Bucovina literara - Ianuarie - februarie 2012

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXIII · nr. 1-2 (251-252) · Suceava · ianuarie-februarie 2012

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi Imprimeriilor Literare din România (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu picturi de Ion CARP FLUIERICI

BUCOVINA LITERARĂ

editorial

Răspuns la acuzele privind „acultura&ia din Bucovina de astăzi” (I) (fragment cu final deschis)

Constantin ARCU Într-un editorial din revista Bucovina literară îmi propuneam nu demult să nu mai replic la opiniile altora și să-mi văd de drum. Există însă admiratori pătimași care veghează fără odihnă la bunul mers al revistei, și tot cu osanale pe urmele mele! Așa că din cînd în cînd mă văd nevoit să le trimit cîte o bezea. Nu mă pot ab"ine. În ultimul timp s-a adăugat corului de adoratori un tip lipsit de importan"ă, binecunoscut în zonă pentru aiurelile pe care le flutură de obicei. Nu are rost să-i men"ionez numele. Și nu m-ar interesa părerile lui, dacă nu ar privi revista Bucovina literară. Iată, varia"iuni la o „filipică” (merge termenul, n-am încotro) pre"ioasă și ridicolă publică atît în revista Cronica veche nr. 1, ian. 2012 - Aniversare apriorică* la „Bucovina literară” (același text imund apăruse deja în Asymetria, ian. 2012!), cît și în ziarul Crai nou din 18 febr. 2012, Suceava - După părerea mea, falsuri (aștept opozi*ia). De ce se agită prin toate redac%iile, nu pricep. Ce-și închipuie că a descoperit?! De remarcat că redac"ia ziarului îi impune o exprimare decentă, fără atacuri la persoană, însă în Cronica veche omul se dedă copios la ofense și mitocănii, cum se obișnuiește probabil prin Costișa. E de mirare că într-o revistă apreciată i se permite unui neica nimeni să insulte o altă publica%ie și redac%ia sa (despre redactorul șef, nu mai vorbesc!). Mă întreb de ce nu i s-a pretins să se exprime decent și corect românește. Numai că, din cîte se pare, acela a fost născut… aprioric și consecin%ele se văd cu ochiul liber. Dar de unde atîta entuziasm la injurii? În esen"ă, fanul nostru sus"ine că revista Bucovina literară a fost înfiin%ată în 1942 sau în 1943, oricînd vrea mușchii lui, numai în 1941, nu! Că revista nu a fost fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, ci de ziarul Bucovina! Dar de-a dreptul „înfiorător” (!) i se pare că „de ani de zile frontispiciul actualei reviste sucevene are inscrip"ionate câteva falsuri grosolane pentru oareșce litera"i mari și la"i – Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernău"i în 1941.” Rămîi interzis! Nu-și pune problema că ar putea fi o eroare sau altceva de felul acesta.

Nicidecum, justi%iarul e tranșant: ne facem vinova%i de „falsuri grosolane”!? Iar manifestările din septembrie 2011, marcînd 70 de ani de la fondarea revistei, au însemnat o „aniversare apriorică”! (E-te-te! Ce tot spune?!) Și vine cu argumente pe spa%ii largi,

invocîndu-se printre altele „avertismentele transmise telefonic de la București, de către domnul prof. dr. D. Vatamaniuc, în plenul ședin"ei aniversare din sala Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava…”.

Se în"elege că pentru toate astea eu sînt răspunzător și ar trebui să-mi fie rușine!!! Pentru că, nu-i așa?, aniversarea „apriorică” face probă certă „despre acultura%ia** din Bucovina de astăzi.” (Sărmanul nu știe ce vorbește, deși, culmea, pe undeva are dreptate!)

Dar, se consolează în sinea sa, „aniversările trec, însă rușinea rămâne…”. Te crucești, nu alta!!! Păi, cu așa profesori de limba română (!), maică, se „aculturalizează” Bucovina, cum nu?!

Nu mă cobor pînă la a polemiza cu acest ins. Nu-i prima dată cînd atacă oameni nevinova%i și n-am de gînd să dau răspuns aiurelilor lui. Nici nu-l citesc, nu merită. Din respect fa"ă de cititorii revistei, "in doar să clarific cîteva aspecte. Încă din anul 2001, pe coperta interioară a revistei Bucovina literară a figurat înscrisă men"iunea: „Prima serie a revistei a apărut în anul 1941 la Cernău"i”! Cum de nu s-a sesizat timp de peste un deceniu că sintagma include o eroare (sau fals, cum dorește)? Nu știu. Mă rog, asta e istorie. După ce am preluat eu revista, în august 2010, am înscris pe prima copertă următoarele „falsuri grosolane”: „Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernău"i în 1941”. Sesizează admiratorul nostru vreo diferen"ă? Nu cred. Dacă e limpede că nu are proprietatea termenilor lexicali pe care-i folosește, de ce m-aș aștepta să facă distinc"ii de fine"e?!

Totuși, insist comunicîndu-i că verbul a fonda sau a funda înseamnă în lb. română a pune bază; a întemeia, a înfiin"a, a institui, a crea. Nu am pretins că a apărut (a apărea înseamnă a deveni vizibil cuiva, a se arăta în fa"a cuiva, deci implică o materializare) revista, ci numai că i s-au pus bazele. Și acum să ne folosim pu"in de materialul clientului și să reluăm un citat pe care ni-l propune. El face referire la pagina Literatură și artă a ziarului Bucovina, din 6 decembrie 1941, în care citim: „În ultima ședin"ă a Societă"ii Scriitorilor Bucovineni, problema care a preocupat plenul în cea mai largă măsură a fost înfiin"area unei reviste (…). După diverse propuneri și îndelungi dezbateri, s-a căzut de acord ca noua revistă să fie botezată (subl. n. C.A.) cu nume pu"in preten"ios și să i se spună Revista Bucovinei.” (continuare în pag. 66)

* aprioric, -ă, adj. (Fil.) Anterior experien"ei, independent de experien"ă; bazat numai pe ra"iune (DEX). ** acultura"ie, s.f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunită"i aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare (DEX).

1

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei „Cred în Dumnezeu, cred în Adevăr, Bine, Frumos...”

Lucian VASILIU

Constantin Arcu - Dragă domnule Lucian Vasiliu, propun să începem acest interviu cu debutul scriitoricesc. S-a produs, dacă nu mă înşel, în 1973, în revista „Convorbiri literare“. Presupun că în spate exista ceva activitate de creaţie literară. Ar fi interesant să ne vorbeşti de primele încercări.

Lucian Vasiliu - În vara anului 1971 eram în vacanţă. Aveam 17 ani. Tatăl meu, preot de ţară (cu şcoala elementară la Bârlad, cu seminar la Huşi şi cu Facultate de Teologie absolvită în anul 1939 la Cernăuţi) îşi lua, brusc, rămas bun de la cei trei flăcăi (eu, mijlociul)... Anii postbelici, sovietizarea, anchetele, internările repetate în Spitalul de Psihiatrie de la Iaşi l-au epuizat. Pentru mine, liceanul, el reprezenta ce mai rămăsese din elita interbelică (marginalizată, dar demnă, cu speranţa revenirii la normalitate).

Nu înţelegeam eu prea multe la 17 ani. Zburdam, inconştient... Voiam să fiu sportiv sau ofiţer în armata română (aveam ca model un unchi, frate mai mic al mamei, locotenent în Bucureşti)... Ţin minte: pe la ora prânzului, tata (avea 63 de ani) ne-a convocat la sfat de taină. A desfăcut, grav, ziarul „Scânteia”, în care erau publicate Tezele PCR... Ne-a spus ceva de genul: „Băieţi, se schimbă vremurile! Să aveţi grijă. Eu, din păcate, nu am cum vă ajuta. Am trăit în altă lume.

Nu sunt pregătit pentru ce va urma. Să fiţi demni şi înţelepţi. Nu ştiu cât voi mai rezista cu sănătatea mea şubredă. Lisaveto (Elisabeta era mama noastră, fiica unui neam răzeşesc de agricultori, pădurari, apicultori din comuna Puieşti, situata între Bacău, Vaslui şi Bârlad), Lisaveto, să ai grija de tine şi de băieţi...”.

Peste câteva zile infarctul l-a doborât pe vrednicul nostru părinte Ştefan. Moartea tatălui m-a năucit.

Am abandonat sportul (făcusem box, atletism, ciclism)... M-am dedicat total lecturii, studiului, meditaţiei. Răscolind hârţoagele familiei, salvate după invazia esticilor comisari, m-am trezit trăind în perioada interbelică (având la îndemână, proaspăt descoperite: presa veche, corespondenţa de altădată,

2

ilustratele europene, caligrafia mănăstirească, Biblia Patriarhului Miron Cristea - în traducerea lui Gala Galaction, multe alte bucurii secrete din care mă hrăneam, cu gândul de a face ceva demn de memoria tatălui meu).

Tata și-ar fi dorit ca eu să devin medic (mai târziu m-a tentat psihiatria), pianist (am încercat vioara și acordeonul, dar nu aveam voca%ie pentru muzică), scriitor... El însuși scria. Războiul i-a retezat orice entuziasm... Am publicat o carte, postmortem, a tatălui meu, în anul 1997, „Darul duhovniciei”, la editura „Timpul” coordonată de Cassian Maria Spiridon, volum cu o prefa%ă a părintelui poet și grafician Constantin Hrehor. Între cei care au scris elogios despre aceste reconstituiri filiale a fost și pătimitul Mihai Ursachi.

Alimentat cu multe lecturi, marcat profund de moartea părintelui meu, m-am trezit scriind. I-am prezentat, în clasa a XII-a, profesorului meu de română, Mihai Daraban, câteva texte poetice, scrise sub influenţa eminesciană, bacoviană, blagiană, argheziană, voiculesciană, ionbarbiană...

Entuziasmat, magistrul meu de la Liceul „Gheorghe Gheorghiu-Dej” din Bârlad - cum zicea poetul Cezar Ivănescu - mi-a sugerat să le trimit poetei Ana Blandiana (fusese coleg de facultate cu ea), la „Poşta redacţiei”, la revista „Contemporanul”.

Ana Blandiana mi-a răspuns cu eleganţă... Între timp, profesorul meu de română îmi expusese trei poezii la gazeta de perete a liceului (astăzi se numeşte „Mihai Eminescu”). Urma să fiu publicat (debut) în revista „Aripi tinere”, publicaţie a școlii (cu un portret grafic semnat de dirigintele meu, profesor de desen, sculptor si grafician, Gheorghe Alupoaie). Nu a fost să fie. Pe fondul măsurilor de aplicare a Tezelor din vara anului 1971 multe reviste au fost suspendate. În schimb, am ajuns la faza finală a Olimpiadei naţionale de limba și literatura română.

Premiat la Bucureşti, ca olimpiadist, m-am trezit convocat pentru Tabăra de crea%ie literară de la Păuşa (malul Oltului, judeţul Vâlcea), unde i-am întâlnit pe elevii talenta%i Ion Mureșan, Ioan Moldovan, Ioan Petraş (între transilvăneni), Cornel Păroşanu şi Marian Drăghici (între olteni), mulţi bucureşteni de vază... E de descris pe îndelete tabăra literară din vara anului 1972 , cu invitat de onoare poetul Gheorghe Istrate şi coordonator infatigabil profesorul Tudor Opriş.

Am dat examen la Facultatea de Drept din Bucureşti. Mă hotărâsem să devin magistrat. Să rezolv probleme... Eram încrâncenat, decis să fac ordine. Fratele meu mai mare, Ion, urma o şcoală tehnică de maeștri în arta tranșării cărnii, la Mediaș.

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei Cel mai mic, Aurel, era elev la Liceul Agricol din Copou-Iași. Eu devenisem o mică vedetă (bun de vendetă?) a familiilor Vasiliu-Prisecaru (numele după neamul mamei mele, prezbitera Elisabeta Prisecaru).

Unchiul de la București, ofi%erul militar Mihai Prisecaru, mă preluase în custodie, după moartea tatălui (la fel procedase și un văr al părintelui meu, Dumitru Curelaru, muncitor constructor în Bârlad - a murit recent, la 99 de ani).

Evident, cu un dosar ca al meu, trebuia sa fiu prudent (începuse, în mod sistematic, să se umble iarăși la „arhiva” arborelui genealogic, nu trebuia să ai rude în străinătate, foști de%inu%i politici, legionari, autorită%i de sorginte interbelică, era de preferat să provii din familie „sănătoasa” etc.). Avertizat și de unchiul meu, în felul lui discret, am pierdut cursa pentru facultate.

Astfel, în toamna, deveneam elev al Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București (fost Institut, transformat chiar în acel an în postliceală), găzduit de căminul Grupului Școlar „Dimitrie Marinescu”, din apropiere de Casa Scânteii... Mă dezmeticeam treptat după moartea tatălui. Declaram că părintele meu a fost...învă%ător (fusese, în anii 1940 și institutor, pentru un timp). Citeam pe rupte, scriam, exersam în toate registrele, pentru a recupera timpul pierdut în hârjoana copilăriei și adolescen%ei (martori îmi sunt colegii de postliceala Marian Drăghici, Nicolae Scurtu, George Calcan, Liviu Vișan, Claudiu Contevici - stabilit în Marea Britanie, Constantin Donose de la Huși, Emil Niculescu de la Buzău și mul%i al%ii). Printre profesorii dragi, retrogradat de la Institutul de Psihologie (acuzat de... medita%ie transcendentală!) nu-l uit pe rafinatul prozator Costache Olăreanu, moldovean din Huși, trecut prin Școala de la Târgoviște.

Frecventam asiduu marile biblioteci ale capitalei, manifestările de la Muzeul Literaturii (cu inegalabilul Șerban Cioculescu, între al%ii), luam cuvântul și citeam poezii la cenacluri bucureștene (între ele „Junimea” din podul Universită%i, în coordonarea lui Ovid S. Crohmălniceanu - dezbărat de proletcultism).

Atunci i-am trimis poetului Ioanid Romanescu, în doua rânduri, plicuri cu poeme pentru revista „Convorbiri literare”, revitalizată de prozatorul Corneliu Ștefanache, sus%inut de o echipă formidabilă de tineri critici literari. Aveam să-l cunosc, în toata splendoarea lui, mult mai târziu, cu adevărat, pe Ioanid Romanescu. Nu a ezitat sa mă publice în numărul din august 1973, la doi ani de la moartea tatălui meu, cu o prezentare elogioasa si mai multe poeme, fără nici un fel de amprentă ideologică...

C. A. - În 1979 ai luat Premiul na%ional „Nicolae Labiș” la Suceava, la unul dintre cele mai importante concursuri de poezie din acea vreme. Ce alte amintiri te leagă de Bucovina ?

L. V. - Cer scuze că m-am lungit la prima întrebare.

De regula, prefer răspunsuri scurte și colocviale, chiar ușor ironice (în formula socratiană sau, dacă vrei, în spiritul nostru rustic, hâtru, ca la „Junimea” lui Ion Creangă).

Pe George Bădărău, student la Filologie, l-am cunoscut la cenaclul „Mihai Eminescu” de la Casa Studen%ilor. Eu absolvisem postliceala ca șef de promo%ie (ca să se bucure tata...). Deși aveam la dispozi%ie șapte posturi în București, am optat pentru Iași (dragoste absolută din vremea adolescen%ei, de când am avut parte de o excursie școlară în dulcele târg).

Eram bibliotecar la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”. Citeam, scriam, slujeam cititorii studen%i... George Bădărău m-a îndemnat să trimit poezii la Concursul Na%ional „Nicolae Labiș”.

Doamne, ce bucurie, în anonimatul, sărăcia și triste%ea mea, să descopăr, discret, Bucovina (parte din via%a, inima, memoria părintelui meu, nordul acela apropiat de fabulosul Cernău%i)!

Mai mult, aveam să cunosc scriitori precum George Bălăi%ă, D. R. Popescu, Lauren%iu Ulici. Am legat trainice prietenii cu junii de atunci Aurel Dumitrașcu, Matei Vișniec, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Vasile Tudor și mul%i al%ii (sper să mă scuze, ar trebui să enumer, nu glumă...). Am avut ocazia de a vizita casa-muzeu „Nicolae Labiș”. În plus, am fericit-o pe mama cu un album „Bucovina”, cu un ceas de masă, cu un aparat de radio (premii de la cele 2-3 edi%ii la care am participat)...

Un aparat de radio „Gloria” (premiu labișian) mia înso%it anii în garsoniera din „Cartierul latin” de la Nicolina-Iași, ascultând „Europa liberă”. Cu amici insurgen%i fondasem grupul „Sigma”, destrămat astăzi, „otrăvit” chiar (aici ne-a adus postbelica noastră sovietizare si post bâiguita noastră democratizare)... Era prin anii 1977-1982, când deseori echipa de la revista Dialog era citată și „citită” la „Europa liberă” (inclusiv câteva poeme de-ale mele, „esopice”, publicate de Ioanichie Olteanu în revista Via%a Românească). Între prietenii de atunci s-au aflat Cezar Ivănescu (ocazional, dar cu cenaclu improvizat în garsoniera mea, de seara până în zori, infatigabil), Ioanid Romanescu (înso%it de Stelian Baboi, prozatorul șugubă%, șahistul fermecător), Luca Pi%u, Liviu Antonesei, Dan Petrescu și Tereza Culianu, Valeriu Gherghel, Liviu Cangeopol, Sorin Antohi, George Pruteanu, Dorin Spineanu, Nichita Danilov, Valeriu Stancu.

3

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei C. A. - Ai debutat editorial cu Mona-Monada, în 1981, la Editura Junimea din Iași. Pe vremea respectivă eram student și îmi aduc aminte că erai entuziasmat. Ce a însemnat această carte? Ce semnifica%ie are monada pentru tine? Are vreo legătură cu filosofia lui Leibniz pentru care Monada Supremă era Dumnezeu?

L. V. - Conven%ia de atunci, la Concursul „Labiș”, era ca editura „Junimea” să publice volumul premiatului (era singura casa editorială din toată jumătatea de Moldovă!; despre R.S.S. Moldovenească nici nu se prea vorbea!). Editura ieșeană era coordonată de Mircea Radu Iacoban.

S-a întâmplat ca în anul de gra%ie 1979 sa ob%in și marele premiu și premiul editurii „Junimea”. Încrezător, m-am prezentat pentru depunerea volumului de debut. Nonconformist, m-am și pus în gură cu fel de fel de oficiali („de-a hoar%a”, vorba lui Ioanid...). Pe scurt: am fost amânat, umilit timp de doi ani. Volumul meu a apărut, cu chiu cu vai! După apari%ie s-a născut un mic scandal.

Strecurasem în plachetă câteva texte incomode („Încolonez străzile și le ordon sa tragă!", suna un vers), care îmi fuseseră respinse în mod repetat. În loc de minus, pus în coltul paginii de redac%ia editurii, cu o cariocă maro, am profitat de „oboseala” redactorului-șef Corneliu Sturzu (Dumnezeu sa-l odihnească!), de neaten%ia redactorului Virgil Cu%itaru (Dumnezeu să-l odihnească!) și am pus plus unde era... minus!!!

Cartea a ob%inut premiul Festivalului Na%ional „Mihai Eminescu” de la Iași (la prima edi%ie, în 1968, fusese laureat Cezar Ivănescu, pentru volumul de debut „Rod”). Vă imagina%i ce bucurie pe capul meu!

Mă gândeam ca l-am făcut fericit pe tata!

Euforia nu a durat. Premiul mi-a fost retras (Mircea Radu Iacoban poate depune mărturie, ca președinte al Asocia%iei Scriitorilor de atunci). Câ%iva amici invidioși (nu duc lipsă nici acum!) m-au dela%ionat la Securitate. Îi știu (ei cred ca habar nam!), mă rog sa fie sănătoși si în%elep%i... Juriul nu a vrut să cedeze, să revină și să acorde alt premiu, cum cerea Autoritatea (pot mărturisi, în acest sens: Al. Andriescu, Liviu Leonte, Al. Călinescu, Nicolae Turtureanu; Mihai Drăgan a murit, Daniel Dimitriu este bolnav...).

Am fost anchetat... (în ultima vreme adun documente, ca să nu bat câmpii, să pot răspunde imundelor acuze conjuncturale, dirijate sau pur și simplu prostești). Am fost interogat de colonelul Ștefănescu (am aflat acum câ%iva ani că a decedat, l-aș fi solicitat martor într-un eventual proces cu CNASAS). M-a sfătuit să-mi văd de ale mele

4

(„Domnule Vasiliu, uita%i-vă ce răută%i scriu prieteni de-ai dumneavoastră, litera%i”!). Au fost cinci capete de acuzare, la sediul Securită%ii de pe strada....

Triumfului! Am fost pus sa scriu, sa mă justific, sa mă apăr în toate cele cinci chestiuni (inclusiv că eram în dialog cu ambasadorul Elve%iei în Romania, Excelen%a sa Domnul Francis Pianca!)...

Nu am făcut un capital simbolic din acest episod, nici atunci, nici după căderea zidului Berlinului, nici acum. Foarte pu%ini sunt cei care știu prin ce am trecut (so%ia mea, Iolanda, de pildă, pe atunci studentă, sau fiica Luiza, prea crudă în acele vremuri înce%oșate)...

Nu-mi place sa trâmbi%ez. Doar să mă apăr, argumentat, când sunt atacat în mod josnic.

Trei dintre cei implica%i în poveștile mele mi-au mărturisit, în entuziasmul de după decembrie 1990, că m-au turnat. I-am iertat și nu-i voi divulga (așa mă învă%ase și Tata, când pe stradă, la promenade în Bârlad, era salutat de cate un fost tor%ionar de-al lui).... Sunt detașat de chestiune. O studiez doar.

Obișnuit cu ea de când eram copil și tatăl meu era ridicat de la domiciliu, uneori noaptea, în plânsetele mocnite ale mamei, în mirarea tulburata a fra%ilor mei. În anul 1983, într-o vară-toamnă de pomină, un lot masiv de literatori ieșeni a fost perchezi%ionat, anchetat (de la Al. Călinescu la Mihai Dinu Gheorghiu). În general cercul nostru de la revista Dialog, a Universită%ii Vechi, a fost bine scuturat, intoxicat, infiltrat și altele și altele.

Mi-am văzut dosarul (în adeverin%a de la CNSAS se spune ca a fost ars în decembrie 1989!!!; mă îndoiesc!!!)... Mi l-a arătat colonelul, la masa la care stăteam, fa%ă în fa%ă. După care l-a așezat sub bra% și m-a lăsat timp de câteva ore să meditez, singur, în camera goală, cu un bec atârnând din tavanul imaculat (nu știam cât va dura cercetarea și ce consecin%e vor fi, tremuram că în anii copilăriei, bântuit de fantomele care îl înșfăcau pe tatăl meu, preotul de %ară).

Anul trecut a apărut o primă probă că am fost anchetat, avertizat, că aveam Dosar de Urmărire Informativă - fila document mi-a fost oferită de istoricul Dumitru Ivănescu, fost director al Arhivelor Statului-Iași, decedat în urmă cu doar câteva luni. Între timp, la Uniunea Scriitorilor, președintele Nicolae Manolescu a citit lista cu diagnosticul membrilor Comitetului Director și a Consiliului Uniunii (din care fac și eu parte), urmare rezultatelor investiga%iilor de la CNSAS... Verdict: necolaborare cu Securitatea. Și totuși, for%e oculte, mercenari de ieri și de astăzi continuă, fără probe, evident, să intoxice, să discrediteze. Încă avem reflexe staliniste, însă frica se cuibărește în spiritul nostru civic...

Astfel că volumul Mona-Monada (care se numea ini%ial Șobolanul Bosch, dar nu a fost lăsat să treacă...

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei Bahluiul cu acest... pașaport) mi-a adus și bune și rele.

Dincolo de entuziasm, de... monadologie (Dumnezeu apare în textele mele din acea perioadă cu numele...

ZEENUMUD), cartea de debut m-a maturizat și mai mult, cred.

C. A. - Ai publicat în continuare mai multe volume de versuri, majoritatea fiind primite elogios de critica literară. Mă refer la Mierla de la Casa Pogor, Verile dupa Conachi, Lucianograme etc.

L. V. - Da, am avut șansa unor preafrumoase pagini critice, cu multe complicită%i, în texte semnate (într-o ordine cronologică) de M. Ni%escu, Eugen Simion (căruia îi datorez, de la debutul meu încoace mult mai mult decât aș putea exprima aici!), Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Lauren%iu Ulici, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieș, Daniel Dimitriu, Constantin Pricop, Val Condurache, Al. Andriescu,Constanta Buzea, Radu G. ,eposu, Andrei Corbea, Al. Cistelecan, Dan Cristea și foarte mul%i al%ii, din genera%ii diferite, în registre diferite...

Complicită%ile (cu semnificative excep%ii, dar nu le divulg acum!) s-au întâmplat și în rela%ia cu editorii, de i-aș aminti pe Mircea Sântimbreanu și Gabriela Negreanu.

Ana Blandiana, Daniel Dimitriu şi Lucian Vasiliu la Zilele „Mihai Eminescu“, Botoşani, ian.1999

C. A. - Critica literară a pretins că volumele de poezie pe care le-ai publicat de-a lungul anilor par desprinse dintr-un proiect parcă „monocord”, fără rupturi sau schimbări majore de registru, exceptând

Verile după Conachi unde detectează „o muta%ie și o nuan%ă binevenite”. Cum comentezi această percep%ie?

L. V. - Nu comentez. Doar să remarc situări critice argumentate, mai spre vremurile noastre recente. Aș numi texte semnate de Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Margareta Curtescu, Nicolae Leahu (Universitatea din Băl%i, R. Moldova), Octavian Soviany, Dumitru Chioaru, Lucian Alexiu, Vasile Spiridon, Adrian Popescu (m-a debutat și m-a cultivat în paginile revistei Steaua), Ana Bantos, Grigore Chiper, Vlad Zbârciog și Arcadie Suceveanu (la Chișinău), Ioan Moldovan, Andrei Moldovan, George Vulturescu, Ioana Dinulescu, Paul Aretzu, Irina Petraș, Adina Dini%oiu, Florea Miu, Liviu Grăsoiu, Gabriel Coșoveanu, Horia Gârbea, Geo Vasile, Alex Ștefănescu, Bucur Demetrian, RaduAndriescu, Ovidiu Nimigean, Ioan Pintea, Constantin Trandafir, Gheorghe Mocuţa, Cristian Livescu si mulţi alţii... Le mulţumesc pentru că m-au citit şi adnotat.

C. A. - „Acum, eliberat, pot să mor liniştit, în fiecare seară”, un vers emblematic pentru poetul Lucian Vasiliu, care îmi aminteşte de poezia metafizică a lui Virgil Mazilescu. Despre ce eliberare putem vorbi ?

L. V. - O, sunt mai multe feluri de eliberări, liberări, deliberări. Propun o pauză... eliberatoare!

C. A. - O bună parte din activitate ţi-ai desfăşurato la Muzeul Literaturii Române din Iași, la casa „Vasile Pogor”. Eu aici te-am cunoscut pe vremea studenţiei… Mulţi tineri care visau să scrie literatură se perindau pe la tine. Găseau aici o vorbă bună şi deseori le săreai în ajutor. Mie, bunăoară, mi-ai dactilografiat textele pe care trebuia să le citesc la Cenaclul Junimea păstorit pe vremea aceea de domnul Daniel Dimitriu.

L. V. - Angajat, în anul 1980 (ce vis în acei ani, ce onoare, ce privilegiu!), prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi”, am rămas în terenul instituţiei muzeale ieșene până astăzi (cu toate ofertele de slujba în Bucureşti sau în străinătate!).

Frecventez cenaclul „Junimea” de la Casa Pogor aproape de la începuturile lui (probabil ca aș fi fost cofondator, de nu m-aş fi aflat cu treburi de „satisfacere a stagiului militar obligatoriu”)... Cum m-am întors din armată (primăvara anului 1976), m-am și înrolat la „Junimea” în echipa domnilor Daniel Dimitriu şi Constantin Parascan. Am scris maldăre de proceseverbale (stau mărturie arhivele). Un timp am fost secund, ba am coordonat și un mic cenaclu duminical, în chilia mea de muzeograf. Am încercat să cultiv tineri insurgen%i. Parte dintre ei s-au dus la

5

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei Domnul (Irina Andone, Hora%iu Ioan Lascu, Florin Zamfirescu, Cătălin Anuţa)! Odinioară, m-au ajutat şi pe mine, mulţi generoși, precum Ştefan Oprea, Geo Dumitrescu, Paul Miron (cărturarul de la Universitatea din Freibug)...

C. A. - Ai fost director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi mai bine de un deceniu. Ce a însemnat pentru tine această perioadă destul de tulbure?

L. V. - Am fost ales director al Complexului Muzeistic (aşa se numea atunci) la începutul anului 1990, prin vot secret, în competiţie cu vreo şapte propuşi. Aveam... 35 de ani (naiv, dar entuziast, neopaşoptist!)... Au insistat veterani ai muzeografiei să accept conducerea ... în acea perioada, Mihai Ursachi devenea director al Teatrului Naţional, Alexandru Zub director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Maria Carpov accepta diriguirea Inspectoratului pentru cultură, se înfiinţau centrele culturale francez, german, britanic s.a.

Complexul de muzee (un fel de Combinat de Utilaj Greu, cultural, dificil de coordonat), mamutul patrimonial număra vreo 20 de obiective (filiale) în Iaşi şi în tot judeţul, cu valori inestimabile. Te apuca frica numai la gândul gestiunii uriaşe (de la valorile civilizaţiei Cucuteni pana la ceasul de aur, unicat, al lui Mihai Eminescu!). Personalul era puţin (fuseseră fel de fel de reduceri în ultimii ani, nu se mai restauraseră monumente, frigul pătrunsese în oasele angajaţilor, ideologizarea excesiva enervase lumea, salariile erau necorespunzătoare ş.a.).

Aveam sediul în uriaşul Palat al Culturii. Biroul nou mă copleşea. Eu eram obişnuit cu o chilie asceticlivrescă...Am şi transmis că după un an mă voi retrage din Palat înapoi la... literatură! Am gestionat, cum am putut, problemele, mari, ale complexului cultural. În toamnă, ministrul Andrei Pleşu, inspirat, reformator, a dat dezlegare pentru autonomizarea unor secţiuni muzeale din reţeaua de muzee din toată ţara.

M-am întors la sediul junimist de la Casa Pogor în toamna 1990, după aproape un an de „guvernare” a muzeelor de arta, de istorie, de etnografie, a laboratoarelor de restaurare etc. Am autonomizat grupat, legal, cele 10 muzee literare (care s-au constituit în instituţia numită Muzeul Literaturii Române Iaşi). Astfel, au fost create două mari instituţii muzeale, pentru o mai bună coordonare, administrare, promovare.

Am fost ales a doua oară director. Mă gândeam să mă retrag la ale mele, după 1-2 ani de administraţie literară... Am pornit un program amplu de restaurare a monumentelor (la Mirceşti, pe malul Siretului - casa V. Alecsandri; la Trifeşti, pe malul Prutului - casa C.

6

Negruzzi; la Iaşi - sediul de la „Junimea” lui Pogor, tatăl şi fiul...). Am reuşit, cu eforturi, să preluăm şi casa junimistului Nicolae Gane (prozator, prefect, primar, parlamentar, academician )... încât salba de muzee literare a crescut la 12.

Vorbească cei îndreptăţiţi despre ce am realizat sau nu, timp de patru mandate (1990-2007). Mi-am anunţat retragerea odată cu finalizarea lucraţilor ample de la casele Pogor, odată cu intrarea României în structuri europene... Ca și Eminescu, sunt adeptul Statelor Unite Europene.

Un mare regret al acestei perioade este faptul că mereu îngrijorata mea mamă a murit, fără să vadă cu ochii ei finalizarea restaurărilor de la casele „Junimii”.

C. A. – În 1990 ai iniţiat reapariţia revistei Dacia literară, seria postkogălniceanu, revistă de tradiţie în revuistica românească. Trecuseră 150 de ani de la interzicerea ei… În prezent eşti redactor-şef al acestei reviste. Există puncte de continuitate între cele două serii?

L. V. - Împreună cu Daniel Dimitriu şi Val Condurache, prestigioşi critici literari, am conceput un „Cuvânt înainte” la seria noua (nr.1, toamna anului 1990). Citez: „...E mai uşor să inventezi o revistă decât să pleci, după un secol şi jumătate, de la programul care a stat la baza literaturii noastre moderne. Ideea care ne călăuzeşte nu este imitaţia.

Noi nu refacem Dacia literară, ci, în prelungirea programului ei, ne întoarcem la sursele spiritului critic. Profitând de deschiderea care ni se oferă, încercăm să revenim în Europa. Unii vor spune ca nu am părăsit-o niciodată. Într-adevăr, prin câteva din cărţile noastre, noi am rămas europeni. Conştiinţa noastră intelectuală a fost, însă, mutilată...”

C. A. - Ai beneficiat de o bursă externă la recomandarea lui Andrei Pleşu, ministrul culturii din acea vreme. În ce a constat aceasta?

L. V. – Am fost selectaţi 10 tineri din toată ţara. Între ei, din partea moldavă, regizorul Alexandru Dabija şi poetul Daniel Corbu (pe atunci lucra la Direcţia pentru cultură de la Piatra Neamţ). Urmam unor alte echipe de tineri din Polonia, Cehia, Ungaria... Am făcut toţi şi fiecare în parte o figură frumoasă, i-am uimit pe profesorii noştri belgieni, prin cunoştinţele noastre culturale și prin solidaritatea noastră colocvială, ludică.

Am avut parte de cursuri intensive de management european, de vizite în instituţii politice, culturale, de înaltă ţinută, de o zi dedicata Târgului de cărţi de la Bruxelles (revenit în Iaşi, am pornit Târgul

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei Librex, astăzi a ajuns la ediţia XX). Au fost săptămâni uluitoare pentru noi, esticii debusolaţi. Am plecat de pe aeroport cu lacrimi în ochi, belgieni magiştri şi români discipoli, împrieteniţi cum nu vă imaginaţi...

Redescopeream europenitatea străbunilor noştri.

C. A. - Nu putem evita o întrebare ceva mai spinoasă. Nici n-avem interesul s-o evităm, spun eu.

Ai fost acuzat de colaborare cu Securitatea, altfel spus că ai fi fost informator. S-a scris în presă că dosarul tău ar fi fost ars în 22 decembrie 1989. Despre ce-i vorba?

Ai posibilitatea de a-ţi spune răspicat punctul de vedere. S-a clarificat probabil situaţia…

L. V. - Nici o întrebare nu este spinoasă („problema spinoasa a nopţilor”, ar spune poetul Geo Dumitrescu). Sunt un om al dialogului, am fost crescut în acest spirit, am fost redactor al revistei studenţeşti Dialog... Sunt un cititor statornic al Dialogurilor lui Platon (Socrate).

Voi finaliza, probabil, o carte pe această temă.

Adun documente, probe, idei. Vreau să (mă) lămuresc mai bine, prin ce am trecut, eu, familia, comunitatea.

Rog, pentru detalii, analiză, diagnostic a se vedea pe Internet răspunsul oficial al CNSAS (unde exista câteva semne de întrebare, pentru care am cerut precizări: sunt în aşteptare). Verdictul instituţiei abilitate este clar: „Nu i se poate atribui calitatea de lucrător/ colaborator al Securităţii”. în rest, sunt speculaţii, intoxicări, discreditări.

Recomand, de asemenea, pentru lămuriri documente: - Cartea alba a Securităţii; - interviul pe care l-am dat revistei Convorbiri literare (nr.1, ianuarie 2004): - presa cotidiană ieşeană de joi, 5 noiembrie 2009, relative la conferinţa de presă pe care am organizat-o pe tema Adeverinţei de necolaborare și unor imprecizii documentare CNSAS (Evenimentul, Ziarul de Iaşi, Flacăra Iaşului, 24 ore etc.); - interviul acordat revistei Contrafort (Chişinău), nr.11-12 (nov.-dec.) 2010.

Menţionez doar un fragment din întâmpinarea pe care am scris-o pentru CNSAS, luni, 2 nov. 2009: „Din păcate, formulările confuze din „Adeverinţa de necolaborare” au dat naştere unor interpretări tendenţioase, chiar calomnioase. Pe cest fond solicit CNSAS precizări documentare ferme si clare. Rog a mi se transmite aceste informaţii în cel mai scurt timp, pentru a fi în măsură să mă adresez instanţei, pentru a limpezi adevărul în acest caz”.

De atunci şi până astăzi nu am primit nici o veste de la instituţia amintită. Între timp am aflat că a murit nu numai colonelul Ştefănescu, cel care m-a anchetat în anul 1983, ci şi căpitanul Negru, cel care a încercat să mă racoleze, în 1987 (acum îmi dau seama, la

maturitate, după ce am adunat ceva documente relevante: era încercarea tinerei securităţ i reformatoare de a căuta aliaţi pentru răsturnarea regimului Ceauşescu...).

Susţin în continuare lucruri „periculoase” şi mă aştept la un nou val de insulte, calomnii, discreditări!

Răspicat: cred că dosarul meu de urmărire există, din 1983 încoace - l-am văzut cu ochii mei, graţie colonelului Ștefănescu (cel puţin o copie; mă îndoiesc ca ar fi fost ars pe 22 decembrie - eu eram atunci un retras muzeograf şi literat). Vor trece anii şi va apărea buclucaşul şi controversatul meu dosar. Sau dosare ?!

Probabil acolo sunt nume importate de astăzi, care nu trebuie tulburate.... Eu însumi deranjez în continuare, de aceea se încearcă discreditarea. Mercenari sunt pe toate drumurile...

C. A. - A existat un proiect al primăriei Iaşi „Poezie în tramvai”. (Nu era nici o noutate, văzusem aşa ceva în Olanda, prin 1998, însă proiectele lor erau mult mai vechi.) Tu erai prezent pe afiş cu poemul „Continuitate” ;„Vasile Alecsandri citeşte poezii/ de Costache Conachi./ Mihai Eminescu citeşte poezii/ de Vasile Alecsandri./ Lucian Blaga citeşte poezii/ de Mihai Eminescu./ Cezar Ivănescu citeşte poezii/ de Lucian Blaga./ Lucian Vasiliu citeşte poezii/ de Cezar Ivănescu/ De Lucian Vasiliu/ cine citeşte poezii?”

Poate dai acum şi răspunsul. Şi legat de aceasta, te întreb dacă în zilele astea se mai citeşte poezie ?

L. V. - Proiectul a fost pornit de filiala Iaşi a USR, prin Cassian Maria Spiridon şi echipa din Comitetul Asociaţiei Scriitoriceşti.

Este adevărat, se ascultă mai mult manele decât Bach!

Este adevărat, tropăim mai mult pe ritmuri exotice, decât ne lăsam în voia legănării sonorităţilor noastre tradiţionale!

Este adevărat, construim case cu turnuleţe şi nu discrete şi trainice bojdeuci a la Ion Creangă!

Este adevărat, ne îmbătam cu filme comerciale şi nu cu pelicule realizate de mari regizori... Şi totuşi, se citeşte şi se scrie poezie de calitate.

Există o elită a lumii, care nu va dispărea niciodată. O elită creatoare, o elită cititoare... Ne convinge şi versul lui Ioanid Romanescu: „Al dracului am fost în toate, greşind fundamental de-atâtea ori! Şi totuşi, printre fericiţi mă număr, Trăiască Poezia şi Marii Visători!”

C.A. -Ai un crez artistic? La ce se referă el?

L. V. - Cred în Dumnezeu, cred în Adevăr, Bine, Frumos...

7

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei

Poeme

Te uită şi uită cum ninge decembrie în martie...

Bobotează Un fel de fabulă În pântece asemănătoare, în ani diferiţi s-au născut – în aceeaşi zi cu mine – Iuliu Maniu, Elvis Presley, Adrian Mutu...

La seara unchiului Ion, de Sfântul Ioan, mama Elisabeta a dansat cu mine în pântece până s-a auzit explozia unor proiectile abandonate de solda%i în marginea satului Părinţii mei ar fi dorit să mă înregistreze în acte la Primărie cu numele Ion, dar deja în numeroasa noastră familie existau mai mulţi cu acest nume, inclusiv fratele meu mai mare Astfel m-am născut Lucian a doua zi după Bobotează (Nicolae Labiş mai avea de trăit doi ani până la fatalul accident de tramvai) La minus 24 de grade, într-o iarnă sovietizată pe când harta României părea un gheţar Meteorologie bacoviană Suntem în ianuarie.

Urmează februarie?

Am sentimentul că vine tot ianuarie Dar dacă lui ianuarie îi urmează decembrie?

8

Pe când eram o creangă de vâsc la icoana bunicii de la ţară, veniră trântori de la est şi invadară prisaca Astfel familia îşi puse mască prisăcărească şi începu să afume gloata invadatoare De atunci, Regina albinelor, - matca princiară scrie, în stup nesfârşitul papirus al neamului nostru europeano-hindus

Mama Elisabeta cu cei trei fii: Ion, Lucian, Aurel (în braţele materne).

Comuna Puieşti – Bârlad, anul 1957.

New York în oglindă

Preotului Theodor Damian

An de an îngerul pogoară în livada natală – psalmodiază nevăzut, în grai ocult ci noi, în mută rugăciune visăm fregate spre alt mâine Declaraţie de avere Basca mi-a fost dăruită în copilărie de chiar prozatorul John Steinbeck

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei Şepcile proletarilor din familia mea stau aliniate la vedere, cu vizibile pete de sânge din conflicte de stradă

Dar mă opresc aici cu declaraţia mea de hidalgo cu capul în nori.

Mă aştept oricând la percheziţii

Pălăria de paie (de apicultor a tatălui meu, preotul interbelic Ştefan) a fost cumpărată la Cernăuţi, în vremea studenţiei entuziaste Casca de soldat a bunicului a fost salvată în timpul unui asalt pe malul Nistrului la Soroca Beretele, tichiile, chipiurile, turbanele, %ilindrurile, mitrele au fost achiziţionate cu diferite ocazii (talcioc, târg, bazar) Coiful de carton este din perioada în care jucam rolul lui Don Quijote pentru fiul Cezar Caftanul l-am primit premiu literar la Tecuci; este replică a celui purtat de poetul logofăt Costache Conachi pe când se pregătea să candideze la tronul Moldovei Căciuliţa de noapte a aparţinut unei mătuşi care citea seară de seară literatură rusă Boneta este suvenir de la medicul scriitor Vasile Voiculescu, din vremea când slujea la Spitalul Municipal Bârlad Fesul lui nenea Iancu – I.L. Caragiale a fost achiziţionat la o licitaţie publică după căderea zidului la Berlin. Nu posed decât o replică fotografică Jobenul mi-a fost înmânat de Matei Vişniec la plecarea lui definitivă din ţară (locuia la subsol, pe strada Galaţi, iar la vamă abia a reuşit să treacă desaga cu piese de teatru) Ar mai fi multe lucruri de menţionat privitoare la această colecţie de muzeograf de primăvarăvarătoamnăiarnă, (de pildă cuşma lui Moş Nichifor Coţcariul, purtată un timp şi de bucovineanul Luca Piţu)

Iolanda şi Lucian Vasiliu, toamna anului 1999.

Foto: Constantin-Liviu Rusu

Afga(nistan) şi omega Astfel trec zilele noastre de Capricorn pus la îndoială de Balanţă, astfel bunul Dumnezeu se bucură când fac pârtie între Muzeu şi vizitatorii din Transnistria cu lopata metafizică a poetului Dan Laurenţiu Prinurmareaşadarcarevasăzicădeciînconsecinţă De la L la V (de la Luiza la Varşovia?) de la l de mână la V de tipar de la Luciditate la Vraişte trec zilele noastre ca un soldat NATO în Afganistan pe sub Arcul de Triumf al curcubeului

Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu, colocviali, la Clubul de la Casa „Pogor-tatăl“. Iaşi, martie 1999

9

BUCOVINA LITERARĂ

jurnal comentat Scriitorul din &ară nu mai e o conștiin&ă publică Liviu Ioan STOICIU

Rămân în plasa titlului rubricii: „Jurnal comentat”. În ziua când scriu aici, 19 ianuarie 2012, România e cuprinsă de febra protestelor în stradă împotriva actualei puteri (împotriva măsurilor de austeritate eșuate, care au scăzut inadmisibil nivelul de trai, fără speran%ă de îndreptare a situa%iei pe termen scurt, totuși), proteste antisistem și anti-clasa politică în general, dar și cu adresă precisă, în particular, anti-Guvernul Boc și anti-președintele Băsescu (nemul%umi%ii manifestă din 13 ianuarie în fiecare zi, în întreaga %ară, pe frig și zăpadă; suntem în a șaptea zi de protest, azi au ieșit în stradă să protesteze și simpatizan%i sau membri de partid din opozi%ie; în condi%iile în care opozi%ia e blocată în Parlament, existând o majoritate care-și trece legile austerită%ii prin asumare guvernamentală, fără dezbateri). Pornite spontan în marile orașe de cei afecta%i de austeritate, la proteste s-au alăturat între timp ș i reprezentan % i ai societă % ii civile institu%ionalizate. Vrând-nevrând, aceste manifesta%ii amintesc și de revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987 – pe alt palier al istoriei, sub un regim totalitar.

Nu se pot face compara%ii? Dar la mijloc e vorba de aceeași acumulare necontrolată a nemul%umirilor.

Azi, după 22 de ani de „libertate” suntem departe de promisiunile democra%iei de tip occidental. E chiar inadmisibil că românii sunt în continuare puși de politicieni să se sacrifice nedemn pe altarul viitorului luminos. Viitor care la români nu poate fi altfel construit decât prin suferin%e și sărăcie.

Curios, deși suntem într-un stat de drept (fără frica de represalii dacă apelezi la libertatea de expresie), scriitorii români stau departe de protestele de stradă de azi. Care e explica%ia? De ce scriitorul român crede că n-are obliga%ii fa%ă de societatea în care trăiește, și nu reac%ionează la provocările vremii?

Turnul de fildeș %ine departe scriitorul român? Una din cauzele marginalizării publice a scriitorului, e și aceasta: că scriitorul român nu vine pe baricadele deschise de popula%ia nemul%umită. E consternant să descoperi azi că nici pe blogurile personale scriitorii

10

nu au o atitudine fa%ă de proteste, nu numai în revistele săptămânale literare. Scriitorii doar strâmbă din nas, treaba lor e să scrie abstrac%iuni, fic%iune, realitatea îi lasă rece… Lașitate? Aten%ie, uitasem. Pe 8 ianuarie 1988 (a%i re%inut, 1988) mi-am notat în jurnal: „De la Europa liberă aflu că 50 de scriitori emigra%i români au semnat un protest împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a clicii lui dictatoriale, în favoarea eliberării imediate a brașovenilor aresta%i la 15 noiembrie 1987, în lista scriitorilor auzind de scriitori de care nici nu știam că trăiesc în emigra%ie: Sonia Larian, Marcel Pop Corniș, Damian Necula…

Iată și numele altor semnatari, atrăgând astfel aten%ia asupra emigra%iei literare românești (o parte a emigra%iei, cei în care ar trebui să avem încredere): Nicola Balotă, Andrei Brezianu, Matei Călinescu, Mioara Cremene, Dan Cristea, Dan Culcer și Maria Mailat, Rodica Iulian, Bujor Nedelcovici, Mariana Șora, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, Lucian Raicu, Paul Goma, Alexandra Târziu, Al. Papilian, Ioana Orlea, Ion Negoi%escu, sau colaboratori ai Europei Libere: Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Vasile Mănuceanu, Victor Stoichi%ă, Ion Vianu, Vintilă Horia, Al.Ciorănescu, Pavel Chihaia. Sau Virgil Tănase… Cât creier cultural românesc pierdut”…

Aceasta e consemnarea făcută, repet, pe 8 ianuarie 1988. Scriitorii români din emigra%ie au reac%ionat la revolta muncitorilor de la Brașov! Dar scriitorii din %ară, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, ce reac%ie au avut atunci în legătură cu arestarea muncitorilor răscula%i la Brașov? Vă aminti%i de vreun protest al vreunul scriitor din %ară, cu func%ii la USR, redactor-șef al vreunei reviste literare sau șef de filială sau de cenaclu al USR? Fiindcă numai un protest al lor ar fi contat.A%i auzit de vreun membru al USR care să fi reac%ionat măcar la Brașov? Eu n-am auzit… Așa stând lucrurile, de ce mă mir azi că scriitorul român stă cu capul la cutie când aude de protestele de stradă, viteaz nevoie mare. Nu observa%i? Scriitorul român rezistă și azi prin cultură! O rezisten%ă estetică, mai încape vorbă? Să nu-i vorbești scriitorului de azi de conștiin%ă! Surprinzător la culme pentru mine e că nici tinerii scriitori nu ies din apatie – probleme lor e să aibă ce bea și ce fuma iarbă! Ne mai mirăm că nu mai avem cititori, că literatura română s-a prăbușit în hău, nu mai interesează pe nimeni? Nu e așa că inclusiv cel ce mă citește acum e revoltat că pun așa problema? N-are scriitorul român nici o obliga%ie fa%ă de nimeni? Dacă n-are, își merită soarta, să nu mai însemne nimic pentru nimeni. Așteptăm și azi o solidarizare cu protestatarii din România din partea scriitorilor emigra%i…

BUCOVINA LITERARĂ

aforisme Aventura e dornică de sine Gheorghe GRIGURCU

Aventura e dornică de sine, ca orice beţie. De sine şi nu de Lume (de întreg).

X Bate cîmpii graţiei cu nervozitatea călcîielor sale fragede.

X Sociabilitatea egoistului vanitos, care îşi caută înfrigurat imaginea în ochii semenilor.

X O îngîmfare nesigură pe sine, care încearcă a capta recunoaşterea prin orice mijloace, fie şi prin servilism.

X Atît de epuizat, încît plînge cu lacrimi de cerneală.

X „Lumea întreagă, susţine Wallace Stevens, se pretează mai puţin la metaforă decît o ceaşcă de ceai”. Ceea ce înseamnă că poezia profită de lipsa de omogenitate a Lumii.

X Şablonul acestei dureri din care tragi exemplare tot mai şterse.

X O neplăcere debilă, sortită pierii cu care, oricum, n-ai ce face.

X „Un bun profesor are această grijă statornică: îi învaţă pe discipoli să se lipsească de el” (André Gide).Altruism sau cinism?

X „Despre morţi numai bine” e un dicton cinic, căci binele convenţional reprezintă în realitate anihilarea conceptului de bine, scufundarea lui în virtualitatea răului.

X Un nătărău instruit, care nu ştie ce nu se poate şti, informîndu-se în continuare cu o beţie a prolixităţii care e unica lui scuză.

X Lăcomia sărăciei parvenite e neîntrecută.

X A pătrunde viaţa înseamnă a percepe dramatismul său paradoxal, adică definitivul provizoratului.

X E mai greu să renunţi la ceva tangibil, bine delimitat, prozaic, decît la ceva cunoscut în mod vag, mai general, dar mai plin de făgăduinţe. De unde se vede cît de derizorie poate fi, în fondul său, renunţarea.

X Sfîrşeşti printr-o atît de rea conştiinţă, încît ţi se pare că tu eşti Celălalt.

X Sunt oameni care tac în afară şi oameni care tac în ei înşişi.

X Contemplaţia ca o seducţie misterioasă a lucrurilor ce te caută în orele de pace matinală, apropiindu-se de tine într-o ritualitate uşor calină.

X Cele mai incontestabile calităţi pe care le posezi nu au, poate, alt rol decît cel de a-ţi evidenţia defectele. Cu cît le cultivi mai mult, cu atît contrastul va fi mai izbitor.

X „Ceea ce durează cel mai mult, afirmă Cioran, este revolta, cea mai vie dintre reacţiile noastre”.

Dimpotrivă, pentru că e atît de vie, durează puţin.

Din fericire!

X Nu gustă cu adevărat viaţa cel ce n-are în răstimpuri simţămîntul că adevărata sa viaţă încă n-a început.

X E foarte interesat de propria lui pasivitate, cuprins de cîmpul ei ca de un principiu activ.

X Patenta geniului, care cade cu timpul (uneori surprinzător de repede) în mîinile unor meşteşugari modeşti şi chiar în mîinile impostorilor, dezvăluindu-şi astfel vulnerabilitatea, tainicul compromis cu contingentul, inevitabila cădere în relativ.

X Fragmente care se pot dezinteresa cu graţie de întreg, deoarece îi poartă misterul.

11

BUCOVINA LITERARĂ

un bucovinean la Paris Exilul ca aventură culturală (note şi frînturi)

Matei VIŞNIEC

În 2007 s-au împlinit 50 de ani de cînd piesa Cîntăreaţa cheală de Eugen Ionescu este jucată fără întrerupere la Théâtre de la Huchette, în cartierul latin din inima Parisului. Ea a fost de fapt creată pe 16 mai 1950 de Nicolas Bataille, şi reluată apoi în 1957 cu un elan care nu s-a mai stins niciodată. Un adevărat fenomen cultural, o performanţă demnă de Cartea recordurilor, un fapt unic în istoria teatrului. Acest spectacol a intrat de mult şi în circuitul turistic al Parisului. Nu sunt puţini cei care vin în Oraşul Luminilor cu o listă de cinci sau şase priorităţi: să vadă Turnul Eiffel, să viziteze Luvrul, să se plimbe pe cheiurile Senei unde „buchiniştii” îşi înşiră tarabele cu cărţi mai noi sau mai vechi, să savureze parfumul unui cartier precum Montmartre unde memoria pictorilor impresionişti este încă vie, şi să asiste la o reprezentaţie cu Cîntăreaţa cheală la Teatrul Huchette. În ce mă priveşte, în septembrie 1987, cînd am ajuns la Paris, piesa lui Ionescu a fost primul punct pe lista „urgenţelor". Cum am pus piciorul în capitala Franţei, imediat ce mi-am depus valiza la un prieten şi m-am dus glonţ la Théâtre de la Huchette.

Mărturisesc că iniţial am avut un şoc. În primul rînd pentru că veneam dintr-o ţară unde nu existau „teatre de buzunar”. În mintea mea un teatru, pentru a-şi merita acest nume, trebuia să fie măcar o hardughie mare de trei sute sau patru sute de locuri cum erau casele de cultură în provincie. Iar la Bucureşti fusesem obişnuit cu dimensiunile teatrelor subvenţionate de stat şi controlate tot de el (pînă şi Teatrul Mic, la Bucureşti, era unul… mare), în timp ce peisajul teatrelor experimentale îmi era total necunoscut, cu excepţia unei săli extrem de originale cum era Teatrul Podul de la Casa Studenţilor.

Intrînd deci în sala mică de 80 de locuri a Teatrului Huchette, direct din stradă, am avut o strîngere de inimă. Mi se părea pur şi simplu un sacrilegiu ca acest loc legendar să fie atît de îngust, atît de înghesuit între două restaurante greceşti, într-un cartier în care mirosea a chebab şi în care lumea vine în special să flaneze pe străduţele înguste în căutarea unui loc în care să-şi petreacă seara, îmbuibîndu-se cu

12

infinitele oferte ale patrimoniul culinar universal. In mintea mea Teatrul Huchette ar fi trebuit să troneze pe un piedestal, ca un templu grec, cu o vastă esplanadă în faţă, cel puţin la fel de mare precum cea de la Notre Dame.

N-a fost să fie aşa însă, şi mi-a trebuit ceva timp pînă să gust farmecul acestor teatre de buzunar atît de numeroase la Paris, şi care, uneori, ca să poată supravieţui, programează cîte trei spectacole pe seară.

Cei care au cunoscut însă cartierul latin cu 50 de ani în urmă se plîng că farmecul acestuia a dispărut încetul cu încetul. La ora la care Ionescu venea cu „antipiesa” sa ca să tulbure toate convenţiile teatrale, cartierul latin era încă un teritoriu al avangardei, al căutărilor artistice de tot felul şi un loc de întîlnire al nonconformiştilor. Între timp turismul a devenit un fenomen de masă, chiriile în cartier au devenit extrem de scumpe, toate spaţiile sunt vînate de patronii de restaurante şi de alţi comercianţi care se adaptează gustului mulţimii. In toată această nebunie turistică şi comercială s-ar spune că un singur loc din cartier a rezistat şi nu s-a schimbat: Teatrul Huchette. Senzaţia că acest teatru reprezintă o formă de rezistenţă culturală într-o lume care-şi uită valorile îmi este reconfirmată de fiecare dată cînd trec prin cartier. În timp ce întreaga zonă, la doi paşi de Notre-Dame, este scena unei teribile ofensive a restaurantelor asiatice şi în special japoneze (dar ţinute de chinezi), în timp ce modele trec şi lumea se globalizează, Teatrul Huchette continuă să prezinte, seară de seară, de cinci decenii, o piesă calificată de nişte critici grăbiţi drept absurdă.

Ciudaţi şi aceşti creatori de etichete, cărora lumea li se pare normală iar teatrul lui Ionescu li se pare absurd. Ironia suplimentară a sorţii este însă faptul că piesa lui Ionescu se joacă într-unul din locurile cele mai cosmopolite de pe glob şi cele mai caricaturale din punct de vedere lingvistic. Ionescu mărturiseşte că a scris piesa inspirat de metoda Assimil de învăţare a limbii engleze, şi că iniţial ea urma să se numească Engleza fără efort. Ori, această Engleză fără efort devenită Cîntăreaţa cheală răsună în fiecare seară într-un cartier unde se pronunţă cele mai multe fraze într-o engleză aproximativă…

Efortul de a se exprima al persoanjelor lui Ionescu poate fi regăsit în zeci de variante pe străduţele din jurul Teatrului Huchette, acolo unde străini din lumea întreagă încearcă să converseze într-o engleză sacadată şi aproximativă cu chelnerii şi vînzătorii din cartier.

Revăzînd spectacolul prin 2007, m-a frapat, ca şi în urmă cu 20 de ani, prospeţimea textului ionescian, într-un contrast consternant cu montarea lui Nicolas Bataille care a devenit o experienţă muzeistică. Ieşind de la spectacol m-am întrebat (şi poate că acest lucru a

BUCOVINA LITERARĂ

un bucovinean la Paris vrut să ne întrebe şi Eugen Ionescu) cum e posibil ca schimbările pe care lumea le trăieşte în ritm alert să ne dea impresia că aceasta evoluează, în timp ce oamenii, prin comportamentul lor, să ne dea impresia că regresează? Poate că aceasta este marea întrebare pe care ne-a transmis-o Ionescu şi noi, în loc să răspundem la ea, i-am calificat şi întrebarea şi teatrul său drept absurde. *** Vizitez, împreună cu un prieten venit din România, cimitirul Montparnasse. Este o zi de toamnă blîndă şi cimitirul pare un muzeu în aer liber. Majoritatea celor care se plimbă prin acest celebru loc de veci nu sunt rude ale decedaţilor, ci vizitatori sau turişti dornici să facă un pelerinaj la diverse morminte celebre. De altfel, îi ghiceşti imediat pe aceşti turişti culturali comemorativi: toţi s-au „înarmat” cu un plan al cimitirului distribuit gratuit la intrare. Iar cei care n-au trecut pe la intrarea principală, examinează cu atenţie numeroasele panouri plantate în cimitir cu amplasamentele „celor mai vizitate morminte”. Nume din toate ţările şi de toate originile sunt gravate pe pietrele funerare, cimitirul este de fapt o metaforă a fascinaţiei pe care a exercitat-o Parisul asupra lumii. O capitală a artelor nu putea decît să atragă artişti din toată lumea, artişti care, din cînd în cînd, mai şi mureau la Paris.

Unii îl caută pe Samuel Beckett, alţii îl caută pe Beaudelaire, alţii pe Jean Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, alţii pe Guy de Maupassant… Probabil că argentinienii îl caută pe romancierul Julio Cortazar, lituanienii pe pictorul Chiaïm Soutine, ruşii pe sculptorul Osip Zadkine… Unii dintre aceşti artişti au trăit de altfel chiar în cartierul Montparnasse şi au frecventat cu asiduitate cafenelele care se află la doar cîteva sute de metri de mormintele lor, cum ar fi La Rotonde sau La Coupole…

Românii, cînd vin la cimitirul Montparnasse îi caută pe Tristan Tzara, pe Constantin Brâncuşi, pe Emil Cioran şi pe Eugène Ionesco. Patru nume care reprezintă enorm pentru noi, e ca şi cum ne-ar justifica trecerea prin univers. Ce anume i-a făcut pe cei patru să fie înmormîntaţi în acelaşi cimitir? Cine ştie, poate întîmplarea, sau poate că există o doamnă care se numeşte Istoria Artei şi care se mai joacă din cînd în cînd cu repartiţia copiilor ei în locurile de veci… Un lucru este sigur însă: cu excepţia Franţei, nici o altă ţară nu este reprezentată mai bine decît România prin artiştii ei în acest cimitir.

Mă plimb cu prietenul meu pe aleile cimitirului şi constatăm că nu suntem singurii români care au trecut în ziua aceea pe acolo. Nu ştiu din ce motive, unii trec şi depun monezi româneşti pe respectivele patru morminte. Pe mormîntul lui Cioran descoperim că a fost lăsată chiar şi o carte de vizită… Cineva, din

Bucureşti, a ţinut să se ştie că a trecut pe acolo şi că îi admiră profund opera filozofului născut la Răşinari şi mort la Paris.

Ce nu fac însă turiştii căutători de morminte cu nume sonore! Unii se fotografiază alături de tot felul de morminte, în funcţie de afinităţi culturale şi gusturi sepulcrale. Pe mormîntul lui Sartre şi al lui Simone de Beauvoir descopăr că au fost aşezate mai multe scrisori. De ce nu, în definitiv, marii scriitori sunt făcuţi să înţeleagă sufletul uman şi după moarte. Cu hărţile în mînă, scufundaţi în descifrarea lor, mulţi vizitatori pierduţi printre morminte îmi dau o senzaţie stranie, e ca şi cum ar răscoli prin cimitir. Întîlnesc însă şi oameni din cartier care au venit pur şi simplu să se plimbe puţin în acest spaţiu care seamănă şi cu un parc. Cimitirul Montparnasse este şi un fel de oază de linişte, plină cu arbori, în mijlocul unui cartier extrem de animat.

