Octombrie

1

Andrei Codrescu

Poeme pentru „Caiete Silvane”

ah, ach, vai bilingvism From what language do you begin to drive your sentence?

In what direction?

Which way do you translate?

From your native tongue to your childhood or from the new to think yourself into the world that is your home now?

In what language do you dream?

I don’t dream in language. I dream in pictures.

Sometimes people from long ago who spoke in my old language appear in my dreams. Are they from there or from here where I dream them?

In my dreams I sometimes read in a language I never spoke or read but I’m dream-fluent in.

No one speaks in any language in my dreams yet there it is, written and spoken by someone I forgot already when I wake up.

I have no idea what that gibberish is on the tape.

You shouldn’ta done all that dreaming, girl.

Does here start there or here?

Is it arabic or sanskrit and is there still a calendar on the wall gregorian or hebrew that isn’t about time a calendar of stories.

The place you are what once you were is there lost in one of those nonsense tales that was somehow both home and elsewhere.

And where are they now who knew you there?

When you travel between languages what suit do you wear, what suitcase do you carry? ah, ach, vai bilingvism Din ce limbă îți începi propoziția? În ce direcție? În care parte traduci?

Din limba maternă spre copilărie sau din cea nouă unde te crezi în cochilia ce-ți este casă acum? În ce limbă visezi?

Eu nu visez în cuvinte. Eu visez în imagini.

Câteodată oameni de demult ce vorbeau în vechea mea limbă îmi apar în vis. Oare sunt ei de acolo sau de aici de unde îi visez? În vise câteodată citesc într-o limbă pe care n-am vorbit-o sau citit-o niciodată dar mă exprim fluent și înțeleg.

Nimeni nu vorbește în nicio limbă în visele mele și totuși iat-o, scrisă și vorbită de unii de care deja am uitat când mă trezesc.

2

Poesis N-am idee ce bolboroseală am înregistrat.

Nu trebuia să visezi atât, fetițo.

Oare aici începe acolo sau aici?

Este arabă sau sanscrită și oare mai este încă un calendar de perete gregorian sau ebraic ce nu e despre timp un calendar de povești.

Locul unde ești ce erai odată este acolo pierdut într-una dintre acele povești absurde în care erai cumva acasă și altundeva deopotrivă. Și unde sunt acum cei care te știau atunci?

Când călătorești între limbi ce costum porți, ce valiză cari? pastoral i live in the woods i have no change in my pockets i never jingle coins the extortion machine called city peddles sugar and turns big bills into small coins i have no change in the woods where change is a constant i’m too slow to know i’m the Jingler of Unseen Change on the next hill over lives the Keeper of Rhythm and the Drummer whose beats are in my heart one is a boy one is a deer and the third is an oak the Collector has no fixed address but when he shows up you better lay down that axe address him as Senor Death he comes for the Tree Tax pastorală trăiesc în pădure nu am mărunțiș în buzunare niciodată nu zornăi monede mașina de șantaj numită oraș face bișniță cu zahăr și transformă bancnote mari în monede mici nu am mărunțiș în pădurea unde schimbarea este o constantă sunt prea leneș s-o recunosc eu sunt Zornăitorul Schimbării Nevăzute peste următorul deal trăiește Păstrătorul de Ritm și Toboșarul ale cărui măsuri sunt în inima mea unul este un băiat altul o căprioară și cel de-al treilea e un stejar Perceptorul nu are o adresă fixă dar când apare ai face bine să lași jos toporul adresează-i-te ca Señor Moarte vine pentru Taxa pe Copac

Din volumul „The Art of Forgetting / Arta uitării”, apărut la Editurile „Caiete Silvane”, Zalău și „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.

Cronica literară

3

O colecţie cu personaje de epocă Viorel Mureşan

„Acest volum reprezintă un întârziat debut editorial, ca o nostalgică întoarcere la prima iubire”, aşa sună ultima propoziţie dintr-o laconică înfăţişare a autorului, imprimată pe manşeta copertei din stânga a cărţii de proză scurtă Noi nu mergem la război, de Ioan V. Moldovan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016. Cel care semnează aceste pagini are şi un trecut sălăjean ce depăşeşte binişor un deceniu, umplând adesea serile de cenaclu de odinioară cu încercările lui literare. Chiar mare parte din subiectele scurtelor naraţiuni s-au pritocit aici. Dacă acesta ar fi un volum de reportaje, nu ne-am sfii a spune că cele din carte sunt realităţi pe lângă care şi noi am trecut. Dar, cum stau lucrurile în genul acesta de proză, ne edifică, în prefaţă, criticul literar Victor Cubleşan: „Autobiografia şi biografia au fost pesemne cele mai prizate apariţii editoriale din România anilor `90. Acest gen de frontieră a depăşit, timp de o decadă, romanul, proza scurtă, dramaturgia şi poezia. Revenirea în prim-planul interesului critic, dar şi în topul preferinţelor de lectură a prozei «pur-sânge» în anii 2000 nu a însemnat un triumf al ficţionalului, ci, mai degrabă o rafinare a mijloacelor artistice, materialul (auto)biografic fiind acum fructificat ca sursă principală pentru un număr impresionant de volume în care ficţionalul e mai mult o încercare de recuperare a trecutului imediat. Ioan V. Moldovan propune un exerciţiu similar în Noi nu mergem la război, volum care reuneşte, sub forma unor povestiri, un caleidoscop de întâmplări, evident adunate din memoria autorului” (p. 7).

Cele două secţiuni ale volumului, Din amintirile procurorului Japonezu şi Moartea lucrurilor simple, nu sunt deloc unitare sub aspect tematic şi nici stilistic. Prima dintre ele se află, oarecum, la limita dintre ciclul de povestiri şi roman, toate cele nouă scurte naraţiuni fiind reunite de câţiva eroi comuni: doctorul legist Petrilă, asistentul Daniel, autopsierul Ariciu, procurorul Japonezu, căpitanul de miliţie Bibi, care însă nu-şi pierd nici interesul individual. Am strecura observaţia că literatura scrisă de jurişti se recunoaşte de la distanţă: dacă sunt poeţi, sunt foarte tehnici, versifică fără cusur, iar ca prozatori textele lor au, stilistic vorbind, răceala şi austeritatea unor acte de stare civilă. Caz fericit, aici le însoţesc ironia şi umorul. Nu mai departe de titlu, care e desprins dintr-un slogan antieroic al bravului soldat Šveik. Astfel, prin personajul autoreferenţial Japonezu, autorul se proclamă admirator şi urmaş al lui Jaroslav Haşek, cel care a satirizat cu umor birocraţia unui regim totalitar, creând un antierou de mare relief.

Un astfel de titlu, prin ironia imanentă, e în măsură să

dea autonomie vocii auctoriale să se desprindă de orice implicare emoţională în faptele relatate. Prozele din volum sunt caracterizate de câteva corespondenţe cu reportajul. În acest sens, ni se pare greu de delimitat graniţa dintre document şi literatură, câtă vreme se impune înrudirea cu genul memorialistic şi cu jurnalul. Şi, de asemenea, deschiderea spre istorie: „În acea toamnă caldă a anului 197… Coman a fost repartizat la o procuratură dintr-un oraş, capitala unui judeţ din nord-vestul ţării care era pe jumătate şantier, pe jumătate un sat mare. Peisajul era dezolant, praful era stăpânul aşezării, zgomotul nu înceta niciodată, iar biroul pe care l-a primit în fostul penitenciar mai păstra încă mirosul de puşcărie” (Botezul, p. 13). Acest incipit, care nu prevesteşte nimic fast, fixează timpul şi locul întâmplărilor înşirate de-a lungul celor nouă schiţe literare din prima parte a volumului. Coman, tânărul procuror şi principala voce narativă, îşi schimbă numele încă din primele pagini, devenind Japonezu. Acesta e unul din tâlcurile schiţei din care am citat mai sus. Schimbarea numelui e aproape o operaţie magică, care atrage înlocuirea identităţii cu cineva care să facă parte din noua realitate.

Adică, nu Coman, ci Japonezu va face relatarea brută a evenimentelor, descrierea, uneori în termenii prozei naturaliste, a unor expertize judiciare şi a câtorva autopsii. „Botezul” are loc într-o astfel de circumstanţă când, la sfârşitul primei necropsii, doctorul Petrilă nu-i poate oferi procurorului altă băutură decât japoneză, care, în jargonul echipei în care tocmai s-a integrat, însemna „spirt sanitar două treimi şi o treime ceai de tei fierbinte”, totul amestecat într-o gamelă.

La procurorul Japonezu, vocea auctorială, în care ironia muşcătoare se împleteşte cu gustul pentru detaliul grotesc, se află într-un raport de complementaritate cu personajul în acţiune. Acesta din urmă se adaptează greu exigenţelor, poate prea dure, ale profesiei, iar râsul din vocea naratoare are darul de a diminua puterea emoţiei. Uneori e surprins în ipostaze meditative în faţa victimei: „Mortul acesta a fost doar un obiect de studiu pentru medicul legist Petrilă, pentru ceilalţi, pentru directorul-savant şi chiar pentru el” (p. 20). În sertarul secret de la serviciu are Peripeţiile bravului soldat Šveik, din care citeşte pe furiş, dar cu mare lăcomie.

Sarmale şi zacuscă e proza în care procurorul Japonezu îşi luminează fondul nativ-uman prin introspecţie. În anchetarea unei fete de paisprezece ani, care şi-a sufocat şi aruncat copilul nou-născut, prin intermediul stilului indirect liber, personajul are această reflecţie juridico-morală: „Japonezu se hotărî pentru prima variantă. Să facă sarmale, zacuscă şi copii. În momentul acela

4

Cronica literară

se gândi că seamănă puţin cu Dumnezeu. El hotărăşte cu privire la o viaţă, la mai multe vieţi, dacă va avea copii, cu privire la destinul fetei şi tot ce urmează destinului ei. Simţi în suflet un sentiment de satisfacţie şi plenitudine. Este un copil, nu poţi să-l striveşti ca pe o muscă. Merită o şansă, chiar dacă vina este imensă. O şansă…?” (p. 42). În Martorul mut, graţie ingeniozităţii procurorului, pantomima e pusă în slujba anchetatorilor pentru dezvăluirea unei crime. Tuşa decisivă a personajului e trasă atunci când intervine ca doctorul dipsoman să nu fie sancţionat atât de drastic, cum poate, merita. În demersul său, Japonezu găseşte terapia prin povestire.

Lucrări scurte, nervoase, cu pagini în care te poţi lăsa prins şi în mrejele literaturii poliţiste, cu o poantă cel mai adesea acidă, prozele lui Ioan V. Moldovan propun şi un personaj mai complex, doctorul Petrilă. Cum subiectele, toate, decurg din profesia naratorului, aceea de procuror criminalist, medicul legist Petrilă e, într-un fel de tandem, reversul grotesc, până la un punct, cu tendinţe de sublimare apoi, al acestuia. Tot aşa cum, în intrigile poliţiste ale unora dintre povestiri, Japonezu se va vedea dublat de mai nestăpânitul căpitan de miliţie Bibi. Doctorul Petrilă nu atrage în mod deosebit atenţia în prima povestire decât prin mici gesturi protectoare, greu de descifrat, faţă de tânărul procuror. În alte câteva texte, unde anchetele se desfăşoară fără necropsii, e absent. Imaginea lui se rotunjeşte abia în proza intitulată Ritual al trezirii, schiţă rablaisiană a cronotropului propus de autor. Trăsăturile surprinse în scopul individualizării şi obiectivării sunt demne de pana renascentistului francez: o existenţă ridicolă, bazată pe extravaganţe la limita abisalului, aberaţii ale armoniei sociale, hidoase ritualuri bahice, manifestări carnavaleşti oscilând între tragic şi comic. Descrierea uneia dintre serile petrecute la „Perla” ilustrează cel mai bine atracţia pentru grotesc şi exagerarea monstruoasă ale prozatorului: „- Doctorul a câştigat concursul cu douăsprezece lămâi, eu am tras până la zece şi Ariciu, ca de obicei, la cinci lămâi a fost sub masă […] Concursul de lămâi era cât se poate de simplu, atât pentru participanţi, cât şi pentru arbitru, care de obicei era chelnerul Ilie. Arbitrul aducea trei sonde mari în care punea câte o felie de lămâie. Peste lămâie, o sută de mililitri de votcă.

