Versuri dedicate primului război

VERSURI DEDICATE PRIMULUI RĂZBOI Extrase din colecţia de periodice: „Frontul Mărăşeşti”, colecţie donată de Şcoala Generală „Ecaterina Teodoroiu” Mărăşeşti, prin intermediul domnului profesor de istorie Neculai Aurel

Ziua Eroilor G. Băltean Dormiţi Eroi, dormiţi sub glii Dormiţi la noi şi’n ţări pustii, Al Domnului e acest pământ Oriunde sunteţi în mormânt.

Acelaş cer l’aveţi de scut, Pe care’n ţară l-aţi avut, Aceiaşi aştri strălucesc Şi ziua noaptea vă păzesc.

Aceiaşi nori spre voi se’ntind, Aceleaşi fulgere s’aprind Aceleaşi tunete s’aud, De-aceleaşi ploi pământu-i ud.

Acelaş vânt vă plânge’n zori, V’aduce bun miros de flori: Din ţara voastră, dintr-un sat, Pe care’n jale l’aţi lăsat.

Voi mulţi afară’n câmp v’aţi stins, Ai voştri ochi de cer s’au prins.

De-atunci e mult mai înstelat, Cu ochii voştri mai bogat.

Prin nopţi senine licăresc În lacrimi sfinte se topesc Privesc de sus la ţara lor, Acum şi’n vecii vecilor.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 16, Noiembrie 1938, pag. 52

Poemele sângelui Imn Mircea Bonifaciu Pittiş În slavă şi mărire cântaţi... cântaţi... fanfare !

Să nu treziţi din somnul de aur voevozii! ........................................................................ Înălţaţi rugi sfinte-acuma, voi ce-aţi întins hotare, Prin vecinica Unire din Tisa până’n Mare Cinstind cu-al vostru sânge... şi cronici şi rapsozii !

Din criptele de veacuri se’nşiră an de an Cu fiecare slovă ... şi jertfe... şi altare.

Lor ! ce-au slăvit un sânge şi sângele un Neam Cum dorm somnul de glorii oştean lângă oştean În slavă şi mărire cântaţi... cântaţi... fanfare !

Slăviţi de-apururi Steaua ce v’a condus pe voi Şi’n urma Ei veniră ca’n Bethleem Irozii, Să vadă’nfăptuirea prin voi copii eroi Cu preţu-atâtor jertfe din lumea de apoi.

Să nu treziţi din somnul de aur voevozii !

Lăsaţi ca să le fie somn blând, iar nu osândă Ca’n vremea când durarăţi – trecând fuior călare Şi Prutul şi Carpaţii – Unire prin izbândă Ci’n simfonie dulce, suavă, caldă, blândă Înălţaţi rugi sfinte-acuma, voi ce-aţi întins hotare ! Şi proslăvita rugă, nu fie doar cuvinte De dor şi voie bună. Cu marea’nfrigurare Ce ne-a ’nfrăţit pământul în cripte de morminte Duraţi tot mai departe a voastre jurăminte Prin vecinica Unire din Tisa până’n Mare !

Iar pentru Neam şi Rege înălţaţi voi osanale Pe-altare de biserici şi al Prea Sfintei Cozii Din care drămuirăţi în munţi, în deal şi vale Temeinica Unire a’nfiripării Sale, Cinstind cu-al vostru sânge... şi cronici... şi rapsozii !

Cinstind cu-al vostru sânge... şi cronici... şi rapsozii !

Prin vecinica Unire din Tisa până’n Mare,

Înălţaţi rugi sfinte-acuma, voi ce-aţi întins hotare ! .....................................................................................

Să nu treziţi din somnul de aur voevozii. În slavă şi mărire... cântaţi... cântaţi... fanfare !

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.11, Iunie 1938, pag. 10

Închinare!

Maria Botiş-Ciobanu Aşa de mult v’am aşteptat Că multe flori s’au scuturat De-atunci, şi–am plâns, şi ne-am rugat Să fie Domnul Sfânt cu Voi Şi să v’ajute, scumpi eroi !

Pâmântul cel de mult robit Cu sânge cald a fost stropit, Şi-atât amar am suferit Că numai inima din noi Ar şti să spună, dragi eroi !

A noastră limbă s’o vorbim Păcat era – şi să gândim La voi şi ţara s’o iubim...

Un lanţ de chinuri şi nevoi, Ne-a fost viaţa, bravi eroi !

Dar iată, ceasul s’a plinit, Şi neamul nostru obidit Vă vede-aevea c’aţi venit, Şi-aleargă ’nduioşat spre voi, Să vă salute, mari eroi ! Şi-acum când cerul s’a ndurat Şi jugul crunt l-a sfărâmat, Acum cu sufletul curat Plecăm genunchii amândoi În faţa voastră, scumpi eroi !

Frontul Mărăşeşti, anul II, Nr. 4 , 1 Februarie 1936, pag. 5

Doina morţii I. Constantinescu-Dela Baia Floare tristă, răsărită Din durerea unui neam, Eşti ca frunza veştejită Ce se tânguie pe-un ram.

Vânturi bat şi te cutremuri De mâhnire şi de dor, Moartea trece printre ramuri Şi tu plângi de mila lor.

Cad, ca frunzele în toamnă, Mii de vieţi ce s’au jertfit Ş’alte suflete se’ndeamnă Cu avânt nepotolit, Către aceleaşi idealuri, Cătr’acelaş sfânt liman Pentru cari pieriră valuri Ca să’nfrunte pe duşman, Dar rămân atâţia’n urmă, Pradă somnului de veci Şi pădurea se tot curmă De securea morţii reci.

Iar tu plângi, nemângâiată, Hohotind din ram în ram, Doină, floare’nsângerată De durerea unui neam...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 13-14, August-Septembrie 1938, pag. 16

La Siret I. Constantinescu-Dela Baia, Iaşi 1917, Cântu-şi cântul apele Şi le’ngână sapele Sapele ce sapă gropi, Colo’n rariştea de plopi, Jalea’şi tânguie, încet

Apelor de pe Siret: - Cât săpaţi voi ş’adânciţi Albia ce stăpâniţi, Câtă trudă şi cât zor, Daţi năvalei apelor, Nu v’a fost dat să săpaţi, Gropi, atâtea pentru fraţi.

Soartă crâncenă şi grea Ne-a dat nouă, volvura Şi prăpădul luptelor: Bate tunul nemţilor, Duşmanul vieţilor, Ucigaşul fraţilor, Şi ne seceră cumplit Floarea neamului iubit; Ne doboară pe voinici, Ca pe puii de furnici, Şi noi stăm şi ne trudim, Malul să vi-l curăţim. În loc să muncim de zor La pământul roditor, Să ieşim ca altă dat’ La arat şi la săpat, Zi şi noapte ne’ncordăm Pe plugari să-i îngropăm.

Iar tu cânţi, Siretule, Si-ţi tot vânturi apele, Cânţi, după ce ai văzut Câtă floare a căzut, Câte vieţi s’au irosit, Câţi voinici s’au prăpădit.

