ADZ le poseda în cel mai înalt grad – era un om în largul său (“à l’aise”) în societate, avea uzanţa lumii (“les usages”), o prestanţă potrivită între altele obligaţiilor protocolare, latură în aparenţă frivolă a diplomaţiei, dar care presupune cunoştinţa unui cod, deloc neglijabil în contactele politice.Printre documentele MAE există două relatări ale ceremoniei de prezentare a scrisorilor de acreditare, una la Rio de Janeiro, la preşedintele brazilian de atunci, cealaltă, la regele Danemarcii.În asemenea ocazii oficiale, ADZ îşi îmbrăca uniforma aurită, cu bicorn cu pene, decoraţii şi spadă, pentru a se deplasa până la reşedinţa sau palatul Şefului de Stat.Există în familie un portret în ulei al lui ADZ în ţinută de ceremonie, purtând marele cordon al Poloniei – adevărată ilustraţie a unor vremuri trecute, când semnele exterioare mai aveau o semnificaţie şi o strălucire, descinse din trecutul prestigios al vechii Europe.

Pe de altă parte, ADZ era înzestrat cu o reală inteligenţă politică, în stare să evalueze şi să facă sinteza evenimentelor, să judece cu independenţa de spirit a observatorului neutru, adică neînfeodat vreunei obedienţe, alta decât cea profesională.Se spunea că rapoartele sale erau foarte apreciate la minister.

Neutralitatea diplomatului nu exclude, bineînţeles, afinităţile personale.Fără să fi aparţinut nici unui partid politic, ADZ a fost un admirator şi un prieten al lui Nicolae Titulescu.De asemenea, deşi deplora în secret versatilitatea omului, recunoştea inteligenţa regelui Carol.De unde i s-a tras reputaţia de “carlist” şi animozitatea legionarilor, apoi a mareşalului Antonescu.În realitate, ADZ nu a făcut parte din nici o coterie sau grupare cu tendinţe ideologice.A aparţinut exact unei generaţii de oameni de calitate intraţi în diplomaţie – asemenea colegilor săi, Radu şi Gheorghe Cruţescu (autorul încântătoarei cărţi Pe Podul Mogoşoaiei), Alexandru Creţianu (autor, între altele, al eseului intitulat în engleză The Lost Opportunity), Raoul Bossy, Frederic Nanu şi câţiva alţii.

Aş zice că principala trăsătură a firii sale era independenţa de caracter şi energia cu care înfrunta viaţa.Avea un fel curajos de-a ţine piept întâmplărilor, cu un brio al său, ceea ce se numeşte “panaş”.Cariera i s-a sfârşit prea devreme, avea 52 de ani când mareşalul Antonescu l-a mazilit, cu câteva luni înainte de 23 August.A crezut ADZ că va putea fi reintegrat? Nu ştiu, oricum venirea Anei Pauker la Externe a dat lovitura de graţie diplomaţiei româneşti dinaintea regimului comunist.Toţi membrii corpului diplomatic au fost daţi afară din Ministerul de Externe de pe o zi pe alta, cu interdicţia de-a mai călca pe acolo.Începând din acel moment, diplomaţii români selecţionaţi după originea sănătoasă şi apartenenţa la partidul comunist, conform modelului sovietic, au fost în majoritate spioni sau agenţi ai Securităţii, iar ambasadele s-au transformat în cazărmi sinistre, după acelaşi model.

Tata ar fi putut să rămână în străinătate, ca alţi colegi, dar dorinţa lui, destinul lui probabil, a fost să se întoarcă în ţară.A urmat o lungă traversare a încercărilor prin care a trecut toată România.Un timp ADZ a mai apucat via moştenită de la Duiliu Zamfirescu, lângă Odobeşti, pe care a exploatat-o.Deschisese chiar un depozit de vinuri pe Calea Griviţei, unde îşi vindea singur recolta şi unde îşi invita prietenii la gustatul vinurilor de la faraoane, un Pinot, o Fetească, dar n-a rămas multă vreme negustor improvizat…viile au fost şi ele expropriate, în cele din urmă. Îl revăd în casa din strada Pietăţii no 12, închiriată la întoarcerea din Danemarca unde Spaţiul Locativ îşi instalase acum chiriaşii lui.Tata păstrase antreul şi fosta sufragerie, unde încăpea pianul, la care i-a plăcut întotdeauna să cânte.Şi-a instalat aici masa de lucru, biroul lui Duiliu Zamfirescu, adus din Italia, şi s-a apucat de scris.A tradus în franceză mai multe romane de Sadoveanu şi a scris patru sau cinci volume de nuvele şi schiţe, de fapt amintiri deghizate şi satire din viaţa diplomatică.A lăsat şi fragmente dintr-un jurnal de campanie din războiul balcanic, scrisori şi schiţe neterminate.Sunt convinsă că, dacă ar fi trăit în condiţii de libertate, nu sub teroarea unui regim poliţist, şi-ar fi consemnat memoriile asemenea altor colegi diplomaţi, rămaşi în străinătate.Întors în România, decizie cu consecinţe existenţiale neprevăzute, a făcut faţă circumstanţelor, fără să-şi piardă moralul.

Trebuie să fi fost în realitate foarte greu pentru el.Totul în persoana lui, educaţia, sentimentul patriotic, viaţa trăită în Occident, repulsia faţă de ruşi şi oroarea de mahalagism, îl înstrăina de România intrată în orbita sovietică.Dar nu ţin minte să-l fi văzut abătut.Că era profund afectat şi scârbit în sinea lui, sunt sigură, dar ştia să reziste descurajării.Păstra aceeaşi ţinută, puţin mai uzată, umbla drept pe stradă, cu pălărie şi mănuşi, aşa cum apucase.Nu l-am auzit niciodată regretând ceva, sau tânguindu-se de greutăţile

vremurilor.Cred că l-a ajutat filosofia vieţii inerentă firii sale, o filosofie latină, simţul relativităţii lucrurilor, un dram de maliţiozitate, spiritul satiric şi un fel de bonomie din partea italiană, combinată cu o luciditate nemiloasă şi totodată îngăduitoare faţă de oameni.Gândindu-mă la silueta sa, cum se îndepărta pe strada Pietăţii, îmi vine în minte o secvenţă dintr-un film de Fellini, în care eroul, un domn cu pălărie şi baston, dispare pe o stradă nocturnă din Roma, printre grădini şi umbre de palazzi, ducând cu el farmecul misterios al timpurilor trăite...

Notă: Articol reprodus din revista “Manuscriptum” nr. 1-2, 1998, cu acceptul autorilor, cărora le mulţumim pentru generozitate şi colaborare.

Lector nr. 3/2004

Tudor Argezi – inedit Scriitorul suspect de durată e dator să se administreze pentru puritate, în aşa fel încât nimeni să nu poată întreprinde după moarte spionajul literar în bagaje.

Tudor Arghezi, Dintr-un foişor, 1941

Că nu a fost o declaraţie de frondă, o metaforă prin care să-i “provoace” pe criticii şi istoricii literari, stă mărturie arhiva argheziană.

Scriitorul a avut grijă “să se administreze” aşa încât nimeni să nu poată privi “prin gaura cheii”, în atelierul său de creaţie, cum afirmase într-o altă tabletă.

Deoarece Tudor Arghezi obişnuia să “treacă pe curat” textele, distrugând ciornele şi bruioanele, manuscrisele păstrate – cele mai multe de proză şi publicistică – reprezintă forma lor definitivă.

Ineditele, câte au fost, s-au publicat între anii 1967 – 2002.

Anul acesta, hazardul a scos la iveală, “ascunse” într-un album, câteva pagini dintr-un proiect, intitulat Carte de rugăciuni, rămas nerealizat.

Cu asentimentul doamnei Mitzura Arghezi încredinţăm spre publicare revistei “Lector” un fragment, inedit, din această Carte de rugăciuni.

Traian Radu *

Carte de Rugăciuni 1. Eu am crezut, odinioară, Doamne, că te găseai departe, în icoana din ceruri şi că de la mine până la tine stă zidul de văzduh.

Dar tu eşti lângă mine. Te-am simţit. Al cui e vântul care umflă pânza sufletului meu? căci al meu nu este. Şi am dat de mâna ta, între mânile mele, pe care le frecam în întunerec, de teamă că singur sunt în toată lumea. În gândul meu, am dat de gândurile tale şi le-am deosebit. Şi voind să-mi întorc barca din drum, am dat de braţele tale vîslind laolaltă cu ale mele şi am pipăit pe cîrmă strînsoarea palmei tale de vîslaş.

De ce stăteai lângă mine şi nu mi-ai spus niciodată nimic, de mi-ai lăsat cugetul să se izbească de vânturi străine şi de nori de piatră?

Tăcerea e cuvântul tău şi am tăcut ca să ţi-l ascult. Este adevărat că la început era cuvântul căci atunci era tăcere. Voios am înjugat vitele şi am pornit cu plugul pe câmp. Am cântat toată ziua: erai lângă mine.

2. M’am obicinuit cu tovărăşia ta şi de când te-am găsit toate bucatele şi-au schimbat gustul şi amărăciunile mi-au ajuns îndulcite. Ca să nu te lovesc, cumva, mă scol cu băgare de seamă şi când mă aşez, dau cu mâna pe dedesubtul mesei mele, ca să nu te calc – şi şoapta gândului meu îţi zice <<iartă-mă>> întotdeauna, căci fără să vreau, poate te-am zgîriat cu coaja pâinii sau te-am atins.

Aş fi vrut nu numai să te simţesc dar să te şi văd. Ochii noştri, care de multe ori sfârşesc înaintea noastră, vor să aibă mândria să fie scăpăraţi de scânteia tare rotundă. Aş fi vrut să te netezesc cu palma, cum calcă palma zbârcitura de mătase a velinţii de pe masă: pipăitul nostru, cu viaţa mai măsurată decât e a noastră, vrea să cuprindă ceea ce nu poate cerne mintea prin ciurul ei cu sita măruntă. Aş fi vrut să te sărut: buzele noastre vor să se bucure că dacă rostec cuvintele care trec prin lume aromele făpturii tale să dumice din ele o mireazmă.

Am aruncat ochii în mare, mi-am răstignit mânile şi mi-am amorţit gura. Şi mi-a rămas setea cugetului întregită prin lipsa ochilor şi a mânilor încremenite în cuie.

3.Tu eşti între noi, nu eşti în ceruri. Nu mai e nici o depărtare. Veacurile nu ne mai despart. Tu nu eşti făptura care şezi numai şi numai în întinsurile morţii, pentru ca numai mort omul să te cunoască şi să se apropie de tine. Tu porţi cămaşa mea şi’n degetele tale inelele mele. M’aş fi mirat să stai atât de departe de noi şi să ne laşi singuratici până’n ziua de apoi. * Redacţia Revistei Lector adresează mulţumiri doamnei Mitzura Arghezi şi domnului Traian Radu pentru încredinţarea spre publicare a acestui text.

Literatură pentru copii – un gen minor ?

Prof. Univ.dr. Sultana Craia În literatura universală există câteva capodopere care aparţin genului numit “literatură pentru copii”, dar care fac şi deliciul adulţilor. Povestirile lui Andersen, “romanul” Alice în Ţara Minunilor, cărţile lui Mark Twain şi nu puţine altele au două niveluri de lectură. Copilul care supravieţuieşte în fiecare adult este fermecat, iar componenta ludică a personalităţii noastre se răsfaţă cu darurile unor asemenea scrieri.

Avem şi în România bijuterii ale artei comunicării literare cu copiii de toate vârstele. Cărţile cu Apolodor ale lui Gellu Naum, Vinigra şi Aligru a Ninei Cassian, Cărticica de 3 şi 5 ani a Constanţei Buzea încântă şi adulţii, aşa cum scrierile lui Creangă delectau selectul auditoriu la Junimea în secolul al XIX-lea.

Iată deci că literatura pentru copii nu este un gen minor, cum multă lume o consideră, în primul rând pentru că nu este neapărat “infantilă” şi nici naivă – deşi uneori fals inocentă – în al doilea rând pentru importaţa ei psiho-socială, nici aceasta îndeajuns înţeleasă. De unde provine acestă importanţă ? Din faptul că de calitatea şi difuzarea literaturii pentru copii depinde receptivitatea faţă de comunicarea literară a publicului adult al viitorului. În memoriile şi interviurile multor personalităţi se observă însemnătatea lecturilor copilăriei pentru evoluţia ulterioară. Şi nu este vorba numai despre cărţi. În viaţa generaţiilor care au acum 40-50 de ani revista franceză “Vaillant” - / “Pif” a avut un rol extraordinar, furnizând şi acum referinţe.

Banda desenată, mult consumată în alte ţări, are efecte educaţionale remarcabile prin cunoaşterea plăcută şi diversă pe care o oferă, prin atracţia imaginii, prin expresia scrisă, prin umor şi inventivitate. În Franţa există producători de BD-uri care trimit pe piaţă peste 400 de titluri pe an. Librării şi biblioteci întregi, vii şi seducătoare, captivează copilul – dar şi pe adulţi - , cu o ofertă inimaginabilă la noi. Din păcate în România nu numai că nu avem creatori de benzi desenate, dar nici puterea economică de a face să renteze ediţii traduse. Albumele Artirix, traduse în peste 40 de ţări, la noi nu au avut public, din cauza imparibilităţii părinţilor de a le plătii. Şi e păcat, căci, într-o manieră amuzantă, copilul afla despre civilizaţii diferite, despre loialitate, solidaritate, toleranţă, prietenie şi a.md., fără a fi “moralizat” în mod sesizabil. Până de curând, dar şi acum tendinţa este dominantă, s-a asimilat literatura populară de tipul basmului cu literatura pentru copii, deşi basmul nu le era destinat în mod special celor mici. Basmele populare şi cele culte, produse de secolul al XIX-lea şi pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX nu mai sunt gustate de copilul citadin, crescut cu televizor, influenţat de publicitate şi de telenovele. Un experiment făcut la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu din Bucureşti a dovedit că micii pacienţi nu au avut răbdare să li se citească poveştile tradiţionale nici româneşti, nici ale lui Charles Perrault. Ei au cerut rezumarea istorioarei şi – surpriză – au apreciat mai mult povestirea în rezumat a unui roman din ciclul Dune de Herbert Patrick şi a romanului Alchimistul a lui Paulo Coelho, cărţi pentru adulţi. E adevărat că aceste romane au o structură narativă înrudită cu a basmului, dar copiii au înţeles şi sensurile simbolice şi morale. Acest experiment care de fapt urmărea numai să realizeze o comunicare plăcută pentru cei mici a dovedit că va trebui regândită reprezentarea despre literatura pentru copii. Aceştia nu mai cresc în satul patriarhal şi nici în şcoala tradiţională. Ei nu mai pot gusta literatura care plăcea bunicilor şi părinţilor lor. În plus, îşi dispută alte atracţii. Mass-media, Mc Donald’s, computerul, paly-station, acestea sunt noile lor repere. Dar programele şcolare ignoră aceste schimbări. Ele încearcă să le cultive gustul pentru lectură cu vechile texte care lor nu le mai spun nimic. Alegerea lecturilor şcolare are în vedere tot sentimentalismul melancolic, tot “tema morţii”, tot “vitejia”, tot năvălitorii turci / tătari de acum multe veacuri, tot haiducii – eroii şi domnitorii ideali. În loc să se cultive deschiderea spre lumea tuturor, în loc să fie captaţi prin texte amuzante, sensibilizaţi cu inteligenţă, ca în filmele de la Dicovery şi Animal Planet, faţă de natură, copiii sunt obligaţi să citească o lectură în bună parte vetustă, pe care nu au cum să o considere interesantă. Avem multă literatură pentru copii “datată”, avem prejudecăţi în legătură cu ceea ce ar trebui să le placă şi să-i formeze.

Copiii ar trebui să poată alege, să poată compara, să-şi poată exprima preferinţele şi nu doar să memoreze comentarii despre texte în care nu mai cred, care nu-i mai conving şi nu-i pot emoţiona / impresiona. Ar fi nevoie de reviste pentru copii, dar la noi oferta este foarte săracă. Din aceste motive numai eforturile unor profesori încă neblazaţi şi ale unor bibliotecari încă dornici să dea substanţă muncii cu copiii mai apără cauza literaturii pentru copii. Nici MEC, nici Ministerul Culturii nu au propus o politică pentru promovarea literaturii pentru copii cu stimulente pentru autori, editori, bibliotecari şi cititori. Or, numai cu iniţiative izolate şi cumva eroice ale câtorva oameni, fără un program naţional sau măcar local coerent şi de durată, fără recunoaşterea stării precare a lecturii copiilor în România, lucrurile nu vor merge cum ar trebui. Iată de

ce este binevenită acţiunea Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” care a provocat la reflecţie pe o temă deloc de neglijat şi încearcă să întreprindă ceva pentru promovarea literaturii pentru copii şi a lecturii copiilor.