După ce votca era băută se mai adăuga o sută de votcă. Şi tot aşa. Totul era pregătit de Ilie pe un gheridon de lângă masa concurenţilor. Câteodată, arbitrul era solicitat şi la alte concursuri din local. Doctorul Petrilă îşi pierdea răbdarea şi striga cu o voce de tenor ce se auzea până în stradă: - Încă o lămâie, Ilie! Câştigător era declarat concurentul care număra cât mai multe lămâi în pahar” (pp. 61-62). După o astfel de seară, trezirea de a doua zi era un adevărat spectacol previzibil. Doctorul nu dormea acasă, ci într-o cămăruţă a Laboratorului de criminalistică, unde asistentul Daniel, autopsierul Ariciu şi secretara Lili, printre zecile de pacienţi nerăbdători, se pregăteau pentru monstruoasa, mne-

motehnica reprezentaţie: „Din patul cu baldachin începură să se audă primele semne promiţătoare. Întâi foială confuză urmată de nişte mârâituri. Apoi linişte. Şi, în sfârşit, o rafală de pocnituri încheiată cu o lovitură de tun. Doctorul folosea mitraliera, muscheta nu mai era la modă. O voce pe coridor strigă de bucurie: - Se trezeşte doctorul!” (p. 62).

Călătoria de întoarcere dintr-o anchetă judiciară devine cadrul unui dialog între Japonezu şi ofiţerul de miliţie, care se transformă într-o radiogramă a sistemului politic vinovat de frângerea destinului medicului legist. Elev şi apoi student eminent, acesta provine dintr-o familie din elita unui mare oraş de provincie.

Reţinut preparator la catedra unei somităţi medicale, tânărul cu vocaţie polivalentă pictează un tablou suprarealist pe care îl intitulează Mama lui Stalin la menstruaţie. Crima de lezmajestate, ajunsă lesne la urechile autorităţilor, îi atrage pedeapsa care îl schimbă, întâi într-un inadaptabil, apoi într-un dipsoman. Biografia personajului se încarcă, în Poveste proastă, cu încă un detaliu nodal: doctorul alcoolic avea o viaţă dublă, era invitat să cânte din când în când jazz în trupa lui Johnny Răducanu. O lume fără orizont, aşa cum o percepe căpitanul Bibi, cel care, în schiţa Poporul român e un popor cult, pune la punct o maşinărie de anchetat de inspiraţie kafkiană: „În ce lume am intrat? Dumnezeule! Pe lângă toţi criminalii cu care am treabă mai lucrez şi cu nişte ciudaţi. Doctorul Petrilă, un beţivan ratat, cântă în concert cu Johnny Răducanu, asistentul Daniel şi autopsierul Ariciu şi ei nişte figuri memorabile, bătrâna Lili îndrăgostită ca o adolescentă şi Japonezu cu figura lui calmă de om echilibrat şi cerebral, acceptă în tăcere şi într-un fel de neutralitate sentimentele babei” (pp. 85-86). În Moarte lucrurilor simple, a doua parte a cărţii, care cuprinde doar trei schiţe, se schimbă nu numai toposul, dar şi tipul de discurs narativ. Sarcasmul şi umorul negru din prima parte sunt înlocuite de zâmbetul bonom şi cvasiînţelegător. Maşina de scris e frumoasa povestire a unui profesor ajuns în Moldova, care în timpul liber pescuia şi scria la o gazetă locală. Numai că scria la o maşină de scris, iar când a fost surprins de gazdă, care a înţeles că sofisticatul instrument scrie în locul lui, şi-a pierdut bunul renume de „scriitor la gazete” şi, odată cu acesta, şi toate micile atenţii venite din partea celor din jur. Alt text este o relatare despre felul cum a fost receptată moartea lui Stalin în familia unui învăţător de ţară. Nu lipsesc detaliile hazlii şi comicul de situaţie.

Tot aşa cum Pe două voci e parodia unei şezători la ţară.

Subiectul povestirii: vizitarea unui G.A.C. – model. Deplasarea se face cu un camion în care, sub îndrumarea unui activist, se exersa strigarea unei lozinci. Punctul culminant e atins când activistul opreşte camionul ca să poată recupera o găină accidentată. Prin schiţele din Noi nu mergem la război ni se devoalează o sumă de firi şi destine umane ameninţate, din istoria noastră recentă, într-o proză scrisă fără poticneli, pe alocuri de cea mai bună calitate.

Cronica literară

5

Versul care construiește eternul acum Carmen Ardelean

Gata, Niciodată, Acum de Radu Nedescu O analiză a volumului de poeme „Gata, Niciodată, Acum”, semnat de Radu Nedescu implică, în mod necesar, o abordare din perspectiva biografismului, ca manieră de analiză literară. Scris la vârsta de 14 ani, de un adolescent care mărturisea, în 30 septembrie 2016, în biblioteca Liceului Pedagogic „Gh. Șincai” Zalău, că ar fi vrut să scrie proză la acea vârstă, dacă nu ar fi trebuit să-și folosească timpul pentru pregătirea evaluării naționale, volumul de versuri e, am putea spune, o reprezentare a unei etape a existenței care a marcat, iremediabil, destinul, parcursul tânărului autor. O etapă care este undeva, în urmă, dar care rămâne, nevăzută, dar prezentă, asemenea unei umbre care ne însoțește întreaga viață.

Din acest punct de vedere, credem că titlul e o sinteză perfectă a momentelor cruciale din trecutul unui adolescent extrem de matur, de jovial, de ancorat într-o realitate despre a cărei existență n-a știut într-o perioadă în care diagnosticul „autism” trebuie să fi adus, în discuțiile celor apropiați copilului, cuvinte precum „gata” sau „niciodată”. Numai că, așa cum afirma la o lansare de carte realizată în fața unor elevi de vârsta lui, cu dezinvoltură și extrem de încrezător în validitatea afirmațiilor, Radu Nedescu a vrut să demonstreze și să-și demonstreze că trebuie doar să ai curajul să fii asemenea eroilor. Iar pentru el, a fi erou a însemnat, într-o etapă anterioară, a fi asemenea celorlalți, a lupta pentru a învăța ceea ce pentru alții ținea de firesc, de normalitate. „Gata” și „niciodată” au fost înlocuite cu „hic et nunc”, iar volumul de versuri nu e decât o altă dovadă că un miracol nu vine niciodată singur.

Ilustrate cu propriile creații plastice, poemele lui Radu Nedescu sunt, asemenea desenelor, frapante prin eterogenitate, prin inedita perspectivă asupra spațiilor, prin numeroasele paliere pe care își construiește discursul, prin registrele stilistice sau prin titlurile predominant nominale („Lumea”, „Eclipsă de soare”, „Zombi”, „Viața”, „Axul Creației”), unele construite din infinitive lungi: „Gustare”, „Derutare”, „Lipsirea”, „Umbrirea și realizarea”, „Tăcerea”.

Universul liric e unul al contrastelor („Atât de rece, încât arde”), o lume adesea monocromă, un spațiu al dihotomiilor, al dualității, construit parcă pe o falie

atemporală, aspațială, metafizică, în care poetul, analitic, critic, exigent cu lumea și cu sine însuși, perorează. Poemele sunt, de multe ori, construite pe adevăruri general-valabile, ce capătă forma unor maxime, a unor aforisme în care e inedită relația de cauzalitate: „De aceea ai prieteni,/ Încât să îi trădezi de când îi vezi./ De aceea ai familie,/ Încât să vinzi minciuni pe felie”; „Viața este plină de glume,/ Devii un mort care te plimbi”; „Să nu pretindem că suntem vii,/ Doar suntem sănătoși”; „Un suculent gust al vieții, trecerea”.

Impresia de fragmentarism, saturarea de subiectivitate, revolta și dezgustul sunt câteva dintre constantele de stil și atitudine din volum. Cu o maturitate incredibilă pentru vârsta lui, poetul descrie, simptomatic, lumea contemporană, cu privirea unui inocent care cântărește lumea după principii nealterate de tare ancestrale. Defectele umane, cutumele lipsite de logică sau sens, existența formală, plină de iluzii, dar lipsită de fond, de esențe sunt semnalate cu sinceritatea copilului care strigă că împăratul e gol și cu dureroasa convingere că nimic nu se va schimba, că trăim o apocalipsă continuă, de care ne facem singurii vinovați: „Asta e lumea și bunătatea se vinde,/ Ea valorează mai puțin decât o pâine,/ Așa totul este și o să fie,/ Mă întreb ce o să mi se întâmple mie”; „Cumperi și vinzi,/ Dacă câștigi tu bine te simți,/ Un kg de viață la schimb/ Cu tot ceea ce vrei”; „Realitatea e o construcție fictivă, tot ce e, nu-i./ Lucrurile pe care ochiul le vede, care pot fi simțite,/ Mâncarea și mirosul-toate sunt și nu sunt… concomitent./ Dar tu omule, vrei să fii sigur de o lume, a ta viziune./ Nimeni nu are nicio lume. Dacă vrei, tu nu vrei”.

Tonul imperativ e vizibil în multe poeme, fie că e vorba de cele în care se strecoară tema unei iubiri posibile, ideale/idealizate sau teme abordate, uneori, filosofic: viața, moartea, timpul, cuvântul, tăcerea, creația. Fraze formulate sentențios, exclamații uneori emfatice nu fac decât să portretizeze o lume cu tendințe prezentiste: „Dacă n-ai ce spune, taci!”, „Mă, trăire să fie!”„ Blablabla… Mâncăm opinii, oaie ce ești.

Supune-te…”, „Ai pretenții fără rost./ Totul are un cost. Logic!”

Dincolo de stângăcii sau stereotipii prozodice, pe fundalul fiecărui tablou al lumii contemporane, se distinge figura singurală a celui care, cu fiecare zi, cu fiecare vers, trăiește asumat, organic fiecare zi, fără a spune, acum ori niciodată, „Gata!”

Cronica literară / Poesis

6

Revizuirea avangardei Imelda Chinţa

Gheorghe Glodeanu este un reputat critic şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca, autor a numeroase studii şi cercetări din sfera literaturii, multe premiate la diferitele concursuri de specialitate. Ceea ce surprinde este caracterul prolific al operei, vitalitatea, deopotrivă acribia criticului sătmărean, devenit o voce importantă a sfârşitului de secol XX şi începutul celui deal XXI-lea.

Prezentul volum, Patru prozatori de avangardă, este cel puţin o surpriză, o ediţie bilingvă românospaniolă, apărută la Editura Pim, Iaşi, 2016. Studiul aduce în prim-plan patru scriitori aparţinând avangardei româneşti, Urmuz, Grigore Cugler, Marcel Avramescu şi Max Blecher, completând astfel cercetările realizate până acum în sfera avangardismului. Gheorghe Glodeanu abordează opera scriitorilor antologaţi pluriperspectivist, cu trimiteri intertextuale. Criticul apropie avangardismul de arta suprarealistă cât şi de proza de factură fantastică.

Opera urmuziană de „dimensiuni liliputane” a fost comentată de-a lungul timpului de importanţi critici literari şi a beneficiat de interpretări multiple. Din punctul de vedere al lui Gheorghe Glodeanu, Urmuz a fost „un deschizător de drumuri”, „un creator modern de texte”, care a realizat o mişcare importantă în proza interbelică, proză descoperită de Tudor Arghezi, care o şi publică în 1922. Deşi

Parodie de Lucian Perța Andrei Codrescu

pastorală (din Caiete Silvane, octombrie 2016)

trăiesc în Baltimore ca profesor universitar de literatură, dar mi-e dor uneori şi de pădure, de România, cu încă oazele ei de natură,

puţine, textele au stârnit interesul criticii literare decenii de-a rândul, iar criticul sătmărean trece în revistă receptările operei urmuziene de la reticentul George Călinescu, care aprecia prozele drept „simple elucubraţii premeditate, fără un sens mai înalt”, la mai indulgentul Perpessicius, care a remarcat scânteietorul şi meteoricul talent al fostului magistrat. Sunt de asemenea menţionaţi Ştefan Roll şi Geo Bogza, care se numără printre comentatorii elogioşi ai operei urmuziene. Nici critica actuală nu a rămas indiferentă în ceea ce priveşte interpretarea distinctă a prozelor urmuziene: Nicolae Balotă, Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Ion Pop sunt doar câţiva din scriitorii preocupaţi de fenomenul Urmuz în literatura română. Urmuz poate fi considerat un fenomen autohton, care a generat reacţii distincte şi numeroase interpretări în ciuda operei neînsemnate cantitativ.