Dar, Siretul, mâniat, Se ridică ’nvolburat, Val aruncă peste val Pân’se ’nalţă peste mal Şi mângâie sapele Şi sărută gropile;

- Nu mai plîngeţi, sapelor, Nu ştiţi rostul apelor; Pe iubiţii voştri fraţi, Creştineşte-i îngropaţi, Noi, când ceasul ne-a suna, Pe duşmani i-om îngropa...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 13-14, August-Septembrie 1938, pag. 25

Morţilor I. Constantinescu Dela Baia Colo’n vale, la Siret, E sobor de păsăret, În rărişul de răchiţi, Unde’n gropi stau fericiţi, Întru Domnul adormiţi, Mulţi viteji nebiruiţi.

Psalm duios îngân’ncet, Cel Sobor de păsăret Pentru cei ce s’odihnesc, În pământ Moldovenesc, În pământul mult iubit Pentru care s’au jertfit. Şi’n Soveja, prin brădet, E sobor de păsăret, Glasuri multe şoptesc Pe morminte prohodesc Şi, pe-o aripă de vânt, Al soborului cuvânt, Ca o adiere ’ncet, Se coboară spre Siret: Fraţilor, iubiţilor, Pe veci adormiţilor, Duhul sfânt al munţilor, Munţilor, cărunţilor, Glas trimite’n depărtări, Peste nouă mări şi ţări Despre faima celor morţi,

Pentru-ai biruinţei sorţi.

V’a fost dat, flăcăi voinici, Să fiți țării mucenici; În culcușul humei reci, Veți fi proslăviți în veci, Căci mereu vor povesti, Faptele de vitejii, Cetinișul din brădet, Apele de pe Siret...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 16, Noembrie 1938, pag. 15

România Mare P. Dulfu O, ce zile de avânt, De ’nălţare de ’nviere!...

Al robiei lanţ e frânt, Tirania învinsă piere!...

Pe pământul strămoşesc, Liberi îşi dau mâna fraţii...

D’astăzi nu-i mai despărţesc: Molna, Prutul ... nici Carpaţii!

Românescul tricolor, Dela Nistru pân’la Tisa Fâlfâe biruitor...

Visul împlinitu-ni-s’a!

La un loc tot neamu-i strâns Într’o largă Românie...

Veacuri lungi de jale-am plâns; Plângem azi de... bucurie...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 16, Noiembrie 1938, pag. 29

Jertfele neamului Al. Iacobescu E proaspătă-aminitirea celor ce-au pierit Jertifindu-se... Şi, astăzi, pământul răscolit De tunuri şi de tropot, sfinţit se pierde’n zare,

Când fiecare brazdă din somn adânc tresare, Păstrând ascunse’n umbră sicriele cu moaşte...

Ne cântă viaţa’n suflet, căci brazda ne cunoaşte.

Când istoviţi de trudă, cu plugul prins de coarne, Lăsam adânc brăzdarul pământul să-l răstoarne, Din bucium, sus pe munte, plăeşii dau de veste C’a năvălit vrăjmaşul şi cată’n lung pe creste. Îmbătrâneam în lupte... Dar, cel căzut înfrânt, Vedea cum noui tovarăşi se smulg ca din pământ, Când, înarmaţi cu ghioage, cu furci şi cu topoare, Şi’ncremenind avântul acelor ce ne-au vrut Peirea, din credinţă făcând baltag şi scut, Ne-am înfrăţit cu aleşii lui Dumnezeu, din tină Făcând să nască duhul ce cată spre lumină.

Ci, în sfârşit, nădejdea păru că se’nfiripă.

Trecând voioşi hotarul de veacuri, într’o clipă Ne-a ’ncununat izbânda la Topleţ şi’n Braşov.

A scăpărat un fulger norocul. De iznov, Tălăzuindu-şi goana din râpe-adânci să’nfrunte, Când, cumpănind prăpădul, la Cerna şi pe Jii Lăsau vrăjmaşii’n urmă cărările pustii, Şi, fugărind norodul în pâlcuri de oşteni, Călcară trupul ţării, intrând prin Izbiceni.

De-aci, urzind un mijloc pripit de-a sta de veghe, Când stăpânea văzduhul posomorâta zeghe A norilor, drumeţii trudiţi, cătând în urmă, Cu pas greoi în noapte, răzleţi şi’nfrânţi, o turmă De fiară fugărită, se’mprăştie pe vale, Prin smârcuri şi coclauri de sârg croindu-şi cale.

Din sate pustiite, cu spaimă, băjenarii, Călăuziţi în fugă pe drumuri de mai marii Oştirilor, porniră pribegi, când tot mai greu Sporea prăpădu’n urmă... Uitaţi de Dumnezeu Şi fugăriţi de oameni, bătrâni, femei, copii, Umblau flămânzi prin sloată, când nouri fumurii Încătuşau văzduhul cu neguri fără capăt. Îşi căutau culcuşul prin văgăuni, în scapăt De soare, şi când zorii în plânsul mut al ploii Cereneau lumină’ n brazdă, împovăraţi ca boii

De jug, porneau în silă, cu-aceiaşi îndoială În suflet. Mlaştini negre sub cerul de sineală Erau scurmate’n pripă, s’ascundă trupuri moarte Ce nu puteau povara înfrângerii s’o poarte... Învinşii dela Cerna, Prunaru şi Orlatu, Cutreerară ţara de-a lungul şi de-a latu’, Când alte oşti înfrânte pe Olt şi la Surduc, Treceau întunecate, ca toţi acei ce-şi duc Osânda morţii’n spate... La Zimnicea, pe ape, În munţi, la Dragoslave, câţi mai puteau să scape Din ghiarele peirii, se răzleţiau prin ape, Cu gândul spre Moldova. Obuzele, vuind În neguri, spre văzduhuri svârleau amestecate Cu schije, braţe frânte şi trupuri sfârtecate.

Amzacea şi Neajlovul cădeau, rămase pradă Vrăjmaşului. Oştirii nu i-a fost dat să-şi vadă Recucerit pământul. Mai fără preget, ura Îi năvălea din spate, când sânge cald în bura De ploaie, se’nchegase pe guri de tun... Şi iată Că stăvilindu-şi goana pe culmea ’ncununată Cu brazi, la Cireşoaia, oştirile s’au prins De-o singură nădejde: să numai cadă ’nvins Acel ce vrea să scape norodul de peire.

Ca un potop ce creşte, sporindu-şi în neştire Prăpădul, braţe goale şi trupuri în cămaşe, Au prăbuşit avântul popoarelor vrăjmaşe.