Lector nr. 1/2003

Seducţia electronică şi literatura pentru copii şi tineret Silvia Chiţimia Este adevărat fiindcă este tehnologic

Cunoaştem cu toţii explozia fără precedent din ultimii 10-12 ani a mijloacelor de comunicare electronice : TV, jocuri pe calculator, internet, e-mail, etc. Într-un fel, se poate spune că mentalitatea modernă este produsul unei vaste sugestii colective direcţionată de mass-media, televiziune, ziare. Nu este nici o noutate observaţia că astăzi, informaţia televizată este în mod esenţial divertisment, mijloc de seducţie, spectacol. Cel mai adesea, acest spectacol se întemeiază pe violenţă, subcultură, senzaţional şi pornografie. S-a insinuat chiar în limbajul comun expresia imagini tari în care prevalează în mod agresiv, hipertrofiat şi maladiv tocmai aceste aspecte.

Proliferarea continuă a mijloacelor de producţie şi de transmitere a mesajelor mediate ne pune la îndemînă şi mai cu seamă tineretului – un set de valori mai mult sau mai puţin morale, dacă nu chiar imorale, un ansamblu de comportamente frecvent violente şi indecente – şi un set de modele umane de tip eroic, adesea construite simplist, fără trăiri de adîncime. S-a remarcat în cărţile de specialitate, funcţia hipnotică a ecranului de ordinator sau televizor. Ea operează prin puterea imaginii ( grec. eidolon ) atît de aproape de conceptul de idol. Despre puterea imaginii se ştie încă din antichitate. Suport al magiei şi al influenţei asupra celuilalt, formă de seducţie şi acaparare psihologică şi sufletească. Promovarea anumitor imagini a însemnat întotdeauna susţinerea ideilor ce aveau ca suport acele imagini. Nu întîmplător imagine şi idee au în greceşte aceeaşi rădăcină.

Prin canalele TV – termen cît se poate de sugestiv – se deversează în casele oamenilor un flux nestăvilit de imagini, de la reclame la ştiri de groază, colorate, distractive în fond, in – formaţionale, aşadar formative după criterii şi valori adesea îndoielnice, ale căror ramificaţii psihologice şi comportamentale ne scapă. Omul împătimit de televizor – şi mai grav, copilul, tînărul de lîngă el – nu realizează că imaginile intră în viaţa lui interioară, în sufletul său, în fiinţa sa lăuntrică pe care încetul cu încetul – doar uitatul la TV, ordinator, este zilnic – o modelează după chipul lor. Dictonul oriental eşti şi devii ceea ce mănînci, sarvam anam spuneau înţelepţii Indiei, se poate reformula modern în devii ceea ce vezi, începi să te oglindeşti tot mai tare în seturile de imagini pe care le priveşti cel mai mult, căci aici intervine subtilul mecanism al identificărilor şi capcana spiritului de imitaţie, ambele funcţionînd la nivel subconştient.

Pentru a defini universul imagisticii electronice TV, e suficient să citez doar filmele de ieri, miercuri ( 15 mai 2003 ) : Legea pumnului (Pro TV), Îngerul negru, Traficantul de arme, De 3 ori Big Brother, aceasta din urmă promovată de Prima TV – evocînd parcă lumea de coşmar a lui George Orwell unde individul era în permanenţă urmărit în spaţiul său intim de ochiul vigilent al camerei de luat vederi, care supraveghea clipă de clipă viaţa cetăţenilor sclavi. Scopul acestor tele – viziuni este pentru un observator atent cît se poate de limpede : golirea interioară şi anularea vieţii intime a individului. Integrarea lui, colectivizarea sinistră. Nu a proprietăţilor materiale ci, chiar mai grav, a conştiinţelor.Asistăm de fapt la paradoxul unei societăţi informaţionale inculte. Accesul la adevărata cultură este substituit de formele zgomotoase ale subculturii de consum, promovate masiv prin mass-media electronică. Piaţa sub – culturală apuseană, a ţărilor dezvoltate din punct de vedere tehnic, abundă în invitaţii la evaziune, în seducătoare lumi mincinoase – găseşte-ţi prietenul prin GSM, cumpără inutile produse exagerat de scumpe, investeşte în iluzorii case de odihnă în Spania, etc. În faţa televizorului sau ordinatorului, rămas singur acasă (sau cu părinţii) copilul, tînărul, se barbarizează, manifestă tot mai mult o neputinţă, o greutate, în a lega un dialog, în a comunica real, sufleteşte cu ceilalţi. Un loc special în acest context îl are ordinatorul şi internetul. Prin seducţia hipnotică a imaginii el are capacitatea de a mobiliza energia unei părţi a tineretului activînd : gustul pentru nemaivăzut, respingerea oricărui conformism, plăcerea jocului. Nu puţini autori ( Philippe Breton, Nicholas Negroponte ) vorbesc de un veritabil cult al Ordinatorului. Expresia cult poate fi înţeleasă în două feluri. În sensul propriu, cultul e legat de un demers religios în care el este deopotrivă venerarea unei divinităţi şi ansamblul de practici concretizînd acest omagiu. În sens metaforic, cultul este ataşamentul puternic faţă de ceva sau cineva. El se poate exprima cantitativ prin locul şi timpul pe care i-l dedică persoana respectivă. Ori, nu este nici o noutate constatînd că numeroşi tineri petrec ore în şir – uneori şi plătesc pentru aceasta – în compania calculatorului. Unii dintre ei au ajuns să fie de-a dreptul legaţi de calculator. Să vedem însă care

este obiectul cultului din perspectiva comunităţilor de tineri ? Punctul de pornire e împărtăşirea unei viziuni comune. Această viziune e aceea a unei lumi artificiale în care comportamente, cotidiene, economice, ştiinţifice, religioase sînt marcate electronic în permanentă interacţiune, gata mereu de schimbare. În această lume electronică – vînzări, informaţii utilitare, ştiinţifice, cursuri, conferinţe, etc., totul este relaţie, informaţie şi comunicare rapidă. Ne aflăm în aşa-zisa civilizaţie a vitezei. La limită observă prof. Torres obţinem utopia unei societăţi asociale, în care ciberspaţiul rămîne singurul suport al legăturilor sociale o nouă formă de colectivism legat de constrîngerile universalizante ale metodelor informaţionale. În acest sistem omul îşi pierde faţa, corpul, rămîne un cod de acces şi un nume fictiv. S-a vorbit în acest sens despre o formă seducătoare dar nu mai puţin concretă, a devalorizării legăturilor sociale şi a perturbării totale a raporturilor fireşti individ-natură-cosmos-fiinţa umană. Biografiile pasionaţilor de Internet scot la iveală două trăsături psihologice : interes precoce pentru obiecte materiale şi demontarea lor asociat cu personalitae introvertită, o tendinţă de a limita contactul cu aproapele. Adepţii extinderii ordinatoarelor şi Internet-ului susţin că învăţămîntul clasic ar trebui să dispară. Rolul profesorului glisează de la acel faţă în faţă pedagogic la umăr lîngă umăr dinaintea ecranului sau este eliminat cu totul. Unii cercetători au remarcat analogiile cultului ordinatoarelor cu vasta mişcare contraculturală – hippy – din America anilor 60. În mod concret, acest tip de experienţă trece prin ruptura cu lumea ( drop out ) – plecare de acasă, din neam – călătoria iniţiatică într-un spaţiu marginal ( la propriu sau figurat – unii pleacă în India, alţii în găşti ) petrecîndu-şi viaţa exclusiv sau cea mai mare parte a timpului în colectivităţi cu note acute anarhiste.

Mişcarea contemporană din jurul Calculatorului şi Internet-ului, mobilizează azi, asemeni unei adevărate secte electronice sute de mii de tineri atraşi de curiozitate, aventură, joc, facilitate. La fel ca şi hippy, universul Internet-ului este underground, e locul unde poţi părăsi lumea obişnuită, te poţi întîlni pe fibra optică, poţi trimite programe distructive (viruşi) fără să fii identificat. Fiecare oră la ordinator e o oră furată cărţii în care pagina tipărită, aşadar absenţa imaginii, permite intrarea în joc a interiorităţii individului, a reflexivităţii. Nicholas Negroponte în Omul digital afirmă : Fie că e vorba de populaţia Internaută, de utilizarea jocurilor Nintendo ori Sega, de penetrarea microcalculatoarelor, important nu va mai fi să aparţii cutărei categorii sociale, rasiale, economice – ci generaţiei adecvate, tinere (p.282). Cultul pentru Internet se sprijină pe categoriile de vîrstă cele mai tinere ale populaţiei. Microsoft notează – aceşti tineri vor fi conectaţi în permanenţă la Reţea. Ba chiar firma a pus doi adolescenţi să le explice cercetătorilor de vîrstă medie noua lor filozofie privind munca şi petrecerea timpului liber. Evident nici un loc pentru citit !

Nici un loc pentru meditaţie, visare, rugăciune.

O reclamă la reţeaua TV Atomic, într-un metrou bucureştean îndemna : frăţioare dacă stai în bibliotecă, nu vezi nimic! Acum e timpul pentru altceva! Atomic. Aşadar se îndeamnă tineretul să fugă din biblioteci, se acreditează ideea că vremurile de azi înseamnă orice altceva decît cititul şi că a privi reţeaua Atomic înseamnă a fi în pas cu vremea. De fapt, modelarea mass-media atomizează indivizii, claustrează pe fiecare în bula sa de tăcere dinaintea ecranului, îi împinge spre un comportament autist şi asocial.

Criticilor şi analizelor pe care le-am expus mai sus, corporaţiile care se ocupă de mass-media, oamenii din umbră ai puterii şi strategii lor, răspund cu un set bine studiat de argumente de genul calculatorul, TV-ul nu sînt decît instrumente, utilizatorul e de vină dacă exagerează ca şi cum despre droguri s-ar argumenta că nu sînt decît nişte substanţe chimice, biete prafuri albe şi pilule pe care una-două le poţi arunca la gunoi.

O seamă de filozofi şi cercetători de prestigiu vorbesc însă de un cal troian electronic. Ei trag semnalul de alarmă asupra efectelor ( ascunse de publicitate ) utilizatorilor : stare de dependenţă, distorsionarea capacităţilor de relaţionare cu ceilalţi, blocarea raporturilor reale cu lumea nevăzută ( meditaţia, rugăciunea, visarea, viziunea ) aşadar cu Divinitatea. Singurul nivel stimulat în fiinţa umană este cel al mentalului analitic iar sfera emoţională e redusă la nivelul său cel mai de jos – sexualitatea.

Ecranul electronic înghite practic toate facultăţile interioare şi interiorizante ale individului.

Blocheză centrul subtil, esenţa umană însăşi de care vorbea Micul Prinţ amintind că esenţialul nu se vede decît cu inima.

Lector nr. 1/2003

JULES VERNE ŞI “EFECTUL PREZENŢEI” Ion Hobana scriitor Putem să ne imaginăm secolul 19 fără “Călătoriile extraordinare”? A exprimat vreun alt scriitor mai pregnant decât Jules Verne spiritul întreprinzător al acestei epoci, eflorescenţa progresului tehnico ştiinţific, desăvârşirea descoperirii Pământului, apariţia unui nou tip de erou – inginerul, savantul, exploratorul? A făcut cineva mai mult decât el pentru a pregăti milioane de adolescenţi să întâmpine, fără împotriviri şi traume, şocul viitorului?…

Răspunsul, pe care-l cunoaştem de atâta vreme, nu justifică întrutotul perenitatea operei verniene, ca de altfel nici faptul că scriitorul este unul dintre întemeietorii science fiction-ului, gen de mare audienţă la publicul larg. Va trebui să reconsiderăm şi calificativul “profetul ştiinţei”, care i-a însoţit frecvent numele, încă din timpul vieţii. Înainte de Marea Trecere, el a ţinut să se refere explicit la această asociere abuzivă, într-o animată discuţie în trei, relatată de Robert Sherard, în 1903: “Era inevitabil – scrie ziaristul englez – să mă refer la faptul că multe dintre invenţiile lui fictive au devenit invenţii reale. Gentila doamnă Verne a fost de acord cu mine.

- Lumea este prea amabilă când afirmă acest lucru, spuse Jules Verne. Îmi face plăcere, dar nu e adevărat.

- Cum aşa Jules – interveni doamna Verne - şi submarinele tale?

- N-au nici o legătură cu asta, răspunse Verne, înlăturând măgulirea cu un gest.

- Ba da!

- Ba nu! Italienii inventaseră nave submarine cu şaizeci de ani înainte ca eu să le dau viaţă lui Nemo şi vasului său. Nu există nici un raport între nava mea şi cele de acum. Acestea sunt acţionate prin mijloace mecanice. Eroul meu, Nemo, fiind un mizantrop şi vrând să n-aibă nimic de-a face cu uscatul, obţine forţa motrice, electricitatea, din apă. Există o bază ştiinţiifică pentru asta, marea conţinând rezerve de energie electrică, asemeni pământului. Dar nu s-a descoperit modul de a ajunge la această energie, aşa că n-am inventat nimic.” În trecăt fie zis, cei care văd şi astăzi în Jules Verne doar un vulgarizator iscusit şi enciclopedic, lipsit de o veritabilă conştiinţă artistică, ar trebui să înţeleagă, recitind ultimul aliniat, că scriitorul subordona “invenţia” necesităţilor portretistice şi compoziţionale: Nemo extrage electricitatea din apă pentru că nu vrea să nu-şi compromită splendida izolare.

O şi mai directă contestare a calificativului pe care-l confruntăm cu opinia celui în cauză poate fi întâlnită în convorbirea cu Charles Dawbarn, din 1904: “- Submarinul v-a oferit însă prilejul de a asista la adoptarea cea mai frapantă a ideilor dumneavoastră, am insistat eu.

- Nici în această privinţă nu trebuie să fiu luat drept un profet, mi-a răspuns el, cu o reală modestie. Submarinul exista înainte ca eu să scriu Douăzeci de mii de leghe sub mări. N-am făcut decât să iau datele respective şi să le dezvolt.”

Nu numai submarinul exista înainte ca Jules Verne să fi scris capodopera sa şi a anticipaţiei clasice.

Romanul Călătorie sub valuri de Aristide Roger, a apărut în 1868, deci cu doi ani mai devreme decât Douăzeci

de mii…, descria periplu minisubmarinului “L’Eclair”, creat de savantul Trinitus şi propulsat, ca şi “Nautilus”, de electricitatea înmagazinată în “pile enorme”. Două episoade importante sunt comune ambelor lucrări: tunelul prin care se ajunge în grota din interiorul unui vulcan şi călătoria la Polul Sud pe sub gheţari. De altfel, Roger nu e lipsit de inventivitate, iar peisajele sale subacvatice rivalizează uneori, cu cele ale ilustrului competitor. Din păcate, motivaţia e banală, acţiunea e lipsită de nerv, personajele trec prin paginile romanului fără să lase vreo urmă.

Adevărul e că Jules Verne îşi domina precursorii şi discipolii pe tărâmul încă nenumitului SF în primul rând prin stăpânirea secretelor măiestriei literare: originalitatea subiectelor, construcţia romanescă armonioasă, alternarea momentelor descriptive cu cele dinamice, suspansul, arta dialogului, eroii memorabili. Din unghiul nostru de vedere, ne interesează cu deosebire capacitatea lui de a crea, pe durata lecturii, o iluzie pe care aş numi-o “efectul prezenţei”.

Pentru a lumina înţelesul acestei sintagme voi porni, aparent paradoxal, de la două aprecieri negative. Într-un interviu din 1961, Stanislav Lem afirma, printre altele: ”…până şi Jules Verne, care a născocit cândva un submarin, până şi el a devenit arhaic până la ridicol.”Iar Roger Caillois punea punctul pe i, într-o prefaţă din 1962: “inventarea submarinului face să devină caduce Mathias Sandorf şi Douăzeci de mii de leghe sub mări; a avionului – Robur Cuceritorul: a rachetei spaţiale - De la Pământ la Lună …”. Foarte cunoscutul prozator SF şi eseistul subtil nu-l menajează pe bătrânul maestru: “arhaic până la ridicol”, opere “caduce”…Cum să ne exprimăm, atunci, nemurirea “Călătoriilor extraordinare”, în ciuda faptului că “invenţiile” verniene au devenit prezenţe fireşti în universul nostru cotidian?

Să redeschidem epopeea subacvatică şi vom constata că, pe măsură ce descifrăm, împreună cu profesorul Aronnax, misterul fascinantului “Nautilus”, suntem contaminaţi de fervoarea trăirii unei nemaiîntâmplate aventuri. Se produce un fel de regresiune temporală, asociată cu obnubilarea vremelnică a memoriei, în zona stocării informaţiilor. Ne aflăm, deci, în deceniul şapte al secolului 19. Batiscaful şi submarinul atomic nu există nici măcar în imaginaţia visătorilor. Pentru prima oară în istoria umanităţii, plonjăm în abisuri: “M-am uitat la manometru. Arăta o adâncime de şase mii de metri. De o oră ne cufundam într-una.

