Revista lector 2014

Lector Revista Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Focşani - Vrancea An IV Serie nouă Nr. 4 2014

Plăcerea textului înseamnă un Babel fericit.

Roland Barthes

LECTOR Revista Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Focşani – Vrancea An IV Serie nouă Nr. 4 2014

pagină titlu

verso pagina de titlu

CUPRINS Gabriel Funica Raftul greu cu cărţi Teodora Fîntînaru, Nicoleta Oprişan Biblioteci în suflet Corina Aiacoboaie Cărţi pentru Basarabia Maria Cristina Olaru 2014-Aniversări Margareta Tătăruş Poveşti de argint Veronica Crăciun Carte veche şi tradiţională Teodora Fîntînaru Mircea Eliade şi cunoaşterea gordianică Ionel Necula Cioran despre neantul valah Lascăr Duiliu Zamfirescu Mărturii de familie Lascăr Duiliu Zamfirescu Genealogii zamfiresciene Dumitru Huţanu Un dar către cititor Gabriel Funica Duiliu Zamfirescu – Scieri de tinereţe Leon Kalustian Corespondenţă Adrian Ţiglea Morganele lecturii Maria Cristina Olaru BiblioArt Apariţii editoriale

Colegiul de redacţie Director: prof.dr. Teodora Fîntînaru Redactor şef: Gabriel Funica Redactori: Veronica Crăciun, Elena Velniţă , Margareta Tătăruş, Nicoleta Oprişan, Maria-Cristina Olaru, Claudia Hanganu, Corina Aiacoboaie, Adrian Ţiglea Editor Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Focşani str. Mihail Kogălniceanu nr. 12 620036 Tel/Fax 0237/214562 e-mail biblioteca@bjvrancea.ro www.bjvrancea.ro ISSN 1583-8285 Apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea şi al Asociaţiei „Cărţi Deschise”

Raftul greu cu cărţi Gabriel Funica

În mod normal ar trebui să ne pliem pe realitate şi să facem, indiscernabil, elogiul Maşinii, să punem în paranteză un întreg patrimoniu cultural, acumulat şi transmis „greoi” de raftul cu cărţi.Altfel spus, să alunecăm sprinţar pe suprafeţele ecranelor de toate dimensiunile.Se spune că nu este important suportul pe care citim, important este numai să citim.În virtutea acestei înţelepciuni a actului esenţial putem rămîne tot la cărţi, cel puţin pînă acum hîrtia s-a dovedit a fi un suport durabil.

Visăm desigur, că oamenii, publicul, au devorat toate cărţile de prin biblioteci, au epuizat şi stocurile din librării aşa încît, la presiunea cererii, firmele producătoare au scos pe piaţă dispozitive cu o memorie menită să satisfacă pînă şi cele mai nelimitate pofte de citit.Ori, cum se ştie, după calcule făcute de unii sau de alţii, cel mai pasionat şi mai erudit cititor nu poate citi într-o viaţă, fie consacrînd tot timpul acestui lucru, decît un număr foarte limitat de cărţi prin comparaţie cu cantitatea de scrieri existentă.Ecologiştii, ce bine că există această categorie, vor argumenta susţinînd că aşa nu se mai taie pădurile.Numai că aici cam dau în urmă, doar o cantitate infimă de masă lemnoasă provenită din despăduriri este folosită la fabricarea hîrtiei, existînd acum şi posibilitatea reciclării.

Dar se pare că e în datul omenesc relaţionarea asimetrică, dezechilibrată, cineva ar spune bezmetică, cu tehnologia.O folosim fără măsură şi în situaţii în care însuşi bunul simţ ne spune că nu este necesară.Cum se întîmplă, impui prin tot felul de strategii o măgăoaie ce devine indispensabilă apoi un grup de cercetători constată (tîrziu în noapte) că individul s-a prostit, i-a scăzut dramatic I.Q.-ul, şi ar trebui programe pentru deşteptare, cum ar fi cititul din cărţi.Prin urmare fie şi prin această formă îngrijorată de recuperare „nu speraţi că veţi scăpa de cărţi” vorba scriitorului Eco. Desigur că, prin multiplicare excesivă, inflaţionistă, cartea tipărită pe hîrtie s-a transformat dintr-un obiect cvasireligios, luminofor, într-un recipient strict funcţional.Adevărat că şi informaţia tipărită circulă şi este asimilată mai lent.Dar nu cumva mai temeinic ?

BIBLIOTECI ÎN SUFLET:

Filiala “Ştefan cel Mare şi Mare şi Sfânt” Chişinău Cînd clopotele aşteptau în nemişcare semn ceresc ca să grăiască spre lauda Sfintei Cuvioase Paraschiva, când bruma groasă cotropea nemiloasă insulele de clorofilă rătăcită în grădini şi margini de drum, când soarele se silea să apară cu trufaşă strălucire, o mână de entuziaşti vrânceni treceau de Vama Leuşeni pe urmele celor aproape 2000 de cărţi care aveau să devină în amiaza aceleiaşi zile, o bibliotecă de carte românească la Chişinău.

Emoţiile, incertitudinile, starea de febrilă aşteptare au fost puse în paranteză când, de o parte şi de alta a drumului, nesfârşitele păduri îngânau tomnatice imnuri, risipând în frumuseţi necuprinse peisaje cu mesteceni şi nuci despletiţi, cu crânguri şi coline subjugate de vii. Se vede că spaţiul mioritic este peste tot acolo unde Dumnezeu şi-a răsfăţat fantezia … Aşadar, cu oboseala aneantizată de atâta frumuseţe şi soarele strălucind din toate părţile, delegaţia din Vrancea a ajuns cu bine la Chişinău, unde oameni cu suflete mari, bibliotecari şi nu numai, aveau să ctitorească împreună o bibliotecă.

Atunci când Ambasada României la Chişinău ne-a propus înfiinţarea acestei filiale de carte românească într-unul din frumoasele sectoare ale Chişinăului, Botanica, ne-am aflat dintr-o dată în imperiul imponderabilelor. Şi totuşi răspunsul nostru a fost afirmativ, precedat o clipă de posibilitatea eşecului dar şi de conştientizarea acestei onorante responsabilităţi.

Educaţi la şcoala provocărilor continue, ne-am stabilit reperele, obiectivele, ne-am evaluat mijloacele.

Au urmat adresele, telefoanele, schimburile de informaţii, intermedierile, sfaturile de taină, întrebările, proiectul de finanţare.

A urmat Hotărârea Consiliului Judeţean Vrancea prin care se aloca acetui proiect suma de 220 milioane lei destinată achiziţiei de carte, mobilier şi echipament electronic pentru dotarea filialei de la Chişinău.

Sprijiniţi finaciar şi logistic de Consiliul Judeţean Vrancea, consiliaţi de Direcţia Europa lărgită şi Republica Moldova din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, s-au format echipele de lucru, s-au urmărit etapele şi succesiunea acestora, s-au stabilit termene.

Apoi, bibliotecarii, împărţiţi în grupe de lucru au selectat, au cumpărat tot ceea ce prevedea proiectul şi au primit cu bucurie, ca bune gazde,

donaţiile de carte venite odată cu donatorii lor. Remarcabile aceste gesturi de firească generozitate. Remarcabile donaţiile şi promptitudinea acestora din partea Consiliului Judeţean Vrancea, Primăriei Municipiului Focşani, editurilor Polirom, RAO, Zedax – Vrancea, din partea numeroşilor elevi, profesori, pensionari, reprezentanţi ai diferitelor instituţii.

Apoi, din nou telefoane, e-mail-uri, faxuri, la Ambasada României în Republica Moldova, la Ministerul Afacerilor Externe, la Biblioteca Municipală “Bogadan Petriceicu Hasdeu” sau la Primăria din Chişinău.

Scurte audienţe şi strategii finale, colete adunate şi numerotate peste care s-a aşezat oficial şi temeinic sigiliul vamal.

Suntem din nou în imperiul imponderabilelor din care ne salvează nenumăratele urări de succes şi de drum bun. În tot acest timp, la Chişinău, se pregătea o nouă bibliotecă: se făceau scheme, planuri, se ambienta, se decora, se făcea tot ce trebuie, cu pasiune şi muncă îndărătnică, pentru încă o nouă bibliotecă. Şi peste toate acestea, în binecuvântata zi de 14 octombrie 2004, undeva, în capitala Republicii Moldova, panglica tricoloră, aşezată în faţa unui spaţiu modern, aştepta să se scrie o nouă pagină de istorie culturală.

Panglica tricoloră aştepta să fie aşezată la baza unui nou edificiu, aşa cum gospodarii români de o parte şi de alta a Prutului aşează stelba de busuioc la grindă ca să le binecuvânteze casa.

Au fost acolo, la inaugurare: Excelenţa Sa, Ambasadorul României în Republica Moldova, domnul Filip Teodorescu şi Consilierul cultural al Ambasadei României, domnul Ion Ţăranu, Primarul General al capitalei Republicii Moldova, domnul Serafim Urecheanu, academecianul Mihai Cimpoi, Primarul sectorului Botanica, doamna director general Lidia Kulikovski şi reprezentanţi ai Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu”.Au mai fost prezenţi, în mod firesc, şi reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Vrancea, ai Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea, corespondenţi massmedia.

S-au spus cuvinte frumoase care au marcat momentul cu demnitate. În tot acest timp, când doamna director general Lidia Kulikovski pomenea despre carte ca despre un instrument la fel de puternic precum “litera de aur a adevărului şi a iubirii” citându-l pe Eminescu, când domnul acad. Mihai Cimpoi vorbea despre ştergerea din “Mioriţa” “a rândurilor în care ciobanul vrâncean şi cu cel muntean s-au grăit împotriva celui moldovean”, în biblioteca proaspăt ianugurată, cărţile, miile de cărţi, îşi aşteptau botezul primilor cititori. Enciclopedii, dicţionare, tratate, atlase, albume, literatură beletristică, ştiinţifică ori utilitară, cărţi noi, editate, toate,

de prestigioase edituri din România şi nu numai, aşezate pe rafturi au fost salutate de invitaţi şi de micii cititori prezenţi la inaugurare.

Organizarea exemplară a gazdelor, dorinţa comună de a ridica un edificiu de spiritualitate românească şi de a fi mai aproape profesional a bibliotecarilor de la Chişinău şi din Vrancea, ne-au învăţat acolo, în capitala Republicii Moldova, într-o binecuvântată zi de octombrie, că generozitatea nu are graniţe, că solidaritatea culturală în numele Cărţii şi al literelor româneşti a dat roade: s-a mai născut o bibliotecă de carte românească – la Chişinău şi în sufletele noastre.

Teodora Fîntînaru – Directorul Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea Nicoleta Oprişan – Vicepreşedinte ANBPR – Filiala Vrancea Lector 4/2004

“CÃRŢI PENTRU BASARABIA”

Sub acest nume s-a desfăşurat, în perioada 1-10 octombrie 2004, campania de donaţii, iniţiată de Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea şi Consiliul Judeţean Vrancea, în scopul obţinerii unui fond de carte cât mai diversificat, pentru filiala bibliotecii judeţene de la Chişinău, inaugurată la 14 octombrie 2004.

“Sunt astăzi mesagera colegilor mei…”, aşa începe mesajul elevei Farcaş Andrada din clasa a IV-a C, de la Şcoala “Anghel Saligny” din Focşani, mesaj scris în Cartea de Onoare ce va însoţi donaţiile de carte către Basarabia. Mesajul acestor copii din Focşani, adresat în primul rând cititorilor de aceeaşi vârstă din Chişinău, m-a emoţionat şi odată în plus mi-a demonstrat că mesagerii cei mai fideli ai generozităţii sunt copii.

Alături de ei (re)învăţăm să fim mai buni, mai generoşi, (re)învăţăm să dăruim. Şi ce poate fi mai frumos decât să dăruieşti o carte?

Cei mici, şcolarii şi preşcolarii, nu au fost singurii donatori de carte, în rândul acestora numărându-se şi educatori, învăţători, profesori, bibliotecari, mulţi alţi locuitori ai judeţului Vrancea precum şi instituţii publice.

Pentru toţi cei care s-au oprit cu gândul la sufletele româneşti de dincolo de Prut şi au donat cărţi pentru ei, mii de mulţumiri, mii de mulţumiri şi pentru cele aproximativ 700 de titluri de cărţi de beletristică donate în prima etapă a campaniei!

Cred că această filială a Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea la Chişinău are o semnificaţie aparte pentru noi bibliotecarii şi nu numai pentru noi. Spun acest lucru pentru că fondul de carte constituit din aceste donaţii este unul special. De ce special? Deoarece cărţile acestea, mai ales acestea, păstrează între filele lor petale din sufletele celor ce le-au dăruit. Pe acele rafturi de carţi se găsesc sute şi sute de petale din minunata “floare a generozităţii”.

Sperăm ca această floare să nu se ofilească niciodată, sperăm ca ea să trăiască cât mai mult timp pentru românii din Republica Moldova, pentru cei ce-şi doresc să citească în limba română. În alte vremuri şi în alte timpuri Voltaire scria: “Cu cărţile se întâmplă ca şi cu focul de pe vetrele noastre, iei acest foc de la vecin, îl aprinzi la tine, îl dai altora, şi astfel e al tuturor.” În aceste vremuri şi în acest timp, “focul de pe vetrele noastre” a rămas neschimbat şi poate că aşa sau tocmai pentru că este aşa, s-a născut pentru românii din Basarabia filiala Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu”, filială ce poartă un nume de rezonanţă pentru poporul român “Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

Lector 4/2004

Corina Aiacoboae Bibliotecar Sală Lectură Adulţi

2014 - ANIVERSĂRI Biblioteca Judeţeana Vrancea 10 ani de la înfiinţarea Filialei comune Stefan cel Mare din Chişinău Fapte, oameni şi cărţi într-un deceniu CHIŞINĂU - FOCŞANI 2004 – 2014

 Biblioteca Judeţeana Duiliu Zamfirescu Vrancea a sărbătorit pe data de 14 octombrie, 10 ani de la înfiinţarea Filialei comune Ştefan cel Mare din Chişinău, Republica Moldova.

Cu această ocazie, o delegaţie a Bibliotecii Judeţene Vrancea a fost invitată la Chişinău la Zilele Bibliotecii Ştefan cel Mare la evenimentele organizate, în perioada 8-15 octombrie, sub titlul 10 ani de cultură şi unitate spirituală .

Instituţia noastră a pregătit, din timp, marcarea acestui important eveniment şi împreună cu Asociaţia Cărţi deschise - asociaţia bibliotecii, au pus bazele proiectului Clubul celor 1000 de cărţi.

Se cuvine aici, să prezentăm în câteva cuvinte, Asociația Cărţi deschise înființată în anul 2011, la iniţiativa bibliotecarilor din Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Aceasta are ca scop sprijinirea activităţilor de lectură şi a serviciilor de bibliotecă pentru comunitate şi susține activitățile culturale și educative ale bibliotecii, prin derularea unor activități în parteneriat cu asociații și instituții, pentru valorificarea patrimoniului cultural local și național. Încă de la înfiinţare asociaţia s-a alăturat bibliotecii reuşind să contribuie la finalizarea unor proiecte editoriale importante.

Prin proiectul de faţă, al Asociaţiei Cărţi deschise, (coordonat de câţiva bibliotecari inimoşi - membrii ai asociaţiei, Gabriel Funica, Adrian Tiglea, Florentina Mihalache şi Maria - Cristina Olaru) au fost câştigate 1000 de volume din literatura română prin programul de granturi „BOOKS 4 YOUTH” oferit de Fundaţia Mereu aproape.

Ca urmare a implementării acestui proiect, Filiala comună Ștefan cel Mare din Chişinău a primit, cu titlu de donaţie, cele 1000 de volume din literatură română.

Obiectivul general al proiectului Clubul celor 1000 de cărţi îl constituie promovarea literaturii, limbii şi culturii române în rândul copiilor şi adolescenţilor din Chişinău, prin iniţierea unui club de lectură, în vederea promovării literaturii române în comunitatea moldovenească, prin intermediul Bibliotecii Publice Ștefan cel Mare și Sfânt şi a Bibliotecii Municipale Hasdeu din Chișinău.

Tinerii participanți, cititori ai bibliotecii din Chişinău, îşi vor îmbogăţi cunoștințele de limba și literatura română şi competențele lingvistice, într-un spațiu cultural adecvat. În urma derulării proiectului vor fi realizate 115 eseuri, un film documentar care va evoca universul copilăriei şi al adolescenţei şi un album fotografic realizat din instantanee ale întâlnirilor literare.

Prin acest proiect, Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea a dorit să marcheze împlinirea a 10 ani de colaborare și să consolideze parteneriatul stabilit la nivel de protocol în anul 2004, parteneriat reînnoit în anul 2013.

Volumele au fost donate colegilor noştri, bibliotecari din Chişinău, în cadrul evenimentului organizat de Filiala comună Ştefan cel Mare şi dedicat celor 10 ani de cultură şi unitate spirituală.

Ca o completare a acestei frumoase donaţii au venit şi cele 100 de volume, carte de referinţă, donate de Biblioteca Judeţeana Vrancea filialei comune din Chişinău.  Întregul eveniment, ce a debutat pe 8 octombrie, a cuprins lansări şi prezentări de carte, expoziţii de carte, întâlniri cu scriitori, profesori, bibliotecari, jurnalişti, oameni de cultură şi sesiuni de premiere.

Au fost rostite cuvinte de salut şi alocuţiuni despre începuturile acestui demers temerar de a înfiinţa o filială a Bibliotecii Judeţene Vrancea la Chişinău în anul 2004 şi despre fructuoasa colaborare profesională între biblioteci de către: dna. Mariana Harjevschi – Director general Biblioteca Municipală Hasdeu Chişinău, dl. Dumitru Crudu – Director Filiala Ştefan cel Mare Chişinău, dna.

Teodora Fîntînaru - Manager Biblioteca Vrancea, dl Gheorghe Andrei Neagu – Preşedinte Asociaţia Duiliu Zamfirescu, dl Gabriel Funica – Preşedinte Asociaţia Cărţi Deschise, reprezentanţi ai Direcţiei de cultură Chişinău, ai autorităţilor locale, membrii ai comunităţii şi cititori ai bibliotecii din Chişinău.

Cu această ocazie Biblioteca Municipală Hasdeu a oferit Consiliului Judeţean Vrancea şi Bibliotecii Judeţene Vrancea, Diplome de Onoare - în semn de preţuire şi consideraţie pentru sprijinul esenţial acordat Filialei Ştefan cel Mare pe parcursul celor 10 ani de activitate comună. În cadrul programului instituţia noastră a prezentat:  Puterea cuvântului DA: bilanţ al celor zece ani de colaborare – prezentare susţinută de prof. dr. Teodora Fîntînaru (manager BJDZ),  2004-2014: Oameni, fapte şi cărţi într-un deceniu Chişinău-Focşani, film documentar realizat de Olaru Maria Cristina (PR Manager BJDZ),  Clubul celor 1000 de cărţi: donaţie şi proiect cultural – prezentare susţinută de Gabriel Funica (Preşedinte Asociaţia Cărţi deschise),  100 de cărţi - Donaţie Biblioteca Vrancea prezentare susţinută de Elena Velniţă (Sef birou achiziţii)  Scriitori vrânceni: activitate editorială, prezentare susţinută de Gheorghe Andrei Neagu (Preşedinte Asociaţia Duiliu Zamfirescu);  Cărţi şi publicaţii editate de Biblioteca Vrancea - expoziţia volantă

În perioada 9 - 11 octombrie, în spiritul întâlnirilor profesionale comune colega noastră, Margareta Tătăruş, trainer al bibliotecii vrâncene, a susţinut la Centrul de excelenţă din cadrul Bibliotecii Hasdeu Chişinău un curs de povestiri digitale la care s-au înscris 15 bibliotecari moldoveni.  ”Aşa a început totul cu o idee şi un telefon, cu două echipe inimoase, unite de acelaşi grai frumos şi de o pasiune comună: CARTEA. O idee ce ne-a făcut să uităm de distanţe, să învingem greutăţile şi împreună să clădim o nouă casă a cărţilor aici, în inima Chişinăului.

De 10 ani suntem împreună la cele mai importante evenimente, pagini înscrise deja în istoria locală a celor două oraşe: Chişinău şi Focşani. Ne bucurăm să spunem că, in acest deceniu, am clădit împreună o punte a cărţilor, a cuvintelor scrise şi rostite în dulcele grai românesc.

Astăzi, la ceas aniversar, ne înfăţişăm în faţa dumneavoastră cu gânduri curate şi inima deschisă şi vă urăm să aveţi puterea de a duce mai departe, alături de noi, această frumoasă poveste începută acum 10 ani. LA MULŢI ANI!.“ octombrie 2014: Din mesajul colectivului de bibliotecari vrânceni - la 10 ani de la înfiinţarea Filialei comune Ştefan cel Mare din Chişinău .

Bibliotecar Maria – Cristina Olaru Compartimentul de relaţii publice şi marketing Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea

- Povești de argint sau despre cum poate un premiu să te trimită în căutarea Micii sirene

Ei bine, DA! Am primit în primăvara anului 2014 un premiu care m-a trimis pentru 5 zile în Danemarca. Premiul pentru Cel mai bun bibliotecar trainer al anului 2013 l-am împărțit cu Liliana Stamate, bibliotecar formator la Biblioteca Județeană Constanța și ne-a adus amândurora bucuria de a vizita o țară nordică dar și de a face treabă bună acolo, alături de Crina Ifrim, bibliotecar formator la Biblioteca Județeană Bacău, în proiectul european Silver Stories.

Un premiu care ne-a pus la treabă, ne dă de lucru până în 2015 și, cel mai important, ne-a oferit posibilitatea să cunoaștem lumea prin ochi de povestași. Și nu de orice fel, ci de povestași digitali. Și formatori. Sau traineri. Și bibliotecari, pe deasupra.

Dar hai să vă lămuresc mai bine.

Silver Stories sau Povești de argint este un proiect european ce duce mai departe tehnica poveștilor digitale prin intermediul bibliotecilor publice. Adică, de a-i învăța pe oamenii să-și pună în valoare creativitatea, experiența, pasiunile, tradițiile prin intermediul CUVÂNTULUI și al CALCULATORULUI. Îmbinându-le cu măiestrie, poveștile digitale pot produce schimbări, pot crea comunități și pot aduna la un loc, cu ajutorul internetului, oameni din toate colțurile pământului.

Ce poate fi mai frumos pe lume decât să aduci povestea la rang de artă? Iar tu să fii personaj de poveste…

Uite-așa, Silver Stories sau Povești de argint s-a transformat din idee în proiect, coordonat de Fundația Progress din Bistrița care a obținut încă un grant european pentru a dezvolta noi cursuri de povestiri digitale. Alături de partenerii din Marea Britanie, Danemarca, Finlanda, Portugalia și Slovenia, România a venit în acest proiect cu 11 bibliotecari formatori din 11 Biblioteci Județene care, în cinci ateliere de transfer de inovație, au făcut și vor face în continuare un schimb de expertiză în domeniul poveștilor digitale cu alți formatori sau

specialiști în educație din țările partenere și la nivel național sau local. În special, cu cei care lucrează pentru grupuri sociale vulnerabile.

Experiența trăită în Danemarca a fost... era să zic, interesantă, dar știți deja asta.

Așa că, mai bine vă zic cum am căutat-o noi pe Mica Sirenă.

Cunoașteți povestea lui H.C.Anderson, da? Ce fetiță nu s-a visat sirenă după citirea poveștii? Sau nu a ”gustat” cu toate gândurile și simțurile acele căutări și dorințe ale micuței sirene, în devenirea ei ca om?

Cam așa a fost și pentru mine vizita în Danemarca. Mi-am dorit să văd locuri noi și frumoase. Să înțeleg ce fac oamenii acelor locuri atunci când investesc în educație.