El este în acelaşi timp şi un fel de expoziţie de sculpturi în aer liber, pentru că unele morminte sunt adevărate opere de artă. Printre ele, undeva într-un colţ al cimitirului, se află şi Sărutul lui Brâncuşi. Cum de a ajuns celebra sa sculptură (de fapt una din variantele ei) să devină monument funerar? Mister.

Am găsit totuşi unele vagi explicaţii: s-ar părea că Brâncuşi a realizat această "comandă" prin 1910, imediat după venirea sa la Paris şi că acest Sărut în piatră ar fi fost una dintre primele sale sculpuri făcute în Oraşul Luminilor. În orice caz, cei care îl descoperă în acest cimitir rămîn uluiţi de frumuseţea, forţa, discreţia şi simplitatea sa. Citesc şi numele celei pentru care a fost făcută: o misterioasă femeie pe nume T. Raşevskaia care a murit tînără, probabil de origine rusă, numele ei este de altfel scris cu caractere chirilice. Niciodată nu mi-am imaginat că acest Sărut încremenit în piatră poate fi şi unul al morţii… A trebuit să trec prin Cimitirul Montparnasse ca să-l înţeleg mai bine pe Brâncuşi. Două camere de luat vederi îi păzesc sculptura zi şi noapte… Eu îmi permit totuşi să o ating, să-mi pun palmele pe ea: Cimitirul Montparnasse rămîne pentru mine locul unde pot mîngîia pe furiş o sculptură de Brâncuşi.

13

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară „Stalin, cu sapa-nainte/ Vesel renaşte printre morminte” Ioan HOLBAN

Portocale şi cascadori (1978), Grădina suspendată (1981), Vînzătorul de aripi (1982), Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985), Portrete în mişcare (1986), Umbra penei de gîscă (1991), apoi, Cuptorul cu microunde (1995), Uscătoria de partid (1997), Aventuri în anticameră (2001), Ce dracu se-ntîmplă cu trenul ăsta? (2004), Povestirile mamei bătrîne (2006) şi Stalin, cu sapanainte! (2009) sînt cărţile unui prozator care, prin vîrstă şi manieră de abordare a cîmpului epic, pare a se asocia promoţiei '70, în vreme ce mijloacele de expresie şi redescoperirea cotidianului, cu tipurile sale reprezentative, îl apropie de scrisul generaţiei '80; în fapt, Radu Ţuculescu este un „lup singuratic”, iar ceea ce uneşte aceste cărţi, peste timp şi dincolo de orizonturile estetice diferite, este proiectul de a reproduce "cît mai fidel cu putinţă" (sunt cuvintele prozatorului însuşi) realitatea explorată; ceea ce le desparte sunt atitudinea şi starea naratorului: unul detaşat, celălalt neliniştit, aproape exasperat, primul exact în incizia ironică şi spumos în umor, al doilea, liric, nemulţumit, umplînd colile albe - cum mărturiseşte într-o semnificativă proză din finalul volumului Portrete în mişcare - "cu înverşunare, scrîşnind din dinţi, mormăind nemulţumit, transpirînd în căuşul palmelor". Altfel, miza este aceeaşi, cum acelaşi este şi jocul aparenţelor cu esenţele realului investigat: „Eu nu fac altceva decît pun semne de întrebare. Strădaniile mele sunt pentru a le găsi exact locul şi timpul cînd trebuie puse.

Răspunsuri vor da alţii. Dacă nu azi, poate mîine...”. În Stalin, cu sapa-nainte!, întrebările sunt puse de copilul şi, apoi, adolescentul Adrian Loga, în trecut, în deceniile şase şi şapte ale unei epoci problematice, iar răspunsurile sînt aproximate, azi pentru ieri, de artistul (violonist şi scriitor) care nu lasă vreo fantă deschisă nici măcar pentru un viitor incert, improbabil, pentru că, iată, ultimele fraze ale romanului închid, în rutina şi exasperarea unei realităţi mereu aceeaşi, orice perspectivă şi orice speranţă. Timpul-epocă e perceput prin ochii copilului de cinci ani care îşi trăieşte întâmplările într-un orăşel de provincie, fără „prea

14

multe distracţii”, cu oameni petrecîndu-şi timpul la „ chefuri cu prieteni, o nuntă, un botez, o înmormîntare, un cinematograf cu balcon şi duşumele mirosind a motorină”; liniştea aproape funerară a acestui peisaj îngheţat în cenuşiul de fiecare zi - puţini îndrăznesc să intre în biserică, fie şi măcar pentru a găsi o alternativă rutinei - e spartă de „cîntul vesel” al copilului („Stalin, cu sapa-nainte!/ Trece vesel printre morminte!”), inventat de acesta într-un moment nepotrivit: tocmai murise dictatorul de la Răsărit şi străzile oraşului răsunau în tonurile grave ale tînguielilor ipocrite de la radio. Atunci primeşte copilul prima sugestie a vieţii duble pe care o duc oamenii epocii; în public, se plînge moartea lui Stalin, „pe ascuns”, oamenii se bucură, sărbătoresc, doctorul Dumitru Loga aducîndu-şi prietenii la un chef prelungit pînă tîrziu, în noapte: ziua morţii lui Stalin e „ziua noastră, a tuturor”, zice poetul Mihai, ascunzîndu-şi cu greu bucuria: „a crăpat, vai ce trist!”, spun oamenii care ciocnesc pahare şi cîntă închişi prin case. Spre deosebire de majoritatea romanelor care au vizat mereu, de la Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Marin Preda şi Constantin Ţoiu, pînă la Eugen Uricaru, Dumitru Radu Popa şi Ioan Groşan, radiografia epocii, cu realitatea sa kafkiană, Radu Ţuculescu o abordează prin perspectiva copilului, desenînd conturul vremii prin amintirile şi întîmplările trăite de acesta în curtea casei părinteşti, în pădurea din preajmă, pe străzi şi la şcoală. Trei sînt etajele temporale pe care se structurează substanţa romanului: timpul amintirii, al evocării, al memoriei, „animalul ciudat”, constată naratorul, timpul evenimenţial, prezentul întîmplărilor şi timpul scriiturii, cel de azi, în dimensiunea căruia personajulnarator ţine un jurnal pentru a nu uita, de exemplu, parfumul unui zvon ori felul cum mucegăieşte un om.

Aceasta e, de altfel, tema ascunsă a romanului lui Radu Ţuculescu care, construind cu abilitate pe cele trei etaje temporale, îşi urmăreşte protagonistul de la vîrsta de aur a copilăriei la vîrsta de fier trans-figurată în tonalitatea derizorie a unui refren de manea, „ofofooof viaţa mea”, răsunînd ziua întreagă „din boxele unui troglodit de la etajul zece al blocului vecin”. Vîrsta de aur e a unui avion argintiu „mic cît pumnul unui copil dolofan”, a unui căţel mic şi negru, cu o pată albă pe piept şi, deopotrivă, a unor figuri luminoase, părinţii, bunicii, „nenea Pintea”, poet, eliberat din detenţie, boem; avionul, căţelul şi căruţa cu coviltir a unei şatre fixează tema libertăţii, a zborului şi călătoriei în necunoscut, aşa cum amintirile altor prozatori, din aceeaşi epocă, identifică lecturi Robinson Crusoe, Tom Sawyer, Căpitan la 15 ani avînd o semnificaţie asemănătoare. Vîrsta de aur a

BUCOVINA BUCOVINALITERARĂ LITERARĂ

cronica literară protagonistului din Stalin, cu sapa-nainte! e a timpului amintirii, cînd personajul stă în poveste, refuzînd parcă istoria şi o realitate crudă care „pîndesc” în preajmă; textul începe, deloc întîmplător, cu a fost odată („A fost odată un avion de culoarea aluminiului strălucitor”, aceasta e prima propoziţie a romanului), totul e „ca şi cum m-aş fi rătăcit printre filele unei cărţi de poveşti”: în poveste şi în muzică sînt drumurile personajului-narator care, în avionul argintiu sau cu vioara, călătoreşte deasupra unui „întins deşert de culoarea caramelelor”, printr-o pădure tropicală, peste „nesfîrşite întinderi de zăpadă şi gheaţă”, cu Nansen spre Polul Nord sau în Kon Tiki, traversînd oceanul.

Prieteniile (cu Karcsi, Răzvan Ionescu „din capitală”, Emil), aventurile erotice (cu Karina, Buba, Ileana, „cea mai frumoa să fată din clasă”, Lina şi prima experienţă „cu sex” ), profesorii (Bagheta, domnişoara Mökösch, dirigintele Weg şi directorul Thumes), bunicii de la Sibiu şi unchiul Petrică, pasiunea pentru vioară (Paganini, Grieg şi ţiganul Berţi care cîntă la vioară cu trei degete) conferă substanţa amintirilor şi structurează primul etaj temporal, cel mai important, al timpului amintirii. Prozatorul excelează în arta portretului care nu are nimic ornamental, decorativ; portretele lui Radu Ţuculescu sînt în mişcare şi nu se adună după regulile albumului de familie. Iată: „Domnişoara Mökösch era profesoară de limbă şi literatură germană. Mică, slabă, cu părul alb, avea o faţă de şoricel veşnic lihnit de foame. Un chip ridat bine de tot. Era domnişoară bătrînă şi mereu încruntată, agitată, nervoasă. Ne privea pe toţi ca pe nişte lighioane în uniformă, tembele şi obraznice, incapabile să priceapă ce înseamnă aia literatură”; „Bunica Crina era înaltă şi foarte grasă. Avea picioarele umflate de apă, groase cît cele de elefant.

Faţa îi era rotundă, senină, cu ochi albaştri. Îi plăcea să dea ordine, să fie ascultată, să spună fiecăruia ce şi cum să facă, pe un ton voit sever, ascuţit”.

Frapant în romanul la persoana întîi al lui Radu Ţuculescu este declanşatorul narativ, mecanismul său; nu imaginea ori gustul, ci mirosul provoacă atît amintirea din spaţiul evocat, cît şi naraţiunea din cele patru fragmente onirice, dintre care impresionează, prin amplitudine şi ştiinţă a construcţiei epice, inundaţia cu cerneală, era glaciară instalată în sunetul

pianului lui Lipatti şi zborul cu Dansul focului de Manuel de Falla. Esenţial pentru timpul amintirii e mirosul: bucătăria bunicii de la Sibiu, înainte de Paşti, cu parfumul Învierii, mai înainte, în timp, „Mirosul cailor. Mirosul fetei cu cozi negre, groase şi lucioase prin care se insinuau panglici mătăsos-colorate.

Mirosul fetei, după ce s-a dezbrăcat în pielea goală şi m-a chemat să intrăm, împreună, în apa rîului”, apoi, mirosul unui zvon despre „femeia cu faţa plină de negi”, mirosul Ilenei Glatstein („întotdeauna mirosea a plantă de apă. Mirosea a izvor ivit sub o stîncă înconjurată de brazi. A ochi de apă pe vârful unui munte”) sau mirosul de motorină care evocă sala cinematografului „Patria” din oraşul de provincie. Întîmplările şi figurile vîrstei de aur se identifică prin mirosul lor, în vreme ce vîrsta de fier e a troglodiţilor, a ateismului, a figurilor suprarealiste (Generalul) ori grobiene (portarul spitalului, de exemplu) dintr-o (i)realitate kafkiană, a agresiunii pînă la crimă, a agoniei tatălui, a plecărilor definitive şi sinuciderii lui Kuki: „Copilăria mea murise pe burta unui deal, între o margine de pădure şi malul unui rîu”: aici ia sfîrşit vîrsta de aur a protagonistului care se instalează pentru totdeauna în deriziunea vîrstei de fier. Iar drumul este trasat de Stalin cu sapa înainte, de la cîntecul vesel al copilului neştiutor dintr-un mic oraş năruit într-o atmosferă patriarhală pînă la manelele dintr-un bloc oarecare al metropolei, transilvane. Într-o confesiune publicată în revista Familia (9/1991) sub titlul Un roman norocos: „Umbra penei de gîscă”, Radu Ţuculescu povesteşte împrejurările în care a scris şi tipărit romanul din 1991. Modelul spune prozatorul - a fost Friedrich Schubart, muzician, eseist, ziarist „periculos”, prieten bun cu Schiller.

Intrat în conflict cu autoritatea, Schubart petrece mulţi ani într-o pivniţă din castelul ducelui de Württemberg, timp în care dictează o Estetică unui alt deţinut, aflat într-o celulă alăturată. Conştiinţa şi estetica arestate impresionează pe scriitorul contemporan cu fapte mult asemănătoare: cine a spus că societatea comunistă e, în esenţă, una feudală, n-a greşit prea mult. Sau, poate, totul vine în permanenţa - dincolo de ani, perioade, oameni, istorie - a raportului de forţă dintre artist şi putere, oricum şi oricînd s-ar exprima aceasta. Radu Ţuculescu relatează, în fond, aventura scrierii cărţilor sale, variaţiuni pe o temă dată: ideea este că toţi cei care îşi leagă destinul, într-un fel sau altul, de o carte, suferă, riscă, trebuie să se teamă că vor pierde avutul şi viaţa lor. Şi, iată, nimic din ce i se va fi întîmplat lui Schubart sau lui Petre Cubar, scriitorul din Umbra penei de gîscă, nu-i este străin lui Adrian Loga, violonistul şi scriitorul din Stalin, cu sapa-nainte!.

15

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

Semnele vremii Petru URSACHE

Întîlnirile poetului şi eseistului Adrian Alui Gheorghe cu Părintele Iustin Pârvu de la Schitul Petru Vodă, monah luminat şi cu învăţătură aleasă, tind să capete proporţiile unui eveniment spiritual de seamă şi benefic în viaţa contemporană, a iubitorilor de adevăr de credinţă şi de existenţă aşezată pe temeiuri morale, corecte, umane. Rezultatele acelor fructuoase întîlniri, care cunoscînd, aproximativ, întinderea unui deceniu, au luat chipul unor cărţi de acută utilitate pentru cei care nu au avut şansa să participe direct la desfăşurarea lor: Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate (Conta, 2005), Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire (Conta, 2007), Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească şi creştină (Conta, 2008), Semnele vremii noastre: 7 întîlniri cu Părintele Iustin Pârvu (Conta, 2011). În momente grele pentru toată lumea, Preotul şi Poetul îşi unesc puterile cu intenţie de corectare, după obiceiul moştenit din timpuri îndepărtate din istoria omenirii, cînd cei doi erau mai ascultaţi decît împăraţii, cu toată măreţia lor lumească şi trecătoare, sau decît slujbaşii cei înalţi, miniştri, secretari de stat, primari şi primărei cu pungi de aur şi palate de poveste. Cuvîntul minunat cuprindea cu dragoste toată suflarea, iar cei care-l foloseau cu pricepere şi dăruire se încununau de faimă şi de legendă. Supremă răsplată. Cele două forme de limbaj, una specifică poetului (oda, poemul, pastelul, imnul), cealaltă la îndemîna preotului misionar (cîntarea, rugăciunea, didahia) îşi corespundeau şi se asociau; fie că poetul se arăta ataşat mediului imediat înconjurător, natural şi sănătos, ca spaţiu drag, familiar, fie că preotul îşi îndrepta privirile spre ierarhiile terestro-cereşti (Dionisie Pseudo-Areopagitul), în care omul se simte integrat, pe „cale”, ca fiinţă creaturată şi îmbunătăţită. În timpuri normale, fiecare „slujeşte” la postul său: preotul-misionar în Biserică (de fapt: casa lui

16

Iisus şi, totodată, casa omului), poetul, în cetate. Ei apără şi întăresc realitatea socio-cosmică, atunci cînd se ivesc elemente ale răului şi ale urîtului, mai eficace decît orice armată imperială. Doar se spune: „cuvîntul taie mai aprig decît sabia”. Poetul adevărat şi hărăzit nu cunoaşte vreo constrîngere, nici vreun indiciu din exterior care să-l deruteze. El se crede destinat să-şi exprime bucuria de a se afla liber printre semeni şi în cuprinsul necuprinderii. Se întîmplă ca un autor care alege cu intenţie „o temă religioasă” să fie mai puţin convingător dacă uzează de vreo retorică declarativă. Are, mai curînd, cîştig de cauză confratele care înfăţişează lumea văzută de aproape şi în firea ei, cu bune şi cu rele; dar în chip moralizator: acceptîndu-le pe primele, desolidarizîndu-se de celelalte. Spunem că aici este vorba de „realism” şi nu greşim. Ne învaţă Părintele Stăniloae: „Mintea este făcută să-l caute pe Dumnezeu, şi realităţile finite, rînd pe rînd atinse şi depăşite; nu pot avea ca obiect al cunoaşterii rostul negativ de a amăgi necontenit, de a-şi rîde de acest impuls, ci pe acela pozitiv de a o pregăti succesiv pentru marea întîlnire, pentru înţelegerea Celui ce stă la capătul final al tuturor” (Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica ortodoxă. Vol I, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 20).

Nu negaţie pînă la marginile urîtului şi ale neantului; nu rătăcire pînă la căderea în mlaştina disperării. Cum vedem, realismul susţine, nu se opune demersului teologic. În accepţiune europeană, tip Balzac-Tolstoi, realism înseamnă descripţie şi obiectivitate. El prezintă „tipuri”, „cazuri”, „caractere”, în speranţa reaşezării moralei pozitive, aceeaşi din toate timpurile. Marile mitologii şi religii s-au menţinut în conştiinţa omenirii în măsura în care i-au învăţat pe credincioşi să distingă între bine şi rău, între adevăr şi minciună.

Dovadă că marea poezie şi marea artă s-au extins peste religii şi peste secole. Sub acest raport, al general-esteticului, poetul face paşi înaintea teologului. Dar, cînd vede că orizonturile i se întunecă, se întoarce spre confratele său, cerînd ajutor.

Să mai reţinem că realismului i se dădea o accepţiune restrînsă în anii de glorie ai gîndirii pozitiviste; nu şi în secolele de profundă meditaţie aparţinînd Evului Mediu: „A fi «realist» (ni se spune în termenii misticii, purtînd, deocamdată, note platoniciene, adică pornindu-se de la realitatea ideilor ca punct de plecare într-un demers teoretic de calitate), înseamnă nu numai realitatea substanţială

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară a conceptelor , deci a universaliilor , ci şi primordialitatea lor, adică existenţa lor anterioară şi independentă faţă de lucruri” (Pr. Ioan Gh. Savin, Mistica apuseană. Cu un cuvînt înainte de Pr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului.

Tipografia Eparhiei Sibiu, 1996, p. 26). Producţiile literare se supun aceluiaşi regim, la modul participativ şi formativ, fie că vin din direcţia patristicii, fie dinspre „laicil”, făuritori de imagini sensibile. „Ca expresie literară a unităţii organice a întregii vieţi spirituale creştine din primele opt veacuri, Patrologia trebuie să cuprindă nu numai produsele directe ale spiritului creştin, ci şi pe cele care tratează despre acest spirit, mai ales dacă ele au fost provocate de acesta” (Pr. Ioan Coman, Patrologie.

Sfînta Mănăstire Dervent, 1999, p. 18). Să nu uităm o clipă că toate literaturile din Est, ca şi din Vest, s-au născut şi au crescut în templu sau/şi în Biserică. În timpuri vrăjmaşe, de năpastă şi de suferinţă, preotul misionar şi poetul (scriitorul în general, cu răspundere şi cu putere de jertfire) intră în rol. Locul lor este alături de victime, împotriva călăilor, să arate semnele vremii şi calea ce trebuie urmată pentru depăşirea momentului de criză şi refacerea fiinţei umane. Este zodia eroilor şi a martirilor, cum s-a dovedit în repetate rînduri sau, recent, în deceniile comuniste. În perioada în care era masacrată elita militară, imediat după războiul antibolşevic, clerul înalt, căpeteniile politice, cînd Puterea răului se extinde s-a extins asupra miilor şi miilor de oameni de la savanţi la muncitori, glasurile preoţilor şi ale scriitorilor de bună credinţă nu au încetat să se audă, fie din temniţă, fie de pe meleaguri îndepărtate. Îi auzim şi astăzi: „Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic”. Sunt mărturii ale Părintelui Iustin Pârvu scrise în cartea sa, Abecedar duhovnicesc şi reluate într-unul dintre dialogurile cu Adrian Alui Gheorghe: „- Poezia v-a salvat?

- Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile,

poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblînzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo” (Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate, vol. cit., p. 100).

Primul volum din seria citată de dialoguri, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate, aduce în memorie şi în prezent momente pilduitoare din viaţa monahului de la Petru Vodă, cunoscut ca unul dintre cei mai decişi şi mai curajoşi luptători pentru apărarea credinţei, spre binele semenilor, un adevărat „oştean întru Hristos”. Şi-a sacrificat tinereţea, cariera, care se anunţa frumoasă, liniştea de toate zilele; a îndurat ani mulţi de temniţă, de chin şi de cruntă batjocorire, fără poticnire, fără compromisuri. Faptele individului nu au nici un rost pentru umanitate dacă sunt umbrite de interese personale sau de grup, de mici crize conjuncturale.

Părintele Iustin Pârvu se ridică deasupra, spre folosul aproapelui. De aici rezultă înţelesul înscris în titlul cărţii, prin cuvintele: „... morala unei vieţi cîştigate”.

Este o treaptă înaltă spre care e bine să rîvnească fiinţa în devenirea ei spirituală. De acolo, din idealitate, ea dobîndeşte aura unui model demn de urmat de cei aflaţi în căutare de linişte şi de cunoaştere. Părintele Iustin Pârvu ne aşteaptă la Schitul Petru Vodă, întemeiat de dînsul, să-i auzim glasul, să-i urmăm sfaturile. Şi Adrian Alui Gheorghe, poetul, l-a aflat acolo.

O deducem dacă-i parcurgem scrierile cu atenţie.

Semnele vremii se arătau în primele două decenii postbelice, prin „tribunalul poporului”, prin maşina neagră, prin activistul de partid, prin ofiţerul de Securitate, prin trădătorul-turnător, adică vînzătorul de frate. În acea vreme, „gardienii erau mai toţi ruşi”, ne spune victimizatul Iustin Pârvu (lucr. cit.,p. 68). Ei se găseau peste tot, ca să răspîndească moartea, în închisorile special pregătite, Jilava, Aiud, Gherla, Mislea, Târgşor, ca şi în „celularul mare”, ţara cu toate întinderile ei, de la oraşe şi de la sate. „Temniţele comuniste, ni se mai spune, au reprezentat cam tot ce-au trăit primii creştini în temniţele romane, care au fost închişi în peşteri, care au fost decapitaţi în numele credinţei. Au fost decapitaţi şi mama şi copilul... Cam aşa se întîmpla şi în celulele noastre. Eram la infirmerie, la Gherla.

Eram opt bolnavi într-o cămăruţă. Şi era un băiat din Galaţi, îmi amintesc, bolnav, grav de tot. L-am spovedit, aşa cum s-a putut acolo, în celulă...! Într-un colţ era muribundul. Caraliul venea din zece în zece minute, verifica şi se uita la patul muribundului, să

17

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară vadă dacă e acolo sau nu-i acolo «banditul». Unde să fugă, în cer?”(Idem, p. 106).

Literatura concentraţionară citează multe cazuri de familii întregi risipite prin închisori diverse, de mame întemniţate cu prunci încă sugari. La TârgşorPloieşti, celebra închisoare pentru tineret, au fost aduşi elevi de 10-12 ani. Infernul lui Dante era doar o invenţie. Imaginaţia nu are limite; poate lua forme dintre cele mai neobişnuite, ca mijloace de impresionare etico-estetică. Deţinutul de la Aiud, Gherla, Canal, pradă mîniei bolşeo-comuniste, suporta pe viu supliciile, clipă de clipă şi pe termen lung. Din păcate, apocalipsa se revarsă şi asupra noastră: „Dacă şcoala-i desfiinţată, familia-i desfiinţată, armata-i desfiinţată, societatea la fel ...

Apoi orice se poate întîmpla, de acum înainte” (Idem, p. 141). Sunt „semne ale vremii noastre” şi pot avea urmări urîte, cum constatăm cu stupoare.

Pentru un poet din generaţia lui Adrian Alui Gheorghe, semnele vremii erau ceauşismul, propag anda totalitară, limbajul de lemn, înfometarea; apoi balconiada, mineriada, iliescismul, adunătura circară a partidelor politice, parcelarea şi înstrăinarea ţării în diferite chipuri, scriitorul-slujbaş al Puterii, poezia-marfă de doi bani. Ele au fost premerse de altele, pentru care depune mărturie Părintele Iustin Pârvu: domnia secerii şi a ciocanului, împînzirea ţării cu reţele de închisori şi de lagăre de muncă forţată, răsturnarea valorilor morale. Şi într-o „vreme” şi în cealaltă, s-a urmărit sistematic distrugerea instituţiilor fundamentale, Statul de drept, Biserica, Familia, Şcoala, Justiţia. Într-un cuvînt, exterminarea etnicului românesc. În asemenea condiţii, întîlnirea preotului cu poetul, pe acelaşi traseu destinal, se impune de la sine. Ea are ca temei respectul pentru aceleaşi valori religioase şi morale. Drept urmare, folosesc un limbaj comun, vizînd refacerea omului şi restaurarea în spaţiul lui firesc, în familie şi în credinţă.

Dacă ar fi să propun un test pentru cititorul mai puţin încrezător în dreapta asociere preot-poet, ca în timpurile străvechi şi aşezate cultural, aş alege unul dintre multele texte, pentru identificarea autorului.

De pildă: „E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, cînd Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, cînd Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, uniţi cu toţi călugării şi călugăriţele din mănăstiri, păstrau tradiţia şi continuau istoria.

18

Aceştia erau politicieni? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului ...”. Cui aparţine textul, poetului sau preotului? De altfel, Adrian Alui Gheorghe obişnuieşte să noteze adesea cu italice frazele proprii, ca şi cum le-ar împărtăşi unui interlocutor imaginar. Am văzut că şi monahul de la Schitul Petru Vodă găsea suport moral în poeziile lui Radu Gyr sau ale lui Mihai Eminescu, asemenea tuturor celor care treceau prin suferinţa întemniţării.

Dar şi poetul din celulă ori aflat în presupusă libertate are cuvinte alese pentru rugăciune. Adrian Alui Gheorghe vrea să ne spună cîteva cuvinte despre rostul scrierii poetice, dar, în acelaşi timp, se gîndeşte la virtuţile rugăciunii: „Cred că literatura, orice text de altfel, trebuie să fie parte dintr-o terapeutică, să vindece răni, să peticească suflete. De asta zic, dacă o carte, un text, un rînd, un cuvînt ar putea să facă rău unui singur om de pe lumea asta, atunci acea carte, acel text, acel rînd sau acel cuvînt nu merită scrise.

Nici chiar lui însuşi scriitorul nu trebuie să-şi facă rău” (Adrian Alui Gheorghe, Iadul etic, iadul estetic.

Editura „Timpul”, Iaşi, 2008, p. 173).

Puţini dintre scriitorii români contemporani s-au lansat în lumea religiosului cu aceeaşi încredere şi speranţă de rodire ca Adrian Alui Gheorghe. Nu este nici pe departe o aventură livrescă, ci o chemare care vine de departe, firească la un fiu de ţăran crescut pe un plai de legendă şi de sfinţenie. De aici decurge crezul etico-estetic pe care-l repetă deschis, în fraze programatice sau în predicaţii cu accente anecdotice, în stil propriu, dar şi justiţiare, vizînd datoria civică a fiecărui artist în parte: „La sfîrşitul lumii va veni Cel de Sus şi va spune: poeţii buni să treacă de-a dreapta, poeţii răi să treacă de-a stînga!

Pe poeţii buni îi va mîngîia pe creştet, versurile lor vor fi puse pe muzică (îngerească); poeţii proşti vor fi puşi să-şi citească productele literare pînă la a treia venire, vor fi puşi să învîrtă la smoala din cazane, plus alte asemenea delicatesuri care ţin de lumea de dincolo”. Citatul a fost selectat din volumul Iadul etic, iadul estetic (Editura „Timpul”, Iaşi, 2008, p.

38), titlu semnificativ pentru starea de apocalipsă, cînd scriitorii contemporani sunt chemaţi să dovedească (ori să rateze) rolul pe care şi l-au asumat de repere morale şi terapeutice pentru semenii aflaţi în greaua cumpănă a veacului. Este un avertisment pe care ni-l face cunoscut şi Părintele Iustin Pârvu: „Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va şi cere. Aveţi o răspundere colosal de mare. Şi de riscantă. Sunteţi

misionari, sunteţi apologeţi, sunteţi oameni cărora le stă în putinţă să orienteze poporul acesta. Numai pe cele ale preoţiei nu vă cere Dumnezeu să le faceţi, fiindcă Domnul nu vă cere dumneavoastră nici priveghere, nici psaltire, nici acatiste. Ştiţi prea bine că rugăciunea este fapta. Vi se cere, în schimb, grija permanentă faţă de căderile acestui popor” (Adrian Alui Gheorghe, Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, lucr. cit., p. 144). Semnele vremii se schimbă doar în ecuaţia lor secretă, ca să nu fie decriptate de oricine. Dar destinul scriitoricesc, de reper moral înainte de toate, rămîne pentru totdeauna. Iată cum reia Adrian Alui Gheorghe cuvintele de mai sus scrise de confratele său, Părintele Iustin Pârvu: „Sunt vremuri, ca acum, în care sunt mai importante caracterele decît talentele. Dacă tăcem toţi, lăsîndu-i să facă politică tot pe cei care au mai făcut, eventual pînă în 1989, atunci ne vom regăsi cu toţii vinovaţi la «o a doua venire a Dictaturii» în România. Dacă scriitorul, care e şi o conştiinţă a vremii, a limbii şi a patriei sale, nu e atent la cum merge istoria, atunci ce să mai pretinzi de la omul amărît de sub vremi, care luptă doar să supravieţuiască fizic?!” (Iadul etic, iadul estetic, idem, p. 213). Întrebarea e firească. Ea îi vizează pe „scriitorii proşti” pe care îi aşteaptă judecata din urmă, cei care se întrec să-i laude, ca şi ieri, pe mai marii politici, cumulează funcţii şi conturi în bănci. Intelectualul de bună credinţă are vocaţia creaţiei valorilor autentice, cu dăruire de sine, chiar dacă uneori îl aşteaptă martiriul.

Un melc pe sânii tăi şi Scrisori de dragoste (Matei Vişniec) BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

Constantin CUBLEŞAN

Liric prin excelenţă, Cum am dresat un melc 1 pe sânii tăi de Matei Vişniec este romanul unui cuplu virtual, romanul unei iubiri (fictive), detaliată în toate etapele şi în toate cadrele ei de desfăşurare de-a lungul unei vieţi (posibile). S-ar putea înţelege din aceasta că avem de-a face cu o naraţiune amplă, eventual de tip balzacian. Surpriza vine din tocmai contrariul, din condensarea la maximum, cei doi eroi fiind surprinşi doar în momentele esenţiale ale existenţei lor, specifice de altfel, unei ... coabitări pusă acut sub semnul pasionalităţii. E, la drept vorbind, un fel de solilocviu al lui (numit într-un singur loc: Gerard), un monolog interior, dublat de un dialog nesfârşit (imaginar) cu persoana iubită, cu partenera, cu consoarta – să zicem, – care nu apare factice decât în imaginaţia acestuia şi în propriile-i trăiri, în propriile-i îndoieli şi certitudini – imaginea ei pe care el şi-o încorporează sieşi într-un soi de simbioză anatomică, deopotrivă sentimentală, erotică. E un roman, spuneam, de dragoste mărturisită cu febrilitate, trăită cu intensitatea unei veritabile aventuri, mai reale şi mai autentice decât dacă ar fi fost tratată în exerciţiul posibil al unei descrieri epice realiste şi tradiţionale. Un roman al trăirilor esenţiale în dragoste. Şi, la drept vorbind, nici nu are vreo importanţă dacă ea există aievea, altfel decât în imaginaţia lui. Pentru că nu despre o ea anume este vorba, şi nici despre un el personalizat după particularităţile înscrise într-o carte de identitate, funcţionărească. Ci despre aducerea la un numitor comun, în povestea lor, a trăirilor din totdeauna ale tuturor cuplurilor de eroi îndrăgostiţi din lume, de la cei legendari la cei mai obscuri, anonimi ai unei vieţi, pur şi simplu, banale, de azi.

Frumuseţea dăruirii unul altuia constă în tocmai asumarea declarată, acceptată, a condiţiei lor de comuniune, cu tabieturile, cu şicanele, cu toate capriciile etc., ce fac, de altfel, deliciul unui angajament mereu încercat de îndoieli şi

19

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară recompensat de certitudini, al oricărui... mariaj (?!) sau măcar al unei legături trainice şi de mai lungă durată.

Totul se desfăşoară după un scenariu bine construit de autor, bine gradat, urmărind etapele evoluţiei unui cuplu, pe care am putea-o numi normală, începând cu:,,Totul e pregătit... În cinci minute ea va fi aici. Va suna la uşă şi eu îi voi deschide. Intraţi, doamnă, îi voi spune. Sunt aici. Vă aştept. Şi o voi invita să se aşeze. Şi, în timp ce ea se aşează, cu îmi voi scoate încet inima din piept şi o voi pune pe masă. Inima mea palpitând pe faţa de masă albă. Ca un mic cadou”. Continuând apoi, în crescendo, cu dezvoltarea unei intrigi de intimitate, ce frizează adesea registrul satiric, ironic în orice caz. Timpul verbelor (,,va suna...”; ,,o voi invita” etc.) ne avertizează asupra faptului că totul are să se întâmple în imaginaţia lui. O imaginaţie aprinsă, în care inima scoasă din piept, la propriu (vorba romanţei), facilitează o declaraţie de dragoste tragică, în absurd, dacă n-ar fi şi uşor ridicolă:,,...eu nu înţeleg deloc, doamnă, dar chiar deloc, de ce, de fiecare dată când mă gândesc la dumneavoastră, această pompă caraghioasă începe să se frământe, să bolborosească, să se bâlbâie, să moară, să se resusciteze, să se prostească, să se piardă cu firea şi să regrete apoi, să improvizeze clovnerii şi să îşi ceară iertare apoi...” Cuplul se constituie, fireşte, iar dialogurile lor, galante, se referă în principal – la relaţia dintre ei, la fidelitatea, la încrederea reciprocă etc., el oferindu-i – la fel ca într-un spectacol în care partenerii ajung să se tachineze pentru a se încredinţa, paradoxal, de seriozitatea raporturilor dintre ei. Astfel, vorbesc despre felurile de mâncare, despre mobile, despre haine, pantofi, despre lume, despre iubire – inevitabil – , despre viaţă şi moarte, despre vorbele însele şi despre tăceri:,,Sunt zile în care cuvintele se retrag în străfundul nostru, dezgustate de tot şi mai ales de noi înşine. E dificil, doamnă, să vă scriu, să vă vorbesc în zile ca acestea.

Zile în care gura se deschide şi nu exprimă nimic, zile în care gura muşcă din vid... zilele în care cuvintele sunt dezgustate chiar şi de cuvântul fiinţă, care este sursa tuturor cuvintelor”. Etc. Apoi vin nopţile marilor dăruiri erotice, în care, de asemenea, inima lui palpită cu puterea inimii marilor îndrăgostiţi; mereu evadând spre ea, în „această comedie metafizică”, în care cochetăria reproşurilor devine... antrenantă:,,Îmi reproşaţi, doamnă, că am fost puţin prea rapid ieri cu mângâierile mele. Că v-am iubit în viteză şi că v-am abandonat apoi într-o manieră laşă,

20

adormită în braţele mele, cuibărită la pieptul meu. Ce aş putea să vă spun, doamnă, confruntat cu aceste critici perfect fondate? Da, e adevărat că primul nostru sărut, ieri-seară, a durat mai puţin decât de obicei (...) îmi reproşaţi apoi că melcul meu nu mai e la fel de lent ca de obicei./ Doamnă, faptul că mi-aţi dat permisiunea de a-l dresa pe Bazil pe sânii dumneavoastră mă emoţionează profund (...) Trei ore de mers pentru melcul meu, vă daţi seama?

Trebuie să recunoaşteţi, doamnă, că niciodată nu v-a mai explorat cineva mai lent.../ Melcul meu e înnebunit după dumneavoastră, doamnă” Ş.a.m.d.

Matei Vişniec vorbeşte despre romanul său ca despre „un joc cu literatura erotică” în care nimic nu este interzis în afară de vulgaritate. Exerciţiul i-a reuşit deplin. Toată povestea asta de „reflectare a dublului din noi”, cum zice prozatorul, are o galanterie culantă, ce trimite discret spre nevoia întreţinerii neîncetate a fondului nostru de puritate, de nobleţe, la urma urmelor. Toată această poveste de dragoste pe care şi-o imaginează el, confecţionându-şi din propriile sentimente un splendid câmp de desf ăşurare a tutu ror elementelor erotice, sentimentale, care-l animă sincer şi vivant, are ceva de parodie burlescă dar este şi o tandră declaraţie (mărturisire) de dragoste, dusă la nesfârşit, în toate ipostazele vieţii, posibile (Cu câtă tandreţe se face evocarea clipelor despărţirii – fie doar temporală:„ Doamnă, mă obligaţi din nou şi din nou să fac lucrul pe care îl detest cel mai mult: să vă însoţesc la gară. Şi o fac, o fac, pentru că latura mea masochistă are nevoie şi ea de hrană terestră /.../ De când suntem împreună, deja de o mică eternitate, detest să vă însoţesc la gară. Dar dumneavoastră vă plac aceste momente petrecute cu mine pe peron înainte de plecarea trenului /.../ îmi cereţi întotdeauna să vă mai sărut odată...”).

Micul roman sentimental al lui Matei Vişniec transformă parfumul vetust al vechilor idile romantice într-o modernă divulgare a intimităţilor cuplului îndrăgostiţilor din totdeauna (mai ales al timizilor), practicând un discurs epic susţinut (neaşteptat pentru violenţa cu care se consumă azi poveştile de dragoste în proza celor mai mulţi scriitori, mai ales tineri) exerciţiu de tandreţe confortabilă. E, dacă vreţi, o sondare a propriului nostru eu până la adâncimile în care acesta apare în deplina lui inocenţă, poate singura în măsură a ne salva din bulversanta existenţă a actualităţii zilelor pe care le trăim acum.

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară * Suita celor şaisprezece scrisori, de fapt adrese ale celor două mari Case Florale din China – Han Kan Tzi şi Ran Kai Wing – către Marele Consiliu 2 Imperial pentru aranjamente florale , oferindu-şi serviciile în vederea ceremoniei nupţiale a prinţesei imperiale, pe care le imaginează Matei Vişniec, sunt de fapt, într-o formă deghizată cu subtilitate diplomatică – să zic aşa – un pamflet politic.

Metafora concurenţei celor două Case Florale, insinuează în subsidiarul ei, deghizat, întregul arsenal de mijloace politicianiste pe care îl pun în mişcare marile rivalităţi politice de pretutindeni, în vederea obţinerii de avantaje materiale, nu mai puţin strategice, cu întregul limbaj demagogic, populist, cu linguşitorii adulatoare în bine-ştiutul cult al personalităţii, cu intrigile perfide (orientală, în cazul de faţă, mult protocolară), cu sforăitoare declaraţii patriotice/patriotarde ş.a.m.d., până la gestul (cara gialesc) în final, de... pupat Piaţa Independenţei, împăcare sau, şi mai bine, căderea la o înţelegere (conlucrare) în vederea împărţirii posibilei prade ce se întrevede şi din care e mai înţelept să obţii ceva decât nimic.

Matei Vişniec se arată a fi, în felul său, un elegant cozer travestit, care ştie să jongleze cu frazele de politeţe (politichiile), de o splendidă parşivenie în substratul lor, punând pe seama unor nevinovate, şi galante în aparenţă, strădanii de marketing – cum ar fi să zică nişte occidentali afacerişti moderni – în vânzarea florilor din care să se confecţioneze frumoase aranjamente florale nupţiale. Bătaia cu flori poate fi – în funcţie de mij locele operante – extrem de corozivă, periculoasă, nici vorbă. Cele două case cultivatoare de flori se întrec mai întâi în a-şi elogia trecutul, în a se bate cu pumnul în piept, etalându-şi meritele – ,,Casa noastră – spune Han Kan Tzi – are o experienţă de trei secole în domeniul aranjamentelor florale pentru banchete, nunţi şi alte ceremonii imperiale şi nobiliare şi a satisfăcut întotdeauna prin prestaţiile sale”. În paralel, Casa Ran Kai Wing, se prezintă şi ea într-o aură legendară:,,casa noastră, a cărei existenţă datează din timpuri imemoriale şi care a fost deja în slujba a zeci de Împăraţi...” Etc. Casa Ran Kai Wing îşi precizează „filozofia” florală, conform căreia a creat deja un nou „trandafir care se numeşte < Garnitura de diamant >”; Casa Han Kan Tzi nu e mai prejos, are şi ea o concepţie ideatică impunând „o anumită unitate de gândire şi de concepţie” în aranjamente florale; Casa Ran Kai

Wing asigură realizarea unui „imens covor compus din toate speciile de flori care există în ţara noastră şi în toate ţările cu care avem relaţii comerciale” etc. Se va invoca, pe rând, înţelepciunea „marelui nostru gânditor, Confucius”, ca şi înţelepciunea lui Buddha, care „ne spune că trebuie să ieşim din colivia noastră aurită şi să vedem lumea pentru a o înţelege în esenţa ei”. Ş.a. Urmează – nici nu se putea altfel – delaţiunea, invectiva: „florile Casei Ran Kai Wing ne otrăvesc ţara, pentru că degajă, prin mesajul lor, un venin odios şi reprezintă un pericol public”. În replică se aruncă, dimpotrivă, învinuirea asupra Casei Han Kan Tzi care „promovează, prin retragerea şi prin latura aşa-zisă < epurată >, o filosofie a morţii”. Inflamarea ajunge la ameninţări fizice:„am decis să atacăm în această noapte casa florală cosmopolită Ran Kai Wing”, pentru ca, la rândul ei, opoziţia să anunţe:„am decis să atacăm în această noapte casa florală obscurantistă Han Kan Tzi”. Ş.a.m.d. Pentru ca, în final, într-o scrisoare comună, cele două Case florale să-şi anunţe, pline de demnitate patriotică, fuziunea:„În numele misterului şi al fragilităţii artelor florale (...) anunţăm că am decis să fuzionăm. În felul acesta vom putea sluji împreună, în perfectă simbioză, atât pe Prinţesa noastră Imperială, cât şi frumoasa noastră Ţară”. Etc. Iată cum, interesele liberalilor coincid cu acelea ale conservatorilor într-o coaliţie... monstruoasă.

Satira din aceste depeşe, de o altă suculenţă politică, fără îndoială, duce cu gândul nu mai departe de ingeniosul I. L. Caragiale. Desigur, Matei Vişniec apelează – utilizând un procedeu comun – la alte elemente/mijloace de expresie, mai subtile, mai rafinate, dar în esenţă făcând parte, netăgăduită, din aceeaşi familie de strategii literare forte, autorul atrăgând atenţia asupra ponoaselor luptelor politice din totdeauna şi de pretutindeni, indiferent cu câtă eleganţă sau brutalitate. Ingenios şi subtil, Matei Vişniec se dovedeşte a fi de data aceasta (şi de data aceasta) un abil pamfletar politic, ce ştie să transforme cu uşurinţă metafora aparent inofensivă într-o incisivă unealtă demascatoare a moravurilor rău mirositoare, chiar dacă sunt stropite cu apă de trandafiri. Iar asta face, cu adevărat, deliciul lecturii.

1. Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză. Traducere din franceză de Daniela Magiaru (volum însumând şi Cum am dresat un melc pe sânii tăi), Editura Humanitas, Bucureşti 2011 2. Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză. Traducerea din franceză de Daniela Magiaru. Editura Humanitas, Bucureşti, 2011

21

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

Dragostea de sidef a Gabrielei (de) Savitsky!

Remus Valeriu GIORGIONI

Gabriela Savitsky are „la activ” trei cărţi de poezie (şi la pasiv un roman, la care lucrează de ceva vreme).

Prima, în ordinea apariţie, Dragostea – ediţie princeps a apărut la Editura Augusta din Timişoara în anul 2002 şi este dedicată „fiului meu, Vlad Mihai Popescu, cu infinită dragoste”. De dragoste este vorba aici, desigur - despre ce altceva, când volumul ia în calcul ediţia princeps a unui sentiment pe parcursul unei vieţi, nu prima ediţie a unei apariţii editoriale! „eu, gabriela popescu, născută Savitski/fiica lui Ştefan şi a Anei/venind dintr-un neam de cărămidari/strămutat din imperiu de împăratul cu creiţari/stau în faţa bunăvoinţei domniilor voastre/ca pe o masă negeluită de lemn/o sticlă banală de wisky…”

Iată, în datele esenţiale, ID-ul poetei, cartea ei de identitate. La care se mai adaugă câteva: „nu mi-e teamă să recunosc; am păcătuit./am furat, am minţit, am ucis şi am multpreaiubit (s. n.)/…/am căutat nestemate şi unde ştiam că nu puteau fi/am dărâmat toate graniţele dintre noapte şi zi/…/am trăit tot ce se poate omeneşte trăi.” Acum, desigur, poeţii nu trebuie crezuţi chiar în totalitate… Dacă o fi încărcată cu toate aceste preaomeneşti păcate, ştie doar dânsa (şi Dumnezeu), dar de conţinutul cărţii se leagă sigur verbul subliniat de noi. Fapt este că oricine-oricând poate săpa în sarcofagele sale poetice, să dezgroape viii şi morţii poemei, morţii din… dragoste (cunoaştem un tip care, în tinereţ ele sale revoluţionare îşi numea decepţiile în dragoste „decese”!).

Dar primul „roman de dragoste” al moldovencei G. Savitsky, stabilită în Reşiţa, fosta Cetate de foc iar în prezent „Oraşul cu poeţi” marchează atât intrarea cât şi exodul, smulgerea conştientă din smârcurile suprarealismului unei epoci şi vârste poetice. Avem în această primă carte prolegomene şi glose, scolii şi didascalii – în tot cazul, tot felul de însemnări „in marginalia”, făcute pe marginea acestui sentiment magistral, care marchează întreaga existenţă umană, dar mai cu seamă vârstele tinere. Şi când nu se simt, nu s-au simţit tineri poeţii??

22

Dragostea baroc „floarea care aduce nălucirea izbucnind din loc în loc pe metereze./întru întâmpinarea dimineţii urc în absida acestui poem/de dragoste baroc.” Dragostea din poemele Gabrielei Savitsky este o dragoste baroc, dar canavaua poemului ţine de suprareal: „necunoscută nici măcar/înţelepţilor călătoria în dragoste decupând alte vitralii în/cupola istoriei” (totul începea ca un joc năvalnic); „trebuie mai întâi să limpezim arhetipurile spaimei… legăturile de jad ale lumilor paralele” (din orice parte am privi lucrurile). Suprarealismul unora dintre poeme alunecă uneori înspre literatura SF: „toţi care cutează să atingă plăselele fotonilor…/ mistuite de luceafăr generaţii visând nave fantastice trecând printr-un zid de văpaie. Chrişti în costum de extraterestru” (gândind pe rug); „căutătorii de perle navetiştii erelor geologice ţes mreje de sânge şi dorinţă verticale discontinui şi inseparabile ca spaţiul-timp”. Dar această carte – privită în oglindă cu următoarea – reprezintă numai „preludiul” dragostei, inventar al stărilor premonitorii: „nimic nu se compară cu gustul unei ţigări fumate în întuneric şi singurătate”; „inima interpretează un libret melancolic grav sufocat de principii”; „într-un miez de septembrie intrăm neştiuţi prin porticul vibrant al tăcerii…”; „plină de singurătate ca un sac zornăitor caligrafiez cu nostalgie pe cotoarele cărţilor umbrele unei semiotici numai de mine ştiute” – alături de cărţi am trăit. … Alături de cărţi îşi va trăi poeta dragostea şi în volumul următor, intitulat CARTEA DE DRAGOSTE şi apărut în anul 2004 la Editura Marineasa, tot din Timişoara. Alături de cărţi şi sub semnul verbului a iubi, ca în versul liminar al volumului şi ca în debutul aproape al fiecărei poezii: „Te iubesc…”(Fereastra); „Când râzi, te iubesc mai intens” (Râsul tău); „Nimeni nu înţelege de ce ne iubim” (Nimeni nu înţelege); „Sunt vie/Pentru că te iubesc” (Bobul de grâu); „Ce-ar fi fost vara aceea fără dragostea noastră stindard!” (Vara). Lamento-ul existenţial-şi-erotic îmbracă uneori accente ale Cântării Cântărilor, cel mai celebru şi mai frumos epitalam al tuturor timpurilor: „ Zilele mele sunt vrâstate cu beţia dulceţii/Şi cu piatra durerii./Ca o maree ce lasă pe ţărm alge, scoici/Meduze şi perle/Laşi tu în mine spaime şi lumini” (Sau nu mă iubi…); „Cum să-mi răsai peste umăr, soare răsfirat?/Cum să slujesc tăcerilor tale de împărat?”(Bobul de grâu).

Un poem, cum cel atât de inspirat intitulat Duhul de hârtie este emblematic pentru dragostea pusă pe hârtie (transformată în literatură, dar cu atât mai vie!) a autoarei: „E în mine o patimă veşnic flămândă/Să

îmi preschimbe cele trăite în vers”; „Suntem o singură singurătate/Şi un singur deznodământ al acestei/Uluitoare poveşti de iubire/Hrănită cu literatură şi realitatea./Iar eu voi fi nevoită să o scriu într-o zi.” (Ce va fi scris); „Am citit nişte cărţi/Am băut din izvor şi din baltă/Să uit.” (Cerul). Totul – chiar şi în volumul următor – se află sub semnul dragostei şi al scrisului: „Eşti scris în mine/…/Te iubesc şi am devenit altceva./Liniile şi curbele şi cerurile se întrec/Să îţi devină tangente./…/Eşti scris în mine cu un nou alfabet./Nu te ştiu citi./…/Am devenit o poveste/Căreia tu îi întorci paginile cu tandreţe” (Eşti scris). Autorii – şi amatorii – de poezie sexistă (spre pornografic) ar trebui să citească aceste minunate poeme de dragoste pline de pură senzualitate: „Tu intri în mine râvnitor şi plin de speranţă/Cum intră păcătosul într-o biserică rece de piatră/…/Eu cresc rotund în jurul sexului tău/Corolă de crin imperial în jurul pistilului…”

(Dragostea); „Te iubesc cu buzunarele mele cu mărunţiş/Şi bilete expirate de transport în comun,/Cu părul pubian înfoiat ca o coadă de mâţă/ războinică, /Te iubesc ca o ibovnică…”; „Doamne!/Cum să stăpânesc fluviul acesta de dragoste pură/Care-mi curge prin ochi?”(Adânc); „ După noi va rămâne/această dragoste ca un răsărit./Toate văile şi toţi munţii ştiu cât de intens te-am iubit” (După noi). „Într-un versant al muntelui, sexul meu ca o hrubă caldă şi/umedă/spre care tu nu osteneşti să urci/şi în care ai vrea să te cufunzi ca în eternitate.” (Aceasta e iubirea, din vol. Cartea de sidef).

Din loc în loc, ca nişte oaze de vegetaţie luxuriantă, apar ecouri dintr-un mare maestru, Tudor Arghezi, poeta probând prin asta abandonarea modelor în faţa modelelor: „Soarele e ud şi nătâng/Nu am cui să mă plâng” (Ploaia); „Am împletit din vene, artere şi oase/O alcătuire de case./Nu vii să stai în ele, măcar puţin./Somnul s-a ascuţit ca un vrej de pelin” (Mantia). CumArghezi în toată poezia sa se-apropie şi se-ndepărtează ciclic sau periodic de ideea de Dumnezeu, aşa poeta noastră se învârteşte în jurul ideii de dragoste ca şarpele uroboros, cel care încheie întotdeauna ciclul înghiţindu-şi coada: „Peste potecă trece un şarpe-ntristat./Domnul scormoneşte cu toiagul prin iarbă,/zâmbind într-o parte/Văzduhul BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară miroase a slovă necoaptă/şi a păcat neumblat”(Mărul dintâi – vol. următor); Christ-ul arghezian, nu cel biblic (cel fugit de pe cruce) îşi află refugiu într-un poem scris de G.S.: „Şi nu mai fi trist/de parcă cineva ne-a furat/sufletele/cu tot cu dragoste/şi a fugit de pe crucea lui Christ” (Versul pe cruce – idem); „M-ai împins în prăpastia lumii/şi, în apa neclară,/mi-am zărit chipul întâia oară./Nu era de om. Nu era de fiară.” (Chipul din umbră – id.).

Femeie de sticlă… femeie de lacrimi…, femeie de fum!

Dar în volumul următor (Cartea de sidef, Brumar, Timişoara, 2007) dragostea câştigă o dimensiune în plus – una tragică: Se produce întâlnirea cu moartea, astfel încât, de acum încolo ele apar în poem mai mult îngemănate. Iată bilanţul liric de până acum: „Am un înger şi-o carte nescrisă./Om nu pot fi, de murit nu ştiu cum se moare./Mă uit la dragoste cum ţine universul/într-o respirare…

(Vei şti?). În viaţa diurnă (nocturnă?), poeta continuă să iubească, dar în registru atemporal se continuă literaturizarea sentimentului.

Ti t l u r i l e p o e m e l o r d a u socoteală ele însele de acest fenomen: Inscripţii, Înscrisuri, Scrisoare, istorii, portrete… (Istoria bărbatului, Portret de femeie).

Dacă în prima carte se simt nu doar ecouri, ci chiar reziduuri dintr-o tinereţe „revoluţionară”, când poeta băuse nectar, ambrozii (în bozii…), absint din aceeaşi cupă cu tinerii generaţiei sale, optzeci, prin tabere de creaţie… (re-creaţie, procreaţie, cum glumea cineva), dacă dăduse tribut textualismului postmodernist, în aceasta din urmă apare în chip vădit o clarificare. Cel care urcase muntele, târându-se pe brânci – prin arghezienele „râpi şi gropi adânci” – Poetul, are parte acum de serenitatea poenei din vârf. De plenitudinea sentimentului, dar şi de periculozitatea momentului: peste vârfuri înzăpezite va apărea - cum spuneam profilată pe orizont, nici ameninţătoare, dar nici foarte liniştitoare!, imaginea morţii: „Moartea nu vine niciodată la mine./Face rotocoale largi prin desiş/…/Iar acum nu pot ca să mor/şi cât aş vrea să sting odată acest lanţ nesfârşit/de cruci adăugate!/Trebuie să fie vreun fel de a muri/şi pentru

23

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară un simulacru de viaţă…”(Evoluţie); „Stau în dragostea lui/ca într-o perfect simetrică pânză de păianjen./…/ De o parte e cerul, limpezit, de care mi-e sete,/de alta, pământul de care mi-e silă şi dor…/Mai am foarte puţin până să mor,/…/şi să nu umblaţi pe pământ/dacă nu ştiţi cum se moare…”(Cât să vă scriu); „Am murit şi mi-am îngropat/sufletul sub un zid surpat şi năpădit/de buruieni necunoscute şi vesele./…/Nu ştim aproape nimic despre bărbaţi…/Nu ştim nimic despre dragoste şi o căutăm orbeşte./…/Eu am lăsat un loc liber în lume/şi am deschis un cer sub pământ/…/Am murit şi încă vreau să mor” (Pasărea). Dragostea e o crucificare, însă una sublimă, în absolut: „Îmi duc cu semeţie dragostea în spate/ca pe o cruce de aur cu diamante./Nimeni nu a avut vreodată/o cruce cu atâtea păcate,/nepătată şi locuită de stea” (Crucea cu diamante); „Sunt o femeie făcută din trandafiri înalţi,/cu spini înveliţi domestic în teci de sidef./…/Sunt o femeie cu petale de foc îngheţat/şi stamine de aur./Plâng şi adorm/de o necunoscută dorinţă. Visez să umblu liberă, goală,/prin galaxii…” (Portret de femeie); „Aceasta e iubirea./O pădure de nuferi gigantici şi maiestuoşi/gestându-şi nemaivăzutele culori din miasmele unei mame/fetide” (Aceasta este iubirea); „Iubirea a izbit ca un val de durere plăcută,/oasele au clopoţit ca argintu-n altar/venele alcătuiau pe cer portativ/…/A pornit după moarte s-o caute, s-o afle, să-i spună/că vremea cositului e încăîmplinită/…/Moartea, altfel o bătrână doamnă distinsă/deşi pregătise dichisul pentru ucidere/şi aşezare în lut,/s-a lăsat înşelată sau s-a prefăcut!'”

(Portret de bărbat). În finalul volumului, iubita îi scrie bărbatului (ne)iubit o memorabilă „Scrisoare”: „Unde vei fi fiind, neiubitule, trist ca un lan de mărăcini/înspre toamnă,/cu ghimpi arcuiţi şi frunze ţepoase,/ - un lan unde nu poţi pătrunde decât/atunci când eşti hotărât să te-omori…” „Nu ştiu să te iubesc în alt fel./Asta e./Te iubesc ca o femeie de sticlă./…/Te iubesc ca o femeie de fum./Respiraţia ta, de o anumită fervoare,/taie în mijloc un drum…/Te iubesc ca o femeie de lacrimi…” … Iată o poetă importantă a generaţiei sale – optzeci – care o cunoştea de activă, atât prin participări la tabere şi întâlniri literare, cât şi prin producţia poetică în sine. Dar oare ce mai face (scrie) acum Gabriela Savitsky (că de când nu mai funcţionează tabăra internaţională de la Oraviţa, cu Concursul ei naţional „Mihai Eminescu” nu ne mai prea vedem la faţă). Nădăjduim că nu s-a împotmolit definitiv în „noroiul greu al prozei”…

24

Sub zodia destrămării: Evanghelia după Melec Anca MĂGUREAN

Surprinzător și alegoric, de o mare consisten"ă simbolistică, volumul scriitorului Viorel Savin intitulat Evanghelia eretică, se înscrie în direc"ia cea mai pură a postmodernismului, atât prin tematica abordată, cât și prin structura grafică și compozi"ională. Existen"a unui fir narativ folosit ca pretext pentru manifestările de factură lirică ale eroului (confesiuni, medita"ii, tânguiri, pagini de jurnal) ne-ar face să credem că ne află în fa%a unui roman existen"ialist (sau, de ce nu, a unei epopei moderne), traversat de tema inutilită"ii, a claustrării, a violen"ei excesive, a răului care pervertește totul și, mai ales a absurdului.

Ne aflăm, așadar, în Cretinozauria, iar Melec este eroul al cărui destin tragic rescrie drama celui ce trăiește într-un regim totalitar, sclav al unei false democra"ii ce urmărește anularea definitivă a individului, atât în plan social, exterior, cât și personal, în interior. Dar, pe lângă faptul istoric, distingem și elemente, la fel de absurde și alienante, din cotidian, și la adresa cărora sarcasmul atinge cote maxime: inversarea valorilor, emigrarea, dezrădăcinarea. Faran, oraș din Cretinozauria, semnifică, etimologic, ”plin de gropi”, dar prin rezonan"a fonetică, evocă un alt spa"iu al decăderii și ipocriziei umane, cel al Fanarului, astfel încât între prezent și trecut nu mai există praguri, memoria se șterge de la sine, iar totul devine un spa"iu al mor"ii din care răzbat mirosuri fetide: lumea există pentru a-%i aduce aminte de moarte /Faran – ora bogat în gropi (...) //duhnimirosind //a mii și mii de guri cu mâzgă pe din*i (...).

Cuvântul este reinventat, iar realitatea se sustrage regulilor normalită"ii, astfel încât insolitul devine noua stare de fapt. Autorul are voca"ia oximoronului, evident încă din titlu, dar și din termenii născu"i din îmbinări antonimice precum genioghiobi, miropu%ind, duhnimirosind. De altfel, prin construc%ia oximoronică a titlului sau prin grotescul tragic al existen"elor conturate, cartea lui

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară Viorel Savin amintește de arghezienele Flori de mucigai. Fascina"ia cuvântului reiese și din grija autorului de a adăuga, în final, un succint dic"ionar de termeni-cheie cu diverse etimologii, din care nu lipsesc cei de provenien"ă saviniană – Melec (”unic”, ”stingher”, ”pustiu” – iată doar câteva din semnifica"iile numelui eroului) și nývas (”duh protector”, dar și ”fantomă”). Iese astfel la iveală și caracterul ludic al scriiturii care descoperă, prin întoarcerea la copilărie, o posibilitate de reabilitare a acestui spa%iu profund desacralizat și aflat în descompunere: lumina miroase a mort//soarele este o lumânare uriașă de cară aprinsă(...). Uneori, ludicul atinge forme nebănuite atunci când însuși numele eroului și al iubitei acestuia (Celem și Enomis) sunt scrise invers, ca o încercare de camuflare a identită"ii în speran"a de a se sustrage destinului tragic la care îi sortește regimul totalitar.

Sau, să fie oare o formă de narcisism al creatorului care se oglindește pe sine, ori poate un soi de introspec"ie, de întoarcere a personajului către propriul eu? Totul stă de altfel, sub semnul întoarcerii – tematic, formal și simbolic: întoarcerea la copilărie și încercarea de recuperare a timpului pierdut, întoarcerea numelui și chiar titlul de ”Evanghelie eretică” ce este de fapt un fel de evanghelie întoarsă, după modelul mesei sabatice.

Spre această concluzie ne conduce însuși finalul textului, unde aflăm că Simbolul sfânt al Credin*ei Adevărate este Nuca și că Ziua sfântă, pentru adoraie și binemeritată odihnă, este Vineri. Ca orice scriere modernă, poemul lirico-epic al lui Viorel Savin se înscrie astfel, prin pluralitatea de sensuri, modelului de opera aperta lansat de Umberto Eco. Autorul păcătuiește însă prin vulgarizarea uneori exagerată a limbajului prin care își pune la zid contemporanii. E drept că ne aflăm în iad unde chiar și cuvântul își pierde frumuse"ea originară, dar folosirea execesivă a unor termeni ce evocă mizeria sub toate formele posibile ( câ nd vomită Siretul//peste satul Schineni..., când vreo târfă locală //se deschilo*ează cu frenezie//în capitală, clefăiam cu pantofi strălustrui*i//în resturi de troturi suourând siropuri scârboase...) dăunează esteticii textului. Dezgustat de lumea din jur, Viorel Savin este, categoric, un anticalofil declarat, chiar și în expresia poetică. Sau mai degrabă, un eretic al limbajului.