Alunecând pe planurile lui înclinate, “Nautilus” cobora mereu. Apele pustii erau de o miraculoasă limpezime. (…) Când am atins povârnişurile munţilor din adânc, se mai zăreau scoici, spinorbişi, câteva stele de mare. Curând, însă, dispărură şi ultimii reprezentanţi ai regnului animal şi “Nautilus” trecu dincolo de hotarele vieţii submarine, aşa cum un balon se ridică deasupra zonei unde se poate respira. (…) în faţă se ridică stâncile care stau acolo de la începuturile lumii, fără să fi văzut vreodată lumina cerului, graniturile inferioare alcătuind puternica temelie a globului, peşterile scobite adânc în masa pietroasă, formele tăiate în stâncă, neasemuit de clare, cu proeminenţele întunecate, ieşite parcă de sub penelul unui pictor flamand. Departe, în zare, linia sinuoasă a munţilor slujeşte drept fundal. Nu pot să redau în cuvinte frumuseţea îngrămădirii aceleia de pietre netede, negre şi lucioase, fără un fir de muşchi, fără o pată de culoare, de contururi stranii, stând încremenite pe covorul de nisip care scânteia în razele luminii electrice!”

O experienţă unică, datorată geniului solitar al celui care şi-a ales teribilul nume de împrumut Nemo – Nimeni.

Magia operează şi atunci când punctul de plecare este inadecvat. Cu peste trei decenii în urmă, Charles-Noel Martin trecea în revistă “cele nouă erori” săvârşite de Jules Verne în De la Pământ la Lună. Chiar dacă nu toate acuzele eminentului vernolog se întemeiază pe o lectură proaspătă şi atentă a romanului,

este evident că pătrunderea în Cosmos nu se putea înfăptui cu ajutorul…artileriei. Presupunând că s-ar descoperi un exploziv în stare să asigure viteza necesară, acceleraţia brutală ar strivi totul în interiorul obuzului.

Conştient de această imposibilitate biologică, scriitorul şi-a prevăzut vehiculul cu tampoane cu arcuri şi compartimente cu apă, cu scopul de a neutraliza circumspecţia cititorilor. Problema nu putea fi rezolvată cu astfel de paliative, dar textul se referă, tangenţial la adevărata soluţie: “Cine, stimate domn, mă va împiedica să întârzii căderea cu ajutorul unor rachete iscusit aşezate şi aprinse la timpul potrivit?”, exclamă ingeniosul Michel Ardan, în cursul duelului său verbal cu căpitanul Nicholl. Dacă rachetele nu slujesc la aselenizare ci la o tentativă de a micşora viteza obuzului-vagon, este pentru că pe Lună nu există un al doilea “Columbiad”, care să asigure întoarcerea pe Terra a cosmonauţilor anacronici… Şi totuşi, magia operează. Calculele balistice datorate matematicianului Henri Garcet, vărul scriitorului, minuţia descrierii construcţiei tunului gigantic, situarea locului lansării în Florida, nu prea departe de Cape Canaveral, efectele amuzante ale imponderabilităţii, căderea obuzului în ocean, asemeni capsulelor spaţiale americane, toate acestea concură la crearea “efectului prezenţei”, stare de spirit indispensabilă trăirii realităţii virtuale a expediţiei circumlunare.

Această repede ochire nu şi-a propus – nici n-ar fi fost cu putinţă – să elucideze fenomenul abordat.

Pentru că, aşa cum am arătat, “efectul prezenţei” nu se exercită doar la nivelele intelectului şi al simţului estetic.

Implicarea unor procese psihice de o mare profunzime şi complexitate ar face necesară participarea la discuţie a specialiştilor în psihologie, activitatea cerebrală, etc.

Aştept cu interes opiniile eventualilor cititori ai acestui text preliminar.

Lector nr. 5/2005

SENGHOR, ÎN TIMP ŞI PESTE TIMP Radu Cârneci scriitor Marile personalităţi care participă la configurarea unei epoci, dându-i putere şi sens, merită a fi cunoscute mai în-de-aproape pentru exemplaritatea lor.Viaţa acestora, permanenta devenire între binele şi progresul umanităţii constituie, nu o dată un îndem pentru viitorime.

Ediţia a XI-a a Francofoniei - Bucureşti, septembrie 2006 – cuprinde între manifestările sale şi Centenarul Léopold Sédar Senghor, iniţiatorul acestei mişcări mondiale pentru cultură şi civilizaţie. Iată, pe scurt, drumul acestui mare bărbat, pilduitor – ca un arc peste timp – prin faptele-i, izbânzi ne-trecătoare.

Radu Cârneci şi Léopold Sédar Senghor Da, cel ce avea să aducă glorie ţării sale, Prima întâlnire dintre Preşedintele Léopold Senegal, şi Africii, Léopold Sédar Senghor, s-a născut Sédar Senghor şi scriitorul Radu Cârneci la 9 octombrie 1906 în Joal – o mică aşezare – nu Dakar, februarie 1976 departe de Dakar. Aici îşi petrece anii copilăriei, într-o atmosferă rustică şi patriarhală, gustând din plin farmecul poveştilor, ascultând şi îngânând cântecele strămoşilor, pătrunzându-se de ritmul tam-tamului şi de chemarea junglei fascinante. De la mama sa, o fire sensibilă, plină de poezie, a învăţat frumuseţea şi adâncul de taină al limbii sérère, de la unchiul său păstor - dragostea de pământul natal şi de străbuni, drumul sălbăticiunilor şi al stelelor.

La şapte ani intră în şcoala misionară catolică din Ngazobil – o localitate vecină, unde îşi însuşeşte limba franceză în care, peste ani, îşi va turna monumentalele poeme. Este, apoi, elev la Colegiul Liberman şi la Liceul din Dakar, distingându-se ca eminent, motiv pentru care va fi trimis la studii în Franţa. La Liceul Louis le Grand şi, în continuare, la Sorbona, dovedeşte şi mai mult înclinaţia spre studiul umanisticii, al literaturilor clasice – greaca şi latina – receptând, totodată, cu aviditate, şi noul culturii europene. În acest timp îl cunoaşte şi pe antilezul Aimé Césaire cu care leagă o strânsă şi rodnică prietenie.

La Sorbona îşi susţine teza de licenţă în litere cu tema: “L’Exotisme de Baudelaire” şi devine, în 1935, agrégé de grammaire, fiind primul african cu acest titlu universitar. Se încheie, astfel, o perioadă foarte importantă din viaţa sa, timp în care sufletul său viguros şi pur, stăpânit de misterele bătrânei Africi, este altoit cu esenţa culturii Europei moderne.

Având cetăţenia franceză şi stagiul militar satisfăcut, este numit profesor la Liceul Descartes din Tours, apoi la Liceul Marcelin Berthelot din Paris. Aici l-a surprins dezlănţuirea războiului. Este mobilizat şi curând cade prizonier. În captivitate, timp de doi ani, suferă rigorile lagărelor hitleriste, după care, evadând, se înrolează şi luptă în Rezistenţă împotriva cotropitorilor Franţei şi Europei. Îl vom regăsi pe Senghor, apoi, în 1945, titularul catedrei de Langue et civilisations africaines à l’École Nationale de la France d’Outre Mer. Acum îi apare prima culegere de poeme intitulată sugestiv Chants d’ombre. Cartea este primită elogios, recunoaşterea, unanimă. Pătrunderea astfel în poezia franceză un nume nou care se va afirma într-un mod cu totul original. În 1946 este numit comme grammairien et comme juriste pentru revizuirea textului noii Constituţii franceze. Este o recunoaştere a meritelor sale de cetăţean şi de om politic francez. În tot acest timp, Senghor ţine o strânsă legătură cu ţara sa, cunoaşte îndeaproape şi permanent viaţa şi năzuinţele fraţilor săi negri, le sprijină lupta, îi încurajează. Pentru aceasta, concetăţenii săi îl aleg deputat de Senegal în Adunarea Constituantă. În această calitate primeşte diferite însărcinări politice, de ordin cultural şi literar pentru Bruxelles, Lisabona, Florenţa, New York. În anii 1955 şi 1956 îndeplineşte funcţia de secretar de stat la preşedenţia guvernului în timpul cabinetului prezidat de Edgar Faure. Sunt ani de intensă activitate politică, culturală, de creaţie literară şi publicistică. Aflat tot timpul în miezul vieţii, poetul este profund angajat în tot ceea ce scrie, servind cu dăruire totală interesele ţării sale, ale Africii în general.

După debutul de mare succes din 1945, este publicat în 1947 de Léon Damas în Poètes d’expression française, ca fiind unul dintre cei mai reprezentativi în acest sens. Tot acum, André Gide prezintă publicului francez proaspăta revistă Présence africaine, în jurul căreia se grupează Albert Camus, Richard Wright, Aimé Césare şi, bineînţeles, Senghor. Aici îşi tipăreşte Chant de l’initié. În 1948 îşi cucereşte cititorii cu un nou volum de versuri: Histoire Noires cuprinzând poezii inspirate din timpul războiului şi al captivităţii, carte ce oglindeşte jertfele pe care negrii, alături de albi, leau dat pentru salvarea umanităţii. Tot acum publică Anthologie de la poésie nègre et malgache, însoţită de un studiu introductiv intitulat Orphée Noir semnat de Jean-Paul Sartre. Se dă astfel publicului francez posibilitatea de a lua cunoştinţă cu o bună parte din creaţia poetică. Culegerea s-a bucurat de un deosebit interes atât din partea liberalilor, cât şi din partea publicului cititor. În 1951 îi apar: Les chants pour Naëtt, iar în 1958 o nouă carte de poeme, Ethiopique. Aceleaşi sentimente de adâncă dragoste faţă de om, o înţelegere totală a năzuinţelor popoarelor din Africa spre libertate şi dreptate răzbat prin versuri de o frumuseţe mobilizatoare. În 1959 este ales preşedinte al Adunării Federale Mali, iar în septembrie 1960 senegalezii îl aleg preşedinte al ţării, primul în istoria Senegalului. Iată înfăptuit un mare deziderat al acestui popor: independenţa patriei.

Chiar şi în această înaltă registratură, Léopold Sédar Senghor continuă să se dăruie creaţiei poetice, publicând, în 1961, o nouă culegere de poezii de mare frumuseţe şi originalitate, Nocturnes. Tot în acest an i se atribuie, la Sorbona, titlul de doctor honoris causa. Începând cu 1964 de-a lungul a peste zece ani – Senghor publică scrierile în proză: eseuri sociale, politice şi filosofice. Afirmând că: Negritudinea este ansamblul de valori culturale ale lumii negre, felul în care ele se exprimă în viaţa, instituţiile şi operele popoarelor negre, Senghor demonstrează că: De la Negritute à la Civilisation de l’Universel – concept pe care îl preia, îmbogăţindu-l, de la Pierre Theilard de Chardin - constituie drumul fecundului demers spiritual pe care autorul Jertfelor negre ni-l propune spre atentă şi necesară reflectare, faţă în faţă cu soarta umanităţii şi a culturii. Eseurile lui Léopold Sédar Senghor grupate în cinci volume: LIBERTÉ 1 – Négritude et humanisme; LIBERTÉ 2: Nation et la voie africaine du socialisme; LIBERTÉ 3 – Négritude et Civilisation de l’Universel; LIBERTÉ 4 – Socialisme africain et démocratique; LIBERTÉ 5 – Négritude et dialogue des Cultures descoperă cititorului chipul complex al unuia dintre cei mai originali gânditori ai secolului douăzeci.

Paralel cu aceste scrieri, marele senegalez şi-a îmbogăţit creaţia poetică cu noi opere: Lettres d’hivernage (Scrisori din anotimpul ploios) – 1972; Poèmes – 1974; Elégies majeures – suivi de Dialogues sur la poésie francophone – 1979.

Acestea ar fi, în linii mari, prodigioasa activitate scrisă şi cea social-politică a lui Senghor.

Sărbătorit cu mare fast internaţional la împlinirea a 70 de ani (Dakar, 1976), Léopold Sédar Senghor se retrage din suprema magistratură (în 1980) după ce douăzeci de ani a prezidat Senegalul, dedicându-i-se în continuare. Notăm în acest sens câteva din funcţiile, nu doar onorifice pe care le-a îndeplinit: Preşedinte al Comitetului Internaţional al latinităţii; Preşedinte al Comitetului de Conducere al Francofoniei; Preşedinte al Asociaţiei “Asturias”; Preşedinte de Onoare al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor; Vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste ş.a.

Deţinător a numeroase şi prestigioase premii internaţionale de poezie (între care Cununa de Aur a Festivalului Internaţional “Serile de Poezie” – Struga, Macedonia, 1976), membru honoris causa al multor academii şi universităţi (peste 35, între care şi cea din Bucureşti – 1976) fiind şi unicul “străin” primit în Academia Franceză. Léopold Sédar Senghor rămâne, definitiv, un luminos nume de referinţă în cultura şi politica mondială. Este, aici şi acum, potrivit a aminti că, în ţara noastră, scrierile sale s-au bucurat de trei ediţii ale creaţiei lirice (“Jertfe negre” – 1969; “Jertfe negre” – ediţie franco-română, 1976; “Totem” – 1996), iar din cele de filosofia culturii, un volum (“De la Negritudine la Civilizaţia Universalului” în două ediţii: 1986 şi 2006). Mai trebuie adăugat că, la împlinirea vârstei de 90 de ani, Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia de Prietenie Culturală România-Africa au organizat o adunare omagială solemnă în aula înaltului for cultural naţional.

Marele scriitor şi om politic s-a stins din viaţă în decembrie 2001…

Acum, la Centenar, suntem îndreptăţiţi să credem că lupta sa pentru libertate şi dreptate socială, precum şi opera-i culturală vor constitui idei majore şi pentru secolul 21.

Notă: Radu Cârneci, traducătorul operei poetice a lui Léopold Sédar Senghor

NUIT DE SINE Femme, pose sur mon front tes mains balsamiques, tes mains douces plus que fourrure.

Là-haut les palmes balancées qui bruissent dans la haute brise nocturne A peine. Pas même la chanson de nourrice.

Qu-il nous berce, le silence rythmé.

Ecoutons son chant, écoutons battre notre sang sombre, écoutons Battre les pouls profond de l’Afrique dans la brume des villages perdus.

Voici que décline la lune lasse vers son lit de mer étale Voici que s’assoupissent les éclats de rire, que les conteurs euxmêmes Dodelinent de la tête comme l’enfant sur le dos de sa mère Voici que les pieds des danseurs s’alourdissent, que s’alourdit la langue des choeurs alternés.

C’est l’heure des étoiles et de la Nuit qui songe S’accorde à cette colline de nuages, drapée dans son long pagne de lait.

Les toits des cases luisent tendrement. Que disent-ils, si confidentiels, aux étoiles?

Dedans, le foyer s’éteint dans l’intimité âcres et douces Femme, allume la lampe au beurre clair, que causent autour les Ancêtres comme les parents, les enfants au lit.

Ecoutons la voix des Anciens d’Elissa. Comme nous exilés Ils n’ont pas voulu mourir, que se perdît par les sables leur torrent séminal.

Que j’écoute, dans la case enfumée que visite un reflet d’âmes propices Ma tête sur ton sein chaud comme un dang au sortir du feu en fumant Que je respire l’odeur de nos Morts, que je recueille et redise leur voix vivante, que j’apprene à Vivre avant de descendre, au-delà du plongeur, dans les hautes profondeurs du sommeil.

NOAPTE ÎN SINE Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsa, mâinile mai mângâioase decât blana cea moale.

Deasupra palmierii legănaţi se înfioară de înalta briză nocturnă Abia simţit. Nu se aude nici cântecul doicii.

Să ne lăsăm îmbraţişaţi de tăcerea tainic vibrând.

Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru întunecat, să ascultăm Cum bate pulsul adânc al Africii, în pâcla satelor pierdute.

Iată că luna obosită coboară spre aşternutul mării line Iaă că se potolesc râsetele zglobii şi povestitorii, ei înşişi Îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează glasurile alternând ale cântăreţilor încep a se domoli.

E ceasul stelelor al Nopţii care visează Sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată în lungul veşmânt lăptos Acoperişurile colibelor lucesc duios. Ce vor fi spunând, oare, în taină, stelelor? Înlăuntru, vatra se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.

Femeie, aprinde opaiţul spre a tăifăsui împrejur Străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.

Să ascultăm vocea patriarhilor din Elissa. Ca şi noi, surghiuniţi Ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi şuvoiul seminţiei lor.

Oh, să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează o adiere de suflete prielnice Cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind.

Să respir duhul Morţilor noştri, să adun şi să repet vocea lor vie, să-nvăţ A trăi înainte de a coborâ, mai afund ca plonjeorul, în adâncurile nesfârşite ale somnului.

Notă: Sine, regiune şi reşedinţă a cuceririlor de origine malinké

LE TOTEM Il me faut le cacher au plus intime de mes veines L’Ancêtre à la peau d’orange sillonnée d’éclairs et foudres.