Sub discursul aparent umoristic şi ludic se ascunde o criză a noţiunii de literatură. Răsturnările au loc în sfera limbii, scriitura urmuziană distingându-se prin construcţii inedite, care ambiguizează discursul narativ. Textul este eliberat de mesajul tradiţional, iar vidul semantic traduce un vid existenţial, remarcă Gheorghe Glodeanu atent interpret al textului avangardist. Urmuz glisează între registre stilistice, astfel contrariind punctul de aşteptare al cititorului. Criza literaturii este surde bişniţarii ei de-odinioară, acum ajunşi prin gaura din steag mari afacerişti şi dincolo de ţară, trebuie să recunosc, mi-e dor şi mi-e drag eu sunt uneori şi Maria Parfenie, am fost şi Andrei Steiu şi Domnul Teste, dar totdeauna am păstrat cu sfinţenie în inima mea dorurile aceste, de aceea mai revin în ţară cu smerenie dar cum revenirile mele n-au adresă fixă la dor, mă plimb prin păduri ca printr-un iatac şi totdeauna am cu mine un topor că poate o să-mi tai ca amintire un copac!

Cronica literară / Poesis prinsă într-o antiproză cu multiple semnificaţii şi simboluri.

Studiul întreprins de Gheorghe Glodeanu comportă două accepţiuni; o dimensiune vizează componenta critică în ceea ce priveşte opera urmuziană, iar alta aglutinează observaţiile având un caracter original al abordării, completând în acest sens panopticul interpretărilor critice. Universitarul băimărean observă antinomiile fenomenului literar, lupta dintre tradiţie şi inovaţie, a doua anulând-o pe prima şi o redimensionează pentru a face faţă exigenţelor vremii: „Urmuz neagă tradiţia din interior; autorul produce mutaţii esenţiale în sfera mesajului”. Genurile şi speciile literare tradiţionale sunt minimalizate, iar minuscula operă devine în esenţă o „retorică a sfidării”, „un experiment literar”, un cumul de texte golite de substanţa epică, nu însă de semnificaţii. Criticul observă intertextualismul operei lui Urmuz, „o ars combinatoria” cu aspecte ludice, cum o defineşte Ion Pop. Titlul nu mai e în cazul lui Urmuz o cheie spre text, o sinteză a discursului în raport de interdependenţă cu acesta, ci „o imensă farsă” ce contrazice aşteptarea cititorului, abătându-l de la traiectoria iniţială.

Grigore Cugler este un scriitor uitat pe nedrept, care ar trebui recuperat şi reintegrat literaturii române, iar Apunake rămâne personajul-mit care a străbătut istoria, dar continuă să trăiască şi să înfrunte timpul. Mircea Popa s-a ocupat de recuperarea scriitorului, realizând şi un amplu studiu despre literatura avangardei româneşti. Profesorul clujean îl situează pe Cugler în imediata apropiere a lui Urmuz, remarcând modernitatea textelor cât şi tendinţa de violentare a deprinderilor cititorului comod. Naraţiunile cugleriene fac parte din spectrul ludicului, al carnavalescului, iar prin negarea clişeelor tradiţionale se intersectează cu stilul autorului Pâlnia şi Stamate. Dimensiunea zoomorfă a personajelor urmuziene este recognoscibilă şi în cazul eroilor lui Cugler, care descoperă „pictoproza”, în felul acesta anulând „diferenţele dintre formele de manifestare ale epicului şi ludicului”, observă Gheorghe Glodeanu.

Inventivitatea lingvistică este remarcabilă şi în cazul acestui scriitor avangardist, care apropie actul creaţiei de cel ludic, reuşind să imagineze un text în care toate cuvintele încep cu litera „d” – de la dragoste – o temă eternă a artei.

Creaţia lui Cugler este, aşadar, un experiment literar reuşit, care eludează din ecuaţia sa canoanele scrierii tradiţionale. Se impune vital o reevaluare a operei lui Cugler, de asemenea o situare a lui în istoria avangardismului românesc.

Un alt personaj al literaturii de avangardă asupra căruia întreprinde o cercetare acribioasă criticul băimărean este Marcel Avramescu, scriitor care

7

s-a impus în spaţiul autohton abia postum. Lui Arghezi i-a fost atribuit meritul de a-l fi descoperit, autorul Cuvintelor potrivite ocupându-se ulterior şi de publicarea operei sale. Asemenea predecesorilor săi, Marcel Avramescu exersează o scriitură experiment. Adept ardent al lui René Guénon, infuzat cu ştiinţele ezoterice, pasionat de ortodoxism, scriitorul avangardist este greu de încadrat într-o direcţie, considerat fiind „una dintre cele mai enigmatice figuri ale avangardei româneşti”. În opera celor trei scriitori antologaţi, Gheorghe Glodeanu remarcă unele elemente comune precum sfidarea convenţiilor scrierii tradiţionale, inventivitate şi ingeniozitate lexicală, dimensiunea zoomorfă a personajelor, scrisul rar şi puţin, fapt ce creează o punte între autorii literaturii de avangardă.

O voce distinctă între scriitorii abordaţi în antologia semnată de Gheorghe Glodeanu o reprezintă Max Blecher a cărui operă se apropie de proza fantastică sau de aceea a suprarealiştilor. Blecher se distinge prin naraţiunea la persoana I, prin radiografierea propriei fiinţe, prin zugrăvirea experienţei dramatice pe care o trăieşte cu intensitate.

Aşadar, avem în faţă tot o proză cu valoare de experiment literar, însă de o cu totul altă factură faţă de cea a lui Urmuz, Cugler sau Avramescu.

Patru prozatori de avangardă completează panopticul studiilor realizate până acum în sfera literaturii avangardiste, iar lui Gheorghe Glodeanu îi revine meritul unei abordări diferite a unor scriitori lăsaţi până acum într-un con de umbră.

Ex Libris

Ion Buzași Gheorghe Șincai

1816 - Un an și doi scriitori, Un istoric și un poet.

Unul se stinge înfrânt și dezamăgit pe străine meleaguri, dar apucase să ne lase o scriere ca un îndemn etern: „Drept aceea, deșteaptă-te, o, neam al meu, și ai minte!”

- În același an se năștea poetul care prelua îndemnul și-l transforma într-o trâmbiță de alarmă: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”

8

Cronica literară

Metamorfozele sângelui Marcel LUCACIU

Există două mari categorii de poeţi. Unii care au gheaţa în suflet şi revarsă asupra bieţilor cititori un potop de cuvinte şi de stări înceţoşate, fiind convinşi că Poezia a rupt de mult orice legătură cu inspiraţia, că ea ţine doar de „uzul raţiunii” şi de „facultatea catârului” (încăpăţânarea). Alţii care, dimpotrivă, au focul în inimă şi revarsă asupra cititorilor lumina acestuia, în cuvinte simple şi puţine, considerând că Poezia n-a încetat să fie o frumoasă risipă de sentimente, un cântec şoptit al sângelui şi că nu pot să scrie decât în acele rare momente de graţie, când Muzele îi vizitează.

Membră a Cenaclului Literar „Ioan Burnar” din Baia Mare şi autoare, până acum, a trei volume de versuri (În spatele pendulei, 2000; Oră de alchimie, 2014; Sânge de nisip, 2016), Elena Cărăuşan face parte, neîndoielnic, din această ultimă şi rarisimă categorie.

Apărută la Editura „Şcoala Ardeleană” (Cluj-Napoca) şi prefaţată de poetul Ion Mureşan, Sânge de nisip e o nouă carte de poeme ce se remarcă, la o primă lectură, printr-o muzicalitate neobişnuită dată de inflexiunile creaţiilor propriu-zise care, luate în ansamblu, lasă impresia unui monolog polifonic, precum şi a unei spontaneităţi netrucate. Starea de cântec este indusă nu atât de întrebuinţarea destul de frecventă a refrenului, cât de tonalitatea când înaltă, când joasă a versurilor lungi sau scurte, armonioase sau, rareori, sacadate: „Valva cotită, graniţă lut – chip/ deschide, închide/ cheamă, recheamă/ alungă, inundă/ aripi de cocor în faţa morţii” (Sânge de nisip). Cântecele, respectiv poeziile Elenei Cărăuşan sunt învăluite de o tristă bucurie difuză, stau sub semnul condiţiei umane şi al deşertăciunii acesteia. E un aspect uşor sesizabil, încă din titlul volumului.

Metaforă a vieţii privite în toată complexitatea ei, cu anotimpurile şi vârstele sale, sângele revine, obsesiv, în majoritatea poemelor, întrupându-se, succesiv, din elemente terestre şi uneori cosmice, aidoma stănescianului „pas de domnişoară”. Sângele este marea tumultuoasă în valurile căreia „în ritm constant pulsează bucuria”, dar tot el, sângele, devenit munte, „aşteaptă cuminte să treacă/ prin trepte, spirală a sorţii” pentru a se preface, apoi, în nisipul „strecurat în buzunarele timpului”. Se poate spune că acest sinuos cântec al sângelui transfigurează, cu o rigoare de metronom, stări sufleteşti contradictorii, apelând la diferite forme telurice.

Dincolo de exuberanţa multor versuri, de acea descătuşare blagiană a energiilor şi, mai ales, de bogata simbolistică a muntelui („înălţime”, „centru al lumii văzute”, „formă de iniţiere”, „transcendenţă”, „punct de întâlnire al lumilor materială şi spirituală” etc.) trebuie evidenţiată surprinzătoarea acalmie ce se instalează

spre finalul suitei lirice. Iarăşi şi iarăşi, pendulând între timpul sacru („succesiune spre eternitate”) şi timpul profan („alergare pe cărări cu mărăcini”), cântecul se domoleşte, în tonuri serafice, iar sângele ia înfăţişarea cerului, mai exact, a unei Oglinzi în cer cu reflexii edenice: „Şi sângele meu e un cer cu aer curat/ se plimbă păsări,/ multe aripi se zbat/ aripi largi, sincopate se înalţă,/ altele în ritm dezordonat coboară,/ fluturi cu simfonia polenului/ murmurată din floare în floare (...)// Ce uşoară mă simt,/ ajunsă pe piscul unde zeii dansează,/ apar, dispar în mantii lungi/ albastre şi albe/ verticale în dungi.// Viaţa mea, o fantomă a celei/ în care, fără să aleg, furişată voi intra,/ dar voi merge spre un alt cer,/ un alt sânge se va metamorfoza” (Sângele meu).

Printre nenumăratele ipostaze ale sângelui, cutreierate de motivul clepsidrei ori al clipei faustiene, pot fi desluşite, adesea, câteva fragmente naturiste, sensibile, cu iz de pastel. Liniştea revine în sufletul delicat al poetei graţie refugiului subtil în peisajul idilic, „cu maci preamăriţi în roşu”, cu „păduri umbroase” şi „ferigi amorţite de roua insistentă”. Rusticele frumuseţi maramureşene se contopesc în veritabile filigrane. Creionate cu aceeaşi fineţe, lor li se adaugă nostalgia solară, cireşii neprihăniţi şi freamătul verde al ierbii – un laitmotiv al poemelor: „Aer îmbrăcat în lucirile luminii./ Culcată pe pământul umed,/ aud foşnet cald,/ iarbă cu clorofila proaspăt metabolizată,/ timid firul verde îşi apleacă vârful,/ cer decorat cu cireşi înfloriţi (Celule roşii, celule albe).