Labirintul fiin"ei, sugerat și prin forma grafică a versurilor, amintește de caligramele apolineriene,

de data aceasta structura textului ilustrând tema haosului prin care fiin"a, dezbrăcată de haina normalită"ii, rătăcește în chip tragic, cu scurte străfulgerări de speran"ă, sco"ând strigăte stridente și disperate ce avertizează asupra propriei drame, semnalându-și astfel prezen"a (e vorba de acele ”Strigăte” ce sionează firul narativ). Ambiguitatea deconcertează de multe ori cititorul care se pierde între drama lui Melec din Cretinozauria și cea trăită de poet în orașul natal. Și de aici se naște întrebarea firească dacă nu cumva cei doi sunt unul și același, o singură fiin"ă oscilând între luciditatea realului și halucina"ia onirică.

Discursul autorului este unul profund problematizant și în care confesiunea lirică îl silește uneori să renun"e la pactul fic"iunii (Și totuși nu pot părăsi Bacăul). Scriere polimorfă, în care regăsim fragmente de odă, de jurnal, de satiră, de metaforă ori de epopee, Evanghelia eretică pare să fie totuși născută dintr-un soi de halucina"ie onirică cu puternice accente de coșmar ce sugerează pierderea controlului asupra realului, teama în fa%a necunoscutului și a absurdului. De o factură aparte, dar menit să întregească volumul, ciclul Lamenta%ia fructelor ne readuce în aten%ie un lirism de factură alegorică în care umanul îmbracă masca vegetalului sau chiar se contopește cu acesta: muști carnea mea//îngustezi ochii//aroma pulpei mele//te lovește în piept (duiosul îndemn al perei busuioace).

Menite parcă să ne scoată, măcar pentru câteva clipe din infernul Faranului și al cretinozaurienilor, tânguirile fructelor din livadă ne întorc la paradisul pierdut al copilăriei și la spa"iul sacru al începutului.

Iluzorie întoarcere, căci și aici pândește destrămarea: sunt măr//mâncat de molii (...). Căci tot de aici, din livadă, a început căderea omului, iar autorul nu ezită să ne reamintească de păcatul originar: liniște fructelor surorile mele//a intrat în livadă//OMUL//teme*i-vă//curiozitatea îi este blestemul.

Traversarea infernului cretinozaurian are pentru Melec, consecin%e tragice. În mod paradoxal însă, violen"a ia forma unei hierofanii care îl transformă pe cel persecutat în purtător al Adevărului. Fără a fi deloc liniștitor, finalul invită la dezlegarea unor noi sensuri, ceea ce face ca lectura volumului purtând semnătura lui Viorel Savin să nu fie deloc una comodă, răpindu-ne definitiv iluzia că, odată ajunși la capătul ei, infernul va lua sfârșit.

25

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

Criticul la maturitate Ion ROŞIORU

Cartea intitulată Scriitori vrânceni de ieri şi de azi (Editura Zigotto, Galaţi, 2011) şi apărută sub prestigioasa semnătură lui Mircea Dinutz este printre puţinele apariţii editoriale recente care aspiră, pe bună şi justificată dreptate, la un statut de livre de chevet, cum ar spune francezii. Este opera unui cărturar din stirpea aleasă a celor ce, undeva într-un străfund de provincie, îşi investesc timpul fizic şi energia în lectura a mii şi mii de pagini scrise de confraţii lor, unii încă în viaţă şi în deplină forţă creatoare, alţii trecuţi deja în lumea umbrelor, şi îşi aştern pe hârtie meditaţiile asupra fenomenului literar de astăzi şi dintotdeauna, spre a împărtăşi şi altora bucuriile produse de cetitul cărţilor şi de zăbava cumpătată asupra lor.

Vocaţia reală a lui Mircea Dinutz este a unui critic cu atitudine constructivă, a unui entuziast funciar, obişnuit, în primul rând, să vadă părţile luminoase ale cărţilor de care se ocupă cu o răbdare şi o acribie ce se întâlnesc din ce în ce mai puţin la exegeţii actuali.

Până la un anumit punct s-ar părea că eruditul înţelept de la Focşani se înrudeşte spiritual cu Perpessicius, însă, fără a fi pus cu orice preţ pe demolat, Mircea Dinutz ştie să-şi formuleze rezervele şi să depisteze, întotdeauna civilitar, inerentele slăbiciuni şi scăderi ale scriitorilor studiaţi şi să le semnaleze cu un tact şi c-o delicateţe aristocratică.

Modestia criticului e împinsă până la extrem. Un singur exemplu e mai mult decât concludent în acest sens: atunci când scrie despre Alexandru Deşliu, cu care a elaborat împreună câteva cărţi, Mircea Dinutz se abţine să-şi treacă şi propriul nume, în calitate de coautor!

Scriitori vrânceni de ieri şi de azi ilustrează strălucit conceptul de geografie literară, în sensul că se ocupă detaliat de scriitori ce într-o Istorie a literaturii naţionale şi-ar afla mai greu un loc ori ar fi expediaţi într-un spaţiu tipografic minimal. Riscul criticului care face, chiar de nu şi-a propus-o expres, şi istorie literară, este de a cădea într-un patriotism local exacerbat şi de a face, prin urmare, concesii valorice de tot felul. Nu este cazul lui Mircea Dinutz,

26

datorită, pe de o parte, firii sale mai mult decât echilibrate, iar pe de altă parte datorită faptului că străvechea ţară a Mioriţei a dat şi continuă să dea culturii şi literaturii române scriitori importanţi precum Duiliu Zamfirescu, Irina Mavrodin, Dumitru Pricop, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Botez, Florinel Agafiţei, Florin Paraschiv, Ioan Dumitru Denciu, spre a ne opri doar la câteva nume prin care marginea ia cu asalt centrul de unde răsare imperturbabil soarele.

Intrarea autorilor din provincie, nu neapărat a celor vrânceni, în conştiinţa publică, se face şi mai greu în zilele noastre, când circulaţia cărţilor este cea pe care toată lumea o ştie, adică dezastruoasă. Iată, în acest sens finalul studiului despre eseistul de marcă Florin Paraschiv: „Cărţile sale, din păcate atât de puţin cunoscute, ar trebui să umple un gol, lăsând nu numai impresia că statura sa intelectuală, anvergura sa culturală, osatura morală verificată de atâtea ori şi, nu în ultimul rând, şarmul zicerii l-ar situa pe Florin Paraschiv nu prea departe de autorul Navetei spaţiale, având comun cu Luca Piţu plăcerea elitistă a lecturii, dar şi proiectarea limbajului ca spectacol, situându-se în aceeaşi familie de spirite cu Horia Roman Patapievici, cu care ar avea în comun febrilitatea lecturii şi pasiunea de a spune adevăruri, în orice împrejurare, oricât de incomode ar fi acestea!” (p. 187). Deplângerea situaţiei că scrierile de valoare nu au impactul meritat asupra publicului ori specialiştilor este întru totul întemeiată nu doar în cazul acestui eseist care repune, spulberând zeci de prejudecăţi, pe tapet, rolul personalităţii în istorie, ori pe acela al compromisului creator, deplasarea esteticului spre moral şi politic, abordarea pozitivă a umanismului iezuit, ca şi a atitudinii filozofice a lui Nietzsche, luminarea unor conuri de umbră din biografia berlineză a lui Caragiale ş.a.m.d. Când compară autori vrânceni cu alţii din literatura universală, spre a stabili filiaţii şi influenţe, Mircea Dinutz are mereu grijă să păstreze proporţiile şi ierarhiile de rigoare.

Scriind despre condiţia romanului istoric în care excelează Ioan Dumitru Denciu, criticul salută identitatea perspectivei naratorului cu a lumii abordate şi emite ideea că autorul nu trebuie să judece faptele prin optica timpului în care trăieşte el, ci prin cea a eroilor cărţii sale. Contextualizarea largă e obligatorie şi se dovedeşte de bun augur.

Credibilitatea faptelor narate e o altă condiţie a reuşitei oricărui tip de roman. Raportul dintre documentul istoric şi imaginaţia reconstitutivă a naratorului e de preferat să fie bine dozat. Foarte interesante sunt situaţiile în care un eseist vrâncean de talia lui Ioan Dumitru Denciu, „intelectual care crede

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară nedezminţit în puterile raţiunii”, redeschide cazuri culturale demult clasate şi încolbuite de prejudecăţi.

Astfel, un eseu ca Originile românilor între Scylla şi Charibda nuanţează această problemă şi reconsideră procentual jocul dintre stratul romanic, substratul geto-dacic şi elementul romanoid (terţ inclus), în configuraţia actuală a limbii noastre. Rolul elementului geto-dacic e mult mai mare decât s-a admis până acum. Capitolul închinat acestui scriitor complex se încheie cu un elogiu adus intelectualului din provincie: „Orgolios, poate prea orgolios, la fel de prudent/suspicios faţă de oameni ca şi în faţa etimologiilor latiniste, iliriste etc., nedispus la compromisuri de niciun gen, autorul Rătăcirilor esenţiale nu face temenele criticilor, nu bate redacţiile revistelor literare din Capitală şi de niciunde, nu-şi cultivă relaţiile spre a-şi asigura o... posteritate liniştită! Îndeplinindu-şi, parcă, o datorie sacră, cu ochiul interior viscolind, tăcut şi demn, Ioan Dumitru Denciu trudeşte spornic la masa de lucru şi îşi scrie opera cu bucuria celui care vede idei, lăsându-se atins în fiecare dimineaţă de lumina spiritului” (p. 111).

Oricare dintre capitolele acestei cărţi incitante se constituie ca un studiu monografic. Un prim palier al fiecărei abordări este cel de istorie literară, exegetul făcând o trecere în revistă a ecourilor pe care o apariţie editorială sau alta le-a avut în epoca venirii ei pe lume.

Cel de al doilea palier este cel de critică literară întreprinsă de pe actualul orizont de aşteptare, „taxându-se”, cu delicateţea semnalată, textele desuete şi, deci, irelevante pentru gustul cititorului de astăzi. Comentatorul nu-şi permite să evite, oricât de mici ar fi ele, oazele de adevărată poezie, sclipirile inspiraţiei, grăuntele de uraniu truvabil în corpusul textual asupra căruia se apleacă fără părtinire şi cu deplin respect. Creatorii sunt abordaţi în devenirea lor, cu plusuri şi cu minusuri lirice sau epice, robiţi modelor şi modelelor timpului ori încercând să se detaşeze de ele şi să-şi afle timbrul propriu. Un alt merit al neobositului exeget rezidă din contextualizarea „împricinaţilor” în spiritul literar şi cultural al vremii când au apărut aceste cărţi. Un fior polemic justiţiar este prezent tot timpul în aceste reevaluări critice în care judecăţile de valoare personală sunt expuse cu fler diplomatic tranşant.

Prognozele sunt de fiecare date seducătoare şi deschizătoare de noi piste interpretative, ca în cazul romanului Lydda al lui Duiliu Zamfirescu, roman pe nedrept respins sau ocolit de criticii şi istoricii literari de până acum. Recuperarea sau ignorarea pe mai departe a unui autor depinde de o serie întreagă de factori socio-culturali, de întâmplare, de jocurile

istoriei, de şansă dar, în primul rând, de valoarea intrinsecă a operei sale. Frapantă şi demnă de meditaţie reconsiderativă este, de pildă, observaţia conform căreia un poet ca Dumitru Pricop, care şi-a depăşit cu mult programul tradiţionalist al promoţiei sale şi care a debutat editorial în 1978 cu Patima muntelui, nu a mai fost apreciat la justa lui valoare după 1980, întrucât criticii vremii şi revistele, care-i salutaseră cu entuziasm primele două cărţi mai mult decât promiţătoare, şi-au concentrat forţele întru promovarea optzecismului numărând, parcă recompensatoriu, printre corifeii săi şi un vrâncean de primul raft, adică pe Liviu Ioan Stoiciu, un „perpetuu revoltat împotriva limitelor de orice fel” (p. 242).

Răsturnări spectaculoase de situaţii nu prea există, ci doar reaşezări mai nuanţate. Mircea Dinutz se opreşte cu precădere asupra aspectelor care au scăpat, din varii motive la fel de încurcate ca şi căile Domnului, comentatorilor care l-au precedat. De pildă, „dacă Orfeu a fost sursa legendară a sacrelor poeme legate de cultul închinat lui, menite să exalte frumuseţea şi puritatea morală, Poemul orfic al lui Virgil Huzum (asupra căruia niciun comentator nu şi-a oprit atenţia) se situează la interferenţa simbolică dintre dionisiac şi apolinic, cu accentul pus pe ceremonialul întoarcerii la viaţă şi rod, semn al vieţii împlinite” (p. 133).

Discursul critic al lui Mircea Dinutz conţine, implicit sau explicit, şi o pledoarie pentru cumpătare imagistică, pentru necongestionarea textului prin excese stilistice sau motivice. Acest discurs critic, un text prin excelenţă şi permanent îndrăgostit, se molipseşte de avântul poematic al autorului comentat, precum în acest extras dintr-o cronică despre una dintre cărţile lui Ion Panait: „Poemele ce alcătuiesc acest al cincisprezecelea volum (72 de texte) au limpezimea şi farmecul asfinţiturilor de toamnă rubinie, au transparenţa, candoarea şi – uneori – strălucirea anilor copilăriei şi ai primei tinereţi (nimbaţi de visare), ce lasă descoperite – pe ecranul memoriei afective – siluetele salcâmilor, plopilor ce i-au bântuit cei dintâi ani de existenţă, mai apoi o lebădă albă în formă de velă, obişnuinţa de a visa, moştenire a acestei prime perioade de înviorată singurătate, când nu trecuse încă prin experienţa erorii şi a pieirii. În amintirea acelor ani, poetul vorbeşte blând cu vrăbiile, cu toate păsările lumii, renunţând – treptat – la superbia ce l-a condus la – atât de greu suportate – neîmplinirile, ratările în plan sufletesc, social, profesional, dar şi la tentativa donquijotescă de a schimba coordonatele lumii în care vieţuim. Peste toate s-a aşezat, ca o ninsoare deasă, părerile de rău, o tristeţe devastatoare, o resemnare senină” (pp. 158-159).

27

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară Autorului îi repugnă perpetuarea răului şi a urii viscerale întreţinute de doctrinele politice. Analizând, cu fineţea-i recunoscută, romanele discretei scriitoare Doina Popa, cronicarul se întreabă cum de persistă, după atâtea decenii, înverşunarea viscerală impusă de comunişti împotriva legionarilor ca şi cum aceştia n-ar fi avut nimic uman şi moral în sufletele şi-n morala lor. Tot aşa nu-şi explică pizma celor de astăzi împotriva copiilor nomenklaturii. Din aceeaşi perspectivă a bunului-simţ civic şi a lipsei de prejudecăţi sunt recenzate cărţile tinerei Lucia Cherciu (n. 1972), care cultivă în poemele sale dragostea de patrie (temă alungată din literatură după Revoluţie, pe motivul, nu lipsit de temei, că a fost compromisă de hăulitorii Cântării României şi a poetaştrilor de curte comunistă), patrie pe care poeta vrânceană o iubeşte simplu, fără rezerve, de când s-a mutat în America de unde radiografiază toate relele interminabilei şi prăpăstioasei noastre tranziţii.

Fireşte că exegetul condamnă osanalismul faţă de autorii cu putere de decizie în cadrul breslei scriitoriceşti, spiritul găşcar, bisericuţele literare, revistele clientelare, ipocrizia recenzenţilor mai mult sau mai puţin improvizaţi, supradimensionarea unor personalităţi în defavoarea altora, suficienţa, gregaritatea, infatuarea, locurile bătătorite, redundanţele stilistice, bombasticismul, arhitectura nesigură a unor opere, preţiozitatea afectată etc. Îi displac profund şi acei intelectuali pentru care erudiţia e un scop în sine, sinonim cu informaţia aluvionară, epatantă, dar prin excelenţă sterilă.

Idealul său este intelectualul aflat trup şi suflet în slujba cetăţii şi a spiritului uman creator. Într-un portret făcut lui Florin Paraschiv îl putem vedea pe Mircea Dinutz însuşi, ca într-o oglindă textuală, deloc unică, de altfel, în această carte pe cât de tulburătoare, pe atât de convingătoare: „...imaginea convingătoare a unui intelectual-patriot, sincer îngrijorat de tot ce ar putea ameninţa fiinţa neamului căruia îi aparţine, onest şi direct, folosindu-şi erudiţia fabuloasă şi calităţile regizorale pentru a desfăşura în faţa cititorilor un fascinant spectacol de idei, cu obiective formativ-educative, dar şi cu intenţia expresă de a ne aşeza într-o stare de urgenţă în faţa pericolelor de tot felul (demonii din afară şi dinăuntru), de natură a ne înceţoşa/asfixia spiritul” (p. 170).

Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, un model de discurs al cumpătării şi de echilibru clasic, este o carte scrisă cu har şi de care nicio Istorie sau Geografie a literaturii române nu se mai poate priva. Este, cu siguranţă, cea mai bună carte a lui Mircea Dinutz, criticul ajuns la o maturitate a cărei seninătate şi profunzime sunt de invidiat.

28

Secantele lui George Bodea Ioan ŢICALO

Pe George Bodea l-am cunoscut relativ târziu. Nu se putea să nu recunoşti de îndată în el profesorul. Omul acesta, dacă a avut o pasiune în viaţă, aceea a fost „cetitul cărţilor”. Într-o vreme, din respect pentru arta cuvântului şi simţind că are de spus ceva lumii, a încercat să şi scrie. Textele sale (versuri, proză ori critică literară) sunt ale unui intelectual rafinat aflat mereu în căutarea unei expresii care să-l reprezinte şi să-i reţină atenţia cititorului.

Ultimele două cărţi adună un număr mare de articole apărute în diverse reviste literare şi se intitulează Secante…, prima prin ceruri concentrice (2008), cea de-a doua prin cercuri excentrice (2011), ambele vând girul Bibliotecii „Mioriţa” din Câmpulungul streşinit de codrii Rarăului. În prima treime din ultima dăm peste un Jurnal pe sărite (recent a apărut un altul, de data aceasta continuu, atipic şi cu un titlu provocator, Amanta de proximitate semnat de scriitorul băcăuan Petre Isachi), de unde te întâmpină la tot pasul formulări ca acestea: am citit, astăzi voi citi, citesc şi cad pe gânduri, răsfoiesc un volum, îmi aduc aminte de o carte citită, am prilejul să citesc, citesc pe nerăsuflate, am tot citit din copilărie şi mă opresc. Profesorul a stat o viaţă printre cărţi, un adevărat paradis pentru el nu numai pentru Borges, şi s-a risipit vreme de peste patru decenii în şcolile oraşului, ridicat între timp la rang de municipiu. În câteva locuri e consemnată situaţia jenantă a dascălului, înainte şi după înscăunarea noului cârmaci plin de sine şi de politică ancorată în teze precum „măi animalule!” Aşadar, profesorul, întors acasă vlăguit de „învăţământ ideologic”, constată că ar trebui să fac focul, dar nu mai am lemne. Mai că-ţi vine să te stropşeşti ca unul ce-aveai „conştiinţă înaintată”: „Cum, tovule, ideile măreţe, mustind de… genialitate nu-ţi ţin de cald? Ei, lasă, nu te mai plânge c-au să vină miloşii băieţi de la Secu şi ţi-or aduce ei… lemne (pe spinare!), după ilustrissima formulă „fiecăruia după nevoi”… (…)

Retras în bibliotecă, G. Bodea, cititor harnic, avizat şi intransigent (bănuiesc că într-un oraş mare, cu toate că ar fi meritat cu prisosinţă, n-ar fi avut o rubrică permanentă într-o revistă literară) se pronunţă în această parte, fugar, despre tot felul de cărţi. Iată, de pildă, referindu-se la Pământul transfigurat din 1982 al lui Ioan Alexandru ajunge la concluzia că volumul conţine poezii sfătuielnice, emfatice şi prolixe, parafraze biblice, neconvingând, în vreme ce Rezervaţie de zimbri

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară din acelaşi an semnat de Adrian Păunescu îi creează imaginea unui buldozer (ce) huruie cumplit, deşi poetul s-ar vrea un Mesia, pentru ca lucrarea lui Petru Rezuş, Ion Creangă – mit şi adevăr, să-i apară scrisă pe un ton moşnegesc şi atoateştiutor, aducând prea puţine lucruri noi. O părere asemănătoare îi induce un alt volum al lui A. Păunescu intitulat Poezii cenzurate despre care autorul se pronunţă răspicat: Ca şi în cazul lui Marin Sorescu (Poezii alese de cenzură) aceeaşi impresie de curaj contrafăcut. Jurnalistică în versuri, lozinci, truisme, bombasticism, sforăieli patriotarde, bocet cu sarmalele-n gură. 580 de pagini de justificări în versuri şi proză. Ceva simţire faţă de drama ţărănească.Total marfă: 2 kg. La începutul anului 2009, se pronunţă în legătură cu receptarea lui Grigore Vieru dincoace de Prut, subliniind că printre cele mai cumpănite păreri despre creaţia lui Grigore Vieru le-a rostit în mod surprinzător Alex Ştefănescu în istoria lui literară.

Cealaltă Istorie… a lui Nicolae Manolescu lansează o altă surpriză prin ofensa la adresa poetului, caracterizată de G. Bodea într-un mod cu totul original prin două versuri ale unui joc din copilărie: Două vorbe ş-un cuvânt/ Jap de cap şi la pământ. Merită redat şi fragmentul următor la care subscriem fără nici o rezervă: … Vieru rămâne unul dintre ultimii scriitori/poeţi care au crezut în identificarea artistului cu destinul neamului său. S-o fi gândit Eminescu şi la el când îi definea pe înaintaşi: „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”.

Partea a doua a volumului cuprinde o sumă de cronici la cărţile apărute, cele mai multe în ultima vreme, de la Flora românească în viziunea lui S. Fl. Marian, cu referire la Botanica poporană română, adusă la lumină prin strădania de toată lauda a doamnei Aura Brădăţan, până la Matei Vişniec, navigând… prin oraşul luminilor, vizând romanul atipic Sindromul de panică în Oraşul Luminilor.

Se remarcă în textele lui G. Bodea nu numai o judecată echilibrată ci şi o concizie a exprimării de o remarcabilă eleganţă. Convingerea e că dacă ar fi vrut să urmărească o carieră într-un centru universitar, ar fi făcut faţă cu brio unei catedre universitare. A înghiţit rafturi întregi de cărţi şi a scris, ca un bucovinean ce se respectă, cumpănit, cu slovă bine gândită, mereu sine ira et studio. Judecând proza altui bucovinean, Constantin Blănaru, criticul literar scrie despre prima cartea a acestuia La lumina zilei că avem de-a face cu un amplu monolog rostit cu sufletul la gură, pentru ca ultimul op Vertij prin memorie (ce titlu potrivit!, exclamă profesorul) să-i dea impresia unui eu încântat uneori, exasperat adesea, febril întotdeauna.

Cred că însuşi G. Bodea ar putea scrie proză consistentă. Avem în vedere mai puţin volumul său de povestiri Legendele Rarăului, cât mai ales notaţiile sale din cartea discutată, unde cititorul este surprins de realizarea unor portrete viguroase, cum este cel al lui Constantin Badersca: un nonconformist, surprinzător în reacţii, multilateral în preocupări, contradictoriu şi

pitoresc, mereu în răspăr cu orice convenţie, de o inteligenţă scăpărătoare şi naiv în acelaşi timp, greu de prins într-o formulă şi, de aceea, până la urmă, un incomod. Şi totuşi autorul demersului critic reuşeşte să găsească de fiecare dată formula, chiar dacă e mai extinsă, în care să închidă profilul autorului cercetat. Se întâmplă atunci când vorbeşte despre Casian Balabasciuc şi ale sale povestiri huţule, unde ochiul scrutător al lectorului descoperă firi pasionale, oameni duri, taciturni, cu reacţii imediate şi neprevăzute, urmate de regrete târzii, uneori prea târzii.

De o analiză pertinentă se bucură romanul lui Radu Mareş Când ne vom întoarce, scriitor cu o capacitate deosebită de a-şi individualiza personajele, în vreme ce Domnul K. eliberat, aparţinând lui Matei Vişniec, o replică la Procesul lui Franz Kafka, vădeşte în mai mare măsură decât celelalte proze (…) vocaţia lui de dramaturg. Când vine vorba de Vintilă Horia, complexitatea operei îl face pe d-l Bodea să adaste mai mult asupra personalităţii autorului celebrului roman Dumnezeu s-a născut în exil, încununat cu premiul Goncourt, moment în care scriitorul a stârnit reacţii adverse, punându-se în discuţie opţiunile politice ale acestuia, colaborarea lui la mişcarea legionară. Ars de dorul ţării, V. Horia n-a putut reveni în patrie nici după '89 decât doar prin opera lui. Credem că lui i se potrivesc versurile unui alt exilat prezent în Secante…, Gabriel Stănescu, stihurile fiind rezultatul gândului care devine adesea strigăt şi plâns: N-aş fi crezut/ Că în mine, om de munte,/ Se aud plângând clopotele Putnei,/ Se vaietă codrii Bucovinei. (…) N-aş fi crezut/ Că eu, om de la şes,/ Să ştiu atât de bine/ „De la Nistru pân'la Tisa”.

Ultimul vers stârneşte interesul pentru altă scriere cu tema Eminescu după Eminescu, acesta fiind şi titlul unui amplu studiu publicat de Adrian Dinu Rachieru în 2009, din care e de citat, aşa cum o face şi G. Bodea, următorul fragment: Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu, ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea îndreptăţit „caragializarea receptării”. Încă o dată de acord cu criticul câmpulungean, după care eminescologia nu are „şanse” să intre în vreo criză.

Lui George L. Nimigean, ca să rămânem tot în domeniul poeziei, autorul îi recunoaşte valoarea creaţiilor inspirate din folclorul nostru, Adi Cusin îi apare ca un poet şi om cu surprize, plecat la vremea studenţiei pe drumul deschis de Nicolae Labiş, fără a deveni epigon al acestuia, iar lui Tucu Moroşanu i se evidenţiază alternanţa tonului solemn cu cel hâtru, ironic şi parodic, gesticulaţia blândă, rezultând toate acestea din echilibrul interior al bucovineanului.

Cartea conţine şi alte câteva texte, toate elaborate cu maximă responsabilitate faţă de cuvânt şi de opera pusă în discuţie, cum se întâmplă de fiecare dată când George Bodea pune mâna pe condei. De aceea, îl somez (amical!) să nu mai stea pe gânduri (e ceva oblomovism aici?) şi să-şi întocmească dosar pentru primire în USR.

29

BUCOVINA LITERARĂ

o antologie a poeziei româneşti A.E.Baconsky Mircea A. DIACONU

În poezia lui A.E.Baconsky, fie imaginarul lipsit de retorică, pur descriptiv, fie, sub aparenţa evocării biografice, notaţia epică seacă mută lirismul în materie. Lumea pare în sine purtătoarea unor mesaje secrete şi e dovada propriei agonii.

Strigătul mut se proiectează, însă, în limbaj. Sau, mai exact, rămîne limbaj. Prin urmare, reautentificînd lumea, poezia aceasta reautentifică limbajul. Între notaţia bacoviană a neantului şi agonia trakle-ană a materiei, poezia lui Baconsky este mărturia crepusculului în istorie şi a agoniei fiinţei, dar şi dovada purificării fiinţei prin limbaj.

(M. A.D.)

Abendland dans al cetăţilor obosite, crepuscul roşu, abendland... agonia ticăloşitelor neamuri sufocate în aur şi purpură veche... mercenarul strein călăreşte seara pe colinele solitare visînd jaf şi incendii — destul vouă! cuvintelepeşti, moarte pe ape albe, meduzele infestează istoria... animale şi păsări de pradă pe steaguri se schimbă în hiene şi corbi... iarăşi mă voi întoarce-n pădurile mele, 1000 de ani pînă cînd va trece avalanşa absurdă... hoardele... vîntul a şi început să miroase a carne crudă sub şeile cailor... vîntul stepelor, miros de scuturi de piele...

O, catedralele, quattrocento, barocul, o, viitoarele săpături arheologice în timp şi în umbra de pe acum învinsului Apostat.

30

Literatura

Va veni somnul şi milioane de animale fără ochi şi milioane de vietăţi roşii noaptea pe ploaie — toamna semănătorul olog va plînge pe cîmpuri primăvara cu frunze de fier.

Evadaţii se vor întoarce singuri în temniţă, pleoapele negre, lacătele de argint... supuşii din cimitire îşi vor muta muşuroaiele într-o largă mişcare de valuri. Şi cuvintele vor continua să se înmulţească mereu, întunecînd orizontul şi moartea, milioane de vietăţi roşii, milioane de aripi, milioane de ştreanguri...

Fals delir Vai, celui îndepărtat, celui ce niciodată n-o să-şi mai vadă stejarii. Urmele lui imprimate cîndva pe pâmîntul jilav sau prin ierburi, îl dor cînd sub seară un vînt un vînt rece bate înfiorîndu-i cicatricele vii... în amurg, mereu în amurg... şi lumina se schimbă şi privelişti aproape uitate cîntînd se deşteaptă în suflet, şi luna îi spune: streine, du-te şi caută scutul cernit, scutul negru cu armele lui Ioan fără ţară. Lungi sînt drumurile, lungi şi pustii... şuieră vîntul prin cranii nocturne... departe, mereu mai departe se face ziuă într-o ţară cu ierburi albastre.

Tînărul melancolic Tînărul melancolic a fost sugrumat într-o noapte şi i s-a substituit un individ ridat şi cărunt — cei care-i ţin companie sînt cîinii şi cavalerii absurdului.

Ar fi putut rămînea inocent sau n-ar fi putut — astăzi nu se mai ştie, profesorii de muzică nu mai pot să-1 înveţe decît urletul şi tăcerea de lut.

Fluieră gloanţe zădarnic în nopţi toropite, şi efebii de ipsos cad seceraţi de pe socluri...

- Ce risipă stupidă... spune rînjind individul ridat şi cărunt — (cei ce demult vor să-1 ucidă, nu l-au văzut niciodată la chip).

BUCOVINA LITERARĂ

antologia VII Mă întorc de la o manifestaţie la care n-am luat parte. Am fost spectator străin. Observator neutru. Ca şi poliţiştii cu coifuri şi scuturi enorme.

Căci uneori manifestanţii dau cu pietre. Prietenul pe care-l întîlnii e profesor la universitate. Îmi povesteşte o întîmplare banală cu studenţii.

Profesorul e germanist şi pregătise un seminar despre Georg Büchner. Seminarul însă n-a avut loc. Îndată ce intrase în sală, studenţii îi cerură să renunţe la Büchner căci ei ar prefera să discute despre Vietnam. A trebuit să accepte. Dar în problema Vietnamului studenţii erau mult mai ignoranţi decît în privinţa operei lui Georg Büchner. Cîteva fraze sumare şi discuţia lîncezi. Au fost deconcertaţi ei înşişi. Şi atunci izbucniră proteste şi ţipete vehemente. Unii desfăşurară steagul. Alţii cerură grevă. Cîteva fete au început a plînge îngrozitor. Destul! Această ipocrizie devine insuportabilă. Cereau să li se spună adevărul despre sex. Sau să se întîmple odată ceva. Seara la cocktail cineva îmi vorbi cu entuziasm despre comuna din vecinătatea casei sale. Douăzeci de băieţi între douăzeci şi patruzeci de ani şi douăzeci de fete foarte tinere închiriaseră o casă veche cu două etaje şi trăiau cu toţii acolo în deplină devălmăşie. Totul era în comun. Banii cîştigaţi întîmplător şi confuz.

Ambiţiile instinctele inerţia. Cuvintele şi tăcerea.

Marijuana şi întunericul. Spaimele stelele morţii.

Domnul care-mi vorbea era un înalt funcţionar ce locuia un splendid apartament întins pe vreo 250 de metri pătraţi. Şi cîteva doamne în vîrstă deplîngeau generaţia tînără. E atît de tristă lipsa oricărei tristeţi adînci. Lipsa oricărei dureri care devine ea însăşi o ciudată durere. În colţ la Güntzelstrasse în fiecare noapte un domn vorbeşte singur cu cîinele lui.

Voluta Monotonă Am văzut un maniac făcînd injecţii trandafirilor am văzut o femeie de lemn am văzut un burghez dînd o lămîie girafei din grădina zoologică am văzut un profesor pîndind un cîine de rasă apoi a urmat o pauză lungă şi un vînt îngrozitor dădu tuturor vocalelor o formă de U şi prin tuburi metalice toate lucrurile se străduiau să se-ntoarcă la obîrşia lor — veni şi frigul de gheaţă exasperînd aşteptarea şi dînd un sunet sec fiecărei silabe căzute — şi noaptea lustruind porţile de metal şi de sticlă ale marilor bănci — şi nebunia şi incertitudinea şi luna şi n-am mai văzut decît păsări moarte, multe nenumărate păsări moarte în jurul automobilelor care făceau dragoste pe Landhausstrasse.

XVII Un cunoscut din Renania mi-a spus că îndeletnicirea cea mai serioasă e vinul. Băusem cîteva pahare împreună şi el povestea. La sfîrşitul adolescenţei am comis o enormă eroare. Crezusem în ceea ce n-ar fi trebuit să cred. Şi a fost drept să plătesc. Cu toate că faptele mele propriu-zise n-ar fi îndreptăţit-o. Cinci ani de închisoare m-au eliberat de păcat. Dar fiind încă tînăr şi căutînd un ideal am trecut frontiera. M-am căsătorit într-o altă ţară. Mi-am însuşit o altă credinţă. Şi am slujit-o cu atîta fervoare încît în cele din urmă nimerii într-o temniţă mult mai cumplită decît cea dintîi. De data aceea mi-a trebuit multă vreme pentru a înţelege ce păcat ispăşeam.

Poate de aceea mi se dăduseră şapte ani. Ca să am timp destul pentru meditaţie şi pocăinţă. Am meditat mult. Dar nu m-a cuprins pocăinţa. M-a cuprins dezolarea şi sila. Cred că într-un anume sens şi această dură penitenţă era meritată. Crezusem iarăşi în ceea ce n-ar fi trebuit să cred. Anii trecură. Am ieşit la lumină. Pierdusem tinereţea, familia. Şi plecai încotro m-au ţinut paşii. Rătăcii prin Asia Mică. Prin Levant. Pînă cînd isbutii să mă întorc, stabilindu-mă în oraşul acesta unde sînt scutit de a mai crede în ceva. Lucrez. Pot fi şi eu o maşină la fel de bună ca altele. Altceva nu-mi poate cere nimeni. Vinul. Atît. Şi ridicarăm amîndoi paharele în care excelentul badisches Gewürztraminer sclipea auriu.

31

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna O să-mi fie dor de tine, ochi de peşte Radu ALDULESCU

Spre sfârşitul lui octombrie vremea se răcise dintr-o dată. De pe o zi pe alta ploaia se amesteca cu lapoviţa, iar într-o noapte a fulguit şi a pus-o de două degete, cât să învârtoşeze zloata pe străzi. Iarna dădea să vină mai devreme, parcă tot în necazul lui Robert, care mergea pe a patra lună de când făcea pe paznicul unui grup de magazine de la parterul unui bloc lung cu zece etaje de pe şoseaua Mihai Bravu. Patrula de-a lungul a o sută de metri de trotuar, de la opt seara la şapte dimineaţa. Trei patroni puneau mână de la mână să-l plătească – un job de toată bafta, picat ca din cerul nopţilor acelea diluate de ceaţă purpurie; o mană cerească peste care căzuse lapoviţa, însufleţindu-l să mărşăluiască prin zloată ca şi desculţ. Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv: o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. Înalt, slab, cocârjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şi cenuşiu, cu privire surpată într-un albastru cenuşiu şi plete cenuşii, câlţoase şi înfoiate, înghesuite sub gluga hanoracului negru, s-ar fi cuvenit poate să-şi amintească ce bine-i picase cândva să-şi facă de lucru cu cazmaua, lopata şi târnăcopul printre cripte şi monumente funerare. Nu-i de râs şi nici de plâns: dintre muncile şi meseriile care-i dăduseră de-a lungul vieţii o pâine mai bună sau mai rea de mâncat, poate că cel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar.

După vârsta de treizeci de ani se apucase şi practicase cu intermitenţe, cu pauze mai mici sau mai mari, până ce într-un târziu, la cincizeci şi ceva, ajunse să renunţe definitiv. O meserie bănoasă altminteri, pe lângă că sănătoasă. Este un exerciţiu fortifiant pentru trup, suflet şi duh să începi să asuzi dimineaţa pe răcoare scurmând pământul cu târnăcopul şi cazmaua – gândeşte-te suflete al meu la ceasul cel amar al morţii şi la judecata cea înfricoşătoare, că îngerii întunecaţi te vor lua pe tine, suflete, şi te vor duce în focul cel de

32

veci. Iar tu, mai înainte de moarte pocăieşte-te strigând: Miluieşte-mă pe mine păcătosul! După prânz când sosesc cu mortul eşti gata şi-ţi mai ia o oră şi jumătate să-l cobori în groapă, să-l acoperi cu pământ şi uite-acuma se face seară, veşnica lui pomenireveşnica lui pomenire-veşnica lui pomenireeeee... Aşa treci prin zile ca şi prin anotimpuri: nu te nădăjdui suflete al meu în bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu ştii cui le vei lăsa.

Asuzi iarna izbind cu târnăcopul în pământul îngheţat bocnă şi la fel treci prin primăvară şi toamnă şi prin crepetul de arşiţă din miezul verii, suflete al meu, nu nădăjdui la sănătatea trupească cea trecătoare, nici la dulceţile vieţii, nici la frumuseţea cea degrab trecătoare, ca să vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor, ci strigă: Miluieşte-mă, Iisuse, pe mine nevrednicul! şi curg de pe tine şapte rânduri de sudori, dar să nu te gândeşti că fără folos. [...]

Mai încoace n-ai mai putut, i s-a luat şi totuşi n-ar avea cum să uite că morţii îi dăduseră o pâine bună de mâncat. A ajuns la saturaţie, poate unde n-o luase aşa din pripă.Altfel i-ar fi mers, poate ar fi dus-o şi azi, dacă s-ar fi apucat de gropărie la cincisprezece ani sau la optisprezece, ci nu la treizeci... Oare de unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Păcatele tinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: m-am trufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvit şi am ucis, miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta, şi cu timpul morţii deveniră tot mai grei pe când îi ducea de la capelă la groapă cu targa sau cu căruciorul şi încă şi mai greu ajunsese mirosul lor de carne stricată, oricât de bine ar fi fost îmbălsămaţi sau oricât de frig ar fi fost. Duhoarea de hoit parcă ar fi tras după ea pacheţelele cu pomană împărţite la groapă, copănelele de pui, bucăţile de peşte prăjit, pilaful, castraveciorii, napolitanele, eugeniile, pachetele de biscuiţi, plăcinţelele, prăjiturelele, coliva din păhărelele de celofibră, sticlele de vin şi de ţuică de turnat pe mormânt şi de dat pe gât ca să spele gustul morţii, dar mai curând năclăindu-l şi învârtoşându-l. Pe de altă parte, bine zis că ajunsese la saturaţie: la o adică, cimitirele fuseseră singurele locuri unde se ştiuse mereu sătul şi cu bani de-ajuns în buzunar, împăcat cu toată lumea şi unde ar fi avut credit. În oricare din cele nouă cimitire din Bucureşti prin care s-a perindat în douăzeci şi ceva de ani, s-ar fi putut întoarce oricând, dar uite că nu. Oriunde în altă parte, numai acolo nu.

Unde atunci? Ca şi cum ar mai fi avut de ales, la cei cincizeci şi opt de ani ai lui... Păi nu că s-ar fi şubrezit prea din cale-afară de la frigul şi umezeala din gropi, fiindcă pământul trage, trage al dracului, dar cui, cărui stăpân i-ar mai da mâna să se încurce cu aşa o slugă?

Patronii din ziua de azi, se ştie, nu mai sunt ca pe

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna vremuri. Nimic nu mai e cum a fost şi nici el nu mai e acelaşi. Toţi se uită şi vor să stoarcă din tine cât mai mult, cât ar mai avea ce... Vârsta pe care-o duci cu tine ca şi un beteşug, ca o mână moale, moartă, care nu te mai ajută nici să duci lingura la gură. Văzuse, simţise pe pielea lui cum e când se uită stăpânul strâmb la tine, citindu-ţi pe faţă nu numai că ai cărat la groapă ca la o mie de morţi, cât şi că eşti şi tu cu un picior în groapă, măcar că asta se poate citi pe toate feţele, moartea, dar pe unele se citeşte mai uşor decât pe altele... Nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre soţioara lui, Andreea, care la cei treizeci şi patru de ani ai ei, de bună seamă că nu văzuse şi nu simţise. Ar fi corespuns ca vârstă şi prezenţă într-un butic sau bodegă sau local de lux, sau birou de agenţie imobiliară, şi totuşi prin destule locuri pe unde încercase, nu reuşise să fie pe placul patronilor decât pe termene extrem de scurte, cel mult o lună. Ai crede c-ar fi îndreptăţită să ceară de la viaţă ceva mai de soi decât un butic ori birou de agenţie imobiliară, mai cu seamă dacă s-ar fi luat în serios, exploatându-şi calităţile de contorsionistă care-i permit să se lingă singură, precum o căţea sau pisică, dar uite că nu.

Tocmai pentru că i-ar fi putut fi tată, tăticuţul ei Robert o ştia şi-o simţea mai bine decât taică-său care o fi făcut-o. Ar cam fi ştiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc, însă de-o vreme nu mai avea răbdarea şi nici tactul necesar pentru a o trezi la realitate şi probabil că nici interesul. E dusă, mă rog, deşi pare în bună regulă, perfect normală la prima vedere. Trebuie să zăboveşti cât de cât în preajma ei ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face. După ce şi-a dat seama şi n-a mai avut nici un dubiu, parcă ar fi fost totuşi prea târziu să se mai răzgândească. S-a tot gândit şi răzgândit până a ajuns să-şi spună că o femeie cu mintea cât de cât adunată, care ştie ce vrea şi pe ce pământ calcă barem zece ore din douăzeci şi patru, mai greu s-ar fi încurcat cu unul ca el. N-avea decât să creadă asta, c-ar fi mai câştigat lăsând-o în plata ei, chiar şi chinuindu-se s-o hrănească. Nu numai la patroni, dar şi la bărbaţi în genere n-avea priză decât pe termen scurt, preţ de câteva ejaculări, cu toate numerele ei de contorsionism, pe care nu oricine se pricepea să le preţuiască.

Robert continua la o adică să profite de vocaţia sau beteşugul ăsta al ei, dat fiind că nici el nu prea avea habar pe ce pământ calcă, dacă ajunsese după

cincizeci de ani fără nici o brumă de agoniseală, ca şi pe drumuri. Trebuie că tocmai se pregătea să moară într-o cameră de cămin de nefamilişti aflat cândva în custodia Întreprinderii de Maşini Unelte şi Agregate, pe care o împărţea cu un tovarăş de un leat cu el, dedicat trup şi suflet patimii beţiei. Omul avea şi un nume cumva predestinat: Neghiniţă, Ion Neghiniţă, potrivindu-se în defintiiv cu Robert Stan zis şi Robert Satan şi Robert Diavolul. Bineînţeles că se potriveau şi ei, nu doar numele, dacă soarta îi adunase împreună, măcar că Robert avea aplecare spre pocăinţă. Avea şi unele reţineri şi remuşcări în privinţa băuturii şi a altor vicii, din care se înfruptase cândva până i se aplecase. Le-o fi fost scris să moară acolo, unul în braţele celuilalt, însă uite că Robert a scăpat la mustaţă, comutându-i-se pedeapsa în ultimul moment.

La câteva luni după ce se mutase în garsoniera Andreei, a trecut pe la Neghiniţă să-l vadă în ce ape se mai scaldă, după ce rupsese legătura ca şi definitiv.

Tăiase pasămite răul din rădăcină, crezuse asta, până i se făcu dor subit, muncit cum era de gânduri sumbre şi aproape izbăvitoare: să se întoarcă la vechea locaţie, să reia convieţuirea cu Neghiniţă, care-l avertizase altminteri şi aproape că-l blestemase ca şi o nevastă părăsită: te bucuri de pizdă tânără, Diavole, da' uită-te aicea la mine c-o să-ţi iasă pe nas. Ştia Diavolul, ştiuse, dar încă ar fi vrut să mai afle pe propria piele.

Peste tot doar de aşa ceva avusese parte, îi ieşise pe nas chiar şi cu reţinerile, remuşcările şi dorul de pocăinţă care nu făceau decât să pună gaz pe focul temelismelor, mascohismelor, dezastrelor şi tragediilor de toată mâna – balamuc şi haos, spaime, mâini tremurânde, degete reci, albite, încleştate de haine să se rupă: oriunde dădeai să te duci şi să te întorci oamenii îşi băteau joc de viaţa lor în fel şi chip: atmosferă suprasaturată de plâns, eşecuri, lumea învârtoşându-se în balele diavolului. Ce ţi-ar mai fi rămas de făcut decât să te laşi dus şi dat odată cu viaţa care merge înainte?

Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci: a găsit vechea locaţie, camera în care se oploşise pe lângă Neghiniţă timp de cinci ani, ocupată de un cuplu de tineri căsătoriţi. Unde mai pui că femeia era însărcinată, la fel caAndreuţa lui de care deja i se luase. Îi ieşise într-adevăr pe nas, dar parcă n-ar mai fi fost loc de-ntors. Oricum, ce a fost e nimic pe lângă ce va fi.

Bineînţeles că viaţa merge înainte. Tinerii însurăţei îi povestiră de Neghiniţă, răpus în sfârşit de una din comele alcoolice care-i dădeau târcoale de o viaţă. S-a întâmplat cu puţin înainte de a i se perfecta actele de evacuare. Concomitent tinerii îşi băgaseră pielea-n saramură cu nişte împrumuturi la bănci, ca să cumpere

33

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna camera de la un întreprinzător nepot de parlamentar, care achiziţionase blocul en gros şi-l reamenajase, îi adusese unele îmbunătăţiri pentru a-l vinde en detail, cu camera, mă rog, mai ales pentru cei care ştiu ce vor şi pe ce pământ calcă, viaţa merge înainte.

Trecuseră vreo şapte ani de atunci, de la despărţirea definitivă de Neghiniţă, şi uite că lui Robert i-ar fi fost greu să decidă dacă anii ăştia au trecut în folosul sau în paguba lui... Ba dă-ţi peste gură, Diavole, ai fi preferat ca Neghiniţă, la doi metri sub pământ? Mai bine desigur cu familie, nevastă tânără şi copil mic, chiar şi acum, la bătrâneţe şi trăgând barca pe uscat cu Andreea care nu reuşeşte cu nici un chip să cadă la învoială cu patronii, care doar să profite de pe urma ta, tăticuţule, să el munceşti până cazi jos pe nimic şi se mai uită să te şi fută, iar el n-are decât s-o creadă: toţi o hărţuiesc în draci, dar ea se ţine tare, credincioasă tăticuţului ei iubit, care să fi muncit pe brânci ca s-o merite, chiar şi jelindu-se, vorba cântecului, io te-am iubit cu disperare tu mi-ai făcut zilele-amare.

A disperat, a iubit-o în draci şi uite că până la urmă n-a fost chiar zadarnic. A dat Dumnezeu în sfârşit şi s-a înfipt şi ea într-o slujbă. Tot acum patru luni, ca să vezi potriveala dracului şi până şi programul i se potrivea cu al lui: de la opt dimineaţa la şapte seara, schimb invers cu Robet, ca să nu rămână copilul prea mult singur închis în casă, deşi ăsta ar fi fost ultimul lucru care ar fi contat. Andreea vindea gogoşi, langoşi, merdenele, polonezi şi aşa mai departe, la o patiserie din zonă. Frământa totodată aluat, băga şi scotea tăvi din cuptor. Se specializase, era de nerecunoscut, iute şi destoinică, o maşinărie eficientă, care mergea ca unsă zece ore pe zi. Cine ar fi crezut? Uite că s-a trezit într-un târziu, când n-ar mai fi fost mult până să fie prea târziu, fără vreo contribuţie-îndemn din partea lui, silită pasămite, constrânsă, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile adunate de-a lungul timpului, nişte zeci sau sute de milioane...

Diavolul nu ştie şi nu-l interesează. Nu-i aparţine, n-a avut de-a face cu aşa ceva, el de când se ştie nu s-a întins mai mult decât îi e plapuma, măcar că s-a întins hrănindu-i pe alţii din puţinul lui. Tot răul spre bine însă, dacă de patru luni ea încă-i pe poziţie. Are doar două colege, mai experte în manevrele cu cocăraia, care lucrează în domeniu de nişte ani şi care ar avea la o adică ineresul şi s-ar pricepe s-o bage la mijloc, s-o muncească până s-ar lăsa păgubaşă, sporindu-şi astfel creditul la patron, determinându-l eventual s-o pună pe liber şi să le împartă salariul ei. Robert ştie, e mâncat de mâncătorii de felul ăsta, în opt locuri din zece cam aşa se lucrează în echipă, cu frecuşuri care lasă pe dinafară şi oameni cu nervii de zece ori mai

34

întremaţi decât Andreea. Şi ea fusese mâncată, fără să ştie, fără să ia aminte, obsedată cum era de obsesiile patronilor care n-or mai fi văzut femeie până la ea, o blondă roşcovană sexy, contorsionistă de geniu care improvizează spectacole lingându-se singură la cur, precum căţelele şi pisicile, io te-am iubit, io te-am iubit cu disperare şi uite că de astă dată a ieşit pe sufletul nosru. Treaba s-a legat la patiserie, poate unde cele trei inse muncesc şi produc cât cinci-şase.

Patronul şi-o scoate un profit care i-ar tăia cheful să economisească tăind din salarii. S-ar zice că le plăteşte binişor. Vorba vine că binişor. Cinci milioane în ziua de azi e chiar o jale. Tot cinci milioane ia şi Robert de la păznicia lui. O jale, da, să dai să fugi, să-ţi iei câmpii, tocmai acum când treaba pare să se lege, medita ameţit, înceţoşat, înfrigurat, pe fâşia de trotuar, o sută douăzeci şi şase de paşi în sus, o sută douăzeci şi şase în jos, io te-am iubit, io te-am iubit, în ţarcul uitării şi al aducerii aminte, toată noaptea, io te-am iubit cu disperare, până ce spre dimineaţă nu-şi mai amintea decât ploaia cu spic de zăpadă şi vântul izbindu-l peste faţă, fleşcăiala prin care umbla ca şi desculţ şi de bună seamă că va umbla mereu, şi după ce o să înţepenească definitiv. * * * În seara aceea, când s-a întors de la lucru, ce i-a venit Andreei să umble în cutia de scrisori. Numai bine c-a dat peste Înştiinţare. Data de pe plic arăta că o aştepta acolo de aproape două săptămâni. Fără să ştie, fără să-şi dea seama evitase, de frică sau trăgând nădejde la vreo minune, şi totuşi o parte din ea încă refuza să creadă şi dădea să fugă. Doar că şi-a aruncat ochii pe adresa tribunalului şi restul cuvintelor au început să-i joace în minte şi s-o scormone în capul pieptului: administraţia... comitetul... locatariproprietari... fixare termen... până la data de... recuperare... scoate la licitaţie... acoperire datorie întreţinere... suma de 335542...

După două minute de slăbiciune extremă, tremurând şi gata să i se taie picioarele, simţi cum se întăreşte imperceptibil, încet şi sigur, cât să se poată urni din faţa cutiei de scrisori. Răsuflă uşuratăeliberată, a aflat în sfârşit, ştie ce o aşteaptă, încotro trebuie s-o ia, degeaba s-ar mai da de ceasul morţii luptându-se cu tăvile de plăcinţi – nu mai e nimic de făcut. Vorba vine că nu mai e, ceva trebuie să facă totuşi... Încălzi mâncarea de cartofi şi puse în două farfurii. Desfăcu un borcan cu castraveţi muraţi şi puse patru pe o farfurie în timp ce-l întreba pe Andrei de taică-său. Când a plecat, da, acum o oră, la nouă şi ea îi atrase atenţia iarăşi, pe un ton calm-sastisit că n-avea cum să se întâmple aşa ceva, deoarece acum e

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna opt şi jumătate. Andrei are şase ani şi n-a învăţat încă ceasul şi nici cum se socoteşte timpul, cum se adaugă sau se scad orele pentru a spune când s-a întâmplat ceva. Inventează în schimb prompt şi dezinvolt dacă-l întrebi, încercând să-şi fructifice şansa de a ghici. N-a lipsit mult să-l dea la şcoală anul ăsta, dat fiind că-n primăvară face şapte ani, dar cu o zi înainte de termenul de înscriere Robert a decis că nu, iar ea a fost de acord. Înţelept ca de obicei tăticuţul ei: dacă abia la primăvară face copilul şapte ani, chiar n-are rost şi de bună seamă că până la toamna ailaltă ei se vor întrema cât să nu le pice greu cheltuiala cu uniforma, rechizitele, ghiozdanul şi aşa mai departe.

A mâncat şi ea şi o să se culce, deşi e devreme încă, dar nu-i mai arde de nimic şi nu mai e nimic de făcut. În câteva luni vor trebui să plece din casa asta, gata, îşi trase plapuma peste cap încercând să nu mai audă televizorul, replicile dintr-un film de desene animate împănate cu văitături, oftaturi, efuziuni, regrete, adio adio adio, o să-mi fie dor de tine ochi de peşte, o să-mi fie dor... Scăpase în sfârşit de grija datoriilor. Încerca să aibă acelaşi sentiment pe care-l avusese făcându-l fericit pe Andreuţ rebranşând antena prin cablu când a luat primul salariu de la patiserie şi uite-l încremenit în faţa televizorului ceasuri în şir, ca-n transă, posedat de o bucurie extremă. Oare ce ar putea s-o bucure şi pe ea până într-atât, timp de trei-patru ceasuri, ca şi un orgasm prelungit neverosimil, gata să te ucidă din secundă-n secundă şi totodată spălându-ţi mintea şi sufletul de toate grijile, sâcâielile, spaimele, vinovăţiile? Plăcerile, fericirile, bucuriile, extazul, datoria aia enormă la întreţinere.

Scadenţa. Nota de plată. Plătea pentru delăsare, uitare, dacă nu cumva pentru păcatul de a se fi încurcat cu un bărbat de vârsta tatălui ei pe care n-a apucat să-l cunoscă îndeajuns. Îşi luase lumea-n cap când ea era cam de vârsta lui Andreuţ. Peste încă doisprezece ani a plecat şi maică-sa, mai întâi să muncească în Italia şi pe urmă s-a măritat acolo. De atunci a mai venit în ţară de trei ori, i-a trimis şi câte o sută de dolari în două rânduri şi câteva scrisori în care-i promitea c-o s-o cheme acolo, la ea, când o să se mai întremeze cu banii, după care n-a mai dat nici un semn. A dispărut de tot, să fie vreo opt ani de când nu mai ştie nimic de ea. Şi-a pierdut părinţii, iar acum parcă ar fi pe cale să-i piardă din nou aşteptând să fie evacuată din casa în care au stat cu ea şi-n care au lăsat-o singură. Ce nu s-a legat cu alţi

netoţi, s-a legat de bine de rău cu tăticuţul ei Robert Diavolul, însăilând-o de azi pe mâine cu zarvă, balamuc şi crize, Andreea Andreea revino-ţi, chiar eşti nebună? Ba nu-i deloc nebună! Nebun e el! Ea e blondă sexy, suplă, contorsionistă de geniu, capabilă să se-ncolăcească în jurul propriilor coapse şi-n jurul torsului bărbaţilor, precum un boua constrictor, în afară că nu-i nebună şi nici proastă cum o crede el. Lui i-a plăcut să tragă aici pentru că n-are nici un rost nicăieri.

L-a luat pe Diavol de suflet, aşa-i trebuie. I-a plăcut carnea lui bătrână, vînătă-gălbejită, stând să alunece la vale pe oase, trupul lung, slab, scheletic, de muribund, emanând un soi de tandreţe înnegurată. I-ar fi greu să contabilizeze, să inventarieze, dar nu-şi aminteşte să se fi cuplat vreodată cu un bărbat atât de bătrân. Trebuie că nu i s-a ivit ocazia sau i s-a ivit şi nu i-a dat curs, scârbită probabil, oripilată, până ce şi ea a început să înainteze în vârstă, apropiindu-se de treizeci şi sărind şi veştejindu-i-se nădejdea că ar da peste unul care s-o mute de la umbră la soare sau de la soare la umbră, ca s-o scoată la lumină la o adică. De fiecare dată ceva n-a mers, a fost un soi de blestem, nu s-a legat, ca şi cu tăticuţul ei de altfel.

Dacă nu cumva nici ea nu-i întru totul aptă. Dintr-o dată o vezi alta şi nici tăticuţul ei nu mai e cel din urmă cu un minut. Dintr-o dată o vezi şi o auzi vorbind altuia, altora, tuturor bărbaţilor pe care i-a milunind încolăcindu-i şi strângându-i între coapsele ei, lăsându-se pătrunsă de dulceaţa disperării prin care ei i-au înşelat speranţele şi i-au călcat sufletul în picioare.[...]

Pleca, scuipa în urmă, dădea cu sare-n urmă furios, satisfăcut, închinându-se: Bine că s-a rupt în sfârşit, bine c-a scăpat! Curvă idioată şi perversă, ca tine-am întors pe dos cu miile. Asta-mi lipsea la bătrâneţe să mă leg la cap. O să-mi fie dor de tine, ochi de peşte, o să-mi fie dor. Ţi-a ieşit pe nas, Diavole, ştia el Neghiniţă ce ştiai şi tu, vă iubesc nu vă mai iubesc, ce nenorocire belită s-ajung la bătrâneţe la mâna curvelor! Care curve ţi-ar fi mâncat capul dacă nu curva de Andreea? Bine că s-a rupt, bine c-ai scăpat. De data asta a scăpat. Ba iarăşi nu scăpase.

După o lună se întorcea să-şi ia nişte haine, trei tricouri şi două perechi de pantaloni într-o pungă de plastic, dar mai mult să adulmece, să dea cu nasul, cum dăduse cândva pe la Neghiniţă şi pe la vechea locaţie. Mereu există o veche locaţie, mai ales pentru unul ca el. Cu cât presimţi că nu mai e mult până să te stabileşti într-o

35

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna locaţie definitivă, cu atât mai tare de mănâncă să te muţi de colo-colo. O locaţie definitivă, mă rog, ca Neghiniţă, se ocupă primăria... Uite însă că tocmai Andreea n-ar mai fi avut mult până să împărtăşească soarta lui Neghiniţă, dacă-i dăduse mâna să i-o prorocească tăticuţului ei, care la o adică o dusese în spinare, îi dăduse să mănânce şi-i dăduse un rost în viaţă făcându-i un copil... [...] Tăticuţul ei o găsea înnegurată în ultimul hal, derutată, înfometată, cu gura încleştată de spaimă şi pocăinţă şi Andrei trimis prin vecini şi pe străzi să ceară, deh, o să-mi fie dor de tine, ochi de peşte... Cine pe cine să ierte, cine pe cine a bălăcărit? Cine pe cine a înşelat, a minţit, a lovit, a rănit şi-a ucis? Deja nu mai contează. Andrei, a venit tăticuţu' nostru! De data asta nu-l mai lăsăm să plece.

Te iubim, tăticuţule. Uite Diavolul întors în sânul familiei, dedulcindu-se iarăşi: ciolanele lui slăbănoage şi bătrâne tânjesc după odihnă şi căldură, iar ea găseşte o plăcere sporită bălăcinduse ca într-un noroi călduţ în carnea lui de mort, în surâsul lui de fum şi-n buzele lui putrede. Plăcerea se învârtoşa, creştea hrănindu-se din ea însăşi, amânând scadenţa unei vinovăţii abia bănuite, ca şi un program de desene animate prelungit după care ţi se anulează abonamentul la antenă fiindcă nu lai plătit... Asta e, mai devreme sau mai târziu tot s-ar fi întâmplat. A sosit scadenţa. Vor fi scoşi afară-n stradă. Se vor caza la boscheţi cu tăticuţul lor Diavolul de gât.