Mon animal gardien il me faut le cacher Que je ne rompe le barrage des scandales.

Il est mon sang fidèle qui requiert fidélité Protégeant mon orgueil nu contre Moi-même et la superbe des races heureuses…

TOTEMUL Trebuie să-l ascund în taina cea mai adâncă a fiinţei mele Pe Străbunul cu pielea furtunos brăzdată de fulgere şi trăsnete Animalul meu păzitor, trebuie să mi-l ascund Spre a-mi păstra zăgazul indignărilor.

El este sângele meu credincios care cere credinţă Ocrotindu-mi mândria curată împotriva Mea însumi şi a trufiei raselor norocoase…

MASQUE NÈGRE Elle dort et repose sur la candeur du sable.

Koumba Tam dort. Une palme verte voile la fièvre des cheveux, cuivre le front courbe.

Les paupières closes, coupe double et sources scellées.

Ce fin criossant, cette lèvre plus noire et lourde à peine – où le sourire de la femme complice?

Les patènes des joues, le dessin du menton chantent l’accord muet.

Visages des masque fermé à l’éphémère, sans yeux sans matière Tête de bronze parfaite et sa patine de temps Que ne souillent fards ni rougeur ni rides, ni traces de larme ni de baisers O visage tel que Dieu t’a créé avant la mémoire même des âges Visage de l’aube du monde, ne t’ouvre pas comme un col tendre pour tendre pour pouvoir émouvoir ma chair.

Je t’adore, ô Beauté, de mon oeil monocorde!

MASCĂ NEAGRĂ Lui Pablo Picasso

Doarme odihnindu-se în candoarea nisipului.

Koumba Tam doarme. Un palmier verde adumbreşte înfiorarea părului, arămindu-mi fruntea boltită Pleoapele închise, dublă tăietură şi izvoare tăinuite.

Această gingaşă semilună, această gură neagră şi grea de mâhnire – unde-i surâsul femeii complice?

Umerii obrajilor, conturul bărbiei cântă un acord tăcut.

Chip ca o mască ferecată pentru tot ce-i pieritor, fără ochi fără substanţă Cap de bronz, perfect patinat de vreme Nepângărit de farduri, de rumeneli, de riduri, de dârele lacrimilor sau de săruturi O, chip, aşa cum Dumnezeu te-a creat înaintea memoriei însăşi

a vârstelor Chip al zorilor lumii, nu te deschide ca un gingaş defileu pentru a-mi tulbura simţurile.

O, Frumuseţe, privirea-mi obosită te adoră!

Lector nr. 7/2006

TRADUCEREA CA DAR Prof.univ.dr. Constantin Frosin Universitatea “Danubius”, Galaţi Titlul acestui eseu ne-a fost inspirat, întâi de toate, de articolul Teodorei FÎNTÎNARU din excelenta revistă LECTOR a Bibliotecii Judeţene Vrancea “Duiliu Zamfirescu” nr. 6/2005, dar şi de o scrisoare a lui Jean DUTOURD, membru al Academiei Franceze, care, după ce a primit SONETELE lui MIHAI EMINESCU în traducerea noastră, ne-a transmis următorul mesaj: “Prin traducerea Sonetelor lui EMINESCU în limba franceză, aţi făcut un frumos dar/cadou literaturii franceze”.

Vom evita, pe cât posibil, tonul doctoral, ca şi acea abordare ex catedra care, de obicei, are darul de a trezi cititorului o senzaţie de nesiguranţă, de disconfort, ba chiar să-l determine la non lectura respectivului material/articol, oricât ar fi el de respectabil... În prelungirea acestei aserţiuni, pentru a înviora atmosfera specifică unui colocviu despre traducere (aşa cum am făcut-o la Târgul de Carte de la Focşani, la care am avut onoarea de a fi invitat, în impecabila organizare a inimoasei echipe de bibliotecari conduşi cu măiestrită pricepere de Directoarea acestui aşezământ de cultură, Teodora FÎNTÎNARU, pe care o considerăm demnă de respectuoasele noastre omagii!), vom relua ideea traducerii ca dar. Sunt personaje (destul de triste, între noi fie vorba!) de pe scena literaturii noastre, care plâng... de ciudă că nu pot traduce un vers din EMINESCU, apoi deplâng starea literelor româneşti şi decretează, cu pompa (de obicei, funebră...) de rigoare, că traducerea lui EMINESCU (sau a oricărui alt mare Poet) este imposibilă, căci, vezi Doamne, traducerea este, de fapt un act de trădare...!

Aşadar, Traducerea ca dar... Ca însă, şi asta tot o conjuncţie adversativă... Trădare, trădare, zic vajnicii apărători ai românităţii absolute a marilor scriitori români, pe care, oricât i-ar iubi, nu suportă să-i vadă redaţi universalităţii (desigur, în traducerea altora... nu a lor... ţţţţ !), dar să ştim şi noi! Decât aşa dar, mai bine lipsă, dragi colegi anti-traducători şi anti-traduceri... Mai bine ne facem noi singuri cadou un articol despre traducere - despre cum poate ea deveni dar, în sensul de cadou... Să se fi înşelat oare Jean DUTOURD, Nemuritorul Academiei Franceze, când considera traducerea noastră din EMINESCU (e vorba de SONETE) drept un frumos cadou făcut literaturii franceze?! Cine are curajul să-l contrazică oare, dar cu (ce) argumente...?!

Din această perspectivă, traducerea este un don de soi – un act/gest de dăruire de sine, de abnegaţie, de sacrificiu dacă vreţi – ce altceva înseamnă să-ţi pierzi liniştea, somnul până în clipa în care vei reuşi să traduci cum trebuie un vers dintr-un mare Poet român, stând uneori 18 – 20 ore din 24 pironit în scaun sau nopţile cu ochii în tavan, căutând ideea salvatoare, fărâma de geniu cu care poţi echivala geniul marelui Poet într-o limbă modernă. Sau ferfeniţând dicţionarele pe care ai dat o avere, în căutarea soluţiei optime, sfidând problemele puse ochiului de ecranul monitoarelor de calculator, atunci când trebuie consultate – cuvânt cu cuvânt – şi marile dicţionare de limbă de pe Internet. Un dar nepreţuit, plătit uneori cu un preţ prea mare, pe care infinit de puţini semeni ştiu să-l aprecieze, iar instituţiile statului, practic niciodată! Se mai poate vorbi de apostolat, de mucenicie, chiar de mecenat, dintr-un anume punct de vedere... Oricum, parafrazându-l pe Ungaretti, putem afirma – cel puţin în ceea ce ne priveşte: M’illumino d’immenso!, mai pre româneşte – imensitatea efortului meu mă i-luminează, îmi aduce Lumina... mă smulge din ghearele Întunericului... mă scapă de bezna din capul celor care pretind că traducerea este ori imposibilă, ori un act de trădare...

Cui serveşte oare că-l iubim în tăcerea tainei pe EMINESCU, atâta vreme cât el nu este nici cunoscut, nici recunoscut ca un Enorm, deci Iluminat Poet al Lum(-in-)ii, ca Punct de Iradiere a Inteligenţei Cosmice, materializată în perfecţiunea de cristal a versului său... emanaţie a Luminii?! De ce să nu încercăm măcar să-l facem cunoscut, din aproape în aproape chiar şi recunoscut, pe el şi pe ceilalţi mari poeţi şi scriitori români?!

De ce oare împingem la extrem povestea drobului de sare – da’ dacă n-o să-l traducem bine, corect ? Mai bine nu-l traducem deloc... Nu este oare un act de mai mare trădare, să-l ascundem de ochii lumii, a-l tăinui ca pe ceva furat altora? De ce să nu-l restituim cu demnitate naţională şi spirituală Patrimoniului Universal, din care el s-a scoborât, nimbat de razele Luceafărului, întru românitate?!

De ce se uită oare că istoria Traducerii este totuna cu istoria culturii şi cu societatea însăşi, asumânduşi roluri uneori primordiale în soluţionarea marilor crize traversate de omenire?! Ar fi interesant, nu-i aşa, de definit raportul dintre Traducere şi evoluţia limbilor naţionale, între Traducere şi dezvoltarea, chiar înflorirea Culturilor, între Traducere şi difuzarea Ideilor, chiar dintre Autor şi Traducător, culminând cu auto-traducerea.

Se uită – cu câtă naivitate...! – că Traducerea este, întâi de toate, un proces comunicativ... A refuza traducerea –

ca gest, act reparator, recuperator înseamnă refuzul comunicării, închiderea în izolare, răpirea locului cuvenit capodoperelor culturii şi literaturii române de către cei care, dintr-o comoditate greu de înţeles, refuză jugul unui efort dificil, poate prea dificil uneori, preferând să nu întreprindă nimic, din teama de a nu greşi... În ciuda preponderenţei, din perspectivă diacronică, a traducerii literare şi poetice, nu trebuie neglijat nici aspectul, mai puţin studiat şi nu mai puţin important, al traducerii operelor ştiinţifice. Aici dau buzna problemele aferente sferei semnificatului şi sferei filologic-interpretative; totuşi, ar fi o gravă eroare să trecem sub tăcere implicaţiile lingvistice şi formale, ca şi interrelaţiile dintre diversele ramuri ale cunoaşterii, ceea ce influenţează direct nivelul sistemelor de comunicare şi al organizării lor. Umanismul şi Renaşterea europeană sunt o ilustrare perfectă şi... ilustră în acelaşi timp: de la traducerile în latină ale operelor greceşti, prin intermediul uneori al traducerilor arabe, la traducerile din limbile considerate ca vulgare (din punct de vedere pur filologic, desigur!). Însăşi naşterea ştiinţei moderne datorează enorm operei traducătorilor şi umaniştilor, care au ales să devină traducători, pur şi simplu pentru că au înţeles că, la baza cunoaşterii lor şi pentru propriul lor progres, era nevoie de reconstituirea precisă, de înţelegerea şi traducerea textelor ştiinţifice ale clasicismului. Câteva nume doar: umanistul şi astronomul Peurbach, profesor la Viena de latină şi astronomie, şi cel al discipolului său Regiomontanus, şi Ermolao Barbaro, în ceea ce priveşte ştiinţele naturale.

Consecinţele imediate ale apariţiei şi evoluţiei traducerii – de fapt, s-a spus că gândirea însăşi nu este altceva decât un act de traducere, deoarece gândim în echivalenţe, nuanţând şi stilizând – s-au concretizat în raporturile dintre exerciţiul mai mult sau mai puţin doct şi creativ al traducerii şi evoluţia, implicit transformarea limbilor naţionale, între traducere şi studiul ştiinţific al limbajului, între traducere şi didactica limbilor, dar şi între traducere şi evoluţia gustului; între Traducere şi producţia literară.

Traducerea este un domeniu care oscilează între ştiinţă şi artă, singurul care, probabil, ştie să profite de toate recentele achiziţii şi descoperiri ale sferei culturii şi civilizaţiei, căci este suma valorilor lingvisticii, a stilisticii, semanticii, etnografiei, ştiinţei literaturii, fagocitându-le pe toate - întru binele tuturor!

Din punctul de vedere al traducătorului, se poate spune, printr-un nevinovat joc de cuvinte, că traducerea este energofagă, căci traducătorul trebuie să se pună - fără încetare - la curent cu toate noutăţile din domeniile citate, dar şi pentru că cere/impune o mare energie intelectuală, sentimentalo-emoţională, dar mai ales fizică (am mai spus-o).

Deşi recursul la preciziunea lexicală scoate în evidenţă diferenţele dintre limbile ce fac obiectul Traducerii, nu este mai puţin adevărat că o bună traducere trebuie să se poată substitui, cât se poate de demn, textului original, ceea ce implică reunirea artei traducerii şi a statutului artei operei literare, cu talentul traducătorului. Fără a mai vorbi de traducerea liberă, pe care doar traducătorii înveteraţi şi-o pot permite, singura care se poate măsura cu textul original, inovând adesea sau, uneori, ameliorând-o! Încă din 1812, în studiul său: Despre Traducere, Marie-Claude Frédéric Vaultier consideră că utilitatea traducerii rezidă, înainte de toate, în îmbogăţirea limbii ţintă, deoarece frecventarea unei alte limbi favorizează cunoaşterea noilor idei.

Profesor de latină la Sorbona, Henry Patin admite, în 1829, că traducerea, în ciuda necesarei sale imperfecţiuni, este nu doar posibilă, dar şi de o mare utilitate celor care nu se pot bucura de textele originale şi admite ideea că acest efort este adesea subevaluat. Tot el ne spune că o bună traducere reuneşte fidelitatea faţă de text cu eleganţa formală, care trebuie să se situeze în cultura lingvistică a limbii ţintă, respectându-i, în acelaşi timp, armonia. În 1830, Anne Bignan – traducătoare a Iliadei şi Odiseei în franceză, consideră că traducerea trebuie să reproducă, în acelaşi timp, spiritul şi litera modelului, fără a separa în nici un fel gândul de formă.

Traducătorul trebuie să se identifice cu autorul, studiindu-i stilul şi gândirea, pe care trebuie să le urmeze îndeaproape în limba ţintă.

Doamna de Staël, care şi-a adus o mare contribuţie la reînnoirea culturii franceze, crede că traducerile sunt utile atât din cauza imposibilităţii de a cunoaşte toate limbile, dar şi ca antidot şi obstacol în calea sărăcirii literaturilor naţionale.

Traducător al lui Shakespeare, poetul şi dramaturgul Alfred de Vigny apreciază activitatea de traducere, atât de necesară reînnoirii şi progresului literaturii franceze, situându-se pe poziţia inflexibilă a celor care cer/impun traducerea versurilor în versuri! În plus, el insistă asupra faptului că traducătorul trebuie să ştie să interpreteze textul de bază, oferindu-ne, dacă vreţi, propria sa literatură! În ce ne priveşte, traducerea este o rescriere a operei supuse actului traducerii, din perspectiva şi cu mijloacele literare proprii şi specifice traducătorului. Desigur, s-a mai spus înaintea noastră, ar fi ideal ca traducătorul să fie dublat de un scriitor în limba ţintă, să aibă o formaţie filologică minimală, să fi scris deja literatură şi să fi publicat în limba în care traduce!

Chateaubriand recunoaşte că profesia de traducător este una ingrată, din cauza dificultăţii obiective constând în a exprima idei şi sentimente într-o limbă material diferită de cea în care ele au fost exprimate iniţial.

El admite şi necesitatea interpretării, a alegerii unui semnificat determinat dintre altele la fel de posibile, fără – totuşi - a pierde din vedere cunoaşterea gândirii autorului, a cărui coerenţă este obligat să o respecte.

Gérard de Nerval face parte dintre acei scriitori pentru care reînnoirea, reîmprospătarea literaturii franceze trec prin activitatea de traducere, chiar depind de ea! El consideră că traducătorul, deşi colaborează fără încetare cu autorul operei respective, recreează mai degrabă decât traduce.

Un loc aparte ocupă, printre traducători, Charles Baudelaire, traducătorul original al lui Edgar Allan Poe şi a lui Thomas Hood. Fără a trăda defel operele de bază, autorul Florilor răului îşi ia o mare libertate, chiar distanţă faţă de acelea, operând o adevărată elaborare formală, ceea ce îi permite să îmbogăţească stilul, astfel că textul în limba ţintă este mai expresiv decât cel original, adaptându-l, astfel, la congenialitatea specifică a culturii franceze şi europene.

Vom încheia acest excurs cu o apreciere a lui Léon Robel, din studiul său Pentru o teorie a traducerii poetice, publicată în Caietele Internaţionale ale Simbolismului, din 1973: Un text nu poate exista fără traducere; sau, altfel spus, un text care nu poate fi tradus, nu are niciun sens; altfel spus, iarăşi, Traducerea este cea care spune sensul textului. Existenţa unei culturi, a spiritualităţii în general, este o neîncetată traducere de sine. Pe de altă parte, traducerea este dovada vie a faptului că nu suntem oamenii unei singure literaturi, cu atât mai puţin a unei singure culturi, ci suntem o parte dintr-un tot, un element de diversitate în marea unitate a lumii.

De la interculturalitate la pluralismul culturilor, de la ştergerea, printr-o anormală uniformizare, la punerea în evidenţă a diferenţei necesare, de la stricta specializare la transdisciplinaritate, nu este decât un pas, dar de acest pas depinde realizarea marii ambiţii a omenirii, cel puţin cea a Europei, de a se constitui într-o mare familie a Europei unite, graţie coexistenţei paşnice – rod al culturii – într-o mare Casă a Europei!

Darul scriiturii se regăseşte în cel al traducerii, Traducerea devenind ea însăşi parte integrantă a procesului de creaţie. Altfel spus, apropiindu-se de celălalt pentru a face din diferenţă o cale spre acelaşi, poetul începe să asculte stranietatea limbii care face posibilă tăcerea originală – cea de dinaintea cuvântului sau, preferabil poate, cea din care s-a născut cuvântul...