Tot ascultam mereu poveștile altora despre cât de bine o duc nordicii și ce nivel ridicat de trai au… Și, precum Mica Sirenă, am vrut să știu. Să gust. Să simt. Să miros. Să văd. Să aud.

Spre deosebire de sirena din poveste eu vă pot spune ce am trăit acolo și ce mi-aș dori să aduc la mine acasă. Așa, am descoperit censeamnă să ai grijă de fiecare centimetru de oraș. Am văzut culorile anotimpurilor reflectate în clădiri, străzi, grădini, poduri. Și am iubit oamenii de acolo pentru asta. Aș aduce acasă liniștea și respectul lor față de case și oameni.

Am descoperit cât de bine poate mirosi într-o toaletă publică (gratuită!!!), pe unde trec zilnic mii de turiști. Și i-am iubit pe oamenii aceia care oferă servicii publice demne de hotelurile de 5*. Gratuit!

Aș aduce acasă grija pentru oameni. Și am descoperit cât de multe biciclete există! Mii! Și tot atât de mulți oameni care le folosesc. De toate vârstele. Pentru sport. Pentru mediu. Pentru economie. Sigur mai există încă o mie de motive pentru care merg ei cu bicicletele. Dar ca să văd parcarea de la un hipermarket plină de biciclete, așa cum la noi este plină de mașini, în zi de salariu sau de sărbătoare… nu mi-am putut închipui

vreodată. Aaa… să vă spun și un secret: aveau niște piste pentru biciclete de toată frumusețea… și toată lumea respecta regulile. Asta aș aduce acasă: pistele de biciclete și regulile respectate.

Am văzut o bibliotecă ce semăna cu un aeroport. Mă rog, noi nici aeroport ca acea clădire nu avem dar asta e din altă poveste… Ce să vă spun? Că am rămas fără cuvinte? Fără aer?

Fără, fără… am făcut doar fotografii. Și mă uitam pretutindeni, ca Mica Sirenă la prințul ei iubit ce urma să însoare cu alta...

Biblioteca asta aș aduce-o cu totul, acasă la mine. Cu tot cu spațiul imens, cu liniștea ce-o primești când știi că tot ce-ți trebuie este în același loc (chiar dacă la alt etaj). Și cafeneaua din biblioteca aceea aș aduce-o acasă. Să putem sta la o poveste, un biscuit și o cafea iar apoi să mă întorc la studiu, la munca de grup, la un spectacol sau o expoziție, o piesă de teatru, o poezie…

Erau atâtea variante și opțiuni, că nu știu ce să vă zic mai întâi. Poate mai bine vă povestesc despre cum au păstrat clădirea veche și pus-o în valoare prin alăturarea clădirii noi din oțel și sticlă, cum diferența dintre cele două jumătăți a creat un întreg special, pe marginea apei și care se numește Black Diamond Library. Detalii găsiți pe Wikipedia. Eu vreau să vedeți și voi cum poți sta pe marginea apei, pe șezlongurile puse la dispoziție de bibliotecă și să admiri apusul de soare sau pescărușii. Nu vă mai spun de câte biciclete erau parcate în fața bibliotecii… Sau despre cum ieșeau oamenii din bibliotecă, se opreau la intrarea acoperită și își puneau hainele de ploaie (pe care le scoteau din rucsac), se urcau pe bicicleta lor și se lăsau purtați de apă și vânt către restul vieții lor.

Toate acestea le-aș aduce la mine acasă…Deocamdată sunt mulțumită pentru că le port în suflet: clădiri, grădini, oameni, biciclete, ploaie, soare, cărți, idei…

Am mai văzut ceva. Un centru pentru adolescenți creat de administrația locală și pe care tinerii îl foloseau, contra unui abonament modic lunar, pentru diverse activități.

Acolo am făcut cursul de 3 zile în utilizarea metodologiei poveștilor digitale.

Nici nu știu despre ce să vă povestesc mai întâi. Despre curs, despre oameni, despre centrul acela uimitor?

S-o iau pe rând… cu centrul pentru adolescenți. Un spațiu uimitor, cu săli diverse pentru traininguri, biliard, jocuri pe calculator, make-up, bucătărie, bar, dotate cu cele mai noi echipamente și mobilier, în care cei care vin pot învăța despre ei și despre lume, pot crea și experimenta sau pot doar să se distreze, jucându-se, dansând ori povestind cu prietenii. Cum să nu-ți dorești așa ceva și la tine acasă??? Mai că m-aș fi dus la vrăjitoarea care i-a dat licoarea magică sirenei lui Andersen ca s-o transforme în om și să-i cer una și pentru mine, ca să pot transforma centrul acela într-o cutiuță mică, mică, pe care s-o pot lua în bagajul de cală a avionului de întoarcere… Ce-i drept, mi-a fost cam teamă… dacă ar fi vrut să mă transforme vrăjitoarea în sirenă la schimb cu micșorarea centrului? Cum aș mai fi cărat eu bagajul la întoarcere? Așa că v-am adus doar fotografiile și dorința mea nestăvilită de a crea și eu, în această viață, un asemenea centru.

Despre curs, ce să vă zic?

Oameni faini, traineri buni. Și toată lumea vorbește acolo engleza de parcă-i limba lor natală...

Povești digitale frumoase (pe-a mea o găsiți aici).

Respect, încredere,

atitudine pozitivă, profesionalism. Au trecut repede cele trei zile de curs și am văzut încă o dată (dacă mai era nevoie!) cât de mult poate atinge suflete o poveste digitală reușită…Și pe acestea le-aș fi luat cu mine dar mi-am adus aminte că am și acasă câțiva oameni așa de buni. Și mi-s de-ajuns. Și pot învăța pe mulți alții cum să facă o poveste digitală care poate să atingă suflete.

Trebuie să vă povestesc neapărat și despre cum am găsit-o (în sfârșit!) pe Mica Sirenă. Nu puteam pleca din Copenhaga fără să dau ochii cu personajul de poveste ce mi-a inspirat copilăria. Și se pare că o face în continuare… Două zile ne-a luat să dăm de ea. Am mers mult prin ploaie și frig. Un vânt de-mi fugărea și gândurile, nu doar umbrela (care era oricum inutilă!).

Cu un ochi pe hartă și unul la drum, ne-am rătăcit oricum. Dar am mai văzut locuri. Frumoase. Și oameni drăguți care ne ajutau să ne localizăm pe hartă și în spațiu. Uneori și în timp.

Mi-a plăcut tare mult ideea de căutare. Nu doar a sirenei, care oricum stă neclintită de-un secol pe marginea apei. Ci pentru ceea ce am descoperit în mulții kilometri parcurși cu pasul.

Am dat așa de Christiania - o mică și fascinantă comunitate dintr-un cartier periferic, diferită de tot ce credeam a ști. Care se autoguvernează și miroase. Cică ar fi mirosul acela straniu (pentru mine) al ierbii. Și nu vorbesc despre iarba noastră din pădure. Să cauți un loc și să găsești acolo diversitatea și libertatea ridicate la rang de lege, mi se pare aproape… poveste. O poveste plină de culoare, spirit și creativitate. Cu gust de vânt și ploaie. Cu miros de locuri colorate și oameni fericiți. De ce maș mira că danezii sunt socotiți printre cei mai fericiți oameni din lume… Și-apoi, în căutarea sirenei noastre (că până la urmă am și găsito), a fost fantastic să pot fotografia în tăcere, cu sufletul, liniștea oamenilor întâlniți. Ca să vă pot spune acum ce oraș uimitor mi-a scos viața în cale. Câtă culoare! Ce

gust! Ce arome diferite de oameni, idei, reguli, temperaturi (vara, rar se întâmplă ca temperatura să atingă 20 de grade), câtă verdeață (Copenhaga a câștigat Premiul Capitala verde a Europei pentru anul 2014) și cât de multă amabilitate, modestie și optimism am luat de acolo și am pus în cutia magică a sufletului încât aș putea face și o poveste digitală despre toate și fiecare în parte, la un loc…

Nu vă povestesc despre prețuri sau nivel de trai. Toate sunt diferite. Și educația este. Accesul la cultură. Și inovație. N-am avut foarte mult timp la dispoziție să aprofundez toate subiectele importante pentru unii, pentru alții… Dar, DA! Au trenuri rapide, cu internet gratuit, indicatoare clare, pentru toți pricepuții și nepricepuții. Se mănâncă foarte bine și da, Copenhaga este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.

Am găsit însă acolo stil, eleganță, respect pentru aproape, pentru frumusețe, curățenie, natură și oameni. Și m-aș întoarce,oricând...

Știți ce a fost asemănător cu povestea lui Andersen în toată călătoria mea?

Faptul că, deși de cele mai multe ori dorințele (chiar și faptele) se transformă în spumă pe ape, tot ce am trăit acolo mă ajută să cred încă în puterea oamenilor de a învăța să creadă în ei și în ce pot face.

Dincolo de orice vânt călător ce-ți poate duce departe, în timp, dorințele și visele. Și nu! Nu vreau să fiu sirenă! Ci doar bibliotecar. Și formator pe deasupra. Și să vă invit să descoperiți alături de mine magia poveștilor digitale. În care voi veți fi personaj de poveste, regizor, scenarist și producător. Cine poate rezista acestei provocări?

Margareta Tătăruș Bibliotecar formator Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea

Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Carte veche şi tradiţională Fond Localia Metodist, Veronica Crăciun Constituit din donațiile unor personalități locale ale vremii - Virgil Huzum, Leon Kalustian, Ion Diaconu - ori din alte colecţii particulare, achiziţionate fie prin anticariat, fie prin contact direct, Fondul de Carte veche şi tradiţională al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea reprezintă un punct de referinţă pentru cei aplecaţi către studiu şi cercetare ştiinţifică locală adunând în colecţia sa, pe lângă importante lucrări de referinţă, şi publicaţii cu un bogat conţinut documentar referitor la patrimoniul local.

Studiind şi analizând cu atenţie aceste publicaţii putem întocmi un tablou monografic privind istoria, geografia, situaţia economică şi administrativă a judeţului Putna, starea materială, viaţa socială, tradiţiile şi obiceiurile vrâncenilor.

Am cercetat Fondul Localia căutând să evidenţiez următoarele aspecte: I. SUB ASPECTUL NUMĂRULUI DE DOCUMENTE ŞI AL DATELOR STATISTICE DEŢINUTE, cele mai reprezentate domenii sunt: economia, administraţia publică şi învăţământul. Aici se regăsesc regulamentele, statutele, dările de seamă, calendarele şi buletinele unor societăţi, organizaţii, asociaţii, instituţii publice (Primăria urbei/comunei Focşani) precum şi anuare, reviste şi manuale şcolare.

Spre exemplicare, propun descrierea detaliată a următoarelor publicaţii:  Liceul ”Unirea” Focşani - Anuarul pe anul 1924 – 1925 / lucrat de directorul liceului Al. Georgiadi . – Focşani: Tipografia “Cartea Putnei” – Str. Mare Nr. 200, 1926.

88 p.

Exemplar complet Provine din: achiziţie anticariat Focşani.

Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 154070 Cota: 37VL/G33 Abstract: Focşani. Învăţământ. Liceul Unirea Focşani.

Anuar.

Conţine: Efemeride pe anul şcolar 1924 -1925, tabele conţinând date despre cadrele didactice, personalul administrativ, disciplinele şcolare şi repartizarea lor pe ore, precum şi situaţia şcolară a elevilor liceului pe anul şcolar 1924 -1925, îndrumări regulamentare pentru elevii de liceu.

Aspect grafic: Coperte albe. Pe coperta 1 între antetitlu şi titlu, fotografia liceului. 

Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Focşani. Anul 47, Nr. 1 – 12 (Ianuarie Decembrie 1937) / Camera de Comerţ şi Industrie Focşani, întocmit de Petru At. Pavelescu, secretarul Camerei. – Focşani: Tipografia “Sentinela”, 1937.

80 p.: tabele, fotografii.

1

Numere deținute: 2 Exemplare complete, stare bună Provin: donație nr. inv. 277477, achiziție anticariat Focșani - nr. 163834 Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 163834, 277477.

Cota: 05VL/B91 Abstract: Focşani. Camera de Comerţ şi Industrie. Comerţ. Activitate comercială.

Relaţii comerciale. Negustori. Comercianţi. Industriaşi. Buletin informativ al Camerei de Comerţ şi Industrie Focşani.

Cuprinde: Atribuţiile Camerei, dări de seamă asupra activităţii şi situaţiei financiare a Camerei, Casa de ajutor şi pensiuni a comercianţilor şi industriaşilor, oboarele de cereale şi mărfuri, târguri de vite şi bâlciurile anuale din jud. Putna (text plus tabel), prima expoziţie industrială organizată în Focşani de către Asociaţia Meseriaşilor Creştini Unirea, înmatriculări, radieri, modificări de firme individuale şi sociale în cursul anilor 1931-1936.

Periodic: Buletin cu apariţie anuală. Întrerupt în 1934, reapărut în acest an.

Aspect grafic: Pe coperta 1 pe lângă titlu, este trecut şi sumarul. În interiorul copertei 1, următoarele menţiuni: Comitetul de Direcţie, Consiliul de Administraţie, Membrii de drept, delegaţi şi corespondenţi, Comisiunea de Control Financiar.

Fotografii: Pe foia de titlu, în medalioane separate membrii Comitetului de Direcţie, la pagina 11 - fotografie de grup reprezentând membrii Consiliului de administraţie, pagina 23 - fotografie: Oborul de vite – Focşani. Însemnări: Pe coperta a 2-a cu cerneală neagră scrie numele şi adresa abonaţilor: D-lor Ion Huzum şi Huzum Virgil, Str. Mare 276 Loco. Ştampilă poştă şi marcă poştală cu figura regelui Carol II, ştampila Camerei de comerţ, tuş roşu.



Buletinul Colegiului Medicilor din Jud. Putna. Anul I, No. 1 (Decembrie 1936) / Colegiului Medicilor din Jud. Putna . – Focşani: Librăria, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Gh. D. Mircea, 1936.

16 p.

Stare bună Provine: donaţie Virgil Huzum Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 277457 Cota: 61VL/B97 Abstract: Medicină. Medicină Vrancea. Buletin informativ al Colegiului Medicilor din Jud. Putna.

Periodic Buletinul este gratuit.

Aspect grafic: Coperte de culoare roz Însemnări: Pe coperta 1, sus, deasupra titlului, cu tuş negru -lui scrie: D I. Huzum Focşani, iar în colţul din stânga se află o marcă poştală cu figura lui Carol al doilea. Însemnne de proprietate: Pe coperta 2, în tuş negru iscălitura lui Ion Huzum. 

Buletinul Sindicatului Viticol de Putna. Anul I, No. 2, 3, 4 (Octombrie 1919) / Sindicatul Viticol de Putna . – Focşani: Tipografia “Putna”Panaite Alexandrescu &Gh. Mircea, 1919.

No. 2, 8 p.

2

No. 3, 8 p.

No. 4, 8 p.

Exemplar complet, stare proastă, pete mucegai, hârtie friabilă Provin: donaţie Virgil Huzum Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 277484, 277485, 277491 Cota: 05VL/B91 Abstract: Viticultură Vrancea, Sindicatul Viticol de Putna. Organizare podgoreni Vrancea. Buletin informativ. Bursa de vinuri Odobeşti, valoarea alimentară şi higienică a vinului, degustare vin. Pe ultima pagină se află rubrica: Mica publicitate a podgoreanului.

Periodic: Buletinul apare de trei ori pe lună Abonamente: Anual: 6 lei pentru podgorenii care posedă până la 5 hectare vie, 12 lei pentru podgorenii care posedă de la 5 hectare în sus.

Aspect grafic: Coperte albe, decolorate Însemnări: Pe coperta 1, sus, deasupra titlului publicaţiei este scris numele şi adresa abonatului: I. Huzum, farmacist, Com. Focşani. 

Calendarul Băncei “Economia din Focşani” pe anul 1923 : Societate Anonimă . – Focşani: Tipografia “Învăţătorul Român” S. A., 1925.

110 p., tabele.

Provine: provenienţă necunoscută.

Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 277454 Cota: 336VL/B91 Abstract: Focşani. Societăţi anonime. Bănci. Banca “Economia din Focşani”.

Societate iniţiată şi fondată în data de 4 decembrie 1874 de Panaite Gheorghiu, Tache Gheorghiu şi Ioan C. Kivu. Întocmit cu prilejul celor 50 de ani de existenţă, calendarul conţine sfaturi utile pentru gospodari. În dreptul fiecărei zile, deţinătorii puteau să-şi însemneze termenele de plată, ori de judecată, iar în anumite rubrici deschise în dreptul fiecărei luni, sub titlul: socoteli în gospădărie aveau posibilitatea să-şi noteze câştigul şi cheltuielile din luna respectivă. Totodată sunt menţionate toate activităţile gospodăreşti şi toate târgurile (bâlciuri, iarmaroace) din ţară specifice lunii respective. Partea finală cuprinde tabele recapitulative privind veniturile şi cheltuielilor pe întregul an, rodul muncii dintr-un an repartizat pe: hambarul cu grâu, cu porumb, cu ovăz, orz, alte produse, crama cu vin, uneletele din gospădărie, vitele din gospădărie, contul slugilor.

Aspect grafic: Coperta 1 şi pagina de titlu, identice. Textul este încadrat în chenar cu ornamente tipografice. Coperte vernil. 

Buget pe exerciţiul 1935 -1936 / Primăria Oraşului Focşani . – Focșani: Tipografia”Cartea Putnei”, 1935.

95 p.

Exemplar complet, stare bună, Provine: donaţie Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 277474 Cota: 35VL/P97 Format: in folio (30 cm.)

3

Abstract: Focşani. Primăria Comunei Focşani. Administraţie publică.

Cuprinde: Bugetul instituțiilor publice 1935 – 1936. Tabele cu natura veniturilor și a cheltuielilor. Separat este prezentat bugetul Uzinei Electrice, Fabricii de Ghiaţă şi bugetul Apei şi Canalizarei.

Aspect grafic: Pe copertă şi pe pagina de titlu, sigiliul oraşului Focşani reprezentând două femei în costume populare, care îşi dau mâna. Fiecare ţine un steag desfăşurat având gravate cel din dreapta pasărea heraldică reprezentând Ţara Românească, cel din stânga armele Moldovei capul de bour cu stea între coarne. Pe planul doi se disting silueta unei biserici şi alte construcţii sugerând cele două părţi ale oraşului situat pe malul Milcovului, pînă la 1859 o parte fiind condusă de un sfat orăşenesc depinzînd de forurile de la Bucureşti, alta condusă de o autoritate municipală subordonată organelor centrale moldovene. În partea inferioară a cîmpului sigiliar se află o eşarfă pe care s-a scris deviza: „Unirea face puterea”.1 

Darea de seamă despre Administraţiunea comunei Focşani pe anul 1909- 1910 / prezentată Consiliului de d-nul I. G. Poienaru, primar . – Focşani: Tipografia Al. Codreanu, 1910.

10 p.

Exemplar complet, stare bună Provine din: achiziţie anticariat Focşani Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 150497 Cota: 352 VL/ D18 Abstract: Focşani. Primăria Comunei Focşani. Administraţie publică.

Cuprinde: Darea de seamă a Administraţiei Comunale Focşani pe anul 1909-1910, prezentată Consiliului de primarul comunei, I. G. Poienaru.

Conţine date despre: bugetul fondurilor extra-ordinare pe 1908-1909, bugetul pe 19091910, canalul Ispirliu, pavare străzi şi şosele, iluminatul oraşului, demografie, serviciul sanitar, serviciul contencios, serviciul de siguranţă, teatru, cult şi instrucţia publică.

Aspect grafic: Coperta 1 şi foaia de titlu sunt identice. Coperte de culoare roz. 

CORNELIU, Th. Geografia judeţului Putna pentru clasa a II-a primară / Th.Corneliu, V. Corneliu, I. Anghel, învăţători . – ediţia a-VI –a . – Focşani: Editura Librăriei şi Tipografiei Vasile N. Nanu, 1945.

96 p. : il.; foto, schiţe, planuri.

Exemplar uşor deteriorat, lipsă pagină titlu.

Provine din: achiziţie anticariat Focşani, colecţie M. Mavrodin Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 152411 Cota: 371.3VL/C72 Abstract: Judeţul Putna. Învăţământ. Geografie.

Manuale şcolare.

Conţine: Geografia judeţului Putna cu o scurtă prezentare a oraşelor Focşani, Odobeşti, Panciu, Adjud şi a satelor: Vizantea-Mânăstirească, Valea-Seacă şi Făurei. Date despre: locuitori, ocupaţii, porturi şi obiceiuri, schituri şi Dogaru, Maria. Aspiraţia Poporului Român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol: album heraldic. – Bucureşt: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pag. 108.

1

4

mănâstiri. La pagina 62-63, legenda oraşului Focşani. În interiorul lucrării putem vedea imagini şi fotografii cu clădiri publice, bulevarde şi străzi, monumente istorice şi de cult.

Descriere după copertă.

Aspect grafic: Coperte albe, decolorate Însemnări: Pe coperta 1, sus în colţul din dreapta, cu litere de mână: M. Mavrodin. 

IOSIF, Petre. Învăţământul primar din judeţul Putna / Petre Iosif . – Focşani: Tipografia “Cartea Putnei”, 1934.

20 p.

Exemplar complet, uşor deteriorat, scris şi subliniat cu creion roşu.

Provine din: donaţie autor Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 152399 Cota: 37VL/I-75 Abstract: Judeţul Putna. Învăţământ. Statistică. Studii statistice.

Conţine studii statistice privind situaţia învăţământului primar din judeţ între anii 1920-1933: şcoli, grădiniţe, posturi personal didactic, elevi.

Tablou rezumativ şi comparativ: total judeţ, total oraş Focşani, total mediu urban, total mediu rural. .

Cele mai multe date statistice sunt luate din statele de plată ale învăţătorilor.

Aspect grafic: Coperte gri. Pe coperta 1, sus în stânga, etichetă lipită pe care scrie: Donaţia Petre Iosif, inv. nr. 586. 

Închinare Liceului Unirea cu prilejul împlinirii a 50 de ani de vieaţă . - Focşani: s. e., 1916.

III, 103 p. ; tabele.

Exemplar complet, stare bună Provine: provenienţă necunoscută Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 163781 Cota: 37VL/I-49 Abstract: Învăţământ. Liceul Unirea Focşani.

Apărută cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea liceului Unirea, (ianuarie 1866), această publicaţie jubiliară cuprinde trei articole semnate de profesorii: V. V. Haneş, T. Iordănescu şi Ovidiu Ţino.

Primul articol prezintă un fragment din discursul rostit la festivitatea de inaugurare din data de 7 ianuarie 1866, apoi pe ani şcolari rezumă situaţia cadrelor didactice şi a elevilor liceului pe perioada celor 50 de ani de existenţă. Cei interesaţi mai pot găsi şi date despre excursiile de studii efectuate de elevii şi profesorii liceului în Italia, 1911, 1913, 1914, biblioteca liceului, biblioteca publică a oraşului, Societatea literară a elevilor, Societatea Filarmonica, Revista noastră.

Cel de al doilea articol intitulat Educaţiunea şi instrucţiunea unui indian, face referire la cultura indiană, şcoală, şcolari brahmani, obiceiuri şcolare, scrieri indiene vechi.

Ultimul articol face o apologie a oamenilor de ştiinţă.

Antetitlu: Liceul ”Unirea” Focşani.

Aspect grafic: Coperte albe.

5



Regulament pentru Serviciul afişajului public în oraşul Focşani / Primăria Comunei Urbane Focşani . – Focşani: Tipografia Alexandru Codreanu, 1909.

2 p.

Exemplar deteriorat.