Gândul îi dădea ocol străduindu-se fără să reuşească să nu se întoarcă la plicul cu înştiinţarea, la pericolul iminent, în timp ce dârdâia ghemuită sub plapumă, de frig şi frică, cutreierată de un plâns stins, uscat, care-i căina şi-i invoca totodată însingurarea. Era şi se dorea singură, ca după plecările tăticuţului ei, ca după plecarea maică-si care o şocase şi deopotrivă o uşurase: rămăsese singură aici, în garsoniera asta spaţioasă la o adică, n-avea decât să-şi găsească un creştin care s-o mute de la umbră la soare, să-i facă un rost, o familie... Într-un târziu îşi făcuse, dar de-acum avea să rămână fără casă. O păţiseră destui alţii, ştia, văzuse şi auzise, poţi să mori afară-n frig, în stradă, în boscheţi, nu se uită nici dracu la tine până nunţepeneşti. Atunci abia se ocupă primăria, dacă nu vine nimeni să te revendice. Îţi găseşte un loc la cimitirul săracilor, la Străuleşti Doi, unde-i spusese

36

Robert că i se găsise lui Neghiniţă... Se dădu jos din pat şi luă o pastilă de diazepam. Se ghemui iarăşi sub plapumă. Poate că în sfârşit o să adoarmă. Avu un vis scurt cu Andrei întinzându-şi gem pe o felie de pâine cu cuţitul şi lingând tăişul şi ea spunându-i să înceteze, că-şi taie limba şi chiar şi-o tăia. Îi curgea sânge din limbă, un fir de sânge care se îngroşa treptat, transformându-se într-un şuvoi inundând patul şi camera, devenind o lumină purpurie în care se zbătea cu un gâfâit în ceafă, încercând să-l vadă pe bărbatul din spatele ei. O ţinea de păr, de coama ei blondă, lungă până la crupe, prinsă într-un pumn şi răsucită pe un antebraţ vânjos de fierar, iar cealaltă mână i se înfipsese în şold ca o gheară de fier, în timp ce o poseda într-un ritm îndrăcit răsucindu-i în vagin o suliţă înroşită în foc. [...] Şi tăticuţul ei Diavolul care pretinde că munceşte ca să facă un ban, pentru salvarea lor, să-şi plătească datoriile ca să nu-i scoată în stradă... Aiurea, vrăjeli de doi bani, nu-l interesează. Doar curvele din capul lui după care umblă toată noaptea, asta-l interesează, şi ea stă acasă să se frece singură ca o smintită, dacă i-a trebuit să se mărite – răsturnă în palmă restul de pastile de diazepam din borcănel şi le aruncă în gură. Înghiţi de mai multe ori, cu noduri. În sfârşit, acum o să adoarmă. Să fi fost cincisprezece pastile sau mai multe, îşi spuse în drum spre baie.

Bău o cană cu apă şi zăbovi pe closet frecându-se cu palmele pe coapse şi încercând să-şi aducă aminte o rugăciune de spus înainte de culcare. Urină ascultându-şi bătăile inimii, tot mai slabe, mai rare, mai îndepărtate. Îşi privi în oglindă faţa lividă, ochii verzi, încercănaţi, nasul înroşit ca de frig, după care se lăsă să cadă iarăşi pe vasul closetului. Iar se ridică şi se uită în oglindă, de unde de astă dată o privea o femeie necunoscută, cu părul cărunt, tuns scurt, de un deget. Avea o rochie roşie, decoltată şi faţa lătăreaţă şi suptă totodată, de culoarea vinului, arătându-o cam de cincizeci de ani.

O cicatrice subţire şi lungă îi traversa obrazul de-a curmezişul, de sub ochi spre coţul gurii.

Cicatricea e pe obrazul drept sau pe stângul? se pomeni întrebându-se. Femeia o priveşte din oglindă sau e chiar ea uitându-se în oglindă? I se înmuiară picioarele şi încleştă mâinile de chiuvetă, cine-i femeia asta? Scutură detergent dintr-o pungă în cană,

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna dădu drumul la apă peste el şi amestecă cu arătătorul.

Bău dând cana peste cap şi se înecă. Tuşi, bău şi restul din cană. Parfumul detergentului îi făcuse bine, parcă ar fi curăţat-o pe dinăuntru. E bun şi parfumat şi curăţă putreziciunea, îşi spuse şi iarăşi tuşi, forţându-se de astă dată, încerecând să vomite. Nu reuşi să vomite. Înghite tot, ochi de peşte, o să-mi fie dor de tine.

Lăcrima abundent şi-i curgea nasul.

Se spălă îndelung pe faţă cu apă rece. Când îşi ridică ochii din chiuvetă o văzu iarăşi pe femeia aceea. Ţipă, îl strigă pe Andrei, să cheme vecinii că a intrat cineva la ei în baie. * * * Trăgea a rău, asta e, de nişte ani de zile, pe măsură ce i se scurge sângele din istalaţie tot înclină spre rău.

Trage a rău, ca şi cum s-ar vrea încercat. De cum intră pe uşă ştiu că va fi iarăşi încercat. Damful pustiirii plutind în aer, dând să te ia de nas, să dea cu tine de pământ să te facă zob şi Andrei prin vecini, la doamna Fota – tăticuţule, tăticuţule, nici n-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat... copilul nu trage a rău, ba tocmai dimpotrivă: întâmplările astea îl entuziasmează ca un joc plin de surprize. La o adică e mai bine aşa decât să se sperie. Lumea-i plină de copii sărmani care învaţă fiecare pe cont propriu jocul ăsta plin de surprize la tot pasul: mama a căzut în baie şi am scos-o de acolo cu doamna Fota. Adormise, tăticuţule, da mai 'nainte m-a strigat şi avea spume la gură... Doamna Fota îl edifică: a chemat Salvarea, Andreea e din nou la Urgenţă, păi ca anul trecut, ca acum doi ani, trei sau cinci... D-aia nu-l trăgea pe Diavol, ştia ce-l aşteaptă, o mare plictiseală şi o mare oboseală, pentru el nu mai are surprize jocul ăsta. De astă dată însă, pe lângă pumnul de pastile, pentru a fi mai sigură, băuse se pare nişte dero sau tix. Totodată o amestecase şi pe femeia asta în vârstă, doamna Fota, trimiţându-l pe Andrei după ea la momentul potrivit, aşa încât Robert se simţi întrucâtva vinovat. Sarcina lui, crucea lui până la urmă, picase în spatele altcuiva.

– Mii de scuze, doamna Fota. A văzut că întârzii şi a căşunat pe dumneavoastră să chemaţi salvarea. A fost zi de leafă şi a trebuit să aştept după patroni. Altfel v-aş fi scutit de nenorocirea asta...

Se-nşela totuşi. Andreea nu-şi punea până într-atât bază-n el ca partener în scenele ei de teatru prost. Doamna Fota îl lămuri: nu s-a întâmplat dimineaţă, când ar fi apărut el de la lucru ca s-o salveze, ci aseară, în jur de ora zece. Nu e vorbă că ea, doamna Fota, s-a cam speriat când a văzut-o în halul ăla, ca şi posedată, îndrăcită, cu spume la gură şi zguduindu-se ca băgată la curent... Robert oftă: a băut

dero, special a făcut-o, ca să sperie vecinii şi copilul.

Doamna Fota părea cumva nedumerită, aşa încât ţinu să fie mai explicit: cunoaştem marfa, doamna Fota, vă rog să mă credeţi că mi-a ajuns până aici.

A arătat la gât: e plin să dea pe-afară. Îi e prea de ajuns. Mai mult de atât totodată, nu i-ar da mâna să se plângă. Doamna Fota e corpolentă, cu faţa plină, pungită şi pătată ca un fruct borşit, gata să se se descompună. Vârsta ei de şaptezeci şi opt de ani ar putea avea pentru Robert unele semnificaţii: atât ar fi avut maică-sa dacă ar fi trăit... E un moment potrivit să-şi amintească de maică-sa, văzând-o pe doamna Fota în fotoliu, amestecând zahărul cu linguriţa în ceşcuţa de cafea şi invitându-l insistent să ia loc, cinci minute barem, ca să-şi tragă sufletul, să se liniştească, îl vede doar cât e de ostenit după o noapte afară-n frig, domnu Stan, mă doare sufletul când vă văd, poate că nu meritaţi, dar ce să mai...

N-avea stare, dar s-a aşezat într-un târziu pe scaun în faţa femeii. Şi-a turnat cafea într-o ceşcuţă, spunându-şi şi străduindu-se să creadă că ce i se întâmplă acum face parte dintr-un lung şir de întâmplări înrudite, cu legături nevăzute între ele, dar extrem de puternice, cărora nu li se poate sustrage.

Degeaba zice doamna Fota. Tocmai că merită, cu siguranţă că merită cu vârf şi-ndesat şi degeaba s-ar împotrivi. Mama lui procedase precum Andreea, doar că fusese mult mai hotărâtă şi eficientă. Îi ieşise, pentru că vrusese într-adevăr să-i iasă. Se dezisese irevocabil, fără jumătăţi de măsură, pe când Robert avea un an. Se cam ferea să împărtăşească oricui aceste detaliu. N-o fi fost de laudă şi nici de ruşine, dar parcă s-ar fi simţit cumva răspunzător, dacă nu cumva vinovat de-a dreptul, în virtutea unui raţionament aberant la o adică, dar ce-ar mai fi contat? Îndeobşte chiar nu-l frământă, mai puţin în astfel de momente.

Fusese copil din flori şi se pare ruşinea, profunda dezamăgire pe care maică-sa catadicsise s-o spele luându-şi zilele. Se învinovăţea, dar totodată nu reuşea să găsească vreo justificare pentru maică-sa. Ar fi căinat-o şi deopotrivă ar fi învinovăţit-o, ca să se poată scutura de vină la rându-i, măcar că vina dădea să-l ajungă din urmă cu tot cu pedeapsă: Andreea, crizele ei, şi nu-i pomenise de maică-sa, deşi predispoziţiile ei spre gesturi din astea l-ar fi putut îndemna. [...] N-avea nici un fel de dispoziţie să converseze cu doamna Fota despre dracii care-şi fac de lucru în femeie, să-i povestească la rându-i cum devine cu dracii care-şi fac de fapt de lucru în tot ce mişcă pe pământ, în aer şi în ape şi până şi-n cele nemişcătoare... Şi cea mai bună femeie, mă rog, din prea mare delicateţe bătrâna e dispusă să creadă asta depre

37

BUCOVINA LITERARĂ

epica magna Andreuţa lui. Bună la ce? Cum dracului a putut să uite: bună la pat, cu numerele ei de contorsionism pe care el n-ar mai fi în stare să le preţuiască. Cea dintâi şi singura ei pricepere şi până la urmă vocaţie. Chiar şi numai glasul ei răstit să-ţi spargă timpanele sau şoptit de abia să-l auzi, e apt să provoace erecţii instantanee, să te scoale pur şi simplu din morţi. De aici s-ar putea să i se tragă lui disperarea aia de moarte. Io te-am iubit cu disperare, desigur, ce ar mai fi fost să se plângă bătrânei, să se dea lovit? S-o întrebe ce vină ar avea el ca să se lase chinuit de dracii Andreei şi de bună seamă că doamna Fota l-ar fi lămurit numaidecât. În pofida dracilor, bătrâna avea pentru Andreea o grămadă de vorbe frumoase, de laudă şi i-ar fi luat apărarea până-n pânzele albe, fiind dispusă oricând să-i reamintească lui Robert că are nişte obligaţii, chiar şi lăsându-se călcat în picioare de nişte draci care nu-i aparţin, dar în definitiv ne aparţin tuturor, se hrănesc din carnea noastră, n-or să ne slăbească până n-o să ne scuipăm sufletul afară din noi...

El îi întărâta dracii la o adică, unduirea neostoită a şoldurilor, carnea tare a coapselor şi feselor, muşchii răsucindu-se-contorsionându-se, zvâcnind-pulsând, susţinând îmbrăţişarea avidă a întregului trup, pântecul atletic şi sânii erecţi din avangarda vaginului luptător, palpitând şi absorbind umezit de gâfâieli şi gemete, imprecaţii-blasfemii declamate în ritmul pleoapelor tremurânde, al ochilor daţi peste cap, cu privirea dusă şi scursă peste firicelul de salivă din colţul buzelor muşcate. Îşi oblojea sau îşi afurisea bătrâneţile cu dracii ăia, sufletul stârnind-tremurând, gata să se rupă de trup, insinuând că de astă dată, pentru prima dată, ea o făcuse nu de amorul artei, ci îndemându-l totodată şi pe el s-o facă. Io te-am iubit cu disperare, da, ce altceva le-ar mai fi rămas de făcut la capătul acelei disperări? Câte un pumn de pastile de dat pe gât cu o cană de dero. Păi înştiinţarea de la tribunal, da, ar fi durat cel puţin un an până să fie pusă în aplicare, ca să fie goniţi din cuibuşorul lor de nebunii. Un boşorog băşinos, cocârjat de păcate şi o curvă ordinară, de cea mai joasă speţă, puturoasă, care nu s-ar fi mişcat nici s-o pici cu ceară ca să câştige un ban cinstit şi doar să atârne la bărbaţi, aşa că-şi merită soarta la o adică. Se ştia, ştiau de la alţii că durează mai bine de un an, iar unii din ei reuşiseră chiar să se salveze în ceasul al doisprezecelea. Prin durata procedurilor, destul de eficiente altminteri, ţi se oferă un răgaz. Ar fi putut face rost de bani muncindeconomisind-împrumutând, chiar dacă Robert se arătase adesea extrem de reticent, susţinând că nu-i aparţine... Plin de tupeu şi pervers tăticuţu', vezi, locuia şi el de nişte ani aici, chiar şi cu întreruperile de rigoare, când era gonit sau îşi lua lumea-n cap cu de la

38

sine putere. Păi când a luat-o pe Andreuţa lui, a luat-o cu tot cu datorie, ca şi cu un copil din altă căsătorie pe care se obligă să-l crească precum tatăl lui bun. Între timp datoria asta a tot crescut, copilul devenise om în toată firea şi avea nevoile unui om în toată firea, deşi stătea tot la mâna părinţilor. Ea parcă s-ar fi săturat să stea cu cuiul ăsta în inimă, aşa încât îşi făcea numărul cu pumnul de pastile, parcă ceva mai des în vremea din urmă. Şi-l făcuse iarăşi şi poate că pentru câteva săptămâni îşi domolise dracii. După o zi de spălături la Spitalul de Urgenţă, Andreuţa se întoarse acasă plină de chef de viaţă, dornică iarăşi de tăticuţul ei Diavolul, s-o frece până iese fum şi scântei. Era tot ce le-ar mai fi rămas de făcut. Mai bine la o adică decât dero şi pastile. [...] A dat din mână sastisită, om vedea, o să vadă şi ea ce-o să facă. Văzuse ceva şi-n oglindă, măcar că el nu vrea să consimtă, s-o înţeleagă... În definitiv, fiecare vede exact ceea ce vrea să vadă, fiecare e liber până la urmă... De la Urgenţă îi dăduseră un bilet de trimitere la un cabinet de psihiatrie. Nici de asta nu-i ardea. Nu-i nebună, nu-i trebuiesc controale, investigaţii, nici să mai lucreze la patiserie pentru salariul ăla de căcat. Sănătatea e mai de preţ. Dacă nu ştii să ţi-o păstrezi, degeaba umbli prin doctori să ţi-o cauţi. Ea a văzut moartea cu ochii, da, habar n-are tăticuţu', dacă-i dă mâna s-o trimită înapoi la muncă şi o mai şi ia la mişto: ce moarte, ziceai c-ai văzut o femeie bătrână cu cicatrice aşa şi pe dincolo şi ea că lasă-mă şi mai du-te dracului, tăticuţule.

BUCOVINA LITERARĂ

liber pe contrasens Viaţa ca literatura Adrian ALUI GHEORGHE Bolovanul Se face mare tam-tam pe marginea unui sondaj de opinie care (ar) zice că vreo douăzeci la sută dintre români îl consideră pe fostul dictator Ceauşescu drept cel mai mare conducător al naţiei…! Mă îndoiesc de calitatea repondenţilor la sondaj, de memoria lor, de obiectivitatea lor…! Dar mă îndoiesc şi de calitatea „analiştilor” care umflă mediatic rezultatul sondajului, care îşi clătesc gura pînă fac clăbuci cu o asemenea ştire. La o presă, cum e cea românească, care cultivă cu ostentaţie catastrofele, e clar că numai un asemenea răspuns la anchetă ar fi satisfăcut-o, numai „un lider” care a dus România în prăpastie dă bine pe prima pagină…! Părem a fi un neam de masochişti care se hrăneşte numai din cadavre, din catastrofe, provocăm răul cu nonşalanţă, cu inconştienţă. În loc să strîngem din dinţi şi să înotăm pînă la mal, părem a fi în postura celui care cade în apă şi urlă că nu are şi un bolovan legat de gît. Nu suntem conştienţi că prin intermediul cuvintelor putem atrage răul, că o gîndire continuu negativă ne influenţează starea de spirit, acţiunile, gesturile. De asta părem perpet uu nefericiţi, nemulţumiţi, românul nostru de azi se vaită continuu: cînd nu are urlă de sărăcie, cînd are urlă că nu are unde să pună ceea ce a primit. Iar românii care regretă „epoca de aur”, dacă mai sunt, ar trebui să se organizeze într-o colonie şi să trăiască în condiţii identice cu cele din anii `80 - `90. E opţiunea lor, e dreptul lor, e visul lor. Oricum, se ştie, răul în istorie se repetă din cauza indivizilor cu un grad scăzut de responsabilitate şi cu o memorie slabă.

Pălării de paie pentru decapitaţi Vremurile astea sînt prielnice artei cam cum era perioada ciumei pentru jocurile de societate. Artiştii, din cauza sărăciei, se simt penibili în faţa uneltelor, binefacerea talentului e privită mai mult ca un handicap. În acest voios context am asistat, zilele trecute, într-o galerie de artă, la tîrgul prin care un pictor remarcabil al vremurilor noastre a vîndut un tablou, rod al cîtorva săptămîni bune de migală dar şi al cîtorva decenii de exerciţiu şi al unui consistent bagaj de talent lăsat de bunul Dumnezeu pe umerii fragili ai artistului. Cumpărătorul era un om de afaceri care voia să cumpere un tablou pentru „o atenţie”, ca să medieze

o afacere. Pictorul trecuse un preţ orientativ pe lucrarea sa - un peisaj cu frăgezimi de floare strivită ceva în jurul a vreo zece milioane, bani vechi. Atîta crezuse el că face tabloul lui, ăştia erau banii de care avea nevoie. Cumpărătorul n-a luat în seamă suma trecută pe tablou, aşa că întrebă scurt: - Cît? Pictorul se uită la cumpărător, se uită la lucrare, luă preţul pe care scrisese cu oarece speranţă zece milioane şi spuse cu voce scăzută: - Opt! - Opt, ce?

- întrebă cumpărătorul. - Opt … milioane!, spuse pictorul, de parcă i-ar fi fost ruşine de cifre. - Cît? Opt milioane de lei?! Fii, dom'le, serios!… Pictorul se strînse în el ca rănit de ceva extrem de ascuţit: - Cît… daţi? - Păi… două milioane! - Nu se poate! - Vrei? Cam atîta fac rama şi pînza! - Păi astea le şi plătesc, că restul…! - Mai puneţi trei! zise pictorul. - Hai, mai pun juma de milion, ca să nu zici că nu încurajez artele!

Pictorul încasă banii cu oarecare vinovăţie. Era al doilea tablou pe care îl vindea într-un an. La acelaşi preţ.

Bunăstarea, s-ar părea, nu dăduse nici de data asta peste el. Poate altă dată, poate la anu', poate în postumitate.

Vorba unui cantautor francez: „Artă? Artă pentru orbi, pentru muţi, artă pentru bolnavii mentali, / Poezie, viaţă de hîrtie,/ Teatru: trucuri cu grimase,/ cu măşti, pălării de paie pentru decapitaţi/ Tablouri? Daţi-le pe apă!…”. „Iadul românesc” Se zice că nu numai pămîntul e împărţit în ţări şi popoare, cică şi iadul este şi el împărţit după o structură asemănătoare.Aşa că cei care aleg la un moment dat un loc unde nu este nici întristare nici suspin, pot să ajungă în iaduri cu nume (mai) exotice: german, francez, american. Un biet suflet de pămîntean, care a luat şi el calea cerului, a fost pus, cică, să aleagă iadul în care ar prefera să-şi petreacă veşnicia. La iadul nemţesc lucrurile stăteau prost. Sufletele erau puse pe scaunul electric, culcate pe paturi de cuie, apoi bătute de cîte un drac „de friţ” care nu ştia de glumă.

Experienţa Auschwitzului era evidentă. Brrr! În iadul rusesc nu era altfel, sufletele erau puse pe scaunul electric care era alimentat direct de la centrala de la Cernobîl, apoi băgate în cazanele mari de smoală, apoi bătute de un rusnac beat. Experienţa Siberiei, tataie!

La americani, la francezi, la chinezi lucrurile nu se prezentau mai bine. Surpriza mare a fost să descopere că la iadul românesc coada era imensă. Derutat întreabă un drăcuşor, care umbla creanga-balanga, cam cum eşti tratat în iadul românesc. „Păi, te pun pe scaunul electric, te aşează pe un pat de cuie, iar restul zilei te biciuieşte dracul român...!”. „Dar e cam acelaşi lucru cu ce se întîmplă şi în altă parte”, spuse derutat sufletul. „Ei, nu-i chiar aşa. La români scaunul electric nu merge de la inaugurare şi nu vine nimeni să-l repare.

Cuiele din pat au fost furate iar dracul care se ocupă cu biciuitul e un fost senator care vine, semnează de prezenţă şi apoi dispare la bufet...!”.

39

BUCOVINA LITERARĂ

lirice Poeme

câinii vagabonzi ţin sub pază zona verde asaltată la asfintit de ţiganii alexandrini Activat de curenţi

Ion SCOROBETE

Răsărit cu marea sub braţul de jar rece se retrage la culcare luceafărul argintul lichid al oglinzii absoarbe sângele sacrificiului lumina prinde contur în sala infinită a peisajului marin insinuează pagina de gardă a acestui capitol din povestea plăpândă ce face ochi sub semnul nopţii ucise în golful pontikonissi Plajă în olimpic beak întoarcem pe toate feţele aerul vulgar atât de propriu sângelui lăsat să se dilueze sub reţeta lui helios nisipul cum se strecoară el ca o idée pângărită de două obsesii printre filele travaliului lui didier anzieu şi imaginea suficient de fertilă a primului impuls spre a împleti simfoniile mării la 12 fix astfel pe imnul de pescăruşi chinezii flămânzi îşi târăsc ghiozdanele cu nimicuri poleite reglând prin cuvintele lor uscate sentimentul apei lâncede pentru femeia de nichel ce joacă abil orgolii transparente în fisura valurilor o partitură mai jos ritmul natural al poetului mării adună ustensile vechi în punga de peregrin când între faleza de beton a portului şi visul toropit

40

la câteva gânduri distanţă de miezul zilei se zbuciumă styxul îndoielilor gata a mă însoţi culege îndărătnicia gunoiului activat de curenţi semnalul claxonului normandiei mă rupe în două cel ce rămâne nu e cel ce pleacă de parcă aş fi într-o cârje înaintez singur şi gol înlăuntru pe artera cu atâtea ocolişuri bifurcate Argintiu cobor olimpul precum m-aş retrage înspre copilăria lumii obosite din cheile cernii când soarele arzător topeşte liniştea cum zeul fierului în aval secundele unui impuls neconvertibil îmi arată din privire văile de argint printre umbrele adâncului precum pe coardele aceleiaşi lire femeia din creştetul muntelui răscoleşte arealul prin mecanism iar simultan paşilor mei paşi nevăzuţi armonizează ritmuri în plasa unui duh ce urcă şi coboară pantele ursuze ale norului alb ce-mi străjuie în câteva dimensiuni necunoscutul intrarea din bucătaria pătrarului de iulie Arhitectură în spaţiul a două felii de albastru marin îşi joaca reflexele albe Egeea precum păsările mării nedespărţite de ţărm văd casele albe în şirag cum fixează muntele pârjolit în briza parfumului de alge

BUCOVINA LITERARĂ

lirice în golf se imbină spectacolul inevitabil al celor ce vin cu al celor ce pleacă depărtări se întrepătrund sub aceeaşi mască şi te simt în scena care nu iartă ci propune relativul sub spectrul coloanelor imaculate cât se conectează oglinzi la oglinda apei iar dragostea ca salubritate a tăcerii invadează din nimic oraşul în arhitectura cu bolţi de soare aparent îşi reglează strigătul refrenului esenţial ca deschidere între două ferestre ce caută vidul Derizoriu niciun filozof grec nu a luminat cu handicapul său precum batrânul diogene bătrând străzile lumii în zadar o umbră a lămpaşului tronează pe coada unui câine ce intră şi iese din cartier ispitindu-mă să-l încurajez dar lătrăul este mut ca un înger la câtimea şanselor de a găsi pe cineva Itaka în absolut te întâlnesc la întoarcere nu-ţi face griji, ulise! suntem sânge din sângele celui revenit în origine din principiu adăogând spiralei o alta prin variate încercări replicate la care nu s-a gândit schleimacher iar homer nu a încetat să scrie despre acest personaj infestat de păcatul de nemoarte pentru bipedul creat să scornească nu spre lauda sa ci pentru binele penelopei în coşul de fum al muntelui vathi care se pierde ca orice umbră spre a se regăsi în apele ionice după unghiul din care este privită povestea atâtor feţe ce colorează superb fenomenul înspicat la meridianul 40 plus ceva între scila şi caribda vieţii

Cartea cu etaj George SEREDIUC

[mirosul cumplit al unei descompuneri] 1. Am fost îngropat de viu! Şi nici acum nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta. A fost groaznic! Strigam cu toată puterea, dar nu mă luau în seamă. Ca şi cum nu aş fi fost acolo. Am vrut pur şi simplu să mă odihnesc. Închisesem ochii. Aproape aţipeam când au început să bată cuiele întro uşă de lemn. Se uitau la mine ca la un om mort. M-am simţit exilat. Uitat. Meritam oare asta?

2. Trupul acela era oricum mult prea vechi. Nu se mai putea locui acolo. Era uscat. O mizerie de neînchipuit pusese stăpânire pe el. Nu mai răspundea comenzilor, obosea mult prea repede. Începusem să mă plictisesc de el. Aveam nevoie, cred, de o schimbare. Doar că totul s-a întâmplat mult prea repede.

3. Nu am apucat să iau mai nimic. Am înşfăcat ce am putut: o pătură, o pernă, parfumul, o pungă cu cărţi, câteva scrisori pe care mă gândeam că le voi reciti, poze, o lanternă, două tricouri şi nişte ciorapi. Puteau să mă anunţe din timp. Aşa, îmi făceam un bagaj după placul meu, fără grabă, fără să uit nimic. Îmi făcusem şi un pacheţel, cu apă şi sandviş, gândindu-mă că va fi ceva de mers.Adurat însă mai puţin de o clipită.

4. Îmi place mult să călătoresc. Să descopăr mereu locuri noi, să întâlnesc oameni care mai de care mai diferiţi, să discut cu ei. De data asta nu a fost aşa. Nu m-a întâmpinat nimeni. Mai rău, peste tot pe unde am poposit m-am simţit alungat. Cu siguranţă am făcut ceva rău şi am fost pedepsit.

5. Au trecut săptămâni întregi până să îmi găsesc şi eu locul. Am vagabondat peste tot. La un moment dat crezusem că o să rămân un om al străzii. Mă puteam împăca şi cu asta. Nu mai aşteptam să găsesc nimic frumos, nimic locuibil. Ţin minte că mă aşezasem pe nişte scaune într-o sală de aşteptare a unei autogări.

Atunci am văzut-o.

6. Era locul perfect în care un om putea trăi : o carte. Şi nu orice carte... ci una cu etaj, o carte de poezii, cu coperte cartonate şi foi grosuţe, aranjată elegant, cu grijă.

Perfectă pentru un călător obosit ca mine. Nu am stat prea mult pe gânduri. Înăuntru totul era devastat.

Probabil înainte să ajung eu locuiseră aici nişte cerşetori sau boschetari. Însă mi-a plăcut mult. Hotărâsem să mă ocup serios de ea şi să o transform într-un cămin numai şi numai al meu. Mă simţeam deja acasă.

7. Curăţenia a durat foarte mult timp. Am început cu primele pagini, poemele din prima jumătate, ştergând şi

41

BUCOVINA LITERARĂ

lirice scuturând literă cu literă. Unele mucegăiseră rău de tot. A trebuit să le arunc, nu am avut ce face. Părea o carte bună şi mi-am promis că într-o zi o voi citi cap-coadă. Aveam destul timp oricum. Mult mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată.

8. Mi-am amenajat spaţiul personal după bunul plac. Patul trona deasupra titlului, acoperit cu nişte foi pe care le găsisem întâmplător, locul de citit în dreptul primului vers dintr-un poem care mi s-a părut mie mai răsărit, toaleta în spate, la cuprins. Începusem cumva o nouă viaţă şi asta mă entuziasma peste măsură. Nu descoperisem nici măcar un sfert din carte, deşi mi se părea deja suficient... aveam să trăiesc cea mai grozavă aventură a vieţii mele.

9. Cel mai mult şi cel mai mult regret faptul că nu am reuşit să îmi iau rămas bun de la Alexandra. Oare ce va crede despre mine? Nici măcar un bilet sau un mesaj pe telefon, o vorbă lăsată unei prietene de-a ei... cred că am părut nesimţit. Trebuie să mă creadă că nu am avut ce face. Chiar nu a depins de mine. În plus, în ultima vreme vorbea foarte ciudat. Îmi spunea că o să îi fie dor de mine, să nu mă tem şi să fiu puternic. Ea va fi mereu lângă mine. Se vede că ştia ceva mai mult decât mine.

Trebuia să ne mutăm împreună. Am vorbit atât de mult despre asta încât ştiu şi acum pe dinafară cum ar trebui să arate camera noastră. Mi-aş fi dorit să fie şi ea aici.

Câte minuni pierde.

10. Am timp să mă gândesc la ce vreau eu. La început a fost un lucru bun. Acum nu mai ştiu... mă cam plictisesc. Începusem să număr câte zile au trecut de când m-am mutat. Am pierdut la un moment dat şirul.

Cărţile pe care le-am adus de acasă au putrezit. Nu am apucat să le citesc pe toate. Probabil a trecut ceva vreme de când am ajuns. Timpul nu mai are aici nicio relevanţă.

11. Sunt fascinat de cartea în care locuiesc. Are nişte poeme grozave. Nu ştiu cum de nu le-am observat până acum. Astăzi am plâns privind un poem de dragoste. M-am regăsit în el. L-am înţeles atât de bine. E foarte ciudat... am impresia că toate poemele acestea din jur vorbesc chiar despre mine.

12. Pe undeva pe la mijlocul cărţii acesteia este o mansardă. Nu am avut niciodată curajul să urc scara şi să deschid uşa aceea de lemn. Probabil duce la etaj. Ştiu şi eu ce o fi pe acolo... ceva mai mult decât simplele versuri bănuiesc.Aînceput să-mi fie frică în propria mea casă.

13. Astăzi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru.

Stăteam la marginea unei pagini când am zărit pe cineva tocmai pe foaia unui alt capitol. Era foarte departe. Mi-a făcut cu mâna, apoi a dispărut. Era o siluetă tristă.

Probabil autorul. Am alergat până acolo cât de repede am putut, însă nu mai era nimeni. Câteva poeme dădeau impresia unui labirint.

14. Atât de singur. Nu îmi închipuiam vreodată că voi suferi din cauza asta. Azi am avut primele gânduri legate de moarte. Fac mari eforturi să nu îmi pierd minţile. Îmi vin în minte cuvinte pe care nu ştiam că le cunosc, sunt probabil într-o altă limbă. Cineva încearcă să mă găsească, să stea de vorbă cu mine.

15. Poemele de aici încep să prindă viaţă, sunt sigur

42

de asta. Unul din ele s-a mişcat cu câţiva paşi spre marginea foii. Ca şi cum ar încerca să iasă. Dinăuntrul lor se aude un vuiet. Poemele comunică unele cu altele. Încep să le înţeleg.

16. Astăzi a fost tăcere. Nu s-a mai auzit niciun poem, huruiala a încetat. De frică, am început să rostesc versuri din carte. Mai întâi în gând, apoi cu voce tare, mai apoi ţipând. Nu mai ştiu să deosebesc gândurile nerostite de cele rostite. Toate sunt la fel. Toate sunt fără sunet.

17. Ceva a început să mă doară, dar nu ştiu ce. Nu am ce să pipăi, nu mă pot vedea nicicum. Am încercat să mă lovesc, dar nu am avut în ce. Mă întreb mereu cine sunt, unde am ajuns. Un copil slab, îmbrăcat cu nişte haine largi începe să îmi explice că eu nu am existat niciodată. L-aş putea alunga, dar îmi prinde bine puţină companie. Tu de unde vii? Eu sunt de aici. Mereu am fost aici. Şi de ce nu te-am văzut? Pentru că nu ai vrut să mă vezi.

18. Spune-mi câte ceva despre tine. Dar tu ştii cam totul despre mine. Cum aşa? Noi nu ne-am văzut niciodată. Ba da, dar tu ai ales să mă uiţi. Eu în schimb am ales să te iert. Să mă ierţi? Pentru ce? Cu ce ţi-am greşit?

Mie cu nimic. Ai greşit faţă de tine. Îmi pare rău, dar nu înţeleg nimic din ce-mi spui. Asta pentru că nu te-ai gândit de mult timp la mine.

19. Am citit totul de sute de ori. Ştiu fiecare vers pe dinafară. Ştiu forma fiecărei litere, felul în care se rotunjesc, colţurile ascuţite...........

20. Ajută-mă să ies de aici! Mi-a ajuns. Vreau să mă întorc. Nu pot face asta. De ce? Nu ştii cum? Dar cine ştie? Vreau să vorbesc cu autorul. El unde e? A murit acum ceva vreme. Doamne-fereşte! Cum să moară?

Nimeni nu are cum să moară aici. Poate s-a ascuns. L-am văzut eu odată, a fugit ca un laş. Cui a lăsat poemele astea? Vreau să discut cu el în legătură cu finalul. Cartea nu se poate termina aşa! Ce vorbeşti? Cartea s-a terminat de mult.

21. Spune-le poemelor astea blestemate să mă lase în pace. Încearcă să intre în mintea mea, să mă înnebunească. Nu te teme, nu au cum să îţi facă niciun rău.

Trebuie doar să le înţelegi. Aşa vei vedea şi uşa pe care să ieşi. Care uşă? Aici nu e nicio uşă. Aţi ascuns-o cumva de mine? Lăsaţi-mă să ajung la perete! Unde sunt marginile? Ştiam eu că vreţi să scăpaţi de mine! Ştiam eu...

22. Unde eşti? De ce nu mai vorbeşti cu mine?

Mi-am adus aminte. Te ştiu de mic băiat. Erai copilul acela de pe trecerea de pietoni... mi-ai zâmbit! Te ţin minte... nu te-am uitat niciodată. Unde eşti? Aş fi avut atâtea să îţi mai spun...

23. Unde sunt? De de nu mă mai aud? Nu se mai vede nimic... unde sunt poemele? Frumoasele poeme... a dispărut tot. Sunt numai eu. Sau ce a mai rămas din mine... mă aude cineva? Oricine... dacă mă vedeţi, dacă mă auziţi, dacă aţi înţeles ceva din tot ceea ce se întâmplă, vă rog... nu mă lăsaţi! Nu mă uitaţi aici... puneţi un deget pe foaie... eliberaţi-mă!

BUCOVINA LITERARĂ

lirice

Patru poeme pentru Ulrike

tartinele lungi ale serilor asta a fost demult tu aştepţi eu aştept tu alergi eu alerg (azi pe lumea asta nicio pasăre nu a cîntat)

Florin Dan PRODAN

*** nu am ajuns la capăt nu am ajuns aici nu am ajuns nici la tine nu mai am pe mînă praful caleştii în curînd vor termina de pus noua piatră cubică pe google maps vor fi mai mulţi brazi mai multe drumuri din ce în ce mai multe drumuri pe iarba aceasta orice pilot ar ateriza mîngîindu-te totuşi doar în vechi tablouri ascunse parcă în pereţi te mai pot zări: marginea rochiei tale albastre parcă ştergînd noroiul sau semnătura mi-ai amanetat bucăţica aceea de aur pe care o vom uita pe fundul atlanticului cînd nu vom mai avea cărui înger să facem semn cu oglinzile va rămîne acel vis ca o sticlă cu un mesaj speranţa ultimul tău zîmbet va purta nume de munţi iarna stîncile buzelor tale vor fi la fel ca-n shingatze la cinci dimineaţa cînd nu ştii dacă rugăciunile sunt mai reci sau tu înalţi prin abur spre sfîrşit

*** scrie-mi despre această bătrînă mirosind ca o piatră devorată încet de corali şi de tigri care nu a ştiut niciodată ce e foamea ea cu ţîţele pe care nepoţii i le-au învelit în hîrtie a hrănit verdele şi cerul şi morţii spune-mi tu care ai dansat pe ridurile ei a cui era muzica cine erau lăutarii şi nuntaşii acolo spune-mi ce-o să facă băbuţa asta cu urmele tălpilor noastre o să ne arunce praful în faţa copitelor sau eu însumi o să tropăi peste lacrimile mele *** nu am ajuns încă ştiu că timpul e scurt mai e şi frigul care îmbracă încet dragostea în lenjeria tăcută a prafului şi neîncrederii mai sunt şi macii pe care ni-i creştem tot mai bolnavi şi cînd ne credem cu adevărat singuri mai e şi drumul acesta pe care-l tot înfing în picioare de lup să nu prind calea haitei cu urlete umplu porţelanuri vii şi pe ascuns hrănesc hăitaşii gurile putrede ale gloanţelor de argint ca să nu te atingă (peşti cu gurile putrede printre gloanţe de argint)

*** nimic nou aceeaşi gamelă cu gloanţe şi lut plutind în supa ceţii azi am fost mai puţini decît planetele care şlefuiesc viitorul în vitrina lui eroii şi măştile ca nişte prăjituri şi copii îţi scriu din pămînt şi tu vii şi vii mereu peste dealuri şi munţi nu treci peste nici un rîu ţi-e frică de lacrimi în altă viaţă umpleam cu ele

43

lirice BUCOVINA LITERARĂ

Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre în taina fiecărui ceas!

Într-un cuvânt ...

Irina Lucia MIHALCA

Într-un cuvânt încape întreaga lumea Timpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului - arc divin! În răvăşirea vântului ştrengar prin păduri multicolore pluteşte aroma de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi - miroase a toamnă la tot pasul Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde. De unde-a venit, încotro se va duce? Nu ştie nimeni noua răscruce, Pluteşte în larg - cu aur amurgul îi vopseşte vâslele.

Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi aripă înroşită de suflet, să discerni firele de lumină, să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec şi să-l păstrezi mereu... E doar inima mea cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor? Într-un cuvânt încape întreaga lumea, într-un cuvânt încă nespus, într-o silabă trecătoare, nerostită! Ecoul numelui tău într-un verb Eu Sunt - tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului!

Toate mor. Pe unde vei trece noaptea vei auzi şoaptele străzilor pustii, a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.

Pe unde vei trece noaptea vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate... Pustiul lor începe dincolo de noi!

Ne adăpăm setea la izvorul magic al vieţii şi jocului ei,

44

Înainte de a intra în tăcere culegem azurul, semănăm vise, pătrundem în abisuri, învingem timpul precum o pasăre peste mările cerului ce-şi reia imaginea pierdută.

Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit! În toate linişte! Tăcerea ce ne înconjoară ne trimite spre regăsire dând aripi gândului de Lumină.

Nimic nu trebuie scris numai o singură dată Între viaţă şi moarte, între grafia vieţii şi grafia morţii, doar culoarea "a fi" îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor. Între viaţă şi moarte, primul om, primul vis, prima lacrimă, prima lumină şi ultimele clipe ce-i palpită inconştiente!

Deasupra noastră strigă întreg cerul - pare că totul va muri te înfiori, mă înfior, Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre urcă, urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!

Revărsat în taine de ape se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin, atunci mi-ai spus - "Iubirea mea!"

Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii; planetele se opresc în jurul soarelui - „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt.

Dacă amestecăm infinitul recucerim culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.

E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.

Clipa nu există, valul rostogolit s-a spart demult, frunza nu mai e aripă - nimic nu trebuie scris numai o singură dată -

BUCOVINA LITERARĂ

lirice

Dragostea rochiei cu frunze Ruxandra ANTON

vorbele tale aici găsesc tot ce ştiu ţi-am spus tu nu m-ai crezut şi copacul meu a căzut la pămînt lana a văzut ceva în fotografiile pe care mi le-ai făcut cînd intram în gara insulei tale şi a venit cu multe bandaje pentru ziua aceea lana a urcat în tren în locul meu. dragostea rochiei cu frunze

povestea de pe insulă ,,toate lumile sînt pe dos nu şi lumea ideală acolo sînt doar eu ca Robinson pe insula sa'' mi-ai spus cînd visele îmi lustruiau dimineaţa îmi pieptănau părul cu scoici şi îmi fardau obrajii cu nisipul plajei în mîna dreaptă aveai o ceaşcă plină ochi cu un soare mai mic iar în mîna mea stîngă fumega ţigara ca un vis întrerupt eu am întrebat încotro este marea şi tu mi-ai spus că marea s-a retras în cuvinte eu am întrebat încotro este drumul pînă la cuvinte şi tu mi-ai spus că oamenii au uitat să vorbească că vîntul e mai uşor de rostit decît umbra şi cerul am luat atunci un pumn de nisip şi l-am presărat pe o foaie de hîrtie albă nisipul se potrivea cu vocea mea nisipul era vocea mea de rezervă tu te uitai fix în ochii mei eu mă uitam fix la ceaţa de apă acolo este marea ai spus mai întîi m-am împrietenit cu nisipul din obrajii tăi apoi cu peştii şi meduzele care-ţi sclipeau în ochi tu ţi-ai golit ceaşca pe jumătate în ceaşca mea drumul îşi ascundea starea îşi lăsa răceala să urce în mine şi n-am mai ştiut să continui tu îţi umpleai ochii cu cerul meu eu culegeam repede repede nisipul şi în zîmbetul meu creştea un copac crengile lui atîrnau pînă la pămînt toţi care treceau pe acolo îşi umpleau buzunarele cu fructele lui verzi aceştia sînt mîncătorii de zîmbete spuneai tu ei nu pot să-ţi vorbească decît cu gura plină ei se îneacă în zîmbetul tău ei îşi fac fotografii cu vorbele lori le lipesc peste

aveam o rochie albă cu frunze galbene şi ruginii purtată de o mătuşă cîndva cînd un bărbat însurat iubeşte o altă femeie oamenii spun despre femeia iubită că i-a furat bărbatul celeilalte aşa şi rochia mea mă iubea doar pe mine odată cu bărbaţii care se holbau la sînii mei cruzi numai lana îmi striga că e de căpătat şi-mi ştergea toată priveliştea din ochi dar apoi îmi desena alta lana desena atît de frumos încît tata îi aducea drept modele beţivii din sat însă de multe ori s-a întîmplat ca beţia lor să fie mai prejos decît beţia ei de a desena atunci tata scotea o găleată cu vin închidea uşa şi nu-l lăsa să plece pe vinovat pînă cînd lana nu desena un bărbat în patru labe cînd desenul era gata din rochia mea cădea o ploaie de frunze şi toţi credeau că s-a făcut toamnă şi plecau la cîmp într-o după amiază cu cerul murdar ca o pungă de plastic tîrîtă prin praful drumului cînd diriginta mea a venit acasă la tata şi i-a spus în toate limbile rugăminţilor să mă dea la liceul de artă tata a zis nu că de acolo mori de foame şi cerul părea un beţiv în patru labe în faţa unei găleţi cu vin galben-sîngeriu.

45

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana Eminescu, în două exegeze*)

(Lecturi textuale şi contextuale)

Adrian Dinu RACHIERU

„Consumat” istoriceşte (după unele voci) şi mumificat, pus „la produs” (cum s-a încercat / întâmplat în 2006) în sens publicitar-utilitar, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Ceea ce înseamnă că poetul naţional, cel care a recuperat pentru literatura română „romantismul înalt” nu are un rol muzeal şi este, indiscutabil, mai mult decât un brand cu care ne fălim ori, dimpotrivă, pe care îl contestăm aprig. Bibliografia eminesciană se îmbogăţeşte vertiginos, campaniile de resemnificare (de pe baricade adverse) nu fac decât să menţină treaz interesul pentru operă şi om. Această revigorare, pe măsura schimbării orizontului de aşteptare, se datorează atât ideaţiei (reverberaţiilor) operei cât şi ofensivei documentariştilor care, cu zel reconstitutivdetectivistic, încearcă – contextualizând – să lumineze chestiuni controversate, încă nebuloase, corectând spectaculos-senzaţional statutul şi imaginea poetului. Să nu ne iluzionăm că astfel de preocupări de cerc restrâns motivează interesul pentru lectură, re-apropierea de text. Idolatria economicului şi iradierea subculturală într-o epocă subjugată de ideologia divertismentului ne aruncă, sub vraja relativismului, în haos axiologic şi relaxare morală. Totuşi, interesul pentru un mare scriitor, un spirit emblematic, saturat de cultură nu se poate stinge după „istovirea fizică” (G. I. Tohăneanu).

Deşi prezenţa (tot fizică) nu mai poate incomoda pe nimeni, foiesc „denigratorii moderni”, continuând o tradiţie, şi ea bogată, pe linia antieminescianismului. Să reamintim că B.P. Hasdeu, incriminând „veninul pesimist” al Noii Direcţii condamna „deificarea postumă a nenorocitului poet”, transformat în fetiş; şi aşteptând „reacţiunea firească”. Şi Al. A. Macedonski, încrezător în „sfârşitul unei legende”, deplângea gigantizarea, „sgomotul ce s-a făcut împrejurul lui Eminescu”, prezenţa alaiului de „fetişişti” care, în „cestiunea cu

46

Eminescu”, au transformat compătimirea în admiraţiune, aceasta luând apoi „proporţiile adoraţiunei”. Iată că astfel de zgomotoase rivalităţi / animozităţi, îndelung exersate în turbulenta viaţă literară, continuă, modificând în timp imaginea unui simbol naţional; interesul, se înţelege, nu va fi cantonat în spaţiul strict textual, oferindu-se îmbietor exegezei. „Fiindcă noutatea oamenilor mari – scria Iorga – nu se mântuie niciodată”.

Oricâte contribuţii se vor ivi (unele ambiţionând chiar a oferi „rezultate definitive”, cum observa caustic D. Vatamaniuc; vezi Eminescu, Ed. Porto-Franco, 1993), instaurând, poate, altă „dictatură hermeneutică”, căutările continuă pe harta eminescologiei şi, din fericire, aventura se anunţă fără sfârşit. Ca dovadă, şi două recente propuneri editoriale. * 1. E un gest temerar să debutezi cu o carte despre Eminescu. Şi încă despre gazetarul Eminescu, aşa cum se încumetă, iată, Daniel Ciurel, fructificând editorial o solidă teză de doctorat, îndelung şi răbduriu preparată. Autorul pleacă de la premisa că proza jurnalistică a marelui poet are un obiectiv explicit persuasiv şi, în consecinţă, analiza retorică este o modalitate fecundă de cercetare. Şi mai observă, îndreptăţit, pe urmele altora, decalajul de receptare, defavorizând gazetăria, ocolită (deseori), cu o selecţie tendenţioasă, supusă unor abordări sectoriale şi unor reducţionisme păguboase, în numele etichetologiei; sau ispititoarelor anexări ideologice, făcând din Eminescu, apelat în toate împrejurările, un „precursor de serviciu”, tratat idolatru, sanctificat ori contestat vehement. E vorba, desigur, de vocaţii paralele (cum nota Şerban Cioculescu), beneficiind, în timp, de valorizări distorsionate, chiar divergente, pe suportul unor exegeze limitate, parţiale, fără putinţa cuprinderii întregului. Or, Eminescu – ne reamintea Monica Spiridon – trebuie citit în „zarea operei întregi”.

Interesat de proza polit ică, proaspătul eminescolog intervine lămuritor. În cei şapte ani de gazetărie intensivă, acel „european al timpului său” (cum zicea Iorga), intrat în presă cu „o concepţie definitiv formată” (după aprecierile lui D. Vatamaniuc), sensibil la frământările şi temele epocii, în contextul profesionalizării presei, a trudit cu abnegaţie, rafinându-şi nucleul ideatic. Publicistica sa reprezintă „o parte consistentă a operei”, subliniază Daniel Ciurel, nu are un statut subaltern.

Prilej de a cerceta scriitura de presă a predecesorilor (majoritar scriitori) şi coordonatele presei româneşti în epocă, identificând şi evidenţiind filiaţii şi afinităţi, rolul speciilor publicistice vs devălmăşia genurilor, strategiile expresive şi impactul lor. Interesantă este şi

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana paralela schiţată între Eminescu şi Titu Maiorescu.

Dacă mentorul Junimii manevra arma logicii şi se manifesta cu un academism rece, între graniţele genului judiciar, Eminescu, mereu atent la „rădăcinile istorice ale evenimentelor” (după observaţia lui Mircea Eliade), se implică pasional, dovedind elocinţă demotică. Adevărat, prin amplificare retorică (hybris), mânat de „lirismul temperamental”, cade în excese pamfletare. Dar, notează exegetul, dincolo de condiţia de efemeridă a articolului de ziar, înrobit, de regulă, conjuncturilor, poetul-ziarist stăpâneşte suveran arsenalul retoric. În capitolul dedicat „formaţiei retorice”, D. Ciurel ne reaminteşte că detenta culturală eminesciană are ca suport, cu deosebire, eforturile individuale. Or, analiza retorică integrală propusă, pe cele trei axe (ethos, pathos, logos), oferă prilejul nimerit de a aduce în discuţie însăşi soarta retoricii ca sistem dinamic (precizări metodologice, concepte operaţionale, strategii persuasive), vizând – conform definiţiilor de manual – o comunicare eficientă, cu o armătură logică, aruncând în luptă şi strategiile discursului agonic (cf.

Marc Angenot): satirice, polemice, pamfletare, resursele oralităţii şi desele trimiteri la „tezaurul paremiologic”. Eminescu, aşadar, combină ratio cu oratio şi rămâne, scrie apăsat D. Ciurel, un model de ziarist complet , predând posterităţii, prin militantismul său, lecţia responsabilităţii. Gazetarul era implicat, dar netranzacţional şi vădea – constatase şi E. Lovinescu - „dârzenie ideologică”. Combustia, salahoria la Timpul (unde „şi-a spus părerile”) l-au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent.

Echipat cu un util glosar de termeni retorici, cu o bibliografie impresionantă (primară şi secundară), desfăşurând numeroase exemplificări şi oferind citate abundente, opusul d-lui Daniel Ciurel, negreşit provocator, anunţă un comentator avizat, stăpânind materia. Cum efortul d-sale se vrea „suplinirea unei lacune”, presupunem că acest titlu va încuraja investigaţii viitoare, îndemnând la „noi cercetări”.

Chiar Daniel Ciurel are obligaţia de a continua, metabolizând noile contribuţii. Fiindcă Eminescu, scria T. Vianu, rămâne „marele subiect al literaturii române”.

2. Ivit recent, sub sigla editurii Universul (Chişinău, tiraj: 1.000 exemplare!), volumul d-lui Theodor Codreanu se vrea, aflăm, o ediţie definitivă.

Sub alte titluri, cu fireşti completări şi corecţii, ajungând, astfel, la a şaptea ediţie, opusul în discuţie cercetează (detectivistic, aş spune) „anii blestemaţi”, cum zice autorul, propunând un şir de revizuiri, developând tragismul unui destin exemplar şi denunţând acribios mistificările de care a avut parte,

în timpul vieţii şi apoi în posteritate, acel „om dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral” (vol. cit., p. 73) presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei.

Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l fi condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, înntr-o epistolă din 3 mai 1880), asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”. Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă acum asupra referenţialului secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante care se contrazic, încercând a face ordine într-un „haos de informaţii” (vol. cit., p. 266).

Observam cu un alt prilej că lectura textuală, în firea lucrurilor, se cuvine întregită prin lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul lui Eminescu, epoca sa, cea care i-a hrănit îmbelşugat opera ziaristică. O frază pe care o aşternea (imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, prefaţând investigaţiile lui Călin L. Cernăianu, anume că Eminescu ar fi fost „deţinut politic”, a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, activând însă frontul celor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a marelui gazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, încă în 1994, acea „altă viziune”, impunând în eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva prestigiose nume, aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rând, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditând, în pofida unor puncte de vedere în conflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil – „schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”.

Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional dar chemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă,

47

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana somaţia lui P.P. Carp, cerând „potolirea” lui Eminescu), doresc a spulbera seria de mistificări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „râvnă rectificatoare”, cu ţintă biografică, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a genialului poetgazetar. Să fie vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru) pledând pentru o conjuraţie antiEminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerându-se un om abandonat.

Eminescu, reamintim, îi va spune lui Petre Missir, în 1884, că el este „ein aufgegebener Mensch” / „un om abandonat”. Theodor Codreanu, e drept, foloseşte sintagma de „om sacrificat”. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurându-se de girul unor autorităţi în materie. Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar fi vorba de o „boală născocită”, nedorind a-l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu) – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (reprofilarea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje suspuse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a reconstitui „filmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-un „conformism docil”, manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi state de serviciu. În fond, în ziua în care Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al dr. Şuţu sub pretextul de a fi înnebunit subit, conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici (Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl anunţa că incomodul său chiriaş e „foarte reu”, gazetarul tipărea în Timpul un vitriolant editorial, denunţând intenţia guvernului „de a-şi subjuga presa”. Şi cerând sprijinul caracterelor tari, ieşind la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” la acea casă de sănătate fără a fi fost vizitat de amici în perioada internării, cu un certificat medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat apoi la Viena „tot pe ascuns” etc.,

48

tratat de un sifilis inventat, îndopat – totalmente contraindicat – cu mercur (mai apoi), invocându-se drept factori cauzali zestrea ereditară ori epuizarea.

Punând cap la cap documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale depozanţilor, contemporani ai poetului. Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre „greaua epocă Eminescu”; şi care ar fi devenit, astfel, nu doar orchestratorul conspiraţiei ci, potrivit unor eminescologi în transă, chiar „călăul” lui Eminescu, scria maliţios-indignat C. Stănescu.

Categoric, paternalismul maiorescian, suferind de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu, „amarnic supărat” pe Titus. Chiar dacă Titu Maiorescu a fost singurul editor în timpul vieţii poetului (V.G. Morţun doar intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând „schimbările întâiului editor”); ulterior „debarcării” şi internării, criticul voia a-l şti plecat, „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-i manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl său.

E limpede că gazetarul a plătit pentru un „delict politic”, fiind sacrificat. Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”, aprecia cu ani în urmă Zoe DumitrescuBuşulenga, fisura imaginea oficială a anilor „eclipsei”, apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa coaliţie liberalo-junimistă”. Polemica, fireşte, nu se va istovi curând. Scotocind arhivele, armata de eminescologi va produce noi dovezi, reconfigurând stocul de informaţii, luminând hăţişurile epocii. Patimile iscodelnicilor genealogişti, întrecerea sourcier-iştilor continuă; dar, bănuim, imaginile biografilor săi nu vor cunoaşte corective esenţiale, odată fixat modelul sacrificial. Şi nici nu credem că el va fi îmbrăţişat doar de zelatorii cultului, apropiindu-se cu pioşenie nesmintită de opera sa.

Theodor Codreanu, ca într-un veritabil policier, leagă firele, încercând, şi el, reintegrarea celor şase ani ai „eclipsei”în matca lor (cum cerea Ov. Vuia). Înlătură, meticulos, stratul gros de false informaţii acumulate în timp, începând cu diagnosticul oficializat (vezi „Războiul diagnozelor”), supunându-l pe „bolnavul exemplar” (cf. Ilina Gregori), devenit cobai, unui tratament inadecvat (cura mercurială, dubla eroare a dr. Iszac etc.). Şi, nu în ultimul rând, evidenţiază aranjamentele de culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar conducând la moarte civilă: trădarea unor carpatişti,

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana măsluirile lui Titu Maiorescu în propriu-i jurnal, cabala francmasonică etc. Cartea lui Theodor Codreanu, rod al strădaniilor exploratorii întinse pe câteva decenii se citeşte pasional, ca un veritabil roman poliţist; dar dincolo de spectaculos, de fidelitatea faţă de o zonă problematică, probată de-o viaţă, subliniem temeinicia documentării. Chiar dacă privim cu rezervă precizarea autorului că am avea dea face cu o „sinteză finală”.Aventura continuă... * Mitizând istoria şi identificându-se cu neamul său, Eminescu displace profund „cominterniştilor mutanţi” (C. Coroiu), azi purtători ai steagului „corectitudinii politice”. Un poem precum Doina, citit la Junimea în 5 iunie 1883 şi provocând „un tunet de aplausuri” (potrivit mărturiilor lăsate de Iacob Negruzzi), purtând peste veacuri „durerea de neam” (cf. Petru Creţia) suportă blamul feroce al noilor revizionişti. Dar poetul, un „suflet etic”, scria Călinescu, în ipostaza sa crepusculară, aşa cum ne-a lăsat-o fotograful botoşănean Jean Bielig (în octombrie 1887, bănuia I.D. Marin) ne priveşte iertător. Această ultimă fotografie ne înfăţişează un om trudit, obosit de viaţă, surpat în sine, lăsând în urmă chipul angelic, de zeitate tânără. În posteritatea imediată Eminescu era, să recunoaştem, un nume vag. O minoritate doar (lumea scriitoricească, amatorii de artă, femeile cu educaţie literară) îmbrăţişaseră cultul eminescian. Necunoscut marelui public, raţiona „ardeleneşte” canonicul Grama, Eminescu purta fraudulos „coroana de geniu”: ori generaţia sa nu l-a priceput şi, în acest caz, recunoaşterea ar veni abia după stingerea ei, ori poetul (a cărui faimă fusese potenţată de calvarul bolii, chetele publice şi moartea sacrificială) nu era un geniu. Din fericire, Grama s-a înşelat. Iar literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi, supralicitări şi, evident, sincronizări în regimul urgenţelor e definită încă de „învechitul” canon călinescian. Suspectată de megalomanie identitară, impunând şi vehiculând etichete hiperbolizate, clişee de uz didactic etc., această hartă canonică suportă asaltul deconstructiviştilor, lansând exerciţii de demistificare, implicit de relativizare. Febra deconstrucţiilor identitare, vizează – în numele necesarelor primeniri critice – dislocarea canonului, lansând pe piaţă „teribilisme”. Eminescu, devenit simbol identitar, reprezintă, neîndoielnic, o ţintă „privilegiată”. Acuzele curg: instituţia criticii literare e condamnată, failibilitatea unor Istorii e de ordinul evidenţei, clasicii ar practica (postmortem, fireşte) terorismul cultural. Să nu uităm că reconstituirea canonului, posibilă prin anii '70 (pe fundament călinescian) repara grosolanele imixtiuni şi erori ale

proletcultismului, filtrând ideologic producţia literară. Atunci, un A. Toma (Solomon Moscovici) ca „noul Eminescu”, îl „rescria” chiar pe Eminescu (epurat), infuzând Glossei un optimism robust, cauţionat tot de „pacostea de Călinescu”, acesta elogiind ironic / subversiv – „cărunteţea combatantă” a „profesorului de energie”.

Nici azi pasionalitatea receptării nu poate evita circuitul etichetelor hilare. „Grupul compact al idolatrilor basarabeni” e pus la zis pentu cultul eminescian, ignorându-se situaţia specială de acolo; „saltul” din „crângul fermecat” al poeziei la proza politică, cu a sa retorică tumultoasă creează turbulenţe, însoţite de sfatul de a nu mai fi retipărită (cum sună îndemnul iresponsabil al lui Neagu Djuvara, cu strămoşi liberali). Eminescu ar suporta o diminuare istoricizantă. Dar tot Eminescu, cu potenţialul său canonic şi aura sa axiologică ne modelează; teoria bloomiană a influenţei ca fatalitate atrage atenţia asupra postfigurării canonului prin opere majore, relaţii intra-poetice, lecturi creativdeviate în rândul urmaşilor. Şi aceştia, spectaculos, îşi „creează”, la rându-le, precursorii, sensibilizând bursa valorilor. Tradiţia, în fond, nu e moştenită ci mereu re-cucerită şi depăşită. Ea întreţine o situaţie conflictuală, provocată de agresivitatea noilor veniţi, doritori a penetra canonul, reconfigurându-l, impunând belicos un alt raport de forţe. Dar presiunea nu e doar canonică (prin indubitabilă „forţă estetică”) ci şi una relaţională, nelipsind vectorii politici în această complicată ecuaţie.

Departe de a fi un autor expirat, însoţit în posteritate de o complezenţă dulceagă, Eminescu nu ar trebui să trezească dileme canonice. Chiar dacă eminescologia, adunând o uriaşă bibliotecă critică, acuză impasul exegetic. Ce mai poate fi spus? Ce noutăţi şocante ar mai putea fi dezvăluite? Mai grav, „veleităţile filosofice” ale unor interpreţi speculativi, captivi au limbajelor hiper-specializate, în proliferare, ne îndepărtează de specificul eminescianismului, constata – îngrijorat – Alex Ştefănescu. Totuşi, Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor”, ne asigura Sadoveanu.Adevăratul test rămâne lectura. Iar timpul „creşte” în urmă-i... *) 1)

Daniel Ciurel, Oratorul Eminescu. Structuri şi strategii retorice în publicistică, Editura Mirton, Timişoara, 2011.

2) Theodor Codreanu, Eminescu în captivitatea „nebuniei”, Editura Universul, Chişinău, 2011.

49

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana

Lucefărul.

Treptele spiritului hyperionic

aceasta o „sinteză de spaţii fizice şi – corespunzător – sufleteşti, rezumând sferele ontice posibile în concepţia umană” „Aceste spaţii desfăşoară o impresionantă suită de planuri tensionale, a căror mişcare coregrafiază, (Arhip Art, Sibiu, 2010) metaforizează variate trăiri spirituale, şi sunt chemate să delimiteze antinomic două sfere existenţiale: absolutul şi contingentul.”

Zenovie Mediul care ar înfăptui convertirea spaţiului fizic CÂRLUGEA extern în spaţiu sufletesc, exprimând ontologic umanul şi hyperionicul, îl constituie muzica, ceea ce criticul numeşte „natura muzicală a orizontului fizic”, dat fiind că muzica, prin mobilitatea vibratilă şi imaterialitatea ei, se află la interferenţa dintre fizic şi psihic”. Concomitent Foarte activ în câmpul creaţiei lirice (11 volume), cu muzica, intervine lumina, factor permanent difuz şi distinsul universitar ieşean, DHC George Popa, este transfigurator, care – observă criticul – nicăieri nu joacă autorul unor foarte interesante lucrări de filosofia un rol atât de precumpănitor, ontologic şi axiologic, ca culturii şi artei, ba chiar al unor sinteze de istoria culturii în Luceafărul. şi civilizaţiei ori al unor repere în spiritualitatea Identificând, totodată, ş i o transvaluare românească. hyperionică a temporalităţii, dl. G. Popa constată că Traducător din Omar Khayyam (şapte ediţii, 1969Eminescu „optează pentru temporalitatea de tip 2009), Rabindranath Tagore (5 ediţii, 1987-2003), Hafiz omenesc, senzorială, pe care, supunând-o sortilegiului (2 ediţii, 1997, 2005), Rainer Maria Rilke (2000), A.K. poeziei, o preschimbă în energie de transmutare ontică a Coomaraswamy (2 ed. – 1997, 2004), G. Popa face omului şi a lumii: dovada unei comprehensiuni empatice configurative cu „Transmutare, ec-stazie, care are loc în inefabilul totul remarcabile. pur, în beatitudinea unei stări fără nume.”