A traduce, înseamnă a regăsi în străfundul propriului sine acelaşi cuvânt – uitat, diferit, inaccesibil. Înseamnă să înfrunţi aceeaşi enigmă, spune Alain SUIED, a propos de stupida alegaţie conform căreia Traduttore tradittore...

Doar poeţii sunt calificaţi pentru a întreprinde traducerea de poezie (aşa cum doar prozatorii sunt calificaţi pentru traducerea de proză, sau chimiştii pentru traduceri de texte din acest domeniu!). Dacă poezia ar fi intraductibilă, ea ar fi, întâi de toate, ilizibilă! Lectura este transpunere: cuvintele poemului se regăsesc într-un mediu diferit de cel care le-a dat naştere. În loc de formule infailibile, de reţete sigure – care nu există! – preferăm să cităm, în continuare, din câţiva mari specialişti ai traducerii sau din marii scriitori care au cochetat cu traducerea: (Turnul) Babel nu a căzut, ori poate trăim printre ruinele sale. (...) fiecare cuvânt deţine, în limba sa proprie, o infinitate de rezonanţe, un peisaj de imagini, de sunete – şi alte vocabule încărcate de un patos sau de un imaginar îndepărtat de al nostru. Şi totuşi, rămâne importantă apropierea de intenţia poetului, fără a te mulţumi cu o traducere plată şi literală, rămânând, însă, în ascultarea ecourilor produse de mesajul simbolic al poemului. (...) alegerile mele de traducător: să respecţi originalitatea şi solitudinea acestor poeţi şi să-mi marchez simţirea cu o istorie a limbii trăită prin ei.

A traduce cuvântul celuilalt, înseamnă să ai acces, pentru o clipă, la misterul şi mizeria mărturiei poetice. Traducerea este un imposibil, însă doar acea imposibilitate deschide accesul la realitatea schimbului, la strigătul spiritual al poemului, ne spune – cât de convingător – Alain SUIED. Pentru Fabio SCOTTO: A traduce înseamnă să-ţi croieşti drum printre acele parcursuri infinite ale spusului, ale non-spusului. (...) Să retrăieşti naşterea poemului, să primeşti scânteia iniţială, bucuria ei, strigătul ei de doliu, înseamnă să revii pe urmele poetului, să fii poet (tu însuţi) făcând acest lucru. Parcurs invers şi spre înainte, parcurs posibil doar pentru poeţi, cântecul unui dublu, voce unică şi cale în acelaşi timp.

Cinta MONTAGUT consideră că a traduce, înseamnă să retrăieşti, să reinventezi, să reevoci sau, pur şi simplu, să te priveşti într-o altă oglindă, concavă sau convexă, care ne trimite o altă imagine, la fel de adevărată ca cea care ne fusese trimisă o dată de primitiva oglindă a limbii noastre.

Toate aceste consideraţii vorbesc cu prisosinţă despre existenţa unei Arte a Traducerii dincolo de diversele tehnici de traducere, şi, cum Arta este un dar făcut Omului de către Om, înseamnă că şi traducerea este un dar! Aceşti autori de rangul 2 (pe care un CIORAN – şi nu numai el! - îi consideră superiori scriitorilor) permit amatorilor de cărţi să parcurgă continentele fără a trebui să se preocupe de învăţarea tuturor limbilor. Ei, traducătorii au fost dintotdeauna precursorii marilor progrese ale umanităţii. Traducerea literară a şters mai bine ca orice altceva graniţele, mai bine chiar şi decât legislaţiile, deoarece cititorul mediu poate găsi la librarul său poeme şi romane din întreaga lume.

Vom încheia cu un citat din celebrul Paul VAN MELLE: Traducerea, văzută din acest unghi, este definitiv pentru mine una din Artele Frumoase, iar traducerile reuşite sunt demne să figureze alături de modelele lor în bibliografia autorilor respectivi. Aproape în acelaşi grad ca propriile lor opere!

Despre noi şi modesta noastră activitate de Traducător, acelaşi Critic literar şi Director de revistă (e vorba de INEDIT NOUVEAU, Belgia), spune: Două cazuri şi mai edificatoare, căci par să nu se cunoască,

deşi locuiesc în aceeaşi ţară (în curând europeană), dar unul la Est, celălalt la Vest: traducătorii români Manoliţa Dragomir-Filimonescu, care a publicat de curând o antologie din poezia poetului francez Michel Bénard, şi Constantin FROSIN, care traduce fără încetare clasicii din ţara sa, ca şi pe contemporani, şi publică, de asemeni, studii despre traducere sau despre poezie*.

________________  Despre activitatea noastră de traducător, mai multe detalii vă oferă lucrarea bilingvă: Constantin FROSIN, un român mondializat prin Francofonie/Constantin FROSIN, un Roumain mondialisé par la Francophonie, semnată de Valeriu ANGHEL şi Constanţa COATU, apărută de curând la editura franceză Le Brontosaure, Paris, Franţa (peste 220 pagini).

Lector nr. 7/2006

O întîlnire, în trei, de gradul al treilea1 Liviu Antonsei

1.Expansiunea nodului de lectură Obişnuim să numim întîmplare ceea ce nu înţelegem sau înţelegem greşit din pricina necunoaşterii modului misterios în care funcţionează literatura şi, printr-un ricoşeu firesc, şi lecturile noastre.Prin urmare, nu întîmplarea a decis, în luna august 2000, la apariţia versiunii româneşti a romanului Sexus de Henry Miller2 , să-mi întrerup lucrul la volumul Despre dragoste3, să uit de căldurile infernale ale verii, pentru a-l reciti.În realitate, eram pregătit pentru această recitire de tot ceea ce mi se întîmplase în acea vară, de lecturile pe care deja le făcusem sau refăcusem, de plasa în care deja eram prins, de ţesătura livrescă între ochiurile căreia nimerisem şi de jocul căreia mă lăsasem fascinat şi mă simţeam disponibil să-l joc mai departe, să-l joc pînă la capăt.Iată cum zona “selectată” din infinita “ţesătură” a Bibliotecii se extinde, cum “nodul” de lectură îşi continuă expansiunea, se dilată, cum asocierile livreşti se solicită una pe cealaltă, aşa cum se întîmplă pe masa de biliard.Tot ca la jocul cu bile de fildeş, gîndurile pot căpăta traiectorii dintre cele mai neaşteptate, te pot conduce pe cărări pe care nici nu le bănuiai la început.Dar, de fapt, această metaforă spaţială – sau spaţio-temporală – este complet inadecvată, pentru că totul se petrece în cele din urmă într-un univers cu mai multe dimensiuni încît, la limită, ar putea să fie non-dimensional.În fond, extremele se ating.În fizica clasică şi în geometria euclidiană, lucrurile sînt foarte simple.În cele propuse de Einstein, de Lobacevsky ori Bolyai încă mai sînt, aproape inteligibile, iar pentru cei antrenaţi poate chiar uşor de înţeles. Însă, aici, cele patru dimensiuni devenite deja clasice, sînt şi cele mai puţin importante, pentru că intervin dimensiunile inteligenţei, imaginaţiei, afectelor, fantasmelor, corelaţiilor fulgurante, intuiţiilor imperceptibile ş.a.m.d.Este o lume cu n dimensiuni de fapt, unde n tinde spre infinit.Pe deasupra, nu sînt simple dimensiuni cantitative, precum celelalte, cele “clasice”, chiar şi în viziunea einsteiniană, ci intens şi esenţial calitative, de natură cvasi-quantică, practic nemăsurabile, ca şi imperceptibile.

Am recitit romanul Sexus, mai întîi, pe nerăsuflate, aproape fără să-l las din mînă, cu numai o pauză de cîteva ore pentru somn.Am citit în casă, la birou, întins pe patul meu de campanie sau tolănit în fotoliul favorit.Am citit în tramvai, l-am purtat cu mine la plajă, m-am şi insolat uitînd să mai intru în apă.L-am reluat, apoi, cu creionul în mînă, subliniind, făcîndu-mi notaţii pe marginea paginilor, extrăgînd fragmente pe micile mele fişe de lectură.O parte din “cioburile” colecţionate au intrat în cartea deja amintită, celelalte vor fi utilizate aici sau vor rămîne în stand by, pentru că Miller se poate dovedi util cînd te aştepţi mai puţin, îţi poate ieşi în faţă cu naturaleţea furtunii sau cutremurului.Două întrebări s-au născut după această lectură toridă.4 Prima – de ce “merg” împreună torenţialul şi “obscenul” Miller şi infinit rafinatul Borges, de ce îi poţi frecventa pe amîndoi fără a avea nici cea mai mică senzaţie de incongruenţă?

De ce “virilul absolut” şi “monumentul castităţii” nu se ceartă? Şi cea de a doua întrebare – de ce, în ciuda limbajului şi a imagisticii dezlănţuite, de o cruditate a corporalităţii ce ajunge aproape la limita vulgarităţii, Miller nu este, totuşi, un biet pornograf? Voi încerca să argumentez că, răspunzînd la ultima întrebare, avem, de fapt, un răspuns şi pentru cea dintîi.Şi vom ieşi în profit cu cîteva aproximaţii privind misterul literaturii.

2.Henry Miller şi literatura Prin urmare, pe ce anume se întemeiază farmecul magic al lui Miller, de ce, în ciuda limbajului extrem de strong, sau să-i zic hard, ca să rămîn în spiritul “cibernetic” al cărţii, şi a imagisticii “obscene”, nu poate fi confundat cu un pornograf oarecare? Literaţii se vor grăbi să răspundă că diferenţa constă, în primul rînd, în talentul literar.E un oarecare adevăr în această afirmaţie, dar nu întregul adevăr şi nici măcar

partea cea mai însemnată a acestuia.Mai întîi, pentru că, în ciuda tuturor cercetărilor privind creativitatea, nu ştim prea bine ce este talentul literar, din ce ingrediente anume este el alcătuit.În al doilea rînd, pentru că, chiar dacă am opera cu ceea ce înţelege opinia comună prin această, mai degrabă, inefabilă calitate, vom avea surpriza să constatăm că există o mulţime de pornografi care nu sînt mai puţin “talentaţi” decît Miller, unii s-ar putea să fie chiar mai “talentaţi”! În realitate, diferenţa esenţială constă în viziune, o entitate ce subîntinde orice operă importantă şi o distinge de bunurile de consum, de surogatele menite să asigure trecerea mai rapidă a timpului, de cărţile de citit în tren.Viziunea este cea care asigură trecerea de la fizică, fie aceasta a corpului sau a corpului scriiturii, la metafizică, de la sexualitatea goală de erotism, de la evidenţa plată la mister.Din acest motiv, cum îi scrie în ianuarie 1939 lui Durrell 5, atunci cînd îşi reciteşte Tropicul Capricornului, este el însuşi frapat, în primul rînd, “de subînţelesurile metafizice de care abundă cartea”.Vorbesc despre viziune, am scris deja de cîteva ori cuvîntul viziune, dar ce este, oare, viziunea? În ciuda aşteptării instruiţilor mei cititori, nu mă voi îndrepta, pentru a găsi un răspuns acceptabil, nici spre vreun teoretician al literaturii, nici spre vreun psiholog ori filosof important. 6 Probabil cea mai bună, pentru că mai sugestivă, “definiţie” aparţine lui Miller însuşi: “Şi prin viziune nu înţeleg o imagine proiectată asupra viitorului, un ideal imaginar devenit real.Ci mă gîndesc la ceva mai flexibil, mai constant, o supraintuiţie permanentă.Ceva ca un al treilea ochi”.7 Ei bine, această formă specială de intuiţie, acest “al treilea ochi” distinge între scriitor şi pornograf, dincolo de ingredientele comune utilizate.Viziunea, deci, face deosebirea între Miller, care aparţine tradiţiei occidentale a misticii iubirii, inaugurată acum peste 2500 de ani prin intersectarea celor trei cuvinte greceşti ce desemnează iubirea – philia, eros,şi agape –8, şi pornografii de toată mîna.Întotdeauna, la acest “Zarathustra din Brooklin”, dincolo de sexualitate, se mai află ceva, şi anume misterul dragostei.Cu Miller, ne situăm, cum se petrece cu toţi autorii cu adevărat mari, în plină mistică a iubirii.El vine dinspre Platon, trece prin trubaduri şi romanele cavalereşti, se adăposteşte în Dante, pentru a intra în consonanţă cu excesivul Rabelais sau abisalul Dostoievski.Cine se mai îndoieşte ar trebui să recitească acest scurt fragment din Sexus, intercalat, desigur, între două scene, nu tari, ci foarte “tari”9: “Şi ce urmăream aici – unde rîul subteran curge cristalin? De ce acestă imagine a Arborelui Vieţii?

De ce era atît de încîntător să guşti din nou otrava mărului, să îngenunchezi cu veneraţie la picioarele femeii din Biblie? De ce surîsul Mona Lisei e cea mai misterioasă dintre toate expresiile umane? Şi de ce transplantăm surîsul acesta din Renaştere pe buzele unei Eve pe care o cunoaştem numai din gravuri?”10 Din acest motiv, oricît de tari ar fi scenele de iubire fizică, oricît de exacerbată ar fi sexualitatea, nu este Miller un pornograf, din acest motiv pudibonzii care exclamă “blasfemie!” atunci cînd autorul Răstignirii trandafirii11 vede în sexul iubitei o epifanie sînt, de fapt, nişte proşti.Femeia, ca şi bărbatul de altfel, este ocreaţie a divinităţii iar, în calitatea de creatură divină, iar nu de simulacru, are mai multă îndreptăţire la manifestare epifanică decît icoana pictată de un ticălos plin de păcate. Vorbesc despre dreptul la “reprezentare epifanică” nu de dreptul la existenţă, care este egal distribuit, “realitatea” avînd de fapt “dimensiuni” şi nu “nivele”.Nu există”nivele de realitate”, ci dimensiuni ale acesteia. 12 Cum nici fiinţa omenească nu are nivele – corporal, spiritual, sufletesc - , ci tot dimensiuni.Îmi este pur şi simplu groază să-mi imaginez reacţia acestor ipochimeni la gîndul că un îndrăgostit, Miller de pildă, poate privi în actul intim pe care-l împlineşte cu iubita lui oficierea unei missa solemnis sau a unei rugăciuni către divinitatea pe care iubita o reprezintă.Întotdeauna, asemenea acuzaţii provin de la spiritele – dacă termenul nu e excesiv! – sterpe, uscate, pentru care literatura pare a fi o ocupaţie al cărei scop esenţial este educaţia morală, dacă nu chiar religioasă.Din fericire, lucrurile au tendinţa să se schimbe.În fond, pînă spre mijlocul anilor 60, Miller nu era editat integral nici măcar în patria libertăţii, America.Iar, acum, cele două Tropice şi primul volum din Răstignirea trandafirie pot fi deja citite şi în româneşte.13 Cu voia sau fără voia noastră, sîntem prinşi în maelstromul literaturii moderne, ne situăm în paradigma misticii iubirii.Desigur, cei care ştim despre ce anume este vorba, prin urmare, cei care mai putem iubi – inclusiv literatura.A putea iubi – iată o capacitate ce nu ţine atît de Viagra, miraculoasa zice-se pilulă albastră, ci de o anumită alchimie a spiritului şi a sufletului – ba chiar a trupului.Din nefericire, nu s-a inventat încă o pilulă şi pentru primele două dimensiuni ale fiinţei noastre.Iarăşi din păcate, nu cred că această capacitate este distribuită perfect democratic, cum presupunea Descartes – înşelîndu-se, de altfel! – că ar sta lucrurile cu bunul simţ.ca şi în anecdota pe care o evoca Noica într-un frumos eseu din anii 80 ai defunctului secol, cred că iubirea este numai pentru aleşi, pentru “nobili”.Şi tot aleşii pot să şi scrie adecvat despre iubire, inclusiv despre dimensiunea fizică a acesteia.Pentru că numai ei înţeleg că nu există o asemenea dimensiune izolată de toate celelalte.Aşa cum există o aristocraţie de sînge, una a spiritului ori alta legată de bani, există şi o aristocraţie a iubirii.Acestei elite aparţin cei care, dincolo de faptul că iubesc pe cineva sau iubesc ceva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea în toate formele sale.Adică, cei foarte puţini care citesc Ovidiu, care nu-şi pot controla respiraţia citind Fraţii Karamazov, care deambulează de colo dincolo cu un volum

de Miller în mînă, cei care abia îşi stăpînesc lacrimile vizionînd Pacientul englez.14 Nimic mai potrivit pentru sfîrşitul episodului decît o nouă întorcere la Miller: “În istoria iubirii umane, ne aflăm încă la primul capitol.Şi chiar în domeniul individualului pur, statistica e sărăcăcioasă.Avem, oare, mai mult de o duzină de eroi şi eroine ale iubirii care să ne poată servi de exemplu? Mă îndoiesc că avem tot atîţia îndrăgostiţi cîţi sfinţi iluştri.”15 În ciuda aparenţelor, nu am citat din corespondenţa cu Durrell, nici din vreun eseu millerian rămas necunoscut, ci din acelaşi extrem de torid Sexus.Din corespondenţă, voi parafraza un pasaj care spune că îndrăgostitul trebuie să fie, întotdeauna, dedesubtul sau deasupra normalului.Şi asta din motivul simplu că intensitatea sentimentului nu provine niciodată din echilibru, din moderaţie, ci dimpotrivă din exces, iar “sănătatea” îndrăgostitutului este una întemeiată în întregime pe hybris.Pînă şi “calmul” iubirii este un calm al excesului dimensiunilor psiho-afective, al celor spirituale şi corporale, iar recunoaşterea calmă, androginismul seamănă, mai curînd, cu o furtună sau un cutremur decît cu o zi senină de vară.Pentru aceste motive Miller nu este un pornograf, ci un ilustru reprezentant al tradiţiei iubirii mistice, aşa cum s-a născut ea, din fuziunea a trei cuvinte greceşti, cu mai bine de două milenii în urmă.de aceea, probabil, şi nostalgia milleriană a Greciei şi a celorlalte ţărmuri mediteraneene, de pe urma căreia ne-a rămas moştenire superba “relatare a călătoriei sale”, pe numele său Colosul din Maroussi.Şi, în sfîrşit, iată de ce Miller şi Borges pot fi frecventaţi împreună fără controverse şi contrarietăţi, de ce se pot întîlni în aceeaşi zonă a “ţesăturii”, de ce pot paricipa la acelaşi “nod” al lecturii.În literatura adevărată, dincolo de cronologii, dincolo de genuri şi de stiluri, dicolo de “mode şi timp”, nu există incompatibilităţi radicale, ci doar o binevenită confraternitate.În fond, “Neînfrînatul”, ca să nu zic “Desfrînatul”!, şi “Virginul”, ca să nu spun “Ascetul”!, sînt mai apropiaţi unul de celălalt decît oricare dintre ei cu generoasa mediocritate, de orice natură, inclusiv erotică, “omenească, prea omenească”.

