Ioan F. Pop, Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ioan f. PoP

Pentru inteligenţă, prostia este un aliat inocent, pentru prostie, inteligenţa este un inamic periculos. Inteligenţa se poate folosi bine și de prostie, prostia se folosește rău chiar și de cea mai strălucită inteligenţă. Paradoxul prostiei constă în faptul că ea rămîne constantă chiar dacă scade vertiginos numărul proștilor. Indiferent de număr, ea funcţionează la maximalitatea posibilităţilor ei. Pe cînd înţelepciunea evoluează doar în relativul posibilităţii, în marja de eroare a prostiei.

Înţelepciunea este prostie învinsă. Grea e prostia care se crede inteligentă, insuportabilă cea care delirează în savanterii. Prin definiţie, prostia e ostentativă sau nu e deloc. Prostia este tautologia absolută a vieţii, fundătura ei hipnotizantă. Stadiul final al prostiei este chiar elogiul inteligent adus clipă de clipă acesteia, înăbușirea totală a oricărei diferenţieri făcute pe criterii riguroase de competenţă. Cînd aproape toate gesturile o adeveresc, cînd minţile se lasă pradă vortexului ei aneantizant, prostia devine normă, pedanterie socială, succes irefragabil. Căci ce este mai nostim decît să fii mai prost decît un buștean și să trăiești belferește chiar pe seama acestui fapt? Întotdeauna prostia s-a bucurat de cele mai bune perspective, dar acum s-a ajuns la apogeu. Niciodată nu s-au aliat atîtea minţi retarde pentru a-i asigura acest statut inamovibil. A ajuns să lucreze bine și profitabil chiar și cu divinitatea. După lupte seculare de contraselecţie valorică, noua „elită” a devenit mediocritatea venală, a cărei nesimţire obeză inhibă și înlătură orice competenţă și meritocraţie. Prostia și incompetenţa produc cele mai rapide consecinţe. Toţi cei care și-au falsificat destinul prin tot felul de tertipuri lucrează cu sîrg și cu maximă incompetenţă la delabrarea generalizată, care ne cuprinde ca un turbion. Valoarea și competenţa rămîn deziderate fantasmagorice, îmbrăţișate de tot mai puţini, în timp ce simplicitatea și superficialitatea voioasă au devenit unitatea de măsură a succesului măsluit, garanţia oricărei parveniri. Cu asemenea ipochimeni malonești la cîrmă, nu ne putem îndrepta decît spre un colaps previzibil. Poate că ar fi mai bine să capotăm dramatic forțînd limitele valorii decît să dăinuim veseli din eșec în eșec.

Asistăm la cea mai josnică fraudă socială: prostia dîndu-se drept înţelepciune, ocupîndu-i acesteia locul printr-o perversă substituţie. Prostia a devenit cel mai rentabil liant social, unul practicat în mod cucernic, cu o suspectă deschidere ecumenică. Nu este mult pînă cînd majoritatea oamenilor va purta prostia ca pe o stea în frunte. Și va fi vai și amar de cei pe a căror frunte nu va străluci inaugural steaua ei…

*

Exersarea imaginarului este o practică pe care am deprins-o încă de mic. După ce l-am fundamentat teoretic prin intermediul basmului, am început să îl pun la lucru zi după zi, în îndelungi și monotone peregrinări campestre. Sînt, într-un anumit fel, un imaginarolog calificat în practicarea plictisului, unul care trăiește mai mult pe spinarea realităților pe care i le-am putut smulge.

*

Starea de răgaz și contemplaţie măsoară timpul în non-temporalitatea sa. Căci aceasta este posibilă doar din afara timpului, ca deconectare de la scurgerea sa. Încîntarea pură, dincolo de orice determinaţii, căderea în lenea meditativă fisurează pentru o clipă relaţia spaţiu-timp, aruncîndu-ne în fascinaţia plutirii golite de orice conţinut real. În această pauză existenţială fiinţa devine una cu timpul, eliberîndu-se reciproc. Dacă timpul curge de peste tot, spaţiul ne apare bifurcat, localizabil, chiar dacă și el se difuzează în toată cardinalitatea sa. Într-un anumit sens, s-ar putea ca timpul și spaţiul să fie doar simple impresii produse de om, pe care le suprapunem peste exterioritatea noastră imediată. Noi trăim timpul și spaţiul în mod unic, ca experienţe aproape incomunicabile. Din punct de vedere al trăirii spaţio-temporale, fiecare este singur pe lume. Nimeni nu poate trăi în timpul sau în spaţiul altcuiva, după cum nimeni nu poate cîștiga timp și spaţiu decît în măsura în care le poate interioriza. Infinitatea timpului și a spaţiului trece prin om, singurul care are o referenţialitate subiectivă a acestora. Realitatea spaţio-temporală există din momentul în care măcar un singur om știe că există. Conștiinţa faptului că există produce fenomenul numit lume.

*

Ar trebui să nu putem muri pînă nu epuizăm vitalitatea fiecărui organ al corpului, a fiecărei celule, nu să fim la cheremul avatarelor unui organ singular. Ar trebui să murim concomitent cu toate organele, să le smulgem ultimele rămășiţe de viaţă, nu doar cu unul sau cu două. Dacă nu putem trăi normal decît cu toate organele valide, de ce putem muri doar cu deficienţa și răzvrătirea unuia? Cine a stabilit această inechitate între viaţă și moarte?