Provine din: achiziţie anticariat Focşani.

Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 150691 Cota: 352VL/R39 Abstract: Focşani. Primăria Comunei Urbane. Afişe publice.

Regulamente.

Conţine: Regulamentul pentru Serviciul afişajului public în oraşul Focşani aprobat de Ministerul Interne cu ordinul 7862 din 2 Mai 1909, publicat în Monitorul Oficial Nr. 93 din 25 iulie 1909.

Primar, I. G. Poienaru. Însemnări: Cu cerneală neagră, semnătura secretarului Şerbănescu-Răcoasa, prin care spune că a luat cunoştiinţă de acest regulament.

Aspect grafic: Coperte culoare vernil.

II. SUB REGISTRUL TEMATIC, MONOGRAFIILE ISTORICE ŞI GEOGRAFICE SUNT DOMINANTE, FIE SUB ASPECTUL VECHIMII, FIE AL CONŢINUTULUI DOCUMENTAR. La fel de importante sunt şi monografiile sociologice: 

Documente putnene / Aurel V.Sava . – Focşani: Tipografia “ Cartea Putnei” , 1929 – Vol. Vol . 1: Documente putnene: Vrancea: Odobeşti-Câmpuri: publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea / Aurel V. Sava, judecător de şedinţă în tribunalul Putna; Prefaţă de N. Iorga . – Focşani: Tipografia “ Cartea Putnei” , 1929 . – XLI, 224 p.

Exemplar deteriorat, lipsesc ambele coperte Provine din: achiziţie anticariat Focşani.

Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 151705 Cota: 94(498)VL/D43 Vol. 2: Documente putnene: Vrancea: Ireşti-Câmpuri: publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrâncenă / Aurel V. Sava . – Chişinău: Tipografia Băncii Centrale Coopertive, 1931 . – XLV, 256 p.

Volum publicat cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I., şi a domnilor: Nicolae Iorga, C. C. Giurescu, G. T. Kirileanu.

Numere deţinute: 3 exemplare Provin din: donaţie, prof. Gh. I. Făcăoară, Bucureşti - nr. inv. 18231, - achiziţie anticariat nr. inv. - 151706; - donaţie M. Catinescu, nr. inv. 163796, exemplar incomplet, lipsesc paginile de la 126 la 256.

Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 18231, 151706, 163796 Cota: 94(498)VL/D43

6

Abstract: Vrancea. Istorie. Devălmăşie. Proprietatea devălmaşă a Moşiei Vrancea.

Proprietate colectivă. Procese vrâncene. Documente putnene.

Rod al unei cercetări minuţioase prin Arhiva Tribunalul, Arhiva Statului Iaşi şi, în special, prin hârtiile vechi de la răşezii din Vrancea, în cele două volume lucrarea prezintă detalii despre istoria ţinutului Vrancei, originea şi tradiţiile locurilor.

Lipsa documentelor necesare în soluţionarea proceselor vrâncenilor referitoare la problema supravieţuirii aşa numitului obicei al pământului în Vrancea, l-au determinat pe judecătorul Aurel Sava să răsfoiască arhivele şi să transcrie documentele de care avea nevoie la Tribunal. Din curiozitate însă, pentru istoria acestor locuri, pe lângă materialul adunat care intersa studiul asupra proprietăţii colective vrâncene, a adunat şi un material documentar pentru întregul ţinut al Putnei. Ulterior, spre folosul tuturor cercetătorilor publică acest material în culegerea de faţă: Documente putnene.

Cuprinde: acte cu caracter obştesc referitoare la împărţirea munţilor şi a hotarelor între sate, procese mari vrâncene de importanţă obştească (procesul dintre vrânceni şi boierul Iordache Roset Rosnoveanu) şi alte probleme de interes colectiv, acte individuale de la diverse persoane, 2 fotocopii: una din 15 aprilie 1702 - Zapisul de aşezare al Vâlcanilor în Vrancea a doua din 20 septembrie 1736 – Hrisovul vrâncenilor dela Grigore Ghica Vodă şi la final 2 indexuri: unul de nume proprii şi altul de lucruri şi cuvinte.

Volumul I, intitulat Vrancea: Odobeşti-Câmpuri, publicat în 1929 şi prefaţat de Nicolae Iorga este structurat în două părţi.

Partea I adună documentele anterioare anului 1801 (1443-1800), când Vrancea a intrat în stăpânirea boierului Iordache Roset Roznovanu, partea a II-a, anii 1801-1817 conţinând actele din timpul procesului dintre vrânceni şi boierul Iordache Roset Rosnoveanu.

Al doilea volum: Vrancea: Ireşti-Câmpuri, publicat în 1931 prezintă documente din perioada anilor 1520- 1857.

Aspect grafic: Coperta 1 şi pagina de titlu identice, încadrate în chenar negru. Coperte albe.

Spre exemplicare, voi reda mai jos, câteva copii ale documentelor transcrise în acest preţios material documentar: 9. 7092 (1584), April 18.

Ispisoc dela domnul Petru Voevod prin care dă şi întăreşte lui Broştoc, starosti de Putna, înpotriva a 4 cai graşi, un loc pustiu, în ţinutul Putnii, între Vrancea şi între Şuşiţa, pe amâdoă Vizăuţele, din muntele Ghergheleului, până în dialu Şuşiţăi, cât este loc domnesc.

208. 7267 (1758), Ocv. 25.

Copie după o însemnare aflată pe filele unei evanghelii de la Mănăstirea Mera în care se găsesc informaţii despre năvălirea Tătarilor.

Să să ştii că această sfântă şi dumnezăiască ivanghelei este cumpărată de sătenii de la mănăstire dela Mira, di prea Milcov şi au cumpărat-o dinpreună cu sătenii dispre Munteni, din drept mănăstirii şi cu alţi oamini streini, carii i-au îndurat Dumnezău şi au dat pe dânsa 12 lei şi au dat-o sfintii mânăstiri Mirăi, să le fii pomană pentru sufletile lor şi a părinţilor lor, în zilile Mării Sale domnu Theodor Voevod, în vremile cân[d] au venit Tătarii cu Nohai la Săptv, în 14, la zioa Crucii, di au prădat Țara Moldavii ș,au venit di au prădat Focșanii 2 şi au prădat şi mănăstirea Mirăi, cât n,au rămas în mânăstiri şi în sfânta biserică nimic şi au stricat şi sfintile icoani ş,au luat şi sfintele cărţi şi alti multi odoară a sfintii biserici, cât n,au rămas în mânăstire măcar ceva cât de puţin.

2

O invazie de peste 100.000 de tătari, conduși de șapte sultani. Papadopol

7

192. 1798, Iunie 12 Sămnile moşii mitocului mânăstirii Miera, ci este în Ruget, biserică şi chilii şi vie a călugărilor.

Moşiea merge din gropile Viţii la dial supt grindu cel diasupra şi apucă hătnău bisericii la dial, pân în Fântâniţă, în Izvoru şi de acole scapătă muchiea şi apucă Colăcelul la dial, tot în sus tot Colăcelul pân în fundul lui şi acole ia drumul care merge deacurmezâş până în Pipirig, la Pietrile. Alăturate şi ia pârâul Pipirigului la vale dispre soare amiază şi dă în Colăcelul mare şi merge până în priporul Rugetului.

Arh. Statului Iaşi, Tr. 806, op. 916, dos. 79, fila 57. 

CONSTANTINESCU-MIRCEŞTI, C.D.; STAHL, H.H. Documente Vrâncene: Cărţi domneşti, hotărnicii, răvaşe şi izvoare / Publicate de C.D. Constantinescu-Mirceşti; H.H. Stahl; Prefaţă de N. Iorga . – Bucureşti: Tipografia Bucovina, I. E. Torouţiu, 1929.

200 p.

Exemplar complet, stare bună Provine din: achiziţie Anticariat, Focşani, Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 152479 Cota: 94(498)VL/D43 Abstract: Vrancea. Istorie. Documente Vrâncene.

Lucrarea conţine 126 de documente din perioada anilor 1657-1851, ultimul document, nefiind datat. Autorii acestei lucrări, membri ai Asociaţiei Române pentru Monografii Sociale, sub conducerea lui Dimitrie Gusti, în vara anului 1927 au luat parte la monografierea satulului Nerej din Vrancea. Umblând astfel, din casă în casă au întâlnit ascunse în lăzi şi buciume păstrate cu grije de răzeşi, acte care nu meritau să se piardă 3, acestea, plus alte acte oficiale adunate de prin dosare de magistratul focşănean Aurel V. Sava, fac obiectul acestei culegeri de documente.

Cuprinde: Cărţi de hotărnicie, de întăritură, de judecată, danii, chitanţe de mână, scrisori, zapise diate4, foiţe de zestre, reflectând o întreagă lume arhaică: obştile săteşti şi obştea cea mare a Vrancei, obiceiuri răzăşeşti, danii şi stăpânire munţi, danii mănăstiri (Mera, Soveja, Schitul Valea Neagră), procesul dintre vrânceni şi boierul Iordache Roset Rosnoveanu , numire preoţi. 

NEREJ - Un village d’ une région archaïque: monographie sociologique / dirigé par H. H. Stahl . – Bucarest: Institut de Scinces Sociales de Roumanie.

Vol : - ( Bibliotheque de Sociologie, Ethique et Politique).

Vol. 1 : Les cadres cosmologique, biologique, historique et psychique. Biblioteca nu deține acest volum.

Vol. 2: Les manifestations spirituelles . – 1939 , 322 p.

Numere deţinute : 1 exemplar Nr. Inventar: 163787 Vol. 3: Les manifestations économiques, juridiques et administratives unités, procès et tendances sociales . – 1939, 402 p.

Numere deţinute : 2 exemplare 3 4

Citat din Cuvînt de Lămurire, al acestei culegeri, p. III..

Veche denumire a testamentului scris, constând dintr-un act ce cuprindea expresia ultimei voinţe.

8

Nr. Inventar: 163785; 163786 Exemplare complete, stare bună Provin din: achiziţie anticariat Focşani Colecţii BJDZ – Fond documentar Cota : 316 VL/ N50 Abstract: Sociologie. Monografie sociologică. Studiu sociologic. Vrancea. Nereju.

Răzeşi. Lucrare în limba franceză.

Monografie sociologică a satului devălmaş Nereju coordonată de sociologul H.H. Stahl. Încă din anul 1927, Nereju, sat vechi răzăşesc situat la curbura Carpaţilor a stârnit curiozitatea sociologilor români pentru faptul că a conservat formele de viaţă socială arhaică, făcând obiectul unor cercetări monografice sub conducerea personală a lui D. Gusti.

Volumul II dedicat manifestărilor spirituale, analizează religia, şcoala, arta populară (literatură, arhitectura), ştiinţa şi filozofia populară din Nereju. Ca studii mai importante sunt cele asupra ceremonialului de moarte, semnate de C, Brăiloiu, C. Gib, H.H. Stahl., precum şi analiza literaturii populare făcută de I. C. Cazan. Textul baladelor şi poveştilor sunt redate şi în limba română.

Volumul III conţine analiza fenomenelor economice și a vieţii juridice iar în partea finală 2 monografii: una despre familia devălmaşă nerejeană în general, şi una particularizată (gospodăria familiei Ion I. S.T. Badiu), aceasta din urmă fiind semnată de I. Filip.

Semnatarii celorlalte studii sunt: P. Stănculescu, Traian Herseni, Gh. Serafim, H.H. Sthal, Gh. Filip, dr. A. Muţiu, dr. I Oţel, dr. L. Bejan, D. Simionescu Scrise în limba franceză, bogat ilustrate, cu fotografii, desene şi hărţi, lectura acestor volume este destul de facilă, pentru cunoscătorii acestei limbi. 

NICULESCU, Dumitru V. Structura socială şi etică a familiei nerejene: încercare de filosofie în jurul unei unităţi sociale româneşti / Dumitru V. Niculescu . – Focşani: Tipografia şi Legătoria de Cărţi “Cartea Putnei”, 1934.

94 p.

Numere deţinute : 2 Exemplare complete, stare bună Provin din: achiziţie anticariat nr. inv. 158714, donaţie, nr. 163783 Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 158714; 163783 Cota : 316 VL/ N50 Abstract: Sociologie. Monografie sociologică. Sociologie rurală. Vrancea. Nereju.

Familie. Răzeşi.

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu sociologic cu privire la structura socială şi etică a familiei din localitatea vrânceană - Nereju. Monografia este structurată în 8 capitole, conţinând studii despre familie privitoare la: formarea noilor familii (peţit, logodnă, nuntă, ceremonial), activităţile familiei, legăturile între membrii familiei, structura socială şi etică, procesul de disoluţie al vieţii arhaice vrâncene. Abordată din punctul de vedere al sociologiei pure, lucrarea înfăţişează cu toată obiectivitatea realităţi sociale cercetate direct pe teren în perioada anilor 1938, 1941, 1942 şi 1943.

Aspect grafic: Coperta 1 şi foia de titlu, identice. Coperte culoare gri. Însemnări: Pe pagina de titlu a exemplarul cu nr. inv. 163783, menţiunea de donaţie a autorului: Bibliotecii Căminului Cultural al judeţului Putna din partea autorului. Focşani- 14 -II- 944. Pe coperta 1, tot a acestui exemplar, sus în partea stângă, în etichetă, nr. 7687.

9



Privire asupra Judeţului Putna : Lucrarea întocmită cu ocazia Congresului Asociaţiei Române pentru răspândirea ştiinţelor, întrunit în Focşani între 20 - 25 septembrie 1909 / Prefectura Judeţului Putna .– Focşani: Tipografia Alexandru Codreanu S-sori, 1909.

90 p. ; tabele.

Exemplar incomplet, deteriorat, pătat, hârtie friabilă.

Provine din: donaţie Ioan Huzum Colecţii BJDZ – Fond documentar Nr. Inventar: 162120 Cota : 908 VL/P92 Abstract : Judeţul Putna. Monografie. Prefectura Judeţului Putna. Geografie.

Conţine: Scurtă prezentare a judeţului Putna. Lucrare apărută cu ocazia Congresului Asociaţiei Române pentru răspândirea ştiinţelor, întrunit în Focşani între 20 - 25 septembrie 1909.

Aspect grafic: Lipsă coperta 1. Însemne proprietate: Pe foia de titlu şi pe coperta a 2-a, cu cerneală neagră semnătura donatorului Ioan Huzum.

III. DE ASEMENEA O MENŢIUNE SPECIALĂ MERITĂ ŞI PUBLICAŢIILE CARE STÂRNESC INTERES PRIN ÎNSEMNĂRILE DE PE PAGINILE DE TITLU SAU DE PE COPERTE. Pe unele din acestea regăsim numele unora dintre primii şi cei mai darnici donatori: Alexandru Lascarov – Moldoveanu5, directorul bibliotecii publice din Focşani şi al secretarului bibliotecii, M. G. Căpitănescu:  “Petre Liciu”: Conferinţă ţinută la Focşani6, donator, / Alexandru Lascarov, – Focşani: Tipografiile Unite Sporul, 1914.

Pe pagina de titlu se află menţinea: Donaţiunea Al. Lascarov-Moldoveanu.  Anuarul Liceului “Unirea“ din Focşani pe anul şcolar 1908-19097. – Focşani: Tipografia Alexandru Codreanu, 1909.

Pe pagina de titlu între titlu și datele de apariție, ștampilă pătrată cu tuș violet : Biblioteca publică din Focșani Donțiunea M. G. Căpitănescu, Nr. 28

5

Are un raport important în redeschiderea bibliotecii publice de pe data de 1 Ianuarie, 1922.

Conform dării de seamă asupra activităţii Bibliotecii publice a oraşului Focşani de la 1 Ianuarie 1922 la 31 dec. 1922, acestă publicaţie face parte din cele 125 de volume donate bibliotecii de Alexandru Lascarov cu ocazia redeschiderii biblitecii în 1922.

6

10

MIRCEA ELIADE ŞI CUNOAŞTEREA GORDIANICĂ” Pretext pentru o biografie lectorială

prof.dr. Teodora Fîntînaru Ce tumultuos lirism, ce înăbuşite pasiuni – munca unui tînăr într-o bibliotecă.

M. Eliade A încerca să pătrunzi, atît cît poate să o facă un neofit contemporan, în destinul lectorial al unuia dintre cei mai obsedaţi căutători ai cărţii, poate părea o demonstraţie gratuită.

Totuşi, citind şi recitind texte fundamentale despre carte şi lectură şi nenumăratele trimiteri la acestea în opera lui Mircea Eliade, dincolo de universul mereu de cucerit al cărţii şi al lecturii la care îndeamnă autorul în varii contexte, se descoperă o preocupare sistematică şi o atitudine fără echivoc în favoarea lecturii, a lecturii programatice, gradual-intelectualizate care, şi astăzi, în acest hiperbolizat spaţiu informaţional, atrag atenţia prin pragmatismul lor bine dozat, prin echilibrul binomului cititor – carte, prin viziunea de ansamblu asupra acestui indispensabil exerciţiu intelectual naţional care este lectura, prin caracterul nuanţat-normativ al unora dintre textele sale.

Aşezîndu-l în oglindă cu propria-i experienţă auctorială ori personală, procesul lecturii, considerat de M.Eliade ca o infinită alchimie, face trimitere mai ales la conştientizarea importanţei acestuia, atît în devenirea individului cît şi în formarea generaţiei ca unitate sociologică, după cum mai face trimitere şi la asumarea cu necesitate a rolului cărţii, al lecturii şi al bibliotecilor în progresia culturală, în general.

Rolul formator al lecturii nu apare la Eliade ca un substitut pedagogic ci, el atribuie acesteia şi o valoare simbolică în sensul în care, folosită ca instrument gnoseologic, lectura recreează , polisemantizează realitatea. Lectura ne instalează, prin exerciţiu hermeneutic sau nu, în mit.

Autorul are şi astăzi dreptate cînd susţine necesitatea unui manual al perfectului cititor, prin care „Lectura şi-ar găsi funcţia ei primordială, magică: de a stabili contactul dintre om şi cosmos” (1). Tot lectura ar conţine tehnici prin care „omul modern ar putea folosi izvoare necunoscute de energie şi de contemplaţie”(2) ori tehnici de „armonizare cu anotimpurile, cu revelaţiile”(3).

Dincolo de aceste atribute, pentru M.Eliade lectura este o atitudine, o luare în posesie a informaţiei, pe care o poţi transforma, cartezian, în cunoaştere, ori pe care o poţi redimensiona, prin confruntarea permanentă cu un nou text.

Ideea acestei lucrări se datorează eseului Cunoaşterea gordianică(4), sintagmă prin care Eliade încerca să explice un alt mod de a descoperi, de a trece dincolo de graniţele convenţionale ale cunoaşterii, atitudine, de altfel, definitorie şi pentru biobibliografia eliadescă şi, în acelaşi timp, pentru acest pandant intelectual al omului şi al raţionalităţii sale, care este lectura.

Pentru M.Eliade, cunoaşterea gordianică „presupune non-conformism, imaginaţie, risc, eficienţă”(5) pe care le putem traduce ca pe o posibilă distanţă axiologică între incipitul unei activităţi, inclusiv lectoriale şi finalizara acesteia, adică distanţa pe care o stabilea autorul însuşi, între iniţiativa umană şi posibilul succes al acesteia, prin forţarea deliberată, asumată a

1

limitelor, „pornind de la alte date, folosind alte instrumente de investigaţie, presupunînd o altă viziune totală asupra lumii”(6).

Inclusiv această lectură tematică, orientată înspre şi dinspre bibliopolisul eliadesc, fascinantă în dimensiunea ei inepuizabilă şi, astfel, utopic selectivă, proiectează lectorul contemporan într-o căutare iniţiatică, într-o „încercare a labirintului”, într-o permanentă proiecţie a sinelui în dimensiunea enciclopedică a cunoaşterii, într-un necesar dezechilibru cu bagajul său informaţional, producînd anamneze proustiene ori revelaţii existenţial-livresti.

Aceasta înseamnă că, exploratorul acestei biblio-biografii are nevoie de un auxiliar ariadnic, cel mai firesc dintre toate fiind mai ales opera eliadescă, vocea auctorială, care, redusă la universul imaterial al textului, reprezintă acea „orientatio”, spre experienţe, etape, care dau sens parcursului nostru existenţial. În „Cărţi pascale, sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor”(7), M.Eliade despre ceea ce s-ar putea numi categorii lectoriale comune: lectura abstractutilitară, cea metafizică sau nuanţat rolandbarthescă şi lectura aplicat-canonică. „Citim ca sa trecem examenele, să ne înfiorăm sau citim din profesiune”(8). Acestor practici şi finalităţi cunoscute, autorul le mai adaugă una aparent banală dar în realitate subtilă, cu atît mai greu de definit: „lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile, adică mai fireşti”, accetuînd importanţa unui cronotopos individualizat al lecturii, care să armonizeze orizontul nostru interior cu anotimpurile, ritmurile vegetale şi astronomice, ori care să sedimenteze sentimentele noastre în memorie afectivă. S-ar crea, astfel, sinonimii livreşti pentru fiecare dintre aceste fenomene sau fapte semnificative, petrecute în noi, dincolo de noi şi independent de noi: „Am intra în primăvară cu o anumită carte”, „am medita în Săptămîna Luminată pe o altă carte”, iar „Noaptea de Sînziene (24 iunie) ne-ar găsi adunaţi, viguroşi, înălţaţi de paginile unei cărţi solare”(9). Eliade propune, astfel, şi un alt fel de lectură, pe care o putem numi lectura hierofanică prin care se consacră funcţia magică a cititului. Acesta se fundamentează pe cărţi esenţiale, determinate de grile valorice consacrate, adaptate afectiv, care, în săptămînile pascale, de exemplu, „să ne ajute să creştem, să înaintăm, să ne ajute adică, să absorbim toată revelaţia cosmică şi teologală a acestor 14 zile”(10). Aceste cărţi esenţiale formează un „Calendar interiorizat” prin care, cartea şi lectura îndeplinesc funcţia mnemotehnică, adică reactiveză pentru „memoria scurtă şi limitată a omului, vasta experienţă colectivă, de a lumina Riturile” (11). „Manualul perfectului cititor” ar putea nuanţa funcţia iniţiatică a lecturii într-o funcţie paideică prin care să modeleze ignoranţa demonstrată de lecturile întîmplătoare, nedirijate, lacunare şi cronofage, care „fracturează” nu numai cultura noastră „dar şi experienţa sufletească, ceea ce e mult mai grav”(12), dar care ar cuprinde şi „liste de cărţi pe vîrste, pe temperamente, pe anotimpuri”(13).

S-ar mai putea vorbi şi de funcţia psihotropă a lecturii, pentru că, spune Eliade, „nimeni nu s-a gîndit, să folosească tehnic această colosală energie sufletească, latentă în cărţi. Literatura poate însemna un stimulent uriaş”(14).

Totalizînd aceste tipuri de lectură în ceea ce am putea numi, prin analogie, lectura gordianică, putem configura paradigma acesteia, ca metacunoaştere, ca formă sublimată a ontologiei personale a cititorului de vocaţie, ca o conquistă a spaţiilor livreşti, ca ucenicie faustiană pe lîngă marile texte, ori ca o tentaţie veşnic umilitoare a exhaustivităţii.