Chiar dacă nu pare să fie una reprezentativă ori substanţială, poezia civică este şi ea prezentă în recentul volum. Revoltată de nedreptăţile social-politice, scriitoarea coboară din turnul de fildeş pentru a denunţa „comoţia roşie ce sufocă planeta” (Pe verticală) şi a rememora, ironic, originala noastră democraţie cu eterna-i tranziţie, de la „boala împărţirii de drapele” (Tricolorul, 1989) şi până la „sufocarea frontierei” (Tricolorul, 2014). Ingenioasa radiografie reuşeşte să surprindă, în versuri amare, făţişe sau, câteodată, doar aluzive, demagogia, oportunismul şi lipsa demnităţii naţionale: „drapelul meu/ cu cele trei culori sacre,/ doar pentru unii,/ fâlfâie în bătaia nesigură de vânt,/ se-ndoaie, se-ndreaptă,/ iradiază în curcubeu,/ foşneşte duios, cheamă străbunii/ dar a rămas singur, ca ultim legământ” (Tricolorul, 2014).

Trecând printr-o serie de metamorfoze ale sângelui, cântecele frenetice ale poetei Elena Cărăuşan lasă impresia că pot pune în mişcare o lume rece şi încremenită.

Febrilă şi fragilă, calmă şi impetuoasă în acelaşi timp, Sânge de nisip rămâne o carte melodioasă, reflexivă şi inteligent construită, scrisă cu migala unui bijutier.

Cenaclul „Silvania”

9

Aproape 40 de ani de cenaclu, aproape 40 de romane…

Carmen ARDELEAN

Prima ședință „de toamnă 2016” a Cenaclului literar Silvania a reunit membri care au fost prezențe constante în cei aproape 40 de ani de existență ai cenaclului. Prezidată de Marcel Lucaciu, întâlnirea a debutat cu o prezentare succintă a activității literare a cunoscutului scriitor sălăjean, membru al USR, Ion Pițoiu-Dragomir, care a debutat în 1999. Subliniind dubla vocație, de poet și prozator, președintele cenaclului a afirmat că, în fapt, există poezie în tot ceea ce scrie Ion Pițoiu-Dragomir. Caracterul prolific, paralelismul în construcția narativă, filonul tradiționalist și nota orientală a poeziei au fost aspectele care au conturat imaginea unei opere care se apropie de 40 de volume. „Instigat” să deconspire cât mai mult despre noul roman, din care a citit câteva capitole, poetul-prozator a mărturisit că e vorba despre metaromanul „Cerul unui ocnaș”, construit din 40 de capitole, care păstrează tensiunea și cheile de lectură până la final.

Lectura, asumată, cu o expresivitate susținută deopotrivă de conținut și de abordarea teatrală, a evidențiat aprecierile din preambulul ședinței și a suscitat vii și consistente intervenții din partea membrilor cenaclului.

Daniel Săuca, editor al câtorva volume semnate de autorul în discuție, a afirmat că scriitura de față e greu de pus în canoane, că firul, logica, povestea sunt greu de urmărit, de distilat, pentru că textul e, de fapt, tot poezie. Ce e profund vizibil, consideră Daniel Săuca, e realismul magic, proza poematică, introspecția, iar în ceea ce privește perspectiva narativă, existența unui eu camuflat, a unor voci care ies/intră din/în autor, pentru a evidenția idei, traume, poate chiar nevoia de automântuire. Dilema formulată în intervenție („Cât e poet și cât e prozator Ion Pițoiu-Dragomir?”) a condus spre recomandarea de „limpezire” a textului, pentru a facilita receptarea romanului.

Intervenția lui Daniel Hoblea a fixat apropierea ideatică de proza lui Orwell, având în vedere concepția conform căreia indivizii care au preocupări ce depășesc sfera instinctualității au o existență distinctă, dar și ideea de ostracizare a omului spiritual, în lumea modernă. Analizând formula narativă a autorului, secretarul cenaclului a subliniat statutul de narator-păpușar, preferința pentru o strategie detectabilă în schimbarea fără avertisment a planurilor, care derutează cititorul. Deși „Gâlceava personajelor cu autorul”, lupta cu vocile interioare amintesc de filmele realiste italiene, iar unele incursiuni au caracter etologic, dominant rămâne filonul religios, prin tema apocalipsei, profetismul evidențiat prin personajele simbolice (călugărul, ocnașul/viețașul), ma-

niheismul, conotațiile religioase, aspecte regăsite și în anterioarele romane. În privința stilului, Daniel Hoblea remarcă prezența parabolelor metaforice și a pasajelor eseistico-poetice, sugerând o atenție sporită la ceea ce numește „prețiozități de limbaj”.

Amfitrionul cenaclului, Marcel Lucaciu, identifică unele constante sesizabile, la o lectură atentă, în proza lui Ion Pițoiu-Dragomir, care confirmă ideea de roman-sinteză a volumelor anterioare: construcția intensă, rafinată, importanța acordată modului în care construiește cartea, în detrimentul modului în care construiește personajul, inserția planurilor narative, paralelismul planurilor și caracterul liric, proza fiind, așadar, o prelungire a poeziei. Cu toate acestea, volumul se individualizează prin ipostazele propuse, ocnașul/viețașul și monahul, prin prezența realismului-socialist, regăsită și în „Jobenul”, „Fracul de lut” sau „Un roman excepțional” alternat cu cea a realismului liric, toate prinse într-o scriitură arborescentă, contrapunctică, ce conduce spre tipologia romanului alegoric.

Meritul naratorului constă, cu precădere, în crearea unei atmosfere mistice, pe alocuri romantice sau chiar argheziene, prin arta teatrală vizibilă în stăpânirea dialogului și construcția scenei.

Considerând că suntem în fața unei voci unice, Florin Horvath afirmă că romanul de față e un experiment nou, în care țipătul de odinioară „s-a cumințit”, iar pasajele eliptice au alte semnificații. Dincolo de componenta socială, prozatorul sălăjean consideră că romanul e circumscris ideii de mântuire, căci, dacă odinioară autorul ne „trimitea în stradă”, acum așteaptă trezirea.

Chiar și atunci când apare ironia, e vorba tot despre un strigăt, aspect care, alături de numeroasele simboluri, îngreunează receptarea mesajului.

Lectura prozatorului Ion Pițoiu-Dragomir a deschis admirabil seria întâlnirilor de toamnă ale cenaclului. A fost, în tipul și după lectura consistentă, fascinant prin stilul viu, alert, colocvial, pitoresc, alternat cu cel grav, sobru, solemn, construind deopotrivă text și metatext în roman, discursuri paralele regizate comic sau dramatic, solilocvii în care nucleele dezvăluie tensiuni interioare, condiția individului sau conspirații universale, cu personaje care devin voci ale unui narator polifonic.

Microepopee cu schimbări frecvente de „macaz”, cu simetrii la nivel formal și ideatic, trădând ceea ce am putea numi lirism al măștilor, romanul în curs de apariție, „Cerul unui ocnaș”, e unul în care, am simțit noi și am avut confirmarea autorului, miza nu e povestea propriu-zisă, ci starea.

10

Proză

Legenda Marelui Lup Alb

*

Florin HORVATH

Ostenit de îndelungile căutări în jurul Pontului Euxin, apostolul Andrei şi-a îndreptat paşii spre sud, rezemându-se din când în când în toiagul noduros, pe care nu-l lepăda niciodată în drumurile sale. Barba-i uriaşă bătea de multă vreme către albul firelor ce se încăpăţânau să se înmulţească în jurul buzelor strân­se cu înverşunare. Din când în când, urmărea învâlvorarea nori­lor ameninţători ce întunecau zarea. Pe negândite, temeliile ceru­lui s-au cutremurat, lăsând ploaia să cadă ameninţător sub dan­sul fulgerelor. Rezemat în toiag, apostolul a rămas uimit, obser­vând cum ploaia cade în juru-i fără să-l atingă. Părea că Cel Prea-înalt făcuse cort larg împrejur şi acolo, unde lacrimile cerului izbeau pământul, se aprindeau mici vâlvătăi, care mai apoi s-au unit într-un lanţ de foc ce se înălţa ameninţător de parcă l-ar fi vrut ostatec. Tulburat, Andrei a căzut în genunchi împreunându-şi palmele: - Îndură-Te, Doamne şi dezleagă robului Tău ce taină este aceasta şi cum să înţeleg semnul pe care mi-l dai?

- Adevăr zic: tu eşti cel chemat a mărturisi Legea Fiului Meu pe aceste meleaguri. Voi trimite să-ți fie tovarăş de nădejde pe Lupul cel Alb, simbolul legii străvechi al po­porului spre care ţi-ai îndreptat paşii.

Voia Ta, Doamne, fie peste toată slaba mea lucrare. Fiului Tău voi închina întoarcerea acestor suflete spre Legea cea Nouă!

Ca la poruncă, ploaia s-a oprit şi, în dreapta toiagului său răsturnat, s-a ivit un impunător lup cu blana albă ca laptele, a că­r ui spinare ajungea la umerii apostolului îngenuncheat. După ce a privit fără teamă spre Andrei, lupul a scos un fel de scâncet prelung şi a pornit cu mers egal, urmat îndeaproape de apostolul încă uluit de întâmplare. Preţ de peste două ceasuri au mers aşa, lupul în faţă, oprindu-se din când în când, spre a se încredinţa că Andrei îl urmează. Apoi a părăsit drumul cel mare, luând-o spre stânga către o vale largă în fundalul căreia se arăta o stâncă îm­prejmuită de copaci bătrâni. Apropiindu-se, Andrei a desluşit de departe deschiderea întunecată a unei peşteri, mulţumind în gând Domnului pentru adăpost nesperat.

Pe când mai aveau puţin, cutremurată, înserarea s-a înfio­rat sub corul lugubru al urletelor. Se anunţa fără greş o haită de lupi ieşită după pradă. Andrei şi-a potrivit iar pasul cu cel al lupului alb, care adul-

meca împrejurimile. Până să ajungă în gura peşterii, pe stâncă şi împrejur, până în vale, o mulţime de fiare îşi furişau siluetele cenuşii. Lupul alb şi-a scuturat torsul, în timp ce spina­rea îi fremăta sub tensiunea încordării.

Cu lupul de-a stânga şi bizuindu-se pe toiagul cel nodu­ros în dreapta, apostolul şi-a făcut curaj şi s-a pornit hotărât spre intrarea din stâncă. Om şi lup, s-au întors în pragul peşterii cu faţa spre haita ajunsă în preajmă. Aşezat pe labele dindărăt, Ma­ rele Lup Alb a slobozit un urlet prelung, modulat în sumedenie de ecouri… Răspunzând ca la o comandă, lupii s-au aşezat cu burţile în iarba încă udă.

Atunci Andrei a ridicat dreapta, binecu­vântând fiarele: - Să fiţi de-a pururi paznicii acestor meleaguri şi apărătorii acelora ce şi-au ales drept simbol al cutezanţei lor chipul vostru!

Apoi, cu paşi rari, s-a apropiat de fiecare pe rând, mângâindu-le capetele şi rostindu-le în legea lor, de parcă le-ar fi ştiut graiul de când lumea. Uriaşul lup alb s-a cuibărit de-a latul intrării în peşteră, amintindu-le tuturor că, de acum încolo, el va fi ocrotitorul apostolului Andrei, iar peştera aceea va fi sălaşul în care şi-a găsit refugiul. În noaptea ce a urmat, Andrei a căzut în somn zbuciumat. Visă că din cer s-a ivit un sol măreţ, zburând pe spinarea unui dragon cu cap de lup.