Critic de formulă eseistică şi expertiză aprofundată Să exprime Luceafărul o „dramă a Timpului”, un a textelor, dl. G. Popa a abordat, în lucrări de sine „impas” ontologic, în relaţia antinomică dintre stătătoare, universul poetic eminescian din perspectivă temporalitatea senzorială, heracliteană, şi cea absolută, filosofică, dovedind observaţii şi relaţionări de largă hyperionică? se întreabă criticul, concluzionând că cuprindere literar-culturală: Spiritul poetic eminescian finalul poemului chiar acest accent îl pune (antinomia (1982), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritul ireductibilă şi imuabilă dintre temporalitatea epicureică hyperionic sau sublimul eminescian (20030, Libertatea şi cea eternă, astrală). metafizică eminesciană (2005), Deschideri metafizice Mult mai interesant ni se înfăţişează ipoteza de în lirica eminesciană (2007), Eminescu sau dincolo de «poem neterminat» a Luceafărului din capitolul al treilea: absolut (2010).

Eliberarea dincolo de dincolo. Deşi, Luceafărul ni se Recenta lucrare, Luceafărul – treptele spiritului pare un poem încheiat, rotund, „marea surpriză” pe care o hyperionic, dedicat evaluării dintr-o nouăFînaru perspectivă Sabina şia Elena-Brânduşa lansează criticul se Steiciuc, referă la un citat eminescian din ms. capodoperei eminesciene, strânge la un loc capitole din 2257, f.

4291, unde găseşte că poetul urma să modifice universitarele din Comitetul de conducere cărţile precedente de dinainte de Revoluţie, marcând o Luceafărul, mai ales sfârşitul „cu mult schimbat à la al Societăţii nouă „treaptă” a spiritului hyperionic prin eseulScriitorilor GiordanoBucovineni Bruno.” Prilej pentru hermeneut de a cita din Eliberarea dincolo de dincolo, în care ne propune o gândirea poetico-filosofică a lui Giordano Bruno, mai „continuare” atât teoretică cât mai ales poetică, sui exact din De gli eroici furori / Despre entuziasmele generis, nu lipsită de fişa argumentativă, cu un eroice: „Puterea intelectuală nu se află niciodată în probatoriu conspect din manuscrisele eminesciene. repaus, nu este nicicând satisfăcută cu un adevăr Pornind de la ideea-cadru că Luceafărul exprimă inteligibil, ci aspiră mereu şi mereu spre adevărul de ipostaza hyperionică a spiritului eminescian însetat de necuprins, nu este mulţumită niciodată cu ceva finit… Ea absolut (prototip laitmotivic definitoriu al liricii), despică bolta cerească, se avântă în nemărginire şi, prin criticul reţine, chiar pe coperta cărţii sale, un vers eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu emblematic din postuma Odin şi poetul: treaptă adevăruri tot mai înalte.” Căci „cei aleşi au „Ca un luceafăr am trecut prin lume.” inteligenţă cerească, posedă lumina divină.”

Situarea axiologică cea mai înaltă a astrului, atât de Dar „iluminarea divină” înseamnă eliberarea frecvent ca imagine artistică, apare în poemul filosofic metafizică, şi eterul exprimă ipostazaprin supremă * Abonamentele pot face la oficiile la focul redacţie sau cu plata Luceafărul lui Hyperion de poştale, , unde are locse „delimitarea eliberatoare, ca în unele din poemele lui Eminescu: virament la Trezoreria cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, onticitatea umană” şi, prin urmare,Suceava, „definirea geniului „Nobilul foc mă înalţă şi mă mântuie de natura ţ ca apar inând unui alt regn ontic…” inferioară… Mereu voi fi asemenea Phoenixului… Prin cod fiscal 4244075 Intenţionând a decela câteva „trepte” ale spaţiului lumina intelectuală sufletul meu suie iluminând şi hyperionic , G. Popa comentează mai întâi arzând prin dumnezeiască iradiere… Cu focul împreună „transsubstanţierea hyperionică a lumii”, înţelgând prin mă mistui şi înapoi în eter mă întorc… Pentru a ajunge

50

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana dincolo de stele şi de empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală care vede dumnezeirea în sine însuşi, suflet din suflet, viaţă din viaţă, esenţă din esenţă.”

Ba mai mult, dl. G. Popa citează un vers din Bruno, care trimite direct la izvorul unei imagini-cheie din Odă în metru antic: „Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?”. A se compara cu: „Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării.”

Prin urmare, suprema eliberare nu ar consta în revenirea „la locul lui menit din cer” a Luceafărului, ci reîntruparea în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de fiinţare, uman sau astral, dincolo de orice sistem ontologic, o antilume, o anterioritate absolută în raport cu existenţa şi nonexistenţa, o întoarcere în increat (cam ceea ce fizica astronomică numeşte antilume cosmică indefinită): „Eminescu face parte dintre spiritele care au suit până la extremul nivel la care poate ajunge gândirea umană în conceperea libertăţii onto-axiologice absolute.” În acest fel, poemul Luceafărul ne apare nu numai opera aperta, dar şi opera non finita, putând să-l apropiem, ca semnificaţie onto-gnoseo-axiologică, de Simfonia neterminată a lui Franz Schubert. Şi pentru a fi cât mai convingător, dl. George Popa inserează în finalul capitolului poemul Lume şi geniu, un fel de „continuare imaginară la dialogul ceresc, pe texte din Eminescu şi Giordano Bruno”, dovedind dexteritate prozodică şi viziune poetică, o încercare cam speculativ-filosofică şi gnomică care păstrează inimitabilul vers iambic de 7-8 silabe al Luceafărului. Într-un Addendum, criticul dă curs eseului comparatist Luceafărul ş i Faust , capodopere emblematice pentru creaţia lui Goethe şi Eminescu, precum şi pentru literaturile germană şi română. Făcând observaţii judicioase privind izvorul de inspiraţie al ambelor opere, aspectul baroc de tragedie antică al operei goetheene opus structurii solemne, maiestuoase a Luceafărului, aspiraţie hyperionică versus aspiraţie mundan-hedonistă cu sens mântuitor-creştin, iubire ideatică versus experimentalism erotic faustian, simbolism ignic pasional versus arderea sacră a nemuririi şi, nu în ultimul rând, problema religiei (eroul lui Goethe este omul creştin, adamic, care îl nesocoteşte pe Dumnezeu şi se dă pe mâna diavolului punându-şi drept miză sufletul, pe când la Eminescu avem de a face cu o dramă a spiritului care se produce la polul purei spiritualităţi, în joc fiind drama axiologiei lumii, a Creaţiei).

Recenta lucrare de eminescologie a dlui George Popa, Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic (apărută în colecţia „Hermeneutica” a Editurii Arhip Art – Sibiu) are meritul de a repune în discuţie una din capodoperele literaturii române, printr-o coerenţă a comentariului critic care treptat i-a re levat hermeneutului valori, sensuri, deschideri, toate validând ideea de opera genialis et perennis a creaţiei eminesciene.

Scrisori ale Svetlanei Paleologu-Matta (Elveţia)

Svetlana Paleologu-Matta, născută în Bucureşti, plecată din România din 1950. Studii de Belle Arte la Bucureşti, de romanistică şi filozofie la Zürich şi Paris. Teza de doctorat L'existence poétique de Bacovia. A predat cursuri de literatură şi civilizaţie franceză la liceu, iar apoi 22 de ani a fost docentă de literatura limba şi română la Universitatea din Zürich. În afară de numeroase eseuri de literatură şi filozofie, de mare subtilitate şi profunzime, apărute în periodice, a publicat o carte de excepţie, Eminescu şi abisul ontologic (Aarhus, Danemarca,1988), ajunsă recent la a treia ediţie, adăugită (2007), precum şi o altă carte despre Eminescu. Jurnal hermeneutic (Cluj,1997), Anul acesta a publicat, la Munchen, Galaxiile lui Proust. Trăieşte la Lugano, Elveţia.

Viganello, 5. 5. 11 Mult stimate şi dragă Domnule Profesor George Popa, Vă mulţumesc pentru cartea Dvs, Eminescu sau dincolo de absolut. Dar titlul depăşeşte mult conţinutul volumului, e un comparatism subtil, cum spune L. Maniu, „sans rivage”. Dvs., din fericire, nu faceţi teorii, care nu folosesc, ci practicaţi faptele poetice. Prezentul etern eminescian este o minune ! Îl şi începeţi cu Pindar „Căci muritorilor le sunt date zile nemuritoare (muritori nemuritori, la Heraclit). Şi-l ador pe Pindar! („Ce e omul, ce nu este el – umbra unui vis”). Timpul poetic: sublim concept: „un traiect orbital”. Colosal!. Cât de just! – acea „eternă întoarcere” mă face să mă gândesc la Nietzsche – l'éternel Retour, iluminarea lui zguduitoare la Sils-Maria… Şi Sf. Augustin, ce splendid, cu cele trei prezenturi ale muzicii! Ceva divin! Iar melodia nu o poţi prinde în formule. După o sinteză a timpurilor, trecem la Mallarmé „Nimfele ce voia să le perpetueze”). Şi Zarathustra lui Nietzsche care vorbeşte cu sufletul lui. Şi Dante „che move il sole”… e mai mult decât o participare (la Scheler cosmicitate, Einfühlung) – e indicibil şi de nedepăşit cu nimic altceva.

De aceea părerea mea de vreo 40 de ani e, cum spune Valéry, că versurile lui au sensul pe care cititorul vrea să le dea, just ! căci ele sunt infinite şi mereu în „depăşire” (ca şi noi înşine), şi mereu altfel, în schimbare, ca frunzele unui copac, zilnic diverse (dar noi nu o vedem).

Da, „secţiunea de aur” a templului grec, timpul la Platon (ce e combinaţie între Heraclit şi Parmenide).

Toate aceste probleme sublime au fost şi ale mele, de decenii, pe când eram docentă la Universitatea din Zürich, timp de 22 de ani etc. Nu puteam trăi altfel.

51

BUCOVINA LITERARĂ

eminesciana Acum mă ocupă pasiunea pentru Proust (vă trimit Galaxia Proust, scrisă acum câţiva ani, şi în fine se tipăreşte la München), iar acum pasiunea pentru Nietzsche: „Noi aeronauţii spiritului” (în Aurore), în care, ca păsările temerare ce zboară în depărtări, mari depărtări, se opresc la un moment dat, recunoscătoare de un mizer refugiu, ca puntea unei nave sau o mică stâncă, din oboseală. Şi e „minunat acest gest de a se opri”. Aşa şi cu mine. Vârsta e o mare calamitate, ai însă spiritul, creativitatea, dar şi ele „se opresc”.Aşa mă simt…

Vă felicit din inimă pt. f.f.f. frumoasa şi infinit de bogata şi subtila dvs. carte „prezentul poetic etern” (acesta este - scuze - pentru mine adevăratul titlu). Mi-aţi dat acea intensă şi „eternă” bucurie de care vorbeşte Nietzsche. La el „eternul” nostru e Viu, pe pământ, şi nu depărtat. El nu speculează ca atâţia filozofi idealişti, el caută realul. Şi câtă dreptate are! Realul lui e poetic, e ceva foarte diferit. În fine: ce labirint e totul, ne pierdem în el, în indeterminare. Şi Nietzsche e inabordabil, nu ştii cum să-l apuci! Dar am obosit colosal cu el. Nu ştiu de-mi revin. Şi ce contează ? Mi-a zis un filozof prieten, Nono de Argenti, că a văzut pe google pagini despre ce am scris… Un soi de „comentariu”, dar infect, grosolan, nu ştiu de cine este făcut. Aceşti aşa zişi „comentatori” pe „reţeaua reţelelor” sunt nişte viermi ce se nutresc din ceva infinit superior lor – cum ar fi fructele. frunzele. Ce oroare!

Vă îmbrăţişez frăţeşte, cu mare, mare preţuire, a Dvs, Svetlana Paleologu-Matta Viganello, 15. 5. 2011 Dragă Domnule Profesor George Popa, Vă mulţumesc mult pentru onoarea ce-mi faceţi în scrisoarea Dvs. (12,5) şi vă felicit din inimă pentru distincţia „Premiul Naţional Mihai Eminescu” acordată cărţii Dvs., Luceafărul, Treptele spiritului hyperionic. Este frumoasă această valorizare a scrisului Dvs.! Mă bucur imens! (Şi eu primisem de mult o medalie „Eminescu”, dar e cu totul altceva şi nici nu ştiu unde am pus-o). Şi N. Steinhardt (monahul scriitor) se îndoia de rostul scrierilor sale. În această zonă elevată nu există publicitate ca pentru produselor de consum. Pe mine m-au fericit doar reacţiile unor prieteni, precum scriitorul Paul Anghel (mort de demult), şi el reprezenta pentru mine ca 10.000 de cititori. Dar cartea Dvs. – Eminescu sau dincolo de absolut - cu „Poezia a treia stare” ori „Prezentul etern poetic” ca şi „sublimul” şi cu minunatele citate din Pindar, Mallarmé nu poate decât ferici un spirit cât de sensibil.

Pentru mine personal a fost şi este o uimire şi o iluminare care aduce noi spaţii sufleteşti. Şi ce bine că l-aţi tradus pe Leopardi (pe care-l ador): „Mi-e drag de mult acest colnic pustiu” – emoţionează! – ca şi „supraomeneşti tăceri” şi „timpul dus” (e le morti stagioni).

Eu din pură întâmplare am ajuns la Eminescu – eram pasionată de literatura franceză, de Borges…

Cunoscându-l pe Şt. Teodorescu (filozoful român din Stuttgart), el „m-a pus” să-l „scot pe Eminescu din pozitivism”, din „graniţa regională”, era prin 75. Ceea

52

ce am şi făcut, punându-l în alt context. …Revenind la cartea Dvs., câte lucruri mă încântă în ea! Un scris rar, subtil, bogat, f. cult !... Faceţi mare onoare Ţării! Ce mare bogăţie de citate – multe îmi sunt necunoscute : p. 466-467. Scrieţi: „Cugetarea pură, înţelepciunea uscată, golită de seva vieţii nu ne dă nimic, se înalţă puţin şi se întoarce tot oarbă”, „desfrunzeşte vara visurilor”, afirmă Eminescu în poezia „O; înţelepciune, ai aripi de ceară”. Colosal! Întotdeauna am detestat „înţelepciunea” (iubind nebunia lui Hölderlin, Nietzsche…).

Sau la p.193: vorbiţi de efectul întâlnirilor dintre cuvinte cu rezonanţe reciproce, „reflexele care se aprind ca o dâră de foc pe pietre scumpe”, cum afirmă Mallarmé. O, cât de fericită mă faceţi, în mod cvasi înnebunitor! Cât vă sunt de recunoscătoare! Îl iubesc mult pe Mallarmé (pe „nimfele ce vrea să le perpetueze”), cât şi pe Valéry: „Ce toit tranquille où marchent les colombes” (l-am şi predat la Şc. de Interpreţi la Zürich, unde studenţii stăteau în picioare, proptiţi de zid, şi cetind…).

Deci, Dragă Domnule Profesor, nu vă mai îndoiţi (deşi şi eu mă îndoiesc mereu de mine. Şt. Teodorescu îmi tot spunea : „Nu te mai îndoi”, dar eu mă îndoiesc.

Aşa că vă înţeleg). Şi totuşi vă arăt că nu aveţi „aşa de multe motive”, ca să zic în mod prudent… * Citesc deci şi „zmângâlesc” cartea Dvs. (e felul meu de a citi) pentru a nu mă pierde ca într-o mare), căci nici memoria nu mai funcţionează ca înainte…

Ideea mea e că nu-mi ajunge timpul… Şi totuşi, totul e binecuvântat aşa cum e, dincolo de bine şi rău, cum spune Nietzsche. Deci paradoxal, unele greutăţi sporesc fericirea (apreciind mai mult tot ce este viaţă).

Totuşi, iluzia, cum zice Nietzsche, e necesară pentru a trăi. La ce ne-ar folosi de pildă, „eterul pur”? De aceea îl iubesc mult pe Nietzsche, cu „eternitatea” lui aici, pe pământ. Deci dincolo de 3 realităţi de care noi vorbim – cum spuneţi Dvs., p.473 – veritabilă este cea poetică. „omul trăieşte poetic”, spune Hölderlin. O ştiu de mult.

Nu teorii şi nici metafizice, ci „zboruri pindarice”, cum spune un mare prieten, filozoful Nino de Argenti. Deci , urându-vă tot binele, şi cu salutări pindarice, rămân, dragă Domnule Profesor, a Dvs., S. Pl. M. P.S. Eminescu nu e cunoscut cum ar fi meritat, fiind intraductibil, (pierzând mult, de pildă, în franceză! (în Revue Roumaine au apărut nişte traduceri oribile.

Un student m-a şi întrebat : „Cine a vrut să-şi bată joc de Eminescu?”. Fiind poet, Eminescu este mai mult decât un filozof. Chiar Schiller spune că „filozofii sunt o caricatură faţă de un poet”!..)) Trebuie un poet care să ştie bine româneşte… Ce vis ar fi !...

BUCOVINA LITERARĂ

caragialiana Să vorbim despre Caragiale!

Liviu ANTONESEI

Canonizarea lui Caragiale Iar avem un an „Caragiale”, ceea ce trebuie să stîrnească măcar zîmbetul, dacă nu chiar rîsul în hohote al marelui comediograf! S-au adunat prin caiete nişte observaţii privind opera lui Caragiale, locul acestuia în literatura noastră, modul în care ne raportăm la el. Încerc, pentru moment, o mică dezvoltare a lor, cu gîndul că vreodată le voi putea da una mai amplă. Îmi este greu să vorbesc despre marii scriitori la momente festive, pe de altă parte, recunosc că acest lucru este necesar, nu memoria este calitatea noastă cea mai bine reprezentată. Iată, de pildă, poate fi Caragiale canonizat, riscă el să treacă prin aburi şi fum de tămîie? În cazul oricărui autor mare există primejdia, însă Caragiale e infinit mai protejat decît alţii, datorită spiritului disolvant de clişee ce-i subîntinde opera. Poţi inventa formulele „poet naţional”, „poet nepereche”, „Ceahlăul literaturii române” etc. despre mulţi mari autori băştinaşi dar, în cazul lui Caragiale, nu poţi trece de „Nenea Iancu”, dacă îl înţelegi cu adevărat, ori „de ultimul ocupant fanariot”, dacă nu pricepi nimic din el, dar vrei să te pui de-a curmezişul! Interesant este însă altceva.

Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată de opera sa, ne însuşim o mulţime de formule create de geniul său inegalabil, pe care le transformăm în clişee despre noi înşine. Poate nu atît clişee, cît formule memorabile care reuşesc, fiecare, în lapidaritatea lor de poeme haiku, să înlocuiască tomuri întregi de filosofia culturii, sociologie ori istoria mentalităţilor.

Unele au concizia unui simplu nume – Mitică, Farfuridi, Trahanache, Caţavencu. Ultimul, iată!, a devenit veritabilă instituţie, academie băştinaşă şi revistă de succes. Între altele, asemenea formule, simplifică comunicarea între membrii comunităţii noastre. Ne înţelegem instantaneu, din ochi aş zice, printr-o simplă aluzie împrumutată din piesele sale, din momentele şi schiţele ce s-a amuzat să ni le lase drept nepreţuită moştenire. Datorită lui, ne înţeleg şi ceilalţi de- au ajuns pînă la urmă să pună „aspiratoarele” NATO şi UE pe noi, în vreme ce noi ne vedem d`ale noastre, cele caragialeşti.

Elemente atipice Opera lui Caragile cuprinde elemente atipice, oarecum nespecifice, precum Năpasta, O făclie de Paşte ori 1907. Din primăvară pînă`n toamnă. Dar e foarte firesc. Ca orice român, fie şi „fanariot” la origini, şi Caragiale visa din cînd în cînd la Eminescu.

Trăind în preajma poetului, nu e exclus nici să se fi contaminat involuntar uneori. În fond, era un meloman cu impecabilă ureche muzicală. Iar cînd ai o asemenea ureche, auzi nu doar zgomotul paharelor de bere şi al conversaţiilor de prin cîrciumi, ci şi şoaptele zeilor. Însă elemente caduce, depăşite, oricît aş cerceta, îmi vine greu să depistez în opera ploieşteanului. De altfel, n-a argumentat convingător Al. Călinescu geniul lui Caragiale de a reabilita, de a introduce în canon, genurile minore, necanonice, precum schiţa, „momentul”, pastişa, parodia articolului de ziar? Între ele, vor fi fiind şi unele nerotunde, neatinse de aripa geniului, dar ce importanţă are asta, dincolo de istoria literară, în contextul valoric majoritar? Şi bătrînul Homer mai aţipea, şi Shakespeare avea uneori rateuri.

Contestaţii A fost, veodată, Caragiale contestat plauzibil?

Dacă trec peste reţinerile lui Lovinescu, greu de înţeles la un critic modernist – Caragiale e iniţiatorul modernităţii literare! –, ajung la „studiul” lui Davidescu despre „ultimul ocupant fanariot”, care nu mă miră, dacă iau în calcul completa lipsă de umor, poate chiar prostia cronică a autorului. Înţepăturile legionaroide au fost uitate de atunci. Mai de mirare sînt prostiile debitate de Marian Popa, care părea măcar să aibă umor, dacă tot e lipsit de caracter, dintr-un articol de acum vreo cinci-şase ani. Eu cred că a exprima rezerve, chiar contestaţii radicale, despre orice autor, e un gest critic firesc, nu o impietate. Cu condiţia prezenţei inteligenţei, a celei critice în special. De pildă, Marian Popa mi se pare un dob... resentimentar în execuţia pe care vrea s-o aplice lui Caragiale. Este atît de orbit de patimă încît nu sesizează vreo contradicţie între reproşul adus lui Caragiale pentru anii petrecuţi la Berlin şi propria sa fugă în Germania din 1985, fugă din care nu s-a întors nici măcar după „schimbarea la faţă a României” din 1989! Iar atunci cînd pune „valorizarea în exces” a lui Caragiale pe seama dorinţei regimului comunist de a submina „spiritul naţional”, chiar nu mai am ce spune, ne aflăm în plin delir. Era să zic „delir critic”, dar ce legătură are tîmpenia cu critica literară, cu critica în genere? Dl. Popa era aici cînd spectacolele din Caragiale erau drastic cenzurate, dacă nu scoase pe de pe scenă! Scurt spus, putem contesta orice şi pe oricine, cu minima condiţie să fie o contestaţie măcar la fel de inteligentă ca „obiectul” căreia se aplică. În cazul lui Caragiale nu e uşor! Trebuie nu doar cojones, ci şi un car de minte.

53

BUCOVINA LITERARĂ

caragialiana

I.L.Caragiale.

Lumea ca enunţare şi realul himeric Mircea A. DIACONU Dincoace sau dincolo de mimesis, himericul, atît de prezent la Caragiale şi atît de puţin discutat, este proiecţie a unei lumi şi creare de viziune. Proza cea mai exactă mută, de fapt, realul în himeră, în absurd, în fantasme. Notaţia minuţioasă face din Caragiale un rafinat, alt fel de rafinat decît, peste un secol, un Radu Petrescu, deşi, indiscutabil, din aceeaşi familie. Poate şi pentru că pe Caragiale – o ştim prea bine – nu descripţia îl interesează. Sau nu descripţia în sine, cu rol tranzitiv, ci doar descripţia ca funcţie. Tablourile lui – şi ne putem referi mai ales la cele narativizate – sînt demonstraţii de virtuozitate, adică tehnică. Că tehnica naşte lume, că lumea pare, finalmente, că şi există, e o chestiune, oricît de importantă în sine, secundară. Tocmai pentru că apare doar în penumbră, mascată, avem impresia că I.L.Caragiale ţine mai mult să acrediteze propria-i existenţă, decît, atît de la vedere, existenţa lumii. În permanenţă, verbul despre lume e şi un verb despre sine.

Pe sine se construieşte şi se reflectă Caragiale construind lume.

Cum ar spune Ricardou, Caragiale îşi construieşte ficţiunea nu după mecanismul reproducerii (fie ea reprezentativă sau expresivă – în primul caz fiind vorba despre precedentul numit LUME, în cel de-al doilea, despre cel numit EU), ci după mecanismul producerii.

Altfel spus, chiar şi cînd lumea pare să se situeze în prim plan, scriitorul atrage atenţia asupra mecanismului de construire a textului. Este şi motivul pentru care a-l situa pe Caragiale în zona realismului înseamnă a-i ignora tocmai miezul identităţii. Şi chiar dacă argumentul pare să vizeze mai ales epica lui Caragiale, şi în cazul teatrului mecanismul de construire constituie, ca să zic aşa, o preocupare la vedere. Este una dintre explicaţiile care privesc complicitatea cu cititorul: sub ochii lui se construieşte nu o lume, ci un mecanism, un cod, prin care lumea – o ţesătură sofisticată de relaţii – ia naştere.

Aş mai reţine, privitor la acest fapt, cîteva nuanţe.

Dacă I.L.Caragiale atrage atenţia – uneori poate cu prea multă insistenţă – asupra enunţării, el o face tocmai pentru că nu are încredere în realitatea care s-ar livra obiectiv, ca dat. Astfel, fără să o facă explicit, Caragiale vorbeşte despre sine: în spatele lumii, se ascunde un sine: o lume după chipul său. Mai degrabă el – şi nu lumea – apare în urma scoaterii la vedere, la lumină, a texturii.

Lumea, dimpotrivă, îşi pierde consistenţa. Un motiv în plus să denunţăm situarea lui Caragiale în zona realismului. Pentru realişti, felul cum e spus ceva, actul în

54

sine al enunţării contează mai puţin sau chiar deloc. Or, la I.L.Caragiale, actul spunerii este esenţial. Cititorul e obligat să vadă textul, nu lumea, nu realitatea. Centrul de greutate se mută, în cazul lui, dinspre realitatea – pulverizată, disipată – spre textul care devine autonom, semn al celui care, autarhic, scrie, gîndeşte, proiectează lumea. În fapt, la Caragiale, pînă şi lumea e un text structurat de un demiurg – fie el numit demon, autor sau altfel – cinic, hedonist, fascinat de mecanismul pe care îl pune în mişcare. Euforia (ingenuă şi inconştientă) a unora dintre personaje se explică prin înscrierea lor într-un spaţiul al iluziei: lumea nu mai este o certitudine La polul opus, tocmai pentru că reflectarea devine conştientă de sine şi îşi exhibă prezenţa, există dovada ieşirii din acest spaţiu al iluziei. Tocmai de aceea Caragiale apare drept sceptic şi, pînă la urmă, narcisist. Îşi admiră, în fond, propriul mecanism de construire din nimic a textului, propria inteligenţă sclipitoare, punînd în umbră lumea care rămîne, ontologic vorbind, într-o permanentă stare de ezitare. Scopul scrisului nu este lumea, ci sinele, dezvăluit sub forma aptitudinilor textuale.

Poate că este aceasta forma lui Caragiale de a se sustrage sistemului, pe care, într-un fel sau altul, îl sabotează. Oricum, denunţă adesea autoritatea lui fadă, mecanică, bazată pe retorică şi pe senzaţionalul faptului-divers, glisînt între ironie şi scepticism.

Avantajul scepticului este că, necrezînd în nimic, el poate să persifleze sau să denunţe orice. Cazul de mai tîrziu al lui Cioran. Caragiale persiflează pozitivismul, cunoaşterea empirică, încrederea oamenilor în ei înşişi.

Mă întreb dacă nu cumva putem asocia scrisul de tip reprezentativ, pe care el îl sabotează, cu ideologia burgheză. Marile naraţiuni nu mai sînt posibile (sîntem prea inteligenţi pentru a mai crede în ele, ar spune Caragiale) şi Adevărul e numai o iluzie. Ca într-un vers de Ion Pop, „semnificantul mai mănîncă o gură de semnificat”. Prin urmare, dacă cunoaşterea nu mai este posibilă – căci adevărul se sustrage simţurilor, înşelătoare –, atunci nu rămîne decît posibilitatea euforiei, a unui carnaval al simţurilor. O euforie întemeiată pe scepticism.

Cît despre cititor, el e captat deopotrivă în mecanismul anecdotei şi în ochiul, ironic, al denunţării modului lui de funcţionare. E la mijloc, aş spune, o neîncredere în capacitatea autorului de a construi lume (şi în lumea propriu-zisă – ontologia ei e fragilă, expresia unui echilibru instabil) şi, deopotrivă, depăşirea etapei utilitariste; în locul lumii, care ar satisface nevoi elementare, Caragiale aşează conştiinţa, ironică, a acestei ontologii precare. Prin urmare, în locul eşecului, plăcerea, în locul clamării neputinţei, hedonismul. În locul lumii, mecanismul producerii ei. Oricum, despre o criză e vorba, care se transformă în euforie.

Oricum, revendicată de la exactitate, minuţia proiectează realul în absurd sau în himeric. Un caz, acela din La Paşti. Pasionat de fotografie şi de capcanele logicii, Caragiale pune aici în pagină tocmai neputinţa lumii de a fi în regim de obiectivitate. Ca într-o aporie,

BUCOVINA LITERARĂ

caragialiana naraţiunea înregistrează secvenţe cu o fidelitate absolută. „Să-l urmărim ceas cu ceas şi pas cu pas” pe tînărul funcţionar Lache, se precizează încă din start. Într-adevăr, cele „douăzeci şi patru de ore de absolută libertate” se transformă în douăzeci şi patru de ore de urmărire fotografică. Or, tocmai precizia aceasta detectivistică consemnează (sau generează?) saltul în himericul absurd. Picioarele devin fiinţe în sine, ca nasul lui Gogol („Am putea pentru ca să zicem că nu e ceva mai sfînt pe lume! şi putem pentru ca să afirmăm că n-au fost vreodată două picioare mai fericite decît acuma piciorul drept al lui Lache şi piciorul stîng al amicului său. / De fericire, ele nu mai ştiu ce să facă cu degetele lor – parcă ar cînta la clavir”) şi cei doi amici ajung să întruchipeze o singură fiinţă, un singur corp.

Doar ironia care fundamentează inconsistenţa lumii face posibil acest salt în fantasmatic şi himeric.

Un alt caz, pus, prin titlu, sub semnul derizoriului, în Una-alta (text apărut în „Ghimpele”, XVII, nr. 33, 15 august 1876). Deşi situate în plin ipotetic („pe căldura de care este năbuşită Capitala, vi s-a întîmplat, pe la şeapte sau la altă oră seara, să vă-ntîlniţi cu o cunoştinţă, la Fialcowsky, Frascatti, pe bulevard sau la Giovanni?”), prin certitudine naratorială faptele capătă statutul deja petrecutului, a deja trăitului. Nu asupra acestei chestiuni dorim să atragem, însă, atenţia, ci asupra desfăşurării evenimenţiale care capătă substanţă himerică. Aşadar, ce se poate întîmpla, din cauza căldurii, de te-ntîlneşti (Caragiale se adresează direct cuiva) cu o cunoştinţă „la Fialcowsky, Frascatti, pe bulevard sau la Giovanni”? Cu încetinitorul, deşi, repet, totul e ipotetic, Caragiale înregistrează detalii: „Prima mişcare cînd vă-ntîlniţi este să vă opriţi şi să vă treceţi o dată sau de mai multe ori – dupe cum suferiţi mai mult sau mai puţin de asudeală – cu basmaua, pe ochi, pe nas, pe obraz, pe gît etc; a doua mişcare: vă daţi mîna; vă strîngeţi cordial; voiţi apoi să v-o retrageţi, şi, ce vedeţi!

Dreapta dumitale nu se mai poate dezlipi de dreapta amicului; trageţi cu putere fiecare: peste putinţă!

Mîinile d-voastră s-au încleştat. Atunci – şi aceasta este a treia mişcare – d-o ordine superioară pentru că se petrece în onoratul d-voastră cap – atunci voiţi neapărat a afla cauza acestui efect, cum adică şi pentru ce mîinile d-voastră nu se mai pot descleşta! Cel mai deştept dintre d-voastră – desigur unul e mai deştept decît celălalt – se bate cu mîna stîngă pe frunte”. Chit că arată vizibile deprinderi satirice, cauza e de ordinul fantasmagoriei: „sudoarea mîinii amestecată cu un strat de pulbere fină ce zboară în atmosfera Capitalei, amestecată cu al doilea strat de fum gros de asfalt, pentru că adineaori am stat poate zece minute, de m-am uitat cum se lucrează la palat asfaltul, au produs pe mîna mea această [sic] mixtum compositum [sic] lipicios, care afirmă de astă dată strînsa şi indisolubila noastră amiciţie”. În plină lume a artificiului, salvarea este la îndemînă: „lipiţi de mîini, vă apropiaţi de Fialcowsky, cereţi un pahar de apă, vă depărtaţi unul de altul cît vă lasă mîinile, şi rugaţi pe garçon să-l toarne pe mîinile d-voastră încleştate.

Două minute, şi efectul este obţinut. Sînteţi liberi a vă

duce fiecare unde vă place”. Această adăstare în detalii care transformă derizoriul în eroic nu-i departe de fina ţesătură – semn al amurgului de lume – din scrisul lui Mateiu Caragiale. Tatăl nu-i chiar atît de străin de fiu, cum a putut părea o lungă bucată de vreme. Opuşi irevocabil, în nici un caz. Mă-ntreb de nu cumva la Caragiale tatăl amurgul, aparent de neîntîlnit, nu-i unul, ca la Eminescu, chiar de zeitate. Aşadar, ce se poate întîmpla din cauza căldurii, de te-ntîlneşti cu o cunoştinţă „la Fialcowsky, Frascatti, pe bulevard sau la Giovanni”? Cam ceea ce se întîmplă în Căldură mare: o dezbrăcare a limbajului de lume.

Aşadar, înţeleg scrisul lui Caragiale nu ca pe o denunţare a realului, ci ca pe o continuă denudare a lui, o investigare în a cărei finalitate autorul nu crede. De aici, relativitatea perspectivei şi lipsa sa de fanatism.

Fundamentalismul e substituit de scepticism, de reverie textuală şi himerică, eventual de o durere care naşte inteligente zîmbete complice. În labirintul materiei şi al textului, totul devine infern al închipuirii şi deopotrivă paradis al ei. Fragmentele de lume – ipostaze pasagere şi tranzitorii ale ei – nu sfîrşesc prin asumarea angoasei (conştiinţa marginii nu înspăimîntă), ci prin depăşirea ei. Cum deseori naratorul – acest erou fragil din text – nici nu percepe lumea în mod direct, ci prin intermediari (un articol de ziar, nişte anonime, cîteva telegrame etc.), putem conchide că ceea ce-l întemeiază nu este decît ruptura, diferenţa, înstrăinarea. Or, toate acestea la Caragiale protejează. A rămîne la suprafaţa lucrurilor este şi cheia „fotografierii” realului. Ba chiar cheia salvării eroului. Aşa se explică, de altfel, şi haloul de iluzoriu şi de himeric care îmbracă epiderma concretului. Orice decupaj de real are drept consecinţă eşecul exactităţii, al „oglindirii” flaubertiene şi criza „fotografiei”. Chiar şi atunci cînd pare să-şi fie suficient sieşi, decupajul nu-i decît un semn, aşa încît Caragiale nu apare în ipostaza de creator de lume, ci de constructor de semne. Lumea e numai o consecinţă şi, dacă pare vie, adevărată, reală, asta se întîmplă – Caragiale o ştie prea bine – tocmai pentru că se articulează dintr-o succesiune de semne. În acest spaţiu de ezitare trebuie căutată referinţa (adică adevărul) din lumea lui Caragiale; o lume a cărei legitimitate e textuală. La dimensiune strict tehnică, textele lui Caragiale, fie că e vorba de scrieri epice sau dramatice, trebuie să dea senzaţia viului; lumea chiar se naşte din expresie; semnificatul chiar e o consecinţă a semnificantului. Cum referentul concret are (şi este) o realitate de grad secund, el este supus unui proces de hipertrofiere şi de diluare (uneori după principii muzicale) asemenea celui din poeziile oniricilor (care şi-l revendică drept precursor pe Ion Barbu, nu şi pe Caragiale). Abuzul de materie din poezia lui Emil Brumaru ori din aceea a lui Dimov este expresia unei absenţe a materiei.Astfel încît, procesul transcrierii lumii nu-i decît imaginea (aparentă) a unui „şantier textual”. În fapt, ceea ce rezultă este o lume coruptă de semne.Adică, după principiul viceversa, un miez al ei.

55

BUCOVINA LITERARĂ

micro-galerie Elena din Ardeal Al. CISTELECAN

Elena din Ardeal (numele de artă al Elenei Simtion, probabil Sântion), poetă. S-a născut în 1873, la Blaj, și a murit (răpusă de boală) la 9 febr.

1925, la Tîrnăveni. Fiica lucrătorului tipograf Victor Simtion și a Anei, fiică de comerciant (originari, după Serafim Duicu, din Moldova). Tatăl vorbea curent germana și maghiara și avea (cf. Duicu) o frumoasă bibliotecă. Familia Simtion avea trei copii: Elena, viitoarea poetă, Aneta (Netti), care va deveni func"ionară, și Petru, ajuns librar. Elena și-a făcut Școala primară la Blaj, urmînd apoi cursurile Școlii Superioare de fete din Sibiu (pe care o abandonează după moartea tatălui și revine la Școala Preparandală din Blaj, pe care o absolvă). A fost învă"ătoare (19101911) în Igriș, jud. Timiș-Torontal, și în Coacul de Cîmpie (1912-1919) iar apoi profesoară de limba română la Gimnaziul „Andrei Bârseanul” (actualmente „Traian”) din Tîrnăveni (1 oct. 1919-9 febr. 1925). Duicu zice că era „intransigentă în problema na"ională” și că, jună învă"ătoare, ar fi sfidat autorită"ile cîntînd la o petrecere „Deșteaptă-te Române”, fapt pentru care a fost supusă unui proces, la care a apărut în costum na"ional. Ca să nu fie dată afară, își schimbă locul de muncă. A debutat în „Viea%a“ lui Alexandru Vlahu"ă, cu poezie, în 1895.

A colaborat, cu poeme, la „Familia“, „Tribuna literară“ (din Sibiu), „Revista politică și literară“ (din Blaj), „Revista Orăștiei“, „Unirea“ (din Blaj), „Revista noastră“, „Dreptatea“ (din Timișoara), „Tribuna poporului“ (Arad), „Pagini literare“ (Arad), „Foaia interesantă“ ș.a. Editorial a debutat în 1902, cu Stropi de rouă, la editura ziarului arădean „Tribuna Poporului“. În 1923 își editează, la Cartea Românească din Diciosânmărtin, un volum heteroclit – Din inima *ării. Serafim Duicu i-a reeditat opera, sub titlul Poezii și poeme în proză, în 1995 (Editura Tipomur, Tîrgu Mureș). Fostul cenaclu „Tudor Arghezi” din Tîrnăveni îi poartă, din 1990, numele. Prezentă cu poeme în Almanahul scriitorilor de la noi (Editura Librăriei Na%ionale Sebastian Bornemisa, Orăștie, 1911), Poe*ii și

56

prozatorii Ardealului pînă la Unire (1800-1918), Antologie și studiu de Gheorghe Cardaș (Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1936) și Antologia Unirii. 1918-1983, Versuri (Editura Cartea Românească, București, 1983). * Greu de închipuit mai mare lipsă de pricepere la ale versului, chiar și pentru vremurile ardelenești de atunci, decît cea dovedită de Elena din Ardeal, poetă, totuși, precoce, despre care Gh. Cardaş zice că „a început să publice poezii la vîrsta de 15 ani”. Serafim Duicu dă, însă, ca an al debutului, 1895. În orice caz, în 1902 strînsese un volum consistent, de aproape 100 de pagini -Stropi de rouă-, pe care-l scoate la „Tribuna Poporului“ din Arad. Mai scoate în timpul vie%ii doar, în 1923, un volum înghesuit (şi cu multe erori), probabil pe speze proprii, la Editura Cartea Românească din Diciosânmărtin: Din inima ţării.

Poezii. Despre primul volum Ilarie Chendi apucase să spună că sînt nişte „poezioare” „foarte potrivite pentru albumuri, ca dedicaţii prieteneşti”. (Unele erau chiar astfel de dedicaţii, semn că încă poezia „publică” nu se rupsese de cea ocazional-intimă).

Asta înainte ca E. Lovinescu să încheie definitiv, cu o ironie crudă absolut, cariera şi posteritatea bietei poete, profitînd, ce-i drept, de o eroare de sinceritate a poetei (sau de un exces?!) şi citînd, cum zice el, „o strofă ce rezumă întreagă această producţie poetică”.

Strofa, citată maliţios, e din poezia (Regret) care încheie primul volum şi sună, fatal, aşa: „O, cît regret, că am avut/ Scăderea,/ Din cînd în cînd în cîte-un vers/ Să-mi spun durerea” (în realitate, fireşte, poeta vrea să regrete altceva, şi anume că şi-a divulgat, prin confesiune prea sinceră, impudică, patimile şi ceva păcate, din care cauză acum o clevetesc toţi şi are o mulţime de duşmani; scriitura s-a dovedit însă o trădătoare perversă absolut). Cu această menţiune lovinesciană fatală, Elena din Ardeal dispare cu totul; atît de fără urmă încît nici măcar cele mai ambiţioase dicţionare literare nu mai ştiu nimic de ea (nici Dicţionarul scriitorilor români, nici Dicţionarul general al literaturii române n-o pomenesc), deși Serafim Duicu o reeditează în 1995. De biata Elena s-au mai ocupat doar valorificatorii locali, la ocazii. Numele ei e dat, totuși, unui cenaclu din Tîrnăveni. În fapt î%i trebuie mare putere de concentrare şi discriminare pentru a o deosebi pe Elena dinArdeal de ardelencele mai faimoase (pe atunci, desigur). La nevoie, ascunse printre cele ale Mariei Cunţan, să zicem, poemele ei nu s-ar deosebi prea mult (dacă asta poate conta ca notă favorabilă). E cam aceeaşi

BUCOVINA LITERARĂ

micro-galeria materie, cam aceeaşi atmosferă, cam aceleaşi teme, ba chiar şi cam aceeaşi artă (la Elena, e drept, mai cu scăderi, cum zice singură). În tonul ardelenesc al epocii, Elena nu-i decît o altă amărîtă turturea, dar nu întotdeauna din motive de părăsire şi singurătate (deşi acestea sînt, şi la ea, cauzele cele mai eficiente).

Cîteodată e din pricină de concurenţă prea intensă: „Pe tine toate te iubesc,/ Căci eşti frumos ca o icoană,/ Şi fetele în urma ta/ Se iau la goană” (Aş vrea să ştiu).

Desigur, tot cîrdul ăsta de admiratoare care se iau la „gónă” după flăcău, o face, pe de o parte, din cauză de merite de gigolo, dar, pe de altă parte, din cauză mai gravă, de predispoziţie naturală spre idealizare şi consacrare. Cel puţin aşa ne rezultă, din chiar prima poezie, felul de simţire al Elenei: pură capacitate de închinare religioasă, fervoare idolatrizantă către zeu; din această pricină se şi cuvine distanţă între cei doi: el sus, în „ceriul cel albastru” şi „deapururea departe”, ea jos şi dorind nimic altceva decît „vecinic /.../ să se închine”. Iubirea devine, aşadar, din capul locului strictă adoraţie: „Iubirea mea-i o rugăciune,/ Ce blînd se-nalţă cătră tine/ Şi-mi cere idol sfînt şi mare:/ Tu vecinic stai în depărtare,/ De vreai să fii iubit de mine” (Iubirea mea). Ton de devotă eminent, care nu calcă dincolo de regula aspiraţiei şi a iubirii în tăcere, a dăruirii clandestine şi pur spirituale (însă şi cu ceva primejdios în apropiere, care ar putea compromite iubirea; devine de la sine că pentru Elena focul şi adoraţia sînt întreţinute numai de absenţă; iubirea există numai ca virtualitate). Dar aceste declaraţii de strictă devoţiune fără pretenţii de răspuns nu ţin, fireşte, mult. Iubirea pretinde replică de empatie, mai cu seamă cînd ea se manifestă – permanent – ca foc lăuntric (iar poeta rezultă regulat „arsă” de acest foc). Tocmai de aici porneşte şi elegia de inimă însingurată şi rănită a Elenei, din inutilitatea jertfei, din focul nebăgat în seamă: „Tu n-ai putut să înţelegi/ Iubirea mea, văpaie sfîntă/...// Şi toată viaţa mea-i un foc,/ Ce arde tristă şi pustie,/ Şi versuri fără de noroc,/ Ce-am scris, îţi sună toate ţie” (Tu n-ai putut să înţelegi). Nu trece, desigur, mult pînă ce adoraţia incondiţionată din pornire se întoarce în reproşuri întemeiate şi devoţiunea se preschimbă în ură rezolută, tot aşa de plină de foc pe cît a fost şi iubirea: „Aşa-dar anii mei de lacrimi/ N-au fost

nimic; a mele visuri/ Stîrnesc în colţul gurii tale/ Surîsuri.//...// Atuncia piei din a mea minte,/ Tu chip ce-i aminteşti făptura,/ Iar locul dragostii cuprindă-l/ Azi ura.” (Piei!) Nici această exorcizare prin răsturnarea sentimentelor nu ţine însă de leac, pentru că iubirea face miracole instantanee şi o ia pe Elena pe nepregătite: „Sub farmecul privirii tale,/ O, nu-ţi pot spune, ce-am simţit,/ Dar de-aş fi fost o viorea,/ A ş fi-nflorit.” (Lui...) O mică partitură de beatitudini nevinovate îşi face loc în erotica Elenei, mereu pe fondul schemei de adoraţie care menţine distanţa: „Să simt, că ceriul s-a deschis/ Într-o clipită,/ Şi răsplăteşte c-un surîs/ Pe-o umilită” (Rătăciţi...).

Extazele ar veni din mai nimica, adoratoarea nu cere mult, are o etică minimalistă a pretenţiilor („Să-ţi văd eu chipul adorat/ De înger blînd,/ Şi să-mi rămînă săptămîni/ În al meu gînd.// Şi ochii tăi albaştri mari/ Să fie-ai mei,/ Căci mi se pare, că-s în ceriu/ Privind în ei”), dar, din nefericire, nu se întîmplă nici baremi atîta, „căci treci în drumul tău grăbit/ Neştiutor,/ Că eu în urma ta rămîn/ Arsă de dor” (Aş vrea... ). Nefericirea devine frecvent, ca aici, din comunicare, din receptare, dar poate veni şi din intrigi care strică mersul idilei, din vorbe care o otrăvesc şi duc la ruptură (un fel de interferenţă maliţioasă, dar tot în comunicare): „Şi sufletul tău frăţioare,/ A lunecat de lîngă mine,/ Iubirea, ce ne fericise,/ S-a stins, o simt atît de bine” – şi totul din pricina unor bîrfe (S-au rupt). Nu-i multă epică a sentimentului în eroticele Elenei (dar e mult patos) iar schema adorantă iniţială e trădată în favoarea unor scene mai domestice, dar, din nefericire, toate ratate. Ajunge însă şi atîta pentru ca poeta să cultive, destul de harnic, elegia „inimioarei nerăsplătite”, a inimioarei dăruite, dar neprimite: „Nerăsplătită inimioară,/ În suferinţe fără nume,/ Te-i trece tu – cum se petrece/ Cu tot ce-i bun în astă lume” (Nerăsplătită). Şi e şi mai destul pentru ca poeta să vadă totul în negru şi să-şi identifice viaţa amărîtă cu cerneala pustiirii interioare, făcînd o scriitură de decepţii: „O, ce să pun dar pe hîrtie,/ Decît o neagră îndoială,/ Ş-aceeaşi inimă pustie,/ S-o plîng în slove de cerneală!” (Îndoială). Ca toţi bunii romantici, şi Elena îşi mută viaţa în liră pe care, fireşte, de necaz,

57

BUCOVINA LITERARĂ

micro-galeria vrea s-o zdrobească. Asta, se-nţelege, din credinţa că suferinţele vin din blestemul lirei, iar zdrobirea acesteia devine o exorcizare în celălalt plan, al vieţii.

Fie că vrea, fie că nu, Elena face eminescianism orfic (desigur, cum poate): „Astăzi spînzuru-te-n cui,/ Liră fără de noroc,/ Tu te-ai spart în glasu-ţi propriu/ În avîntul tău de foc.//...// Astăzi, cînd te văd cadavru/ Sinucis, (sic!) încep a rîde/ Ca nebunii, blăstămîndul,/ El, că n-a vrut a-ţi fi gîde” (Lirei mele).

Cu metodă, conştient şi diligent, e urmat în cîteva piese Coşbuc (era numaidecît de datorie), pe motive de iubire ţărănească; sună, printre suspinuri, şi coarda naţională, în iredenţă cerută de sus: „Ascultă-ne, o, şi pe noi,/ Şi dă-ne mila ta, Prea Bune,/ Cînd în genunchi Românii-ţi cer/ Înaltu-ţi scut pentru naţiune” (Rugăciune).Versuri mai bărbătoase, prin temă, dar şi prin amploare (cînd nu merg pe sprinteneala populară), umplu pînă la revărsare al doilea volum (despre care Duicu crede că „este net superior” primului), făcut din trei parcele. Prima e patriotică absolut, omagiind românii triumfători în primul război şi cîntînd euforia dezrobirii şi unirii: „Un cîntec nou s-avîntă din glia măcinată,/ În el respir'o ţară ce fost-a apăsată./ Sbucneşte ca izvorul din stînca cea de piatră,/ Din basmul, ce strămoşii îl depănau la vatră” (Cîntec nou). Poetă a neamului, corespondentă de vitejii, Elena se dedă acum satisfacţiei de eroism, culcînd duşmanii palancă la pămînt: „La Mărăşeşti şi la Oituz,/ Aţi fost eroi de epopeie,/ De ploaie şi de sînge uzi/ Şi neamţul trebue să pieie.// Bulgarului i-aţi pus coliva,/ În ţara lui pizmuitoare,/ Ce umilit de-acum veni-va,/ Să se închine l'alvost soare.//...// Iar astăzi neamul lui Atila,/ Să strînge el pe sine-n fiară,/ Acei ce nu ştiau ce-i mila,/ Îngenunchiaţi vă cer iertare” (Cîntaţi biruitori...). Elanul acesta de războinică, de aedă de eroi, devine tot mai absolut şi mai înfocat: „Să tremure-n a voastre mîni,/ Duşmanii cei ucigători, -/ Să ştie să sunteţi Români,/ Şi neam de mari biruitori” (Soldaţilor). Fireşte, versul epopeic o îneacă ori de cîte ori îl încearcă: „Carpaţi, voi v-aţi aprins odată şi aţi ars în flăcări uriaşe/ Şi-a voastre coaste se-mpînziră în flori de sînge pătimaşe./ Şi gloanţele intrau în carne, cum cad pe cîmp mănoase ploi,/ Plîngea măicuţele obidite, ce-au legănat la sîni eroi...!” etc. (Carpaţi...). E însă de admis că nu se putea trece fără riscuri de la lirismul de inimioară părăsită la cel de bătaie glorioasă. „Izvorul inimii”, a doua parcelă, reia firul de inimioară, inimioară gata să se avînte în idilă (mai ales cu sprijinul elanului din natură), dar, din păcate, tot fără partener: „N-auzi cum ne cheam'afară,/ Din

58

copaci privighetoarea?/ S-asistăm la sărbătoarea,/ Nopţilor cereşti de vară!//...// Dar nu-i nime în grădină,/ Pe cărările uitate,/ Numai inima mea bate/ Numai dorul meu suspină...!” (N-auzi cum ne cheamă). Suferinţa nu mai e însă neîntreruptă, căci poeta mai cîntă şi de natură, caz în care reveria devine de la sine: „Surîde pajiştea-nflorită,/ De clopoţei şi de bujori,/ Pămîntu-i rai de fericire/ Cutrămurat de dulci fiori”. Numai că, ce folos?!, căci în plină reverie a naturii, inima tot cu ale ei: „Svîcneşte inima mai tare/ Şi-şi cere partea de dureri...!” (Vara). Căci inima Elenei e programată. Finalul e făcut din cîteva „poezii în proză”; tehnic vorbind, aşa e. Estetic vorbind, e mai nicicum.

Opera: Stropi de rouă, Editura Tribuna Poporului, Arad, 1902; Din inima *ării, Poezii, Diciosânmărtin, 1923; Poezii și poeme în proză, Edi"ie îngrijită, studiu introductiv și notă asupra edi"iei de Serafim Duicu, Editura Tipomur, Tîrgu Mureș, 1995.

Referin%e critice: * * * , î n „ T î r n a v a “ , 1 5 f e b r. 1 9 2 5 (Diciosânmărtin); *** în „Telegraful Român“, nr.

13/1925; Gh. Cardaș, Poe*ii și prozatorii Ardealului pînă la Unire (1800-1918), Antologie și studiu,Editura Universala Alcalay &co, București, f.a. /1936/; Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, București /1940/; E. Lovinescu, Scrieri.

IV. Istoria literaturii române contemporane, Edi%ie de Eugen Simion, Editura Minerva, București, 1973;Ilarie Chendi, Scrieri, II, Edi"ie, note și comentarii de Dumitru Bălăe", Editura Minerva, București, 1989; Mihail Straje, Dic%ionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, Editura Minerva, București, 1973; Elena Dunăreanu, Literatura în „Telegraful român” (1853-1973), Biblioteca Astra, Sibiu, 1973; Nicolae Comșa, Tudor Seiceanu, Dascălii Blajului, 17541948, Cuvînt înainte de Ion Brad, Editura Demiurg, București, 1994; Mioara Mincu, Elena Mironescu, Dic%ionar Mondofemina, Editura Alcor Edimpex, București, 1994; Nicolae Băciu", în „Cuvîntul liber“, 4 nov. 1995; Răzvan Ducan, în „Cuvîntul liber“, 13 febr. 1999; Ana Cosma, Scriitori români mureșeni.

Dic"ionar biobibliografic, Biblioteca Jude"eană Mureș, 2000; Al. Cistelecan, în „Familia“, nr.

4/2009.

BUCOVINA LITERARĂ

muzeul de imagini Visările sufletului nostru comun Constantin DRAM

O poezie declamativă, cu accent pe sinceritate discursivă, pe simţul cuvântului şi pe ştiinţa rafinată a imaginii cultivă Mihai Chitic, cel puţin după cum o arată în volumul Sufletul nostru comun , Editura Pim, 2011. Fără să aibă crisparea întoarcerii stilistice spre alte orizonturi, fără să fie timorat de apartenenţe declarative sau recognoscibile la canoane autoritare, tânărul poet se lasă, explicit, cuprins de o beatitudine a clamării ce ţine de starea dintâi a poeziei, aceea de dincolo de mode, sisteme, teorii, de o vrajă a rostirii quasi-adolescentine, cea prin care poeţii din multe timpuri au căutat să se apropie mai lesne de un „suflet comun”.

Desigur, de multe ori poemele sale par a aduce aminte de lucruri deja spuse, precum şi de registre stilistice posibil vetuste; e, în fapt, o joacă inteligentă a unui poet ce ştie ce face, fiind un cunoscător al mecanismelor poeziei şi al modalităţilor de exprimare a simţirii poetice de oricând. Îl ajută mult şi apelul la o prozodie aproape de clasicitate, precum şi condiţia nostalgică de „visător”, lansată chiar din primul poem, unul dintre puţinele scrise în canonul unei modernităţi discursive.

Volumul lui Mihai Chitic este gândit în trei cicluri, încercând o concentrare determinată de sensuri şi imagini focalizate cu coerenţă poetică.

Primul ciclu. Aruncare de zaruri, adună un şir de clamări, alcătuiri cu tonalităţi de rugă, de litanie, de psalm adaptat unui propriu mecanism sistem poetic, prin care Mihai Chitic configurează un univers poetic ce nu frapează prin stridenţe sau exagerări imagistic-auditive, după cum adesea poţi întâlni în plachete de versuri ale ultimilor ani. Ajutat şi de cadenţa multor poeme, autorul construieşte în perimetrul interogaţiei şi al îndoielii, fără să se apropie de un scepticism deliberat şi nici de profunzimile tragismului insurmontabil. Sunt poeme în linia unei cuminţenii frumoase, adesea exemplare în felul lor, în care iubirea, durerea răscolită, trădarea implicită, falsitatea vieţii şi a societăţii sunt cântărite cu ajutorul unei unităţi de măsură ce are vechimea

lumii cuvântătoare, logosul poetic, sub care se adună şi sentinţe şi amintiri şi resemnări şi filosofice ritmări, conturând imaginea unui eu dincolo de timp, fără ca versurile să dea semnele contra-facerii inutile: „Eu am fost ca-ntr-un eres/ Un stăpân pe-un jilţ de fum,/ Clipele de sub tăcere-s/ Doar poveşti pe un alt drum.”

Al doilea ciclu, Sfârşitul timpului, adună texte poetice ce pendulează între o nuanţată asumare a erosului şi conştientizarea tragicului parcurs într-o singură direcţie a cursei infinite a timpului. Sunt poeme ce amintesc de vagi tonuri baladesclevantine, altele sugerează o îndrăzneală şi o potenţare masculin orgolioasă a erosului, imaginaţia croind când descrieri răsfăţate când idealuri ce trimit spre imaginea miresei, când spre rezonări cuminţi ale unei iubiri statornice; neîncrederea şi ispita diavolească trimit spre o insaţietate cuprinsă într-un text de sorginte folclorică (Şapte vieţi nu ar ajunge).

Ultimele texte din volum sunt reunite sub titulatura Ghete, eroi, oameni de zăpadă. Cogito-ul poetic pare a găsi un alt drum, acela al re-întoarcerii spre vârsta copilăriei, fie ea şi re-inventată la nivelul universului domestic apropiat de liniile unui alt fel de linişte şi de interiorizare a unui discurs poetic ce se caracterizase până atunci prin fervoare bine temperată şi prin oaze de nelinişte şi de tăgadă: „Mai pot să cred şi în poveşti/ Din cartea veche, prăfuită,/ Trei vieţi n-ajung să retrăieşti/ Copilăria fericită.”

Mihai Chitic, autor nemţean din preajma Bucovinei mari, prin poeziile cuprinse în acest volum, probează ingeniozitatea unui „visător” cuminte, ştiutor al tainelor poetice, situat în mod evident dincolo de posibile alinieri de grup, construind cu răbdare liniile unui propriu teritoriu poetic.

59

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius „Săgetătorul“.

10 ani Dumitriţa Bianca ROŞIORU

Cenaclul literar „Săgetătorul” din Suceava reprezintă ini"iativa prof. Gheorghe Cîrstian de la Colegiul Na"ional “Petru Rareș” și s-a constituit în anul 2002, ca filială judeţeană a Cenaclului naţional “Săgetătorul”, cu sediul la Bucureşti, coordonat de prof. dr. Tudor Opriş. Programul activităţilor se adresează liceenilor creatori din judeţul Suceava, care au publicat în periodice, s-au distins prin participarea la concursuri de creaţie literară sau au debutat în volum. Cenaclul se reunește sâmbăta, în aula Colegiului Na"ional “Petru Rareș”, în şedinţe bilunare, coordonate de prof. Gheorghe Cîrstian și moderate de profesori colaboratori, precum Andreea Șandru sau Vlad Sibechi. Organizarea cenaclului a venit ca recunoaştere firească a unei stări de fapt: rezultatele de excepţie pe care le obţin, an de an, liceenii suceveni participanţi la concursuri de creaţie literară dintre cele mai prestigioase (concursuri literare școlare: „Tinere Condeie”, „LicArt”, „V. Alecsandri”, „Nichita Stănescu”, „Ars Nova”, „Ion Creangă”, „Calistrat Hogaș”, „Mihail Iordache”, „Mihail Sebastian”, „Eugen Lovinescu”, „Perpessicius” etc.; concursuri literare extrașcolare: „Nicolae Labiș”, „Magda Isanos-Eusebiu Camilar”, „Lucian Blaga”, „Tudor Arghezi”, „Costache Conachi”, „Lira de argint - Sihleanu”, „Agatha Grigorescu Bacovia”, „Iulia Haşdeu”, „Vasile Voiculescu”, „George Suru”, „Virgil Carianopol”, „Magda Isanos-Eusebiu Camilar” „Veronica Micle”, „Avangarda XXII”, „George Coşbuc”, „Ars Nova”, „Leoaică tânără iubirea”, „Porni Luceafărul”, „Moştenirea Văcăreştilor”, „Gib I. Mihăescu”, ,,Pavel Dan”, „Nora Iuga”, „Provers”, „Tr. Demetrescu - Tradem”, „Gellu Naum”, „Grigore Vieru”, „George /ărnea”, „Ion Pillat”, „Pavel Dan”, „Ioanid Romanescu”, „Octavian Goga”, „Nicolae Drăgan”, „Mihail Sadoveanu”, „Vasile Lucaciu”, „Carmen Patriae”, „Romeo și Julieta la Mizil”, „Virgil Ierunca”, „Eugen Nicoară” etc.). Interesul constant al liceenilor pentru creaţia literară şi succesul de care s-au bucurat lucrările lor

60

pe plan naţional (peste 250 de premii şi menţiuni, obţinute la concursuri naţionale de gen) indică faptul că se poate vorbi despre o “şcoală suceveană” de tineri creatori, ale căror voci se disting fără echivoc în contextul literaturii tinere de astăzi: Aida Hancer, Andreea Cristina Novac, Georgiana Diaconi"a, Cosmina Moroșan, Alexandra Lăţescu, George Serediuc, Iorestina Florea, Raluca Chirilă, Adina Nistor, Lucian Onu, Dinu Văcăraşu, Ioan-Petru Coromă, Vasile Flutur, Andreea Velea, Larisa Mihalache, Georgiana Toderaş, Mihaela Andreea Şuleap, Anamaria Blanariu, Alexandra Mărginean, Alexandra Dumencu, Flavia Ţăranu-Hofnăr, Andreea Despina Popovici, Alexandra Oniceanu, Gabriela Orezeanu, Viorica Schipor, Raluca Preluca, Ana-Maria Creţu, Alexandra Petraru, Alexandra Apostu, Roxana Baltariu, Andreea Teliban, Mihai-V. Cîrjă. Lor li se adaugă noii cenacliști talenta"i: Deniz Otay, Ana-Maria Lupașcu, Sabinne-Marie /ăranu, Clara Cășuneanu, Elisabeta Maruseac, Andreea Goreac, Dumitri%a Roșioru, Andreea Vezeteu, Diana Pintilei, Mara Alexoaie, Mădălina Grosu, Astrid Acatrinei, Anastasia Gavrilovici, Alexandra Mureşan, Grigore Gafencu, Eduard Buhac etc.

