6 Cronica literară / Rememorări cuvânt, se descompune, în timp ce Nichita renaște din ochiul necuvintelor poetului: „lemnele de foc putrezesc în mirosul cafelei/ nichita aproapele însingurat de rănile copilei devine strigăt pietrele miros a lavandă/ setea pe arșiță devine floare/ (...)/ macii fac zgomot în ochii trecătorilor/ se preschimbă în guri mirosul cafelei îneacă sărutul”; „când tace în noi nichita își rescrie poemele din noduri și semne”. Întregul volum pare o Arcă a lui Vidican, în care poetul îl urcă pe Nichita pentru a salva poezia și poetul, urcă „necuvintele” și degetele orbului care mângâie nemărginirile: „degetele orbului ruga privește la cer/ (...)/ corăbierii vâslesc prin lătratul
câinelui/ luna descojește liniștea de ecou”. Nichita devine matrice poetică în viziune vidicanică, întregul act artistic se concentrează în jurul acestui arc electric: „când tace în noi nichita își rescrie poemele din noduri și semne/ îl simți cum respiră întoarce pielea poemelor pe dos”. Scrisul traduce o suferință aproape christică, poemul este căutare febrilă, combustie interioară: „poemele acelea jupuite se rescriu cu cazna de pe muntele golgota”. Gheorghe Vidican își plasează zona cea mai luminoasă în depărtare, spre ansamblu, pentru a minimaliza elementele deformate din prim-planul viziunii: „încremenită lumina opaițului îți lumi-
nează fața/ un interior stăpânit de apele fântânii clatină mereu luciul sălbăticit de sărutul tău”. Astfel, poetul jonglează cu formele, impresionează prin inventivitate expresivă, prin asocieri neobișnuite și prin lexicul variat. Volumul surprinde prin tehnică și viziune, prin fragmentarea stărilor și prin recompunerea lor într-un registru al simțirii, prin alunecarea discretă dinspre o imagine înspre alta. Gheorghe Vidican reduce obiectul la forme, la simțuri și redimensionează tactil și olfactiv universul. Simțurile îi sunt grave, galvanizate, iar trăirile compactate. Un poet interesant, ce ambiționează să ne surprindă odată cu fiecare apariție editorială.
Miorița sau * „rezumatul aurului” Marcel Lucaciu
Descoperită de Alecu Russo în Munții Vrancei și publicată de Vasile Alecsandri în celebra culegere Poezii poporale ale românilor (1852), balada Miorița e capodopera literaturii noastre populare, culmea ei cea mai semeață. De-a lungul vremii, abundentele comentarii au reținut – în special – aria largă de răspândire (numărul mare de variante), succesiunea motivelor, relația om-natură, lirismul testamentului și atitudinea ciobănașului în fața morții (manifestată sub forma unui puternic panteism). Lipsa deznodământului a provocat interpretări diferite; unele, înfierând fatalismul devenit proverbial, altele, dimpotrivă, reconstituind liniștea, prin intermediul căreia dacii întâmpinau moartea. Se logodesc, în versurile autorului anonim, surâsul melancoliei și seninătatea tragică. Paradoxal, atmosfera pare una optimistă, căci, așa cum însuși Alecsandri spunea, „românul are marea plăcere de a crede în soartă”. Iată de ce, „Miorița este răspunsul pe care românii pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil și tragic” (Mircea Eliade). Cred că din această metaforă totală, care este Miorița, pot fi desprinse coordonatele milenarei noastre existențe: 1. „plaiul” paradisiac – mărturie stau versurile: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai...”; 2. idealul „tinereții fără bătrânețe” (v. portretul ciobănașului moldovean); 3. candoarea unei inimi de poet; aceea a neamului românesc (frumusețea morală e o complinire sine qua non a frumuseții fizice).
Magia poeziei populare constă în castitatea ninsorii, fapt remarcat de Nichita Stănescu, atunci când este de părere că: „De necumpărat, de neobținut, de neavut, ci numai de a fi fiire ca și ninsoare, colindele și plugușorul, aidoma Mioriței, definesc sufletul de floare de zăpadă al acestei țări” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 225). Prin tristețea ei definitorie, Miorița e deplina manifestare a harului poetic, ipostaza lui primordială. Deși are inflexiuni de bocet (Eminescu o asemuia cu „suspinul brazilor și al izvoarelor de pe Carpați”), ea nu înseamnă jale funerară, ci calmă reîntoarcere în pământul străbun: „Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina (...). Miorița nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul Mioriței este înstăpânit în sufletul pământului. Da, în sufletul pământului, pentru că noi toți ne-am născut pe pământ. Pentru că pământul este carnea strămoșilor...” (Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, București, pp. 35-36). „Nume lung, purtat de o nesfârșire”, Miorița este „rezumatul aurului” (Nichita Stănescu, Respirări, p. 181), fiindcă oglindește, în versu-i unduitor, cerul înstelat al spiritualității românești. Fragment (revăzut) din volumul de eseuri Re-lecturi stănesciene, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004. *
190