- „Eu sunt Zalmoxis, despre care vei fi auzit în drumurile tale. Asemeni lui Moise, cel care a lăsat poruncile poporu­lui lui Israel, eu am lăsat seminţiilor din această vatră străbună Legile Belagine, spre a creşte şi a se întări sub puterea morală a regulilor… Am anunţat pe Magii cei Mari, din sacrele peşteri ale munţilor, că vei veni să le aduci Legea cea Nouă. Sfatul bătrânilor înţelepţi te va primi aşa cum a fost scris, pregătiţi să schimbe vechiul simbol al dragonului cu cap de lup cu semnul cel nou al Crucii. Aşază dar, cum se cuvine, noua învăţătură şi vei fi cinstit în veac, aşa cum eu am fost până la ceasul la care ai venit tu”... Tulburat foarte, Andrei s-a sculat sub prima geană a zorilor şi, urmând cărările ştiute de Marele Lup Alb, a pornit hotărât spre munţii cei semeţi ai acestui tărâm binecuvântat.

Fragment din volumul De la Zalmoxis la Sarmizegetusa, Editura Ordo Ab Chao, Zalău, 2016. *

Cuvinte

11

Un neologism: ingenuu Gheorghe MOGA

Ingenuu,-uă este un adjectiv neologic cu sensul de: „care vădește simplitate, naturalețe, sinceritate și naivitate”. Sinonimele cuvântului sunt tot neologisme: candid, credul, inocent, naiv; acestora li se adaugă un derivat românesc: neștiutor. Tipărit în 1934, tomul II (partea I) din Dicționarul Academiei nu înregistrează decât substantivul ingenuitate „simplicitate firească, care se manifestă prin sinceritate și naivitate”, cu trimitere la limba franceză. Cu valoare de adverb, ingenuu apare în Enigma Otiliei, romanul lui George Călinescu, publicat în 1938: „Mama n-are să-mi dea voie, confirmă ingenuu Titi”. Cuvântul face parte din seria, nu prea bogată, a adjectivelor terminate în –uu, alături de ambiguu, asiduu, (dis) continuu, perpetuu, ubicuu. Deși au patru forme flexionare, adaptarea fonetică și morfologică a acestora este greoaie. În ceea ce privește etimologia, dicționarele trimit la latinescul ingenuus și la francezul ingénu. În limba latină, la început, termenul însemna „născut din părinți liberi, liber din naștere”; în dreptul roman denumea pe cel născut liber (în opoziție cu sclavul sau cu cel eliberat din sclavie). În unele limbi romanice s-au păstrat și dezvoltat sensurile figurate ale adjectivului latin, acelea de „frumos, curat, deschis”.

Prin articulare cuvântul și-a schimbat clasa morfologică devenind substantiv, sporindu-și totodată șansele de a face carieră literară. Nelipsite sunt din dicționarele franceze versurile lui Paul Verlaine din La chanson des Ingénues: „Nous sommes des Ingénues/ Aux bandeaux plats, à l’oeil bleu,/ Qui vivons, presque, inconnues,/ Dans les romans qu’on lit peu”. G. Georgescu traduce astfel prima strofă din Cântecul neștiutoarelor: „Neștiutoare, noi trăim/ (Cu ochi albaștri și zorzoane)/ Un stil aproape anonim/ În dulci romane diafane”. Același G. Georgescu traduce poemul Les Ingénus din volumul Serbări galante (1869) sub titlul Candizii. Și în limba română cuvântul are mai multe valori morfologice pe care Noul dicționar universal al limbii române le ilustrează cu citate din creația lui G. Călinescu: adjectiv (se întreabă ingenuă dacă n-a făcut vreo greșeală de gramatică engleză), substantiv (acesta era un ingenuu plin de talent), adverb (era singurul revoluționar obiectiv, …lucrând ingenuu pentru cauză).

Când, în 1995, G.I. Tohăneanu a publicat Dicționar

de imagini pierdute, cititorii de rând și specialiștii au fost plăcut surprinși să descopere faptul că neologismele de origine latină (mai cu seamă derivatele), departe de a fi lipsite de conotații expresive, se dovedesc a fi – la o analiză istorică, verticală – metafore, „imagini pierdute”. Cel care-i zdruncinase latinistului timișorean convingerea despre neutralitatea stilistică a neologismelor a fost G. Călinescu. Aflat într-o expediție științifică pe urmele lui Eminescu și Creangă, istoricul literar ajunge la o mănăstire în nordul Moldovei. Numind vinul cu care o maică stareță l-a întâmpinat o licoare exprimată din struguri italici, G. Călinescu trimite gândul la sensul propriu, primordial al verbului latinesc exprimere, acela de a „stoarce”.

Ilustrul cărturar își amintește (în revista Cum vorbim, nr. 4/1949) de o altă „îmbinare” cu care a provocat auditoriului consternare: „Odată am simțit trebuința logică de a zice: orașele de provincie, aceste lumi exorbitante”. Pentru a motiva vorbitorului de rând această alăturare ce pare „imposibilă”, G. Călinescu recurge la „ocolișuri etimologice”, precizând că sunt orașe care sunt pe orbita capitalei, sunt centripetale, dar sunt și orașe îndepărtate care se rup centrifugal din orbită, devin ex-orbitante.

Ne-am întrebat dacă nu cumva și derivatul latinesc ingenuus nu este la rându-i purtător al unei imagini pierdute. Răspunsul l-am găsit în cartea lui Gian Luigi Beccaria, Tra le pieghe delle parole.

Acesta apropie adjectivul genuin, cu ale cărui sensuri se întâlnește și ingenuu, de substantivul latinesc genu „genunchi”: „nell’antica Roma il figlio legittimo era dichiarato di fronte a testimoni «vero, autentico, genuino» dopo il gesto rituale che cosisteva nel sollevarlo in alto e poggiarlo sulle proprie ginocchia” (în Roma antică fiul legitim era declarat de față cu martori „adevărat, autentic, veritabil” după un gest ritual al tatălui care consta în a-l ridica în sus și a-l așeza pe genunchii proprii). Să ne amintim că ingenuus avea sensul de „născut din părinți liberi, liber din naștere”.

Gândul ne duce la un alt gest (cu o altă semnificație) al taților, gest reținut de Ion Creangă în Amintiri din copilărie: „Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Și el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la «baba-oarba», ne ridica în grindă, zicând: «`tâta mare!» și ne săruta mereu pe fiecare”.

Interviu

12

Ocolul literaturii în 80 de vorbe… şi ceva cu Radu Ţuculescu Hotărât să ne demonstreze cu fiecare volum că fericirea e o construcţie iluzorie, cea mai fragilă utopie a omenirii, Radu Ţuculescu, pe care prietenii îl ştiu jovial, plin de umor, dar şi de melancolice profunzimi, faţetează cu migală de bijutier diamantul singurătăţii şi poemul ratării personajelor sale. Eşecul adus la rang de mit, într-o fascinantă construcţie sinestezică este văzut în tripla ipostază temporală a unui prezent continuu, populat de oameni şi păsări şi destine ce alunecă pe pârtia implacabilă a unui perpetuum mobile, fără început şi fără sfârşit, cu un unic prezent sufocant. Între histrionismul omului care a ştiut mereu să iubească oamenii în toate ipostazele lor şi singurătatea asumată aproape programatic de autor în şi prin personajele sale, Radu Ţuculescu se reinventează de la un roman la altul, fără să lase deoparte proza scurtă şi teatrul.

Radu Ţuculescu e cel mai mare prozator de pe strada lui?

R.Ţ.: De pe stradă, din cartier, din oraș, din țară, din univers și așa mai departe… Dar ar suna bine și tainic și vag misterios dacă ai zice de lângă Pădurea Rotundă, cea lângă care am crescut! Pădurea are un alt univers şi are altă deschidere. O pădure e plină de poveşti, de mistere. Eu întotdeauna alunec puţin şi în realitatea magică. Întotdeauna am afirmat că, în paralel cu realitatea noastră cea de toate zilele, mai există una, magică…Dar asta e o altă discuţie pe alte teme. Da, și strada, căci strada pe care am copilărit, lângă pădure, era mai degrabă o uliţă unde, seara, se întorceau vacile acasă de la păscut. Pe uliţa aceea trăiau oameni, desigur, iar dintre ei mulţi au devenit personaj.

Apropo de realitatea magică.

Am fost bursier în Elveţia de mai

multe ori la Radio Berna ori Radio Basel, apoi am primit, de câteva ori, o bursă de creaţie literară. Acolo mi-a venit ideea scrierii unui fals roman horror! Erau anii când acest gen literar pătrundea şi prin librăriile noastre. După cum ştii şi tu prea bine, nu există genuri literare minore, doar scriitori minori… Am scris atunci „Cuptorul cu microunde”, romanul unui bloc în zece secvenţe horror. Citisem mult despre ocultism, numerologie, alchimie. E romanul unui fost bloc comunist în care se petrec tot soiul de… evenimente de groază. Căci existența noastră este, adesea, una de groază. A fost pentru mine o experiență care mi-a plăcut, m-a incitat. O joacă dacă vrei, o ambiție de a demonstra că şi noi putem scrie așa ceva, fără a coborî nivelul artistic.

Cartea a apărut tradusă la Viena, cu comentarii în importante cotidiene din spaţiul german. În anul 2008, a fost pe lista celor mai bune cărţi străine traduse în acest spațiu. Sunt zece povestiri aparent fără legătură care până la urmă au, totuși, un numitor comun. Acum câţiva ani volumul s-a reeditat sub titlul „Pivniţa”. Am pus titlul ultimei povestiri deoarece cu titlul vechi, „Cuptorul cu microunde”, se petrec comice întâmplări. Am descoperit cartea, în unele librării, plasată la sectorul… tehnic! Ba și în Germania s-a întâmplat asta.

Să înţeleg că acum o vom găsi la sectorul… viticol R.Ţ.: Haha! Totul e posibil… „Pivniţa” e chiar ultima povestire.

Este pivnița blocului unde toți cei care mor în condiții mai mult ori mai puțin misterioase… se întâlnesc, ca într-un mic infern postcomunist!

Nu știu dacă Radu Ţuculescu se studiază în România, dar îmi

Alice Valeria Micu

ziceai că se studiază în Calabria R.Ţ.: Ba, se predă și în România… dar pentru mine asta sună așa, de parcă deja sunt dispărut din viața reală… Mă rog, se amintește la seminarele de literatură română contemporană, s-au scris licențe, ba chiar se pregătește și un doctorat. La universitatea din Calabria lucrează Danilo de Salazar, cel care a tradus și publicat romanul „Stalin, cu sapa-nainte!” El are un curs despre copilăria în literatură, iar în bibliografia studenților este și acest roman al meu. Am avut cu ei câteva întâlniri emoţionante care mi-au dat speranța că… încă nu e totul pierdut. Continui să fiu un idealist.

La universitatea din Calabria realmente am fost şocat, când m-am trezit într-o sală plină de studenți, să fi fost în jur de 80-90, care m-au asaltat cu întrebări, apoi au comentat romanul, au interpretat pasaje.

Emoționant pentru un autor necunoscut, venit dintr-o țară mică…

De când n-ai mai scris o piesă de teatru?

R.Ţ.: Cam de doi ani. Dar iată,

Interviu

Am primit la redacţie

mare bucurie, în urmă cu vreo lună mi-a apărut la Roma un volum de teatru tradus de Gabriela Lungu!

M-am bucurat mult, mai ales când știm că teatru se publică greu.

Ce-ţi mai doreşti, Radu Ţuculescu?

R.Ţ.: Numai linişte îmi doresc şi sănătate. Eu am avut un strașnic vis toată viaţa şi era cât pe ce să mi se îndeplinească, dar am scăpat ocazia, cum se zice, din mână: să fac ocolul lumii pe un vas. Am avut o ofertă să cânt într-o orchestră pe un transatlantic, într-un caffe concert, dar era un an în care nu mă prea puteam deplasa de aici, şi uite că am pierdut ocazia. Mi-a rămas pe vasul acela un vechi coleg de facultate care cântă în continuare. Acum cred că e pe la Polul Nord, îmi mai trimite, din când în când, imagini cu urși polari… Totdeauna am fost fascinat de călătorii mai mult ori mai puțin solitare, de mic copil citeam toate cărţile de expediţii, de cucerirea Everestului, de traversat Atlanticul cu pluta. Iubesc enorm apa. Cred că am fost un animal marin în altă viaţă, pot să stau ore în şir în apă… Să fac ocolul lumii, cam asta ar fi dorinţa. În rest, din punct de vedere literar şi al creaţiei, sigur că îmi doresc să mai pot scrie şi să nu mă repet…

Există autori care te-au amprentat?