Cotropitori, steiuri deslănţuite’n goană, Au cunoscut o clipă a sorţii grea prigoană, Şi’n patru părţi de lume pe vânt pornit-au veşti Că şi-au găsit mormântul, căzând, la Mărăşeşti.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 12, Iulie 1938, pag. 10

Limba noastră Preot Al. Mateevici Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde Într’un neam ce fără veste, S’a trezit cu somn de moarte, Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roiu de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei, bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde, Sbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce’n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-i vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le ’nşirate, Te’nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă’n ceruri, Să ne spue’n hram şi acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucigaiul Al uitării’n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare, Ce din soare se aprinde,

Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea cât e de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-va o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.16, Noiembrie 1938, pag. 29

În armistiţiu V. Militaru, 8 Decembrie 1917 Ninge... Fulgii de zăpadă cad din slavă lin şi drept, Iar reţelele de sârmă par otgoane lungi de vată... În tranşee, de trei zile, nu mai geme nici un piept, Dar nu-i piept ca să nu geamă mai amar ca astădată...

Nicăierea nici o şoaptă... par’că nici n’ar fi cuvântul...

De trei zile tace tunul şi cu el văzduhul tace...

Adâncit în visuri line par’că doarme tot pământul, Iar zăpada aşternută pare-un steag imens de pace...

Sus, pe creasta unui munte, aciuat la adăpostul Unui brad – de sentinelă – stă soldatul Toader Grui, Fericit, că de pe culmea unde’şi are astăzi postul, Ochii lui cuprind cu văzul, la vrăjmaş, chiar satul lui...

Cu mărgele’n colţul genii s’a lăsat pe-un trunchiu grămadă Şi priveşte la căsuţa-i cu trei plopi bătrâni la poartă Cari acum, din depărtare, subt povara de zăpadă, Par’ c’ar fi – albiţi de zile – trei moşnegi uitaţi de soartă...

Din hogeacul casei scunde ese-o trâmbă argintie...

Nu e nimeni prin ogradă... „Şed în casă, că e ger...”

Cum ar vrea la ei să sboare!... Cum ar vrea măcar să fie Trâmba fumului subţire ce se’nalţă lin pe cer!...

Toată viaţa lui trecută, zi-cu-zi, ca’ntro oglindă,

El o vede-acum, cu ochii încărcaţi de limpezi stropi, Cu privirea ţintuită: când la uşa de la tindă, Când la poarta mititică străjuită de trei plopi...

Uite, colo jos, pe prispa de pe care vezi în luncă Şi, pe-alăturea de care liliecii stau mănunchi, Câte ceasuri fericite, vara, când sfârşea de muncă, N’a trăit el, după cină, cu Sănducu pe genunchi!...

Dar de-odată se ridică... Face ochii mari, să vadă; Aiurit, îşi muşc’ un deget: a visat sau i se pare?

O, ce crud îl bate Cerul!... Adevăr e: în ogradă I’a eşit acum din casă un alai de’nmormântare!...

Hohote de plâns ’l înneacă... jale cruntă îl apasă...

Un odor dintre odoare i-s’a dus din lumea asta... „Doamne, Doamne, - dar pe cine îmi luaşi din cei de-acasă: „Pe Sănducu, pe Măranda, pe Lincuţa sau nevasta?”

Frânt de jale, dă s’alerge, dar se’mpiedică de armă, Şi o mână nevăzută îl opreşte scurt din cale...

Simte-acuma că tot cerul pe făptura lui se darmă Şi-a rămas - un stei de piatră – sus pe culme, frânt de jale...

Nu mai ninge... şi alaiul, din ogradă ese’n drum...

Toader Grui priveşte racla în lungimea ei, pe dungă, Şi-a ’nţeles destul de bine cine i-a murit, acum, Căci nu’i raclă mititică, de copil, ci raclă lungă...

Ochii lui petrec, în lacrimi, trista drumului icoană Ce se duce tot mai jalnic spre locaşul cel de veci... „Tudore, de ce-a vrut cerul să-ţi trimită aşa prigoană: „Nevestica ta la groapă doar cu ochii s’o petreci?... „Copilaşii tăi, pe drumuri, nemâncaţi şi fără strae, „După maica lor s’or duce astăzi unul, altul, mâine; „Rând-pe rând o să se culce capetele lor bălae, „Sărăcuţii, - fără tată, fără mamă, fără mamă!...”

A pierit de mult convoiul... Nimeni nu mai e pe drum...

Sita ernei, fără margini, cerne iarăşi fulgi uşori...

Din hogeacul lui, acuma, nu mai iese pic de fum, Iar pe gardu-i, - văl de doliu, - s’a lăsat un stol de ciori...

Şi, pe când în casa scundă, copilaşii fără mamă, S’au culcat pe-un pat alături, înveliţi de umbra serii, Toader Grui, pierdut în gânduri, - chip turnat ca din aramă, Sus, pe marmura zăpezii, pare-o Statue-a Durerii !...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.16, Noembrie 1938, pag. 16

Pe frontul dela Mărăşeşti Mihail Munteanu Pe frontul dela Mărăşeşti Soldatul Vifor a luptat Golind tranşeele nemţeşti Până ce sufletul şi-a dat. Şi camarazii lui de oaste, Pe o zi de ploae şi de vânt, L-au ridicat izbit în coaste Şi-avea şi pieptul în sânge frânt, L-au ridicat să-l ducă unde Se duc vitejii care mor, Cu eroismul ce-i pătrunde Iubirea pentru ţara lor.

Soldatul Vifor a pierit, Dar chiar şi azi, la Mărăşeşti, Cu pieptu-l ce şi l-a jertfit, Subt orice criptă-l regăseşti. Şi-l regăseşti caşi atunci, Cu inima-i tot mai crescândă, Când, patriotice-i porunci, Se prăbuşea pentru izbândă.

Căci pururea îl vor slăvi Ceasloavele Neatârnării, Cu ce-i ce au fost şi vor mai fi, Străjerii graniţelor ţării.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 15, Octombrie 1938, pag. 25

Eroul G. Ranetti Sergentul Niţă Tronc, în bătălie, A fost printre viteji cel mai viteaz.

Un ofiţer Englez ş’un Rus, un Kneaz, L-au sărutat. Dar el nimic nu ştie Cu-acelaş simplu gest cum pe câmpie Mâna un bou bălan sau un bou breaz, C’un cântec, când voios, când de necaz, Aşa făcu minuni de vitejie.

Când generalul ieri pe piept i-a pus „Virtutea Militară”, Tronc a spus: - „S’trăiţi, don general... dar ce e asta ?!”

- „Răsplata celor vrednici în război”.

- Păi, de-i aşa, trimite-o ’n sat la noi. „Că munca toat’o face-acum nevasta”.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 15, Octombrie 1938, pag. 6

Serenadă G. Rannetti Cât soarele este ’ntr’amurg Şi nu’i încă noapte’n tranşee, Tu şterge’ţi cu şorţul, femee, Duioasele lacrămi ce curg.

Răvaşul de voie’i curmat.

Dă’mi drumul din albele lanţuri A braţelor tale. În şanţuri E locul meu astăzi, nu’n pat!

Eu somnu’ţi doresc lin şi bun Pe perna de puf din odaie, Pe când, sub a lunei văpaie, Veghe-voi cu ochii la tun.