Cenacliștii noștri au publicat un număr important de volume individuale: Iorestina Stelianovna Florea Doldora de buzunare goale (teatru), Ioan Petru Coromă - Peisaj cu îngeri în zbor (poezie), AdinaLoredana Nistor - CRI, orașul în care cresc fluturi (proză), Andreea Novac - Cântece din lumea a doua (poezie), Aida Hancer - Eva nimănui și Amadiada (poezie), Cosmina Moroșan - AgeSexLocation pls (poezie), Dinu Văcărașu - 7 zile cu Maria (poezie), Lucian Onu - Melancolie de arhivă (poezie), Alexandra Mărgineanu - Reportaj afectiv din linia întâi (poezie), Alexandra Dumencu - In CARPE DIEM's memory (poezie), George Serediuc – Soarele mecanic (poezie) etc. Crea"iile cenacliștilor au apărut în volume colective: Turnătorii, Zidul de hârtie etc.; antologii: Săgetătorul, LicArt, Caiete mălinene, Caiete udeştene, Caietele Concursului (Mihail Iordache, Mihail Sebastian, Lyceum) etc.; publica"ii de cultură scrise și on-line: „România literară“, „Convorbiri literare“, „Dacia literară“, „Luceafărul“, „Bucovina literară“, „Ramuri“, „Viaţa Românească“, „Poesis“, „Crai nou“, „13 Plus“, „Argeş“, „Cafeneaua literară“, „Oglinda literară“, „ Ateneu “ , „ Atitudini “ , „ Poezia “ , „Mişcarea literară“ , „Clipa siderală“ , roliteratura.ro, reteaualiterara.ro, clubliterar.ro, www.nordlitera.ro, www.egophobia.ro, www.poezie.ro, www.licart.ro, www.cuvantul.ro etc. Pentru doar 10 ani, e destul de promi"ător. La mul"i ani!

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius deziluzii rămân bine înfipte în ţărână şi atunci mă îmbrăţişezi. facem schimb de parfumuri

Diana Mara ALEXOAEA

Elevă în clasa a X-a a Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar „Săgetătorul”. Laureată la mai multe concursuri literare („Tinere Condeie”, „LicArt”, „Eusebiu Camilar – Magda Isanos” etc.). Creaţia sa a apărut în revista „Dacia literară” şi în revista de atitudine culturală ALECART. Scrie o bună poezie de dragoste.

Fără inhibiţii, cu o prospeţime nebănuită a imaginii.

Poeta cântă imnuri la Paris, sărutul e „un câine flămând”. Tatăl iese plutind, dintr-un univers domestic.

Dumnezeu face lumea să cânte, are „degete de pianist”.

Autoarea a prins cu siguranţă ritmul poeziei.

(Gheorghe Cârstian)

sărutul e un câine flămând se construiesc peste mine căi ferate. marfarele trec din cinci în cinci minute vrei să-ţi ţii echilibrul/ îmi sfărâmi sânii cu tălpile tale sfinte îmi atingi fiecare rană cu buzele. înfloresc cei mai mari copaci din lume împleticiţi cu nuferii de pe umărul meu cresc până în cer. până la tine / până la următorul tren când apar noi răni. mă săruţi ca un câine flămând. dumnezeu are degete de pianist compostez unghii în troleu la prima staţie înfig un compas în pământ să mă eliberez mii de paşi astupă urma acului

şi mie nu-mi place parfumul tău. întind mâinile până în cer aduc ploaia-/ mă gândesc să plec în altă ţară şi mă rezum la un voyage în tine. la iarnă fac o poză pe deal în costum de fecioară/ tălpile mele lasă urme de obsesii. la primăvară le caut şi le arunc într-o caleaşcă trasă de şerpi. trag degete lungi după mine şi le împletesc la fiecare răsărit. şi eu cred la fel nu te privesc azi ca pe cazul meu special. n-ai destule flori pentru mine n-ai găselniţe sclipitoare n-ai timp să vezi ce rămâne în urmă după răsăritul venit şi el cu mofturi. şi eu cred că soarele are mofturi solare cu pete. aduc omagii fluturilor. ei roiesc spre cer ca dintr-o cutie a pandorei/ aruncă peste noi un fel de transparenţă grosolană pungi întregi cu transparenţă. n-am priviri scurte de duzină de doi bani. nu cobor din pat pentru o privire. ies să privesc preţ de ani buni mai privesc o dată şi încă o dată prin geamul fără sticlă. mi-e bine. ziua trece şi cu binele meu. atunci ştiu că inima nu e un scut în care se aruncă săgeţi de furie. nu tu hotărăşti când să-mi scot armele/ când să pornesc la război. nisipul mai poate aştepta tălpile noastre. de aceea facem clepsidre mari cât parisul cât parisul. acoperim cu ele spaţiul dintre ochii anemici. modelăm case muşuroaie răsăritul venit şi el cu mofturi. luni strigam de fericire şi mâine iar e luni.

61

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius aduce fericirea fiecărei zile, dar

Ionela Mădălina GROSU

Elevă în clasa a XI-a a Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar „Săgetătorul”. Laureată la mai multe concursuri literare (“Tinere Condeie”, „LicArt”, „ARS NOVA” etc.). Creaţia sa a apărut în revista de atitudine culturală ALECART. Scrie o poezie de notaţie citadină, cu imagini intense. Dragostea, timpul şi moartea sunt teme recurente, care îi provoacă poetei „probleme tăcute”. Creaţia însăşi îi solicită o „dublă personalitate”: când fluturând steguleţe juvenile, când arborând pavilionul maturităţii. Mai poate lua lecţii, dar cu vremea va da (e sigur) lecţii altora.

(Gheorghe Cîrstian)

probleme tăcute în oraş nu doarme nimeni, soarele e putred şi câinii muşcă din otravă ca din anafură. acest bărbat mimează dragostea, aruncă în baie rânjetul caraghios îl îneacă până la brâu până la buze până la pleoape îl face să zboare pe fundul gropii. jur împrejur miroase a câine turbat a mâini care ţin drepte chingile bolii a ploaie care smulge carnea de pe oase. vine un stol de păsări ude şi e ca şi cum rozi gratiile închisorii şi-apoi mori. acest bărbat bea iertarea la fiecare prânz. din palme ies fluturi de hârtie, în jurul mesei joacă poker cu versuri murdare cu urletul lui allen ginsberg. ştiu că allen

62

bărbatul se ataşează ca o cicatrice de cerşetorul din colţ. sunt inocentă sunt orizontală, pisici negre zboară în fiecare marţi în patul tău/ unde morţii nu se îngroapă numai vinul salvează vieţi. e marţea în care tragi plapuma peste cap. dragostea devine un cablu tare, agăţat de gâtul meu ca o problemă tare de mate. nopţi în faţă nu spune cât de frumoasă sunt pe întuneric nu apar nici prieteni nici trenuri/ majoratul e o cameră cu multe fotografii oraşul aduce dragostea pâinea cea de toate zilele cu răsuflarea tăiată mama neagră aduce şi ea ploaia ziua de 10 februarie e toată o dublă personalitate trupul vorbeşte ca surdo-muţii cercelul stâng are viziuni legate de vrăjitori de bărbaţi cu tălpi fierbinţi care calcă în gol nu e timp de linişte un mal îneacă altul iolanda stinge foc după foc trupul ei de copil ia ceaţa în picioare moartea e confundată cu un băieţel bătaia din uşă e o inimă la care urlă câinii de milă de dor de picioare tăiate/ chiar acum tramvaiul 7 trece prin noapte ca un clopot prin foc

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius

Deniz OTAY

Elevă în clasa a XII-a a Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar „Săgetătorul”. Laureată la prestigioase concursuri literare (“Tinere Condeie”, „Nora Iuga”, „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”, „Nicolae Labiş”, „Lucian Blaga”, „Tudor Arghezi”, „Gellu Naum”, „LicArt” etc.). Creaţia sa a apărut în importante reviste literare („Ramuri”, „Viaţa Românească”) şi în revista de atitudine culturală ALECART. Scrisul e biografist, fără a fi patetic. Rezonează la spaimele acestui timp, simţit ca „un lagăr pentru nefamilişti”. Cititorul intră în spaţiul poetic sedus, ca “în cea mai frumoasă irealitate”. La final, rămân gesturile justificate ale celor dragi. Şi poezia, poezia.

(Gheorghe Cîrstian)

pe nimeni să nu părăseşti cu inima întreagă să întorc faţa spre tine şi lipind genele strâns să-ţi zâmbesc ca şi când nu ar mai trebui să pleci teama se lăsa ca o ceaţă peste inima aceasta mult crescută inima mea devenise un mecanism inteligent precum o micuţă baterie pentru cele mai utilizate aparate ale tehnologiei doar în colţul stâng rămăsese carnea mai vie, mai coaptă ca până atunci să ducă singură cangrena crescând odata cu acest trup de copil mare şi blând ce se crede mort ce se vrea a fi mort pentru aceasta adun eu cangrena sub mine nu doresc strălucirea unui nou trup nu doresc decât să aflu cum mi-a fost făcută inima din ce feluri de carne de jivină nepotolită doar caracterul acesta minuţios al mecanicii să o ferească de ceaţa ce se lasă tot mai mult şi trupul să se roadă singur

cu dragoste până la oasele pe care le vor îndesa săracii în crăpăturile din acoperişuri din geamuri ca pe nişte cărămizi căpătate nu doresc strălucirea unui nou trup doar cu dragoste să-mi fie roasă carnea şi ochii rămânând să privească mult la mâinile fisurate amintind de cele zece degete care mi-au fost date ţinându-se strâns de un gabriel pe zi şi sub nodurile făcute în somn şi sub teamă în toracele lui să crească o inimă mai mică oprindu-se doar uneori ca şi când acest gabriel ar aştepta docil cea mai frumoasă despărţire teminus 2 astăzi am să fiu de partea oamenilor de dincolo de betoanele din puşcării ei au uitat să vorbească şi mă gândesc la ei ca la un stol de păsări moarte în graţia căderii eu îmi netezesc fusta de voal ca balerinele de la televizor şi tu mă mângâi din spate şi camera transpiră câte puţin şi uite se aburesc geamurile noastre (în curând ai să pleci) şi în cameră o sa fie frig ca între betoanele puşcăriaşilor de aici n-am să mai plec ca şi când ar trebui să trec prin geamuri sparte fiindcă eu nu părăsesc pe nimeni căldura unui pântec de mamă acum când toate se apropie încet ameninţător ca nişte hiroşime să o simt ca pe o boală şi toată febra asta să se strângă de trup lăsând numai mâinile blânde să suporte orice atingere şi toată gura să ardă de febră şi eu neputând spune că diseară te privesc părăsind oraşul să-mi netezesc fusta mai departe ca la baletul de la televizor atunci când ceva greu ca o labă de urs o să se mişte în torace o febră ca un pântec de mamă îngrădindu-mă acum când hiroşimele se apropie

63

sagitarius BUCOVINA LITERARĂ

dar păcatul îi va "ine departe de toate pentru că numai o persoană poate ispiti șerpii cineva singur și sincer

Andreea TELIBAN

Absolventă a Colegiului Naţional “Petru Rareş” din Suceava. În prezent, studentă la Facultatea de Literatură Universală şi Comparată, Universitatea Bucureşti. Membră a Cenaclului literar “Săgetătorul”.

Recunoscută ca lider al generaţiei sale. Laureată la numeroase concursuri literare (“Tinere Condeie”, “LicArt”, “Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, “Nicolae Labiş”, “Reţeaua literară”, “Nora Iuga” etc.). Creaţia sa a apărut în reviste literare, volume colective şi antologii. O poezie robustă, în ciuda fragilităţii înşelătoare a autoarei. Sunt aici experienţe vii, senzaţii tari. Versurile poartă “măştile tuturor femeilor frumoase”: dorite şi solitare. Pentru cititor, poezia are “o mie de piei”, exuvie după exuvie. Când toate cad, ne cuprinde o “linişte curată”.

(Gheorghe Cîrstian)

dinaintea plecării 1. nu mai e timp de stat după dragoste obișnuiește-te ea nu va veni ca un popor păgân să-"i cotropească pielea ea nu va veni nici măcar ca un popor păgân și răvășit să culeagă roadele ridurilor tale ea nu va veni nicidecum fă mai bine ce te-a învă"at noaptea cea mare în care te-ai înfă"urat în șerpii insomniei plângi așa cum plângeai când fiin"ele fără mâini î"i căutau ascunzișurile și credeai că sarea lacrimilor le vor ademeni să te devoreze și să rămână pe parchetul de lemn doar inima să bată acolo încă un anotimp și o dată cu înghe"ul să se spargă în"epată în așchia cea mai bătrână următorii locatari să nu știe câ"i șerpi și câtă dragoste în casa lor

64

dar acum nu mai e timp de stat după dragoste până cea mai veche melodie a pământului haosul îmi va "iui în ureche și nu voi ști să dansez și nu voi ști să mă mișc trebuie să învă" păcatul 2. păcatul există pentru oricine respiră ca un om voi vizita mai întâi muribunzii să vadă și să nu poată să ducă dincolo ultima amintire cea a pielii mele și se vor revolta drep%ii și oricine e dincolo și a trăit în dragoste vor arunca asupra mea blesteme și scâncete de milă iar eu voi cotinua nepăsătoare trupul meu la fiecare col" de stradă în schimbul batjocorelor și căldura mă va umple pe dinăuntru când cea mai pu"in iubită fiin"ă voi fi și voi intra în casele sărăcăcioase ale bărba"ilor singuri ai căror copii constuiesc corturi din pături în camera mare așa cum obișnuiam și eu să fac feti"ă cu vederea slabă puneam două lanterne în cort și târâiam acolo păpuși de cârpă be"e și plastelină tare și toate-mi gângureau un cântec despre via"ă o mie de popoare barbare să fi făcut dragoste în camera alăturată n-aș fi auzit în general voi căuta îndurera"ii bolnavii depresivii sinucigașii supăra"ii înlăcrima"ii îmbătrâni"ii ologii orbii surzii mu%ii și bărba"ii cu buze mari care ar putea să-mi ude tot trupul dintr-o sărutare și voi termina cu revolu%ionarii ce mă vor stoarce de puteri pe stegul "ării în care to%i au parte de dragoste

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius

Elisabeta MARUSEAC

Elevă în clasa a XII-a a Colegiului Naţional “Petru Rareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar “Săgetătorul”. Laureată la importante concursuri de proză (“Tinere Condeie”, “Gib Mihăescu ”, “Moştenirea Văcăreştilor”, “Calistrat Hogaş”, “Virgil Ierunca”, “Nora Iuga” etc.). Creaţia sa a apărut în revista de atitudine culturală ALECART. Scrie proză scurtă de calitate. Textele au ritm, temele sunt, cu deosebire, dragostea şi moartea. Autoarea recurge la inserţii fantastice provocatoare, care inundă timpul real. Lumea imaginată devine “bezmetică”.

Personajele au ciudăţenii care intrigă. Finalurile sunt adesea neaşteptate, dar îndreptăţite artistic.

(Gheorghe Cîrstian)

Manfred cel Bezmetic Mă retrăgeam la adăpostul unui copac bătrân.

Ascultam paşii care trosneau peste crengile uscate.

De acolo, urmăream cum jocul se înfiripă iar.

Râsetele copiilor răsunau puternic; vocile lor se pierdeau în pădure, repetate, ca şi cum aş fi memorat o lecţie. Larma din jur stârnea în mine fiori bezmetici, pe care-i simţeam străbătându-mă, odată cu sângele înfierbântat de mişcare. Jocul era acelaşi, doar eu îl simţeam altfel. În mijlocul cetei ce răspândea peste tot dezmăţul jocului, îl zăream pe Manfred. El singur, dintre toţi, îmi atrăsese atenţia. În clase, la ore, în pauze, chiar şi în momentele umplute cu singurătate, mă urmărea prezenţa lui; gesturile mă puneau mereu pe gânduri, odată cu alternanţa aceea înnebunitoare a stărilor lui de spirit: acum prea matur, meditativ şi solemn, peste câteva clipe, copilăros, jovial şi energic. Avea ceva ce nu găsisem în niciunul dintre elevii mei, până atunci: ochi mari, cu sclipiri aurii, expresivi, ochi ce-mi spuneau poveşti de care mă îngrozeam. Sau, cel puţin, aşa simţeam eu. Ochii aceia îi simţeam pironindu-mă cu tresăririle din privirea lor, deşi mă aflam destul de departe, aşa încât să nu-mi dau prea bine seama dacă pe mine mă fixau ori Manfred era prea atent la colegii lui. Dar

nu!, nu puteam să mă înşel! Aveam aceeaşi senzaţie şi în clasă, când mă opream încurcată şi mă prefăceam cufundată în lectura unui pasaj din manual, sau când doar lăsam să se aştearnă tăcerea.

Când credeam că-mi revin, ridicam ochii. Copiii mă priveau liniştiţi, încredinţaţi că aceea fusese o pauză necesară pentru continuarea lecţiei într-un mod demn de atenţie. Numai Manfred, el ridica sprâncenele negre, bine conturate, în semn de întrebare, şi eu aveam impresia că un surâs persiflant îi răsare pentru o clipă în colţurile gurii.

Apoi totul revenea la normal; el nu-mi adresa niciodată, nici măcar în pauze, vreo vorbă cu privire la aceste escapade din siguranţa mea de profesoară. Jocul începuse şi copiii se împrăştiaseră, cu repeziciune, în ascunzişurile pădurii. Îi urmăream pe toţi, vigilentă, de teamă să nu se piardă. Îi instruisem cum să fie pregătiţi pentru astfel de situaţii. Grija mea îi făcuse să mă iubească şi mai mult. Le plăcea şi felul în care-mi ţineam orele (neobişnuit, excentric, poate); îmi urmăreau, iscoditori, modulaţiile vocii şi tresăreau când îi priveam lung, fix, zâmbitoare, ca şi cum nimic n-ar fi fost ieşit din comun. Fetele mă studiau de cum păşeam în clasă; băieţilor, intuiam, li se ascuţeau simţurile, pe măsură ce paşii mă purtau printre ei. Îi cucerisem comportându-mă cu ei când ca o mamă îngrijorată, când ca o prietenă ce le împarte plăcerile şi neplăcerile. Eram, aşa mi se dusese vestea, exigentă; când venea vorba de materia pe care o predam, nu întâmpinam din partea lor nici măcar minima rezistenţă a şcolarului.

Dimpotrivă, mă admirau pentru asta! La teze, ca la orice altă lucrare scrisă, îi supravegheam atentă. Îmi dădeam seama, dintr-o privire, când unul dintre ei încerca să invoce ajutorul colegului de bancă şi, cu încă o privire, îl determinam să se liniştească pentru tot restul orei. Aveam obiceiul să mă plimb printre bănci, să-mi arunc privirea asupra a ceea ce scriau. La ultima teză, m-am oprit în dreptul băncii lui Manfred. Îşi ţinea coatele peste lucrare, aşa că m-am aplecat spre el, ca să pot citi. Dintr-o dată, ma izbit parfumul lui, un miros puternic şi proaspăt de liliac. M-am ridicat brusc şi i-am părăsit fără un cuvânt. M-am întors peste câteva minute, răcorită de apa ce curgea necontenit la toaleta fetelor. Le-am invocat o scuză, că mi-a fost rău; Manfred m-a întâmpinat cu acelaşi surâs care mă înspăimânta. A doua zi iar, mai apoi, în fiecare zi, îl priveam cu frică. Mă temeam că-mi citeşte peste tot, în ochi, pe

65

BUCOVINA LITERARĂ

sagitarius buze, în mâini chiar, sentimentul acela nou. Mi-l închipuiam gol, plimbându-se în faţa mea cu dispreţul unui bărbat dorit. În fiecare noapte mă oboseam până la extenuare, sperând că o să adorm repede şi o să dorm greu, fără vise; niciodată nu se întâmpla aşa. Mă torturau săruturile pe care i le simţeam pe gât, respiraţia caldă oprită pe coapsa dreaptă. Aveam mâinile lui înfierate pe spate, pe sâni, greutatea lui mă apăsa şi întindeam mâinile săi cuprind forma imaginară. Când, în sfârşit, adormeam, aceleaşi imagini îmi constituiau visele.

Tresăream de fiecare dată când îmi vorbea în clasă, căci vocea aceea îmi şoptise, la ureche, vorbe împovărate de dorinţă. Aş fi vrut să plec, să las totul în urmă, dar nu puteam. Şi nici nu-mi doream, nu în ascunzişurile sufletului, acum atât de încurcat. Deşi groaza mă împietrea, observam cum această pasiune găsea răspunsuri în mine. Serile deveniseră mai plăcute, căci nu mai eram singură.Aveam lângă mine un trup cald, ce-mi dezvăluia plăceri până atunci ascunse. În clasă mă surprindeam căutându-i cu ochii trăsăturile pe care noaptea puteam să i le simt atât de bine. M-am convins să rămân, spunându-mi că o schimbare bruscă ar fi dat de gândit. Îl căutam, acum, printre copiii acaparaţi de joc. Se lăsa demult seara şi aş fi vrut să-i surprind pornirile mai vii ca niciodată, înainte să ne îndreptăm spre Sibiu. Totuşi nu-l recunoşteam în niciuna dintre umbrele împrăştiate prin pădure.

Amorţisem în acea reverie, mi-era greu să mă mişc.

Mi-era greu şi să strig. Jocul se desfăşura înaintea mea ca un film străin de mine, pe care-l difuzează un program tv oarecare. Noaptea se lăsa grea peste pădure, ca şi peste pleoapele mele. Un vânt călduţ începuse să adie şi să-mi încălcească şuviţe răzleţe de păr. Aproape sfârşită, îmi fixam privirile către un punct din faţă, de unde presimţeam că Manfred îşi va face apariţia. Am tresărit; mi se părea că aproape de mine cineva mă strigase. M-am întors spre locul de unde venea vocea. Manfred îmi vorbise, aproape de ureche, lăsat în genunchi. Îi puteam simţi strălucirea ochilor străbătându-mă, atacându-mă. În acelaşi moment, m-a cuprins căldura pe care o simţeam emanată în fiece seară de trupul lui cald. Iam întins mâna, iar el m-a tras blând spre el... Peste vreo oră, m-am trezit, buimacă încă de somnul ivit sub copacul cel bătrân. Manfred Kirschner fusese găsit acum un an, gol-goluţ, la marginea pădurii, sub frunze. Pur şi simplu îi plesnise inima.

66

editorial (continuare din pag. 1)

Însuși înfocatul nostru admirator scrie mai jos și, în sfîrșit, pe bun temei: „Acesta pare să fi (sic!) punctul de plecare pentru viitoarea Bucovină literară…” Și acum, care-i problema? N-am sus"inut că a apărut vreo revistă tipărită în 1941, s-a scris doar că a fost fondată! Și nu se poate nega că actul de naștere al viitoarei reviste Bucovina literară s-a semnat în 1941, în ședin"a Societă"ii Scriitorilor Bucovineni. Că unii dintre scriitorii respectivi făceau parte și din Societatea pentru cultură e altă chestiune. Sigur, se poate obiecta că în ședin"a respectivă nu s-a pomenit de Bucovina literară. De acord. Însă s-au pus bazele unei reviste care avea să devină Bucovina literară. Și acest fapt este de necontestat. In nucleus revista se născuse.

Oricum, la data aniversării, revista Bucovina literară, cu men"iunea că a fost „fondată” în 1941, apărea de un an de zile și unul n-a obiectat nimic pînă atunci. Pe de altă parte, hotărîrea privind organizarea unor manifestări dedicate aniversării a 70 de ani de la înfiin"area revistei Bucovina literară, în toamna anului 2011, fusese luată înainte de a fi eu ales președinte al Societă"ii Scriitorilor Bucovineni și membru în Comitetul de conducere al S.S.B. Nici nu se putea pune problema să pun piedici manifestărilor.

Dimpotrivă, în sinea mea am sperat să le permanentizez și, în fiecare toamnă, să se desfășoare la Suceava Zilele revistei Bucovina literară. Așa că m-am implicat cu motoarele la tura"ie maximă. Și oaspe"ii au apreciat ac"iunea ca reușită. Dar să revenim. Într-adevăr, potrivit unei în"elegeri anterioare, în timpul ședin"ei de deschidere a fost contactat telefonic pe dl. Dimitrie Vatamaniuc, unicul colaborator în via"ă al revistei din ambele serii. În timpul convorbirii, dl. Vatamaniuc a făcut precizarea că Bucovina literară apare, separat în 4 pagini, ca publica%ie independentă de ziarul Bucovina, în numărul 31, din 26 octombrie 1942. Sau cam așa ceva, n-am înregistrat convorbirea. Bun. Făcînd pe moment abstrac"ie de cele expuse mai sus, acum se nasc două întrebări presante: 1. Dl. Vatamaniuc a știut că în septembrie 2011 urmau să aibă loc manifestări dedicate aniversării a 70 de ani de la fondarea revistei Bucovina literară. Personal îl invitasem cu vreo două luni înainte, cînd ne-am întîlnit în sediul Filialei Arhivelor Statului Suceava. Păi de ce n-a spus pînă atunci, băi, fra"i bucovineni, așa și pe dincolo, înceta"i cu aniversările astea „apriorice”?!!! 2. În momentul convorbirii telefonice, în sală se aflau vreo 50 de invita"i din "ară și străinătate, ce puteam face? Să-i anun% că lăsăm totul baltă și ne vom întîlni peste un an sau doi cînd ne-ar fi permis fanul nostru, aflat (nu se putea altfel!) în primele rînduri?!

Din cauza spa"iului, sînt nevoit să las deschisă problema pînă în viitorul număr de revistă.

BUCOVINA LITERARĂ

epistolar O scrisoare către Mihail Sadoveanu Iordan DATCU

Relaţiile lui G.T. Kirileanu cu Mihail Sadoveanu, după 1944, n-au fost din cele mai bune. Când, în februarie 1949, i-a scris, pe adresa prezidiului Marii Adăpări Naţionale, protestând că autorităţile din Piatra Neamţ au schimbat numele străzii Ştefan cel Mare cu acela al lui Maxim Gorki, că, de asemenea, au fost schimbate numele străzilor Alexandru cel Bun şi Petru Rareş cu alte nume ruseşti, Puşkin şi Lenin, n-a primit niciun răspuns din partea celui ce avea mari demnităţi în Stat.

Altă dată, când i-a cerut sprijin lui Mihail Sadoveanu şi lui C.I. Parhon pentru Dimitrie Gusti, umilit de comunişti, demersul acestora pe lângă Teohari Georgescu, ministru de Interne între anii 1945 şi 1952, aceştia – scria G.T. Kirileanu în jurnalul său, la 1 mai 1956 – „n-au putut face prea mult“. Şi totuşi, Kirileanu, cu dezvoltatul său simţ al valorilor şi cu marile sale calităţi umane a fost întristat când a aflat, în 1958, că marele scriitor era bolnav, internat într-un sanatoriu din Elveţia. Ar fi voit să-i scrie acolo dar nu-i ştia adresa. Şi-a amintit atunci de vechiul său prieten Adolphe Chevallier, un celebru fotograf, născut în Barnar, comuna Broşteni, în 1880, însă la origine francez elveţian, care fusese coleg de gimnaziu, la Fălticeni, cu Mihail Sadoveanu. L-a rugat pe acesta să-i afle adresa şi să-i scrie. Nici acesta nu-i ştia adresa şi s-a adresat legaţiei române din Berna, cu rugămintea să facă să-i parvină scrisoarea.

Adolphe Chevallier a fost constrâns să se repatrieze în Elveţia în anul 1940, unde s-a stins din viaţă în 1962, la Lausanne.

Iată copia scrisorii, aflată în fondul de manuscrise al lui G.T. Kirileanu, de la Biblioteca Academiei Române. * Copie pentru Domnul Gh.T. Kirileanu Baden 6 iunie 1958. Cantonul Aargau Adresa Bruggerstrasse No. 117 Mult stimate Domnule Mihai Sadoveanu, Consăteanul meu, domnul Gh.T. Kirileanu, membru corespondent al Academiei Române, care anul trecut a donat casa cu biblioteca ce-i aparţinea oraşului Piatra Neamţ, îmi scria că sunteţi bolnav întrun spital aci în Elveţia şi să caut a va vizita.

Vă cunosc de pe când eram elevi ai Gimnaziului din Folticeni şi legătura dintre noi a fost filatelia. Eu fiind mai tânăr, nu v-am fost coleg de clasă, dar duminicile ne jucam de-a haiducii la Buciumeni-Oprişani şi aveaţi a fi Iancu Jianu; v-am servit în ceată ca iscoadă, nu pentru că aş fi fost voinic şi vânjos cum eraţi, ci pentru că fugeam cel mai repede. Mulţi ani în urmă, trecusem de vârsta de 40 de ani, locuiam la Piatra Neamţ, având de executat lucrări fotografice pentru diferite instituţii de Stat ca Ministerul Lucrărilor Publice, Propagandă, Turism, Comisiunea Monumentelor Istorice etc.

Aveam a fi adeseori la Bucureşti, ducându-mă odată la Baia Centrală; eraţi acolo, după ce vă îmbăiaseţi, înfăşurat în cearceaf, v-am recunoscut imediat şi ca să deschid vorba am început a vă spune că sau eu v-am rămas, încă din copilărie, dator cu 75 bani, sau Dvoastră mie.

M-am minunat, căci fără să staţi mult a gândi mi-aţi spus numele şi că eram din Broşteni.

Mă ficsasem la Piatra Neamţ, căci de acolo, când mă apuca dorul de locul copilăriei mele, mă duceam în susul frumoasei Bistriţa, mama noastră, cum îmi scria D-l Kirileanu, că am fi fraţi... şi aşa şi este, mă duceam la scumpul meu Barnar, localitate complet izolată, foarte aproape de renumitele Toance, cu faimoasa Piatra lui Toader, când plutaşii ajung la anumit punct, în apropierea ei, partea de dinainte a plutei se înfundă ca într-o cascadă, încât apele le ajunge aproape de genunchi, dar mai înainte îşi fac cruce, spun Doamne ajută şi ridică cârma în sus, deoarece dânşii mai mult nu pot face.

Micul sălbatec ce eram la vârsta de 7 ani, când am fost dus la şcoala din Broşteni, era într-o duminică, zi cu soare, primul sat în calea mea a fost Holda... case multe, lume frumos îmbrăcată de sărbătoare, în faţa cârciumei, hora, joc la cântec de scripcă şi cobză, fete şi flăcăi dându-se în scrânciob, altă minune ce mi-a fost dat să văz în satul de baştină al Domnului Kirileanu, care acum, ca şi toată suflarea românească, vă duce grija.

Neştiindu-vă adresa, trimit aceste rânduri Legaţiei Române din Berna, cu rugămintea să dispună necesarele.

Sper să-mi fie dat să vă revăz acum când sunt pe calea celor 77 ani, bine restabilit ca sănătate.

Am fost şi eu bolnav, internat în spitalul Nestlé, la Lausanne, şi am învăţat a-mi da seamă ce fel sunt înzestraţi pentru îngrijirea bolnavilor.

Ajutaţi pe cei ce se ocupă a vă vindeca punând din parte-vă, ca contribuţie, credinţa fermă că vă veţi vindeca, în care scop moralul are mare şi totală înrâurire.

Ziceţi-vă: am să-mi recapăt sănătatea! Şi aşa va fi!

Amin!

Adolphe A. Chevallier.

N.B. Această scrisoare este exactă prin interpunere de hârtie calc şi aceea destinată Domnului Sadoveanu, a fost scrisă cu cerneală de culoarea aceasta, deoarece tocul cu care am întrebuinţat cerneala îmi convine mai bine.

67

BUCOVINA LITERARĂ

carnete critice Din nou despre dictat ideologic şi samizdat Magda URSACHE

„Din tot ce nu m-a omorît eu mă culeg” Aura Christi Reiau tema literaturii subterane, samizdat, aşadar tipărită şi difuzată de autori fără ştirea autorităţilor.

Mi-ar trebui spaţiul unei cărţi să pot face inventarierea riscurilor fizice şi psihice. Nicăieri în altă parte a Europei de Est, la cehi, la polonezi, la unguri, nu s-a urmărit ca în România, după aşa-zisa instalare a democraţiei tip Gro(a)za, planul de a fi golită ţara de vîrfurile ei culturale. Războiul komintern vs. literatura naţională s-a lăsat cu asasinate; PCR a confiscat literatura, ideologic, dar şi economic, prin desfiinţarea editurilor şi tipografiilor particulare.

Teama de represaliile Securităţii intrase în obişnuinţă. Or, teama e sinucigaşă pentru un scriitor. Şi ce represalii, Dumnezeule! Cîţi n-au fost culpabilizaţi şi pedepsiţi? Dar şi cîţi nu-şi scriau cărţile mental, fragment cu fragment, din frică. O frică de moarte.

Biblioteci siluite, corespondenţă siluită, jurnale siluite de Securitate, iată bilanţul. Să trimiţi o scrisoare în Vest, să te întîlneşti, pentru o lectură de grup, cu cîţiva prieteni, să treci o carte ori un manuscris celuilalt, toate s-au lăsat cu privare de libertate. Cînd o recăpătai cu greu, urmau ofense, umilinţe la locul de muncă, discreditare, controale la sînge, somaţii.

Vocaţia martirajului e rară, deşi, la noi, au vieţuit destui needucabili comunist sau ne-reeducabili. Dar să rişti puşcărie după puşcărie nu-i simplu. Devii din ce în ce mai precaut, mai prudent, mai ales cînd ştii bine că securiştii ies la fishing de oameni chiar în cercul tău mic de prieteni, cînd ai semn că amicii mai dexteri din punct de vedere social au semnat contractul cu diavolul, ca să treacă puntea spre publicare. Cui nu i-a fost frică de delatori? Pe cine să fi contat pentru difuzarea textelor? Pe prieteni care nu-ţi erau prieteni?

Nu visa nimeni să iasă din comunism altfel decît emigrînd. Iar să mori fără să publici niciuna dintre cărţile pregătite pentru tipar nu-i un gînd

68

reconfortant. Aşa că îţi impuneai singur restricţii, te autocenzurai şi aşteptai, singuratic şi răbdător, să ţi se publice manuscrisul. Aşteptai şi tăceai. Unde şi cum să multiplici clandestin? Cu ce? Cu maşina de scris declarată la Miliţie?

Petre Pandrea în memorii (cf. Soarele melancoliei) susţine că între '58-'59 „s-a făcut vînătoare de manuscrise”. Lui i s-au confiscat 5000 de pagini. Om de stînga, avocat pledant în procesele comuniştilor, a executat, în pofida acestui fapt, detenţie lungă: a stat închis la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Aiud, Ocnele Mari, Uranus, între '48 şi '52, 1670 de zile, fără judecată, fără condamnare; arestat din nou în '58, a mai făcut 1630 de zile de puşcărie, pînă la graţierea din '64. N-a fost ajutat de „lichelele fanatizate” (cum le spunea neacomoda(n)tul mandarin valah) din USR, în frunte cu „Imoralea”, nickname pentru Ralea. Dimpotrivă. Primit în Uniune imediat după 23 august '44, e scos după arestarea din '48, reprimit în noiembrie '52, eliminat iarăşi după cealaltă arestare, din '58... Şi cît s-a zbătut să-şi vadă cartea despre Brâncuşi tipărită! Le-a cerut ajutor, naivul, lui Eugen Ionescu, dar şi lui Petru Dumitriu, scăpat cu fuga din lagăr.Ambele scrisori au ajuns drept la Securitate, nicidecum la destinatari. Şi dacă cei de stînga erau acuzaţi de derapaj ideologic şi sanţionaţi, cît de vulnerabili erau cei cu biografie „pătată”. Ţuţea era urmărit sistematic şi tenace, percheziţionat la răstimpuri. În Faţă către faţă. Întîlniri şi portrete, Humanitas, 2011, Andrei Pleşu notează: „Noica a fost urmărit în continuu, pînă la moarte. Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios” (p. 32).

Era un risc enorm să predai o carte la editură şi să fie considerată greşită ideologic. Dar să-ţi propui s-o tipăreşti camuflat. Puteai conta pe prieteni loiali, „neînrolaţi” în front? Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat.

Chiar redactorul de carte te putea turna la Secu.

Preda acolo dactilograma, cum a făcut Z. Ornea cu o carte a lui Noica. Şi mai vorbim de calitate umană la „Zigu”, ba chiar de ruşinea de a nu fi fost primit cu onoruri în Academie. Ba este o absenţă meritată după această derivă morală. Ştiu dintr-o conferinţă a Isabelei Vasiliu-Scraba (din ianuarie 2011, în cadrul conferinţelor Criterion – serie nouă, Biblioteca Metropolitană Bucureşti, sala M. Eliade) că Alexandru Elian îi bloca manuscrisele lui Noica, făcînd – confidenţial ! – multe referate negative.

Exasperat de acest tip de turnătorie amicală, Noica, om cu „pension” 6 ani, cu DO – zece, i-a spus: „Tot nai operă, publică-ţi referatele la cărţile mele”.

Romulus Vulcănescu, eminent etnolog şi sociolog al culturii, a fost arestat şi torturat, condamnat într-un proces înscenat, pentru simplul

BUCOVINA LITERARĂ

carnete critice motiv că aparţinea familiei Vulcănescu. Evita să vorbească despre acest episod; nici despre Mircea Vulcănescu, ucis în închisoare , nu vorbea.

Recunoaşterea a venit postum: membru al Academiei. Dar cînd a împlinit 70 de ani, interviul luat de Petru Ursache n-a putut să apară în „Cronica”: s-a opus ideologocratul Ion Ţăranu, din motive de dosar, pesemne.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor au fost aruncaţi în închisoarea Jilava dintr-o maşină de transportat pîine. Scria pe ea PÂINE. De citit şi de recitit Cumplite încercări, Doamne! (Anii de ucenicie ai temniţelor comuniste ), edit ura Christiana, Bucureşti, 2011. Şi de ce a trebuit să treacă prin detenţie Alice Voinescu? Să fie desconsiderată, blamată, umilită? Cultura sa temeinică, deschiderea filosofică recunoscută peste graniţă deranja pe inculţii care diriguiau cultura? De altfel, cenzorii care au activat contra culturii naţionale epurînd-o au ajuns ministeriabili. Chiar în Ministerul Culturii.

Ghilotina N. Moraru, ghilotina Răutu, ghilotina Sorin Toma executau non-stop, amuţeau rapid.

Singura scăpare în anii proletcultului era că mai cădeau din prezidii, că vreo plenară îi mai zăticnea din şefii. Plenara din '57 l-a debarcat pe Chişinevski, căruia i-a luat locul „Cameleonea” Răutu, căruia i-a luat locul Popescu-Dumnezeu... Altă plenară, din '58, l-a dat jos de la „Scînteia” pe Sorin Toma. Unii, ca Ştefan Voicu, nimereau, cum zice zicala, din brînză în smîntînă. De la „Lupta de clasă”, Voicu a reapărut redactor şef la „Era socialistă”. N. Moraru (judecînd după luările de cuvînt, ura cultura la fel ca Dr. Joseph Goebbels), redactor şef la armele de luptă „Flacăra” şi „Viaţa Românească”, a trecut, după '54, la „Narodnaia Rumînia”, lunar pentru străinătate. De ce în limba rusă, ştim. El, Moraru, punea permanent problema „lipsei de ascuţime a luptei de clasă”. Si dă-i şi luptă ideologic, de-o speria şi pe Nina Cassian. Cînd s-a întors roata dinspre URSS, a declarat: „Nu ne ploconim în faţa nimănui”. În iunie '52, povesteşte un student al lui Alexandru Graur, a fost scos chiar din examen, pe motiv că analizase altfel tezele lingvistice ale „marelui lingvist” Stalin (victime colaterale: Al. Rosetti, I. Coteanu, Jacques Byck şi, la Iaşi, Gh. Ivănescu şi slavistul Al. Zacordoneţ, basarabean).

Noroc că, în '53 „geniul tuturor timpurilor, înţelept al omenirii muncitoare, marele, slăvitul I. Vissarionovici Stalin” muri. Nu chiar imediat (Cursul scurt de Istorie a PC(b) al URSS recomanda în continuare eliminări de sceptici , oportunişti , capitulanţi, trădători), dar modelul sovietic intra în oarece umbră. În 1953 s-au făcut „propuneri pentru retragerea lucrărilor pătrunse de cultul personalităţii”. Şi tot atunci s-au retras „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor

Iugoslaviei”. Aşa că articolul lui Sami Damian, Mocirla literară a tito-fasciştilor , apărut în „Contemporanul”, 9 nov. '51, a ieşit din actualitate.

Cărţile era reabilitate (sau nu) ca şi oamenii.

Existau cărţi nefrecventabile, existau autori nefrecventabili. Mulţi au rămas pedepsiţi pînă la sfîrşit. „Atenţie, fascişti!”. Culmea e că sînt şi acum detectivi preocupaţi să găsească „fascistul” din Eminescu, din Eliade, din Cioran, din Bernea...

Să dai cobreslaşului la cap, la oase era sport preferat şi de Miron Radu Paraschivescu şi de Jebeleanu, iar contribuţia aparatului ideologic la patologia socială a fost copleşitoare. Şi mai periculos a fost după ce Plenara din '58 a pus „problema lucrărilor fără valoare ştiinţifică sau artistică”. Asta nu mai avea caracter strict politic. Apăruse formula „fără talent”, perpetuată în cazul Goma pînă în prezent. Titus Popovici a folosit-o cu sete, din vîrful ierarhiei de partid, contra lui N. Breban.

Ce făceau scriitorii? Erau atenţi să nu se trezească etichetaţi reacţionari, sabotori, nelămuriţi ori pesimişti de cei inspiraţi de „clocotul vieţii contemporane”. Al.I. Ştefănescu, director ESPLA, viza continuu „nivelul ideologic scăzut al autorului”. În acest context, să fi căutat cu lumînarea necazul, tipărind clandestin? Da, corect clandestin? Mai erau atenţi cum îi contracarau băştinaşii pe moscoviţii Leonte Răutu, Leon Tismăneanu, Valter Roman, Miron Constantinescu. Pîndeau căderi de portrete şi de avioane. O întrunire la Moscova a partidelor frăţeşti le-a purtat ghinion semnatarilor unui „Manifest al Păcii”: în gravul accident aviatic, a fost cît pe ce să-şi piardă viaţa „Malvolio” Răutu. În '57, Emil Bodnăraş a convocat şefii de redacţii din edituri şi le-a ordonat: „De azi înainte nu mai deschidem umbrela la Bucureşti cînd plouă la Moscova”. Început de „dezgheţ”, perceput ca speranţă, ca ieşire din canonul jdanovist? Poate.

Sperau să nu fie criticaţi că nu-l adînciseră pe Jdanov, aşadar nu erau îndeajuns clarificaţi. S-au înşelat: regimul comunist a continuat să demoleze valori, să le împingă peste graniţă, desţărîndu-le. Mereu propagandiştii de două parale au fost preferaţi profesioniştilor, marginalizaţi cu sistemă.

Gheorghiu-Dej, fost electrician la atelierele CFR Griviţa, era de părere că nu muncitorii, ci intelectualii au produs „dezordinea”. Care intelectuali? Ioşca Chişinevshi, fără liceu încheiat, finanţistul László Luka, fost lăcătuş, Gh. Apostol, fost turnător, ministrul Armatei, Leontin Sălăjan, fost lăcătuş... Iată de ce se căutau pentru cultură şefi lipsiţi de cultură: să poată fi conduşi lesne. Povesteşte N. Gheran în Oameni şi javre că „Bănuţă venea din neant”. Ilegalist cu puşcărie, muncitor la Uzinele Griviţa, fusese numit şef la „Lupta CFR” şi apoi şef la Editura pentru Literatură, peste altă ilegalistă cu puşcărie, Ilka

69

BUCOVINA LITERARĂ

carnete critice Melinescu. Conflictul dintre partenera de bridge a Martei Drăghici şi colegul de atelier al lui Sălăjan a făcut ca EPL să se despartă de nou înfiinţata Editură pentru Literatură Universală, aşa că bătălia generalilor Al. Drăghici şi Leontin Sălăjan pentru protejaţii lor s-a încheiat cu pace. Ilka venea de la Paris cu cărţi bune, noutăţi. Întrebată de Al. Balaci (aflat în subordinea ei): „De ce nu onoraţi şi poporul muncitor cu asemenea delicatese?”, proto-elitista i-a răspuns: „Profesore, nu a sosit momentul, poporul să deguste mai întîi litera alfabetului şi apoi să i se ofere desertul”. Desert rezervat aparatului.

Să mai amintesc că, în ciuda dosarului fără scamă, Ion Bănuţă a fost debarcat de la EPL, după 12 ani de activitate, din pricina antologiei de poezie a lui N. Manolescu şi trimis la „Albina”? Soarta celor care nu erau precauţi ideologic! Toţi trebuiau să se supună scopului „unei îmbunătăţiri şi ridicări a nivelului deservirii culturale a oamenilor muncii”, cum perora Mizil, de la tribuna PCR, în '65. În '68, Blaga era încă „nerecomandabil” la Universitate. Poeziile lui circulau printre studenţi în copii dactilografiate. În paranteză fie spus, cititori de literatură samizdat au fost: Arghezi era tras şi el la indigo, după ce l-au interzis ca „putrefact”. Ileana Mălăncioiu povesteşte, în Exerciţii de supravieţuire (Polirom, 2010), că din cauza titlului lucrării de licenţă Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, a fost notată cu 9. Decanul Tudor Bugnariu s-a ales cu vot de blam pentru că propusese titlul. Au acuzat-o că nu prezenta garanţie dacă după 5 ani de filosofie marxistă a ales aşa ceva. La fel am păţit şi eu în '67, alegînd subiectul N. Iorga, istoric literar.

Dicţionarul de literatură română contemporană de Marian Popa abia a primit viza în '71: a aşteptat un an, pentru că inclusese 34 de scriitori născuţi în Basarabia. Basarabeanul Goma n-a trecut la tipar: nici cu Ostinato (două versiuni predate la EPL în '69 şi-n '71) nici cu Uşa, la Cartea Românească. Obiecţii? „Erotism abuziv”, „ironii la adresa vigilenţei de clasă”. Nu periai textul de pasaje „injuste”, nu obţineai viza. Trebuia să fii pe deplin de acord cu cenzorii. Revenit din Franţa, Goma cultiva scriitori tineri ca Virgil Tănase, Virgil Mazilescu, Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, „nemulţumiţi” de „Direcţia Presei” şi „de oficialităţi în general” (după o sursă Secu, v. Paul Goma, Culoarea curcubeului '77, Cod „Bărbosul”, pag. 355). Ocupau, împreună cu Gabriel Dimisianu, redactor şef la „România literară”, două mese unite la Casa Scriitorilor. Cred că şi-n Academia de sub pămînt de la Ocnele Mari (nume dat de prozatorul Ion Iovescu) se putea vorbi mai liber, fără să ţi se capteze spusele, ca în restaurantul lui Shapira.

De Cezar Ivănescu cenzorii s-au disociat, acuzînd „stările tulburi” şi „viziunea sumbră”.

Incomozii fără credibilitate la organe se antrenau

70

în disimulare. Erau atenţi la contextul cînd vitreg, cînd ceva mai lax, ca să-l fructifice, de unde un permanent calcul al oportunităţii: „Nu-i oportun!”, spuneau cenzorii, schimonosindu-le cărţile, schimbîndu-le titlurile, disecîndu-le, făcînd ecorşeuri pe texte. Mihai Ursachi, după anii de Fort 13, a fost ţinut în fel şi chip sub observaţie. Prin iubita, fiică de colonel Secu, prin amicii care-i beau vinul şi-l şoptileau la Securiţica... Alianţe şi strategii în lipsa unor susţinători loiali?

Monstruoasa coaliţie Securitate-Cenzură a luat măsuri din ce în ce mai restrictive ca scriitorul să nu devieze de la „făgaşul socialist” şi să servească paranoiei lui Ceauşescu. Şi mai era cenzura de intimidare (se atribuiau sensuri altele decît voise autorul), ca să se ajungă la grafofobie: să te temi că ţi se pune-n cîrcă şi ce nu gîndiseşi. Şi ce mulţi erau cenzorii semi-oficiali după desfiinţarea cenzurii DGPT! Exact cum spunea sloganul adus la cunoştinţa lui „nea Nicu” de Şt. Aug. Doinaş, în şedinţa din 13 martie '81: „Cenzura a murit, trăiască cenzorii”. La care Ceauşescu a replicat meditabund: „Îmi pahre hrău că am desfiinţat-o”. „Aştept să obosească nedreptatea”, spunea Tudor Vianu în anii cincizeci. N-a obosit pînă la sfîrşitul dictaturii prin gloanţe; nu altfel, prin revoluţie de catifea. Armata de propagandişti-cenzori sau de cenzori-propagandişti, cum vreţi să-i numiţi, a acţionat cu zel. Ţine numai de „laşitatea la români” faptul că n-a existat o importantă literatură-samizdat? Mulţi s-au opus cu demnitate, exemplar, răului. Şi oricît s-ar cîrcoti, avem o importantă literatură de sertar, de rezistenţă şi de supravieţuire prin scris. Regret cărţile nescrise sau cele scrise doar în mintea autorului lor.

Dar gîndiţi-vă cîte cărţi n-ar fi putut să apară dacă nu se sfîrşea regimul ceauşesc. Ideea lui Virgil Diaconu de a aduce în discuţie literatura-samizdat e salutară.

Să de-construim amnezia!

BUCOVINA LITERARĂ

vitrina editorială Scriitori bucovineni şi invitaţii lor Sabina FÎNARU

Mansarda literară Antologia Cenaclului de Literatură și Artă Tînără „Zidul de hârtie”, În loc de postfa*ă Florin Dan Prodan (Suceava, 2011), alcătuită la ini"iativa regretatului poet Doru Vieru, cuprinde texte citite ad hoc de 12 dintre cei mai talenta%i tineri scriitori suceveni. Cei doi prozatori (Victor Ovidiu Rusu și George Sauciuc) și cei zece poe"i se bucură deja de recunoașterea talentului lor, prin premiile ob"inute la nivel na"ional. În mansarda literară de la Music Pub (loc de î n t î l n i r e a l cenacliștilor), nu cîntă nimeni.

Din camera năpădită de fum gros, se înal"ă cuvintele, care configurează realitatea locală în cheia lucidită"ii cinice prin vocea Roxanei Baltaru, ori a absurdului oniric din imageria cu ecouri expresioniste a cîmpulungencei Ioana Hu"uleac. Un sentiment dramatic de claustrare în cotidian, de deșertăciune și turmentare alimentează dorin"a unei evaziuni imposibile, de aceea fantasmagorice, în poezia compulsivă a lui Dan Cristian Iordache. Căci eul fatal cultural se manifestă în instinctualitatea sa devoratoare asupra realită"ii, pe care o distruge cu o poftă de nestăpînit în textele lui Florin Dan Prodan.

Singurătatea lui este multiplicată carnavalesc, sublimată ironic, prin apel la registrul baroc al cruzimii și maladivului în lirica Denizei Ortay. În același registru, amplificat de tema nebuniei, trăirea halucinată a timpului provoacă nevoia de regresie în spa"iul visului diurn, exprimată cu for"ă de George Serediuc. La Vlad Sibechi, radicalizarea acestei perspective atinge limitele extreme, ludicul denun"ă artificialitatea și teatralitatea fiin"ei-marionetă, dar perspectiva parodică salvează eul tocmai prin lipsa

de sens, eliberîndu-l de angoasa provocată de triumful conven"iei necesare și întorcîndu-l spre sine. Într-un act de narcisism, lirica Andreei Teliban denudează corporalitatea senzuală și ingenuă, visînd (încă) la recuperarea trăirii autentice și a iubirii. În mansarda suceveană s-au instalat alături de suceveni și locatari veni"i din spa"ii mai îndepărtate, precum bucureșteanul Claudiu Dobre, ale cărui texte fixează obsesiv tema pendulării între iubire și moarte prin diverse experimente prozodice, ori basarabeanca Oxana Greadcenco, al cărei vers crește pe ramura încă verde a ingenuită"ii adolescentine.

Unitar și coerent, volumul antologic este un reper pentru aproximarea poten%ialului de talent literar din spa"iul cultural al Bucovinei, aflat pe calea consacrării na"ionale.

Cuvîntul ziditor Sfânta Mănăstire Vorone*,Vatră de istorie românească și de spiritualitate ortodoxă (Editura Mușatinii, Suceava, 2010) de Monahia Elena SIMIONOVICI, prefa"ată de Stavofora Irina Pântescu și de Elvira Sorohan, este o mărturisire de credin"ă pentru „grădina Raiului” nostru, Patria și Ortodoxia.

Bucuria rostirii și conștiin"a scrisului instaurează dialogul monahiei cu lumile de dincolo de orizontul concret; ele sînt înrădăcinate în legendele biblice și ale Bucovinei despre figurile sfin"ilor ce își găsesc sălaș în iconografia Vorone"ului, care-și deschide tainele înăl"ătoare prin interpretarea lor simbolică și îndelung meșteșugită de lectura temeinică a căr"ilor sfinte și a specialiștilor în teologia frumuse"ii.

Autoarea ilustrează cartea cu reproduceri ale celor mai importante figuri și descoperă frumuse"ea ca adevăr nesupus risipei, zidind prin cuvînt și imagine (re)trăirea unui timp absolut.

Monahia Elena a revelat cu „dragoste fră"ească” această operă de artă creștină cu putere tămăduitoare spirituală mai întîi vizitatorilor mănăstirii, a cărei ghid a fost și este. Însă „gîndul scrierii acestor pagini a răsărit, dureros, cînd într-o zi de vară, în timpul Sfintei Liturghii, a intrat în Sfînta (…) Biserică un grup de vizitatori (…) singuratici și stingheri, cu fe"ele încremenite și cu privirile în gol”; pentru a-i împărtăși cu adevăr și fiin"ă, așadar.

71

BUCOVINA LITERARĂ

colhozerii Nouă legendări la cronotopul vechii revoluţii agrare (II)

prestate la gospodăria agricolă colectivă din SilişteaGlumeşti, urmînd a-i răsturna, vai, din tărăboanţă pe lotul ajutator dar intergambic al şefei de echipă Nina Caţianu, hetairă ea însăşi a Bucii Socializde, avîndu-şi tatuat, deasupra fofezei daurite, chipul nepieritor de mustecios al Titanului Iosif Visarionovici Stalenin.

Luca PIŢU

Legenda V. C.A.P.-isda Peronica Vorumbacu, heroină a muncii socialiste din agricultură, pe al cărei lan mănos or fostără recoltaţi cei mai făloşi păpuşoi faloforici din toată Europa de Răsărit, vreo zece mii de tone la hectar, după cum scria entuziasticos activistul Cadu Rosaşu în reportaju-i vibr(omas)ant din Scînteia, spre marea invidie a necolectivistului Ciobănel Teodoreanu, chiabur pizmătareţ şi epigrammatic de felul său, iute în insăilatul de stihuri dusmănoase la adresa stahanoviştilor din preajmă, precum următoarele: Văleleu, fă Peronică,// Iţi credeam tarlaua mica,//Dar expunerea ta clară// Din gazeta cea agrara// Aserteaza elocvent// Că-n tarlaua dumitale,// Cînd li-i cucuruzul tare,//Incape-un detaşament// De elevi sau de soldaţi// Cu sau fără unguent// Şi pleacă cu sculament// La Brăila sau Galaţi//Ca să-şi facă tratament:

Legenda VI: Rob dezrobit si, apoi, ridicat la rangul invidiabil de proprietar, impreună cu consătenii săi, al mijloacelor de producţie colhoziene, Ilie Barbu, din Desfăşurarea lui Parin Mreda, se duce la brigadiera Peronica Vorumbacu să-şi ia partea cuvenită de strujeni faloforici pentru inumerabilele zile de muncă

72

Legenda VII: Culai şi Leana Ciauşăscului, preşedinţii ex aequo ai gospodăriei agricole colective din Scornibucureceşti, ciocnesc pahar dulce, de ziua recoltei, cu, zugrăvit de Dan Hatmanu, portretul lui Ştefan cel Mare şi încă Nesfînt, pe care, din cauza supărătoarei omonimii prenumeşti, îl iau drept politrucul Ştefan Gheorghiu, succesorul materialistdialectic al Tovarăşului Andrei Jdanov la cîrma ocrotiri i simboloico-ideologice a pepinierei superioare de activişti pecerii din largul Dâmboviţei Mijlocii, voiorizaţi duşmănos pe geam, în tot acest timp, de căjvănarul Luca Lucuşor Meletie, băietanul lui Vasile alui Căsian, also known as Luka Lukici Meletiev, un culac pus în slujba pizmaşilor orînduirii socialiste plurilateral developate, ascuţitor machaiavelic al luptei de clasă din raion

BUCOVINA LITERARĂ

Legenda VIII : În gospodăria mare/Au intrat şi Moş Mardare/Cu Frusina, baba lui,/ şi i-au spus culacului (în realitate, unui tovarăş de la raion, Pitus Topovici, care trece fălos, în Volgă neagră, pe lîngă tarlaua colhoziană, ducînd în portbagajul maşinal pachete cu exemplare din broşurile de propagandă «Setea» şi «Străinul», destinate elevilor elementari şi liceali): Geaba umbli să ne-nşeli/ /Cu minc iuni şi amăgeli!//Măi chiabure păcătos,//Dă-te din pobedă jos,//C-o să-ţi dăm un şut în tur//De-ai s-ajunci ca Raj Kapoor//Sau ca viermele din hrean//Înecat într-un ocean,//Fie el chiar indian, //Mama ta de romulan!

biblioteca Bucovina literară Victor TEIŞANU, Călătorie în cerc, Edit. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011

Victor TEIŞANU, Mizez pe tăcere, Edit. Limes, Cluj-Napoca 2011

Coduţ CONSTANTINESCU, În labirint sunt umbre şi lumini, Edit. Vremea, 2011

Legenda IX: În fundal, departe de tot, se zăreşte, pe faţada principală a sediului cooperativei agricole de producţie «Zori noi» din Dăbulenii Noi, un afiş uriaş cu Casa Scânteii, replică damboviţeană a Kremlinului unde veghea, neobosit, Tovarăşul Stalenin, iar în prim plan, în atitudine de reculegere, ceapistaAna Giosului Afansol, fruntaşă pe ramură altădată, îşi face autocritica în faţa brigadierului Ţucu Andriopauzeanu (care, stahanovist destoinic, e totodată secretar peceriu, în tandem totuşi cu surtucarul Vihard Ralter, al Biroului Organizaţiei de Bază de la gostatul «Alexandru Ioan Cuza»), pentru nerealizările la culesul de fasole şi, implicit, neîmplinirea cincinalului în patru ani şi jumătate, aşa cum se angajase, focoasă, la şedinţa lărgită din anul precedent.

Augustin COZMUŢĂ, Pagini de critică literară, Edit. Eurotip, Baia Mare, 2010

Ioan BARB, Sabatu interior, Edit. Limes, Cluj Napoca, 2011

Dan PRODAN, pe scurt, Edit.T, Iaşi, 2005

Claudiu DOBRE, Enigmatica limbă a geto-dacilor, Edit.Terra Design, Gura Humorului, 2010

73

BUCOVINA LITERARĂ

eseu Şantier dantesc (I) LASZLO Alexandru

În afara celor patru versiuni poetice româneşti integrale ale Divinei Comedii (realizate de George Coşbuc, Ion Ţundrea, Giuseppe Cifarelli şi Eta Boeriu) şi a transpunerii didactice în proză (de către Alexandru Marcu), au existat o serie de alte încercări parţiale. Ele s-au oprit pe parcurs, în diverse stadii, fie datorită descurajării traducătorilor în faţa obligaţiilor copleşitoare ce le reveneau, fie din cauza decesului lor.

Una din tentativele cu pricina pare a fi încă în desfăşurare. Nu intenţionez să mă aplec asupra diverselor experimente din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, care pot avea o importanţă mai degrabă culturală, căci marchează sincronismul preocupărilor literare de-aici cu celelalte spaţii europene. Dar patru tentative nefinalizate, de traducere în limba română a Divinei Comedii, de-a lungul acestor ultime decenii, poate că ar merita o clipă de reflecţie analitică.

George Buznea a publicat două volume, cu traducerea poetică a Infernului (în 1975) şi a Purgatoriului (în 1978). Versiunea sa pare a fi fost agreată de Edgar Papu, ba chiar şi de Nicolae Manolescu. La drept vorbind, sînt de natură să uimească exigenţele pe care şi le trasează tălmăcitorul în debutul primului volum. El calculează numărul cuvintelor dintr-o terţină şi pare a se strădui să corespundă cu tot dinadinsul acestui calapod. Dar unităţile de evaluare poetică dantescă, recunoscute în secolele de cercetare specializată, se află – progresiv – la nivelul măsurii endecasilabice, a terţinei şi a terţei rime. Se discută despre figuri stilistice ori sensuri colaterale în versurile danteşti, nicidecum despre… numărul cuvintelor din terţină.