R.Ț.: Am crescut printre rafturile unei vaste biblioteci, a tatălui meu, unde am descoperit, în primul rând, marii autori ruși, dar și contemporani, pe care i-am îndrăgit nespus. Apoi au venit autorii latino-americani. Realismul magic…

Diavolul care apare în romanul meu

liniște, pace, perversiuni, heppiend Casa de editură Max Blecher Bistrița, 2016

„Povestirile mamei bătrîne” este unul mai aproape de cel gogolian decât de cel al lui Bulgakov. Sătenii nu se lasă speriați de el, ba chiar îl iau peste picior.

Deci, să înţeleg că eşti mai de sub Manta?

R.Ț.: Toți suntem ieșiţi de sub… o manta!

Dacă ar fi să te salvezi printro singură carte, care ar fi cea în care ţi-ai pune nădejdea?

R.Ț.: Nu știu… Un părinte adevărat își iubește toți copiii. Se spune că pe ultimul îl iubești cel mai mult. Și-apoi, să mă salvez de la ce? Nu simt că mă înec, zău, și nici că mă clatin pe marginea unei prăpăstii!

Mai bine, parafrazându-l pe Scott Fitzgerald, îți propun să îți tragi un scaun lângă mine pe buza prăpastiei ca să-ți mai spun o poveste…

Ai tradus mult. Mai vrei să repeţi experienţa?

R.Ț.: Am ajuns să traduc din… întâmplare, pot zice. Cum am avut atâtea burse în Elveția, am cunoscut numeroși scriitori și am priceput că literatura elvețiană mai are și alte nume în afară de Frisch și Durrenmatt… Și așa m-a lovit chestia asta cu tradusul. Am început cu poezia. Greu, foarte greu.

Am priceput, încă o dată, ce muncă extraordinară fac traducătorii, acești oameni care rămân aproape anonimi. În total am nouă volume de poezie şi trei de proză traduse, plus trei antologii. Cu asta am cam terminat cu traducerile. Îmi rezerv acum timpul pentru scrierile mele.

Ce nu suporți?

R.Ț.: Mâncărurile grase și prostia agresivă. Veleitarismul imperti-

13 nent…

Există ceva ce caracterizează romanele tale, ceva ce poți spune că au în comun?

R.Ț.: Tema singurătății, aș zice.

Am constatat că majoritatea eroilor mei sunt niște oameni singuri. Atinși de singurătate, chiar dacă nu se plâng de ea ori nu o conștientizează în mod tragic În fond, poți fi singur și atunci când ai o familie numeroasă. Chiar și atunci când ești activ, înconjurat de oameni.

De fapt, singurătatea poveştilor nespuse e cea mai dureroasă?

R.Ț.: Singurătatea scriitorului de cursă lungă! Totuși, ar fi… indecent pentru un scriitor să afirme că este singur. Își are personajele sale, chiar dacă acestea, odată cu publicarea cărții, o pornesc prin lume… Îi spuneam azi cuiva că mă tem cel mai tare de întrebările nepuse. E riscant să fii întrebat la un moment dat ceva prea direct, prea serios, prea personal, adică să îi spui omului adevărul sau ceea ce aşteaptă el?

R.Ț.: Păi sunt două variante: dacă vreau să-l spun, îl spun, şi dacă nu îl ocolesc, dar elegant. Ori îţi spun direct ce cred şi-ţi răspund la întrebarea cu care m-ai prins, pentru că şi aicea e o chestie, ştii…

Ori îmi spui povestiri din Pădurea Rotundă...

R.Ț.: Acelea țin tot de mine, de viața mea intimă, creatoare. În plus, femeilor le plac poveștile, iar eu sunt un individ care le respect, uneori chiar mai mult, nu degeaba am scris romanul „Femeile insomniacului”…

La espina en la flor / Spinul din floare Poeți mexicani contemporani Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016

CONVORBIRI LITERARE Revistă de cultură Nr. 9 (249), Iași, 2016

Traduceri

14

Despre arta japonezilor Otilia MarchiȘ

corespondenţă din Yokohama „Marchiza de Itó” Cu cât privesc mai mult viaţa ce freamătă în jurul meu, cu atât mă conving că japonezii sunt nişte artişti înnăscuţi, care dau formă, împodobesc tot ce le cade în mână, cu arabescuri migălit întocmite. Într-o pornire soră cu uluiala, ţara lor se dezvăluie prin minunatele ei peisaje drept un tărâm al miracolelor. Clocotul sângelui de artist poate fi recunoscut oriunde; în căsuţele lor, în îmbrăcăminte, în cele mai simple, ba chiar în cele mai „necioplite” obiecte casnice. Desigur, degeaba am căuta aici un exemplu care să corespundă imaginii noastre despre „arta majoră”. Şi nicidecum pentru că aici n-ar exista genii capabile să creeze capodopere, atât doar că nu seamănă cu cele din lumea de dincolo, din Europa. Sunt de un fel diferit, sunt fiii unei alte lumi, prin urmare şi creatorii unui univers deosebit.

Până şi pe cel mai mărunt produs de serie se desluşesc trăsăturile specific nipone. Ele cultivă liniile bizare, efectul grotesc, elementul terifiant, neobişnuitul.

Dar din acelaşi tip de ateliere au apărut şi Hokusai, şi Utamaro, spectaculoşii maeştri ai Orientului Îndepărtat.

Japonezii nu cunosc ori cel puţin până în prezent n-au practicat pictura în ulei. Produsele cele mai răspândite ale preocupărilor lor artistice sunt marile picturi decorative pe hârtie ori pe mătase, care sunt aşternute cu tuş sau acuarele. Acestea se numesc „kakemono”. Privind aceste reprezentări cu ochii laicilor, cineva ar putea considera cu uşurinţă că maeştrii niponi habar n-au de perspectivă sau de clarobscur. La ei, totul e dispus într-un singur plan. Însă această lipsă aparentă nu provine din neştiinţă, ci dintr-un simţ stilistic desăvârşit; lucru acceptat şi la noi, astfel încât astăzi intarsiile europene sunt create după acelaşi calapod.

Această artă a fost adusă din China, dar de atunci a suferit schimbări majore întru spiritul japonez. Şi la unii, şi la alţii apar munţii pictaţi cu albastru de Prusia, aceeaşi floră şi aceiaşi monştri. Mai mult chiar, picturile chinezeşti sunt preţuite şi respectate şi în prezent. În afară de asta, ei manifestă un anumit conservatorism în domeniu, un cult al formelor moştenite din tată-n fiu. Putem să cunoaştem cu adevărat acest stil artistic doar dacă ne cufundăm în el aici, la faţa locului.

Vizitându-le atelierele, vom descoperi că ori de câte ori prelucrează un obiect decorativ, niciodată

nu se duc să facă schiţe în natură, ci redau totul numai din amintiri. Ce putere minunată se ascunde în această imensă capacitate de memorizare! E suficient să răsfoim albumele cu gravuri ale lui Hokusai, ca să realizăm cât de măiestrit a observat natura.

Deci japonezii desenează din memorie, stând aşezaţi pe genunchi: întind pânza de mătase sau hârtia în faţa lor, pe podea [în orig.: „földön” – pe pământ] şi astfel o brăzdează cu linii prelungi şi fine. Întotdeauna aceleaşi, întotdeauna ceea ce au desenat de nenumărate ori. Procedează astfel mai ales meşterii mărunţi, care urmează înainte de toate tradiţia atelierului. Formele de bază ale decoraţiilor artistice sunt: floarea, pasărea, peştele, insecta; pe care le copiază cu o fidelitate de invidiat. Este o activitate unde fac dovada unui talent rar întâlnit şi arată că stăpânesc şi arta îmbinării delicate a culorilor.

Uimitoarea lor abilitate îi împinge pe artiştii din rasa galbenă la tot felul de extravaganţe: se grăbesc să aştearnă rapid ceva, dintr-o singură trăsătură de penel ori se străduiesc să exprime orice din două sau trei linii. Printre ei, găsim maeştri aproape vrăjitori, care pictează cu pensula ţinută între degetele de la picioare sau în gură. Uneori îi putem caracteriza drept nişte acrobaţi ai pensulei.

Aşternerea culorii pe foaie nu este precedată de desenare. Ei nu trasează contururile întâi, precum fac artiştii noştri, ci se apucă să picteze capătul de sus al hârtiei şi, pas cu pas, îşi termină opera în momentul când ajung la capătul inferior. Niciodată nu revin într-un loc peste care deja au trecut o dată. În general, pictura numai cu tuş se bucură de o mai mare consideraţie decât acuarela. Şi acesteia din urmă îi sporeşte preţul cu cât este mai simplă. Motivul prelucrat cel mai adesea şi totodată, cel mai minunat, constă din două-trei pete de vopsea, întrerupte ici-colo, din care țâşnesc pe neaşteptate câteva linii prelungi: un şomoiog din care se înalţă către cer fragedele lăstare de bambus. În schimb, cele mai preţuite kakemonouri sunt acelea pe care stau aşternute hieroglife aşternute-n trăsături ample, unde mâna sigură şi rapidă a caligrafului înscrie o linie elegantă şi foarte curată.

Artizanii japonezi se remarcă mai cu seamă în artele decorative. O urzeală de o rară bogăţie dovedesc brocarturile, acele ţesături vechi cu fire de argint sau de aur, pe care le purtau nobilii japonezi de odinioară.

Tot din China provine şi arta sculpturii. Dar ea n-a putut să evolueze în direcţia pe care noi, europenii, suntem obişnuiţi s-o numim „monumentală”. În

Traduceri multe privinţe, faptul se poate explica prin lipsa unor materiale potrivite. Japonezii nu dispun de marmură, pietrele de aici pot fi prelucrate doar cu mari eforturi, sunt dure, noduroase şi de mari dimensiuni, iar fildeşul importat din India este foarte scump. Nu putem întâlni decât puţine statui de dimensiuni colosale, iar acestea sunt din granit. Ele au fost înălţate de bonzi, din ofrandele aduse cu dragă inimă de credincioşi, iar ele îl reprezintă pe Buddha, într-o postură preluată ca model din India: faţa lui poartă amprenta transfigurării calme a păcii lăuntrice. Aproape în toate marile oraşe nipone se găseşte câte un asemenea monument.

Multitudinea de culori a invadat interiorul templelor. Statuile de lemn ale zeilor sau zeiţelor, simboluri şi atribute în culori ţipătoare se înşiruie unele lângă altele. În jurul templului, himere de piatră sau bronz înfăţişează forme fantastice, despre care localnicii susţin că ar reprezenta lei, deşi în realitate n-au avut niciodată prilejul să-i vadă în ţara lor. În afara statuilor de cult, artele plastice se ocupă de modelarea unor mici obiecte de artă. Se sculptează în fildeş, bronz sau lemn lucrări ce înfăţişează măşti, chipuri de animale sau de oameni, printre ele şi opere de o rară frumuseţe; în mod deosebit, colecţionarii caută antichităţile de bronz, de aceea ele arareori pot fi întâlnite. În ciuda acestui fapt, în Europa ele se vând cu sutele, evident, sunt doar nişte imitaţii, dar care sunt atât de măiestrit realizate încât e imposibil să le deosebeşti de străvechile modele.

Meşteşugarii japonezi se pricep foarte bine să prelucreze metalele. Ei se pricep să îmbrace în fir, să placheze cu aur sau argint diferitele părţi ale săbiilor, să graveze fierul sau oţelul, într-un fel atât de măiestru, încât aici am putut vedea adevărate capodopere ale cizelării.