Nu gura’ţi cu dulci sărutări, Îndemn către lenea cea laşă,

Ci gura’i d’oţel ucigaşă Mă cheamă spre mândrele zări.

Dă’mi drumul, gornistu-a sunat, Auzi’l din munţi cum mă cheamă!

Tu culcă-te fără teamă!

E ceasul odihnei în sat.

Gornistul îmi strigă:”Să pleci!”

Te las, că m’aşteaptă duşmanii.

Fă nani, femee, fă nani...

Eu plec pentru somnul de veci.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.15, Octomvrie 1938, pag. 28

Solul dela Mărăşeşti Gh. Ranetti În Areopagul, din odaia sumbră, Unde solii Păcei stau tihnit la sfat, Vine făr’ de veste, se strecoar’ o umbră...

Cine’i musafirul ?! E nebun sau beat !

Să tulbure –asemeni solemne tabieturi De ’nţelepţi, au cine, cine a ’ndrăznit?

Un lacheu în haine de lux cu fireturi Vru s’alunge grabnic pe cel nepoftit.

Dar umbra îi spuse :- „Domol camarade !

Deşi n’am ca tine straie boiereşti, În soborul ăsta un loc mi se cade, Căci eu sunt din ăia... morţi la Mărăşeşti !” „Sunt ostaş din gloată” şi p’a mea tunică O cruce cu spade d’aur nu vedeţi Dar pătrund aicea mândru, fără frică Deşi am doar crucea de lemn cu lopeţi” „Eu şi fraţii cari s’au jertfit ca mine Să vorbim de pace ar fi vorbă’n vânt.

Noi pacea găsirăm, în sfârşit, d’a bine: Pacea sigilată c’un pumn de pământ”

„Am împins tranşeea mai adânc c’o palmă În adâncul brazdei; şi, acum, şi noi Trăim viaţă dulce, adormiţi d’avalmă ...

Parcă niciodată n’ar fi fost război !” „Însă auzirăm că şi voi vreţi pace. Ş’atunci toţi ostaşii vecini de mormânt M’au trimes pe mine că să viu încoace, Căci aicea, cică, şi ei au cuvânt !” „Eu’s răcanul Tudor, leatul optzeci şi şapte...

C’o muiere-acasă, un fecior pe front, Ş’o scroafă ’n ogradă cu purcei de lapte...

N’am fost mehenghi tare, însă nici prea tont” „Dup’un an de luptă, m’au ucis vrăjmaşii.

Hei, dar secerat-am şi eu mulţi din ei !

Nu mă plâng de mine, deci. Da’mi plâng urmaşii: Nevasta, copilul, scroafa cu purceii”. „Boeri dumneavoastră, ei mi’s toat’ averea ! Ş’aidoma’i păsul ălorlalţi soldaţi.

Scroafa şi purceii, flăcăul, muerea, Când tocmi-veţi pacea să nu ni’i uitaţi” „Mai ales ograda! Pământ doar o falcă...

Da’i pământ cu sânge de străbuni muncit!

Să ştiţi că duşmanul venetic d’o ’ncalcă, Pe veci neamul vostru e afurisit!” „ Nu daţi niciun deget din pământul Ţărei!

Neamţ, Bulgar, Turc, Ungur, orcine-o ’ndrăzni Să vă ceară asta – rostul adunărei Voastre pentru pace merge pân’ aci!” „Blestem, altfel, cade crunt din bolt’albastră Dacă la tocmeală v’arătaţi sfioşi, Dar şi mai grozavă’i blestemarea noastră D’aici, din mormântul sfinţilor strămoşi!” ... Astfel grăi umbra. Şi ieşi din sală, Fără să crâcnească nici un înţelept.

Doar lacheul, ţanţoş în livrea de gală,

Smerit zise: - Prost e, dar vorbeşte drept!”

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.16, Noembrie 1938, pag. 17

Cuiburile Mircea Dem. Rădulescu, anul 1917 Spre sate risipite la margini de şosele, Cu soarele pe aripi vă ’ntoarceţi din exil.

Dar cuiburile voastre, plăpânde rândunele, N’or să mai ocrotească înfioratul tril...

O! Cuiburile voastre, sub straşina plecată, Sub maldărul de trestii, la adăpost de vânt, Spre care nici o mână nu s’ar fi ’ntins vre-odată, Era păcat să surpe altarul mic şi sfânt.

Voi le ştiaţi acolo, cu trudă ’nfiripate, Sub grinzi de lemn, la umbra clopotniţei din sat, Lipite de şoproane, de ziduri aninate, Aşa cum astă toamnă stinghere le-aţi lăsat.

Azi nu mai sunt... Vrăjmaşii le-au sfărâmat pe toate: Zac unele ’n ţărână, iar celelalte zac, Pe zidul ars de torţa sălbaticelor gloate, Să plângă amintirea bătrânului cerdac. Şi voi veneaţi, aduse de-a soarelui căldură Ce pune seva nouă în mugurii ce se sparg, Să salutaţi plugarii ce ies la arătură, Sârguitoarea muncă slăvind-o ’ncerul larg; Ştiind că lunca-i tristă şi ţarina e goală De glasurile vieţii, voi vă ’ntorceaţi acum, Să deşteptaţi copiii, ce’n zori se duc la şcoală, Pe câmp să scoateţi pluguri şi carele pe drum; Voi vă’ntoarceţi s’aduceţi sglobia ciripire Ce ne cheama din largul pământului străbun O! Nu! Era prea mare atâta fericire Să poată fi cruţată de pumnul unui Hun! Azi căutaţi, zadarnic, vre’o straşină plecată, Clopotniţa e goală şi clopotul e mut;

E dărâmat cerdacul, unde cosea o fată Şi mica mână albă de mult a dispărut.

Privind cu’nfiorare, cum toate au fost distruse De vijelia urei, care-a trecut pe-aici, Voi, ce veniaţi în ţară, de dragoste aduse, Infiorate stoluri de negre rândunici, Târziu când veţi pricepe ce mâini au fost în stare Să vă doboare cuibul şi-atâta trudă’n praf, Să spuneţi tuturora durerea voastră mare, Veţi sta plângând pe fire subţiri de telegraf...

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 26

Eroilor Mircea Dem. Rădulescu Cei ce căzut-au pentru Ţară în marea luptă-a mântuirii, Viteji ce au hrănit cu sânge pământul nostru milenar, Sunt sfinţi ce pentru o credinţă, ca mucenicii şi martirii, Jertfit-au tânăra lor viaţă pe-al Patriei străbun altar.

Spre ei ne îndreptăm simţirea, spre marii morţi, necunoscuţii Care-au pierit luptând cu pieptul, în focul oarbei vijejii, Spre cei căzuţi la Cireşoaia, la Mărăşeşti, la Tabla-Buţii, La Cerna, la Oituz, la Argeş, la Dragoslave şi la Jii...

E tot pământul ţării noastre brăzdat de moaştele lor sfinte, Sunt multe, sunt fără de număr mormintele fără de cruci, Şi par’că’n ziua asta toate ne spun să ne-aducem aminte De morţii risipiţi şiraguri pe munţi, pe văi şi la răscruci...