Cu această bizară exigenţă de echivalare în minte, G. Buznea ne asigură că “poezia nu poate fi tradusă aidoma unui discurs politic, a unei convorbiri banale, unui text ştiinţific, interviu etc. Ea poate şi trebuie să fie neapărat interpretată, tocmai spre a rămîne fidelă actului de creaţie”. Interpretarea, adaptarea, transfigurarea operei după gusturile traducătorului sînt considerate o… “dantizare” (?), “adică, într-un fel, cum şi-ar tălmăci însuşi autorul opera în altă limbă, în imposibilitatea de a redacta aidoma cuvîntul şi mai ales metafora originală, recurgînd la metafora nouă în limba respectivă”. Prea multe volute şi piruete, pentru

74

a se proclama de fapt preeminenţa traducerii infidele (iar virgula dintre subiect şi predicat îi aparţine chiar autorului citat): “Traducerea mea, [sic!] nu este prin urmare o juxtă poetică, nici o prelucrare. E, cum spuneam, o interpretare, fiindcă acesta mi se pare termenul cel mai potrivit pentru toate traducerile din poezie şi îndeosebi din marea poezie a lumii” (Dante, Infernul, Buc., Ed. Univers, 1975, p. 10).

Poate fi utilă prelungirea exerciţiului nostru comparativ, prin examinarea terţinelor din Cîntul V al Infernului, care ne prezintă celebrul episod de iubire.

Iată echivalarea lui George Buznea: 100 “«Amorul ce în inimi mari răsare, Pe cel de-alături îl lipi de mine, Jungheată astfel, că şi azi mă doare.

103 Amorul de amor şi de ruşine Ca de-un destin n-a vrut să-mi cruţe dragul Ce precum vezi şi mort la piept mă ţine.

106 Amorul morţii să-i călcăm meleagul Pe-amîndoi ne-alese, dar Cainii Şi ucigaşul îi va trece pragul.»

109 Cum ascultam cu capu-n jos ca pinii Bătuţi de vînt: «Ce meditezi?» îmi zise Cel mai nemuritor din toţi latinii.”

Se constată respectarea măsurii endecasilabice şi a terţei rime. Anafora e transpusă prin repetiţia cuvîntului “Amorul”. În schimb flexiunea din versul 103 e redată numai prin doi termeni (“Amorul de amor”), ceea ce afectează constituirea caligramei funeste. Iubirea – în irezistibila sa reciprocitate – care “l-a cuprins pe acesta” tot astfel cum “m-a cuprins pentru acesta” (în exprimarea lui Dante), începe să şchioapete (în versiunea lui Buznea). Căci, sincer vorbind, traducerea românească ne lasă impresia că doar Paolo iubeşte (v. 101 şi 104), însă amîndoi sînt pedepsiţi (v. 107). Iar asta nu corespunde realităţii.

Sînt de asemeni în măsură să deranjeze grandilocvenţa şi patetismul artificial pe care versificatorul român i le impune poetului italian.

Măreţia lui Dante constă în chiar capacitatea sa de-a crea efecte răsunătoare, prin cuvinte lapidare. De pildă naratorul din Cîntul V, îndată ce-a auzit acele suflete mîhnite, şi-a înclinat obrazul şi atîta l-a ţinut aplecat pînă cînd poetul (Virgiliu) i-a spus: “La ce te gîndeşti?”: “Quand'io intesi quell'anime offense, / china' il viso, e tanto il tenni basso, / fin che 'l poeta mi disse: «Che pense?»”. Durerea sobră şi laconică, exprimată în italiană prin obrazul aplecat, se schimbă însă pe româneşte într-o comparaţie bombastică şi gălăgioasă: “ascultam cu capu-n jos ca pinii bătuţi de vînt”. Numirea scurtă a lui Virgiliu (“il poeta”), destinată să-i indice lectorului că ştafeta acţiunii a fost momentan preluată de un alt personaj, în transpunerea lui Buznea se transformă într-un panegiric sforăitor, ce sfîşie echilibrul de sobrietate şi tragism din original: “cel mai nemuritor din toţi latinii”.

Prezenţa exagerată a traducătorului, care ciunteşte cu de la sine putere anumite semnificaţii danteşti, în

BUCOVINA LITERARĂ

eseu schimb inventează ori supralicitează artificial conotaţii nedorite ale textului, reprezintă cusurul de căpătîi al traducerii semnate de George Buznea. * Marian Papahagi şi-a făcut studiile universitare la Roma, în specialitatea filologiei romanice, după 1968.

Acolo s-a familiarizat în profunzime cu limbaliteratura italiană şi cu poezia dantescă. La întoarcerea în ţară a devenit asistent universitar şi s-a dedicat studierii Evului Mediu, căruia i-a consacrat o teză de doctorat şi o carte (Intelectualitate şi poezie). Timp de peste două decenii l-a predat pe Dante Alighieri la Facultatea de Filologie din Cluj, dovedind buna cunoaştere a realităţilor culturale italiene ale începuturilor. Structura sa interioară a fost aceea a unui avizat cărturar poliglot, a unui spirit raţional, bine documentat şi foarte dinamic.

După decesul neaşteptat din 1999 i-au fost strînse la un loc traducerile fragmentare din Divina Comedie, un total de zece cînturi ale Infernului (I-VIII, X şi XXXIV). Pasajul iubirii pătimaşe dintre Paolo şi Francesca e transpus în felul următor: 100 “«Amor, ce-n suflet iute se aprinde, pe-acesta-l prinse de-a mea-nfăţişare ce luată-mi fu; felu-i şi-aici se-ntinde.

103 Amor, celui iubit nedînd iertare, mă-ndrăgosti de frumuseţea-i foarte, încît nici azi, cum vezi, nu am scăpare.

106 Amor ne-a dus pe noi la-aceeaşi moarte, Caina-l aşteaptă pe-ăl ce viaţa stinse.»

Aceste vorbe-n noi ei le deşartă.”

Se observă îndeplinirea fidelă a exigenţelor poetice de la suprafaţă, cum sînt terţa rimă şi măsura endecasilabică. Anafora de la începutul terţinei este redată prin termenul “Amor”, ceea ce situează versiunea lui M. Papahagi în vecinătatea originalului dantesc. Trebuie notată echivalarea izbutită a versului 106, cu vocabula “moarte” plasată la final de stih, pentru a i se pune în evidenţă impactul de semnificaţie, dar şi pentru a se constitui simetria (la nivel de sonoritate a versului) cu “Amor”. Flexiunea cu trei termeni din v. 103 e transpusă, din păcate, prin doar două elemente (Amor… iubit), iar aceasta compromite imaginea caligramei din italiană. Supărătoare e calitatea rimei de la v. 104-106-108: foarte-moartedeşartă, în care ultimul termen e puternic discordant faţă de contextul în care a fost plasat. Nepotrivirea sa nu e doar sonoră, ci şi semantică. Trama durerostragică a poveştii de dragoste e sfîşiată de grosolănia verbului românesc, fiind cu totul inoportună echivalarea unei confesiuni sensibile cu un şir de vorbe pe care Francesca le… deşartă în Dante.

Precizia transpunerii lui M. Papahagi e umbrită pe-alocuri de stridenţele ori stîngăciile poetice. Merită citite notele explicative erudite cu care profesorul îşi însoţeşte traducerea.

A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (III) Theodor CODREANU

Marea reacţie împotriva raţionalismului materialist din secolul al XVIII-lea a fost romantismul.

Aşa l-a perceput Eminescu şi sub acest unghi îl radiografiază şi A.C. Cuza. În cartea sa din 2007, Jonathan Black distinge şi el două direcţii ale cunoaşterii: cea raţionalistă, „ştiinţifică”, predominantă în viziunea despre lume în ultimele două secole, fundată pe principiul materia-înaintea-minţii, şi cea „idealistă”: mintea-înaintea-materiei. Aceasta din urmă răstoarnă imaginea istoriei factologice, ducând la un cod invers pe care, crede autorul, l-a conservat ezoterismul. A.C. Cuza nu are nevoie de acest concept, ca şi Eminescu, după cum nici creştinismul nu are, deşi se sprijină pe principiul mintea-înaintea-materiei. Ontologia arheului, cum am demonstrat în cartea din 1992, transcende tradiţionala distincţie filosofică între materialism şi idealism, poetul nostru vorbind de enigmatica substanţă imaterială din univers.

Opţiunea lui Eminescu pentru romantism („Eu rămân ce-am fost: romantic”) nu este pentru o anume şcoală romantică, ci pentru romantism ca formă atotcuprinzătoare de fiinţare şi de cunoaştere.

Atitudinea nu implică respingerea raţiunii, ci doar a formei degradate a acesteia în raţionalism .

Raţionalismul, subliniază şi A.C. Cuza, n-are a face cu raţiunea „ca organ superior al ideilor, ci se reduce la organul modest al inteligenţei comune şi nu e alta, 1 aşadar, decât intelectualism vulgar” . Încât, în religie el devine deism steril care premerge ateismului, ca radicalism distrugător al instituţiei Bisericii; în literatură, se manifestă ca pseudo-clasicism şi naturalism, pe când, la nivel economic şi social, apare ca liberalism mecanic ce involuează către utopia marxistă. În consecinţă, e anti-istoric. Interesant că autorul istoriei secrete, Jonathan Black, deduce de aici că adevărata istorie este cea ezoterică, nu cea convenţională a raţionalismului.

Romantismul este văzut de A.C. Cuza ca ieşire din raţionalismul secolului al XVIII-lea şi întoarcere, în spirală, la romantismul veacului de mijloc. Aşadar, precizează criticul, nu „reacţiune”, nu „paseism”,

75

BUCOVINA LITERARĂ

eseu etichete puse lui Eminescu, ci adevăratul progres spiritual în contra pseudo-progresului raţionalist.

Bogăţia de exemple aduse arată o erudiţie impresionantă. Însuşi Jean-Jacques Rousseau este scos din sărăcia raţionalismului iluminist, cu argumente din Emile: „Am părăsit, aşadar, raţiunea şi am consultat natura, adică sentimentul lăuntric, care diriguieşte credinţa mea independent de raţiune”2. Or, sentimentul lăuntric, după cum a remarcat şi Jonathan Black, este marea contribuţie a creştinismului în istoria umanităţii.

Dumnezeu nu mai este o entitate exterioară, ci este în noi înşine. Dumnezeu e în inima omului, spune Eminescu, în eul nostru profund. El se manifestă ca afectivitate, ca iubire, va confirma şi un filosof 3 transmodern ca Ştefan Lupaşcu .

Renaşterea romantică, demonstrează A.C. Cuza, se fundează pe creştinism, în planul sentimentului, şi pe marii filosofi, în pl anul raţiunii superioare, piatră unghiulară fiind Kant (1724-1804), care, prin cele douăsprezece categorii ale gândirii a arătat că raţiunea nu se aplică decât fenomenelor, nu şi transcendentului.

Raţiunea este ispitită să treacă de fenomen şi să rişte a cădea în utopie, pe când idei ca libertatea voinţei, nemurirea sufletului, Dumnezeu rămân pentru ea transcendente, fără aplicare imanentă, ca aparţinând credinţei, dar de primă importanţă practică şi estetică. Apariţia Criticii raţiunii pure (1781) i se prezintă, ca şi lui Eminescu, data „cea mai însemnată din întreaga evoluţie a gândirii umane” 4 . Kant a opus dogmatismului metafizic, empirismului şi scepticismului – criticismul, care admite depăşirea graniţelor empirice de către raţiunea pură, distrugând, totodată raţionalismul îngust, „dovedind că, dincolo de hotarele empiriei, mai este ceva – mai înalt – pururi nepătruns de gândire, către care vom fi totuşi pururi atraşi, de care suntem stăpâniţi, în lumea morală”, de 5 împărăţia infinitului .

De la formula indiană tat twam asi (binecunoscută lui Eminescu), la Platon, Plotin, Proclus, Jan Baptist van Helmont, Paracelsus, Jacob Böhme, Schopenhauer, Fichte şi romantici, A.C. Cuza distinge singura ştiinţă transraţionalistă, cea sentimentală.

Romantismul modern, cel de la finele secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, apare când raţionalismul materialist s-a istovit.

Romanticii nu s-au întors la societatea medievală, ci la sentimentalism şi idealism. Mişcarea romantică nu a început cu o personalitate de excepţie, ci cu tânărul Wilhelm Heinrich Wackenroder (1773-1798). În 1796, pleacă la Dresda împreună cu Tieck, unde amândoi

76

pregătesc lucrarea Mărturisiri sentimentale ale unui frate călugăr iubitor de artă, publicată la Berlin, în 1797. Vin apoi cei mari, ca Novalis, fraţii Schlegel, Schelling, Brentano, Hoffmann, Hölderlin ş.a.

Novalis, arhetipul romantic modern cel mai pur, a fost un mistic profund, adâncit în Kant şi Fichte, în neoplatonici, în Spinoza, în Böhme, despre care s-a 6 spus că a fost „profetul romantismului” . Deşi provenea dintr-o familie de protestanţi pietişti, Novalis a combătut protestantismul care a adâncit ruptura creştinismului primului veac, aşa cum, altminteri, catolicismul a dus la Marea Schismă. Novalis credea în reunificarea creştinismului, sub umbrelă catolică, fără graniţe, pentru a da cu adevărat lumii pacea eternă.

Fraţii Schlegel au fost teoreticienii romantismului şi părinţii criticii moderne. Prin ei, romantismul ajunge la deplină cunoaştere de sine7. Ei au atras atenţia că poezia şi filosofia fără religie devine o simplă joacă. Friedrich Schlegel este şi teoreticianul cel mai subtil al ironiei romantice. El identifica în filosofie patria ironiei însăşi, începând cu ironia socratică şi culminând cu romanticii. Există ironie şi în retorică, dar cea mai înaltă poezie este ironia filosofică. În fragmentul 108, Fr. Schlegel spune despre ironia socratică: „Într-însa totul trebuie să fie glumă şi totul serios, totul sincer şi pe faţă şi totul prefăcut şi ascuns. Ea rezultă din unirea simţului vieţii cu spiritul ştiinţific, din întâlnirea unei filosofii naturale desăvârşite cu o filosofie ştiinţifică desăvârşită. Ea cuprinde şi trezeşte un sentiment despre conflictul de nedezlegat dintre absolut şi relativ, despre imposibilitatea şi necesitatea unei comunicări complete. Ea este cea mai liberă dintre licenţe, căci printr-însa ne ridicăm mai presus de noi înşine; şi totuşi cea mai legală, pentru că este neapărat necesară”8. Ironia, susţine Fr. Schlegel, în spiritul unei logici dinamice a contradictoriului (v. Ştefan Lupaşcu), este „culmea obiectivităţii în culmea subiectivismului”.

Mai ales ca ironie de sine, prin care Eminescu distingea între ironia omului de spirit (totdeauna orientată către altul) şi ironia geniului, orientată către sine. Tot Fr. Schlegel a făcut disocierea între sentimentalitatea spirituală, esenţială romantismului, şi sentimentalitatea empirică, vulgară. De asemenea, a văzut în poezia creştină romantică dubla faţă a naţionalului şi universalului (Fragmentul 243), tinzând să unească „toate genurile poetice”. Întruparea cea mai desăvârşită a ironiei romantice s-a realizat cu E.T.A. Hoffmann. A.C. Cuza produce câteva dintre cele mai pătrunzătoare analize de opere hoffmanniene.

Desigur, autorul nu se opreşte doar la romanticii germani, ci face relevante incursiuni în celelalte culturi europene. Totodată, investigaţia se lărgeşte la alte

BUCOVINA LITERARĂ

eseu domenii: economie politică, drept, filosofie, politică, pictură, muzică etc. În Adam Müller (1779-1829), descoperă un mare economist. Acesta se opunea raţionalismului iluminist care confunda statul cu o maşină, alternativa fiind statul organic, teoretizat şi de Eminescu. Müller reproşa revoluţionarilor francezi că au înăbuşit ideea de drept creştină în care proprietatea individuală se îngemăna cu cea obştească, într-un sistem de îndatoriri reciproce. În secolul al XVIII-lea, reînvierea ideii de drept roman a dezorganizat statele.

Ca şi Eminescu, Adam Müller lăuda Anglia care a conservat echilibrul dintre ideea de drept romană şi cea medievală, sporindu-şi bogăţia şi devenind centrul civilizaţiei. Raţionalismul materialist, observă avant la lettre Müller, creează premiza formelor fără fond.

Economistul afirmă că orice stat are două feluri de capital: fizic/financiar şi altul spiritual. Ignorarea celui din urmă, întrupat în Biserică, duce la năruirea naţiunii.

Adam Müller a pus şi problema „globalizării”, pornind tocmai de la capitalul spiritual, ca răspuns polemic la raţionalismul utopic: „este o curată nebunie de a voi să ridici comerţul şi raporturile economice, cum s-a făcut cu ştiinţele, mai presus de formele naţionale ale popoarelor europene, închipuindu-ne o republică mercantilă universală, care să fie afectată tot atât de puţin de legile şi războaiele diferitelor naţii ca şi presupusa republică ştiinţifică”9. Adevăratul progres al civilizaţiei şi culturii nu se poate realiza printr-un stat global, fiindcă pentru aceasta este nevoie de „state deosebite”, întrucât „Viaţa politică nu ar putea să ajungă la conştiinţa omului, adică orice interes local s-ar absorbi într-un singur stat universal, dacă statul naţional, cu legătura lui imediată, nu ar servi ca mijlocitor între ideea eternă a dreptului şi fiecare individ îndeosebi…” Müller anticipa o adevărată catastrofă în ideea utopică raţionalistă a unui stat universal fără religie, fără patrie, fără naţiune, singurele care fac legătura între individ şi umanitate. El nu respingea ideea de armonie universală, dar preciza ordinea: întâi statul ca formă naţională, apoi „o comunitate legală a unor adevărate state”, realizată prin legi şi tratate. Temelia unei ordini universale nu poate fi decât spirituală, or, creştinismul este cel care o garantează, întrucât „Toate celelalte religii sunt legate de anumite regiuni şi moravuri, pe când religia creştină are tocmai nevoie de naţionalităţi pe cât mai diferite, pentru a se desfăşura în toată gloria ei…”10.

Filosofiile postmoderniste ale diferenţei şi cea transmodernă a identităţii şi diferenţei s-ar recunoaşte în proiectul spiritual al unei Europe unite, extinse la nivel global. Imaginea creionată de Adam Müller seamănă izbitor cu aceea a Părintelui Dumitru Stăniloae11 elaborată în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, când s-a pus acut problema

reconcilierii istorice a Europei. Iar imaginea aceasta nu diferă de a lui Eminescu. Adam Müller învinuia raţionalismul modern de distrugerea unităţii spirituale a Europei: „Religia creştină ea singură va putea, aşadar, să întemeieze federaţia universală între popoare, care e treapta cea mai înaltă de dezvoltare a umanităţii”.

Individualismul raţionalist, profetiza Müller va fi catastrofa decăderii umanităţii. Acesta e sensul întoarcerii romantismului la Veacul de Mijloc, întoarcere la fondul spiritual, nu la cel material.

Antimoderni, în acelaşi mod, au fost şi alţi savanţi romantici precum Karl Friedrich Eichorn (1781-1854) şi Friedrich Carl von Savigny (1779-1861). În esenţă, maladia modernistă a raţionalismului sfârşeşte în violenţă, întrucât abstracţia duce la radicalism, la iacobinism şi teroare. Robespierre, atrage atenţia A.C. Cuza, voia accelerarea binelui în faţa răului prezent. În discursul său ţinut în faţa Convenţiunii, la 26 iulie (8 thermidor), 1794, preciza: „Să nu ne înşelăm; a întemeia o mare Republică pe bazele raţiunii şi ale egalităţii… nu este o întreprindere pe care ar putea-o îndeplini uşurinţa; ea este capodopera virtuţii şi a raţiunii umane”. La 5 februarie 1794, avea soluţia, expusă în alt discurs: „poporul se conduce prin raţiune, şi duşmanii poporului prin teroare”, prin care înţelegea „justiţie promptă, severă, inflexibilă”, ca emanaţie a „virtuţii”.

Guvernul era definit ca „despotism liber – toţi contra tiraniei”12.

Dar demonstraţia cea mai ingenioasă a lui A.C. Cuza este că raţionalismul, punând materia înaintea minţii, nu poate fi romantic nici chiar atunci când se străduieşte a se erija în romantism. Cazul lui Heinrich Heine, considerat unanim ca ultimul mare reprezentant al romantismului german. Despre aceasta, în numărul viitor.

1. A.C. Cuza, op. cit., I, p. 114.

2. Citat de A.C. Cuza, op. cit., p. 122.

3. Ştefan Lupaşcu, L'homme et ses trois étiques, Éditions du Rocher, Monaco, 1986, trad. rom., de Vasile Sporici, la Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999.

4. A.C. Cuza, op. cit., p. 131.

5. Ibidem.

6. Şi pentru Basarab Nicolescu Jakob Böhme este un precursor al gândirii transdisciplinare, închinându-i, în acest sens, o întreagă carte, în 1989: Ştiinţa, sensul şi evoluţia – Eseu despre Jakob Boehme, prefaţă de Antoine Faivre, trad. din franceză, de Aurelia Batali, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1993, ediţia a II-a, 2000.

7. A.C. Cuza, op. cit., p. 174.

8. Apud ibidem, pp. 177-178.

9. Apud ibidem, pp. 221-222.

10. Apud ibidem, p. 223.

11. Dumitru Stăniloae, „Statele Unite ale Europei“, în Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004, pp. 98-101.

12. Apud A.C. Cuza, pp. 279-282.

77

BUCOVINA LITERARĂ

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

Coroniţa de merit Deja de multă vreme, ei ajunseseră acolo – Dincolo, astfel că se acomodaseră, ba chiar se aclimatizaseră, s-ar putea spune, dat fiind că Dincolo nu există iarnă, ci doar vară şi ceva, sintetizat, esenţializat ca şi cum, toamnă-primăvară. Adică, Dincolo se perindă doar două anotimpuri şi nu patru, ca Dincoace.

Deja cunoşteau vecii şi vecinii, inclusiv pe cei de lângă plopii fără soţ. La rândul lor, vecinii parcă i-ar fi cunoscut ceva mai puţin, ceea ce nu înseamnă că, în sinea lor, nu i-ar şi fi recunoscut. Pur şi simplu şi în orice caz, Dincolo lumea nu e foarte curioasă faţă de sine însăşi, faţă de conţinutul ei individual şi global.

Pentru că e o lume mai specială.

Iar în duminica aceea... – nu, nu e bine spus, deoarece Dincolo nici nu există vreo altă zi, decât duminica, duminica, duminica... – aşa, de şapte ori în săptămână, de 30 sau de 31 de ori în lună (în absenţa iernii, Dincolo nu există nici controversata lună cu 28 sau 29 de zile, adică – februarie) şi de 365 de ori în an – tot duminica, duminica, duminica...

Deci, în această Zi ei, cei cununaţi în biserică pământeană, dar deja supravieţuitori Dincolo, urcau într-o cabină de funicular spre piscurile unui munte oarecare, Parnas sau Olimp, să zicem, dar sfânt ca toţi munţii de Dincolo.

El privea neutru – pe chip nu i se putea citi vreo emoţie anume – prin geamul cabinei ce-i ducea spre piscuri, în schimb înfăţişarea consoartei sale demonstra, vădit, oarece indispoziţie care, de altfel, peste scurt timp se învederă şi în cuvintele ei: – De parcă s-ar fi vorbit înde ele, vecinele vin la mine, să mai stăm la o linguriţă de ambrozie sau de mirt, şi unde încep a mi se lăuda de Doamne, fereşte! Ba că al meu mi-a dăruit „Jocul cu mărgelele de sticlă”, ba că celeilalte soţul i-a oferit de ofrandă „Divina comedie”, o a treia zice de „Anna Karenina”, şi tot aşa, una mai gratulată decât alta, în timp ce tu – ce mi-ai dăruit tu mie? Barem o singură cărţulie să-mi fi dedicat, şi tot nu mă simţeam atât de penibil printre lăudăroasele noastre vecine... De parcă eu aş fi cea din urmă, cea mai insignifiantă dintre toate. Hai, spune şi tu, sunt eu cea mai cea, care nu merită şi ea un – hai să nu zice, „Război

78

şi pace”, dar ceva de-al nostru, naţional ajuns universal?

Hai, spune, sunt eu chiar cea mai?...

Lacrimile i-au dat în ochi, cabina plutea alene şi îndelung. În alte cabine – din faţă, din spate, – se vedeau siluetele perechilor îndrăgostite, s-ar putea spune chiar fericite, ei, bărbaţii, ţinându-şi consoartele de după umăr, şoptindu-le ceva la ureche…

De la tărăgănatul, parcă amânatul, ralanti, urcuş al cabinei, ea aţipi, ca în juneţe, cu căpşoru-i bucălat pe umărul lui, cu mâna ei mică ţinându-i mâna de bărbat sadea. El privea în continuare prin geamurile cabinei funicularului, iar cu palma celeilalte mâini îi mângâia uşor zulufii ce-i ieşiseră de sub delicata coroniţă de laur.

Iar coroana lui era una aproape masivă, s-ar putea spune; drept, nu ca cea a lui Dante, dar una ce trezea respectul.

De fapt, avea o soaţă cam cârcotaşă, nărav care nu şi l-a uitat, frumoasa de ea, nici acolo – Dincolo –, pentru că ce alt cadou mai de preţ să-i fi oferit el, decât, implicit, prin decizia muzelor, acea coroniţă de laur? Deoarece Dincolo regulamentul stipulează că, drept distincţie, li se acordă coroniţe de merit şi soaţelor poeţilor celebri, în prezumţia că ele i-ar fi inspirat. Iar coroniţa ei tocmai confirma că el este unul dintre celebri...

Cei din epoca internetului De obicei, oamenii între ei, chiar prieteni la cataramă fiind, ba chiar mai mult – de fraţi buni ştiindu-se, nu-şi mărturisesc unul altuia nici a milionimea parte din adevărul – hai să zicem – propriei vieţi... Motivul e simplu: dânşii ştiu, fie şi în baza propriului exemplu existenţial sau de existenţă ca şi ratată, dar şi din ce se mai aude că, de fapt, şi prietenul lor, fratele sau sora, sunt, de asemenea, ca şi el, greu, uneori – necruţător încercaţi de destin. Puţin spus, totuşi, doar atât: încercaţi de destin, adevărul fiind mult mai dur – încercaţi de cruzimea destinului, de nemila proniei...

Dacă ar fi să o dea în struna sincerităţii maxime, precum o visase Jean-Jaques Russo, lumea ar însemna un plânset universal, catastrofal, potopitor... De aia, păstrând discreţia, fiecare ins îşi suportă eşecurile – mult mai multe, decât poate să pară, să apară „la suprafaţă”. Nu are încotro, decât să suporte nemila, cruzimea destinului... De unde, odată cu apariţia internetului, s-a iscat şi o idee de consolare mondială pentru noi, inşii, oamenii, toţi cei supuşi brutalităţii, niciodată explicabile, a ceea ce se numeşte destin.

Astfel că, mai întâi, cineva ticluieşte o parabolă, plastică, în felul ei, chiar cu anumite calităţi literare şi, pe alocuri, filosofice. După care include întreaga agendă de adrese pe care a stocat-o memoria mail-ului său, în consecinţă, pe zeci sau, poate, sute de adrese pleacă parabola consolatoare, din care să se priceapă că, chiar în pofida cruzimii destinului care ne mototoleşte, uneori – de-a dreptul terfelindu-ne, noi, fiecare în parte, ne putem păstra – atenţie! – valoarea,

BUCOVINA LITERARĂ

parabole importanţa, prestanţa şi toate celelalte elemente, caracteristici, cu care să atenuăm boţitul, mototolitul, rostogolitul la care suntem supuşi. Precum reiese anume din respectiva parabolă care, acum câteva minute, am extras-o din propria căsuţă poştală-mail, transferând-o în continuarea... aici-ului, adică prezentului text.

Aşadar, iată ce puteţi primi prin cyberreţeaua satului universal, care nu e altceva / altcineva decât însuşi globul nostru terestru, lumea-minunea în – se dovedeşte – mult mai puţina ei cuprindere decât se credea, fie şi în cel mai recent – cândva; odinioară, să zicem, de acum jumătate de secol, ca să nu mergem, ca racul, prea îndărătul istoriei (în textul reprodus păstrez arhitectura, grafica variantei anonimului expeditor sau – expeditorilor; nu am contribuit decât cu plasarea sedilelor noastre româneşti la literele minunatului alfabet latin): „Paul, cu o faţă abătută şi gânditoare, se întâlneşte cu prietena sa Laura, să bea o cafea într-un bar.

Deprimat, se descarcă, spunându-i problemele lui: cu munca, cu banii... relaţia cu iubita lui, vocaţia sa!...

Totul părea că îi merge rău în viaţă…

La auzul celor spuse de Paul, Laura băgă mana în poşetă, scoase o bancnotă de 500 de euro şi-i spuse: – Vrei bancnota asta?

Paul, un pic confuz la început, i-a răspuns: – Bineînţeles! Sunt 500 de euro… Cine nu i-ar vrea?…

Atunci Laura luă bancnota în pumn şi o mototoli, făcând-o ghem. Apoi desfăcu pumnul, aruncând bancnota pe jos şi călcând-o în picioare, după care o ridică, prăfuită şi murdară.

– O mai vrei?

– Uite, Laura, tot nu înţeleg ce ţii tu să spui, dar este o bancnotă de 500 de euro şi, atât timp cât nu o rupi, are aceeaşi valoare…

– Paul, trebuie să ştii că, chiar dacă uneori nu iese cum vrei, chiar dacă viaţa te mototoleşte sau te calcă în picioare, continui sa fii la fel de valoros cum ai fost mereu… Ceea ce trebuie să te întrebi este cât valorezi în realitate şi nu cât eşti de lovit la un moment dat.

Paul o privea pe Laura fără să spună nimic, timp în care impactul mesajului lucra în mintea sa.

Arătându-i bancnota mototolită, tânăra l-a întrebat iar pe Paul: – Şi acum o mai vrei?

– Laura, nu ştiu ce pretinzi cu asta, dar sunt tot 500… Bineînţeles că-i vreau, dacă mi-i dai…

Laura a pus bancnota mototolită pe masă şi cu un zâmbet complice a adăugat: – Poftim, păstreaz-o, pentru ca să-ţi aminteşti de asta când te simţi rău. Dar îmi datorezi o bancnota noua de 500, pentru a o putea folosi cu următorul prieten care va avea nevoie, conchise domnişoara, îndreptându-se deja spre ieşire.

Paul privi din nou bancnota, zâmbind şi chemând ospătarul să plătească nota.

Parcă de puţine ori ne îndoim, fiecare din noi, de propria valoare, de ceea ce merităm cu adevărat, ca să putem reuşi în cele pe care ni le propunem?

Fireşte, nu ajunge doar a-ţi propune. Trebuie să treci la acţiune şi există multe căi să o faci. Pentru început, să zicem, încearcă să răspunzi la următoarele puncte de chestionar: 1. Numeşte cele mai bogate 5 persoane din lume; 2. Numeşte ultimele 5 câştigătoare ale concursului Miss Univers; 3. Numeşte 5 câştigători ai premiului Nobel; 4. Numeşte ultimii 5 câştigători de Oscar pentru cel mai bun actor sau actriţă.

Cum îţi iese? Rău? Mai că nu-ţi iese, zici?

Nu-ţi face probleme, prietene! Niciunul din noi nu-şi aminteşte. Aplauzele vin şi se duc! Trofeele se prăfuiesc ! Frumuseţea e trecătoare...

Iar acum răspunde la acest chestionar: 1. Numeşte 5 persoane care te-au ajutat în educaţia ta; 2. Numeşte 5 persoane care te-au ajutat în momente dificile; 3. Numeşte 5 persoane care te-au făcut să simţi ceva special; 4. Numeşte 5 persoane cu care-ţi place sa-ţi petreci timpul liber.

Cum e? Mai bine? Da, chiar dacă nu la toate punctele găseşti tocmai 5 persoane… E bine şi 4, 3, 2, chiar una…

Persoanele care te marchează în viaţă nu sunt cele cu mai multe bunuri, cu mai mulţi bani sau cu cele mai mari premii. Ci sunt cele care au grijă de tine, îţi vor şi îţi fac binele, te ajută, când e nevoie.

Prin urmare, reflectează un moment. Viaţa este foarte scurtă…

Iar tu ... pe ce lista eşti ? ...

Nu te afli printre cei bogaţi şi faimoşi, dar eşti printre cei de care mi-am amintit pentru a le trimite acest mesaj. ...şi această floare, simbol al prieteniei...”

Nu ştiu dacă cineva dintre eventualii cititori ai unor astfel de mesaje se şi simt mai puţin boţiţi de destin, se cred de aceeaşi valoare (de 500...), se...

Adevărul e că, peste timpuri, când nu va mai fi vorba de bancnota de 500 de euro, ci numai de bancnote de 500, 1000 de yuani, cineva, deja trăitor în epoca postinternetului, ar putea constata: – Domnul meu, să vezi de ce fleacuri erau preocupaţi ăia din epoca internetului!... Să ai la dispoziţie o atare comoară entropică, şi să răspândeşti prin intermediul ei prostii, care mai de care... ...Cu toate că părerile s-ar putea împărţi, neştiindu-se ce ar prevala, pro sau contra...

79

BUCOVINA LITERARĂ

recenzii N. Busuioc – „Basarabia de suflet“ George BĂDĂRĂU

Publicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cu articolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 de pagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare dată să aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritual basarabean. În cele două secţiuni I. Carte, lecturi, opinii, II. Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura, dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români de peste Prut, unde a înfiinţat o Bibliotecă de carte românească (Chişinău). Admirând viaţa spirituală din Moldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni la Salonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile, revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şi mai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinând seama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiată prin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri, vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentru conţinut, grafică, originalitate, comentarii în publicaţii de specialitate, la radio şi televiziune. Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciază calitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşterii spiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu o anume adâncime, în care ideile se înlănţuie disciplinate, expresive. În volumul Basarabia de suflet, N. Busuioc visează pe marginea textelor, face din când în când însemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii între literatura basarabeană şi anumite elemente de teoria lecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneori întrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii pe teme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţa pe care o descoperim în textele literare? se întreabă publicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorul trăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retrage în singurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte de poezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şi sensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică, uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).

Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc se situează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor, publicistul subliniază calităţile scriitorului basarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică, umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic,

80

solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră, pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ, melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativă în creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptatea istorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitatea prozatorului de a genera importante structuri epice, prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnica ambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).

Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges, pentru care cartea este mit şi labirint, prilej de meditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul Mihai Cimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, care îşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţia sofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturile sunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cu toţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).

Analizând tipurile de istorie literară, Mircea V. Ciobanu mai întâi le enumeră: istorie-literară critică, didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, de azi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală, acum când peisajul cultural este dominat de consecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţiei metafizice, jocul intertextual, obsesia scurgerii timpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibile sau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pe gânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunile cotidianului“ (De la jocul intertextual la lirica obsesivă).

Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanu răsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşi exprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorie literară, studii monografice, studii sociolingvistice (Nevoia de vase comunicante). Un alt cercetător literar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator al valorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică, unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia, complicarea metaforelor (Basarabia este încă necunoscută). Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cu volumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiul concentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstrului roşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii, trăiri (Periplu prin cercurile iadului).

Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerile lui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă, N. Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, în lirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig).

Un roman documentar, bazat pe documente de natură poloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit, referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist, filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor, diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator, poliglot (Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).

Un articol reliefează personalitatea lui Iulian Filip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician, cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru.

Creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea

BUCOVINA LITERARĂ

recenzii magică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetului deschis ca o bibliotecă).

Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează între romanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionar al unei schimbări socio-culturale, apreciindu-i meditaţiile, diversitatea formelor culturale din Echipa de îngeri, poemele despre iubire şi divinitate, moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jur au o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct de plecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poezia între simbolism şi existenţă). În creaţia lui N. Leahu publicistul distinge subtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi în cele dramatice (Pendularea între poem şi eseu), iar în opera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţe deosebite de lirism, metafore expresive în poezii, formule interesante în pamflete, rapsodii, balade, confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă de supravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).

Lirica feminină este bine reprezentată de Irina Nechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacă cu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suavmetaforică a fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestrată cu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de tema religioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie, ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie la proza de analiză psihologică).

Universul copilăriei rămâne în continuare un univers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cu sentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt, inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită de intimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilor şi copacilor (În universul fericirii).

La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitate semantică, versuri memorabile sub umbrela cugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talent viguros cu experienţă interioară care păstrează în suflet nostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).

Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri, iluzii în poezia lui Arcadie Suceveanu, având menirea să te provoace într-o lume de poveşti şi legende, în care distingem o mitologie fabuloasă a locului. E un lirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil, sarcastic, acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia ca esenţă a înţelesurilor generale).

Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu, ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonirea din Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui Grigore Vieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea metaforă a paradisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţii şi sublimului (O existenţă simbolică).

Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul de documentarist, care porneşte de la cunoaştere şi insistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N. Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii se

caracterizează prin conflict şi lupta de idei, sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate).

Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionar Scriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este un editor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, în condiţii grafice deosebite.

Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicist rafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţi din Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale.

Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni, istorici, jurnalişti, lingvişti, documentarişti. Aceste dialoguri esenţiale au ca titlu un fragment din conversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, o sintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a pune întrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă dar şi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cu ocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban a invitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primei biblioteci de carte românească, în centrul Chişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri de cărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă de frunte a artei muzicale interpretative, cu numeroase turnee peste hotare, premii importante, mărturiseşte cu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul e născut poet, dar eu aş spune că românul e născut şi cântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc am selectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţi cu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cu Dumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.

Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivel înalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şi redefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria, alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cu academicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu – poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noi dimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţie academică despre creaţia eminesciană şi despre lucrarea O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia . De la Iurie Colesnic aflăm că basarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; natura lui este axată pe credinţa în Dumnezeu, Dumitru Crihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se va îndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, Gheorghe Ghimpu face observaţii de natură lingvistică: „Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat de reforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu al bibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginea literaturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşi are amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana Gorea Costin crede că reforma învăţământului din Moldova ar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi“.

Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-i coperta, convins că N. Busuioc a întins încă o dată mâna fraţilor noştri de peste Prut.

81

BUCOVINA LITERARĂ

recenzii

Absurdul ca estetică a singurătă"ii Anca MĂGUREAN

Ultimul volum al poetei Diana Corcan, intitulat sugestiv Poemul singur și apărut la editura Brumar, degajă o tensiune existen"ială profundă cu evidente accente de halucina"ie suprarealistă. Tehnica folosită de poetă pentru a reda acest impas existen"ilist născut dintr-o observa"ie atentă a cotidianului lipsit de perspective și de trăiri autentice, este cea a fluxului conștiin%ei (marcat și prin absen%a punctua%iei), astfel încât observăm de nenumărate ori că am pătruns, pe nesim"ite, într-un oniric la fel de dureros ca și cotidianul din care eul liric încearcă, neputincios, să evadeze: „mă trezesc – iar a scâr"âit ușa/obrajii îmi ard și capul îmi "ipă/și am o batistă înfiptă în gură/ca o garoafă strivită.”

Tema poeziei Dianei Corcan – singurătatea – nu este una nouă, ea fiind deja o constantă a liricii ultimelor decenii, dar felul în care autoarea alege să exprime acest sentiment, ac"ionând la nivel senzitiv asupra cititorului, ale cărui sim"uri sunt agresate de vidul spa"ial ori de strigătele înăbușite și zgomote surde: „dar mi-e frică să nu încep să respir/să nu stârnes vreun tsunami”. Chiar și la nivel tactil, poezia trădează aceeași indiferen"ă a individului fa"ă de lumea din jur, dragostea însăși își pierde semnifica"ia, ducând la un puternic sentiment al înstrăinării fa"ă de fiin"a iubită: „am trăit lipi"i atâta timp/și/nu știm nici măcar cum arătăm”. Nici chiar sentimentul iubirii nu mai poate umple acest gol existen"ial ivit ca urmare a diluării la maxim a trăirilor. Ploaia, care invadează acest spa"iu steril al existen"ei, nu ac"ionează prin degradarea materiei ca la Bacovia, ci prin diluarea fiin"ei care se dematerializează, își pierde esen"a, ajungând să se ignore pe sine și pe ceilal"i: „când plouă cei din oraș se închid undeva/ca să râdă/și nimeni n-o să audă un pește cum "ipă”. Peștele este, de altfel, un topos al volumului de fa"ă, ales să exprime o serie de trăiri înăbușite născute din singurătate și o prea mare tăcere. Dintre toate elementele, cel acvatic domină universul liric al autoarei, univers traversat de ape întunecate sau peste care se abat șuvoaiele de ploaie. La Diana Corcan, apa redă cel mai bine sentimentul pustiului și al izolării, ea uniformizează și îneacă până la disolu"ie.

82

Sentimentului singurătă"ii îi sunt asociate o serie de trăiri negative, precum teama, înstrăinarea, anxietatea, mergând până la alienarea fiin"ei într-o societate în care individul își pierde identitatea, ajungând să se autoperceapă ca un fragment al acesteia: „sunt un picior din omida care se deplasează pe loc”. Stranietatea liricii autoarei este rezultatul acestor nota"ii ce oscilează permanent între nota"ia lucidă și oniricul cu o puternică tentă coșmardescă ivit mai degrabă dintr-un limbaj care se rupe de obișnuit pentru a șoca cititorul. De fapt, șocul cititorului se naște și dintr-o revela"ie menită să îl debusoleze și să îi atragă aten"ia asupra unui adevăr dureros: cotidianul este un acvariu în care noi, pești mu"i și asociali, suntem incapabili să ne strigăm suferin"a, rămânând la fel de surzi la durerile noastre sau ale altora. Dar anxietatea atinge cote maxime atunci când, eu liric și cititor deopotrivă, ajung la concluzia dureroasă că fiin"a se află într-un impas fără ieșire din care nici poezia însăși nu o poate salva: „mă întreb ce să fac cu mine acum – nu mai e / orașul nici lumea un loc liniștit”.

Universul Dianei Corcan este unul fragil, improvizat parcă din resturile unui cataclism (sau mai degrabă ale unui potop) și care riscă să se prăbușească la un singur gest greșit: „e prea multă mișcare în camera asta / se vor sparge pere%ii precum coaja de ou”. În acest univers în care cu greu se disting contururi vagi ori șoapte abia rostite, Diana Corcan pare să acorde o importan"ă deosebită metamorfozei, la rândul ei o formă de expresie a fragilită"ii, a inconsisten"ei unei lumi care nu știe și nici nu poate să rămână credincioasă formelor sale primordiale: „mi-am dezlipit masca din carne / și am lipit-o de fotografie / am crezut că sângerează – așa ar fi fost mai sigur / dar ea s-a preschimbat în făină de oase”. Figurile zoomorfe precum peștii și meduzele, se insinuează și ele în acest univers ostil în care absurdul devine expresia lirică a singurătă"ii. Ne aflăm așadar, în fa"a unei estetici a solitudinii destabilizatoare în care fiin"a, lipsită de repere, se află într-un gol existen"ial. De fapt, această estetică a singurătă"ii pe care poeta o afirmă chiar din titlu ajunge să coincidă, prin integrarea banalului cotidian în discursul poetic, cu o estetică a absurdului din a cărui capcană fiin"a pare să nu mai aibă scăpare. În contextul actual în care poezia este supusă unor experien"e mai mult sau mai pu"in fericite, Poemul singur al Dianei Corcan este un act poetic de o înaltă "inută în care limbajul își redobândește puterea creatoare tocmai prin doza de straniu, dureros și absurd ce se degajă din acest univers liric aflat sub semnul tăcerii și al solitudinii. Poezia nu mai poate exorciza singurătatea fiin"ei, dar îi poate da, în schimb, o formă estetică.

BUCOVINA LITERARĂ

recenzii

„Transcripturi din conştient” Dan PERŞA

Nu e deloc uşor pentru cineva a cărui carieră este jurnalismul, să facă artă. Să-şi mobilizeze sensibilitatea, să-şi adune „obsesiile”, să surmonteze dificultăţile punerii lor în expresie. Eliza Macadam reuşeşte să o facă. Scrie poezie. Din vocaţie, sau chiar mai mult de atât. E ceva legat de fiinţa ta să nu poţi trăi fără poezie. Spune poeta: „Dacă nu scriu / planeta face implozie / îngheţ / nu mai plâng / nu mai râd / pleoapele mi se prind la loc / ca înainte de naştere".

Lipsa poeziei înseamnă întoarcerea la starea increată, nu doar a poetei ci a întregului univers. Este, aceasta, o mărturisire ce te face să cauţi să înţelegi pe tine, cititorul, care este relaţia poetei cu poezia. Căci scrie poezii ce vin dintr-o emoţie autentică, vizibilă de la prima lectură. Mi-o imaginez pe Eliza Macadam în felul următor: urmându-şi cariera de ziarist, cu ostenelile ei zilnice (doar le cunosc atât de bine), fără să uite însă, de îndată ce are o clipă liberă, de poezie.

Cunosc asemenea artişti, care îşi împart viaţa între muncă şi artă. Debutează în 1988 în revista „Ateneu” şi abia în 1994, după circa şase ani, apare şi editorial.

Fără grabă. Timp în care, câştigă prestigioase premii: „Porni Luceafărul" 1991 - Botoşani; „Lucian Blaga" 1992 - Sebeş; „Rimbaud" 1990 Bucureşti - Ambasada Franţei; "Mitteleuropa" 1993 Strasbourg. Un debut cu siguranţă îndelung pregătit, de aici şi vocea deja sigură.

Nu poate trăi fără poezie, dar presiunea cotidiană există. Iese la suprafaţă: „nu mai am zile/ îndeajuns pentru iubit/ înţelepciunea mă creşte/ încet dar sigur/ trufaşă pe buze ia locul mirărilor mele/ la picioare se tot cască pământul/ nu mai am zile îndeajuns pentru zbor”... Este, aceasta, una dintre temele majore ale cărţii. Şi apare sub varii aspecte. Dar în poezia Elizei Macadam ea se înfăţişează altfel decât la Cioran, în ciuda unor versuri ce par, la prima vedere, nihiliste, ca: „pământul gâgâie a moarte”. Ci e dorinţă şi oboseală a dorinţei; iubire şi oboseală a iubirii. Este o ciocnire dintre intelect (raţiune diurnă) şi sensibilitate (raţiune a fiinţei). O intelectualizare excesivă a lumii în detrimentul sensibilităţii: „literaturile-s filozofii/

teologiile-s ştiinţe descalificate”. Iată de unde vine ariditatea fiinţei. Descoperă, poeta, lumea intrată în eu şi o diagnostichează ca pe-o boală. Conflictul dintre eu şi lume. Sau conflict între sacralitatea lumii şi nihil, ce aduce neputinţa de-a semnifica: „eu semnului nu pot să îi mai pun semnificaţii”. Apud Octavian Soviany, devin clare mitemele („pagini rupte”) în care e dezmembrată existenţa, semn al apocalipticului.

Volumul acesta, numit tranşant „Transcripturi din conştient” (Ed. Eikon, 2011), este unul despre coşmarul diurn. Şi, ca într-o frescă, găsim cioburile clorate ce îl compun. Corabia ce nu va ajunge la mal, „preoţi închiriaţi cu ora”, „cuvinte seci”... zăpezile uitate... Şi volumul capătă coerenţa unei arhitecturi romaneşti, dar realizată cu mijloacele poeticului. O structură ce dă seama de titlul cărţii. „Conştientul”.

Conştientul e lumea intrată în om şi care îl posedă.

Aşa încât transcripturile sunt notaţii despre existenţa noastră diurnă (a noastră, deoarece orice poet autentic nu este doar martorul vieţii sale, ci al existenţei tuturor oamenilor). Sunt, transcripturile, sângele ce gâlgâie din rănile fiinţei. Sunt, transcripturile, mărturia existenţei noastre diurne. Sunt apocalipsa fără trâmbiţe îngereşti şi foc de pucioasă.

Asta nu înseamnă că Eliza Macadam a fost programatică în a construi povestea unui nou Babel. E drept, transcripturile ar fi să vină din conştient, dar acest conştient e replica negativă a sensibilităţii.

Pentru că „raţionalitatea” lumii răneşte sensibilitatea, doar de aceea iau naştere transcripturile. Ele vin, ca izvor, tot din sensibil. Vin ca un conflict. Între izvor şi secătuirea provocată de norme, mercantilism, precizie pozitivistă. „Cuvinte seci secate secerate”.

Iar Eliza Macadam nu-şi reprimă sensibilitatea poetică în favoarea „conştientului”. Şi tocmai sensibilitatea este cea care dă valoare poemelor. Ea instituie „obsesia poetică”... şi obsesia poetică este aici tocmai conflictul cu norma secătuitoare, ce pare să nu-ţi lase decât să te exprimi din „conştient”. Aici se află germenii poeziei autentice a Elizei Macadam.

Conştientul ne oferă lumea demitizată şi chiar demonizată ce ne posedă, în vreme ce „obsesia poetică” ne oferă revolta, frumuseţea, sensibilitatea, speranţa, bucuria. Îmi place, de pildă, următorul poem. Deşi scurt, este de o mare complexitate: „iarna se ţine de oraş dezlănţuie tropii peste tabela de sosiri plecări exorcizată carnea mea în rugăciune la capela din aeroport.”,

83

BUCOVINA LITERARĂ

recenzii Poem al refugiului în rugăciunea făcută în spaţiul consacrat al capelei. Rugăciunea opreşte râsul sardonic al motoarelor avioanelor, stârpeşte decibelii dezlănţuiţi de civilizaţie asupra omului. Poţi urmări astfel de frumuseţi în poezia Elizei Macadam. Iată alta: „turnuri genoveze ieşite din marea ieşită din minţi/ o escortă de herghelii davinciene”. Dar nu asocierea cu plastica impresionează aici, plastică venită din obsesia lui Leonardo DaVinci pentru caii în mişcare... deja existentă în noi ca dat cultural... ci prima strofă, ce-mi provoacă dorinţa de-a citi, de vreme ce arta este privire, nu gândire, altfel de transcripturi scrise de Eliza Macadam: unele ce vin din frumuseţea lumii concrete... când ochiul întâlneşte vâsla unei gondole la Veneţia... sau o arcadă a Colosseum-ului luminată de cântecul unui sturz...

Transcripturi ale privirii. Atunci cu siguranţă „copacul despuiat” care se simte, într-o ipostază a sa, poeta, îşi va regăsi sevele, iar poezia ar putea uni două lumi, două ţări, ar învinge „conştientul”, care nu este decât un avatar al nostru, o altă latură ce nu trebuie negată, atunci când medităm şi înţelegem rostul artei, când ne câştigăm capacitatea, prin exerciţiu, prin autoeducaţie, de a ne destinde fulgerător la simpla privire a unui frumuseţi ce poate fi transcrisă. Aşa ceva încearcă să ne spună Eliza Macadam, ştiind că poezia contează doar ca victorie.

Unele denegări ce apar în poezia Elizei Macadam, ar putea să-i pară, unui cititor grăbit, cel puţin pesimiste, dacă nu atingând nihilismul. Nu este deloc aşa şi nici nu e greu de observat că originea idelor e cea care contează. Nihilismul se naşte din „luciditate”, cum numeşte Cioran forma acută a scepticismului, sau, ca să fac un joc, faza finală a scepticismului. Nu-i descoperi poetei Eliza Macadam scepticism. Ea este mai degrabă o luptătoare, ca Ahile, învinge întotdeauna, chiar dacă se opreşte câteo clipă pentru a face bilanţul sau a-şi trage sufletul. De asemenea, nici pesimistă nu este poezia ei.

Pesimismul este al contemplativilor sublunari, pe când eu-l poetic ce-l descoperim în „Transcripturi din conştient” este unul tonic, al unui om puternic ce răzbate prin toate vicisitudinile vieţii. Cum spuneam, poezia Elizei Macadam îşi are originea în sensibilitate şi aici va rămâne mereu. Aceasta este vocea poetei.

Sensibilitatea poate intra în conflict cu realul, cu postmodernitatea grăbită... dar nu încetează niciodată să iubească lumea şi să-i celebreze frumuseţile. Dar, ceea ce trebuie neapărat remarcat despre volumul „Transcripturi din conştient”: posedă vibraţia autentică a poeziei şi frumuseţii ce te emoţionează.

Aici câştigă Eliza Macadam bătălia cu timpul devorator şi existenţa devoratoare, în ultimă instanţă cu neantul – iar această victorie e miza oricărui poet.

84

Ești cool și dacă vorbești corect Sanda-Maria ARDELEANU

Sub egida Academiei Române, a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, a Ministerului Educa"iei, Cercetării, Tineretului și Sportului și a Consiliului Na"ional al Audiovizualului, un grup de lingviști - cercetători și universitari – a monitorizat 9 posturi de radio și 13 posturi de televiziune în decursul a patru etape în perioada 2007-2008, cu scopul declarat de a constata gradul de normativitate în folosirea limbii române în sistemul media, considerat ca cel mai activ în influen%area dinamicii evolu%iei limbii. Această ini"iativă așteptată de specialiști și extrem de binevenită pentru noi to"i, utilizatorii limbii române, a avut ca primă consecin"ă benefică constituirea unui corpus de analiză, format din enun"uri produse de prezentatorii și moderatorii de emisiuni precum și de cei care concep crawl-ul de știri, corpus ce se poate considera unul reprezentativ la nivel na%ional pentru a diagnostica un anumit stadiu, în sincronie, al „stării limbii române” (ca parte importantă, aș îndrăzni să afim, a stării na"iunii).

Un al doilea aspect ce vizează rezultatele muncii de cercetare a acestei echipe, formată din: Blanca Croitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu, Carmen Mîrzea Vasile, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Irina Nicula, Marina Rădulescu Sala și Rodica Zafiu, îl reprezintă publicarea unor lucrări printre care ultima, intitulată incitant Ești cool și dacă vorbești corect, a apărut în 2010, deloc întâmplător la Univers Enciclopedic Gold, București. Enun%ul exclamativ „Nu tot ce auzi la radio și ce vezi la televizor este corect!”, pozi%ionat pe prima pagină, sub titlu, este, poate, chiar un avertisment adresat „consumatorilor de limbă română mediatică, echipa de autori trasformându-se, iertată să ne fie compara"ia, într-o institu"ie cu rol de “protec%ie a consumatorului”, iar lucrarea, într-un ghid de bune practici lingvistice pentru acesta.

Segmentele principale ale lucrării urmăresc paliere și forme ale limbii: pronun"are, grafie, punctua"ie, morfologie, sintaxă, lexic și semantică, stilistică, urmate de un pasionant capitol cu exerci"ii pentru toată lumea, de o bibliografie orientativă și o Addenda ce con%ine patru sinteze cu rezultatele celor patru etape ale monitorizării media. Grila de prezentare a informa%iei în carte este „așa nu - așa da”, o grilă pe care, la

BUCOVINA LITERARĂ

începutul secolului trecut, Henri Frei o folosea în faimoasa Gramatică a greșelilor. Cartea oferită nouă spre testare include atât devierile de la normă, cât și forma normativă, înso"ită de explicarea ei.

Prin provocările adresate direct cititorului de către autori, această mică gramatică a erorilor din limba română mediatică se constituie într-un instrument interesant de autoevaluare a competen"elor de exprimare în limba română. Lectura se face practic în prezen%a „profesorului nevăzut”, dar a cărui autoritate „corectoare”este puternic resim%ită de cititorul devenit brusc elevul perpetuu. Lucrarea de fa"ă este utilă nu doar vorbitorilor de limbă română – limbă maternă, ci și celor care vorbesc sau doresc să-și perfec"ioneze limba română ca limbă străină. Academia Română trebuie să poarte, în continuare, girul transformărilor inevitabile în cadrul dinamicii limbii române. De aceea, așteptăm și urmărim cu mare interes, specialiști sau simpli vorbitori, punctul de vedere al acestei institu%ii cu rol de far pentru to%i românii.

Festivalul Literar „MIHAI EMINESCU” de la Suceava Cea de-a XXI-a edi%ie a Festivalului Literar „MIHAI EMINESCU” s-a desfășurat în zilele de 11 si 12 ianuarie, la Suceava, Călinești Cuparencu si Putna.

Invitaţii acestei ediţii au fost : Theodor CODREANU – Huşi, Liviu ANTONESEI – Iaşi, Nicolae COANDE – Craiova, Paul ARETZU – Craiova, Horia DULVAC – Craiova, precum si Vasile TĂRÂŢEANU, Ilie T. ZEGREA, Mircea LUTIC, Simion GOCIU, Ilie LUCEAC si Vasile PALADEAN din Cernăuţi.

Premiul de excelenţă „Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană publicat în 2011, a fost acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni cu sprijinul financiar al Centrului Cultural Bucovina, domnului Theodor Codreanu din Husi, pentru volumul Eminescu în captivitatea "nebuniei", aparut in 2011 la editura Universul din Chişinău. Premiul Opera Omnia „Mihai Eminescu”, instituit de prof. Dan Lohanel, director al Liceului particular nr. 1 din Suceava, a fost acordat scriitorului bucovinean Vasile TARATEANU din Cernauti.

Au fost lansate volumele Eminescu în captivitatea "nebuniei", editura Universul, Chişinău, 2011, de Theodor Codreanu; Feluri de posibil, editura Dacia XXI, Cluj Jiu, 2010, de Nicolae Coande; Ştergerea completă a feţei, editura Tipo Moldova Iaşi, 2011, de PaulAretzu.

Un moment artistic sus%inut de Cvartetul vocal Amadeus, format din soprana Herna Sandulean, Valentina Tablan Popescu, Radu Roata si Lucian Ionu% Tablan, un microrecital sus%inut de elevii Școlii Generale din Putna, coordona%i de scriitorul Mircea Aanei, membru al SSB, o vizita la mormântul celei care a fost academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta, precum și depuneri de coroane omagiale la bustul poetului, au fost câteva din manifestările desfășurate cu prilejul acestui eveniment.

(C. V. S.)

biblioteca Bucovina literară Paul ARETZU, ştergerea completă a feţei, Edit.

TipoMoldova, Iaşi, 2011

Nicolae CONADRE, Vînt tutun şi alcool, Edit. Brumar, Timişoara, 2008

Horia DULVAC, Feluri de posibil, Edit. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2008

Inimă REA, Câteva idei despre fericire, Edit. T, Iaşi, 2011

Mircea LUTIC, Arminden cu heruvimi, Edit. „Misto“, Cernăuţi, 2011

Anton JUREBIE, Împotriva negrului total, Edit. Autograf MJM, 2011

Caietele de la Putna Fertilitatea mitului, Putna, 25-28 august 2010, Edit. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2011

85

BUCOVINA LITERARĂ

reflux Constantin Nisipeanu, jobenul şi batista pentru dragoste Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Lăsat să doarmă în biblioteci, cum spunea, la un moment dat, despre Gellu Naum, Mircea Ghiţulescu, referindu-se la dramaturgia acestuia, Constantin Nisipeanu (n. 1907, Craiova – m. 1999, Bucureşti) este în continuare prea puţin cunoscut în spaţiul autohton al literelor. Născut la Craiova, poetul suprarealist debutează în anul 1928 în liliputana revistă „Bilete de papagal”, fiind susţinut de Felix Aderca. În acelaşi an, în urbea natală, fondează revista avangardistă „Radical”. În paginile efemerei publicaţii, vor semna nume precum Eugen Ionescu, Ionathan X. Uranus, Geo Bogza sau Camil Petrescu. Peste ani, aflat la vârsta senectuţii, Constantin Nisipeanu mărturiseşte că din articolul de fond publicat în numărul inaugural al periodicului craiovean îşi mai aminteşte doar o frază: „O revistă fără program este ca o vacă fără macaz căreia cineva i-a tăiat şnurul cu foarfeca şi a rămas bearcă”. Pe lângă revista menţionată, Nisipeanu a mai editat şi condus „Ostaşii luminii” (un singur număr, în 1933).

Cartea cu grimase este volumul cu care va debuta în 1933, la Editura Radical, de al cărei directorat se îngrijea. În 1938 devine absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.

Fire aventurieră, va duce o viaţă pe măsură, în timp schimbând mai multe slujbe dintre care enumerăm doar pe cele de casier, contabil sau director. Apropiat al lui Saşa Pană, Nisipeanu va colabora vreme de mai mulţi ani la revista „Unu”. Datorită aceluiaşi prieten, poetul craiovean îl va cunoaşte pe Nicolae Iorga.

Despre acel moment, Constantin Nisipeanu spune: „Eram presat de prejudecăţile vremii să-mi ameliorez studiile, eu neavând dreptul, conform cerinţelor legii de atunci, să absolv bacalaureatul. Amicul Saşa Pană mă ia şi mă duce în audienţă la Iorga, atunci primministru. Fusese anunţat mai întâi Saşa - dar Iorga, când îl vede, îl întreabă: Bine, dar eu ştiam că te numeşti Alexandru Binder!. Saşa i-a răspuns mucalit: Nicio problemă, domnule prim-ministru; eu sunt şi Binder, şi Saşa Pană!. Montat, Iorga continuă: Şi de ce scoţi revista aia trăsnită, «Unu?». Pentru că dacă n-o fac acum, la tinereţe, mai târziu s-ar putea să gândesc şi eu ca alţii, i-a răspuns Saşa cu o înţepătură. În fine, m-a prezentat pe mine, i-a explicat că eu, pentru că nu

86

aveam studiile cuvenite, nu aveam dreptul să dau bacalaureatul, şi i-a cerut sprijin. Adică, să-mi aprobe susţinerea examenului. Nu pot - i-a răspuns Iorga -, că nu mă înţeleg cu Argetoianu, care-mi face şicane. Dar spre sfârşitul discuţiei s-a răzgândit şi a aprobat să dau nişte diferenţe pentru care urma să frecventez un curs pregătitor”.