De la această fascinaţie a lecturii, de la caracterul ei modelator, Eliade se descoperă în Jurnal, în Memorii, în fragmentele autobiografice, în Romanul adolescentului miop, în Şantier, în numeroase alte eseuri, în publicistică, dar şi în amintirile multora dintre prietenii si apropiaţii săi, drept Cititorul învestit cu autoritate absolută, creator de cutume, drept bibliocratul descris de Pavel Dan(15). Prin numărul cărţilor citite şi rezumate, adnotate, prin disciplina severă, autoimpusă, în favoarea unei impresionante voinţe de a citi, prin patosul ante şi postlectură, prin extensia bibliografică a operei, prin delimitarea, am putea spune sacră,

2

a spaţiului propriu de lectură, prin permanenta reîntoarcere la cărţile purtătoare de semn existenţial Eliade (re)semantizează Cititorul arhetipal. În cartea sa de interviuri cu Paul Barbăneagră(16), Cristian Bădiliţă, plecînd de la exemplul impresionantei biblioteci din Chicago, marcată de o pronunţată şi decisivă amprentă eliadescă, face o descriere a cititorului Eliade şi a statornicei sale apropieri de cărţi: „…cărţile fără de care Eliade nu putea trăi. Şi nu vorbesc de Eliade scriitorul, vorbesc de Eliade cititorul, cititorul împătimit, nesăţios. E impresionantă pofta de lectură a acestui om pînă în ultima clipă a vieţii”(17). Această ultimă clipă l-a surprins citind, despre sine în Exerciţii de admiraţie, unde Cioran scria: „…sunt îndreptăţit să cred că mai presus de zei el pune, în subconştientul său, cărţile. Lor, mai mult decît celor dintîi le consacră un cult”(18).

Aceste cărţi pe care le cucerea sistematic, printr-un „purgatoriu al muncii”(19) îl ajutau, îi impuneau „voluptatea descoperirilor intelectuale”(20). Cărţile îl fascinau prin puterea lor, prin influenţa imprevizibilă, definitivă uneori, ireversibilă, asupra celor care le citesc şi care li se supun. Eliade scrie în Memorii, după experienţa unei fascinante, revelatorii şi imperioase lecturi din Plutarh, în Cişmigiu (de Pythiae oraculis),: „ Ce extraordinară experienţă este să descoperi la anticari o carte pe care o căutam de ani de zile”(21), dezvoltînd un ecou spiritual, într-o pagină de jurnal, astfel: „…voiam să arăt că, cel puţin pentru mine, uneori cărţile sunt mai vii decît oamenii, că pot fi de asemenea încărcate cu explozibile, că din întîlnirile cu anumite cărţi poţi ieşi sfîrtecat sau de zece ori mai puternic decît te credeai pînă atunci”(22). Cioran îi face lui Eliade un portret al „perfectului cititor” observind atitudinea lui faţă de cărţi: „ N-am să uit înfrigurarea lui atunci cînd, sosit la Paris îndată după Eliberare, le pipăia, le mîngîia, le răsfoia; în librării exulta, oficia; era o vrajă, era idolatrie”(23). Întîlnirea predestinată cu lectura cărţii Un om sfîrşit a lui Giovanni Papini, i-a relevat lui Eliade exemplul şi exerciţiul similitudinii dar şi al alterităţii, cu atît mai important pentru descoperirea de sine şi pentru sentimentul de libertate absolută determinat de lectură, în general.

Lectura este condiţionată, stimulată la Eliade de curiozitatea viscerală faţă de tot ceea ce este nou în domenii care îl interesau, de provocările intelectuale pe care le cuprindeau toate cărţile selectate de autor, care erau apoi adnotate, rezumate, comentate în caiete, constituite în veritabile corpusuri critice, în augmentări ideatice ale textelor pe care le studia.

Reducînd aproape pînă la jumătate orele de somn, ceea ce l-a determinat, printre altele, pe Noica să îl considere pe Eliade un puternic „tip volitiv”căzut sub „blestemul erudiţiei”(24), acesta îşi construieşte un sistem propriu de lucru, de selectie a cărţilor, de lectură, impunînd o cenzură valorică şi rezistînd ”instinctiv oricărei încercări de a fi modelat după tipare curente”(25). Citea „cu furie” pe Bacon, Kant ori Malebranche, cu „frenezie” pe Ovidiu ori Frazer, cu „pasiune”, devenită în timp devotament constant, Un om sfîrşit şi mai tîrziu Giorni di festa de Giovanni Papini, cu „fascinaţie” si neobosită plăcere de-a lungul întregii vieţi, pe Balzac. Un întreg arsenal de sentimente mereu mărturisite dar bine temperate, astfel încit, cu o metodică distanţare, construise elogii romaneşti, într-o primă intenţie, în caietul intitulat Călătorie în jurul bibliotecii mele unde: „scriam laude virginităţii cărţilor” şi unde: „ mă convingeam că e mai desfătătoare mîngîierea unei elzeviriene decît a unei curtezane”(26).

Distanţindu-se de eul cotidian, cel care păstrează amintirile curente, Eliade - cititorul, se metamorfozează, prin lectură, devenind „cineva care citea”, „eul din bibliotecă” (27) stimulat de „sfîntul entuziasm al cunoaşterii”, detaşat de istoria personala imediată, pe care cei din jur nu-l mai întelegeau pentru că: „…ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea”(28). Această siguranţă, această putere dată de lectura sistematică, substanţială şi pentru totdeauna cîstigată, îl face pe autorul-narator din Romanul adolescentului miop să declare, cu un accent nietzsche-an: „…eu sint mîndru de minunea mea. Şi mă slăvesc pe mine şi îmi cînt lauda”(29).

3

Această lectură - totem personal este eclipsată permanent de obsesia scrierii propriei biografii, a jurnalului - care definesc categoria cărţilor purtate cu sine (n.n.) şi care determină la M. Eliade o permanentă activare a ego-ului ianusian, conferindu-i un spaţiu afectiv securizant, care îl protejează de el însuşi, şi, poate, şi de restul lumii, printr-o amnioză repetebilă, catharctică. „Scriu ca sa mă regăsesc mai tîrziu, ca să-mi aduc aminte de timpuri inutil pierdute”(30) conduce la ipostaza cititorului Eliade citindu-se pe sine, poate redescoperindu-se, redimensionîndu-se faţă de propria operă şi viaţă: „ Dar cîte alte descoperiri pe care nu le-aş fi bănuit?”(31) constată Eliade, recitind fragmentare însemnări autobiografice, cu un sentiment al nespusului, al inefabilului contrapunctat existenţial.. În acest parcurs livresc, inclusiv acela autoreferenţial, Eliade preţuia re-citirea ca pe o formă de receptare şi selecţie a esenţelor, ca pe o verificare axiologică a propriilor aprecieri ale unei prime ori secunde lecturi, ale unei lecturi în diacronie, ale unei (re)lecturi, în accepţiunea dată de Matei Călinescu de „proces cu finalitate structurală, reflexivă, autoreflexivă”(32).

Ca şi în cazul jurnalului ori al autobiografiei, punînd, totuşi, sub rezervă, autoreflexivitatea, re-citirea reprezintă o motivaţie uneori subiectivă, pentru „plăcerea textului”, pentru rearhivarea lui afectivă şi intelectuală, mai ales a „cărţilor esenţiale” pentru Eliade, din seria celor purtătoare de gir existenţial din care am citat mai sus. La o astfel de lectură fractală, cizelată de o disciplină şi voinţă a studiului şi de consecvenţă a valorii, îndeamnă M. Eliade mai ales pe tinerii cititori.

Sedus de tentaţia exhaustivităţii lectoriale, „dat fiind că numărul cărţilor este practic nelimitat”(33), M.Eliade, construindu-şi propria sa metodă de lucru, dezvoltînd idei pentru un Manual încă nescris al perfectului cititor, rămîne pentru cititorul de astăzi, de mîine şi din totdeauna, un exemplu de idealitate lectorială, de multiplicare carismatică a reperului cultural obligîndu-l pe cel ce-i stă în preajma operei să spună, odată cu Noica: ”Prin el am trăit vorba lui Goethe: tot ce mă sporeşte este adevărat” (34). Îndemnul spre lectură este mai curînd unul indirect, dedus, nu are nimic din atitudinea ex cathedra, nu impune, ci sugerează. El doar propune reguli, metode posibile, oferă soluţii opţionale. Eliade convinge în acest demers prin argumente şi prin sistemul refereţial, opunînd prin varii exemple, erudiţia, diletantismului. Ceea ce caracteriza cunoaşterea gordianică, trimite, într-o bună măsură şi la calităţile şi reperele unui bun cititor: non-conformism, imaginaţie, risc, eficienţă. Pentru Eliade, cititorul nonconformist este caracterizat de „curiozitate intelectuală şi sensibilitate nealterate”(35), astfel încît, scriitorul să poată face apel la „inteligenţa, la cultura, la demonul său teoretic”(36). Întîlnirile decisive cu unele cărţi pot debuta cu o întrebare de felul celei pe care naratorul din „Şantier”, şi-o adresează retoric, după întîlnirea cu tînărul licenţiat în filozofie, Banerjee, care îi lăsase „o excelentă impresie” intelectuală: „cine ştie dacă întîlnirea cu acest tînar nu va însemna o nouă etapă în viaţa mea?”(37).

Această întrebare putea prefaţa, pentru auditorii vremii, şi conferinţele radiofonice rostite între 1932 şi 1938 la Radio – Bucureşti şi antologate în vol.”Taina Indiei”(38). În cel puţin trei dintre acestea: Tehnica şi educaţia culturii spiritului, Arta şi tehnica lecturii, Despre cărţi şi biblioteci, Eliade-cititorul şi intelectualul, trecut prin experienţa multor biblioteci, îşi asuma responsabilitatea numelui deja consacrat, pe care îl avea în literatura şi cultura română, prin instituirea unei politici intelectuale, neoficiale, dar cu sugestii de adevărat program naţional.

De o indiscutabilă actualitate prin structura ideatică şi accesibilitatea metodică, aceste texte nu sînt incompatibile cu spaţiul informaţional /vs/ lectorial contemporan. În Arta şi tehnica lecturii, M.Eliade dezvoltă o întreagă argumentatio în favoarea lecturii cu tot ce ţine de aceasta, debutînd cu un implacabil răspuns pozitiv la întrebarea: „Se poate vorbi de o artă şi o tehnică a lecturii?”(39).Vom rezuma concluziile la care ajunge

4

autorul construind o tablă de valori, un îndreptar şi, de ce nu?, un manual dedicat cititorului contemporan. Deşi recunoaşte că fiecare cititor îşi poate descoperi şi dezvolta propria tehnică, autorul ne lasă să descoperim, în subtext, mici ecuaţii intelectuale, relevabile în conferinţa mai sus citată, care ar putea fi rezumate astfel: 1. Nu trebuie citite cărţile proaste sau mediocre.

2. Cărţile bune să se citească la timpul potrivit.

3. Nu se poate vorbi despre o artă a lecturii la cei care nu au descoperit voluptatea recitirii şi care „nu au permanent o carte favorită pe care să o răsfoiască zilnic”(40).

4. „Arta lecturii e în bună parte arta recititului”.

5. „Tehnica lecturii e tehnica alegerii şi distribuirii acelor cărţi care merită să fie recitite”(41).

6. Timpul re-lecturii ţine de timpul interior care depinde de „un anumit instinct, care se dezvoltă în fiecare lector” şi care „Se aseamănă cu nostalgia pe care o cunosc iubitorii de muzică de a asculta într-o anumită zi pe Beethoven în loc de Mozart” (41).

7. Cel mai important nivel al lecturii este „asimilarea cărţilor cetite” care ar trebui să fie, deopotrivă, memorie dar şi metamorfoză intelectuală.

8. Asimilarea cărţilor mai înseamnă – şi Eliade insistă asupra acestui punct – şi „transformarea substanţei cărţilor în element nutritiv”(42) pentru lector, adică răspunsuri obligatoriu pozitive la intrebări de verificare post-lectură: „Ne simţim mai bogaţi, mai vii, mai umani, după o anumită carte?”(43).

9. Trebuie evitată lectura inutilă a cărţilor care „nu ne spun nimic, nu ne emoţionează, nu ne îmbogăţesc”, care expun „fapte nesemnificative”, „personaje ireale, abstracte şi inerte, analize mediocre” şi care sunt scrise „într-o limbă literară lipsită de orice valoare”(44).

10. „Lectura nu ajunge o artă decît în clipa cînd cititorul ştie să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice”(45).

Aşadar, o paradigmă lectorială bazată pe selecţie, asimilare, prelucrare, intuiţie valorică, pe descoperirea şi fructificarea esenţelor. Coordonate ale unei lecturi totale, avizate, formatoare, transformată în artă.

Eliade insistă în aceste conferinţe radiofonice asupra consecvenţei cititului care trebuie să devină „instrument de alimentare spirituală continuă” nu numai „instrument de informaţie sau de contemplaţie estetică”(46) determinat contextual şi fragmentar. Şi nu numai împlinirea culturală ci şi pe aceea sufletească trebuie să o urmărească orice lector priceput.

Istoria personală a fiecăruia devine, de multe ori, determinantă pentru necesitatea unei biblioterapii autoadministrată „în orice moment de secetă sufletească, în acele momente de oboseală, de zdrenţuire totală, pe care le cunoaşte fiecare dintre noi”(47). Atunci, „Nutriţia spirituală de care vorbim poate fi, în anumite cazuri, şi o excelentă terapeutică spirituală”(48).

Un manual al perfectului cititor nu este, pînă la urmă, doar idee, ori sugestie bazată pe observaţii la îndemîna lui Eliade-cititorul ci, este, mai ales, o sumă de practici ale autorului însuşi, este, prin urmare, un model de praxis lectorial care poate fi augmentat, nuanţat, personalizat, în funcţie de fiecare cititor, este un decalog al cititorului şi al lecturii.

Această grilă valorică şi aceste repere sînt menite să corecteze greşeala unora care consideră „cărţile şi lectura ca un divertisment, iar bibliotecile ca un lux”(49) spune Eliade şi tot el, în aceeaşi conferinţă, recunoştea necesitatea şi urgenţa înfiinţării de biblioteci publice si particulare.

Mircea Eliade, surprins deseori în arhivele foto în prejma cărţilor, locuitor al mansardei matriceal-livresti, devenită referinţă autobiografică, autorul moral al multor biblioteci prin gestul deliberat – sacrificial al darului sau donaţiei din propria-i bibliotecă, Eliade care trăia, spre sfîrşitul vieţii, crispări dureroase în faţa anticariatelor volante de pe

5

cheiurile Senei, care a fost martorul rugului propriilor cărţi, care descrie cu patos controlat, punctual, sistematic, cu un sentiment de confort intelectual, biblioteca din ce în ce mai neîncăpătoare de la Mansardă, ori Biblioteca Maharajahului, ori, de exemplu, prin învestire auctorială, biblioteca din strada S. din Secretul Doctorului Honigberger, Eliade care trăia în biblioteci „nopţi de benedictină muncă”(50) şi care proiectase, după modelul Iorga, „Cărţi reprezentative din viaţa Asiei”, spunea: „ O casă fără cărţi este o casă nedemnă”(51).

Discursurile radiofonice ale lui M.Eliade, cărora li se adaugă nenumărate trimiteri la tema cărţii, a lecturii şi a bibliotecii în opera eliadescă definesc un adevarat program, o frondă intelectuală împotriva „amatorismului funest al lecturilor”(52), o atitudine ciceroniană împotriva lipsei de perspectivă şi de viziune a momentului cultural respectiv, în ceea ce priveşte rolul bibliotecilor publice, construind fundamentele unei posibile bibliosofii care, istoric şi teoretic vorbind, este şi astăzi cunoscută de toţi şi, paradoxal, ignorată în mare parte.

Acomodînd aceste discursuri la tehnopolisul contemporan în care locuim, schimbînd ceea ce este de schimbat, ce am răspunde astăzi lui Eliade care, analizînd bibliotecile publice româneşti spunea, în miezul perioadei interbelice: ”Nici nu ne putem compara cu vecinii noştri, ca să nu mai pomenesc nimic de Germania, Anglia şi Franţa”(53). Şi, acceptînd triada sinonimică – bibliotecă, lectură, carte, cine poate susţine astăzi, contrariul afirmaţiei lui Eliade: „Lipsa bibliotecilor superioare încurajează semidoctismul, improvizaţia sau chiar frauda intelectuală”?(54).

Cărţile asumate lectorial, purtătoare de idei majore, întîlnirile providenţiale între acestea şi cititorii lor, au fost purtătoare de istorie, au produs breşe în mentalităţile colective, au impus noi sensuri istoriei, au clădit şi au prăbuşit utopii.

Această funcţie heracliteană a lecturii, sugerată de textele conferinţelor lui M.Eliade, aplicabilă individului şi istoriei însăşi, întăreşte şi ea, dincolo de idealizarea Cărţii, firească la un cititor faustian cum a fost Mircea Eliade, viziunea umanistă a personalităţii acestuia, încadrată în seria celor „care nu numai că suportă istoria ci şi o creează”(55).

6

BIBLIOGRAFIE Bădiliţă, Cristian; Barbănegră, Paul. Întîlnirea cu sacrul. Botoşani:Editura AXA, 1996 (16),(17), p.64; Călinescu, Matei. A citi, a reciti: Către o poetică a (re)citirii.Iaşi: Editura Polirom, 2003 (30), p. 13; Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Editura Nemira, 1998, (33), p.192; (55), p.30; (56), p.192; Eliade, Mircea. Biblioteca Maharajahului. Bucureşti: Editura Garamond, s.a.

Drumul spre centru. Bucureşti: Editura Univers, 1991, (1),(2), p.120; (3), p.121; (4), p.142; (5), p.143; (6), 142; (7),(8), p.119; (9),(10), p.120; (11) p.121; (12),(13),(14), p.121; Fragmentarium. Bucuresti: Editura Humanitas, 1994 Încercarea labirintului. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1990 Jurnal (I-II). Bucureşti: Editura Humanitas, 2004 Maitreyi.Nuntă în cer.Bucureşti:Editura Minerva, 1986 Memorii (I-II). Bucureşti: Editura Humanitas, 1991, (20),(21),(22), p.90-91; Proză fantastică (II, III). Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Romane, 1991 Romanul adolescentului miop. Bucureşti:Muzeul Literaturii Romane, 1991 (26), p.93; (27), p. 187-188; (28),(29), p.190-191; Şantier. Bucureşti: Editura RumIrina, 1991, (37); (50), p.130; (52), p.123; Taina Indiei: texte inedite. s.l.: Editura ICAR, s.a., (38), (39), (40-45); (46), p.89; (47), p.90; (48), p.92; (51), p.123; (53)-(54), p.125; Handoca, Mircea. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade.Bucureşti: Editura Humanitas, 1998, (24),(34), p. 234; Viaţa lui Mircea Eliade. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000, (19), p.148 Mircea Eliade comentat de Mircea Handoca. s.l.: Editura Recif, 1993 Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (crest.de G.Stănescu). s.l.: Criterion Publishing, s.a. (18), p.87-88; (23), p.88; (49), p.122; Papini, Giovanni. Un om sfîrşit. Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1969 Pavel, Dan. Bibliopolis. Bucureşti: Cartea Românească, 1990, (15), p.18; Ruşti, Doina. Dicţionar de simboluri din opera lui mircea Eliade. Bucureşti: Editura Coresi 1998 Simion Eugen. Ficţiunea jurnalului intim (III). Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001, (30), (31) p. 231;

7

8

Cioran despre neantul valah Ionel Necula

După Lucian Blaga, care a operat cu concepte şi principii paradigmatice proprii, cărora le-a conferit posibilităţi constructive evidente – articulate sub paradigma spaţiului mioritic, Cioran este un alt gânditor român care a abordat realitatea spaţiului românesc cu un concept special şi cu vădite valenţe plăsmuitoare – cel al neantului valah. Să precizăm însă că deşi amândoi gânditorii şi-au elaborat liniile de gândire în paralel şi în deplină independenţă, unul faţă de celălalt, fără ca lucrările lor reprezentative – Spaţiul mioritic a lui Blaga şi Schimbarea la faţă a României a lui Cioran - să comunice între ele. Amândouă lucrările au apărut în acelaşi an, 1936, şi-au ridicat nivelul gândirii filosofice româneşti, a celei consacrate cu precădere modului nostru etnic de fiinţare, cu cel puţin o octavă.

Altfel se ştie că mulţi dintre gânditorii români, mai cu seamă din perioada interbelică, au consimţit să abordeze universalul - obiectul din totdeauna al filosofiei - din condiţia particularului, mai exact din sondarea realităţii româneşti şi şi-au înveşmântat conceptele aride ale filosofiei kantiene şi postkantiene în bundiţă şi iţari. Care dintre gânditorii români, de la Cantemir la Mircea Vulcănescu şi Joja n-au adăugat la discursul lor şi consideraţii despre specificul românesc şi despre particularităţile modului românesc de fiinţare? La drept vorbind, fenomenul nu trebuie să ne surprindă, ba chiar e în firea lucrurilor ca un gânditor să dea seama despre specificul etniei din care descinde. Mai ales după ce Wilhelm Wundt şi-a elaborat masivul său tratat de Psihologie a popoarelor (10 volume) s-a considerat că şi filosofia poate căpăta nuanţe etnice fără să-şi piardă înfăţişarea de concepţie generală, de viziune, de wetltanschauung. În istoria filosofiei germane, franceze sau britanice sunt destule referinţe despre modul lor specific de fiinţare, iar aspectul în sine nu-i diminuează universalitatea şi orgoliul de concepţie generală despre lume.

Ar mai fi de clarificat o problemă, în preambulul acestei sumare speculaţii. O realitate etnică poate fi privită din două perspective, amândouă spornice şi omologabile epistemic: poate fi privită critic şi cătrănit, subliniind cu precădere defectele care o traversează, dar şi afectiv, emoţional şi empatic cu extragerea calităţilor maiestuoase pe care le poate activa o etnie.

Cioran face parte din prima categorie. Privirea sa este interesată în special de defectele firii româneşti, de beteşugurile care ne-a ţinut în lâncezeală improductivă şi de metehnele aluvionare, pe care le-am tot cărăuşit prin lume şi prin istorie şi de care nu neam putut izbăvi niciodată. Cioran nu este singurul gânditor din cultura românească interesat de vulnerabilităţile noastre endemice. Înaintea lui s-au mai pronunţat, la fel de astrigent, Pompiliu Eliade, C. Rădulescu-Motru, Dimitrie Drăghicescu şi chiar Cantemir care nu reţinuse din ansamblul trăsăturilor româneşti decât religiozitatea şi ospitalitatea, amândouă discutabile, putând fi trecute la fel de bine în coloana defectelor cât şi a calităţilor.

1

Din cealaltă categorie de gânditori, interesată de calităţile firii româneşti, de însuşirile pozitive activate de români pot fi menţionaţi Eminescu, Blaga, Mircea Vulcănescu şi Noica, dar concluziile lor interesează mai puţin în economia acestor sumare depoziţii.

1. Neantul valah – o ipostază a ruralităţii româneşti. Cioran era convins că în toată istoria noastră nu ne-am evidenţiat decât prin lentoare, prin lâncezeală, printr-o contemplaţie domoală, prin resemnare şi defetism. De aici şi ideea că un proces radical de emancipare românească, o schimbare la faţă a României n-are nimic de preluat din istoria noastră, caracterizată prin imense goluri psihologice şi istorice şi că este nevoie de un demers asemănător celui activat de Adam de după Cădere, când erau toate de făcut. Se impune, aşadar, o acţiune radicală, adamitică, o schimbare din temeli a liniei, a direcţiei de evoluţie româneşti, fireşte, nu în sensul continuării unei tradiţii coagulate în timp, ci printr-o fracturare cardinală şi nevrotică a procesului evolutiv. E nevoie să se treacă de la îndurarea istoriei la facerea ei, la asumarea unui trend de evoluţie perspectivant, care să ne apropie de nivelul istoric al ţărilor europene.