Veniţi cu braţele ’ncărcate de flori, aduceţi mari buchete, Aduceţi albe lăcrămioare, crini de zăpadă şi bujori, Aduceţi trandafiri de sânge şi ’nmiresmate violete, Să ’mpodobim cu flori învoalte mormintele fără de flori...

O lacrimă să cadă’n taină pe scumpa brazdă solitară, Acolo unde doarme’n pace, sub crucea sfântă, un soldat.

Cei ce căzut-au pentru Ţară, jertfind o’ntreagă primăvară, Cei ce căzut-au pentru Ţară, nu au murit, - au înviat !

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 11, Iunie 1938, pag. 12

Închinare eroilor căzuţi la Mărăşeşti Mircea Dem. Rădulescu Arhangheli sfinţi, Arhangheli cu aripi de lumină, Cu paloşe de flăcări, cu piepturi de oţel, Neclătinaţi în cruntul şi viforos măcel, Aici de veghe veşnici pe apriga colină Voi staţi păzind hotarul, de-apururi sub drapel!

Aici a fost vârtejul cel greu al suferinţii Pe holdele de aur ce’n soare-au strălucit, Aici a fost Calvarul măreţ al biruinţii, Cu visul pentru care s’au pristăvit părinţii Să apere moşia cu piepturi de granit...

Aici, pe câmpu-acesta bătut de vânt şi ploaie De vijelii, de viscol, de ger şi de nevoi, Aici pe câmpu-acesta, în care zac Eroi, Diviziile grele, ce-au năvălit puhoaie, Ca de-un zăgaz de stâncă s’au sfărâmat de voi!

Pe lanurile-acestea de sbucium şi trofee, În ritm de fier, în vuet de tun, cu-avânt ne’nfrânt, Unindu-vă deapururi cu-al Patriei pământ, Voi aţi cântat sub ceruri măreaţa epopee Şi-aţi scris-o pe ogoare cu-al vostru sânge sfânt!...

Mărire vouă, falnici străjeri, lumină vie, Arhangheli sfinţi de pază, soldaţi nebiruiţi, În leagănul de holde, aicea, pe câmpie, Voi staţi cu-al vostru suflet şi azi, la datorie, Aşa cum în tranşee vegheat-aţi neclintiţi.

Al vostru suflet falnic sfinţit în nimb de soare Trăieşte... Îl simt veşnic... Îl văd... E printre noi...

El glăsuieşte’n piatra pe veci nemuritoare, În cântecul de grâne, în brazda roditoare, În floarea înflorită din sânge de Eroi...

Ca o pădure sacră, din inimile voastre Vlăstari de primăvară cresc falnici ram cu ram, Ca visul să se’nchege aşa cum năzuiam...

Arhangheli sfinţi, Arhangheli cu aripi lungi, albastre, Voi ocrotiţi hotarul şi visu-acestui Neam !...

Câmpia încă udă de sânge vă cunoaşte...

Aici pe lunca-aceasta, aici unde’nfloresc Lăstarii noi şi unde vitejii odihnesc, Ostaşi ai biruinţii, pe-a voastre sfinte moaşte Se sprijină deapururi pământul românesc!

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 18

Întoarcerea eroului Mircea Dem. Rădulescu, anul 1917 Un car cu boi mergând agale Şi lângă ei un moş trudit, Pe drum pustiu şi plin de jale Se pierd în tristul asfinţit...

Sunt obosiţi de calea lungă, Ei poartă’n car un biet coşciug; Zorind mai iute’n sat s’ajungă Trag boii tot mai greu la jug.

Ei duc încet, cu jale – amară, Un biet ostaş dela Oituz, Căzut cu cinste pentru ţară, Răpus de-o schije de obuz.

Răsună tot mai greu oftatul Şi boii trag încetinel: Bătrânul şi-a adus băiatul Să-l ştie veşnic lângă el.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 6

Mărăşeşti Mircea Dem. Rădulescu

Când grelele divizii, talaz peste talaz, Sosiră la hotarul Moldovei, să scoboare Spre Rusia imensă – mirajul de grânare – Visând să cucerească fertilul Caucaz, Ce rămăsese încă din oastea românească, Precum s’aţin la poduri vitejii din poveşti: Un pumn de oameni, numai, au stat să stăvilească Puhoiul formidabil de oşti împărăteşti, La Mărăşeşti!

Ei au văzut acolo venind posomorâtă, Cu pântec plin de pofte, cu viziuni brutale, În strania privire de fiară hotărâtă, Germania! Sonore, plecau din arsenale Torente de obuze de căşti, de mitraliere, De automobile blindate, de chesoane; Veneau aruncătoare de bombe, mortiere, Imensele lor tunuri păreau că sunt cratere, Păreau cu sunt scafandri la chip soldaţii lor.

Ei aduceau incendii şi gaze asfixiante Şi tot ce biruinţa sforţărilor savante Alcătuise-acolo ca’ntr’un laborator; Veaneau în defilare de forţe violente Copite, cisme roate, cu vuet monoton, Şi’n fruntea lor Von Morgen, Von Makensen, von Delmisingen şi totul drapele, regimente, Muniţii, tunuri, oameni, cai, trupă şi metal Armonizau de-avalma vagneriane - accente, Şi în largul ritm mecanic care vibra în aer, Prusacii, bavarezii şi cruntul mareşal Păreau turnaţi la Essen, la Solingen, la Steyer...

Dar ce-i ce suferiră ninsoarea, ploaia, gerul, Cei biciuiţi de foame de boli şi de flagele, Cu liniştea cu care priviau adesea cerul Când grindina pândeşte belşugul trudei grele, Nepăsători la cruntul dezastru ce s’abate, Ştiind că Dumnezeul părinţilor le-aduce Şi binele şi răul, ei îşi făcură cruce, Scuipară cu nădejde în palmele lor late,

În palmele bătute de corn de plug şi sapă – Ca’n timp când munca-i multă şi socotesc s’o’nceapă, Cuvântul spus prin fire subţiri de telefoane S’a ’mprăştiat în largul mecanicei reţele: Şi-atunci, de pretutindeni, pe văi şi pe şosele, Uzina transformată în lungi batalioane, Îşi mişcă angrenajul. Baloanele captive Şi – păsările morţii – bilndatele-avioane, Încrucişară’n aer să stabilească tirul; Din zece părţi de-odată pornesc nemilostive Ca dintr’un larg Vezuviu cascadele de lavă.

Un urlet de cutremur măreşte-acum delirul, Şi’n atmosfera-acesta de-apocalips, grozavă, În simfonia aspră ce creşte tumultoasă, Ei stau culcaţi în şanţuri şi se visează acasă, Sub soarele de vară pe-un galben câmp de grâne Şi-un dor fără de margini începe să-i pătrunză.

Ei stau în şanţuri. Unul doineşte ’ncet din frunză.

Ei stau lipiţi cu pieptul de brazdele bătrâne.