Cândva şi oglinzile japoneze erau formate dintr-o singură placă de bronz lustruită pe una din feţe. Pe verso, plasau diferite motive ornamentale. Câte o oglindă poseda ciudata proprietate de a reda în contururi luminoase motivul desenat pe partea opusă în momentul în care cădea lumina pe ea. Această proprietate aparte a părut multă vreme inexplicabilă şi aceste oglinzi au căpătat renumele de „oglinzi magice”. Cauza se regăseşte în procesul de producere, dar întâmplarea joacă adesea un rol important în crearea acestor proprietăţi unice.

Tot de domeniul metalurgiei ţin şi acele clopote mari, care au o formă de tiară şi sunt împodobite cu reliefuri. Scopul lor este să dea alarma în caz de incendiu. Unele temple ascund înăuntrul lor clopote cu adevărat uriaşe. Odinioară daimyo (seniorii feudali) inaugurau clopotele, precum e obiceiul şi pe la noi: aruncau câte un bănuţ de argint în masa topită a metalului. Uneori, pe această cale, o cantitate însemnată de monede ajungea să fie înglobată în pereţii clopotului. Împrejurarea a pus bazele unui negoţ de amploare: negustorii europeni au cumpărat pe rând

15

clopotele vechi la preţul bronzului şi le-au topit acasă, ca să extragă metalul nobil cuprins în ele, până când bonzii şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă şi au pus capăt tâlhăriei.

Obiectele de porţelan şi de lac se bucură aici de o ideală, maximă apreciere. Şi în acest domeniu, ucenicii japonezi şi-au depăşit maeştrii chinezi. Lumea din toate ţările cască gura la bolurile, vazele, cupele japoneze, la felul cum sunt smălţuite şi împodobite bogat.

De o deosebită preţuire se bucură mai ales vasele produse în provincia Satsuma. Tehnica prin care ele sunt emailate, virtuozitate cultivată şi în prezent, aproape că nu poate fi imitată. Asta în ciuda faptului că uimitoarea tehnică a lacului aurit a dispărut. Obiectele de lac se obţineau pe durata câtorva ani, aşa că pretindeau într-adevăr o răbdare de chinez bătrân. Azi nu se mai fac decât produse de serie; iar lacul a devenit un simplu strat de firnis aplicat pe suprafaţă.

Din lipsa materialelor de construcţie şi din cauza nesiguranţei solului, construcţiile n-au putut căpăta dimensiuni prea mari. Lipsa vieţii sociale explică lipsa clădirilor de interes public. Însă zvelta eleganţă caracteristic japoneză se revarsă din căsuţele lor de lemn, care, ce-i drept, cam seamănă unele cu altele, în schimb fiecare parte a lor se îmbină armonios cu ansamblul şi sunt perfect proporţionate.

Pe acest pământ, unde natura, lăsată de capul ei dă naştere singură unor parcuri atât de frumoase, grădinăritul înfloreşte, cu precădere în felul prin care grădinarii se străduiesc să transforme forma naturală a plantelor. Lucru care aici reuşeşte să atingă perfecţiunea. Îngustele alei din grădini, bazinele cu apă, canalele, podeţele aproape că ocupă întreaga suprafaţă.

Prin preajmă, zărim câte un tufiş, care este transformat cu totul într-un fel ce sfidează natura, fiind răsucit şi deformat, de-şi ascunde frunzişul în spatele blocurilor fantastice de piatră, mai mult sau mai puţin prelucrată. Prin operaţii complicate şi în urma unor eforturi susţinute, grădinarul japonez a reuşit ca aceste tufe să aibă ramuri de culori deosebite pe care se deschid flori de diferite feluri, din care iau naştere nişte fructe fantastice. Totuşi, dintre toate plantele, numai una este considerată drept floarea ideală, ea se bucură de întreaga dragoste a lor, poate fi găsită în toate casele, în fiecare parc, i se consumă petalele şi frunzele. Această floare naţională este crizantema, pe care, schematizată, o putem întâlni pe vechile arme ca element decorativ şi care împodobeşte blazonul nobilimii privilegiate.

Ca produsul unei laturi aparte a artei, printre florile cultivate de japonezi am întâlnit stânjenei care sunt cu adevărat nişte rarităţi. Irişii prezintă aici nişte varietăţi ce merită examinate, găseşti flori de toate culorile, de toate nuanţele, de la galbenul pal până la roşul aprins, ori auriul patinat, sau petale pe care vinişoare aurii şi argintii îşi ur(continuare în p. 35)

Cronica literară

16

Cartea Sălajului din inimă a Mariei V. Croitoru Eugen Evu

(„Poveştile cu care mi-am adormit copiii”, Ed. Singur, 2016)

Din paradigma etnofolcloristică și a lexicologiei, expertizele Mariei V. Croitoru, transfigurate admirabil în „Povestirile Caterinei” (Editura Singur, 2015), probează și în cartea de față o vocație a scrisului cumva poliedric, româno-testamentar, util mai ales învățământului.

Imelda Chința observase această vocație, dinamică a regresiunii în spațiul mitic originar al poveștii... („Cărticica cu povești”, Ed. Eikon, 2010), iar editorul Editurii Inspirescu (Satu Mare, 2014) autenticitatea firescului de a exprima lumi imaginare... Am adăuga unicitatea vizionară a venerabilei autoare.

Semnificația originii – a Sălajului – este a paideumei natale, ultra genomică (v. Leo Frobenius), iar forța creativă vine din anima, din inima și din arderile cu lumină divinatorie ale Feminismului românesc, de fapt ubicuu în omenime...

Remarcabilă, de asemenea, este fibra de rezistență a acestui tip de comunicare elevată, impregnată de poiesis noiesis.

Avem așadar semnificația Sălașului, cel de Sus (celest) şi Cel de Jos (omenesc) în arealul tradițional al României istorice, perene, între Pater și Mater. De ce nu Maytrei eliadesc?

* Expertiza pre-facerii cărții – mai la propriu, a studiului, este de o empatie deplină, în oglindă.

Aşa se face că volumul „Poveştile cu care mi-am adormit copiii” al Mariei V. Croitoru menţine atenţia, captează şi incită imaginaţia, mângâie sufletul şi vorbeşte minţii, aşa cum trebuie s-o facă orice basm. Genul epic al basmului cult românesc se îmbogăţeşte cu acest volum cu un titlu care nici pe departe nu trebuie înţeles ca un substitut de somnifer, din contră, trebuie văzută şi apreciată exact latura aceea în care Binele învinge Răul. În actuala ecuație – pare-se revizuită – a relativității timpului (v.

Rezonanța Shuman) – acest studio se adaugă fascinant celui mai patrimonial al Basmului cult ispirescian Tinerețe fără bătrânețe și viață făr’ de moarte, echivalent cercetărilor din domeniu din alte literaturi, dar cu un plus misterios de intuiție.

Amintirile sunt anamnezice, deloc selective, paranoicane…

Capitolele sunt cumva portaluri, labirintul românesc îl clarifică pe cel eladic. Fervoarea scrierii Mariei V. Croitoru este rar egalabilă, de unde savoarea comunicării-cuminecării. Nu avem teroarea care a generat capodopera O mie și una de nopți… Dimpotrivă, o bucurie fără margini de a fi, a mai fi… Rostuirea

redevine divinație, miraj și mirare a cuvintelor, după Blaga… Trimiteri colaterale: (Basmele Românilor, M. Vulcănescu, L. Șeineanu etc.).

Câteva titluri, ca părți din întreg, sunt literalmente semnificante: trandafirul roz (rosicrucian?, vezi Umberto Eco, Numele trandafirului), Piatra fermecată (v. Înșiră-te mărgărite, Orientul, Egiptul, Elitis, crustalogia, etc.), Sânziana (Diana Consanguina?), Chiorul (diavolul, ciclopul etc.), Alindor (Alinătorul de doruri, vs Alienatul), al finalului fericit: nunta… Evenimentul este cel cosmic, manifestat şi în microcosmic – vezi teoria lui Niels Bohr ș.a.

O splendoare de carte!

Studii

17

„Făcurăm din lopeți aripi nebune” Irina Papahagi

Dante îl întâlneşte pe Ulise în cercul al optulea, închis într-o limbă de foc, în acea „veche flacără” (v. 85) care se ridică și începe să povestească periplul spre „muntele negru” (v. 133), sfârșit în naufragiu. Coşbuc se oprește în comentariul său asupra unui singur aspect al episodului, și anume asupra pedepsei aplicate lui Ulise și lui Diomede. Convins fiind că păcatele descrise în Comedie sunt intelectuale și nu morale, vicii ale procesului gândirii, Coşbuc stabilește unele legături interesante între cânturile în care pedeapsa este focul. „În iad sînt pedepsiți cu foc cei din cetatea lui Dis, cei de pe cîmpul violenților împotriva lui Dumnezeu, simoniacii din bolgea a treia și sfătuitorii de rele din bolgea a opta; iar pe Muntele Sfînt, aceștia din al șaptelea brîu. Ce au toți aceștia în comun? Intelectualitatea, ingeniul, […] focul intelectual, și anume, îndreptată chiar împotriva sa, adică împotriva lui Dumnezeu. Toți aceștia au a face în mod direct cu lucrurile lui Dumnezeu. În cetatea lui Dis sînt cei care neagă existența lui Dumnezeu, toți filozofi și mari gînditori închiși în (cetatea) propriei inteligențe, care în activitatea sa arzătoare îi consumă. Pe cîmpul ploii de foc sînt batjocoritorii lucrurilor sfinte, cu toți filozofii și marii literați; apoi, în alte cete, oamenii cu inteligență deosebită, care murmură împotriva lui Dumnezeu și a lucrurilor sale. [...] acolo unde se află Ulise și Diomede, sînt acei care se folosesc atît de rău de inteligența lor. […] Apoi în bolgea simoniacilor sînt pedepsiți cu foc cei care au insultat direct pe Dumnezeu și lucrurile sale. Și iată pe brîul ultim pe marii poeți...”1.

Intelectul uman, care este lucrul cel mai nobil, întrucât provine direct din inteligența divină, ar trebui folosit cu scopul de a-l conduce pe om spre izvorul său, care este Dumnezeu. „Intelectul omului, mintea, care-l conduce pînă în Empireu, nu e decît foc intelectual”. Şi doar prin intermediul focului poate primi pedeapsa potrivită pentru a se fi rătăcit de la calea cea dreaptă: „Dumnezeirea demonizată a omului nu poate să fie pedepsită altfel decît prin dumnezeirea sa, prin focul intelectual al minții”2.

Aceeași virtute (v. 11), care se poate transforma în nebunie (v. 35) dacă nu este însoțită de harul divin și care, în Infern II, este cauza îndoielii pelegrinului, apare în cântul XXVI și devine tema centrală a acestuia. Nu surprinde faptul că această temă este intro-

dusă de aceeași pereche de rime vidi/guidi. Totuși, deși păstrează întocmai sensul versurilor dantești și în ciuda faptului că face să apară în ambele cânturi cuvântul nebun (folle), Coşbuc nu pare să observe acest paralelism, care nu transpare în niciun fel din țesătura traducerii: „Înaltul geniu, muze,-aci-mi ajute şi-a ta nobleţe-aci să ţi se-arete, tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute! Şi-am zis: – «Tu, cel ce mă conduci, poete, să-mi vezi puterea de e-n stare-ori nu-i să intre-n căi atîta de secrete.»”3 (Inf. II, vv. 7-12) „Durere-atunci simţii, şi simt durere şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel îmi ţin ingeniu-n frîu mai cu putere să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel, căci dac-o zodie-ori mila cea divină mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.”4 (Inf. XXVI, vv. 19-24)

18

Studii

Având în vedere observațiile privind pedeapsa cu focul pe care le-am citat mai sus, mai interesantă mi se pare soluția pe care traducătorul o găsește pentru seria de rime poco/loco/foco, care oferă în alternativă pentru poco (puțin) cuvântul gioco (joc). Dicționarul istoric al rimelor ne face cunoscută frecvența foarte mare a rimei în producția poetică a lui Coșbuc5: fiecare dintre rime prezintă cel mai mare număr de apariţii în poezia sa; şi totuşi nu cred că fidelitatea traducătorului în a reda această serie de rime în aproape toate contextele în care ea apare în original se datorează facilităţii rimei, sau mai degrabă obişnuinţei de a o folosi în propria poezie. Consideraţiile lui Coşbuc asupra pedepsei cu focul în care se face referire la condiţia de mărinimoşi a personajelor din Infern şi Purgatoriu supuse acestui tip de pedeapsă din cauza imposibilităţii lor de a se detaşa de perspectiva pur individualistă mă fac să cred că în spatele folosirii aceleiaşi serii de rime danteşti se ascunde o mai mare conştientizare a importanţei acestor fire conducătoare între cânturi.