Cum satul românesc şi ţărănimea ancestrală reprezinta principalul depozitar de cutume şi conservau într-o formă ideală tradiţia, datina şi obiceiul pământului, oţărările lui Cioran capătă, şi ele, o adresă exactă şi se pliază pe această realitate, răspunzătoare de toate neîmplinirile noastre istorice. Ţăranii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? – înaintau cu viteza plugului: viteza veşniciei. Or, intrarea în istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr şi de ardoare, atât de diferite, toate, de barbaria înceată a popoarelor agricole încătuşate în Datină – această legiuire nu a dreptului, ci a propriilor tristeţi…

Străbunii ne-au lăsat moştenire somnul lor fără capăt, mâhnirea mută şi oarecum îmbătătoare, prelungul lor suspin de fiinţe pe jumătate răposate. (Ispita de a exista, p.76).

Ruralitatea noastră improductivă ne-a ţinut într-o mentalitate medievală şi ne-a imprimat o lentoare păguboasă chiar şi după ce lumea occidentală se drenase deja spre o modernitate productivă, cu accentuarea vieţii citadine şi a maşinismului. Nenorocirea noastră, clamează scepticul de la Răşinari ţine de condiţia de viaţă a popoarelor agrare.

Ritmul lor lent ar fi o fericire dacă n-ar exista evoluţia încordată a ţărilor industriale. De o parte satul şi de altă parte oraşul (Schimbarea la faţă a României, p. 118). Şi mai spune ceva în aceeaşi pagină ofuscată: Un an din viaţa unui oraş modern este mai plin şi mai activ decţt o sută din viaţa unui sat (Ibidem,118) 2. Neantul valah – consecinţă a nivelului istoric scăzut. Una din ideile profilactice izvodite de Cioran, rămasă necompromisă şi prezentă în toate zbaterile sale filosofice, chiar şi în notaţiile de jurnal, este şi cea a nivelului istoric. O societate, într-un anumit moment al evoluţiei sale, se caracterizează printr-un nivel de cultură, printr-o stare de mentalitate care indică gradul ei de propăşire intelectuală Or, realitatea românească s-a aflat, de regulă, într-o traptă istorică inferioară, într-o medie culturală scăzută, sub nivelul celei europene. Din această cauză, românii au fost, în permanenţă, importatori ai formelor de evoluţie din Apus, atât sub aspect cultural, cât şi instituţional. Am adoptat cu toptanul, tot ce ne-a oferit Occidentul, fără să le adaptăm la realităţile noastre şi, de cele mai multe ori, fără să furnizăm ceva la schimb.

Conceptul de treaptă istorică sau nivel spiritual indică gradul de evoluţie al unei comunităţi şi locul ei într-un spaţiu gerogeafic mai larg în care apare şi competiţia între

2

etnii. Un popor, spunea Cioran cu năduf în Schimbarea…(p.279) n-are destin decât în clipa în care a trecut treapta istorică, ceea ce înseamnă că s-a depăşit pe sine şi a făcut saltul într-un alt nivel de înţelegere şi de procesare raţională a realului. Esenţial în configurarea nivelului istoric în care se află o naţiune este starea culturală generală nicidecum numărul oamenilor mari care vascularizează o cultură. Apariţia izolată a câtorva oameni mari într-o cultură de a doua mână este o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu creează o cultură (Schimbarea… p.108).

Indicatorul care arată nivelul cultural al unui popor nu este numărul geniilor dintr-o cultură, ci starea generală de cunoaştere şi de procesare a problemelor. Esenţială în stabilirea treptei spirituale în care se găseşte un popor rămâne starea generală de cultură a celor mulţi, aptitudinea majorităţii de a sesiza sensul, direcţia cea mai potrivită pentru evoluţia unei naţiuni şi înscrierea majorităţii în această linie. Popoarele, ca şi indivizii pot trece prin momente de derută, când nu sesizează esenţa, pozitivitatea dintr-un proces, când se lasă păcălite de scenarii demagogice şi iau hotărâri ticăloase. Când mulţimii i s-a cerut să aleagă între Iisus şi Baraba l-a ales pe acesta din urmă, ceea ce arată că majoritatea populaţiei se afla într-un nivel spiritual precar, sau era manipulată de o demagogie deşănţată. Faptul că atunci, în 1992, când poporul român a avut de ales între Iliescu şi Raţiu, dovedeşte, la fel, existenţa unei majorităţi mediocre, captive unei propagande prădalnice şi inoportune pentru trendul societăţii româneşti.

Ca unul care a trecut prin fervorile mişcării legionare, era partizanul guvernărilor autoritare în vârful cărora se găsea despotul, tiranul, care nu se-ncurcă în trăncăneli parlamentare, ci dictează, decide, dar avea înţelegere şi pentru regimurile democratice, viciate însă de prezenţa masivă a mediocrităţii sterile ce-şi impune voinţa tembelă prin număr şi instituie ceea ce se numeşte dictatură a mediocrităţii. Antrenat în acte de decizie, printr-o consultare electorală din patru în patru ani, sacul cu cartofi, (expresia aparţine lui Petru Pandrea), când nu se lasă amăgit de promisiuni ipocrite, demagogice şi prădalnice – atât de ademenitoare că pentru ele se aruncă de la balconul Parlamentului – înţelege că votul lui este important, se reinventează şi fixează preţul. Funcţia electivă a majorităţii mediocre este din capul locului viciată de chiar propria lor incapacitate de a procesa nevoile ţării, de a le prioritiza atunci când vin în conflict cu propriile lui interese şi de uşurinţa cu care acceptă să se încoloneze într-o opţiune politică de împrumut.

Nu trebuie să ne mai mire că toată pledoaria lui Cioran are ca obiect şi urgenţă ridicarea culturală a acesei majorităţi, emanciparea spiritului lor civic până la dobândirea capacităţii de a optimiza trendul de evoluţie al etniei. În această incapacitate descifrează Cioran paradoxul tragic al libertăţii. Mediocrii, singurii care-i fac existenţa posibilă, nu poate să-i garanteze dăinuirea. Datorăm totul mediocrităţii lor şi pierdem totul datorită ei. Niciodată democraţii nu sunt la înălţimea sarcinii lor. Tocmai această mediocritate o detestam pe vremea când îi iubeam fără rezerve pe tirani, mărturisea Cioran în 1967, când scria Istorie şi utopie, (p,62) 3. Neantul valah ca jonglerie zeflemistă. Românul, este de părere Cioran, are această dispoziţie nereprimată de a drena totul – chiar şi ceea ce poartă pecetea tragicului – în ironie, în băşcălie, în haz de necaz. Intr-o ţară unde domină o mediocritate sordidă, Miticii din mediul citadin, cei supuşi observaţiei de Caragiale ca populând segmentul de bulevard dintre berăria Gambrinus şi Union, se completează cu pişicherismul ţăranului şi

3

cu aparenta lui atitudine sceptică, ori de câte ori viaţa îl împovărează cu o dificultate anxioasă.

Cioran distinge două feluri de ironie. O ironie generată de încercările unei suferinţe profunde, diferită de ironia celor superficiali şi comozi (Pe culmile disperării, p.142).

Mai mult, Cioran n-a menţionat niciodată numele lui Caragiale, dar ironia românească şi toate derivatele ei (zeflemeaua, bufoneria, pişicherismul) l-au adus deseori în apropierea dramaturgului. Cel mai adesea, zeflemeaua românească este modul valah de a răspunde provocărilor vieţii şi poartă pecetea unui nivel cultural scăzut, a unei mediocrităţi improductive şi a unei lenevii intelectuale. Este modul minimal, caricatural şi gregar de răspuns la provocările existării.

Mai mult decât ironia, românul cultivă autoironia, autodispreţul. Am fi prea nedrepţi cu urgisirea noastră de am vedea în acest fenomen numai deficienţă, când el constituie o notă originală de o ciudată semnificaţie. Nu este popor care care să-şi priceapă mai bine insuficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie.

Este o autodenigrare colectivă, un scuipat în sân general, o amarniică luciditate a soartei noastre care care se nasc la unii automat şi fără conflicte, pentru ca la alţii – la cei puţini – să devină sfâşieri (Schimbarea… p.71-72).

Ironia românească este naivă, neproblematică, este o drenare în glumă a disconfortului existenţei şi o modalitate de luare în răspăr a metehnelor noastre endemice – cronice, arhetipale şi generice. Cu Păcală în dreapta şi cu Bulă în stânga am trecut mai uşor prin istorie, prin lume, prin timp. O dăm în glumă, în zeflemea, în ironie neproblematică oriunde şi ori de câte ori nu găsim răspunsuri serioase, sobre şi convingătoare la dilemele existenţei. În locul unui adevăr crud şi stânjenitor, preferăm gluma şi dispunerea lui hazlie. Fiecare român suplineşte sau încearcă să suplinească absenţa unui bufon, ce-şi găsea rostul şi justificarea pe la curţile medievale din Occident.

4. Scepticismul – rana necicatrizată a devenirii româneşti. Ideea că scepticismul este principala caracteristică a etniei noastre o întâlnim deseori confirmată în exegezele consacrate specificului românesc. Sigur, sensul nu este acelaşi peste tot, dar figurează printre însuşirile esenţiale ale modului românesc de fiinţare. Eminescu, bunăoară, într-o notaţie bruionară din perioada ieşeană a activităţii sale, spunea că româmul are acea doză de scepticism, atât de familială vechiului popor român, care-a dat corectivul tuturor mişcărilor noastre din trecut (Fragmentarium, p.73). De unde Eminescu elogia scepticismul românesc şi-l considera un corectiv salubrizant pentru întreaga noastră evoluţie istorică, Cioran îl considera o plagă seculară şi-l făcea răspunzător de toate lufturile evoluţiei noastre. Eminescu oficia la ideea unei evoluţii organice, naturale, care să conserve valorile vechi, încrustate în datina şi tradiţia străbună, Cioran opta pentru salt, pentru o revoluţie în stil mare, fireşte, de dreapta, urmată de un regim politic autoritar.

Să precizăm însă că scepticismul nu este doar o doctrină filosofică, dar şi o mentalitate, o stare de conştiinţă vascularizată de îndoială, de resemnare, de o răbdare sine die, dublată de o aşteptare fără obiect. Românul a activat ambele alternative cu o tenacitate copioasă, iar Cioran a operat cu amândouă alternativele.

Scepticismul este legat indisolubil de fenomenul îndoielii, dar dincolo de îndoială mai există ceva? Se poate trece într-un alt registru, într-o finalitate posibilă? Depinde, spune Cioran. Menirea scepticului radical sau riguros este să vegeteze în indiferenţă,

4

în indolenţă, în nepăsare, dar există şi posibilitatea trădării scepticismului pentru a se statornici într-o certitudine, într-o credinţă. Nu te poţi vindeca de îndoială decât prin dezertare în mistică sau sfinţenie, evadând din ea, cel mai adesea într-o credinţă, ceea ce nu s-a întîmâmplat cu scepticismul românesc. Religiozitatea românului n-a avut tăria celei spaniole sau mozaice bunăoară, ca să imprime un stil de viaţă şi să radicalizeze toate activele de conştiinţă. Religiozitatea românească a fost una frivolă, de mântuială, n-a fost traversată de fervoare şi delir, ci a rămas statornic legată de lumea reală, de imanenţă, de empirie.

Am inserat în această disertaţie doar câteva din componentele constitutive ale ideii de neant valah, aşa cum a plăsmuit-o Cioran. Nu sunt singurele, dar sunt cele mai prădalnice din cele ce-au articulat devenire romănească nefast, imprimându-i la cheia devenirii lentoare, apatie şi nenoroc. .

5

MĂRTURII DE FAMILIE PRIVIND URMAŞII LUI “KIR PAVEL MINKO” DIN FOCŞANI

Lascăr Duiliu Zamfirescu Elementul motor al acestor câteva cuvinte scrise, este grija mea de a face cunoscute câteva adevăruri şi relaţii de familie privind pe unii din urmaşii acestei mari şi foarte interesante genealogii, care a dat Focşanilor câteva personalităţi însemnate. În acelaşi timp voi încerca să arăt conţinutul unor corespondenţe intime din care reiese legătura de zi cu zi între membrii acestor familii, tineri şi maturi, umorul şi talentul epistolar şi cultura ce conţin, precum şi preocupările vesele şi liniştite ale vieţii de provincie cu profundă atmosferă culturală. Nu vreau să omit aici imboldul dat de directoarea bibliotecii Duiliu Zamfirescu din Focşani, d-ra Teodora Fîntînaru, care cu o graţie nespusă m-a îndemnat să nu “plec” cu informaţiile ce fireşte le deţin, fără a le aduce la lumină, oricât de neprofesional şi dezordonat aş face-o.

Iată-mă, deci, pornit să înşir, cum îmi vine în minte, mărturii, descoperiri, informaţii din auzite care m-au frapat.

Pavel Mincu sau Kir Pavel Minko, cum apare în Registrul comercial orăşenesc, marele negustor din Focşanii începutului de secol al XIX-lea, era fiul lui Vîţa Sîrboaica (tânără, foarte frumoasă şi bogată, venită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Vrancea, zice-se, cu un sac mare de galbeni din Serbia balcanică). Cu soţia sa Maria a avut 5 copii care, fiecare a dat naştere, fie direct, fie indirect în cazul fetelor, câte unei familii mari de artişti sau oameni de cultură, de ştiinţă sau militari.

Astfel, descendenţii lui Pavel Mincu, mai ales prin femei, au creat o legătură strânsă cu toate rudele dar şi cu strămoşii altor familii din Focşani, ca familiile: Băbeanu, Simionescu, Rîmniceanu, Peretz, Vasiliu, Leonida, Cazaban, Lascăr, Diamandy, etc. şi chiar familii mari şi însemnate din Italia sau Franţa, ale căror origini, ca şi cele româneşti, se urcă la secole în urmă şi ale căror relaţii şi activităţi ar umple volume întregi, dacă e să le înşir pe toate.

Mă voi mărgini aici numai la câteva aspecte din familiile Mincu, Zamfirescu şi Simionescu Rîmniceanu, care au astăzi relaţii cu restituirile de proprietăţi viticole şi agricole în judeţul Vrancea şi care – prin vecinătatea celor două case ale lor de pe Bdul. Bucureştilor, ale familiei Lina şi Dumitru Simionescu Rîmniceanu - casa cu geamuri mari - şi ale familiei Lascăr Zamfirescu, - tatăl lui Duiliu - ambele fiind astăzi dărâmate pentru

“sistematizarea” cu blocuri mari, a oraşului – în timpul regimului de tristă amintire, - au permis o legătură zilnică între copiii multipli ai celor două familii şi între părinţii lor, urmaşi ai familiei Mincu. Aceeaşi legătură avea să se stabiliească şi între membrii generaţiilor diferite atunci când mezinul între copiii mulţi ai unei familii – aşa cum era moda pe atunci - ajungea să se joace cu unul din altă familie din generaţia următoare, fiind de aceeaşi vârstă. În schemele alăturate se poate vedea legătura generală între membrii familiilor Mincu, Zamfirescu şi Simionescu Rîmniceanu, cu strămoşii şi urmaşii lor, precum şi alte familii înrudite.

Voi răspunde în continuare la întrebările dezordonate ale unui “reporter imaginar” pentru a simplifica lucrurile: 1. Care sunt membrii familiei urmaşilor lui Pavel Mincu care au solicitat restituiri de imobile în judeţul Vrancea!?

- MATEI SIMIONESCU RÎMNICEANU – fiul lui Dan Simionescu Rîmniceanu, decedat, şi al Linicăi (n. Rosetti-Bălănescu, soţia mea actuală), din prima ei căsătorie, la rîndul său fiul lui Marin Simionescu Rîmniceanu, fiul lui Dumitru şi Lina, născută Constantinescu, căsătorită cu Dumitru Simionescu Rîmniceanu, alias Simion Lungu, pe nedrept considerat modelul lui Duiliu Zamfirescu , pentru personajul Tănase Scatiu aşa cum reiese din cele ce urmează. Lina Simionescu Rîmniceanu era fiica Anicăi Mincu şi a marelui proprietar Petre Constantinescu din Focşani. Anica fiind fiica lui Pavel Mincu şi soră cu arhitectul Ion Mincu şi cu Sultana – soţia lui Lascăr Zamfirescu, tatăl lui Duiliu Zamfirescu, funcţionar la Primăria Focşani şi în final consilier comunal. Matei a primit înapoi via din Bonţeşti, cu casa, crama şi edecuri, judeţul Vrancea.

- NICUŞOR BOGDAN MINCU – stră-stră-nepot a lui Pavel Mincu, actualmente domiciliat în Canada şi-a luat, cred, via şi proprietatea din comuna Gura Caliţei, judeţul Vrancea.

După ieşirea din puşcăriile comuniste a plecat cu soţia în America.

Recent, după ce a revenit în România s-a întors la soţia foarte bolnavă în Canada. Sora lui, Ica Bogdan, a murit.

- ANI COTRĂU (profesor – Iaşi) şi-a cerut via cu casă de la Coteşti , judeţul Vrancea. Profesorul Cotrău de la Iaşi a murit şi ea a rămas văduvă fără copii. Este fiica lui Zoe Vasiliu, născută Zamfirescu, soră cu Duiliu Zamfirescu, şi a generalului Nicu Vasiliu, acesta fiind frate cu Picky Vasiliu, generalul omorât împreună cu Antonescu, şef de garnizoană în Focşani şi Braşov.

Are o soră Alice, căsătorită în Franţa, la Vichy, cu şeful de cabinet a lui Pétain, în timpul ocupaţiei germane.

Ani şi cu Alisica, la fel ca şi Nicuşor şi Ica, veneau la cules la Faraoane şi călăreau cu noi pe cotiga de la spatele căruţelor cu hârdaie de struguri, pe care le aduceau pline, până la crama cu presă cu motor, care azi nu mai există. Generalul Nicu Vasiliu vedea şi de via de la Faraoane, ajutând-o pe tanti Elena, sora bunicului, rămasă domnişoară, care locuia permanent la vie. Tanti Elena ne primea cu amintirile ei despre marele amor pierdut din tinereţe, cu un francez, când stătea cu cei trei copii ai lui Duiliu la studii la Paris, acolo unde tatăl meu Alexandru Duiliu Zamfirescu, marele diplomat al lui Titulescu, îşi luase trei licenţe: DREPT, ŞTIINŢE POLITICE, ŞI ESLETTRES, cerute la examenele de intrare în diplomaţie.

- MĂRIUCA MOCANU – născută ZAMFIRESCU – fiica lui Constantin Zamfirescu (cel mai mic din cei 7 copii ai lui Lascăr) şi al Elizei Leonida Zamfirescu, prima ingineră femeie din lume, chimistă, de la Charlottenburg, directoare şi fondatoare a Institutului de Geologie de la şosea, soră cu inginerul Dumitru Leonida (Muzeu, Bicaz, profesor Centrale electrice), cu generalul Leonida Paul, fost şef de stat major în timpul războiului, profesoara Natalia Leonida , directoarea Liceului de Fete “Regina Maria” Bucureşti, actuala Facultate de Petrol şi Gaze, sculptorul Gheorghe - autorul statuii Christ, de pe Corcovado, Rio de Janeiro, Brazilia executată în Atelierul profesorului său de la Paris.

Măriuca a fost căsătorită de 3 ori, fiul ei Mihai Cantuniar, traducător de limbă spaniolă şi poet. A cerut via şi casa din Vîrteşcoiu, judeţul Vrancea împreună cu sora ei Anca Cazaban din America. Aceasta, la rândul ei are un fiu, inginer, Alexandru Cazaban (UCU), în SUA, cu 3-4 copii, fiul lui Nuni Cazaban (colonel), frate cu actorul Jules Cazaban, dintr-o familie de marchizi francezi scăpătaţi, veniţi în România pentru a lucra la calea ferată în Moldova (veche), în timpul regelui Carol I. Inginerul Nuni a lucrat la Institutul de Căi ferate, la proiectări vagoane automotoare etc., timp de zeci de ani şi a colaborat cu Henry Holban, şeful meu de la Malaxa, acesta fiind tatăl automotoarelor româneşti.

Mama sa, Micky, era o persoană foarte bine, din Focşani, rudă cu familia Deşliu.

- SANDA, LASCĂR şi DUILIU ZAMFIRESCU , fiii lui Alexandru Duiliu Zamfirescu, fiul cel mare al scriitorului, cel mic Lascăr murind la 25 ani, într-un duel cu MAICAN, în urma unei certe “stupide”, la Capşa, în 1921. De durere a murit DUILIU ZAMFIRESCU, după 6 luni, convins că de la el învăţase să facă dueluri!

Tatăl său LASCĂR, cu fiul lui DUILIU şi nepotul LASCĂR, sunt toţi 3 înhumaţi împreună în Cimitirul Sudic din Focşani.

Am cerut să fiu eu al treilea “LASCĂR” când oi muri, dar, neavând acte, mi s-a răspuns că nu mi se “restituie” mormântul!

Nu-i nimic, dar ar fi fost frumos! Am primit după 9 ani, 2/3 din vie, adică 21 ha, dar casa din mijlocul viei s-a trecut pe Legea 10 în loc de 18, şi acum ne judecăm la Curtea de Apel Galaţi.

Cu toate insistenţele şi chiar şi scrisori din partea Prefectului judeţului Vrancea către Curtea de Apel, sora mea SANDA STOLOJAN FILIPESCU, de 86 ani, şi fratele meu DUILIU de la Bruxelles Belgia, fiind bătrâni şi bolnavi vin cu greu la judecăţile care, fără motiv, se tot prelungesc din cauza Ministerului Agriculturii - Agenţia Domeniilor Statului!

2. Care e istoria viei din Faraoane?

Este o poveste foarte veche de vreo 200 ani. La începutul secolului al XIX-lea, familia doctorului în filosofie la Leipzig, Germania, DUMITRU ZAMFIRESCU, fratele tatălui lui DUILIU ZAMFIRESCU, a cumpărat de la diverşi localnici unele parcele de vie din satul FARAOANE, care fuseseră secularizate din averea Mînăstirii Văcăreşti de la Bucureşti, situate pe podgoria vestită a dealurilor de la Faraoane.

Scrisorile de cumpărare scrise de mână prin 1809-1810, în limba română, dar cu litere slavone, le-am dat la Muzeul de literatură unde se află şi azi. Leam găsit după decesul tatălui meu, ascunse într-un cufăr din podul casei.

Am putea spune că modelul pentru “unchiul” – din nuvela “SPRE COTEŞTI”, a lui DULIU ZAMFIRESCU, în care bătrânul cu nepotul său mână caii de pe capra docarului mergând spre Coteşti, ar putea fi uşor unchiul lui Duiliu, acel DUMITRU ZAMFIR sau ZAMFIRESCU, fire “desprinsă ” de bani şi de “material”, visător şi idealist, lipsit total de spirit practic de afaceri, şi ar putea uşor explica de ce în anii dinainte de jumătatea secolului al XIX-lea, el face un împrumut masiv la cămătarul TUDOSE TĂNASE TEOHARI zis “COFETARUL” cu zălog: viile sale din Faraoane.

Neputând însă plăti restituirea la timp, tribunalul din Rm. Sărat de care depindea ca judeţ Faraoanele, conform sentinţei din anul 1850, aflată tot la Muzeul Literaturii, decide despăgubirea lui TĂNASE COFETARUL prin preluarea gajului constând din VIA DE LA FARAOANE. După vreo 50 de ani în preajma anului 1900, Duiliu, întors după 18 ani din Italia, unde probabil strânsese ceva avere, fiind căsătorit şi cu HENRIETA ALLIEVI, fata senatorului Antonio Allievi - fost redactor la ziarul revoluţionar “CREPUSCULO” din Milano, al lui Garibaldi şi Preşedinte, mai

târziu, al Băncii Italiene - se îndreaptă spre Dealurile Faraoanelui şi cumpără, de la Nicolae Robescu, via “lui Tănase Cofetaru” care, după atâţia ani, ajunsese în mâna acestui proprietar, dar care vie, rămăsese cu acelaşi nume sub care este cunoscută şi azi de VIA LUI TĂNASE COFETARU, în toate arhivele instituţiilor şi tribunalelor din zonă.