O! dac-aceste piepturi ar fi acum mai late . – De-asupra lor cad bombe, şrapnele şi granate, Şi’n aerul ce urlă prelung şi se frământă, Sub vijelia oarbă de flăcări, ei aşteaptă.

Ei ştiu din vechi legende că lupta-i luptă dreaptă Şi vor să se măsoare cu ei, cinstit, la trântă... Şi iată-i, formidabili, duşmanii se îndreaptă Sunt numărul, sunt forţa mecanică şi brută Şi pentru unu aicea sunt dincolo o sută Şi când înaintează cu masa lor compactă Ai crede c’o să-l sfarâme ca sub o cataractă.

Un glas răsun’n aer: Cu Dumnezeu ’nainte!

S’aprind pe baionete zig-zaguri luminoase, Iar sângele din piepturi ţâşneşte –acum fierbinte, În mâini ei nu ţin arme, ci seceri lungi şi coase...

E cald... E cald ca’n August în zilele de muncă.

Un val de snopi s’abate, cresc altele trufaşe, Pe frunte casc-apasă prea greu. Ei o aruncă, Îşi leapădă tunica... Adie de pe luncă O dâră de răcoare prin pânza de cămaşe...

E cald ca’n zile calde de seceriş. Broboane De sânge şi sudoare le-alunecă pe frunte, Mormanele de leşuri se’nalţă ca un munte, Şi lupta ţine cruntă de-alungul, nopţi şi zile!

Când spanga le e ruptă şi nu au proiectile, Atunci îşi fac o ghioagă din ori-ce pat de puşcă, Isbesc vârtos cu pumnii, înjură crunt şi muşcă.

Nici un soldat – să aibă o rană cât de-adâncă Nu-şi părăseşte locul: el luptă până moare, Şi lovitura’i dată cu-aşa de grea vigoare Că pare’n clipa aceea că e cioplită’n stâncă!

Târziu, când dup-asaltul cumplit se trase valul, Iar grelele divizii – oprind elanul forţii – Au stat să-şi socotească spărturile şi morţii, Un singur gând avură: să-şi mute arsenalul. Şi a pornit pe cale trudit feld-mareşalul Cu suflet trist, cu ochii plecaţi, cu faţa suptă, În fruntea rămăşiţei de oşti împărăteşti, Sperând să-şi poată drege, pe alt sector de luptă Uzina-i sfărâmată de piepturi româneşti, La Mărăşeşti!

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 20

Mărăşti Mircea Dem. Rădulescu Închinare Mareşalului Alexandru Averescu I Sub cer de epopee, cu fulgere pe căşti, Eu v’am văzut în marşul eroic, spre Mărăşti.

Din ce legendă veche aţi răsărit atâţi, Cu feţele severe, spre moarte hotărâţi, Transfiguraţi de visul cu vraja luminoasă Că mâine, poate mâine, vă veţi vedea acasă ?

Vă văd ca printr’o pânză de lacrimi, vă cuprind În braţe largi de gânduri... Văd chipul suferind Şi crunt al fiecărui soldat necunoscut Bronzat de ger, de ploaie, de vifore bătut...

Din ce legendă sfântă ai răsărit armată Ce’nvii ca prin minune Moldova de-altădată ?

Pădurile bătrâne, pe coame de Carpaţi, Stejari şi fagi şi paltini s’au prefăcut soldaţi;

Din văi, de pe coline, din lunca din Siret, Pădurile bătrâne se’nalţă ca’n Macbeth...

Oştirea sfărămată, pierdută, risipită, Trăeşte şi pulsează cu viaţa ce palpită, Cu frunza ce’şi înalţă surâsu-i de smarald, Cu aerul Moldovei primăvăratec, cald...

Mă uit la fiecare soldat cu chip trudit, Sub valul blond de raze ce cade strălucit, Mă uit la faţa tristă de mucenic, ce pare Uşor învăluită de slavă şi de soare, De nimbul suferinţei fluid şi dureros Şi parcă’n fiecare a înviat Cristos!

II Ai înviat din moarte cu primăvara sfântă, Cu primăvara dulce, cu frunza care cântă,...

Soldat ce, toată iarna ai stat crucificat, Bătut ai fost pe cruce, sdrobit şi-ai înviat!

Pe trupul tău porţi urme de suliţă barbară, Pe mâini, pe piept, pe coaste, pe faţa de ceară, Porţi răni adânci de cuie şi simţi dureri adânci Cum sapă ca o apă granitul durei stânci, Şi apa se hrăneşte din sute de isvoare, Se umflă, serpueşte, se’nvolbură’n vâltoare, Se’nalţă, se preface torent din vârf de munţi Şi se prăvale’n vale sdrobind zăgaz şi punţi!...

Năvalnic dor de ţară din fiecare piept, Tu prăvăleşti Carpaţii şi-un drum ştii: drumul drept!

E drumul care duce spre satul tău natal Pe văile cu sălcii şi cântec de caval, E drumul care duce căruţa cu doi boi Pe câmpul cu ogoare... Lăstari de păpuşoi Şi grâul nou, smaralde ce’n cer s’or preface, Te chiamă pe pământul din care mâini rapace Răpesc întreg belşugul însângeratei ţări, E casa ta acolo, pierdută’n depărtări, Ce’ntinde către tine lungi braţe tremurate, Sunt ochi ce scurmă zarea şi plâng pe înserate.

III

Gigantic stăvilarul ţi se ridică’n faţă Şi fiecare culme e turn de fortăreaţă: Tranşee, adăposturi blindate, guri de foc, Reţele lungi de sârmă ghimpată, aprig bloc Compact, clădit din piatră şi fier, obuziere, Mitraliere, tunuri enorme, mortiere.

Ai dărâma şi munţii s’ajungi, la tine’n luncă, E cald acum şi timpul e’mbietor la muncă; O sapă străluceşte ca fulgeru’n lumină, Un strop de aur trece prin aer o albină, Atrasă spre ogorul de rapiţă... Pământul Îşi cântă viaţa-i lină cu soarele şi vântul, Nepăsător de forţa şi ura omenească; Râd viile pe coastă, păduri prind să’nverzească, Iar lunca şi dumbrava şi dealul şi livada Sunt ninse de flori albe ce-şi scutură zăpada; E primăvara ţării ce cântâ’n pieptul tău, E ţara ce te cheamă pe văi, înspre Buzău!...

IV Cutremurând văzduhul şi culmile albastre De două zile ’ntruna bat tunurile noastre...

Când tunul încetează începe mitraliera, Un avion se’nalţă şi spintecă atmosfera Cu largi rotiri de vultur semeţ... E românesc El îţi arată drumul... Pe umeri parcă’ţi cresc Şi ţie aripi, - aripi de-Arhanghel... Toată zarea Străfulgeră de raze. Îţi frângi în piept răbdarea Un semn, o clipă numai şi vei porni torent Cu viaţa ta ce poartă un nume... Sub tunică O cruce porţi şi-un număr... soldat... căprar... sergent, Sau ofiţer, - un suflet si-un gând spre marea faptă!