3.Discipolii lui Dante în Paradis Tocmai din acest motiv pot să mi-i imaginez pe Miller şi Borges, în Paradis, convorbind cu pasiune egală despre Tibet, despre Shakespeare16 ori despre Divina Commedia a nu mai puţin divinului Dante.Din cînd în cînd, îi pot “vedea” adresîndu-se împreună autorului, pentru a lămuri tustrei un detaliu din Cîntul al patrulea.17 Iar Dante îi priveşte cu infinită bunăvoinţă pe cei ce-i fuseseră discipoli îndepărtaţi în timp, dar atît de apropiaţi în viziune, şi pe care timpul şi cărţile proprii i-au metamorfozat în fraţi, în membri cu drepturi depline ai “Frăţiei Cărţii”.În timp ce ei vorbesc, în toga de purpură, spre grupul lor, pare să se îndrepte Vergilius.Biblioteca infinită, pe care unii o numesc Lumea, este şi infinit primitoare.Cu ce drept am fi mai exclusivişti, mai intoleranţi decît însăşi divinitatea al cărei nume este imposibil de pronunţat?18 De ce am respinge noi, bieţii muritori, ceea ce însuşi Dante primeşte ca pe un fapt înţeles de la sine? Iată-l clipind complice din ochi către căzutul pe gînduri Vergilius.Şi astfel, şi nu altfel, merg, de altfel, mereu, lucrurile de la facerea Lumii încoace…

Note Fragment din volumul Literatura, ce poveste! Un diptic şi cîteva noduri din reţeaua literaturii în curs de apariţie la Editura Polirom.

2 Henry Miller, Sexus, Editura Est, Bucureşti, 2000, traducere din americană de Antoaneta Ralian.O traducere excepţională, o demonstraţie de virtuozitate, de control perfect al celor două limbi – şi nu doar pentru că traducătoarea a reuşit să găsească peste douăzeci de echivalenţe româneşti pentru termenii ce desemnează, în engleza milleriană, organul sexual bărbătesc.Engleza lui Miller nu este, cu siguranţă, precum cea a lui Durrell, “engleza Regelui”* şi, tocmai din acest motiv, este infinit mai dificilă, mai rezistentă la travaliul transpunerii. * Vezi Lawrence Durrell, Henry Miller, Une correspondence privée, Le Livre de Poche, Paris, 1963, scrisoarea lui Miller din februarie 1957 în care îşi exprimă entuziasmul pentru Justine.

3 Sub tipar, între timp, la Editura Ars Longa din Iaşi.Volum în care, sub presiunea lecturii, citez din Miller, din Sexus, infinit mai mult decît îmi propusesem cînd am început să-l scriu.

4 Nu mă refer, desigur, doar la vara caniculară, ci şi la incendiara temperatură a textului.

5 Lawrence Durrell, Henry Miller, opera citată, p.188 1

De altfel, este riguros documentat faptul că teoreticienii literari se comportă cu operele ca şi cum acestea ar fi nişte cadavre, nu fiinţe în care s-a scurs viaţa creatorilor, iar filosofii se disting prin răspunsurile banale pe care le formulează întrebărilor importante.Şi încă este excelent că unii din ei se pricep măcar să pună întrebările la care urmează să răspundă, după caz, fie artiştii, fie savanţii.

7 Henry Miller, Sexus, ediţia citată.Vezi link: Despre memoria imaginară.

8 Liviu Antonesei, Trei cuvinte greceşti despre dragoste, în “Timpul”, 9, septembrie 2000, p. 13.Între timp, în volumul Despre dragoste, Ed. Ars Longa, 2000, pp. 19-21.

9 Pentru cititorii unimanuali, aş putea cita în linkuri pasajele, dar nu pentru ei scriu cartea!

10 Henry Miller, Sexus, ediţia românească citată.

11 Din infinit respect pentru munca extraordinară a Doamnei Antoaneta Ralian, optez, în această a doua carte/parte pentru formula românească a Domniei Sale.

12 Vezi link: Dimensiunile realităţii.

13 Asta nu înseamnă că unor debili mintali nu le-a trecut prin minte să facă plîngere penală împotriva a doi poeţi sub motivul pornografiei, ba chiar şi al “jignirii patriei”! cîţiva dintre ei trăiesc în ţara Statuii Libertăţii, dar nu le-a folosit la nimic.

14 Din păcate, nu citind cartea, care nu depăşeşte nivelul unei melodrame.Este interesant cum poate fi “salvat” un subiect trecînd dintr-o formă de expresivitate în alta.sau cum poate fi compromis, cum se întîmplă de cele mai multe ori!

15 Spre deosebire de Miller, eu sînt mai prudent şi în ceea ce-i priveşte pe sfinţi!

16 Cine n-a uitat corespondenţa dintre Miller şi Durrell îşi aminteşte probabil tomul despre Shakespeare la care a lucrat cel dintîi ani de zile, zecile de pagini trimise nu doar celui de-al doilea, ci şi nenumăraţilor editori.

17 Vezi Jorge Luis Borges, Nobilul castel din Cîntul al patrulea, în Opere,3, pp.338-343.Pentru preocuparea constantă a lui Miller pentru opera dantescă, a se vedea acelaşi volum de corespondeţă cu Lawrence Durrell, dar şi obsedanta evocare a florentinului din romanele sale.Este interesant că, în general, cititorii îi consideră pe autori specialişti în propriile lor opere cînd, de fapt, fiecare nouă lectură vine încărcată cu propria sa capacitate de expertiză, motiv pentru care operele rămîn vii pînă la sfîrşitul lumii.

18 Bănuiesc că Borges, atunci cînd afirma că nu cunoaşte gusturile literare ale divinităţii, făcea de fapt o subtilă trimitere la deplina universalitate a acestor gusturi, la receptivitatea infinită a Creatorului faţă de roadele creaturilor sale.

6

Lector nr. 3/2004

Seducătoarele invitaţii la lectură Profesor Ana-Maria Cornilă Masterand Universitatea Bucureşti

“Textul pe care-l scrieţi trebuie să-mi dea dovada că mă doreşte.

Această dovadă este scriitura sa.

Scriitura este acest lucru: ştiinţa desfătărilor limbajului, kamăsutra sa.”

(R. Barthes – “Plăcerea textului”) Fragmentul extras din eseul lui Roland Barthes dezvăluie similarităţile dintre actul lecturii şi actul erotic, ambele demersuri având ca finalitate plăcerea în ipostaza sa superioară de trăire estetizată şi intelectualizată pură. Cititorul unui text trebuie să fie şi un îndrăgostit de text (condiţie ideală pentru a nu resimţi lectura ca pe o povară uşor de substituit cu un show TV sau un joc pe calculator); îndrăgostitul la rândul său este un cititor, mai mult sau mai puţin subtil, al trupului / sufletului iubit.

Pentru a trăi lectura ca pe un act de dragoste faţă de text, cititorul este sedus printr-o serie de strategii textuale, la care se pot adăuga şi strategiile paratextuale – titluri, ilustraţii de copertă, texte de escortă, toate având drept miză captarea şi captivarea cititorului în interiorul unui text care îl transformă în dependent de lectură. Relaţia ideală cititor – text implică fidelitatea cititorului: până când ultima pagină ne va despărţi; sunt cărţi care nu pot fi părăsite până când nu este citit şi ultimul cuvânt; interpretarea lecturii unei astfel de cărţi nu poate fi compensată nici prin începerea unei alte cărţi, nici prin continuarea imaginară a lecturii. Realitatea literei încrustate în pagina palpabilă are forţa de a învesti şi ficţiunea cu un grad de realitate; un text nefinalizat provoacă frustrarea cititorului (cel puţin a celui tradiţional) rămas suspendat în multitudinea de posibilităţi neordonate, neactualizate de certitudinea cuvântului scris.

Textul îşi atrage deci lectorii prin diverse strategii, variind de la invitaţia stridentă a paraliteraturii (romane cu frazare rudimentară, centrate pe alegerea unor secvenţe schematice de “viaţa reală” adresate unui public neiniţiat în arta lecturii) până la elegantele invitaţii de subtilitate ale literaturii de valoare, care nu vizează obţinerea unei plăceri viscerale (ca în cazul romanelor “de dragoste” ieftine), ci obţinerea unei plăceri filtrate intelectual.

Textul este conceput astfel ca o tentaţie; cititorul îl percepe la rândul său ca pe o tentaţie şi îl parcurge cu dorinţa de a afla ceva (deznodământul unui conflict, dezlegarea unui mister) sau de a eluda o realitate (substituită de o feerică şi compensatoare i-realitate) sau pentru a savura deliciile re-citirii în metatext sau intertext a unui text citit în ipostaza sa originară. Autoreferenţial şi seducător, romanul postmodern denunţă strategiile de elaborare a textului într-un discurs care îl captivează pe cititor prin faptul că îi exhibă secretele fabricării ficţiunii şi îi dezvăluie jocul cu posibilităţile pe care îl practică autorul atunci când scrie o scenă sau alta. Jocul cu scenariile îi oferă cititorului posibilitatea de a vedea fixat în paginile romanului laboratorul de creaţie al autorului; romancierul imaginează “false” întâmplări, soluţii, finaluri inserate în discursul ficţional, ca apoi să fie contrazise în metadiscurs: “aş fi putut scrie aşa, dar nu o voi face”. Astfel, prin înlocuirea tradiţionalului scenariu unic cu variabile scenarii ipotetice contrazise ulterior, autorul se joacă cu o gamă variată de reacţii ale cititorului pus în faţa rezolvării multiple a unei singure situaţii (eroul este ucis de rivalul său, eroul supravieţuieşte şi se căsătoreşte cu iubita sa, eroul se hotărăşte să rămână celibatar). Pe lângă o “erotică a noului”, (folosind terminologia lui R. Barthes din “Plăcerea textului”) romanul postmodern promovează astfel şi o erotică* a diversului; cititorul este sedus de noutatea, dar şi de diversitatea discursului ficţional.

Textul deţine arta de a stimula plăcerea lecturii în cititor prin abilitatea scriiturii de a se plia pe gusturile, necesităţile sau dorinţele acestuia. În actul lecturii, cititor şi text intră în rezonanţă şi se absorb unul pe altul. Ca şi în cazul iubirii, textul încearcă să evite starea de saturaţie generală de repetabilitatea aceloraşi tehnici, structuri, artificii literare, imaginând noi scenarii de seducţie a cititorului; morfologia textului se modifică pentru a-l face mai atrăgător pentru cititor.

Romanul lui Italo Calvino “Dacă într-o noapte de iarnă un călător” tematizează analogiile dintre actul lecturii şi actul iubirii; personajul numit “Cititorul” se “îndrăgosteşte” rând pe rând de incipiturile unor romane pe care din diverse motive nu le mai poate termina; pasiunea aceasta pentru nişte texte fără final prelungeşte pasiunea pentru Cititoare, o tânără cu lecturi vaste şi profunde. Diverse accidente împiedică nu desfăşurarea poveştii de dragoste (dimpotrivă o favorizează), ci desfăşurarea lecturii: nici unul dintre cele zece romane pe care vor să le citească personajele nu este disponibil integral; paginile unui roman sunt legate greşit, în cazul unui al doilea roman, fiecare pagină scrisă este urmată de o pagină albă, romanele sunt furate, rupte, confiscate, astfel încât finalul fiecăruia rămâne inaccesibil. Cei doi cititori trăiesc o permanentă stare de frustrare care urmează unui început de interes, curiozitate, plăcere generate de lectura primelor pagini ale unor romane a căror urmare nu mai poate fi aflată. Plăcerea lecturii este blocată, însă povestea de dragoste a celor doi se consolidează pe parcursul căutării diverselor romane şi în final, Cititorul şi Cititoarea, căsătoriţi, se află în pat, “locul lecturilor (…) paralele”. Patul devine astfel un spaţiu al dublei plăceri: plăcerea iubirii şi plăcerea lecturii.

Figura Cititorului îndrăgostit de carte şi de Cititoare sugerează necesitatea prelungirii iubirii prin lectură, ambele provocând o stare de catharsis, de eliberare. Iubirea pentru o cititoare a aceluiaşi text amplifică plăcerea lecturii: “Lectura ta nu mai e solitară: te gândeşti la cititoare, care în această clipă chiar deschide şi ea cartea, şi iată că peste romanul citit se suprapune un posibil roman de trăit (…). A devenit, oare, cartea un instrument, un canal de comunicare, un loc de întâlnire ?”

Iubirea şi lectura se pun reciproc în valoare, cititorul îndrăgostit trăind o dublă stare de aşteptare / amânare a obiectului iubit (femeie sau carte). Cunoaşterea trupului se suprapune modelului lecturii: “Cititoarea, acum eşti citită. Trupul tău este supus unei lecturi sistematice, prin canale de informaţie tactile, vizuale, olfactive (…). În acelaşi timp şi tu eşti obiect de lectură, Cititorule: Cititoarea ba trece în revistă trupul tău, de parcă ar parcurge tabla de materii, ba îl consultă cuprinsă de o curiozitate rapidă şi precisă, ba întârzie, interogându-l şi aşteptând să primească un răspuns mut.”

Iubirea pentru lectură a celor două personaje (numite semnificativ Cititorul şi Cititoarea) determină în cele din urmă şi o lectură a iubirii în măsura în care atât iubirea, cât şi lectura sunt experienţe similare ale deschiderii şi ale multiplicării, ale depăşirii graniţelor închise ale eului sau ale realului; iubirea şi lectura “deschid timpi şi spaţii diferite de timpul şi spaţiul ce pot fi măsurate.”

Teoria lui Roland Barthes despre “plăcerea textului” îşi găseşte astfel o nuanţare inteligentă, antrenantă în romanul lui Italo Calvino, autorul italian imaginând un text care îl prinde pe cititor în interiorul său (în chiar ipostaza personajului principal, Cititorul) pentru a-i demonstra că lectura nu înseamnă absenţa frustrantă a iubirii. Finalul romanului arată că lectura are, alături de iubire, un spaţiu privilegiat care nu este biblioteca ci patul (unde s-ar fi putut de altfel petrece o lectură de plăcere ?).

Printr-un joc bine condus între deliciile şi frustrările iubirii şi ale lecturii, Italo Calvino aşează în faţa cititorului oglinda care să-i arate chipul său ideal: acela al lectorului îndrăgostit. *

Notă:

Folosesc acest substantiv cu sensul conotat de teoria lui Roland Barthes ca totalitate a strategiilor textuale menite să stârnească, să menţină şi să amplifice dorinţa de lectură şi plăcerea lecturii.