Duiliu “salvase” onoarea familiei de “ruşinea” (!) de a pierde averea cu 50 de ani înainte, cu toate că după atâta timp povestea era uitată şi tot Focşaniul s-a mirat de ce luase Duiliu tocmai aceea vie?

Vin eu acum cu o mare dilemă de critică şi istorie literară! Oare în loc de Dumitru Simionescu Rîmniceanu, ca model consacrat pentru Tănase Scatiu în multe scrieri biografice şi de istorie litarară nu se potriveşte mai curând Tănase Cofetaru, cămătarul Tănase, hrăpăreţ şi fără scrupule, a cărei imagine trebuie totuşi să fi chinuit în spiritul vremii pe bietul meu bunic??

Desigur, se pune întrebarea dacă se mai poate face ceva azi, când lumea s-a învăţat cu acel model. Ar fi totuşi morală o revenire, deoarece DUMITRU SIMIONESCU RÎMNICEANU era un om de afaceri dar nu era un cămătar necinstit şi nici măcar nu-l chema Tănase!!!

3. Cum trăiau ZAMFIREŞTII cu rudele vecine MINCU şi SIMIONESCU-RÎMNICEANU ?

La această întrebare trebuie început prin a spune că fiind vecini cu casele, iar LINA SIMIONESCU RÎMNICEANU fiind o femeie deosebită (ţinea în casa ei cenacluri literare şi muzicale, săptămânal), şi DUILIU ZAMFIRESCU era romancierul cunoscut, există multe scrisori ale acestuia către frumoasa LINA (există portretul de Ştefan Mincu care se află în casa Marilenei Oromulu), din care unele sunt perfecte scheme de roman, când îi dă Linei variante pentru cum să se împace cu Dumitru, soţul ei.

Dar şi mai pline de umor sunt scrisorile Caterinei Remer, sora lui Duiliu, către Ion Mincu, aflat pe vremea aceea la Paris la studii, în care, într-o limbă contrafăcută după dialectul vrâncean, îi relatează viaţa grupului Zamfirescu – Mincu rămas în Focşani, cu vizitele mătuşilor şi unchilor, sau cu observaţii “dure” pentru comportamentul epistolar a lui nenea Ion (Mincu).

Cum la Paris era plecată şi Lina Simonescu, Caterina îi relatează săptămânal, în termeni foarte originali, despre sănătatea celor 5 copii ai Linei, Marinică fiind cel mai des descris cu observaţii comice. În alte scrisori către Lina, povesteşte cu talent despre Lascăr, tatăl ei, care “ şade în camera de alături şi care strigă să nu mai vorbească aşa tare că nu poate dormi” ?

O preocupare permanentă, care încarcă ambele familii, este muzica. Sunt în aceste scrisori veşnice discuţii despre partiturile găsite la Bucureşti, la magazinul lui Ghebauer care “se află acuma la Viena să mai aducă o serie”. În

familia Zamfirescu – Mincu, fiecare din fraţi şi surori cântă dintr-un instrument, formând o adevărată orchestră de cameră la cenaclurile din casa cu geamuri mari ale Linei: astfel, Caterina Remer era o pianistă excelentă pe care am mai prins-o şi eu în Focşani str. Plevnei nr. 2, cântându-ne la pianul ei cu coadă, “Sonata Lunii” de Beethoven, la o vârstă înaintată cu nişte degete uscate, dar cu un suflet divin. Marcela cânta la vioară, Ştefan Mincu pictorul portretist, la violoncel, iar discuţiile dintre ei, despre concertele ce aveau loc la Teatrul Pastia din Focşani, denotă o adâncă cunoaştere a muzicii.

O altă legătură culturală era corespondenţa între nenea Ion Mincu şi Lascăr Zamfirescu, pentru a-i face abonamente la Paris, pentru revistele franceze la care era abonat şi pe care le primea la Faraoane. Îmi amintesc de una din aceste colecţii care umplea o bibliotecă din marele salon, din casa din vie: ani întregi din colecţia revistei “Revue des deux mondes” care nu ştiu unde o fi acum. Lascăr Zamfirescu, tatăl lui Duliu, era un autodidact profund, cu o cultură vastă şi cunoştinţă a limbii greacă veche, foarte bună, în afară de franceză pe care o stăpânea perfect în scrisorile lui către nora italiancă, soţia lui Duiliu, Henrietta n. Allievi.

Aceaste înalte preocupări culturale şi intelectuale explică, deşi nivelul economic al acestor familii era modest, adevărul, poate în legătură cu vreo origine mai veche a ei: doi fraţi Dumitru şi Gheorghe Zamfir, doctori în filozofie la Lipsca, mama lor Zoe Lascăr, al cărei nepot de frate, dr. în medicină, Anastase Lascăr, care prin 1848 publica la Viena Foaia Românească “FAMA LIPSCHII” la care colaborau studenţii români revoluţionari ca Nicolae Bălcescu, etc. şi care acest Anastase Lascăr, a fost primul doctor medic în Focşani.

Fără a mai vorbi de presupusele referate distruse, dar existente în copii în familie, despre venirea din Niceea, în România, a familiei Lascăr, din cauza prigoanei lor politice acum câteva secole, din preajma familei Lascarizilor, “presupunere” din cauza căreia scriitorul Duiliu Zamfirescu a fost adesea luat în derâdere. Desigur că aceste poveşti nedovedite atrăgeau după ele asemenea reacţii, de aceea le-am lăsat aceste vorbe la sfârşitul acestor câteva mărturisiri, care sper că vor completa cumva “back-ground”–ul familial al bunicului meu.

Ele se pot completa cu multe altele despre familia scriitorului, cu multipli membri notorii în istoria Risorgimentului italian, precum şi despre Vlad Stolojan Filipescu, soţul francez al sorei mele, nepot direct al lui Nicolae Filipescu sau chiar despre soţia mea, (născută Rosetti Bălănescu), care însă ar da o amploare prea mare acestui articol.

Lector 2/2003

GENEALOGII ZAMFIRESCIENE FAMILII ÎNRUDITE CU BUNICUL MEU DUILIU ZAMFIRESCU – SAU ÎN LEGĂTURĂ CU EL (I)

Lascăr Duiliu Zamfirescu Pentru a face lumină în încrengăturile complicate ale descendenţilor şi antecedenţilor înrudiţi ai familiei bunicului meu, scriitorul Duiliu Zamfirescu ne propunem, împreună cu Biblioteca Judeţeană din Focşani care îi poartă numele, să prezentăm, mai întâi, o schemă genealogică a familiilor din care să reiasă modul în care acestea se înrudesc cu scriitorul prin fapte, poziţii sau descendenţe.

De fapt, clasificarea acestor familii se poate face după diferite criterii: unele dintre ele sunt familii din ţară şi din Focşani, iar altele sunt familii din străinătate. Altele sunt familii care au influenţat concepţia lui Duiliu Zamfirescu prin atmosfera lor patriotică, altele sunt vestite prin cercurile lor artistice, acestea fiind mai ales cele înrudite direct cu scriitorul. În sfârşit, altele sunt familii conţinând membri marcanţi în cultura României sau a altor ţări, unii figurând alături de personalităţile cele mai cunoscute în dicţionarele sau Who`s who-urile literaturii mondiale.

Ne propunem să prezentăm aceste ierarhii genealogice în câteva articole, uneori chiar cu documente de familie, scrisori şi fotografii, cu speranţa că dacă sunt şi alţi cititori care ar putea contribui la îmbogăţirea ştirilor despre acest subiect, aceştia vor avea bunăvoinţa să ne contacteze la Redacţia Revistei.

Acest lucru face parte, în mod firesc, din preocuparea tuturor oamenilor de litere şi a tot mai multor tineri cititori de a cunoaşte tot ce a fost cândva, lucruri care nu li se aduceau la cunoştinţă în regimul trecut.

Privitor la Duiliu Zamfirescu, acest mare scriitor român, fiu al Focşanilor, trebuie readuse la cunoştinţa publicului avizat, viaţa şi opera sa, referitoare la activitatea jurnalistică, discursurile la Academia Română, corespondenţa, poezia, nuvelele şi în sfârşit ciclurile de romane care l-au consacrat în literatura română.

Pentru ca expunerea să aibă cât de cât o ordine logică am pornit de la o schemă a familiilor analizate, întocmită după o observaţie făcută asupra unui arbore genealogic general şi anume că, întotdeauna “femeile aduc legătura de sânge “albastru” din marile familii, atât româneşti cât şi străine”

Astfel, se poate constata din schema alăturată, situaţia următoare: Familia nr. 1 – denumită LASCĂR este adusă de ZOE Lascăr căsătorită cu bunicul scriitorului Duliu Zamfirescu.

Familia nr. 2 - denumită PAVEL MINCU, legată prin SULTANA Mincu soţia tatălui scriitorului Duliu Zamfirescu.

Familia nr. 3 - denumită SIMIONESCU RÂMNICEANU derivă din Familia nr. 2 de mai sus, prin vestita Lina amfitrioana cercurilor literare şi muzicale săptămânale din Focşani.

Familia nr. 4 - denumită ALLIEVI din Italia este adusă prin HENRIETA Allievi, soţia din Italia a lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 5 - denumită CORNESCU, MANU, GHICA, ROSETTI, adusă prin ELENA Rosetti , soţia lui Lascăr Zamfirescu, nepotul lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 6 – denumită ANDREI MUREŞANU, ORGHIDAN, GHERMAN, adusă prin IOANA Dragomir, fiica lui Lascăr Zamfirescu.

Familia nr. 7 - denumită HOLBAN , adusă prin Andreea, fiica lui Duiliu Constantin Zamfirescu.

Familia nr. 8 – denumită LEONIDA, adusă prin ELIZA Zmfirescu, cumnata scriitorului.

Familia nr. 9 –denumită VASILIU, adusă prin ZOE Vasiliu, soră cu Duiliu Zamfirescu şi soţia generalului Nicu Vasiliu şi Picky Vasiliu.

Familia nr. 10 – denumită FILIPESCU BLARAMBERG NICOLAE, adusă prin SANDA Zamfirescu, nepoată a lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 11 - denumită GRIGORCEA, adusă prin MARLENE Zamfirescu , soţie decedată a lui Duiliu Constantin Zamfirescu , de la Bruxelles, nepot al scriitorului Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 12 - denumită GĂRDESCU, PÂRÂIANU, MILESCU, adusă prin LUCIA Gărdescu , soţia lui Al. Duiliu Zamfirescu, fiul lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 13 - denumită BĂRBĂTESCU, adusă de EUFROSINA Bărbătescu, soţia lui Constantin C. Gărdescu, frate cu Lucia Zamfirescu, nora lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 14 - denumită NICOLAE BĂLCESCU, adusă de HENRIETA ZAMFIRESCU, RADU MANDREA BĂLCESCU, fiica lui Duiliu Zamfirescu.

Familia nr. 15 – denumită AL. LENGUCEANU, adusă de HENRIETA

Zamfirescu , fostă Lenguceanu, fiica lui Duiliu Zamfirescu.

Fiecare din aceste familii pe care le vom prezenta mai departe joacă un rol în biografia lui Duiliu Zamfirescu. Multe din ele provin de pe plaiurile Vrancei, deţinătoare de vii în această zonă, şi au influenţat amintirile dragi din tinereţe, fundal pentru poeziile şi chiar romanele scriitorului Duiliu Zamfirescu care, aşa cum bine se ştie, au fost în majoritate proiectate departe de ţară, izvorând din dorul de ţară, atât de chinuitor.

Aceste familii vrâncene au fermecat copilăria şi anii de şcoală ale bunicului imprimându-i-se în minte adânc, până când, mai târziu le-a imortalizat în opera sa, redându-le cu o exactitate neasemuită. Oameni şi obiceiuri, sentimente şi preocupări, dar şi aspectele exterioare – câmpii şi dealuri, păduri şi şosele prăfuite, s-au transformat în opera sa literară, scrisă într-o limbă autentic românească, răsunând ca o simfonie a plaiurilor şi pădurilor sau a oraşelelor de provincie, cu grădini de liliac şi biserici sfinte….

Dintre cei 6 fraţi şi surori ale sale, Duiliu Zamfirescu a fost cel mai talentat în ramura literară a artelor, deşi talentele nu lipseau la toate rudele sale, în arta muzicală sau în pictură. Adică el a crescut de mic într-o puternică comunitate artistică şi intelectuală. Tatăl său, Lascăr, înalt şi cu barbă a fost un autodidact de valoare, cu biblioteci întregi de cărţi şi reviste la care era abonat ani întregi, din Franţa şi Germania, reviste de care îmi amintesc cum erau aşezate pe rafturile din “salonul mare” de la casa din via familiei Zamfirescu, via de la Faraoanele, din dealurile Odobeştilor.

Fratele lui, Ştefan, a fost un portretist de talent (Portretul Linei Simionescu Rîmniceanu, Duiliu Zamfirescu tânăr, etc.) şi profesor de desen la Liceul Unirea – Focşani.

Sora lui Duiliu Zamfirescu, Ecaterina Romer, era o pianistă de mare talent pe care am auzit-o odată cântând cu o formidabilă sensibilitate, “Sonata la Lună” de Beethoven.

Marcela Stănescu, cu conacul din Coteşti, cânta la vioară sau violoncel şi scrisorile rămase către Gebauer la Viena confirmă multiplele comenzi de partituri pentru orchestra de cameră ce performa săptămânal la Lina Simionescu Râmniceanu, în casa cu vitralii, aproape de casa verilor Zamfirescu, dărâmată de comunişti, pe B-dul Unirii în Focşani.

Am mai scris undeva ce sentimente mă cuprind când vin la Focşanii mei – în care n-am stat niciodată, decât la Tanti Elena în casa de la Faraoane, unde ea, ca soră a lui Duiliu Zamfirescu, îl ajuta pe tatăl meu, Alexandru Duiliu Zamfirescu să îngrijească via noastră şi unde în fiecare vacanţă

mergeam la cules şi călăream prin vie şi prin pădurea alăturată cu puşca după guguştiuci şi mierle. Îmi amintesc că tata care pe vremea aceea era diplomat la Berlin a cumpărat un Ford cu “mustăţi” pe care-l conducea Gheorghe Mărgărit din Cîmpineanca şi care avea garajul în curtea casei din Faraoane. Când ieşeam seara pe terasa casei de unde se vedea până departe în zilele de după ploaie până peste Dunăre, pe Munţii Măcinului din Dobrogea - şi ştiam că vine mama mea, Lucia Gărdescu – Pîrîianu, de la Bucureşti, pe care o lua Gheorghe de la gara Focşani, noi urmăream maşina după faruri încă de când trecea apa Milcovului – fiind foarte înaltă – până, după două cotituri la plopii de pe drumul spre Vîrteşcoiu, ajungea, în fine, pe prundişul cu bolovani de la marginea viei, la cantonul de la poarta de intrare în proprietatea noastră.…..

Revenind la influenţele rudelor şi familiilor legate de bunicul nostru, va fi interesant să fie amintite principalele familii:

În copilărie şi tinereţe legate de părinţii lui: - Familia Mincu (Pavel Minko) - Familia Lascăr Zamfirescu, cu unchii acestuia - Familia Zoe Lascăr cu descendenţii până astăzi - Familia Simionescu-Râmniceanu cu Lina şi Marin Într-un număr următor se vor arăta toate cele cunoscute despre aceste familii şi perioade.

Lector 4/2004

Un dar către cititor Dumitru Huţanu Prin anii ’80 se contura, îndeosebi la îndărătnica insistenţă a regretatului profesor Petrache Dima, împărtăşită şi de Muzeu, înfiinţarea unei Case memoriale „Duiliu Zamfirescu”.

Legătura mea cu familia scriitorului a căpătat atunci consistenţă şi continuitate.

S-a acumulat patrimoniu muzeal, De la oficial, am ajuns un obişnuit al familiei, acceptat chiar prieten.Preţ de câteva clipe, doar, l-am văzut pe fiul scriitorului, la rându-i diplomat şi romancier, Alexandru Duiliu Zamfirescu. Am vizitat-o şi discutat, cu regret, numai de două ori, pe fiica lui Duiliu Zamfirescu, Henriette Mandrea.

Cu nepoţii, Lascăr Al. Zamfirescu şi Duiliu Al. Zamfirescu, schimbul de gânduri, intenţii, impresii a fost mai des. Cu Lascăr Al. Zamfirescu relaţia a căpătat durată şi suport uman (emoţie, respect, preţuire, încredere, căldură, prietenie).

Desele vizite făcute la Bucureşti, discuţiile, destăinuirile, întâlnirile la Focşani, convorbirile telefonice, corespondenţa scrisă, totul şi toate i-au păstrat relaţiei noastre o constanţă atingând prezentul.

Când după anii ’90, odată cu retrocedarea casei de la Faraoane, s-a reluat chestiunea unui muzeu memorial, când, parcurgând-o încăpere cu încăpere, deja se contura, în liniile esenţiale, imaginea acestuia, i-am mărturisit lui Lascăr Al. Zamfirescu dorinţa şi speranţa de a-i reda chipul, atmosfera şi încărcătura de înţelesuri caracteristice timpului şi familiei, acesta mi-a făcut o surpriză pe care şi-ar fi dorit-o orice muzeograf.

Cu o memorie a amănuntului uimitoare, a schiţat interiorul, aievea cum l-a cunoscut. Cu valoarea de document, impresionantă prin suflul uman ce răzbate dincolo de linii, o redăm Măriei sale, Cititorului.

Duiliu Zamfirescu – Scrieri de tinereţe Editura Bibliotheca: Ediţie îngrijită, prefaţă, comentarii şi note, glosar de Ioan Adam

Gabriel Funica În 1970 începea editarea postbelică a operei lui Duiliu Zamfirescu la Editura Minerva cu primul volum „Poezii” din colecţia „Scriitori români”(ediţie îngrijită, prefaţă, cronologie, note, glosar, indici şi bibliografie de Mihai Gafiţa). Publicarea seriei se va opri în 1985 la volumul VIII „Corespondenţă” (ediţie îngrijită, note, comentarii şi indice de AL. Săndulescu). Astfel,volumul IX, opera de tinereţe a lui Duiliu Zamfirescu, aflat în pregătire şi care ar fi urmat să poarte girul istoricului şi criticului Ioan Adam nu a mai apărut sub egida acestei prestigioase colecţii.Exprimând o notă de scepticism, scria la un moment dat, în această revistă, criticul Ioan Adam: „Cele două romane de tinereţe: În faţa vieţii (1884) şi Lume veche şi lume nouă (1895) încă îşi aşteaptă reeditarea, iar speranţa de a le vedea într-un nou veştmânt tipografic e deocamdată fragilă […] Poate că se va întâmpla totuşi o minune şi vrâncenii îşi vor omagia, în fine, înaintaşul lor literar cel mai respectabil...” (Ioan Adam – Faţa din umbră a lui Duiliu Zamfirescu ; Revista ProSaeculum, Anul X, nr. 3-4 /2011).Iată că „întîmplarea” (categorie filosofică preţuită de către Duiliu Zamfirescu) şi sprijinul deplin al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Focşani au făcut posibilă „minunea” în preajma Crăciunului 2013.După 28 de ani de la întreruperea reeditării lui Duiliu Zamfirescu şi mai bine de o sută de ani de la prima lor publicare, scrierile de tinereţe zamfiresciene au văzut lumina tiparului la Editura Bibliotheca, colecţia Critică şi istorie literară, Târgovişte, 2013 (ediţie îngrijită, prefaţă, comentarii şi note, glosar de Ioan Adam, 339 p.) cu titlul Scrieri de tinereţe. În „Notă asupra ediţiei” îngrijitorul precizează:” Prozele reunite acum sub titlul Scrieri de tinereţe ar fi trebuit să alcătuiască materia volumului IX, penultimul, din seria de Opere de Duiliu Zamfirescu iniţiată în 1970 de Editura Minerva.Cum însă colecţia Scriitori români a devenit de domeniul trecutului, am socotit necesară ducerea până la capăt a demersului restitutiv început cu patru decenii în urmă.Dintre textele epice zamfiresciene cele adunate aici au avut, poate, soarta cea mai ingrată.Nemulţumiri personale ale autorului, prudenţe diplomatice, adversităţi politice şi, sub comunism, cenzura, au făcut imposibilă retipărirea lor.Nici Editura Minerva, nici Editura Dacia (unde romanele În faţa vieţii şi Lume nouă şi lume veche au fost avute în vedere de Mircea Zaciu pentru un volum din seria „Restituiri”) n-au putut materializa acest proiect editorial.” Volumul Scrieri de tinereţe cuprinde două romane, În faţa vieţii şi Lume veche şi lume nouă, deasemeni două nuvele, Stânca cu dorul şi Două case potrivite.Aceste scrieri prefigurează, anunţă pe marele prozator de mai tîrziu, important precursor al romanului românesc modern.După debutul poetic din 1877 la revista Ghimpele şi colaborarea cu Literatorul lui Macedonski, în 1882 Duiliu Zamfirescu devine redactor la România liberă, ziarul junimiştilor, unde va semna şi cu pseudonimul Don Padil.Editorial debutează în 1883 cu volumul de poezii şi nuvele, Fără titlu.În august 1884 DZ începe să publice în paginile cotidianului România liberă fragmente din romanul În faţa vieţii , ce va apare, la finele lui septembrie, volum tipărit, la Tipo-litografia Ştefan Mihalescu, Bucureşti.Cartea nu se va bucura de vreun succes deosebit.Influenţat de pesimismul lui Schopenhauer, DZ creează un personaj, Eugeniu Soleanu, caracterizat de primul recezent al scrierii, în Voinţa Naţională, D.C. Ollănescu-Ascanio ( focşănean, conservator junimist, temperament clasic) ca fiind inautentic şi de un pesimism contrafăcutDoi ani mai tîrziu, în 1886, socialistul C. Dobrogeanu-Gherea în articolul Pesimistul de la Soleni (Contemporanul, oct.

1886) deşi recunoaşte unele calităţi ale scriitorului, se alătură, în general şi paradoxal, impresiei exprimată de Ollănescu-Ascanio, amendînd la rîndu-i, falsitatea personajului cu sintagma „papagal pesimist”.Ghinionul lui Eugeniu Soleanu de a fi apărut în toiul disputelor teoretice ale vremii dintre conservatori, liberali şi socialismul eterogen incipientRoman metafizic prin excelenţă, În faţa vieţii , este receptat şi analizat cu instrumentar ideologic. Oricum, un astfel de personaj, amestec de Oblomov, René, Louis de Camors, nu putea fi prea simpatic atunci la început de „lume nouă” şi nici chiar astăzi într-o lume post-ideologică, post-cioraniană, amoral hedonistă, o lume a voinţei de cumpărare în care „prinţipurile”, onoarea, vorba lui nenea Iancu +Gianni Vattimo - “a se slăbi”.Deşi modelul lui DZ, Monsieur de Camors (très curieuse et un peu déconcertante, Jules Lemaitre) a lui Octave de Feuillet mult mai glorios în epocă, dovadă că la mai bine de un deceniu de la publicare era reluat în foileton, din 2 nov.1889, de ronalpinul „Le Stéphanois”(organe radicale de la democratie de la Loire et de la Haute-Loire), pare că personajul Eugeniu

Soleanu, cu toate reproşurile şi precarităţile estetice, rezistă mai bine în timp, e discutabil oricînd.Scos din context, Louis de Camors nu ar fi astăzi decît un plictisitor personaj melodramatic de telenovelă iberică.