O forţă mult mai mare ca tine te ridică, Puteri nestăvilite în pieptu-ţi se deşteaptă; Puteri mai mari ca tine îţi strigă: înainte!

E visul ce va face din tine, anonim, Eroul sfânt, cu oase pierdute pe coline, Spre care ţara’ntreagă veni-va să se’nchine!

V

Rachete luminoase au dat semnal... Torente Pe văile Moldovei, ca ape revărsate, Pornesc batalioane, divizii, regimente...

Ce stăvilar gigantic mai poate să oprească Năvalnica pornire de oaste românească ?

Zadarnic arsenalul cu’ntregu-i angrenaj, Cu tunuri, cu tranşee, cu tiruri de baraj, Cu ’ngrămădiri de sârmă ghimpată îi stă’n cale...

Ea trece peste garduri de sârmă, prin mortale Explozii, peste şanţuri, tranşee de beton Armat, fortificaţii, granate, mitraliere, Potop de fier şi flăcări, incandescent ciclon...

Cine-ar putea să’nfrunte eroica putere, Ce se ridică vastă, gigantică, masivă, Rudimentară forţă pornit’n ofensivă ?

Cu asalt de baionetă ea curăţă terenul, Smulgându-şi libertatea, cerându-şi oxigenul, Recucerindu-şi dreptul la viaţă... Dârji... soldaţii, Un gând, un trup, un suflet, escaladând Carpaţii, Îşi vor vedea căminul şi satul şi pământul...

Ai lor i-aşteaptă-acolo înfriguraţi... Avântul Le-anină mii de aripi... Ei urcă stânci abrupte...

Sburând peste prăpăstii, cumpliţi, cu feţe supte, Arhangheli de lumină, cu fulgere pe căşti, Ei pun drapelul ţărei pe culme , la Mărăşti.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 29

Muşat grenadierul Mircea Dem. Rădulescu Potop de foc. Vârtejuri de lavă. Orizontul Vuia de tunuri grele. Se clătina văzduhul Sub viforul vulcanic ce năpădise frontul: Părea că ’ntreg pământul e-aproape să-şi dea duhul.

Ai noştri stau de strajă în umeda tranşee, Şi’n zloata ce’n adâncuri le’nămolea bocancii, Cântând pe câmp de luptă divina epopee Ei apărau pământul bătrân din munţii Vrancei!

Păreau ciopliţi în piatră şi nu clintea nici unul, Cu hainele ’ncleştate de vifor şi de humă;

De-asupra lor şrapnelul plesnea. Şi dacă tunul Vuia în zări, mai aprig, ei răspundeau c’o glumă.

- Păzea că vine scroafa: E Berta, măi fârtate - „Acuşi îi vezi purceii!” „Aţinte-te cu casca!”

Mingi roşii de văpaie sburau învolburate Şi’n văi trosneau copacii pădurilor ca iasca...

Posnaş era din fire Muşat Grenadierul, Dar ne’ntrecut la muncă şi hotărât la faptă.

C’o vorbă mai isteaţă însenina tot cerul Şi mai avea o faimă: ochia cu mâna dreaptă!

De mic el se trudise ca piatra s’o asvârle Aşa cum discobolii svârleau în aer discul, Lovea cu’ndemânare în viezuri şi’n şopârle, Prin pomi, ţintea în grauri, rupea ulilor pliscul...

De păsări hrăpitoare el mântui ograda; Ereţii pe departe aterizau cu teamă, Şi cum chitea cu piatra el mânui grenada Şi aştepta minutul, în nemţi să dee iamă... În şanţul plin de zloată el sta ca la un praznic, Pândind cu resemnare ca să dea atacul, Şi cum bombardamentul era acum năprasnic, Ştia, românul bine, că’n mâna lui stă leacul.

- „Sunt tari dela distanţă şi dârji, nevoie mare! „Că neamţul cu maşina şi-a socotit destinul, „Dar vreau să vie –aproape cu noi să se măsoare. „Şi n’o să mai zărească, în veci de veci, Berlinul!

Atacul începuse... Sub trageri lungi, duşmanii S’apropiau. Sonoră cânta mitraliera, Tir de baraj. Reţele ghimpate. Chipuri stranii Cu strigăte de luptă brăzdară atmosfera. Învolburaţi, vrăjmaşii, goneau spre baricade – Dar şi Muşat, la rându-i, îşi pregătise tirul: El le opri avântul c’o ploaie de grenade...

- „Ocheşte bine, Gheorghe, şi’n frunte pune-i mirul!”.

- „Dă Toadere, de svântă şi spulberă grămada” Neobosit la muncă şi fără să ’nceteze Muşat ochia vrăjmaşul şi, când cădea grenada, Făcea spărturi cumplite în rânduri bavareze.

Izvoare vii de sânge, ţâşniau. Strigau răniţii, Treceau lumini de fulger prin zarea violetă...

Dar se sfârşi deodată mormanul de muniţii, Şi’n crunta ofensivă cu-asalat de baionetă.

Cum sta ’ncordat cu pieptul în volbura păgână, Dârz, aşteptând trufia vrăşmaşului s’o ’nfrângă, Muşat grenadierul se prăvăli’n ţărână: O schijă bavareză îi rupse mâna stângă !

Talaz primăvăratec de soare ’ntăritor, Prin geamuri larg deschise, intra în alba sală Învăluind răniţii şi suferinţa lor, Punând aureole de sfinţi pe fruntea pală...

Muşat privea prin geamuri, azurul luminos Şi gândul lui ca sborul de pasăre uşoară, Călătorea departe, pe Ialomiţa’n jos, Spre satul lui cu soare, cu pomi cu primăvară.

Ce-or fi făcând bătrânii ? Or mai trăi ai săi?

Fără nutreţ acolo, o fi murit juncana...

Era belşug, pe toamnă, de stoguri şi de clăi Dar floarea de pe luncă, Ileana lui, Ileana. Şi-un dor adânc de ţară, tulburător şi cald, Un dor de câmp cu holde şi fulgerări de coasă, Îi legăna visarea pe lanuri de smarald Şi se vedea acolo, în sat, la el acasă.

- „Acela Majestate, luptat-a la Oituz! Şi-a suferit eroic c’o rană ’n piept, enormă...

Celalt rănit, la Caşin, de-o schijă de obuz, Ceilalţi în munţii Vrancii... Propuşi pentru reformă”...

Ologi şi ciungi... Eroii! Aşa se’nfăţişau Ostaşii ce’mpliniră a vitejiei lege, Şi’n timp ce ofiţerii cu Regele vorbeau,

Soldatul fără mână s’apropie de Rege.

- „Trăiţi! Sunt caporalul Muşat din Grăniceri; Şi-aş vrea o rugăminte s’o fac Măriei Voastre”.

Iar Regele se’ntoarce, urmat de ofiţeri, De doamne şi de medici cu uniforme –albastre. Şi Regele îşi pleacă urechea spre soldat: - „Grăieşte caporale, comisia aşteaptă...