Lector nr. 4/2004

Un destin potrivnic: Leon Kalustian Ioan Codreanu S-a născut la 17 octombrie 1908 în Focşani. Încă din fragedă tinereţe a fost atras de activitatea gazetărească, pe care a practicat-o cu pasiune. În perioada interbelică a colaborat la ziarele “Adevărul”, “Cuvântul”, “Dimineaţa”, “Facla”, “Zorile”, “Lumea românească”, fiind o prezenţă activă în presa vremii, remarcându-se ca un ziarist care a apărat valorile democraţiei. A cunoscut, a stat alături sau în preajma multor oameni din primele rânduri ale scenei politice şi culturale româneşti. A spus răspicat şi a repetat: “Eram la stânga”, aceasta nu din motive conjuncturale , sau pentru a-şi confecţiona o imagine în ton cu vremurile. Pur şi simplu, structural, a fost aşa: mai sensibil la suferinţa şi necazurile semenilor săi cunoscuţi şi necunoscuţi, decât la propiile suferinţe şi necazuri de care a avut parte, din plin, cât a trăit.

La 8 mai 1951 a fost arestat şi “reţinut administrativ”, fără a fi judecat şi condamnat, timp de patru ani, la Jilava, Ghencea şi Văcăreşti.

La 30 decembrie 1960 este arestat din nou, iar în luna septembrie a anului următor este judecat şi condamnat, conform sentinţei nr. 285 din 18 septembrie 1961 a Tribunalului Militar Bucureşti la : ”opt ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise”. Printre titlurile incriminate menţionăm: Constantin Stere “În preajma revoluţiei”, Octavian Goga “Mustul care fierbe”, “Poveastea vieţii mele a reginei Maria”, “Memoriile regelui Carol I”, precum şi mai multe volume semnate de Nichifor Crainic.

A executat din pedeapsă patru ani, la penitenciarul din Gherla, fiind eliberat la 17 aprilie 1964, în urma unui decret de graţiere colectivă. A fost reabilitat după moartea sa, în 1995, prin Decizia nr. 32 din 19 iunie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie.

Perioadele de detenţie, hărţuielile şi tracasările la care a fost supus, numeroasele perchiziţii la domiciliu, sigilarea bibliotecii personale şi confiscarea bunurilor l-au marcat profund şi l-au împiedicat, timp de 30 de ani, să-şi exercite profesiunea pe care a iubit-o atât de mult. Numeroase fişe şi materiale documentare, adunate cu grijă, în vederea realizării unor proiecte ambiţioase (între altele, intenţiona să scrie o istorie a ziaristicii româneşti interbelice şi o lucrare cuprinzătoare despre perioada Carol II) s-au pierdut, ori au servit ca suport documentar (şi nu numai) în scrierea unor cărţi, de către alţii, în zilele noastre.

Revenirea la îndeletnicirea scrisului, prin colaborarea la revista “Flacăra”, unde a avut o rubrică proprie, intitulată “Simple note”, a însemnat enorm de mult pentru preocuparea sa, nu numai sufletească, dar şi profesională.

Cât a trăit, Leon Kalustian nu a cerut nimic nimănui. Din contră, a fost un om generos, i-a ajutat pe mulţi, şi material, chiar şi atunci când a ieşit din detenţie, el însuşi ducea o viaţă grea şi plină de lipsuri de tot felul.

Legat de acestă trăsătură de caracter a unchiului meu, aş vrea să citez o scrisoare, pe care Gala Galaction i-a trimis-o în anul 1939, scrisoare care vorbeşte mai bine decât aş încerca eu să o fac, despre o frumoasă comunicare umană între două spirite alese: “ Scumpule Kalustian, Tânărul Calagiu – care mi se pare că are ceva talent literar – o duce prost…

Până când să ne convingem de dreptul lui de a trăi din literatură, trebuie să mai treacă vreo zece ani…

Ce face până atunci?…

Dragul meu, dacă poţi să-i dai un locşor de corector, faci un lucru bun.

Scrie-i numele în carnetul tău şi menţionează: Se ocupă de el Gala Galaction, adică eu cel ce-ţi strâng mâinile frăţeşte.

Gala Galaction 18 iulie 1939” Leon Kalustian nu a fost în solda nimănui. A detestat lichelismul, cameleonismul, impostura, oportunismul şi extremismul de orice fel, indiferent de cine au fost practicate, şi n-a călărit niciodată pe creasta valului stârnit de circumstanţe.

În tot ceea ce a întreprins şi s-a implicat, s-a străduit să fie mai mult, să fie om al Cetăţii. A militat cu tărie pentru libertatea absolută a spiritului, pentru introducerea unui sistem coerent de valori, care să stea la baza funcţionării mecanismului social şi politic. Şi, ca o ironie a soartei, chiar mai marii Cetăţii şi judecătorii strâmbi au fost aceia care lau alungat şi l-au închis între ziduri de temniţă, în două rânduri, crezând că astfel îl anihilează.

Dar, după ani de restrişte, reîntors printre semenii săi, Leon Kalustian avea puterea să-i scrie poetului Ştefan Baciu, în 1974: “ … când am plecat în lunga mea călătorie, aprigă şi nemeritată, ca a atâtora altora şi am fost proiectat în labirinturile cele mai întunecate ale lumii (nu ştiam că aberantul şi monstruosul veac XX poate să aibă, undeva, în viul lui, atâta întuneric, că dacă voiam să pipăi stânga , dreapta, nu nimeream) am ajuns acolo, cu o antologie de versuri în cap. (Şi din cap nu se putea opera nici o confiscare). Cu ea şi cu ele am ţinut, într-o nemernică existenţă, moralul camarazilor mei de destin şi de crucificare. Lor le-am fost de ajutor să reziste – care au rezistat – şi nu le-am spus nimic niciodată din mâhnirile şi din revoltele mele.

Dar când mă simţeam fără şireturi la încăţăminte şi fără cravată şi în zdrenţele unei foste cămăşi pe mine, îl blestemam pe Mallarmé; când făceam coadă la sordidul hârdău şi mă gândeam că, undeva afară, într-o livadă ca aceea a copilăriei şi adolescenţei mele, merii şi caişii sunt în floare, împroşcam cu tot veninul ce-l secretează ura, amintirea lui Apollinaire; când îmi puneam întrebarea în nesfărşitele nopţi de insomnie, care cum arată acuma cerul şi stelele şi dacă în România mai sunt fântâni şi troiţe, îl studiam pe Valéry; iar când eram obligat să dorm pe ciment, fiindcă patul comun de scândură goală – un ideal la care se ajungea greu – era ocupat de alţii cu drepturile lor, spumegam de furie împotriva lui Saint-John Perse; fiindcă toată poezia de pe toate meridianele, pe care m-am ostenit cât de cât să o cunosc şi toţi aceştia şi mulţi alţii în spiritul cărora a crescut generaţia mea, n-au făcut decât să ne înşele, să ne amăgească, să ne lase împietriţi şi robi în mijlocul nepieritoarelor lor frumuseţi şi nu să ne pregătească pentru o viaţă invadată de haite de lupi. În faţa răngilor de fier care ne zdrobeau, noi aduceam în mână o lalea.” În anul 1975 îi apare la Editura Eminescu volumul Facsimile, care constituie o angajare morală, o opţiune intelectuală a scriitorului Leon Kalustian. După 6 septembrie 1940, el, care trăise în fierberea clipei, care comentase evenimentele contemporane lui, implicându-se fără reţinere în momentele cele mai tensionate ale zilei, a devenit un om al trecutului, care o jumătate de veac şi-a dus viaţa printre semenii săi, dar n-a mai aparţinut vremurilor care îl ultragiau.

Iar după ispăşirea anilor de temniţă a trăit ca să aducă la lumină anii tumultoasei sale tinereţi, ai istoriei româneşti, pe care o retrăia în suflet şi cu care îşi identifica sensul vieţii.

La aceiaşi editură, în anul 1976, publică volumul “Conspiraţii sub cer deschis”, o selecţie facută de autor din articolele publicate între 1936-1938, volum reprezentativ pentru activitatea sa de ziarist.

Tot în aceşti ani, Leon Kalustian revine la uneltele scrisului, fiind solicitat să colaboreze la revista “Flacăra”, unde a beneficiat de o rubrică proprie, intitulată “Simple note”. În ciuda titlului modest şi derutant al rubricii, articolele publicate în această perioadă, deşi aveau aerul evocărilor sau al întoarcerilor în timp, toate au fost de fapt, trimiteri la realitatea social-politică imediată.

Treptat ele au fost reunite în patru volume, apărute la Editura Eminescu între 1980-1985.

Totdeauna, dar mai ales în momentele dificile, unchiul meu a avut întregul suport moral şi, culmea, chiar şi material, din partea celor două surori şi a fratelui de la Focşani, care, deşi cu venituri modeste, s-au străduit să-i asigure şi confortul de care a avut nevoie pentru a scrie, preluând grijile prozaice ale existenţei cotidiene, dar şi un loc plin de căldură, de duioşie şi de amintiri, ori de câte ori poposea la Focşani, sau când, în ultima perioadă a vieţii, cu sănătatea şubrezită, s-a retras în urbea sa natală, în pământul căreia avea să se întoarcă pentru eternitate…

Fiu al Vrancei, Leon Kalustian a fost mândru de obârşia sa focşăneană. E drept, n-a făcut niciodată caz de acest lucru şi nu a evocat-o, în nici o împrejurare, ca pe o simplă obligaţie de protocol.

Dragostea sa pentru oraşul în care a văzut lumina zilei a fost constantă, sobră şi bărbătească, de substanţă, fără efuziuni lirice sterile, plină de tandreţe, ori de câte ori a scris despre istoria, cultura, tradiţiile, obiceiurile şi frumuseţile acestor locuri, despre oamenii obişnuiţi, sau despre marile personalităţi ale culturii române, care îşi au rădăcinile în ţinuturile Vrancei, dar şi plină de mânie, atunci când a protestat împotriva demolării criminale a unor monumente istorice şi clădiri de patrimoniu, care, din păcate, azi mai există doar în amintirea oamenilor, sau fotografiile-document de prin muzee. Critica literară a considerant aceste pagini ca făcând parte din literatura română de rezistenţă antitotalitară, Leon Kalustian fiind printre puţinii oameni, care, au avut curajul să demaşte arbitrarul ce domnea în societatea românească, la toate nivelurile de decizie.

După evenimentele din decembrie 1989 a fost primit în Uniunea Scriitorilor, aproape postum, Leon Kalustian fiind grav bolnav şi decedând la un an după revoluţie. Cu toate acestea, aflat pe patul de suferinţă şi foarte slăbit, a mai avut totuşi puterea să se bucure şi să conştentizeze momentul abolirii definitive a regimului totalitar în România. La noi, ca şi aiurea, istoria a fost ingrată cu cei care, într-un fel sau altul, au participat la diferitele momente ale acesteia. Este de datoria noastră să veghem ca niciodată oamenii să nu mai aibă un destin atât de brutal şi nedrept, asemenea unchiului meu şi, totodată, să nu lăsăm să fie dată uitării suferinţa acestor martiri.

După moartea sa, printr-o hotărâre a Primăriei din Focşani, străduţa Tunel, care leagă Nicolae Titulescu şi Dobrogeanu Gherea, străduţă pe care se află fosta casă a familiei Calustian, a primit numele lui Leon Kalustian. Dar, absorbiţi de grijile cotidiene de tot felul, proprii şi ale colectivităţii, edilii locali au uitat să schimbe tablele indicatoare, strada continuănd să poarte vechiul nume, hotărârea Primăriei rămânând o simplă intenţie lăudabilă, închisă între pereţii unei săli de sedinţe. Abia în anul 1997, ziaristul Nicolae Arsenie, prieten apropiat şi coleg de breaslă cu unchiul meu, a comandat pe cheltuială propie şi a montat noile table indicatoare ale străzii aşa cum se văd astăzi. Şi, pentru că tot s-a “specializat”, dacă pot spune aşa, în astfel de operaţiuni, tot dânsul este cel care a avut putere şi răbdare să lupte cu birocraţia, să obţină toate aprobările ca să montăm o placă memorială pe faţada imobilului din Bucureşti, în care unchiul meu a locuit foarte mulţi ani. În urma demersurilor întreprinse de mine, Consiliul de Conducere al Asociaţiei foştilor Deţinuţi Politici din România a hotărât primirea post-mortem a lui Leon Kalustian printre membrii Asociaţiei, Gestul său având semnificaţia unei reparaţii morale pentru suferinţa îndurată în anii de detenţie, la care a fost condamnat pe nedrept.

Am considerat un lucru absolut normal ca volumele rămase din biblioteca sa, precum şi câteva obiecte personale ale acestuia: fotografii, manuscrise şi documente să le donez unor instituţii de cultură, din Focşani şi Bucureşti. În anul 1998, la editura domnului Nicoale Arsenie, a apărut volumul “Simple note din Simple note”, o selecţie din articolele reunite în patru volume, purtând titlul rubricii “Simple note” din revista Flacăra, apărute la Editura Eminescu, între anii 1980-1985. Lipsa unor sponsori a făcut să stăm mult în cumpănă atunci când am alcătuit sumarul. Multe articole valoroase n-au mai încăput în această selecţie şi au rămas să aştepte zile mai bune. Volumul apărut cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian. În anul 2000, la împlinirea a 10 ani de la moartea sa , editura Ararat a retipărit volumul Facsimile, după 25 de ani de la apariţie.

Vreau să mulţumesc focşănenilor minunaţi, tuturor prietenilor şi cunoscuţilor familiei Calustian, fostelor eleve şi foştilor elevi ai mătuşii mele, profesoara Calustian Satinica şi tuturor celor care şi-au manifestat preţuirea faţă de unchiul meu, pentru statornicia sentimentelor lor faţă de noi şi pentru că familia, în decursul timpului, şi mai ales eu, în ultimii ani, i-am simţit aproape, la bine şi la rău…

Tot ce s-a făcut, sau se va întreprinde pentru păstrarea amintirii lui Leon Kalustian s-a constituit şi se va constitui în tot atâtea dovezi de dragoste pentru el. Asta înseamnă că sămânţa prieteniei, a generozităţii, a respectului între oameni, pe care a semănat-o din belşug în tot timpul vieţii, a prins rădăcini şi a încolţit în acea fărâmă din lutul primordial, încorporată în fiecare dintre noi.

Notă: Expunere rostită de nepotul publicistului, domnul Ioan Codreanu, cu prilejul Simpozionului “Focşanii de ieri şi de azi – Blazoane literare”, organizat de Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” în anul 2001. Redacţia mulţumeşte autorului pentru colaborare.

Lector nr. 3/2004

RESTITUIRI Corina Aiacoboae Nicoleta Oprişan Adrian Ţiglea Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

Transpunerea în ceea ce se numeşte spiritul vremii asumă posibilitatea de a gândi şi, eventual, de a înţelege conceptele şi reprezentările unui timp istoric deosebit de cel al vieţuirii noastre. Neavând acces prin propria noastră fiinţă la reprezentările unei epoci istorice apuse, ne vedem nevoiţi, dacă dorim să pătrundem tainele acelei vremi, să „apelăm” la conştiinţa acelor oameni exemplari care au fost trăitori ai timpului pe care ne propunem să-l desluşim. Cu cât realitatea pe care dorim să o pătrundem cu spiritul este mai îndepărtată de noi, cu atât ne vedem obligaţi să ne sprijinim în intuiţiile noastre pe mărturiile celor care ne-au precedat şi care, eventual, au părăsit spaţiul sublunar. Alături de istorici, oamenii de cultură ne însoţesc sufletul întru descoperirea dezvoltării spirituale a seminţiei omeneşti.

Pentru început, vom face vorbire despre trei dintre aceştia, făcând referinţă la fondul documentar pe care îl deţine Biblioteca Judeţeană Vrancea.

DUILIU ZAMFIRESCU

Moto: “Suntem eterni în clipa noastră.”

Duiliu Zamfirescu Ziua de 30 octombrie a anului 1858 poartă în memoria sa naşterea scriitorului Duiliu Zamfirescu. Prozator, poet, publicist şi diplomat s-a născut în Plăinești, fostul județ Râmnicu-Sărat, azi Dumbrăveni, județul Vrancea.

Duiliu, primul născut al lui Lascăr Zamfirescu și al Sultanei (n. Mincu), sora arhitectului Ion Mincu și a pictorului Ștefan Mincu, urmează cursurile primare și gimnaziale la Focșani (1865-1873), după care își continuă studiile liceale și universitare la București, unde obține licența în drept în 1880. În anul 1881 se înscrie în baroul Putna, avocat pledant, la Focșani. Este membru al societății Junimea. Își începe, în 1885, lunga sa carieră diplomatică, ca atașat de legație pe lângă Ministerul Afacerilor Străne. Este ales membru al Academiei Române în anul 1908, iar în anul 1909 este numit ministru plenipotențiar în Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galați. De aici vine deseori la Focșani și Faraoanele, la conacul său dintre vii. În 1877 debutează, cu poezii romanțioase, în Ghimpele (unde debutase și I.L. Caragiale cu câțiva ani mai devreme). Primul volum, Fără titlu îi va apărea în 1883 înmănunchind poeme și nuvele. Se impune prin romane de observație socială (primul roman-ciclu din literatura română: Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna) și nuvele (Novele romane ș.a.). Traduce din Th. Gautier, V. Hugo, Leopardi. Amplă și susținută corespondență cu oamenii timpului. Strălucită și consecventă relație epistolară cu Titu Maiorescu.