Celălalt roman, Lume nouă şi Lume veche a fost publicat în revista Convorbiri literare pe parcursul anului 1891 şi apoi, în întregime, la Editura librăriei „Carol Müller” din Bucureşti, în 1895.Este unul dintre primele noastre romane citadine, după cum remarcă criticul Ioan Adam în studiul său introductiv.Mai bine scris, mai elaborat, DZ încearcă să se adreseze stratului urban în formare, să aducă în prim planul literaturii acele naturi complexe, psihologic scindate, prezente în spaţiul citadin.Roman antagonist DZ opune „lumea veche” reprezentată de Mitică şi Smărăndiţa, cu ruşine de oameni, teamă de Dumnezeu, credinţă în bine, „lumii noi” socialiste ilustrată de un Veniamin Stroescu.Lumea nouă era în realitate, aşa cum va sesiza prompt C. Mille în Adevărul ilustrat (22 mai 1895) lumea burgheză pe cale de edificare în România fin de siècle XIX.Deşi îi socotea pe socialişti falşi ca problemă socială DZ nu putea să treacă peste contradicţia şi absurditatea, denunţată şi de Titu Maiorescu, aceea de a fi bogat şi socialist şi să nu –i insereze în registrul său cu psihologii anapoda „ Iată-i pe socialişti, cu jocurile lor europene de Internaţională I-a şi a II-a, apocaliptice/mesianice/universale/milenariste. În Italia, DZ îl citeşte pe abilul Achille Loria, mai ştie câte ceva şi despre socialiştii români ai anilor 1890, aşa că-l alarmează decent şi ferm pe Titu Maiorescu, apelând tocmai la coarda intelectual-politicã redutabilă a Magistrului-Pontif: Criticele lui Gherea, mai exact concluziile lor, nu-l lasã sã doarmă pe el, DZ!Scriitorul DZ, pe drept alarmat de gândirea şi acţiunea socialistă compune romanul Lume veche-Lume nouă, cât ironic, cât bonom comprehensiv la adresa socialiştilor români. Nu uităm, poate nici DZ şi Titu Maiorescu nu uitau că la 1890 se împlinea deja veacul de când Duhul Nou târcolea feerica lume a Principatelor Române, îndestul de receptivă la mesaj. Iată-i pe socialiştii români clamând încă o "Lume Nouã" şi pe DZ preluându-le sloganul într-un titlu. Totul pare feeric în România feerică şi vor mai trebui să curgă decenii, să izbucnească războiul civil european, pentru ca un Huxley să monitorizeze întreaga încărcătură apocaliptică, dătătoare de fiori, a feericului slogan: Brave New World... “ (Florin Paraschiv: Duiliu Zamfirescu – o doctrină a salvării; Revista Lector nr.2/2003).

Istoria aşa consemnează, primii susţinători ai mişcării socialiste au fost intelectuali provenind din mari familii boiereşti (ex. Cantacuzino) ori burgheze, ulterior, cei mai mulţi dintre ei se vor orienta spre partidele tradiţionale.Această incosecvenţă , această sciziune mentală, diferenţa dintre ce spui şi ce fumezi, îi dădea de gîndit lui DZ şi, taxidermist subtil, îi returna într-un fel sau altul, prin Veniamin Stroescu, „papagalul” lui Gherea. În tranziţia românească de azi DZ ar fi copleşit de abundenţa materialului didactic Chiar dacă nu s-a bucurat de vreun succes răsunător acest roman, un corespondent, o preocupare tematică parcă am afla în cartea lui Jean Dutourd - Le Séminaire de Bordeaux ( Flammarion, 1987) unde întîlneşti, mai 1968 Franţa, revoluţionari de operetă, maoişti de weekend, tineri intelectuali cu părinţi gaullisti, insurgenţi care luptă cît luptă apoi merg la supermarket, beau cu plăcere coca cola ori asemeni personajului feminin, cercetător la CNRS, ce îşi zgîria genunchii cu o bucată de pavaj în intimitatea apartamentului personal, ascultînd Monteverdi, pentru a marca, astfel, prezenţa pe baricade, opresiunea societăţii capitaliste.Şi, ca în cazul „generoşilor” români, ajunşi la maturitate, unii vor ocupa funcţii înalte, ba chiar la Parlamentul European (vezi Daniel Cohn-Bendit), exact în acelaşi tip de societate pe care îl voiau, programatic, dispărut.Din acest punct de vedere DZ este „un european bine temperat”.

Dacă Mihai Gafiţa fixa (Opere, vol.3) în 1880 data debutului în proză a lui DZ cu nuvela Cele din urmă gânduri ale lui Weber (Literatorul, I, 10, 23 mart. 1880), potrivit cercetărilor istoricului literar Ioan Adam, nuvela romantică Stânca cu dorul , inclusă în volumul Scrieri de tinereţe, devansează cu trei luni, pînă la noi descoperiri, acest debut, prima parte fiind publicată, în cotidianul politic Democraţia naţională, decembrie 1879.

Acest volum al scrierilor de tinereţe se încheie cu nuvela intitulată Două case potrivite apărută în revista Convorbiri literare (15 august 1899), semnată cu asteronim.O proză jucăuşă, în stilul lui Boccaccio, în care DZ, reia, şarmant nonconformist, chestiunea ambiguităţii şi indeciziei sentimentale, prevestitor deconstructor al vechii/ noii dezordini amoroase.

Gîndim că viitorul zamfirescolog, pe baza celor acumulate, va avea posibilitatea să pună şi sub o altă lupă hermeneutică opera literară a lui Duiliu Zamfirescu.Pînă atunci însă, nu ne rămîne decît să ne exprimăm întreaga admiraţie faţă de calitatea şi profesionalismul acestei ediţii critice, sperînd, pentru desăvîrşirea operei, în acelaşi fericit joc al „întîmplării”.

Leon Kalustian – Corespondenţă - scrisori primite -

Cluj, 5 II 77 Mult stimate şi iubite Domnule Kalustian, Întors acasă, m-a răzbit o gripă, din care încerc să ies cît mai repede. Nu pot îndeajuns să vă mulţumesc pentru clipele frumoase şi generoase ce mi-aţi oferit la Bucureşti.

M-aţi răsfăţat peste cît aş merita şi mă cert în gînd că n-am avut tăria să mă opun risipei ce aţi făcut pentru mine. Încă o dată, nu ştiu cum mă voi putea revanşa, sper ….. că – dacă nu veţi veni curînd la Cluj – să acceptaţi la proxima mea vizită bucureşteană să fiţi măcar o dată invitatul meu.

Acum trec la cele promise: În problema plăcii pentru U. Bă…., am vorbit cu prof. B…. şi mi-a reînnoit promisiunea că o dată placa sosită la Cluj va face totul ca s-o fixeze în zid. Vlad, căruia i-am amintit de asemeni, şi-a repetat promisiunea de a ….la femei ceea ce trebuie făcut.

Lui ….- care e tot în concediu medical i-am transmis cele legate cu….său la Eminescu. În fine, am fost la Biblioteca Academiei. Mi s-a confirmat primirea donaţiei scriitorului …………Nu au fost încă inventariate (mereu indolenţa!) fapt pentru care – s-a scuzat doamna în cauză – nu vi s-a transmis scrisoarea de mulţumire, conducerea uitînd să vă dea – în scrisoare – şi confirmarea primirii, şi numărul sub care se află inventariate. Mi sa promis că vi se va scrie în cel mai scurt timp. Să cred? Să sper că aşa va fi?

Am vorbit cu Hadrian Daicoviciu. Muzeul e interesat de scrisori, astfel că v-aş ruga să-mi trimiteţi o listă şi preţul global pe care credeţi că l-ar plăti Muzeul. Oferta – spune Hadrian – trebuie însoţită şi de o sumă aprozimativă. Dragă Domnule Kalustian, nu ezitaţi şi nu faceţi exces de generozitate! Aţi avut şi aveţi necazuri, cheltuieli neprevăzute, astfel că ar fi potrivită ocazia aceasta pentru a mai acoperi din cheltuielile cu boala, etc. Trimiteţi-mi urgent lista şi eu voi trata personal şi cu discreţia cunoscută cu Hadrian.

Aveţi din partea Dlui Prof. ……cele mai prieteneşti gînduri şi salutări. Vă aşteaptă şi Domnia sa la Cluj, să facem o eventuală escapadă pînă la Ciucea. Primăvara ce se apropie sper să ne revedem. Încă o dată vă mulţumesc pentru toate şi aştept răspunsul dvs.

Cu profundă stimă şi afecţiune, Mircea Zaciu

Cluj, 6 XI 84 Mult stimate Domnule Kalustian, Am tot aşteptat un semn de la dumneavoastră, dar el n-a venit. Regret nespus, fiindcă poate a intervenit ceva între noi, vreo intrigă sau cine ştie ce, căci nu-mi explic această tăcere. Înainte de toate, am aşteptat cu mare nerăbdare textul despre Liviu Rebreanu, promis de mai multe ori pentru volumul care iată stă gata să fie predat, dar mi-e foarte greu să-l predau şi să renunţ la colaborarea, la prezenţa Dvs. Am înţeles, illo tempore, rezerva Dvs faţă de volumul Agârbiceanu (deşi vă propusesem să reluaţi aproape aşa cum erau, rîndurile din Flacăra); dar îmi vine mult mai greu să cred că Dvs nu aţi avea multe şi interesante de spus despre un om şi un prozator ca Liviu Rebreanu! Iată deci că îmi permit să insist, cu riscul de a vă plictisi şi a vă agasa poate. O regret cel dintîi, dar cauza acestei cărţi centenare mi se pare că întrece micul meu orgoliu. În al doilea rînd, am aşteptat cele cîteva date despre unii autori din Dicţionar, despre care Dvs mi-aţi spus că aţi putea să ne furnizaţi informaţii biografice, noi epuizînd deocamdată toate sursele şi negăsind mare lucru. Imi pare nespus de rău să las goluri de informaţie într-o lucrare ce, sunt convins, nu va mai fi reluată în această formă de nimeni în viitor.

De asemenea, aş fi foarte interesat să obţin de la DVs. memoriile lui Const.

Beldie, despre care mi-aţi vorbit şi care ar putea intra în 1986 în Restituiri, la „Dacia”. Aş dori mult să-mi scrieţi cîteva rînduri în aceste probleme, rugîndu-vă totodată să mă iertaţi pentru că insist atîta, dar credeţi-mă că o fac cu interesul acestei culturi româneşti pe care ştiu cît o iubiţi, nicidecum pentru mine.

Cu vechea şi statornica stimă şi afecţiune, al Domniei Voastre, Mircea Zaciu Tel 16242 (s-a schimbat vechiul număr)

Mult stimate Domnule Kalustian, Am regretat nespus că v-am deranjat atîta pentru hotel şi pînă la urmă fără rezultat, lasîndu-vă poate impresia unui om neserios. Dar efectiv nu mai aveam de ales, deşi ulterior doi clujeni s-au instalat confortabil la Athéne. Datorită programului foarte încărcat şi obositor, nu am mai putut să ne revedem. A doua zi v-am căutat la braserie, dar n-aţi sosit. Am telefonat Doamnei, mi-a spus că veţi fi acolo pe la 11, însă noi trebuia să fim la Uniune pentru două şedinţe preliminare. A doua zi, la 8 şi jumătate trebuia să fim în sală, deci am luat micul dejun la 7 jumătate, oră la care nu eraţi pe acolo. Şi toate zilele ce au urmat, tot aşa. Sîmbătă la amiazi abia s-au dat rezultatele alegerilor, aşa cum ştiţi desigur. Cu ultima cursă de avion am plecat din Bucureşti, bucuros că pot scăpa din

micul infern trăit şi din vremea îngrozitor de rece şi ploioasă care m-a deprimat şi mai mult. Acum, puţin refăcut de pe urma oboselii cumplite, vă scriu în speranţa că ne vom revedea curînd, ca să pot măcar puţin de tot să mă revanşez pentru bunătatea şi generozitatea ce-mi arătaţi la fiecare întîlnire. Plec pentru acest week-end la BaiaMare, invitat la o sesiune. Poate totuşi veţi veni la Cluj, aş dori să mă anunţaţi mai din vreme, să fiu aici. Dacă nu, eu vă voi căuta la proximul meu bucureştean şi nădăjduiesc că nu sunteţi supărat.

Vă rog să primiţi cele mai sincere salutări cu stimă şi afecţiune, Mircea Zaciu p.s. dl. Carandino mi-a trimis o caldă salutare din Athena. Cînd vine acasă?

Duminică 7 septembrie 1975 Dragă Leon!

Am primit acum o oră scrisoarea ta şi plicul lui Fappas cu catalogul expoziţiei.

Confirmă-i primirea la telefon şi în ipoteza în care nu vei fi la Bran şi respectiv la Braşov pe ziua de 14 septembrie roagă-l să te primească acasă să-i vezi expoziţia. Vorbeşte în numele meu şi va fi încîntat la rîndul lui să-ţi arate lucrurile absolut excepţionale pe care le are şi pe care alminteri doar la anul le vei mai putea vedea. Îmi pare bine că lucrurile îţi progreseazăcu cartea. Evident cenzura a creat atunci dificultăţi pentru înţelegerea postumă a scrisului nostru – dar nu de nebiruit pentru acţiunea în prezentul respectiv.Iar pe de altă parte pentru scrisul nostru obligat să străbată grile dese s-a rafinat. În fine ducă-se pe pustii cum zic babele. Şi nu cumva să tragă cineva citindu-mă concluzia că fac elogiul cenzurii. Întîmplător am dat la o librărie din RÎŞNOV peste un FACSIMILE pe care l-am oferit domnişoarei care mă însoţea cu introducerea respectivă (orală) – dar fără dedicaţie bine înţeles. În ceea ce mă priveşte aştept să vin la Bucureşti ca să aflu rezultatul demersurilor lui E. Jebeleanu. Dacă în privinţa memoriilor s-ar putea afla (în mod absurd) pretexte de neacceptare, nu ştiu ce l-ar putea determina pe Val. Rîpeanu să amîne acum să respingă eseurile de teatru. Cum necum iată-mă în stare de faliment quasifraudulos – cu două cărţi depuse de atîta vreme.

Am ajuns la concluzia că faţă de mine personal există cîteva ostilităţi, neoficiale; care izbutesc să-mi îngreunieze apariţia. E vorba de ceva recent. Şi-am identificat; cred persoana. Voi erija, în cazul în care nu obţin rezultate pe cale normală, la unele măsuri mai eficiente pe căi care îmi rămîn accesibile.

Dacă ai posibilitatea să-l mai vezi pe Rîpeanu răspunde-i la toate amînările şi scuzele că devreme ce a trecut volumul în plan şi nu poate avea dificultăţi în privinţa lui la […] presei să mă programeze la E. […] cu cei 80% din drepturile de autor legale…..

După cîte văd nu vei veni la Bran şi îmi pare rău pentru tine ca şi pentru mine.

Vom profita însă de prima ocazie şi de primi bani – dacă vremea continuă să fie clementă pentru un week-end în Octombrie.

Ce mai nou prin Bucureşti? Să-ţi spun drept nu-mi lipseşte nici Atheneé-Palace-ul nici „Berlinul” (Ce mai face totuşi Wertheimer? Dă-i salutări din partea mea,ca şi lui Costică de altfel!)

Te rog să mă scuzi pe lîngă nevasta ta şi pe lângă cumnatul tău de tonul abrupt al conversaţiilor telefonice. Şi să le transmiţi caldele mele salutări […]

Pentru veştile bune pe care le-am aflat zilele trecute îţi menţionez şi internarea […] pentru a 6 (şasea) operaţie din ultimii ani. Nici nu ştiu în ce spital se află Valerie lipsind din Bucureşti într-o excursie mai lungă în deltă cu un grup de francezi. Să sperăm că lucrurile se vor petrece ca de altădată cel puţin cu rezultatele de pînă acum. Voi vedea ce e de făcut la Bucureşti … dacă este de făcut!...

Ai mai primit veşti de la Ştefan Baciu? Eu i-am scris de aici, aşa încît la sosirea în […] va fi primit odată cu rîndurile tale şi pe ale mele.

Te voi chema la telefon zilele astea ca să afli dacă zi cînd vii. Mi-ar părea rău să fiu în vre-o plimbare şi să pierdem o zi de conversaţie. Aici este de altfel aşteptată Familia Stanciu am pregătit o cameră lîngă a mea ca să putem comunica în voie.

Te îmbrăţişez cu mult drag şi îţi spun la revedere Nicolae Carandino

Bran 7 Septembrie 1977 Dragă Leon!

Sînt foarte curioase şi foarte inexplicabile corespondenţele de gând care preced comunicările concrete; azi toată dimineaţa mă întrebam unde să-ţi scriu la Focşani sau la Bucureşti! Iată că telefonul tău m-a lămurit! Eram din cauza asta buimac la receptor. Şi acum să trecem la fapte!

Sînt aici de Luni 29, adică de zece zile. Mă simt ca de obicei excelent în localitate şi în casa Stanciu. Vreo şase zile am avut şi societate – pe Dem Popovici, colegul meu de liceu şi pe nevastă-sa Ioana (I-ai cunoscut pe amîndoi la spital!) Acum am rămas singur, şi sper să scriu cu mai mult spor. Deocamdată traduc “Jurnalul de ocupaţie” al Ioanei Tsatsos; am ajuns la jumătate. Nu am şanse mari de tipărire – dar nu m-am putut opri! Măcar să-l citiţi voi, prietenii mei!

De mîine încep “Jurnalul meu de călătorie”. Îl voi da la “Viaţa Românească”.

Sînt foarte supărat de tratamentul la care am fost supus la “România literară”; un şef de stat nu se cuvine să fie lăsat să aştepte. Şi mă mir că Ivaşcu nu ştie acest lucru. În fine…după toate astea mi se intervine în text…luîndu-se apărarea grecului! După ce invoc dubla mea ereditate care era un scut suficient scriam “De ce cînd au făcut cele mai mari şi mai dese jertfe ca să poată păstra pe cea dintîi s-au grăbit din prima clipă să sacrifice ideea de Adevăr ideei partizane?” (Părţile subliniate au fost înlocuite cu o întrebare stupidă care bine înţeles nu-mi aparţine şi care anulează răspunsul lui Tsatsos care devine absurd!: Eu nu am scris: În ce modalităţi se exprimă Adevărul? Cum a apărut!...

În altă ordine de idei sînt în plină refacere. Beau două kilograme de lapte (de la vacă!) pe zi şi mănînc tot ce-mi apare – comestibil – în faţa ochilor. Cu carnea o duc ceva mai prost fiind mai rară şi de calitate cam proastă. În fine “tout compte fait” mai cu ouă, mai cu brînză, mai cu fructe – o scot mulţumitor la capăt. Aşa încît…cînd sosesc în Bucureşti să puneţi la adăpost pisîcile.

Voi veni pe ziua de 16 şi voi pleca Duminică 18 ca să-mi ridic pensia. Sper să vin şi să plec în maşină. Dacă nu se oferă Crăciunescu am, în buzunar, soluţia Liviu Gheorghiu (inginerul de mobile autor dramatic).

Ai grije să ne putem întîlni în cele două zile cîte voi sta pe Hristo Botev. Scrie-mi dacă s-a deschis Casa Scriitorilor şi dacă întîmplător îl vezi pe Jebeleanu dă-i salutări din partea mea…Lui Paul Lăzărescu i-am trimis o carte poştală ilustrată de la sosire. …M-ai întrebat de surorile mele. Ebe este bine mersi şi încurcată cu încasarea pensiei ei personale. Valeria umblă cu Crăciunescu pe la spitale cu analizele. El vrea să plece în străinătate – ceea ce nu cred că ar fi pentru starea lui de sănătate recomandabil.

Ce mai fac ai tăi? Multe sărutări de mîini soţiei tale şi celor de la Focşani de asemeni.

Eu am scris la toată lumea – dar am făcut greşeala de a mă lăsa sedus de o “soră” care mi-a propus să-mi francheze şi să-mi puie la cutie scrisorile. Cele din ţară nu cred că au tentat-o. În schimb cele din streinătate nici pînă azi nu mi-au fost confirmate. Aşa păţeşte omul cînd e delicat şi prost!

Printre cunoscuţii pe care i-am văzut pe aici îţi mai citez pe Dan Tărchilă care a venit de la Borşa să mă vadă, pe Maria Banuş cu bărbatu-său şi pe Corneliu Coposu “en partie fine” adică alături de o misterioasă şi semiveştedă cucoană. Încolo umblu puţin şi ascult mult muzică grecească la magnetofon. M-am obişnuit să-mi zbîrnîie la ureche!

Tu ce mai faci? Te plîngi de complicaţii tocmai acum cînd ar trebui să fii, cel puţin pentru o bucată de vreme, la adăpost. Ce se mai petrece prin Bucureşti, pe la cafena, pe la edituri? După cum ai observat Marin Preda nu s-a grăbit să-mi tipărească “memoriile” în lipsă. Cred că singura soluţie este să fiu cu el ceva mai…obiectiv.

Dar asta e o problemă de Octombrie!

Cu mult drag, N. Car

2.III.1980 Mult stimate Domnule Kalustian, Am întîrziat cu scrisoarea mea. Îmi cer scuze deoarece nu mi-am putut îndeplini promisiunea. Colega mea deabea ieri mi-a dat adresa Adinei (Iamandi) căsătorită Arsenescu, în prezent văduvă – Bloc Z 1apartament 60, Aleea Bujoreni nr. 1 – 77318 Bucureşti 66 – Probabil are telefon. A venit de curînd de la Paris şi la 6 aprilie va veni la Iaşi.

Pe Culiţă Barbu l-am văzut joi. Mi-a spus că a primit scrisoarea Dvs şi a repartizat-o la Sectorul respectiv. Sigur veţi primi un răspuns.

Vă trimit fotografia Tatei. Este din cele mai reuşite din cele din urmă şi singura pe care o mai am. De aceea îmi permit să vă rog să o păstraţi cu grijă. Desigur v-aţi dat seama că sînt un sentimental. Dacă timp de peste 30 de ani m-am luptat să refac în lumea intelectuală imaginea reală a figurii omului de ştiinţă şi politic, care a fost Tata, vă

închipuiţi cît de dragi îmi sînt tot ce a rămas de la el. În fond, reprezintă tot ce am avut mai scump pe lume alături de Mama şi familia mea şi cinstea pe care mi-o păstrez neîntinată.

Vă închipuiţi deci cît de recunoscător vă sînt pentru sprijinul pe care mi-l acordaţi.

Dacă soarta ne-a apropiat, şi această soartă a fost condeiul strălucit şi inima curată a fratelui Dvs. Leon, a fost norocul meu, noroc care mi-a adus oleacă de senin în viaţa mea zbuciumată.

Acest senin a rezultat şi din calmul Dvs, din echilibrul perfect şi logic, din certitudinea pe care o aveţi în ce faceţi şi pentru care vă felicit din suflet.

Nădăjduiesc să mai primesc veşti cît mai curînd şi îndrăznesc să vă rog stăruitor ca atunci cînd vor apărea plicurile să-mi trimiteţi pentru cei 4 fraţi câte un plic.

Vă rog să transmiteţi familiei cele mai respectuoase sărutări de mîini. D-lui Leon gîndurile mele cele mai bune.

Pentru Dvs o prietenească şi caldă îmbrăţişare de la P.P. Andrei

10 martie 1980 Mult stimate Domnule Calustian, Am primit scrisoareaDvs. din 8 martie care mi-a făcut plăcere. Mă grăbesc să vă răspund.

Articolul despre care vorbiţi este în Magazinul istoric nr. 8 din Noiembrie 1967.

Este scris de Titus Georgescu, care era atunci la Institutul de Istorie a P. C. R. (acum este profesor) în urma unor convorbiri pe care am avut-o cu el şi cu Popescu-Puţuri – timp de 2 – 3 zile. Toate materialele le are de la mine.