- „Un dor am, Maiestate, să nu fiu reformat.

- „Dar îţi lipseşte-o mânâ? – Mă lupt cu mâna dreaptă!

- „Mă lupt să-mi apăr ţara ca ori-şi-ce plugar, „Să mor pe front alături de brazda ce mă leagă... „Sunt ciung de mâna stângă, Măria Voastră, dar „Voinţa mi-e deplină şi inima întreagă!

- „Cât timp mai am o mână şi pot să dau cu ea, Rămân la datorie – De moarte nu mi-e frică!

Uimit viteazul Rege, înduioşat privea Ce suflet fără seamăn bătea sub o tunică. Şi Ferdinand cel Mare, adânc mişcat grăi: - „Cu-aşa voinici ca tine, nu piere-această ţară! „Să fie dat ca pildă prin Ordinul de zi”. Şi-i prinse pe tunică, Virtutea Militară!

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 12

Pomenire Mircea Dem. Rădulescu Țara îndurerată vine ca o mamă Și’ngenunghiată-i stă la căpătâi...

Odihnește, Doamne, sub cântări de-aramă, Pe marele Rege, Ferdinand Întâi !

Inima lui mândră, lumea o cunoaște, Știe tot românul marele-i avânt – Odihnește, Doamne, sfintele lui moaște Rânduite lângă Neagoe-cel-Sfânt !

Odihnește, Doamne, pe cel ce-avu harul

Să înfrângă’ n lupte pe vrășmașul rău Și cu spada’n mână ne-a lărgit hotarul Odihnește, Doamne, pe Străjerul Tău !

Slavă Lui, de-apururi și cât mai ușoară Să-fie țărâna sfântului locaș, Lângă Basarabii ziditori de Țară Odihneşte, Doamne, pe-al Tău drept Ostaş !

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17 - 18, Ianuarie 1939, pag. 3

Răstignire Mircea Dem. Rădulescu, anul 1917 Bisericuţă strâmbă din margine de sat, Bisericuţă tristă, plecată ’ncet pe-o rână, În care ani de-arândul am plâns şi ne-am rugat Nici tu n’ai fost cruţată de furia păgână... În colţul tău de ţară în cari privegheai Tu stai împresurată de cruci şi zări blajine Şi’n sfintele Dumineci, cu orizont bălai, Ca îngerii copiii veniau în stol la tine...

Spre vechiul prag, aduse ca de un pios îndemn, Urcau, în auria amurgului sclipire, Bătrânele, chemate de toaca ta de lemn, Şi totul era cântec, mireasmă şi iubire.

Iar straşina ta, plină de vrăbii şi lăstuni, Mi se părea în aer un gest, ce se desface Să binecuvinteze pe ctitorii străbuni, Ce’n preajma ta găsiră dumnezeeasca pace...

Acoperişu-ţi, astăzi, e-aproape năruit; Pe ziduri creşte muşchiul şi spinii, la tot pasul; Obuzele vrăjmaşe cu care te-au lovit Ţi-au smuls bucăţi din cruce şi-au spart iconostasul!

Barbara gloată, plină de ură, ţi-a scuipat Bătrânele icoane sub care altă dată Am ars atâta ceară şi –atât noi ne-am rugat

Că bunii sfinţi şi astăzi au barba afumată.

Dar cu surâsuri blânde icoanele –au răspuns, Aşa precum zâmbit-a sub grelele canoane Acela ce fusese cu suliţa străpuns Şi ţintuit pe vârful Golgotei cu piroane... Şi când, rostogolită din turnul tău sărac, Se prăbuşi arama izbită cu toporul, Ertând pe-asupritorii ce nu ştiau ce fac, Agoniza prin tine, sublim, Mântuitorul!

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 28

Închinare celor căzuţi pentru patrie M. T. Sâmbotin Când prin sunări de trâmbiţi, ori dangăte de clopot Aţi auzit chemarea, nu v’a păsat. Şi’n ropot De „Ura” sau cântec, v’aţi strâns toţi la un loc Şi plini de veselie, v’aţi aruncat în foc.

Voi n’aţi ştiut de trudă, de lipsuri, de necaz Şi totdeauna’n glumă de moarte-aţi făcut haz. Întotdeauna’n piepturi, voi aţi purtat, Eroi, O dragoste de ţară şi grijă pentru noi.

Vuiau în aer gloanţe. Jos, se spărgeau obuze...

Voi, le ieşaţi în cale, cu zâmbetul pe buze.

Prin ferecări de sârme sau prin adânci tranşee V’aţi aruncat sburdalnic, sfârşind o epopee.

Cu ’nflăcărarea ’n suflet, cu moartea crudă ’n faţă, Aţi făurit din trupuri, pământului prefaţă.

Din sânge plămădit-aţi o mană din belşug Celor ce’n urma voastră vor pune boi la plug.

Dar n’aţi murit. O viaţă mai bună pentru voi, Se’ncepe ’n ceia lume, lipsită de nevoi.

Acolo’n pace Sfântă, dormiţi... dormiţi Eroi, Căci sufletele voastre sunt pururi lângă noi.

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr.16, Noiembrie 1938, pag. 12

Imn de război N. Vulvovici Doamne, ne-ascultă ruga fierbinte, În bătălie ne ocroteşte Braţul pe armă Tu ne ’ntăreşte, Tată Prea Sfinte!

Ne du ’nainte cu bărbăţie Sub steagul falnic legaţi prin soarte, Legaţi si’n groapă să fim prin moarte, Toţi în frăţie.

Tunul crunt urlă în neagra zare, Lung clocot fierbe pe văi puternic, Tată, ne-ascultă glasul cucernic În ceasul mare!

Zănăgăt de arme, tropotul creşte, Fulgere scapăr’ pe-a noastră frunte, Tată, stejarii Tăi cei de munte Tu-i oţeleşte!

Cu toţi muri-vom în sfânta lege, Căci datoria în foc ne cheamă; E pentru Neam şi Patria-Mamă Şi pentru Rege!

Frontul Mărăşeşti, anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 20

CUPRINS

1. Băltean, G. - Ziua Eroilor 2. Bonifaciu Pittiş, Mircea – Poemele sângelui 3. Botiş – Ciobanu, M. - Închinare!

4. Constantinescu – Dela Baia, I. – Doina morţii; La Siret; Morţilor 5. Dulfu, Petre – România Mare 6. Iacobescu, Al. - Jertfele neamului 7. Mateevici, Al. – Limba noastră 8. Militaru, V. – În armistiţiu 9. Munteanu, Mihail – Pe frontul dela Mărăşeşti 10. Rannetti, G. – Eroul; Serenadă; Solul dela Mărăşeşti 11. Rădulescu, Mircea Dem – Cuiburile; Eroilor; Închinare eroilor căzuţi la Mărăşeşti; Întoarcerea eroului; Mărăşeşti; Mărăşti; Muşat grenadierul; Pomenire; Răstignire 12. Sâmbotin, M. T. – Închinare celor căzuţi pentru patrie 13. Vulvovici, N. – Imn de război