Moare în timpul unei excursii la Agapia pe 3 iunie 1922, fiind înmormântat în cimitirul Sudic din Focșani, alături de tatăl și fiul său Lascăr. În anul 2009, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, urmare a unei sponsorizări acordate de către Hipermarket Carrefour – Focşani, a achiziţionat fotografii şi scrisori care au aparţinut familiei lui Duiliu Zamfirescu, din colecţia personală a domnului Valeriu Avramescu.

Corespondenţa de familie, din Fondul documentar Duiliu Zamfirescu, cuprinde cinci scrisori ale familiei Zamfirescu şi 34 de cărţi poştale, circulate de la Roma la Odobeşti, Focşani, Putna şi de la Odobeşti, Slănic, Paris, Berlin la Roma, către Enrichetta Zamfirescu, Henrietta Zamfirescu, Alexandru Zamfirescu, Lascăr Zamfirescu, Ida Sciffoni, Cesar Allievi. Aceată colecţie cuprinde şi 16 ilustrate necirculate. În acelaşi an 2009, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, a primit sub formă de donaţie, din partea Revistei DADAlog – Focşani, manuscrisele provenite de la domnul Ioan Adam, istoric şi critic literar.

Mapele documentare donate cuprind:”Oglinda și modelele : Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu” – lucrarea de doctorat - Magna cum laude, şi ”Întroducere în opera lui Duiliu Zamfirescu”.

De-a lungul timpului, biblioteca noastră a editat mai multe lucrări despre Duiliu Zamfirescu: Superlative aforistice în corespondența lui Duiliu Zamfirescu; Elemente paratextuale în corespondența lui Duiliu Zamfirescu, buletine bibliografice dedicate scriitorului, publicistului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu, cu extrase din corespondenţa purtată de autor cu Titu Maiorescu; Duiliu Zamfirescu – Diptic: Bibliografie, rodul colaborării culturale între Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Focşani şi Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău; Duiliu Zamfirescu : 150 de ani de la naștere, monografie critică, contribuţie a peste 25 de autori, care cuprinde mai mult de 50 de articole despre viaţa şi opera lui Duiliu Zamfirescu, publicate în reviste culturale vrâncene, în perioada 2000-2007, sau în volume separate, aflate în colecţiile Biblitecii Judeţene Vrancea. Pe lângă aceste lucrări, revista Lector a publicat numeroase articole critice şi amintiri despre scriitorul vrâncean.

Personalitatea scriitorului Duiliu Zamfirescu a inspirat titulatura unor instituții vrâncene, dovedind influența spirituală perenă a acestuia asupra comunității noastre: Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, Asociația culturală „Duiliu Zamfirescu” Strada „Duiliu Zamfirescu”, Școala cu clasele I – VIII „Duiliu Zamfirescu” Focșani (Școala generală nr. 10), Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu” Odobești – Vrancea, Școala cu clasele I – VIII „Duiliu Zamfirescu” Dumbrăveni – Vrancea, Bustul lui Duiliu Zamfirescu amplasat în Grădina publică din Focșani. Bustul de bronz a dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial, iar sculptura originală, realizată de sculptorul Ion Jalea, a fost înlocuită cu o copie.

Bustul lui Duiliu Zamfirescu amplasat în parcul Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Bustul a fost dezvelit, în prezența autorului, sculptorul Dumitru Cojocaru, în anul 2003, cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea scriitorului.

LEON KALUSTIAN

Moto: “Cum am devenit ziarist? Nu ştiu. Poate fiindcă am crezut că aveam ceva de spus care trebuia spus cu orice preţ.”

Leon Kalustian În data de 17 octombrie 1908 se naşte la Focşani, Leon Kalustian. La vârsta de 20 de ani se stabileşte în Bucureşti, unde va debuta în presă. Din activitatea sa jurnalistică, amintim: a fost redactor la ziarele Cuvântul (1926-1927), Curentul (1928-1934), ABC, Zorile (cu Emanoil Socor), Lumea românească (editat de Zaharia Stancu), coordonator al oficiosului România (1938-1940), scos de Cezar Petrescu în 1940. De asemenea, a colaborat la Mişcarea (1931-1932), Facla (directori Ion Vinea şi Nicolae Carandino), Adevărul, Dimineaţa. În data de 8 mai 1951, Leon Kalustian cade victimă valului de arestări ale regimului totalitar comunist, fiind reţinut administrativ fără să fie judecat, timp de patru ani, în închisorile de la Jilava, Gherla şi Văcăreşti. După eliberarea din închisoare, se va îndeletnici cu profesiunea de anticar, fiind atent supravegheat de Securitate. Pe 30 decembrie 1960, Leon Kalustian este din nou arestat, fiind condamnat la opt ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise.

Va fi eliberat peste patru ani, fiind urmărit de Securitate până spre finalul vieţii. În anul 1975, cu sprijinul lui Nicolae Carandino şi Valeriu Râpeanu apare volumul Facsimile, iar în anul următor volumul Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, volum reprezentativ pentru activitatea de gazetar democrat a lui Leon Kalustian. În anul 1978, graţie lui Vartan Arachelian, Kalustian începe colaborarea la revista

Flacăra a lui Adrian Păunescu. Între 1980 şi 1985, publică la Editura Eminescu cele patru volume “Simple note”. La 24 ianuarie 1990, încetează din viaţă.

La 10 martie 1997, domnul Ioan Codreanu, nepotul de soră a publicistului şi legatarul său testamentar, donează Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, 1578 de publicaţii (cărţi, periodice şi broşuri), ce au aparţinut scriitorului Leon Kalustian. Această donaţie va pune bazele Fondului documentar Leon Kalustian.

Tematica publicaţiilor este variată. Majoritatea sunt cărţi de literatură română şi universală, istorie, filozofie, religie, artă şi geografie cuprinzând descrieri de călătorii din diferite zone ale lumii. Pe lângă acestea, fondul include lucrări de drept, astronomie şi ştiinţe naturale, precum şi de medicină. Fondul cuprinde şi biografii despre numeroase personalităţi dar şi cărţi cu autograf.

Repartizarea cronologică a fondului ne arată că cea mai mare parte a volumelor a fost tiparită în perioada interbelică la importante edituri din ţară şi din Europa. Cea mai importantă lucrare din punct de vedere al anului de apariţie este Robespierre, Maximilien de. Vie secrette, politique et curieuse.

Paris, An II de la République Française.

Anul 2007 îmbogăţeşte Fondul documentar Leon Kalustian cu alte documente originale, fotografii, scrisori olografe şi obiecte care au aparţinut marelui publicist, donate tot de nepotul scriitorului, domnul Ioan Codreanu. Pe lângă acestea se adaugă ziare şi reviste cu articole despre viaţa lui Leon Kalustian. Donaţia mai include şi două filme documentare: Bucureştiul necunoscut – o evocare a celebrei cafenele literare Capşa şi Publicistul şi epoca sa – convorbire cu Vartan Arachelian realizate de Televiziunea Română.

Albumul de fotografii ni-l prezintă pe Leon Kalustian în diferite ipostaze: copil, în anii de tinereţe, la maturitate şi bătrâneţe; alături de familie, prieteni şi colegi de redacţie; la casa părintească de la Focşani (astăzi imobilul nu mai există), cactuşii înfloriţi ai mamei sale, casa de la Bucureşti de pe str. Maria Rosetti nr. 16 unde a locuit împreună cu soţia şi mormântul familiei Kalustian din cimitirul armean din Focşani. Vlaicu Bârna, Valeriu Râpeanu, Nicolae Carandino, Elvira Godeanu, Paul Lăzărescu, George Arion, Nicolae Arsenie, Dinu Săraru, Vartan Arachelian, Andrei Bordeianu, Aristide Buhoiu, Barbu Călinescu sunt doar câţiva din cei mulţi care l-au cunoscut pe Leon Kalustian şi care apar alături de el în fotografiile din album.

Secţiunea Acte şi documente include o serie de înscrisuri care privesc persoana jurnalistului şi rudele acestuia în calitate de participanţi în circuitul juridic: buletinele de naştere ale fratelui şi sorei lui, certificatul doveditor al cererii de împământenire adresată Ministerului Justiţiei de către Leon Kalustian (lege aplicabilă evreilor din Regat, în perioada de după Primul Război), biletul de liberă trecere eliberat de către autorităţi tatălui său, actul de cedare de drepturi succesorale de către Leon Kalustian în favoarea Iuliei Kalustian, mama sa, eliberat de Administraţia Financiară a Judeţului Putna la data de 10 decembrie 1929, extrasul din registrul Stării Civile pentru Căsătoriţi pe anul 1933 eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul I, Oficiul Central de Stare Civilă, în data de 6 aprilie 1945, cu privire la căsătoria dintre Leon Kalustian şi Iza Dora Aronovici, extras din registrul Stării Civile pentru Născuţi pe anul 1908 eliberat de Primăria Oraşului Focşani, Oficiul Starei Civile, 28 ianuarie 1950, cu privire la naşterea lui Leon Kalustian, cererea de graţiere a lui Leon Kalustian, întocmită şi semnată de soţia acestuia, Dora Kalustian, biletul de eliberare nr. 2190 din 17 aprilie 1964, emis de Penitenciarul Gherla, certificatul de naştere al lui Leon Kalustian (eliberat la 7 iulie 1964) şi carnetul de membru (post-mortem) în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (eliberat la 25 aprilie 1999).

Pe lângă fotografii inedite şi documente originale, Fondul documentar Leon Kalustian cuprinde 155 de scrisori olografe primite de ziarist şi familia sa, scrisori expediate de acesta precum şi o sumă de articole din reviste şi ziare care fac trimitere la memoria jurnalistului. Dintre semnatarii scrisorilor menţionăm: Gala Galaction, Andrei Bordeianu, Cella Delavrancea, Ştefan Baciu, Răzvan Djuvara, Nicolae Carandino, Dinu Săraru, Elvira Godeanu, Maria Magdalena Agârbiceanu, Augustin Z.N. Pop, Ilie Purcaru, Mircea Zaciu, Paul Lăzărescu şi alţii.

De-a lungul anilor biblioteca a organizat diferite manifestări prin care l-a (re)adus în memoria focşănenilor şi nu numai a lor, pe ziaristul Leon Kalustian. Cu prilejul centenarului aniversat în luna octombrie 2008, Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, a organizat manifestarea: „Leon Kalustian – 100 de ani de la naștere” la care printre participanţi au fost şi Valeriu Râpeanu şi Vartan Arachelian. Cu acelaşi prilej, ca parte a unui amplu program aniversar, a avut loc lansarea volumului „Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice” editat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Este primul volum dedicat gazetarului şi omului Leon Kalustian care oglindeşte viaţa şi personalitatea acestuia.

La 23 ianuarie 2009, a avut loc dezvelirea bustului marelui publicist vrâncean, lucrat în bronz de sculptorul Ioan Ladea, bust amplasat în grădina Secţiei pentru copii şi tineret a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, iar în anul următor, la 28 octombrie 2010, s-a lansat, în casa bibliotecii, cartea „Scrisori către Dora – Facsimile sentimentale”, apărută la Editura Andrew Focșani. Această carte cuprinde “22 de scrisori ale lui Leon Kalustian către Dora Aronovici, cea care îi va deveni soţie, scrise în perioada 1932-1933.

NICOLAE GEORGESCU – TISTU

Moto: „Bibliologia e o disciplină care-şi încheagă întreaga osatură sub ochii noştri. E o structură delicată, având ca obiect raporturile dintre autor, carte şi cititor.”

Nicolae Georgescu – Tistu

Personalitate eminentă a bibliologiei şi biblioteconomiei româneşti, fondatorul acestor discipline în forma lor modernă, Nicolae Georgescu –Tistu s-a născut pe meleagurile vrâncene, la Coteşti, într-o familie de ţărani, la 1 septembrie 1894. Rămas orfan de mic, a studiat în cadrul Colegiului din Craiova, urmând apoi Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Dintre profesorii care l-au marcat în mod deosebit au fost: istoricul şi scriitorul Nicolae Iorga, celebrul filolog şi lingvist Ovid Densuşianu, precum şi faimosul bibliograf şi editor Ioan Bianu. În anul 1921 a colaborat alături de Sextil Puşcariu, editorul revistei filologice Dacoromania, la rubrica bibliografică a acestei publicaţii. Între anii 1924-1926, prin obţinerea unei burse de studii în Franţa, urmează cursurile de istorie literară la Sorbona şi la Collège de France precum şi cursuri de bibliografie şi arhivistică la École de Chartes şi de biblioteconomie la École de bibliotecaires. Tot în această perioadă a urmat şi un stagiu la Institutul Internaţional de Bibliografie de la Bruxelles unde s-a perfecţionat în domeniul bibliografiei sub îndrumarea savantului Paul Otlet. În 1926, la şcoala de bibliotecari şi arhivişti paleografi din Florenţa, condusă de Luigi Schiaparelli, s-a specializat în formarea şi perfecţionarea resurselor umane din domeniul bibliologiei. Alte stagii de specializare le-a efectuat la Leipzig (1928) şi la Berlin (1932). Îşi ia doctoratul în bibliologie la Cluj, în anul 1927 şi începe o cariera didactică universitară strălucită ca profesor de bibliologie la Şcoala Superioară de Arhivistică (1928), apoi la Facultatea de Litere şi Filozofie (1932). Ca profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie în perioada 1929-1950, susţine cursul de bibliologie structurat în patru secţiuni (viaţa cărţii, biblioteconomie, bibliografie şi organizarea informaţiei ştiinţifice), lecţia inaugurală având ca temă Studiul şi organizarea cărţii. Printre cursurile universitare susţinute amintim: Curs de bibliologie (1946), Munca intelectuală. Idei generale şi îndrumări tehnice (1947) şi Scris şi carte. Istorie, tehnică, semnificaţie (1948). A înfiinţat prima catedră de bibliologie din sistemul superior românesc. A scris numeroase lucrări, studii şi articole argumentând importanţa organizării informaţiei, a elaborării unor bibliografii naţionale, constituirea unei reţele de informare la nivel naţional. În 1938 a publicat primul volum de teorie bibliologică din România Orientări bibliologice. S-a stins din viaţă la 11 aprilie 1972, la Bucureşti.

La elaborarea lucrării Bibliografia literară română, apărută în anul 1932, a depus o muncă imensă, după cum ne dăm seama din propriile mărturisiri: „Am parcurs, fişă cu fişă, întregul catalog pus de Biblioteca Academiei la dispoziţia cititorilor şi am cercetat fiecare carte potrivită bibliografiei mele.”

Având posibilitatea să studieze fişele şi corespondenţa filologului şi bibliografului francez Emile Picot (18441918), prin mijlocirea văduvei acestuia, adună un material documentar extrem de preţios pe care îşi clădeşte lucrarea: Emile Picot şi lucrările sale referitoare la români, apărută la Paris, în anul 1925, în limba franceză.

În lucrările sale de specialitate pune de fapt bazele bibliologiei. Este cel mai important teoretician român în domeniul bibliologiei. Întemeietor de disciplină ştiinţifică, formator al unor generaţii de specialişti dedicaţi cărţii şi bibliotecii, consolidează rolul ştiinţelor informaţiei ca domeniu fundamental în cercetarea ştiinţifică.

Nicolae Georgescu-Tistu s-a bucurat toată viaţa de aprecieri frumoase. Iată un gănd lăsat de Emanoil Bucuţa, colegul său de breaslă: „Ca un vrej de lumină, pe după viaţa cărţii se împleteşte şi viaţa cercetătorului ei...”

Cu acest fond documentar deschidem secţiunea „Restituiri” pe site-ul bibliotecii Judetene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea - bjvrancea.ro, unde pot fi găsite mai multe informaţii despre personalităţile amintite. „Restituiri” este un proiect care îşi propune să mijlocească interacţiunea dintre consumatorul contemporan de cultură şi personalităţile care au influenţat bunul mers al spiritului în spaţiul de fiinţă românească.

BIBLIOGRAFIE: 1.

2.

3.

4.

5.

6.

ADAM, Ioan. Duiliu Zamfirescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, 332 p.

BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina. Personalităţi ale ştiinţelor informării şi documentării din spaţiul românesc. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 55-64 BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor; VASILESCU, Emil. Bibliologi români: Dicţionar.Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2011, p. 108-110 ***Duiliu Zamfirescu: 150 de ani de la naştere. Focşani, Editura Andrew, 2008, 236 p. ***Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: Incursiuni biobibliografice.Focşani, Editura Andrew, 2008, 260 p.

SĂNDULESCU, Alexandru. Viaţa lui Duiliu Zamfirescu. Focşani, Editura Zedax, 2002, 228 p.

Lector nr. 1/2012