Atenţie! Există în material două greşeli. Tata este născut la 29 iunie 1891 (nu 1861) cum greşit a scris el) Avea cînd a murit 49 de ani. Fotografia este făcută la 48 de ani.

Tot în articol este o greşeală de tipar. În scrisoare tata foloseşte diminutivul meu Pichi (ei în articol scriu Prichi. Celelalte date biografice mari sînt exacte.

Numărul lucrărilor de specialitate este imens. S-au publicat, prin munca mea, trei volume la Editura Academiei şi în curînd (anul acesta) volumul 4. Există însă sute de articole şi cuvîntări politice. Acestea vor forma volumul 5.

Doriţi cîteva citate iată-le: 1) „Conştiinţa şi ştiinţa sunt factorii determinanţi ai întregei vieţi” Sociologie generală p. 3 2) „Toată evoluţia omenirii ne arată că spiritul nu a putut fi înăbuşit niciodată şi de nimic.”

Sociologie generală p. 28 3) „Mersul vieţii individuale şi evoluţia vieţii sociale sînt o necontenită goană după fericire.”

Opere sociologice vol. I. Problema fericirii p. 372

4) „Este în cutele sufletului omenesc, atît de greu încercat, o urmă a dorului de seninătate şi mulţumire, de iubire şi fericire, care va da forţa de înfrîngere a pornirilor rele, a plăcerilor răzbunătoare, care va căuta un izvor durabil de bucurie interioară şi fericire.”

Opere sociologice vol. I. Prefaţă la Problema fericirii p. 369 5) „În actualul război nenumărate valori au fost distruse, dar o valoare s-a afirmat în mod constant şi anume: valoarea personalităţii.”

Opere sociologice vol. I. Filozofia valorii p. 165 6) „Idealul cel mai înalt este acela în care noi ne-am contopit trebuinţele proprii sufleteşti cu trebuinţele societăţii, acela în care noi reprezentăm pe individul deosebit de societate, ci numai o părticică din umanitate.”

Opere sociologice vol. I. Despre ideal p. 365 Iată cîteva citate. Ele sunt însă atît de multe încît nu ştiu care sunt cele mai potrivite. De multe ori citind lucrările lui mă simt copleşit şi sarcina pe care mi-am luat-o pe umeri teribil de grea. Au trecut anii dar eu nu mă pot despărţi deloc de amintirea tatălui meu.

Rîndurile Dvs. mi-au adus veşti bune, oleacă de căldură, entuziasm, putere, sentimente care uneori obosesc la mine datorită încercărilor grele şi de prea lungă … Vă mulţumesc pentru aceste rînduri şi, drept să vă spun, mai aştept cu îndrăzneală un zîmbet de la Dvs. în scris.

Vă rog să transmite-ţi surorii Dvs. sărutări de mîini respectuase.

Pentru Dvs. urări de sănătate şi o pritenească îmbrăţişare.

P. Andrei

24.I.1981 Mult simate Domnule Kalustian, Am primit prin fraţii Dvs. volumul recent publicat.

Am recitit cu nesaţ atricolele publicate. Cuprinse într-un întreg ele crează o imagine diferită, nouă, care trebuie privită sub multiple aspecte. În primul rînd, cartea conţine o documentaţie istorică. Se desprinde din ea evident, idea valorificării corecte a creaţiei intelectuale şi politice a perioadei dintre cele două războaie în ceace este bun şi rău din ea. În al doilea rînd, pentru scriitorii genului, ca şi pentru ziarişti în general, este un ilustru exemplu de cum se poate şi trebuie să se scrie.

Constituie deasemenea cartea aceasta un exemplu de etică profesională şi un mijloc de educaţie pentru generaţia tînără din multiple puncte de vedere. În sfîrşit, pentru Dvs. un prilej de satisfacţie, dovada talentului, experienţei şi erudiţiei, în multiple domenii, de o deosebită importanţă socială.

Nu am lăsat volumul din mînă pînă la ultima filă. Adeseori am retrăit o viaţă şi am revăzut oameni, dintr-o lume demult dispărută şi vitală. În ore de noapte tîrzii, cînd mintea este mai liberă de alte preocupări domestice, umbrele au căpătat contur şi aprecierile nuanţe deosebite.

Vă mulţumesc mult pentru bucuria pe care mi-aţi oferit-o.

Timpul, programul universitar şi meschinele socoteli, m-au obligat să amîn mereu venirea la Bucureşti.

Deplasarea este absolut necesară dat fiind nejustificata amînare a publicării volumului IV la Editura Academiei. Trebuie să-mi îplinesc neapărat această datorie pe care singur mi-am luat-o.

Nădăjduiesc că sînteşi bine sănătos şi că grijile vă mai ocolesc, atît cît este posibil.

Aştept cu nerăbdare să vă revăd să vă pot strînge în braţe şi să vă mulţumesc.

Primiţi vă rog, cele mai calde gînduri şi urări de bucurie P. Andrei.

P. S. Cum ştiu că îl vedeţi pe Paul vă rog să-i transmiteţi salutări din partea mea şi toate urările de bine.

P. a.

27 – IV – 1982 Mult stimate Domnule Kalustian, Am sperat mereu să vin la Bucureşti să vă văd. Lipsa de timp şi greutăţile pe care le întîmpinăm cu toţii au constituit un serios impediment.

Venirea la Iaşi a fratelui Dvs. mi-a prilejuit însă reactualizarea multor amintiri.

După amiază în timpul liber, îmi rezerv din cînd în cînd o discuţie cu D-sa, despre scriitori, ziarişti şi oameni politici. Mi-am reamintit astfel numeroase nume serioase în activitatea ziaristică de valoare de altă dată şi de cuvintele existente cîndva în această lume dispărută, care face parte din istoria noastră.

De fapt, dialogul meu cu Dvs. nu a încetat dat fiind că vă urmăresc scrupulozitate rîndurile. Ca şi toţi colegii şi prietenii mei revista se deschide cu emoţie mai întîi şi mai întîi la articolul lui Kalustian şi apoi se foiletează restul. Aceasta pentru că, de regulă, acest articol dă strălucire intelectuală acestei publicaţii. Dacă ar putea învăţa şi alţii cum se scrie! Cum se scrie serios, că altfel, sunt mii de pagini fără talent, fără seriozitate ştiinţifică şi fără bună credinţă. Şi este de reţinut că nu se poate găsi unul din care să nu afli ceva sau, prezentat într-o manieră şi un punct de vedere nou. Pot să vă spun de aici de la Iaşi că acest punct de vedere este împărtăşit şi de generaţia tînără (care este intelectuală) chiar dacă Păunescu nu se bucură de prea multă simpatie. Mare noroc are de condeiul Dvs! Îi comunicam acest lucru şi D-lui Manole care îmi povestea şi necazurile ce le-aţi avut cu volumul II atît de aşteptat de toţi. Nu numai că mă bucur de căldura aprecierilor, ca unul ce mă simt legat de Dvs. prin fire tainice ale unui trecut drag mie, că mă bucur de succesul unui preţios prieten, dar mă bucur pentru continuarea tradiţiei intelectuale pe care o continuaţi cu atîta demnitate pentru un viitor, dragă doamne, atît de întunecat şi nesigur.

Cît timp voi auzi de la colegi şi prieteni mai întîi „să vedem ce scrie Kalustian” este încă bine.

Cum vă spuneam, mă văd cu Dl. Manole care va mai continua tratamentul. Mie mi s-a părut cam slab şi, deşi parează, nu am impresia că îşi menţine moralul din trecut.

Cred că acest lucru este extrem de important. Zilele acestea îl voi căuta şi pe Bică Petrovanu pentru că i-a făcut şi o radiografie pulmonară. Dl Manole spune că nu a avut niciodată nimic şi nici o … nu are nici acum. Să sperăm că totul se va rezolva cu bine prin tratamentul pe care îl face, deoarece Dl. Manole mi-a spus că parcă se simte mai bine.

Noi suntem binişor. Muncim zilnic la Facultate şi ne zbatem cu grijile zilnice, pe care le rezolvăm, în parte, cu nervi şi sacrificii, care, la vîrsta noastră, nu constituie un tratament prea bun. Ştim cît sunteţi de ocupat şi nu aştept un răspuns. Voi avea plăcerea deosebită de a vă regăsi, cînd voi veni la Bucureşti, cu nădejdea de a revedea la fel de sprinten, elegant, delicat, sclipitor, uşor caustic, cum stă bine maestrului condeiului Leon Kalustian, care scrie o pagină splendidă în istoria literaturii noastre, mult peste nivelul „conducerii” uniunii, căreia îi face cinste.

Am simţit nevoia să pun mîna pe codei.

Cu deosebită afecţiune vă doreşte bucurie şi sănătate, Pichi Andrei

Morganele bune ale lecturii Bibl. Adrian Ţiglea

Lectura nu face minuni. Nici cu spiritul unui om, nici cu sufletul său.

Numai în măsura în care fiinţa are şansa unei naturi frumos-visătoare şi realumanizante, cartea vine cu flămânda-i mângâiere. Dimpotrivă, cu cât natura lectorului este mai viciată, cu atât sporul de verbe nu face decât să adâncească primejduirea din om. Şi să nu ne facem iluzii. Marea majoritate a oamenilor săvârşesc binele în mod interesat, auto-glorificator, auto-coagulant, spre a păzi mai bine tăria nopţii printr-un somn relaxant.

Aşadar, în absenţa transformării sufletului în sensul unei îndepărtări - cât de cât susţinute - faţă de fiara umană care ne însoţeşte natura, lectura nu-şi are rostul. De aceea, poate, nici nu se citeşte, cu adevărat, în univers. Oamenii sortiţi lecturii serioase şi îndelungate sunt cel puţin personaje bizare, dacă nu cumva chiar sfidătoare la adresa mercantilismului sufletesc al vieţii de acum şi de aiurea. Lecturile predate cu atâta sârg patriotic în cei doisprezece anişori de amprentare educaţională nu par a lăsa urme adânci în fiinţa umană, care-şi poartă sufletul prin lume cu o încrâncenare de netrecut. Eşecul cel mai evident îl înregistrează filosofia, asumată, de cele mai multe ori, de către om, ca o curiozitate, dacă nu cumva ca un real infantilism al gândirii – faţă cu pragmatismul atotcuprinzător din viaţa de zi cu zi. În tot cazul, etica este asumată, de vasta majoritate, drept o copilăreală impudică a spiritului omenesc în plin secol al destructurării sufleteşti.

Iată cum nu se poate citi orice, oricum, oriunde. Poate părea cool să fii zărit cu o carte în mână sau lecturând un manuscris dodolos. Dacă, însă, fiinţa nu ţi se lasă transformată, măcar în parte, de conţinutul livresc, este mai bine să nu te consumi timp îndelungat în arta de a lectura. Chiar şi o carte aşa-zis nocivă, scandaloasă, ce rupe tiparele gândirii, este bună, atâta timp cât sufletul nu-ţi rămâne inert, încremenit în spectacolul cotidian, fie el mediatic, stradal sau, de ce nu, personal. Dacă, după o vreme, constaţi că nimic din ceea ce ai citit de-a lungul timpului, nu te-a frământat, nu a trezit în tine imagini, sentimente sau culori ale vorbirii – inclusiv sub forma dialogului interior, este mai bine să ieşi din lanţul aparent al culturalizării de sine. Să ieşi şi să-ţi urmezi destinul de ins consumator. Dacă, dimpotrivă, cărţile prind a-ţi descoase vechea fiinţă, croind haine noi - poate, la început, ceva mai strâmte, nepotrivite cu stilul de-o viaţă al fiinţei ce-o porţi, chiar de nepriceput, prin urmare prădătoare de nervi atunci e bine, te afli pe un drum proaspăt, nu neapărat drept, poate chiar cu multe serpentine şi opriri în vârf de deal, dar, în tot cazul, ai păşit pe o cale cu adevărat regală a (în)fiinţării de sine.

Omul este o fiinţă care trebuie strunită din punct de vedere al civilizării, cu noi înşine nu trebuie să avem milă - altminteri, riscăm să ne trezim, mai curând sau mai târziu, în anonimatul negru al unui destin care a muşcat adânc din naivităţile noastre existenţiale. Iată de ce o carte bună este precum o binecuvântată privare de instinctualitate - mentorat al vieţii care te aşteaptă şi care, de cele mai multe ori, este plină de dezamăgire şi injusteţe. Dacă ai avut şansa de a muri o dată cu gândurile de netolerat ale unor autori, dacă ai izbândit în lupta cu revolta legitimă născută pe urmele unor lecturi, dacă, într-un cuvânt, ai supravieţuit provocării livreşti, înfruntând chiar şi cele mai halucinante idei, sentimente şi mărturisiri, atunci e bine: nimic din ceea ce vei trăi din acel moment nu te va pune la pământ, nicio dezamăgire - inevitabilă, de altfel - pe care ţi-o va aduce omul nu va mai prinde în tine rădăcini care să dureze. Cărţile lecturate vor fi crescut în tine reflexele izbânzii.

BiblioART – localia CATALOGUL COLECŢIEI DE TABLOURI Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea

Capitalul intelectual, cunoştinţele şi cultura se caracterizează prin faptul că se acumulează. Ca să fie în măsură să creeze, artiştii, cercetătorii, animatorii culturali şi, din ce în ce mai des, oamenii obişnuiţi trebuie să aibă acces la cultură şi să cunoască valorile patrimoniale.

Accesul la sursele de cultură şi la cunoştinţe trebuie garantat într-o societate bazată pe cunoştinţe iar instituţia bibliotecii constituie o infrastructură a serviciilor de informare educative şi culturale.

Misiunea esenţială a unei biblioteci este de a fi accesibilă şi de a comunica şi conserva documentele pe care le păstrează, pentru ca, astfel, patrimoniul să fie transmis intact generaţiilor viitoare. În cazul de faţă, Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea deţine, în colecţia sa de documente nespecifice, lucrări de artă, respectiv lucrări de pictură şi grafică, constituite istoric sau donate bibliotecii de a lungul timpului. Instituţia noastră îşi propune să pună în valoare aceste documente, ce fac parte integrantă din memoria culturală locală a comunităţii noastre.

Astfel, în anul 2014, Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea a dorit ca această colecţie, constituită din lucrări de artă, să fie cunoscută publicului larg şi, în acest sens, a fost editat catalogul BiblioART – localia, în care au fost prezentate tablourile colecţiei şi date despre artişti.

Parte integrantă a proiectului Arte şi carte, catalogul a fost prezentat şi s-a bucurat de un mare succes, fiind expresia mulţumirilor noastre rezervate artiştilor, care de a lungul timpului au donat aceste lucrări instituţiei noastre.

Acest catalog a fost realizat în urma unor activităţi de documentare, prelucrare şi redactare a datelor înscrise în registrul inventar al instituţiei şi a datelor existente faptic pe lucrările de artă. Dincolo de mesajul artistic pe care îl transmite, fiecare tablou aflat în bibliotecă, ascunde o mică istorie, o parte din lucrări fiind legate, peste timp, de evenimente din viaţa culturală a bibliotecii.

Catalogul colecţiei de tablouri cuprinde, până în prezent, 34 de lucrări de pictură şi grafică, semnate de artiști din generații diferite, consacraţi sau amatori, din care amintim câteva nume: Mihail Gavrilov, Dumitru Popa, Ion Popa Popas,

N. Spirescu, Marga Doina Zaiț, Virginia Hossu, Vasile Pascu, Elena Pascu Bârhală, Florinel Agafiței, Ovidiu Octavian Opaiț.

Lucrările acestor artişti au fost organizate sub forma unei expoziţii permanente, la sediul central al bibliotecii, expoziţia fiind vernisată şi deschisă publicului larg în luna martie 2014.

Expoziţia BiblioART – localia, creează un ambient plăcut pentru cititorii care trec pragul bibliotecii şi dă o notă de căldură clădirii, monument istoric, restaurată şi renovată în 2013, ce adăposteşte Secţia pentru împrumut.

La vernisaj au participat membrii marcanţi ai vieţii culturale focşănene şi în urma expunerii acestor lucrări şi a popularizării în mass media, instituţia noastră şi-a îmbogăţit colecţia cu încă 3 lucrări de pictură, donate bibliotecii de pictori şi colecţionari de artă din comunitatea noastră.

Biblioteca deţine, în colecţiile sale, şi o impresionantă colecţie de grafică originală, din care amintim grafica semnată de Alexandru Cucereanu, şi donată bibliotecii, ce cuprinde lucrări inspirate din literatura română clasică: “…în semn de apreciere a prestigioasei activităţi culturale desfăşurate, demnă întrutotul de numele ilustrului focşănean pe care îl poartă.” ( extras din actul de donaţie prof. ing. Al. Cucereanu – Focşani, 15 iunie 2002.)

Cu speranţa ca publicul iubitor de artă va cunoaşte şi aprecia această colecţie de tablouri şi va dori să contribuie la îmbogăţirea acesteia, Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea, prin profilul său enciclopedic, şi-a propus, prin acest proiect de lungă durată, punerea în valoare a colecţiei de carte dedicată artei, educarea estetică şi familiarizarea utilizatorilor cu arta, promovarea artiştilor plastici din Vrancea şi nu în ultimul rând, sprijinirea tinerilor artiști - prin organizarea periodică a unor expoziții personale sau de grup.

Bibliotecar Olaru Maria - Cristina Compartimentul de Relaţii Publice şi marketing al Bibliotecii Judeţene Duiliu Zamfirescu Vrancea

BIBLIOGRAFIE

 BULUŢĂ, Gheorghe. Animaţia culturală în biblioteca publică. Bucureşti, Centrul de pregătire şi formare a personalului din instituţiile de cultura, 1998;  BULUŢĂ, Gheorghe. Scurtă istorie a bibliotecilor din România. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000;  CIORCAN, Marcel. Organizarea colecţiilor de bibliotecă : aşezare, cotare, verificare, reconsiderare, conservare, Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2001; ENACHE, Ionel. Planificarea şi organizarea serviciilor de bibliotecă, Editura Universităţii București, 2004;  REPANOVICI, Angela. Ghid de cultura informaţiei. Asociaţia Bibliotecarilor din România, Bucureşti, 2012;  REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Ex.Ponto, Constanţa,2001,  REGNEALĂ, Mircea. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării, Federaţia Asociaţiilor de Bibliotecari din România, Bucureşti, 2001;  STOICA , Ion. Interferenţe biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 1997,.

MILCOVIA Seria a –III-a, anul X, nr. 18, ianuarie – iunie 2014-09-15 Cu stăruinţă şi încredere într-un demers cultural susţinut editorial, colectivul de redacţie, condus de conf.univ.dr. Costică Neagu, al revistei Milcovia propune cititorilor vrânceni un număr nou pe anul 2014, prima jumătate.Număr dedicat, de astă dată, profesorului universitar Vasile N. Taftă, membru de onoare al A.S.A.S., la împlinirea vârstei de 85 de ani.Născut în 1929 la Vrâncioaia, Vasile N. Taftă este un nume de referinţă al zootehniei româneşti, doctor în ştiinţe agronomice, laureat al Academiei Române cu peste 354 de lucrări ştiinţifice publicate.Fost elev al Liceului Unirea din Focşani.Intervievat de C. Neagu, profesorul Vasile N. Taftă a fost omagiat în 2009 în cadrul unei manifestări organizată la Teatrul Maior Gh. Pastia., după cum aflăm din articolul lui Valentin Muscă.

Despre editarea manuscriselor lui Mihai Eminescu scrie prof. Silviu Cristescu.Un studiu riguros documentat despre „Poduri plutitoare pe Siret” semnează muzeograful Ionuţ Iliescu.Minuţios şi pasionat căutător prin arhive, Bogdan-Constantin Dogaru scoate la lumina zilei date şi fapte ale Biroului statistic militar Focşani- Odobeşti, unitate specială a serviciului secret al Armatei, în perioada interbelică.Cât de spere actualitatea lui Caragiale ne asigură prof. Ion Gr. Cherciu în „Caragialiană: Politică în toate.”Şi nu în ultimul rând, prof. C. Neagu prezintă „Monografia Judeţului Putna” – o carte de învăţătură.

MĂRĂŞEŞTI – O istorie în date Anul acesta se împlinesc 100 de ani (1914-2014) de la declanşarea Primului Război Mondial, la care a luat parte şi România începând cu anul 1916 şi în urma căruia, ca o cosecinţă, va avea loc Marea Unire de la 1918. În acest context semnalăm apariţia lucrării Mărăşeştii în fapte şi imagini.O istorie în date semnată de profesorii Aurel Neculai şi Stănel Ion, carte editată de Şcoala Gimnazială „Ecaterina Teodoroiu”.Cartea, o monografie în date, face genealogia localităţii începând cu primele descoperiri arhelogice care relevă forme de locuire umană a zonei între anii 1800-1550 î.Hr.Prima atestare documentară a localităţii Mărăşeşti s-a făcut printr-un uric emis de cancelaria Moldovei în anul 1392, în timpul domniei lui Roman I.La 1899 populaţia permanentă era de 2328 persoane pentru ca în 1912 să ajungă la 4459.

Afat pe harta marei conflagraţii mondiale, pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti se vor duce bătălii eroice în anul 1917 când Armata Română şi Armata a-IV-a Rusă vor respinge ofensiva Armatei a –IX-a Germană, oprind înaintarea acesteia spre Moldova.Pe aceste locuri, în cinstea eroilor neamului, se va lua iniţiativa (8 iunie 1919) construirii unui Mausoleu ce va fi inaugurat pe 18 septembrie 1938 în prezenţa regelui Carol al II-lea.Cu date riguros documentate şi atent selectate Mărăşeştii în fapte şi imagini se dovedeşte a fi, până la capăt o carte deosebit de utilă.După cum ne încredinţează şi cei doi autori, Aurel Neculai şi Stănel Ion, în Argumentul prefaţator: „Astfel, ne dorim, ca această carte

să devină şi un necesar manual pentru elevi.Nu ne-am propus, aşadar, să scriem o nouă monografie, în înţelesul său clasic, ci, mai curând, să scriem o carte care, îmbinând exigenţa ştiinţifică şi accesibilitatea, să vină în interesul cât mai multor iubitori de istorie.”

OCHIUL TIMPULUI Anul I nr. 1 [2014] Nu mai este o noutate faptul că Biblioteca Publică a comunei Răcoasa (Vrancea) a devenit o unitate etalon în peisajul instituţional vrâncean graţie străduinţei şi competenţelor bibliotecarului Ghiţă Vlădoiu, un om dedicat întrutotul profesiei şi spiritului locului.Am primit cu bucurie apariţia primului număr al revistei Ochiul timpului editată de Biblioteca Comunală Răcoasa, cu sprijinul Fundaţiei IREX.Având subtitlul Răcoasa – trecut, prezent, viitor, revista propune cititorului, prin textele publicate, o incursiune istorico-literară dar şi poetică într-un spaţiu al tradiţiei, faptelor de vitejie şi frumuseţilor naturale.Revista se deschide cu un „Argument” semnat de dr.

Teodora Fîntînaru director – Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”- din care cităm: „Domnul Ghiţă Vlădoiu ne propune, iată, o nouă idee pe care vrea să o transforme în faptă, aşa cum ne-a obişnuit: Revista Ochiul timpului.Răcoasa – trecut, prezent, viitor.Suntem siguri că această iniţiativă transformată într-un proiect câştigător în Programul Biblionet – nu singurul, după cum bine se ştie – va fi un succes şi un câştig real pentru întreaga comunitate din Răcoasa, care trebuie să-l susţină în acest demers intelectual, formator şi afectiv deopotrivă.”

Subscriem acestor rânduri şi să mai adăugăm că vorba „omul sfinţeşte locul” în cazul de faţă are şi un conţinut salutar.

Felicitări colegului Ghiţă Vlădoiu, colectivului de redacţie, şi succes revistei „Ochiul timpului” !