Perioada de la „Unu” se dovedeşte a fi una deosebit de prolifică pentru Constantin Nisipeanu. La Editura Unu vor vedea lumina tiparului plachetele de versuri intitulate Metamorfoze (1934), Spre ţara închisă în diamant (1937) şi Femeia de aer (1943).

Această etapă a creaţiei sale este fără discuţie de orientare avangardistă. Încă de la volumul de debut Cartea cu grimase, Ion Pop, în Dicţionarul scriitorilor români (Bucureşti, Editura Albatros, 2001), observa „versuri cu aer nonconformism, reţinând ecouri ale avangardei din imediata apropiere, oscilând între ironizarea sentimentalismului romantic şi o anume brutalitate senzuală ce aminteşte de poemele din anii `30 ale lui Geo Bogza”. Alte versuri, tot din acest volum, trimit la Arghezi. Nu întâmplător criticul literar Pompiliu Constantinescu aştepta „propria fizionomie lăuntrică” a poetului. Deşi înzestrat cu evident talent, Constantin Nisipeanu încă nu este suficient de original. Eclectismul poeziei autorului originar din capitala Olteniei se menţine şi pe parcursul volumului Metamorfoze. Cu toate acestea, ecoul cel mai pregnant al versurilor din acest op vine din sfera imagismului care se practica la revista „Unu”. De remarcat că poemul Protozoar a fost compus în timpul unui acces de malarie, cum precizează însuşi autorul, la îndemnul unui anumit medic. Versurile acestui poem sunt absurde, amintind într-o anumită măsură de literatura practicată de Urmuz: „Am în sânge un patruped/ Cu trei plopi în barbă/ Ziua paşte ca un ied/ Soarele şi melcii în iarbă”. După părerea lui Ovidiu Morar: „Poate că textul cel mai interesant din acest volum este cel publicat chiar în debutul lui, intitulat Umbra unei clipe, care, prin fantasticul imaginilor sale quasi-onirice, neliniştitoare şi prin refuzul încifrării metaforice à la Ilarie Voronca, anticipează deja scriitura suprarealiştilor din al doilea val (a lui Gellu Naum în primul rând) […]”. Aşadar, acelaşi exeget afirmă că în poemul Umbra unei clipe putem vorbi despre suprarealismul genuin: „Din pământ ies mâini verzi/ Care străpung aerul în coaste/ Sunt scheletele unor monştri de fier/ Ascunşi în humă ca-ntr-o cetate/ Acum pământul e limpede ca o sticlă/ Privesc prin el lumea din lăuntru/ Cum se frământă printre filoane metalice/ Cu sufletul fumegând în buze ca o ţigară/ Mâinile se încolăcesc pe gâtul furtunii/ Şi îl strivesc ca pe un bulgăr de sare/ În cazanul mărilor uriaşe/ Unde peştii şi-au creat metropole”.

BUCOVINA LITERARĂ

reflux Următoarele volume, Spre ţara închisă în diamant şi Femeia de aer, sunt considerate de către critica literară ca fiind cele mai reprezentative ale lui Constantin Nisipeanu. Ion Pop situează aceste două plachete de versuri „în centrul imaginarului suprarealist”. „Asociaţiile insolite, generate de tehnica dicteului automat, întăresc atmosfera straniuonirică deja conturată în cărţile anterioare, dându-i un plus de tensiune” (Ion Pop).

Până şi George Călinescu, despre care se ştie că privea cu reticenţă avangarda, la apariţia cărţii Spre ţara închisă în diamant, se arată încrezător în evoluţia poeziei autorului suprarealist: „Nisipeanu a făcut o evoluţie din cele mai interesante şi se revelă acum ca cel mai tulburător dintre unişti prin purismul său şi prin efectele de adâncime pe care ştie să le scoată din el. Fondul poeziei sale, ca al celor mai autentici suprarealişti, este absurdul, un absurd însă plin de semnificaţii ascunse şi tulburătoare”. În fine, de o primire şi mai entuziastă din partea criticii literare s-a bucurat volumul Femeia de aer, carte considerată a fi cea mai ilustrativă pentru arta sa poetică. Nu mult de la apariţia tomului pe piaţa literară, Ion Caraion declara răspicat, fără ocolişuri, că volumul este „cea mai bună carte a anului”. În timp ce Virgil Ierunca precizează că prin această carte autorul „reabilitează poezia actuală”, Pompiliu Constantinescu nu ezită să susţină faptul că opul este tipărit „atât de somptuos, într-o vreme când plăcerea estetică a înfăţişării cărţii este din ce în ce mai rară”. În Femeia de aer, carte alcătuită doar dintr-un singur poem şi două desene ale autorului în maniera celor ale lui Victor Brauner publicate în „unu”, regăsim, după cum declara Ion Pop, „mitul suprarealist, de origine romantică, al femeii mediatoare, feerice (vezi A. Breton, P. Eluard)”. Eroina volumului este Ranna, o prezenţă feminină cu trupul de aer, despre care Constantin Nisipeanu zice: „O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit/ Atât de frumoasă/ Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte/ Din visul meu ca dintr-o scoică”.

Femeii cu trupul de aer poetul îi închină un adevărat imn, un superb poem erotic. În versurile lui Nisipeanu totul este posibil, apar tot felul de asocieri care mai de care mai insolite, lumea se metamorfozează: „Dintr-o vitrină manechinele au plecat la plimbare/ Lăsând imprimată pe geam umbra lor care a devenit un pian/ La care trecătorii se opresc să cânte game”. „Sângele este vinul îndrăgostiţilor/ Iar dragostea este ozonul care primeneşte/ Aerul sângelui”, spune Nisipeanu în acelaşi poem. Înainte de „marea tăcere”, poetul îşi pregăteşte „jobenul şi batista pentru dragoste”. Atunci „Ranna se îndreaptă în vârful picioarelor/ Către inima ei/ Păsări sălbatice izbucnesc din inimă./ Inima este ridicată în amândouă mâinile/ Până la înălţimea ochilor./ Ce frumoasă eşti Ranna!/ Trupul tău curge pe lângă mine ca o apă,/ Vocea ta e o ventuză/ Care se aprinde în fiecare floare”.

În privinţa acestei cărţi-poem, Miron Radu Paraschivescu concluzionează că: „Oricum ar fi Femeia de aer rămâne, cred, până azi opera de căpetenie şi de maturitate a lui Constantin Nisipeanu”.

Cum în perioada postbelică în România suprarealismul nu a mai putut fi practicat, Constantin Nisipeanu schimbă partitura, limbajul utilizat fiind mai puţin temerar. Astfel, opera postbelică a autorului „unist” (din care enumerăm Moş Ioniţă Făt-Frumos, 1956, Cartea cu oglinzi, 1962, Să ne iubim visele, 1967, Stăpâna viselor, 1968, Păstorul de umbre, 1971, O lăută de frunze, 1977, Păsări de fum, 1982, Arbori cu aripi de harfe, 1986, Fata pescăruşului, 1988) este marcată într-o mai mică măsură de acel suprarealism situat între primul şi al doilea val al mişcării. Dar şi aşa, poetul craiovean nu renunţă în totalitate la idealul suprarealist din tinereţe, ci rămâne fidel universului imaginar care l-a consacrat şi din care nu lipsesc visul, erosul, absurdul.

Pentru a întregi panopticul operei literare a lui Constantin Nisipeanu nu putem omite faptul că autorul craiovean a scris, pe lângă versuri, şi teatru.

Este vorba despre poemul dramatic în patru acte intitulat Stăpâna viselor, apărut, împreună cu o serie de poeme din volumele trecute, în anul 1968, la Editura pentru literatură, Bucureşti. Cartea a benefic iat de o prefaţă a lui Miron Radu Paraschivescu, fiind ilustrată cu un portret realizat de Julles Perahim. Despre literatura din perioada în care a scris Stăpâna viselor, Miron Radu Paraschivescu susţine că poate fi caracterizată prin faptul că „tehnica suprarealistă a fost turnată în forma fixă a iambului, dar viziunea poetului rămâne una de vis şi permanentă invenţie, continuând, într-un fel, filonul liric din Femeia de aer”.

Din ultima etapă a creaţiei lui Nisipeanu cel mai valoros volum a fost considerat a fi Păsări de fum (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982). Acesta din urmă, din punct de vedere axiologic, fiind urmat îndeaproape de Arbori cu aripe de harfe (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986) şi Fata pescăruşului (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988).

Ca atare, în Dicţionarul General al Literaturii Române (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005), apărut sub egida Academiei Române, Emil Moangă, semnatarul fişei despre viaţa şi opera lui Constantin Nisipeanu, conchide că aceste culegeri de versuri din anii `80 „readuc în atenţie un poet substanţial”.

Prin opera sa, privită în ansamblu, Constantin Nisipeanu se remarcă drept un autor în mod cert inconturnabil pentru oricine se adânceşte sau vrea doar să zăbovească în labirintul literaturii de avangardă de la noi.

87

BUCOVINA LITERARĂ

arta plastică Ioan Carp Fluierici

Mircea DĂNEASĂ

Pentru a putea vorbi despre opera lui Ion Carp Fluerici chiar şi într-un minuscul spaţiu precum acesta pe care îl oferă contexul de faţă, se impune în prealabil o scurtă privire sinoptică asupra câtorva repere ale şcolii de pictură românească.

Reîntors de la Paris, Grigorescu nu a venit cu nişte simple implanturi stilistice franţuzeşti, el a venit cu propriul stil, distinct de tot ceea ce se făcuse în pictură. O articulare atât de clară a formelor plastice picturale, istoria artei nu mai cunoscuse pînă atunci. A pune eboşa pe pânză cu siguranţa şi măestria ce conferă calitatea de lucru deja finit, reprezintă o culme a virtuozităţii artistice pe care orice pictor, posesor al unei conştiinţe profesional – artistice, şi-ar dori-o fără „reticenţă”.

Dacă Grigorescu ar fi fost atras de complexitatea inefabilă a cromaticii plastice de care au fost fascinaţi contemporanii săi, impresioniştii, cu siguranţă geniul plasticităţii formale ar fi avut de suferit. Neexcluzând faptul că o astfel de suferinţă ar fi fost benefică unei profunzimi a expresivităţii picturale, Grigorescu rămâne geniul eliberator al tuşei. Datorită lui Grigorescu, ductul pensulaţiei, dintr-un umil subordonat al reprezentării figurative devine generator de formă plastică subordonîndu-şi forma figurativă, până la nivelul de pretext în interesul unei expresivităţi plastice superioare din punct de vedere al picturalităţii. Desigur, contextul şcolii de la Barbizon i-a fost propice pentru a-şi descătuşa geniul „gestualităţii” plastice pe care el îl avea în sânge.

Grigorescu se întoarce din Franţa cu un stil propriu, distinct de ce se făcuse până atunci la Paris, iar acest stil va fi piatra de temelie a picturii moderne româneşti. Şi chiar dacă culoarea nu a fost elementul forte al picturalităţii grigoresciene, aceasta este adusă în pictura românească prin sensibilitatea metaperceptivă a marelui „zugrav” Luchian, care nu o aduce de la München, ci din zone fiinţiale care transcend explicaţiile didactico-teoretice.

Prin aceste câteva scurte observaţii enunţate mai sus, nu vrem să subliniem decât faptul că şcoala

88

picturii moderne româneşti şi-a cristalizat elementele de limbaj plastic într-un creuzet propriu, chiar dacă marii săi întemeietori beneficiaseră de temperaturile altor creuzete, precum Parisul sau München-ul. Chiar dacă ulterior marii reprezentanţi ai şcolii româneşti de pictură au beneficiat de resursele şcolii franceze, pictura modernă românească se va dezvolta în creuzetul propriilor valori, ale căror taine nu au fost descusute în profunzime. În momentul în care, datorită politicii comuniste au fost întrerupte legăturile cu Occidentul, şcoala de artă românească avea deja motoarele proprii de creativitate artistică, care nu au putut fi oprite de obstrucţiile staliniste ale realismului socialist impuse învăţământului superior de arte. Mai mult decât atât, studenţii acestei perioade au devenit corifeii artei româneşti, „încă” modernă şi contemporană.

Iar această artă românească, „încă” modernă şi contemporană necesită investigaţii mult mai profunde decât au reuşit să realizeze până în prezent teoreticienii de specialitate. Lipsa unei cercetări asupra operei pictorului Ion Carp Fluierici este doar un element al acestui lung şir de lipsuri din domeniul de specialitate al artei româneşti, iar aceasta dintr-un motiv simplu, acela că orice istorie a artei moderne şi contemporane româneşti ar rămâne incompletă fără opera pictorului Ion Carp Fluierici.

Ion Carp Fluierici reprezintă în pictura românească continuarea şi dezvoltarea bunei tradiţii a limbajului plastic preluat de la şcoala franceză prin Alexandru Ciucurencu şi dezvoltat de întreaga pleiadă a discipolilor săi: Traian Brădean, Aurel Nedel, Marius Cilievici, Rodica şi Iacob Lazăr, Vasile Grigore, etc.

Fluierici a fost studentul preferat al lui Traian Brădean însuşindu-şi de la acesta rigorile desenului şi principiile compoziţiei, care vor constitui apoi o bază solidă a discursului său plastic. Contactul cu atmosfera peisajului bucovinean după absolvirea facultăţii a fost un factor de contrast pentru perceptivitatea afectivă a proaspătului absolvent al şcolii bucureştene de artă, a cărui operă s-a născut în acest spaţiu nordic al ţării.

Dincolo de relativitatea persoanei

BUCOVINA LITERARĂ

arta plastică fizice, funcţiona în cazul lui Fluierici, o personalitate artistică cu exigenţe greu de satisfăcut. Şi dacă aceste exigenţe l-au înrobit într-o măsură mult mai mare decât pe majoritatea colegilor săi de breaslă din pictura românească, este datorită faptului că I.C. Fluierici era deţinătorul unor norme şi taine artistice pe care aceştia le uitaseră sau nu le descoperiseră încă. Îi placea definiţia dată picturii de Leonardo da Vinci „Pittura e una cosa mentale”, dar Fluierici mai ştia şi faptul că ecuaţia raţională a imaginii picturale trebuie învelită, ascunsă în aparenţele spontaneităţii.

Structura raţională a compoziţiei şi aparenta spontaneitate a tuşei reprezintă unul din marile servicii pe care pictura lui Ion Carp Fluierici le aduce ca ofrandă patrimoniului valoric al picturii contemporane. Pentru că aparţinând unui trecut atât de recent, personalitatea lui ne este încă contemporană, şi asta cu atât mai mult celor ce l-au cunoscut îndeaproape.

Profesionalismul picturii sale era dublat de sensibilitatea care i-a servit pentru a conferi expresivitate lirică unei viziuni realist-moderne.

Manifesta un regret pentru faptul că în arta plastică criteriile nu sunt la fel de evidente ca în muzică - adică un lăutar n-ar putea ajunge niciodată să cânte într-o sală de concert, în timp ce în pictură simezele expoziţiilor abundă de lăutari. În compoziţia Violoncelist, reprodusă pe coperta IV, preţiozitatea solemnă a culorii derivă dintr-o armonizare a complementarelor, peste a căror sonoritate un sobru filtru grizant, cu subtile efecte de surdină, generează o atmosferă cromatică cu valenţe sonore, demnă de cea mai elevată armonie a muzicii clasice. Relaţia dintre pictură şi muzica de concert este una din ideile esenţiale pe care le sugerează întreaga operă a lui I.C. Fluierici, este o percepţie care pentru ochiul avizat devine din ce în ce mai pregnantă, într-un context de subculturalitate în care, pe zi ce trece, oferta de artă vizuală se adaptează întrun mod din ce în ce mai servil mentalităţii de bazar.

Acordurile muzicii de concert îşi găsesc cu uşurinţă echivalentul în gestul tuşelor din pictura lui Fluierici. Indiferent dacă lucrările sale reprezintă figura umană, peisaj sau natură statică, este vorba în primul rând de organizări compoziţionale realizate prin nervul unor tuşe plastice sub a căror spontaneitate se ascunde un efort nebănuit. Prin aceste tuşe, într-un mod paradoxal, Fluierici se apropie şi se depărtează de măiestria tuşei lui N. Grigorescu. Adică în măsura în care se apropie ca gest de execuţie, se depărtează ca scop. Dacă la Grigorescu scopul tuşei lăsate de penel este de a configura imaginea „figurativă”, la Fluierici, dincolo

de configurarea imaginii, tuşa participă la structurarea şi configurarea plastică a compoziţiei.

Dincolo de tuşele aparent grigoresciene, Fluierici foloseşte uneori linia de contur, care devine o caligrafie plastică, uneori savant expresivizantă a formei sau alteori accent structural al compoziţiei. Dacă ecuaţia formală la Fluierici se sprijină pe o subtilă ambiguitate între figurativ şi geometric, balanţa înclină în favoarea expesivităţii figurative . Această expresivitate figurativă specifică mai multor colegi de breaslă influenţaţi direct sau indirect de arta lui Ciucurencu, în cazul lui Fluierici are o conotaţie specială prin felul cum vizează relaţia real – abstract şi defineşte imaginea figurativă în raport cu geometria structurală a compoziţiei. Din acest punct de vedere, Fluierici reuşeşte să evite schemele seci în care au lunecat mulţi din urmaşii lui Ciucurencu.

Ecuaţia figurativ – geometric este susţinută de o cromatică cu totul specifică care apelează în primul rând la o puternică senzorialitate şi materialitate temperate cromatic de sobrietatea nordului unde a trăit. Astfel, dacă unele din peisajele sale tânjesc după bucuria solară a sudului printr-o complexă procedură cromatică de estompare a contrastelor complementare; în altele nu vibrează decât nostalgia sobră a nordului, orchestrată prin puternice contraste de închis-deschis în care culoarea îşi dezvăluie cu zgârcenie reflexul unor nuanţe subtile, ascunse în masa de brunuri închise, contrastate de sonorele străluciri ale unor pete de sidef, imposibil de definit cromatic.

Extinzându-se pe mai multe registre expresive, dar funcţionând sub un control stilistic unitar, pictura lui Ion Carp Fluierici este un cântec complex al materiei care urcă spre înalturi şi coboară în profunzimi, un cântec al materiei care într-un mod paradoxal etalează şi ignoră efemeritatea existenţei.

Opera lui Ion Carp Fluierici rămâne o „carte” care merită deschisă şi studiată cel puţin din necesitatea păstrării criteriilor şi referinţelor de valoare pe care artiştii autentici le-au lăsat în urmă într-o parcă prea-grăbită trecere.

89

BUCOVINA LITERARĂ

cronica traducerii Cruzime şi nemurire în Sodoma Californiei Geo VASILE

În original cartea lui Aldoux Huxley, la care ne vom referi, a apărut în 1939 sub titlul „After Many a Summer Dies the Swan” ( După multe veri moare lebăda). În limba română a apărut sub un titlu prescurtat, Cântec de lebădă (Polirom, 2010, 347 p., traducere din engleză de Ciprian Şiulea). Versul lui Tennyson preluat de Huxley ca titlu nu trebuie să ne inducă în eroare: autorul anglo-californian nu l-a ales pentru solemnitatea lui, ci drept contrapunct ironic la această parabolă grotescă, macabră şi fantastică( una din cele mai bune nouăzeci şi nouă de cărţi în limba engleză conform părerii luiAnthony Burgess).

Prozator, eseist şi dramaturg prolific, lui Huxley (1894-1963) i-au apărut de-a lungul vieţii 44 de cărţi, dintre care amintim „Punct şi contrapunct”, „Orb prin Gaza”, „Minunata lume nouă” (sursă de inspiraţie pentru mai multe producţii cinematografice reuşite) ce va continua cu „Reîntoarcerea în minunata lume nouă”. Ca şi în aceste ultime două cărţi apărute împreună în 2003 tot la Editura Polirom, Huxley se dovedeşte a fi un maestru în a imagina dezumanizarea delirantă, morbidă , a unor aspiraţii omeneşti, în cazul de faţă visul de a dobândi nemurirea, de a corecta acea „impardonabilă” eroare a evoluţiei (timpul însuşi este o eroare şi un rău, susţine unul dintre personaje) ce dăruieşte graşilor şi necuvântătorilor crapi, de pildă, veacuri de viaţă, în timp ce oamenilor, în pofida superiorităţii, inclusiv cerebrale, le este dat să ajungă tot mai rar la vârsta senectuţii.

Scrisă pe nerăsuflate în 1939, naraţiunea pivotează în jurul unor personaje emblematice pentru cultura Americii anilor treizeci: cruzime, materialism, o maximă, dramatică polarizare socială, şi începe odată cu sosirea la Los Angeles a lui Jeremy Pordage, un produs standard al profesorilor de la Trinity College din Cambridge, o inocentă zeflemea a lui Huxley, oxfordian el însuşi, licenţiat în biologie şi literatură, precum şi nepot al filosofului evoluţionist Thomas Henry Huxley. Om de carte aflat la mijlocul vieţii, chel şi cu o voce piţigăiată, locuind încă cu o

90

mamă autoritară „foarte bună prietenă cu Oscar Wilde” şi căreia, lipsind din Anglia, îi scrie câte o epistolă hazoasă pe zi, umanistul Jeremy Pordage, angajat de protagonistul romanului, un excentric bogătaş american, se deplasează în California pentru a cataloga fondul de documente şi manuscrise Hauberk.

Este vorba de câteva lăzi de vechi scrieri peste care s-ar fi aşternut praful uitării, dacă n-ar fi fost achiziţionate, după multe tentative nereuşite, de supermiliardarul Jo Stoyte. Decrepitele moştenitoare ale celui de-al Cincelea Conte de Hauberk din veacul al optsprezecelea, ajunse în sapă de lemn, finalmente au cedat, despărţindu-se de acele relicve, jurnale, corespondenţă, cărţi între care şi un celebru roman al marchizului de Sade, „Cele 120 de zile ale Sodomei”, dar mai ales glose, experienţe şi abordări ale secretelor longevităţii sau ale nemuririi, una din obsesiile agitatei vieţi a lui Stoyte.

Printre nenumăratele afaceri ce sporesc incredibila avere a lui Stoyte ( două mii de benzinării doar în California!), de un deosebit succes se bucură Beverly Pantheon, „cimitirul celebrităţilor”: aici o reproducere în mărime naturală a Turnului din Pisa, rebotezat Turnul Învierii, se înalţă peste o fantasmagorică puzderie – într-o necontenită expansiune - de mici temple, fântâni tip Taj Mahal sonorizate de muzica unor perpetue orgi electrice. Imense grupuri de sculpturi în marmură sunt tot atâtea aluzii nu atât la triumful spiritului, cât la cea a trupului, a unui trup prosper, veşnic tânăr, atletic, nemuritor, şi, evident, sexy. Aşadar, se stă la coadă pentru a avea privilegiul asigurării celei din urmă locuinţe la Beverly Pantheon. Al cărei fast nu înseamnă mai nimic în comparaţie cu imensul castel cu pod mobil (un coşmar medieval din filme) în care a ales să locuiască, din pur amuzament, printre tablouri de El Greco, Vermeer, Fra Angelico, Rubens, Watteau, bătrânul Jo Stoyte. Un binefăcător, în felul său. Nu numai în ceea ce o priveşte pe tânăra sa amantă, Miss Virginia Maunciple, zisă şi Puiul, pe care o răsfaţă excesiv, satisfăcându-i toate capriciile, singura ei menire fiind cea de a-l face să uite trecerea inexorabilă a timpului. O altă probă a filotimiei castelanului sunt copiii, bolnavi terminali, internaţi în spitalul său model (omul care poate cumpăra orice, are nevoie să se simtă bun).

Dar omul care poate cumpăra totul vrea înainte de toate nemurirea, nu cea propovăduită de creştinism, ci cea înţeleasă în chip material. În acest scop, în laboratoarele castelului, Obispo, perfidul şi cinicul medic personal al satrapului Jo (care se lasă

BUCOVINA LITERARĂ

injectat cu hormoni sexuali sintetici), face, chipurile, experienţe pe maimuţe, crapi şi şoareci, pentru a găsi formula longevităţii. Între timp nu pregetă să o seducă printr-un fel de hipnoză pe labila Virginia, în ciuda devoţiunii ei faţă de Sf. Fecioară Maria. Virginia este iubită, dar fără speranţă (psihoză a idealizării?), de tânărul, ingenuul Pete, ex-voluntar în Brigăzile Internaţionale antifranchiste, în prezent asistent al lui Obispo. Este singurul care ştie să-l asculte pe iluminatul înţelept Propter, fost coleg de şcoală al lui Stoyte, ce locuieşte într-un bungalow în apropiere de castel, în felul lui un filosof spiritualist (realizarea omului în timpul fără de timp divin), autor al unor torenţiale predici în domeniul politic, teologic, social, din păcate supradimensionate faţă de planul naraţiei propriu-zise.

Din ce în ce mai nedumerit, bietul Pordage se trezeşte implicat, în timp ce citeşte şi cataloghează Documentele Hauberck, în violente intrigi. Al cincilea Conte ajunsese la concluzia că secretul Vieţii veşnice nu se află în Vechile Hrisoave sau în Aurul lichid, şi nici în Paradis, ci în Mâl, unde aşteaptă doar un Pescar iscusit. Cuvintele celui de-al Cincilea Conte de Hauberk îşi vor dezvălui în cele din urmă sardonica lor realitate. Nemurirea smulsă legilor timpului ţine de un recurs la biologia animalelor (prin ingurgitarea de viscere crude şi măcinate de crap proaspăt), nicidecum la cea umană.

Cartea este expresia pesimistei, perversei fugi a omului de propria-i, normala caducitate. Huxley a ales titlul acestui roman – o meditaţie asupra anormalei frenezii în jurul tinereţii veşnice şi a nemuririi -, omagiindu-l pe lordul Alfred Tennyson (1809-1892), opunând morala romanului lirismul poetului britanic din „Tithonus” (personaj din mitologia greacă, căruia Zeus îi dăruise eternitatea, nu şi tinereţea): „The woods decay and fall/The vapours weep their burthen to the ground,/Man comes and tills the field and lies beneath,/And after many a summer dies the swan”, cu alte cuvinte „Pădurile se ofilesc şi mor/ iar râurile-şi depun plângând povara/omul vine, la câmp trudeşte şi sub pământ/se-aşterne./ Şi după multe veri lebăda însăşi moare”.

Credinţă, ştiinţă, artă, literatură, politică, istorie (numeroasele citate nu împietează asupra naraţiunii) sunt inteligent şi ironic filtrate de autor în aproape toate accepţiile: de la sadica putere politică dictatorială la opoziţia revoluţionară sinceră, dar firavă; de la extrema, comoda teologie la certitudinile iluzorii ale ştiinţei; de la ideala, consolatoarea valoare a artei, a arhitecturii, a literaturii, la carnala şi pasagera satisfacţie fizică.

calendar bucovinean

Ianuarie 2. I. 1910, Cuciurul Mare, Cernău"i ( d. 17. IV. 1945, București) –Mircea Streinul 2. I. 1947, Oprișeni – Dumitru Covalciuc 3. I. 1953, Dornești – Vasile I. Schipor 12. I. 1930, Burdujeni- Vasile Pânzariu 17. I. 1949, Dersca, jud. Botoșani- Vasile Zetu 18. I. 1938, Ropcea, jud. Storojine% - Emanoil Rei 22. I. 1969, Suceava- L.D. Clement 24. I. 1911, Horodnic de Sus ( d. 2005) – E. Ar. Zaharia (Zaharia Macovei) 28. I. 1974, Vadul Moldovei – Adrian Liviu Apetroaiei 29. I. 1956, Rădău"i – Matei Vișniec 31. I. 1949, Vama- Doina Cernica

Februarie 1.II. 1838, Fălticeni (d. 16. IV. 1916, Iași)–Nicu Gane 4.II. 1941, Todirești –Aspazia Reguș 6. II. 1947, Neagra Șarului – Gheorghe Pa&a 12. II. 1939, Sculeni, jud. Iași – Alexandru Toma 12. II. 1940, Ipotești ( d. 20. IX. 2002, București) –Corneliu Reguș 14. II. 1940, Cornu Luncii – Constantin Blănaru 15. II. 1949, Suceava – Maria Constantinescu 20. II. 1949, Rădău"i – Lucia Olaru Nenati 24.II. 1956, Flămânzi, jud. Botoșani – Constantin Arcu 28. II. 1948, Cireș, jud. Storojine% - Arcadie Opai& (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004

Premiile S.S.B. În cadrul ședin"ei din 12 decembrie 2011 pentru desemnarea premiilor Societă"ii Scriitorilor Bucovineni pe anul 2010, juriul format din Doina Cernica (președinte), Elena-Brândușa Steiciuc, Rodica Mureșan, Liviu Popescu și Liviu-Dorin clement, membri, a hotărât desemnarea următoarelor premii: - sec%iunea Poezie: Marcel Mureșeanu - Oracol, Edit. Casa de Știin"ă, Cluj-Napoca; - sec"iunea Proză: Elena-Maria Cușnir – Dialog cu umbra mea, Edit. Opera Magna, Iași; - sec"iunea Critică literară: Isabel Vintilă – Gelu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorită*ii, Edit. Timpul, Iași; Juriul a acordat un premiu special volumului Bucovina literară, 1990-2010. Bibliografie, apărut sub egida Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”, Suceava, semnat de Gheorghe-Gabriel Cărăbuș, Alis Niculică șiAdriana Gafi"a.

(C.A.)

91

BUCOVINA LITERARĂ

traduceri L'Ange de Bucovine / Îngerul din Bucovina (Mon Petit Editeur, Paris, 2011)

Michel LOUYOT

Născut în 1938 la Pont-à-Mousson, străvechi oraş din provincia Lorena (unde a funcţionat una dintre primele universităţi europene, din 1572), Michel Louyot este un autor a cărui biografie a avut un puternic impact asupra operei, în special a celei în proză. După studii clasice şi o diplomă de limba rusă la INALCO (Institut National des Langues et Civilisations Orientales, Paris), a avut o bogată carieră didactică şi diplomatică: a lucrat multi ani ca profesor de cultură şi civilizaţie franceză sau ca ataşat / consilier cultural în diverse universităţi şi Institute Franceze de pe mapamond (Budapesta, Moscova, Berlin, Sofia, Praga, Kyushu, Gdansk).

Poate că nu este lipsit de interes faptul că această carieră a început în România, ca lector la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967-1970), ceea ce i-a permis tânăului occidental de atunci o primă familiarizare cu atmosfera de dincolo de Cortina de Fier, dar şi cu istoria şi cultura noastră, pe care avea să le descrie cu fineţe în chiar prima lui carte, Roumanie, petite planète (1973, Ed. du Seuil), volum interzis în România totalitară.

Stabilit actualmente la Strasbourg, fostul diplomat este autor al unor volume în care ficţiunea se împleteşte cu istoria, sub forma unei scriituri ce împrumută adesea tonalităţi de jurnal. El a publicat în 1988 romanul Lorraine, nominalizat la premiul Goncourt, iar în 1992, romanul La Main aux algues, nominalizat la acelaşi important premiu. Au urmat: La Lettre de Corée (1999); À pas de velours: mes missions culturelles dans l'autre Europe (2000); Nuit de Meuse (2002) ; La Japonaise de Prague (2003) ; Le Violon de neige (2008) ; Mémoires d'un chapeau (2010).

L'Ange de Bucovine, apărut în 2011 la Mon petit éditeur (Paris) îşi are originea în experienţa personală a lui Michel Louyot, începând cu rădăcinile lorene, cu anii unei copilării traumatizate de război şi de absenţa tatălui, apoi trecând prin experienţa anilor maturităţii, în Estul totalitar. Explorându-şi identitatea din perspectiva unei continue oglindiri în alteritate, autorul pune în paralel cele două provincii europene, Lorena (cea mult disputată între Franţa şi Germania) şi Bucovina, ţinutul care l-a fascinat încă dinainte de a-l cunoaşte, provincie împărţită şi ea între mai multe

92

frontiere. Nu e de mirare dacă această tematică a unei Europe multiple şi totuşi unitară a adus romanului, chiar din 2011, un important premiu literar german, Grenzen Fliessen.

Din acest roman nostalgic în care alternează diverse modalităţi narative, în care lirismul prozei poetice este completat de un realism impregnat, şi el, de subiectivitate, am ales şi tradus un fragment din capitolul „La petite gare” (p. 45-54), în care autorul rememorează un episod semnificativ şi emblematic din relaţia lui cu o provincie şi o cultură: Bucovina, „ce nom magique”.

Gara cea mică Nu ne putem stăpâni memoria. Dintr-o dată, când nici măcar nu ne aşteptăm, trecutul îndepărtat ţâşneşte asemena unei flăcări. Bătăi din aripi, străluciri de jar, apariţie flamboaiantă, totul mă întoarce pe dos. Cum aş putea să nu reacţionez?

Apariţia mă mişcă, mă intrigă, mă zguduie. Fascinaţie morbidă pentru ceea ce a fost cândva o clipă de fericire? Nu, nu vrea să mă tragă înapoi, ci să mă împingă înainte. Gest involuntar al mâinii, cu care mototolesc plicul albastru. Timpurile se lovesc, trec unul în altul, are loc o trecere calmă într-un alt plan.

Uşor de spus, dar viitorul apropiat la care sunt poftit nu e altceva decât celălalt versant al întoarcerii ineluctabile spre ceea ce a fost. Real greu de evitat, brazdă inexorabilă a timpului. Oare nu-i nebunie curată să încerc să regăsesc după patruzeci de ani urma unei persoane cu mult mai în vârstă decât mine, pe care-am întâlnit-o din întâmplare pe un peron de gară şi cu care am discutat mai bine de zece ceasuri în sala de aşteptare mizerabilă, aşteptând să treacă viscolul şi să fie curăţate căile ferate, pentru ca trenurile noastre s-o poată lua din loc? Să scriu un anunţ la ziar, ca şi cum aş arunca o striclă-n mare? Să dau un text de căutare a unei persoane dispărute? Dar nu eram rude, nu ne unea nimic altceva decât această conversaţie unică. Mai ales că nu-i ştiam nici măcar num ele. Foarte repede am depăşit stadiul prezentărilor. Totuşi, am riscat, scriind unui profesor, unui doctor şi chiar unui preot, fără să obţin niciun răspuns. Fără îndoială, niciunul nu m-a luat în serios. Şi nu-i blamez pentru asta. Oare eu cum m-aş comporta dacă cineva mi-ar cere să-l ajut să dea de urma unei persoane cu care a conversat în urmă cu nişte zeci de ani? În plus, trebuia să-mi dau seama că oamenii de acolo aveau alte treburi. Dacă acum frontierele sunt deschise, toată lumea trebuie să muncească din răsputeri ca să supravieţuiască. Nu prea aveau timp să dea atenţie visării unui bătrân occidental. Într-adevăr, oamenii aveau toate motivele să mă considere un visător. Cam asta credeau toţi cei din birourile pe unde am fost. De frică să nu fiu greşit

BUCOVINA LITERARĂ

traduceri înţeles, am păstrat numai pentru mine amintirea asta.

Dar oare termenul exact este „amintire”? Amintirea nu e decât o imagine, o reflecţie a ceea ce am trăit, o reprezentare mai mult sau mai puţin fidelă a ceea ce am trăit cândva. Mi se întâmplă, ca oricui, să fiu asaltat de o reminiscenţă sau alta. O bucată de pânză pe care o netezesc, mirosul de salcâm, gustul aspru al unei gutui, şi dintr-o dată lanterna magică se pune în mişcare. Dar aici e cu totul altceva. Nu ma pregătesc să vorbesc despre timpul de dinainte, nu voi prezenta cenuşa preţioasă al cărei executor testamentar aş putea fi. Termenul „reapariţie” ar fi mai corect decât „apariţie”. Renaşterea fulgerătoare a unei prezenţe care n-a încetat să existe în mine, chiar dacă în mod inconştient. Aceste zece sau douăsprezece ore în sala de aşteptare, într-un orăşel din Estul european nu s-au transformat în trecut, nu s-au dus, nu s-au fosilizat, timpul n-a reuşit să le înghită, nici să le facă să încremenească în gherele lui. Cuvintele semănate în ziua aceea n-au încetat să germineze. În ciuda unei absenţe atât de lungi, conversaţia a continuat, la suprafaţă sau în subteran, femeia a continuat să-mi vorbească, eu continui să-i răspund, ca şi cum acest schimb început într-o seară de decembrie la sfârşitul anilor '60 pe peronul unei mici gări din Europa de est ar continua, acelaşi şi mereu altul, suprapus peste viaţa obişnuită, cu părţile ei bune şi rele, cu clipele de fericire, zilele de plictis, cu speranţe şi regrete. În anii aceia, se întrezărea o „pauză” despre care ne întrebam dacă avea să dureze. Bătrânii îşi aminteau de perioadele de teroare care au urmat unora de „dezgheţ”. Era clar, cerul se lumina, Vestul privea Estul în alt mod. Acolo, departe, sunt oameni care suferă, iubesc, mor, mame care plâng, copii care râd, berze care-şi iau zborul, ghiocei înfloriţi, lagăre care se golesc de prizonieri. Ca şi cum totul ar fi fost foarte simplu, am cerut să plec „de partea cealaltă”. Am fost pus în gardă, era bine să acţionez cu prudenţă, dar şi să folosesc toate ocaziile, să strâng toate mâinile care mi se întind, erau tăceri foarte grăitoare, misiunea era uriaşă, descurajarea însoţea entuziasmul. Aerul părea irespirabil, atât de îngrădită era societatea, atât de mare era izolarea, atât de apăsătoare era supravegherea. Totuşi, în cea de-a doua iarnă, pe un frig din ce în ce mai puternic, nişte temperaturi cum nu mai fuseseră de patruzeci de ani, n-am vrut să merg în Franţa ca să-mi petrec sărbătorile. Îmi plăcea să-o înfrunt pe Baba Iarnă, şi-atunci de ce să n-o caut chiar în capitala ei, Oraşul roşu cu mii de clopotniţe de biserică aurite? Am hotărât să petrec singur Anul Nou chiar acolo, în nord. Dar Baba Iarnă nu se lăsa cu una, cu două. Oare nu acolo îşi lăsase un picior strămoşul meu îndepărtat, undeva pe lângă Berezina? Pe un ton monocord şi aproape lugubru, difuzorul a anunţat că trenul meu şi multe altele ce trebuiau să străbată

imensitate albă a ţării erau imobilizate în gară pe o durată nedeterminată. O parte din călători au fost autorizaţi, pe baza biletelor şi a paşapoartelor, să umble veseli prin oraş, căutând verişori sau verişoare, tovarăşi de regiment sau simple cunoştinţe pe care nu le mai văzuseră de mult şi care aveau să le ofere o ospitalitate firească, împărţind cu ei din puţinul lor.

Ceilalţi erau condamnaţi să rămână într-o sală de aşteptare plină de fum, înainte de a fi repartizaţi, la întâmplare, în două-trei cămine vetuste, de lângă gară. Mi s-a părut că, măcar de data asta, vigilenţa constantă pe care nu prea o suportam, se relaxase. Era, oare, datorită sărbătorilor ce se apropiau ? Pe când ieşeam din gară am văzut un miliţian roşu la faţă care, înjurând şi alunecând pe trotuar, căra un brad de Crăciun. Femeia l-a zărit în acelaşi timp. Am surâs împreună de scenă. În clipa aceea, prin harul unui surâs împărtăşit, nu mai era nici Est, nici Vest. Pe atunci eram departe de a-mi închipui că aveam să ne surâdem ani întregi, în noaptea absenţei, zeci de ani fără să ne putem revedea. Mi s-a întâmplat, mi se întâmplă să pun la îndoială existenţa acestui prezent care s-a perpetuat. Oare totul nu-i decât o iluzie pe care am creat-o eu, un refugiu comod unde mă adăpostesc în faţa decepţiilor vieţii reale? O iluzie care, din când în când, ar da viaţă vreunei întâmplări trecute? Bunăoară, culoarea albastră a plicului ar putea să aibă puterea asta. Şi atunci, dacă aşa ar sta lucrurile, chiar dacă prin vraja hârtiei azurii tot ce s-a petrecut în seara aceea, dupa o hibernare lungă, s-ar trezi la viaţă cu prospeţime, ca o primavară în plină toamnă, ca o apă răbdătoare ce ţâşneşte la lumină după ce a stat sub zăgazul gheţii, dacă s-ar întâmpla aşa, viaţa obişnuită care n-a reuşit să desfacă sugrumarea timpului, ar avea, oare, mai puţin preţ?

Femeia a stat mult timp în tăcere şi, dintr-o dată, ca şi cum ar fi înţeles că o asemenea ocazie de a vorbi cu un străin venit din „cealaltă parte” nu se va repeta, un străin care-i merita încrederea, pentru că dintr-o privire m-a cântărit, dintr-o dată cuvintele se îmbulzeau, biata de ea nu ştia de unde să înceapă, o văd, o aud cum respiră, îşi trage răsuflarea, se reculege, cântăreşte cuvintele, îşi pune ordine în gînduri, nu, nu trebuie să se piardă în fleacuri, da, vrea să mi se confeseze, să se elibereze de tot ceea ce nu poate spune, fiindu-i interzis, în ţara asta care împiedică milioane de fiinţe să vorbească şi chiar să gândească. Nimic nu mai exista în jurul nostru iar eu nu-i vedeam ridurile, nici părul alb, ştiam, după cum ştia şi ea, că aşa ceva nu-i rezultatul hazardului.

Tocmai ca s-o ascult am trecut de Cortina de Fier, şi, prin cuvintele ei, aveam să cunosc puţin câte puţin, de-a lungul acelor ceasuri, suferinţa profundă a unei lumi umilite. Nu mai văzuse o portocală de când era copil, n-a putut face studii superioare pentru că era de

93

BUCOVINA LITERARĂ

traduceri origine aristocratică, tatăl ei a dispărut într-un lagăr de concentrare nazist, mama i-a murit de durere, un unchi s-a stins undeva în Siberia, după ce o maşină neagră l-a ridicat într-o noapte de iarnă. Iar conacul familiei a fost jefuit, apoi împărţit în apartamente comunitare. Ca să nu mai audă urletele beţivilor, strigătele femeilor bătute, s-a refugiat în şură, nu mai asculta radioul, nu citea ziare, abia a reuşit să salveze câteva cărţi din biblioteca familiei, Le Lys dans la vallée, Gedichte de Heine, Die Jungfrau von Orléans, Anna Karenina, Vioara lui Rotschild de Cehov, una sau două balade româneşti şi nuvelele lui Ivan Bunin, despre care aflase că a devenit membru al emigraţiei albe, în Franţa. Rostind numele ţării mele cu respect, cu un respect rar, ochii ei albaştri, deschişi la culoare şi trişti, s-au luminat. Vorbea o germană aleasă, plină de expresii pitoreşti, şi când n-o înţelegeam, recurgea cu aproape aceeaşi uşurinţă la o limbă franceză uşor demodată, dar atât de expresivă încât nu o putea moşteni decât din lecturile balzaciene. Toate camerele din căminele şi din hotelul de lângă gară fiind ocupate, un funcţionar al căilor ferate sovietice a încercat să ne trimită într-un fel de salonaş atât de prăfuit încât ea, după ce a îndepărtat draperiile grele, a deschis fereastra, lăsând fulgii de zăpadă purtaţi de vânt să-i bată chipul. Apoi, după ce ne-am asigurat că nimeni nu ne mai poartă de grijă, ne-am plimbat mai bine de-un ceas pe străduţe, înainte de a reveni în sala de aşteptare pustie. [...] În ochii albaştri ai europencei ardeau toate aceste rapturi, arestări, deportări spre vest sau est şi aşa mai departe. După atâtea suferinţe, chipul şi chiar mâinile i se făcuseră translucide şi până şi cel mai mic gest era de o blândeţe unică. O văd cum taie în patru felii bucata de cozonac pregătită pentru călătorie. Două le dă unui amărât, întins pe o bancă stricată, în fundul sălii. O văd cum curăţă un măr galben şi mi-l întinde.

Beam amândoi cu înghiţituri mici un ceai fierbinte iar ea nu vorbea, ci şuşotea. Frica de a fi văzută, de a fi auzită, devenise o a doua natură. Obţinuse, în sfârşit, viza pentru a merge la o mătuşă nonagenară, muribundă, aflată de cealaltă parte a frontierei, în Bucovina românească. Chiar atunci mi-a venit în minte o idee ciudată. Albastrul pur al ochilor ei nu era opera naturii, ci a unui zugrav, era chiar albastrul de Voroneţ, o culoare care se deschidea sau închidea în funcţie de intensitatea luminii, de tonalitatea sentimentelor, era cu adevărat albastrul din fresca Fecioarei şi a Arhanghelului. Aş fi vrut să pot pleca dintr-o dată din gară şi să merg cu ea până la mănăstire, printre colinele Bucovinei, într-o sanie trasă de doi cai cu mari canafi roşii la urechi.

Oricât ar fi fost de prudentă, totul o deosebea de milioanele de fiinţe înfricoşate care, cu capul în jos, privind într-o parte, mergeau parcă ştergând pereţii,

94

cu o biată pungă de plastic în mână sau o servietă ruptă sub braţ. Ea avea ţinută, privirea nu i se lăsa în jos. Însăşi existenţa unei persoane de o asemenea nobleţe a sufletului constituia o ameninţare pentru imperiul întemeiat pe minciună, a cărui impostură o dezvăluia cu o nepăsare de copil. Au hotărât să ne termine, spunea, ne-au constrâns să ne renegăm, neau forţat să ne compromitem, ne-au urmărit până şi-n intimitatea noastră, scopul lor era să anihileze orice viaţă interioară, ne-au interzis să gândim cum vrem noi. Oare cum a făcut ca să păstreze în privire acea scânteie, unde a găsit puterea de a evita asfixierea, de a scăpa propagandei omiprezente? Continua să scrie şi să picteze fără să-şi facă griji că nu poate publica sau expune. Pentru ea, conta doar persistenţa în a-şi urma fără zgomot drumul ales. Prin ce miracol a scăpat de epurări, de delaţiuni, de deportări? Nu îndrăzneam s-o întreb. Fără îndoială, a cunoscut acel infern, dacă nu prin experienţa proprie, cel puţin prin trăirile celor apropiaţi. Fără nici o lăudăroşenie, a învins frica. Aveam să întâlnesc mai târziu alte fiinţe de excepţie indiferente la ameninţările unui stat poliţienesc, dar nici una nu a făcut asupra mea o asemenea impresie. Avea o eleganţă înnăscută, vorbea cu o infinită blândeţe. Aş fi vrut s-o întreb cine sau ce anume o susţine ca să reziste astfel presiunii la care era supusă. Dar preferam s-o las să vorbească după cum voia, s-o ascult şi să o privesc. În sala de aşteptare a micii gări, bătrânica fragilă, cu capul uşor plecat, era una dintre fiinţele capabile să treacă prin ziduri, fără a atrage atenţia. Reuşise numai prin forţa ei morală să se menţină într-o altă dimensiune, să creeze în jurul ei o aură, un cerc protejat în care ea şi cei dragi puteau să se mişte fără nici un risc. Pentru ea, demnitatea fiinţei umane nu era o vorbă goală. Încă îmi mai pun întrebări în ceea ce o priveşte. Oare cum e posibil ca într-un stat totalitar să-ţi păstrezi intactă libertatea de a gândi fără a atrage fulgere sau suspiciune? Teroarea intelectuală a regimului nu o atingea. Nu era o disidentă în adevăratul înţeles al cuvântului, ci mai degrabă o inocentă, un fel de „idiot” în sensul dostoievskian. Singura persoană a cărei privire strălucea cu o candoare asemănătoare este originară din Lorena, şi anume Jeannette Thiam, deportată la 16 ani la Ravensbrück, pentru că a refuzat să salute un ofiţer german, după moda hitleristă, cu mâna ridicată. Chiar dacă n-am venit în Est decât ca să mă întâlnesc cu acest înger din Bucovina, a meritat efortul. Întâlnirea din mica gară a fost şi rămâne un moment de fericire puternică şi nemaiîntâlnită.

Atunci am dobândit certitudinea intimă că imensa închisoare, ridicată sau nu în numele poporului, avea să sfârşească într-o bună zi prin a se nărui. […]

Prezentare şi traducere: Elena-Brânduşa STEICIUC Mon Petit Editeur, Paris, 2011

BUCOVINA LITERARĂ

traduceri

Hazlia poveste a Negustorului din Veneţia William SHAKESPEARE

Actul II Scena 1 Întră Prin*ul Marocului, un bărbat arămiu la piele, îmbrăcat tot în alb, și trei sau patru servitori ai săi, pe potriva lui, Por*ia, Nerissa și suita lor.

MAROCANUL: Nu osîndi înfă"ișarea mea, Dar arămiu din arzătorul soare, Ce mi-e vecin și rudă de aproape.

Să chemi acum un om frumos din Nord, 1 UndeApollo rar topește ghea%a Să ne tăiem pentru a ta iubire Și să vedem al cui sînge-i mai roșu.

Cu arătarea mea am îngrozit Viteji destui, dar pe iubire-%i jur Că e plăcută celor mai frumoase Fecioare de la noi și aș schimba-o Doar ca să-"i fur un gînd, a mea regină.

POR/IA:Nu numai ochii de fecioară puri Mă-ndeamnă ce s-aleg, mai e ceva: Destinul mă împiedică să fac Alegerea așa cum mi-aș dori.

Dar, dacă tatăl meu cel în"elept N-ar fi decis cum mi se hărăzește Viitorul so", în felul arătat, Ai fi în ochii mei la fel de chipeș Ca orice pretendent care sosește Să-mi ceară mîna.

MAROCANUL: Chiar și pentru asta Î"i mul"umesc. Te rog să mă conduci, Ca să-mi încerc norocul, la casete.

Pe iataganul ăsta ce-a tăiat 2 Sultanul Safi și pe-al Persiei Prin% 3 Acela ce lui Soliman îi smulse Victoria pe trei cîmpii de luptă – Î"i jur că m-aș holba fără să șovăi În ochii cei mai cruzi, că aș întrece Curajul celor mai viteji, c-aș smulge Chiar ursule"i sugari de la ursoaică,

Aș lua în rîs și răgetul de leu Să te cîștig. Dar, din păcate, dacă Hercule și cu Lichas4 ar juca La zaruri, s-ar putea ca aruncarea Mai bună să o aibă cel nevolnic.

Alcide-a fost învins de sluga lui, Și eu la fel, dacă Fortuna5 oarbă, Mă-mpinge să greșesc, pot să ratez Ce unul fără merit nimerește. Și voi muri apoi de rău.

POR,IA: Încearcă.

Sau po"i să nu alegi. Sau ai să juri 'Nainte să alegi că, dacă pierzi, N-ai să mai ceri în veci vreunei doamne Să-"i fie soa"ă. Bagă deci de seamă!

MAROCANUL: Am în"eles. Hai să-mi încerc norocul.

POR/IA: Întîi să juri ce-am zis și, după cină, Destinul tău s-o hotărî.

MAROCANUL: Soarta va spune De-s zeu ori cel mai blestemat din lume.

Ies. (…)

Scena 7 Intră Por*ia și Nerissa, împreună cu Prin*ul Marocului, acesta urmat de cei doi servitori ai săi.

POR/IA: Strînge"i perdelele ca să privească Nobilul prin% casetele acelea.

(Marocanului) Acum alege.

MAROCANUL: Prima-i de aur și pe dînsa scrie: „Dacă m-alegi, iei dar rîvnit de mul"i”.

Adoua, de argint, promite astfel: „Cine m-alege ia cît merit are”.

Atreia, plumb funebru, dă pova"ă: „Cine m-alege riscă tot ce are”.

Cum o să știu de am ales ce-i bine?

POR,IA: Prin%ule, una dintre ele are Portretul meu. Dac-o alegi, m-ai luat.

MAROCANUL: Un zeu să-mi spună cum s-aleg!

Să văd Din nou ce este scris pe fiecare.

Ce scrie pe caseta ce-i din plumb? „Cine m-alege riscă tot ce are”.

Să riști? Pentru un plumb? Să riști pe plumb?

Cînd omul riscă, vrea să și cîștige, Speră că o să tragă vreun folos.

Celor cu minte nu le place zgura.

Iar eu pe plumb nu sînt dispus să risc.

95

BUCOVINA LITERARĂ

traduceri 6

Ce scrie pe argintul virginal ? „Cine m-alege ia cît merit are”.

Cît merit are? Ia stai, marocane, Să judeci drept, văzînd cît valorezi.

După această chibzuială eu aș zice Că am virtu"i destule. Dar se poate Ca ăst destul să nu-mi ajungă astăzi Spre-a cuceri pe doamna ce-o doresc. Și totuși, de m-aș teme că n-o merit Ar însemna să mă dispre"uiesc.

Meritul meu: obîrșia și averea.

Asemeni educa%ia și purtarea.

Dar cel mai mare merit: c-o iubesc.

Ce-ar fi să nu merg mai departe și s-aleg?

Dar să mai văd ce s-a gravat pe aur: „Dacă m-alegi, iei dar rîvnit de mul"i” De doamnă-i vorba. O dorește-o lume!

Din patru col%uri de pămînt sosesc Pentru a-i săruta icoana vie.

Pustiu Hyrcanian7 și mari întinderi Sălbatice-nArabia-s căi bătute De prin"i ce vin pe Por"ia s-o vadă.

Tărîmul mării are falnic rege, 8 Gata să scuipe cerul , dar nu poate Împiedeca străini de toată teapa Să treacă peste el ca peste gîrlă Pe Por"ia s-o vadă. Chipul ei Ceresc este într-una din casete.

Să fie-n cea de plumb? Ce erezie Ar fi s-o cred. Căci plumbul grosolan Nu-i demn nici giulgiul Por"iei să-l 9 cuprindă .

Să fie oare-nchisă în argint?

10 Fa"ă de aur, pre"ul e-o zecime .

Păcătuiesc gîndind așa. O piatră Atît de scumpă se montează-n aur. ÎnAnglia se află o monedă Pe care e înfă"ișat un înger.

Aici se află îngerul închis În aur pur ca într-un pat de nuntă.

Da%i cheia. Pe aceasta o aleg.

POR/IA: Ia cheia prin"ule și dacă îmi găsești Chipul, voi fi a ta. (Prin%ul marocan descuie caseta) MAROCANUL:La dracu! Ce-i?

E-o hîrcă moartă și-n orbita ei Se află un mesaj. Îl voi citi: (Citește) Nu-i aur tot ce-a lucit (Cum poate ai-mai auzit).

96

Mul%i chiar via%a și-au tocmit Să vadă al meu sclipit. În sicriul aurit Tot viermii s-au cuibărit.

Dacă nu te-ai fi pripit Alt răspuns ai fi primit.

Hai, pe%itul s-a sfîrșit.

Ai fost cald și te-ai răcit.

Adevărat că m-am răcit, chin în zadar.

Să plece soarele, venit-a gerul iar.

Adio, Por%ia. Sufletu-mi distrus Nu va rămîne nicio clipă-n plus.

(Iese) POR,IA: Ce-i ce-s ca el se dau bătu"i frumos.

La fel s-aleagă to"i. Perdeaua jos.

(Ies to%i)

1 Apollo (Phoebus) era în mitologia greco-romană zeul luminii.

2 Ismael Safi a fost un rege persan, întemeietor de dinastie în jurul anului 1500.

3 Din context rezultă că Prin"ul Persiei (nenumit) a ob"inut trei victorii asupra sultanului Soliman (Magnificul).

4 Hercule, erou mitologic, personificare a for"ei și curajului, a fost trădat de servitorul său Lichas, care i-a dat din partea so"iei lui, Deianira, o haină înmuiată în sîngele centarului Nessus care ar fi trebuit să-l facă fidel dar de fapt, otrăvită fiind, l-a ucis. Hercule era numit și Alcide.

5 Zei"a norocului, reprezentată ca oarbă, pentru a sugera impar"ialitatea norocului.

6 Posibilă aluzie la strălucirea argintie a Lunii, asimilată zei"ei Diana, zei"ă a castită"ii.

7 Hyrcania era o zonă din Persia, în sud-estul Mării Caspice cunoscută pentru ariditatea ei dar și pentru tigrii afla"i acolo, fapt men"ionat de Virgiliu.

8 Aluzie la zeul Poseidon (Neptun), stăpînul mărilor.

9 Aluzie la faptul că, în epocă, se înfășurau cadavrele în foi de plumb.

10 Exege"ii au stabilit că la sfîrșitul secolului al XVI-lea acesta era chiar raportul real al pre%ului argint-aur.

11Aluzie la o monedă de aur din epocă, de zece shilingi, denumită „îngerul” pentru că avea pe una dintre fe"e imagineaArhanghelului Mihail ucigînd balaurul.

Din William Shakespeare, Opere, vol V, edi"ie îngrijită de George Volceanov în pregătire la Editura Paralela 45.

Traducere şi note de Horia GÂRBEA

editorial Constantin ARCU - Răspuns la acuzele privind „acultura"ia din Bucovina de astăzi” (I) ....................................1 invitatul revistei Lucian VASILIU - „Cred în Dumnezeu, cred înAdevăr, Bine, Frumos“... ............................................................... 2 - Poeme ...................................................................................................................................... 8 jurnal comentat Liviu Ioan STOICIU - Scriitorul din "ară nu mai e o conștiin"ă publică ........................................................... 10 aforisme Gheorghe GRIGURCU - Aventura e dornică de sine ........................................................................................... 11 un bucovinean la Paris Matei VIŞNIEC - Exilul ca aventură culturală (note şi frânturi) .......................................................................... 12 cronică literară Ioan HOLBAN - „Stalin, cu sapa-nainte/ Vesel renaşte printre morminte“ .........................................................14 Petru URSACHE - Semnele vremii ................................................................................................................... 16 Constantin Cubleşan - Un melc pe sânii tăi şi Scrisori de dragoste (Matei Vişniec) ...........................19 Remus Valeriu GIORGIONI - Dragostea de sidef a Gabrielei (de) Savitsky! .......................................... 22 Anca MĂGUREAN - Sub zodia destrămării: Evanghelia după Melec - ...............................................................24 Ion ROŞIORU - Criticul la maturitate ................................................................................................................ 26 Ioan ŢICALO - Secantele lui George Bodea ...................................................................................................... 28 o antologie a poeziei româneşti Mircea A. DIACONU - A. E. Baconsky ............................................................................................................. 30 epica magna RaduALDULESCU - O să-mi fie dor de tine, ochi de peşte .................................................................................. 32 liber pe contrasens Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ................................................................................................39 lirice Ion SCOROBETE - Poeme .................................................................................................................................40 George SEREDIUC - Cartea cu etaj ..........................................................................................................41 Florin Dan PRODAN - Patru poeme pentru Ulrike ............................................................................................... 43 Irina Lucia MIHALCA - Într-un cuvânt ............................................................................................................ 44 Ruxandra ANTON - Dragostea rochiei cu frunze .............................................................................................. 45 eminesciana Adrian Dinu RACHIERU - Eminescu, în două exegeze.................................................................................... 46 Zenovie CÂRLUGEA - Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic ....................................................................50 Scrisori ale Svetlanei Paleologu-Matta ...............................................................................................................51 caragialiana Liviu ANTONESEI - Să vorbim despre Caragiale! ........................................................................................... 53 Mircea A. DIACONU - I.L. Caragiale. Lumea ca enunţare şi realul himeric .................................................... 54 micro-galerie Al. CISTELECAN - Elena din Ardeal ............................................................................................................... 56 muzeul de imagini Constantin DRAM - Visările sulfetului nostru comun ....................................................................................59 sagitarius Dumitriţa Bianca ROŞIORU - „Săgetătorul“. 10 ani ........................................................................................ 60 Diana Mara ALEXOAEA - sărutul e un câine flămând ......................................................................................61 Ionela Mădălina GROSU - probleme tăcute ...................................................................................................... 62 Deniz OTAY - pe nimeni să nu părăseşti cu inima întreagă .................................................................................63 Andreea TELIBAN - Dinaintea plecării ............................................................................................................. 64 Elisabeta MARUSEAC - Manfred cel bezmetic ................................................................................................ 65 epistolar Iordan DATCU - O scrisoare către Mihail Sadoveanu ...................................................................................... 67 carnete critice Magda URSACHE - Din nou despre dictat ideologic şi samizdat ..................................................................... 68 vitrina editorială Sabina FÎNARU - Scriitori bucovineni şi invitaţii lor ........................................................................................ 71 colhozerii Luca PIŢU - Nouă legendări la cronotopul vechii revoluţii agrare (II) ................................................................ 72 Biblioteca Bucovina literară ................................................................................................................. 73 eseu LASZLOAlexandru - Şantier dantesc .................................................................................................................74 Theodor CODREANU - A.C.Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (III) .................................... 75 parabole Leo BUTNARU - Din sens opus ........................................................................................................................... 78 recenzii George BĂDĂRĂU - N.Busuioc - „Basarabia de suflet“ ................................................................................. 80 Anca MĂGUREAN - Absurdul ca estetică a singurătăţii ................................................................................... 82 Dan PERŞA - „Transcripturi din conştient“ ........................................................................................................ 83 Sanda-Maria ARDELEANU - Eşti cool şi dacă vorbeşti coresct ...................................................................... 84 Festivalul Literar „MIHAI EMINESCU“ de la Suceava (C.V.S.) ..................................................................... 85 Biblioteca Bucovina Literară .............................................................................................................................. 85 reflux Alexandru-Ovidiu VINTILĂ - Constantin Nisipeanu, jobenul şi batista pentru dragoste ................................ 86 arta plastică Mircea DĂNEASĂ - Ion Carp Fluierici .............................................................................................................. 88 cronica traducerilor Geo VASILE - Cruzime şi nemurire în Sodoma Californiei ............................................................................... 90 Calendar bucovinean ......................................................................................................................................... 91 Premiile SSB ........................................................................................................................................................ 91 traduceri Elena Brânduşa STEICIUC - Michel Louyot-Îngerul din Bucovina ............................................................... 92 Horia Gârbea - William Shakespeare - Hazlia poveste a negustorului din Veneţia ........................................... 95

Parteneri media:

sumar:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

La multi ani! ,

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075

5 9 4 9 9 9 2 6 1 0 1 0 9

http://bucovina-literara.scriitor.org

ISSN 123-7167

1 0

Preţul: 10 lei