Dintre cele paisprezece apariţii prezente în textul Comediei, nouă sunt păstrate, în timp ce în alte episoade cuvintele foc şi loc se regăsesc în interiorul versurilor. Ca şi în cazul analizat mai devreme al seriei calle/valle/spalle, Coşbuc se va folosi de această serie de rime introducând-o în Inf. XXVI, vv. 106-109, ca şi cum ar vrea să sublinieze, în implicita apropiere a morţii şi în tentativa de a depăşi graniţa pe care omul poate să o atingă când nu este însoţit de harul divin, viitoarea pedeapsă a îndrăzneţului călător. „Focul topit” este aici focul tinereţii deja pierdute: „Bătrîn şi eu şi-ai mei eram, şi focul topit, cînd am ajuns şi-acea strîmtime în care-a-nchis Heracle-odată locul, ca mai spre-adînc să nu cuteze nime”6.

O altă serie de rime este amore/ardore/valore, care apare doar în trei cânturi, unul pentru fiecare cantică: Inf. XXVI, 95-99, Purg. XV, 68-72, Par. XIV, 38-42.

Cum e desigur de aşteptat, cântul infernal este pătruns de sensul profan al iubirii şi al ardorii, în timp ce în celelalte două cânturi cuvintele în rimă scandează o tematică pur religioasă. Dacă iubirea profană a lui Ulise este incapabilă să se opună ardorii cunoaşterii îndreptate înspre valoarea intelectuală, în celelalte două cânturi, ca într-un crescendo gradual, avem dragostea umană îndreptată spre binele suprem care este Dumnezeu (în Purgatoriu), care în Paradis culmină în ardoarea divină. Coşbuc păstrează în seria de rime de care ne ocupăm perechea ardoare/valoare şi introduce în interiorul versului cuvântul iubire, folosit cu o funcţie diferită în cele trei cânturi, cuvintele dragostea7 (Inf. XXVI) şi iubirea (Purg. XV8, Par. XIV9), cu intenţia evidentă de a stabili un contrast net între dragostea terestră şi iubirea sufletului îndreptată spre

Dumnezeu.

Plecând de la observaţiile subtile ale lui Corrado Bologna10, voi încerca să urmăresc de-a lungul traducerii coşbuciene firele de legătură între cântul XXVI din Infern, cânturile din deschiderea fiecărei cantice (Inf. I, Purg. I, Par. II) și cântul XXX din Purgatoriu. Astfel, „antica fiamma” (Purg. XXX, v. 48), care răstoarnă varianta fiamma antica din Inf. XXVI, 85, este redată în versiunea românească cu aceleaşi cuvinte în ambele cânturi: „Şi-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi” (Infern); „şi-al vechii flăcări semn îl văd eu bine” (Purgatoriu). În ceea ce priveşte metafora navigării, observă apoi criticul „cu atât mai excepţională şi semnificativă […] va fi prin urmare legătura care […] strânge cu o minunată mise en abîme clauzola naufragiului lui Ulise în faţa «negru[lui] munte» («montagna bruna») al Purgatoriului (Inf. XXVI, v. 133) cu ultimele versuri ale primului cânt în care curg «noile ape» («nuove acque») purgatoriale: pentru traversarea cărora, cu o perfectă circularitate, Dante «vântrele-ntinde-a duhului (său) navă», devenit mai expert decât Ulise însuși”. Vom reda în continuare versurile traducerii: „Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată, căci noul mal o volbură născu ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu. Și-adîncul mării peste noi se-ntinse”11.

(Inf. XXVI, vv. 136-142) „Venim apoi la marea cea pustie ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu”[…]12 (Purg. I, vv. 130-133) Aceleaşi cuvinte, com’ altrui piacque, apar şi în versiunea lui Coşbuc, ceea ce confirmă încă o dată fidelitatea traducătorului, care reuşeşte să surprindă din nou trimiterile intertextuale danteşti, ce sugerează în acest caz „intangibilitatea celor două teritorii în afara unei experienţe la fel de excepţionale atât la nivel negativ cât şi pozitiv”13: acea manie ulisiană de a cunoaşte, de a deveni un cunoscător al lumii („del mondo esperto”) îşi regăseşte şi ea ecoul în primul cânt purgatorial, unde se face referire la drumul care trebuie parcurs spre muntele Purgatoriului, niciodată parcurs de vreun om până atunci, „ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie”. Traducerea foloseşte în ambele contexte în care apare perechea de rime esperto/diserto14 acelaşi verb a şti pentru a indica acea cunoaştere care nu e însoțită de harul divin, care îl va conduce pe Ulise spre moarte („să plec în lume ca să ştiu şi eu”), în timp ce, atunci când este dorită de Dumnezeu, nu poate decât

Studii să-l conducă pe Dante-personaj spre ţinta sa.

Cu convingerea de a putea continua o cercetare care să analizeze în paralel discursul creat de reiterarea rimelor în Comedie şi reflectarea regăsită punctual până acum în traducerea lui Coşbuc, am încercat să mă ocup de primele cânturi din Purgatoriu. Urmând observaţiile Ariannei Punzi din introducerea sa la Rimario della Commedia di Dante Alighieri15 cu privire la rimele care revin cu o anumită frecvenţă în a doua cantică, am încercat să verific în ce măsură acestea se regăsesc în traducerea lui Coşbuc. Rezultatele cercetării mele s-au dovedit însă de o incoerenţă surprinzătoare faţă de cele obţinute în cazul cânturilor din Infern analizate.

Atenţia faţă de păstrarea rimelor a dispărut aproape integral, aşa cum a dispărut şi interesul pentru reproducerea exactă a cuvintelor emblematice din Purgatoriu: traducerea unor cuvinte precum sospiri, intelletto, pelegrin, parola sau passi face apel cu generozitate la sinonime şi în cazurile în care intenţia dantescă de a refolosi aceleaşi rime este evidentă; rima este doar în mod întâmplător respectată. Astfel, intelletto este tradus cu intelect, minte sau chiar învăţăminte; pentru cuvântul pelegrino se folosesc toate sinonimele disponibile: pelegrin, pribeag, drumeţ, străin, hagiu, şi unele parafraze: căror se-ntorc în ţară, din ţări străine; parola în română este cuvânt, vorbă, glas, răspuns; sospiri sunt oftaturi sau suspine.

Ajunşi la capătul acestei incursiuni în tehnica, arta şi concepția traducerii coşbuciene, putem afirma că poetul a surprins adesea, cu finețe de filolog şi hermeneut, trama intelectuală şi structurală descrisă de rimele lui Dante. Traducătorul-comentator şi-a îndreptat atenţia cu precădere asupra acelor pasaje din poem a căror tematică sau ale căror elemente veneau în sprijinul tezelor susţinute de Comentariul său la Divina Comedie. Este vorba despre un dublu mecanism de abordare a poemului dantesc: pe de o parte, traducerea precedă cronologic comentariul şi prin urmare îl generează, pe de altă parte, cu un parcurs în oglindă, comentariul duce la o ulterioară revizitare a anumitor pasaje din traducere. Merită reluată, în încheiere, observaţia Luisei Valmarin: „în cazul lui Coşbuc, traducerea dantescă transformă poetul în filolog”. După cum s-a văzut, însă, vocea distinctă a poetului nu dispare în spatele erudiției filologului, ci, alături de acesta, construieşte acel „suflet dantesc” al lui Coșbuc, care face ca traducerea să fie cu adevărat remarcabilă.

(Ediţie anastatică după versiunea românească a Divinei comedii semnată de George Coşbuc şi publicată de Editura Cartea Românească din Bucureşti între anii 1924 și 1932, sub îngrijirea şi cu comentariile lui Ramiro Ortiz. Proiect editorial însoţit de prefaţa Irinei Papahagi, specialistă în traducerile din Dante Alighieri în România, apărut la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca.)

19

Note: 1 G. Coşbuc, Comentariu…, op. cit., pp. 488-490.

2 Idem.

3 Inf. II, vv. 7-12: „O muse, o alto ingegno, or m’aiutate;/ o mente che scrivesti ciò ch’io vidi,/ qui si parrà la tua nobilitate./ Io cominciai: «Poeta che mi guidi,/ guarda la mia virtù s’ell’è possente,/ prima ch’a l’alto passo tu mi fidi»”.

4 Inf. XXVI, vv. 19-24: „Allor mi dolsi e ora mi ridoglio/ quando drizzo la mente a ciò ch’io vidi,/ e più lo’ngegno affreno ch’i’ non soglio,/ perché non corra che virtù nol guidi;/ si che, se stella bona o miglior cosa/ m’ha dato’l ben, ch’io stessi nol m’invidi.”

5 O. Berca, Dicționarul..., op. cit., s. v. foc(ul), 128.

6 Inf. XXVI, vv. 106-109: „Io e’ compagni eravam vecchi e tardi/ quando venimmo a quella foce stretta/ dov’Ercole segnò li suoi riguardi/ acciò che l’uom più oltre non si metta”.

7 Inf. XXVI, vv. 95-99: „[…] nici dragostea datoare/ să curme-al Penelopei plîns fierbinte/ n-au fost în stare-anvinge-a mea ardoare/ să plec în lume ca să ştiu şi eu/ şi-a altor neamuri vicii şi valoare”.

8 Purg. XV, vv. 67-72: „Nespus de’nalt şi nesfîrşitul Bine/ spre-orice iubire-i gata să scoboare/ precum spreobiecte lucii raza vine./ Şi-atît El dă cît află-n ele-ardoare,/ aşa c-apoi, cît mila lor se-ntinde,/ pe-atît li-e-n spor şi veşnica valoare” („Quello infinito e ineffabil bene/ che là sù è, così corre ad amore/ com’a lucido corpo raggio vene./ Tanto si dà quanto trova d’ardore;/ sì che, quantunque carità si stende,/ cresce sovr’essa l’etterno valore”).

9 Par. XIV, vv. 37-42: „[…] Iubirea noastră-n Rai/ atîta timp cît ţine sărbătoarea,/ luci-ne-va-mprejur cu-atare strai./ Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea/ şi-ardoarea văzul, ce ne este-aci/ atît cît grația ne-a sporit valoarea.” („[…] Quanto fia lunga la festa/ di paradiso, tanto il nostro amore/ si raggerà dintorno cotal vesta./ La sua chiarezza séguita l’ardore;/ l’ardor la visïone, e quella è tanta,/ quant’ ha di grazia sovra suo valore”).

10 Bologna, Il ritorno di Beatrice, op. cit., pp. 66-76.

11 Inf. XXVI, vv. 136-142: „Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto,/ ché de la nova terra un turbo nacque/ e percosse del legno il primo canto./ Tre volte il fé girar con tutte l’acque;/ a la quarta levar la poppa in suso/ e la prora ire in giù, com’altrui piacque,/ infin che’l mar fu sovra noi richiuso”.

12 Purg. I, vv. 130-133: „Venimmo poi in sul lito deserto,/ che mai non vide navicar sue acque/ omo, che di tornar sia poscia esperto./ Quivi mi cinse si com’altrui piacque”.

13 Maria Corti, Le metafore della navigazione, del volo e della lingua di fuoco nell’episodio di Ulisse (Inferno XXVI), în Miscellanea di studi in onore di Aurelio Roncaglia a cinquant’anni dalla sua laurea, II, Mucchi Editore, Modena, 1989, p. 486.

14 Inf. XXVI, vv. 94-99; Purg. I, vv. 130-136.

15 Arianna Punzi, Rimario…, op. cit., pp. 25-30.

20

Eseu

Texte inutile Ioan F. POP

În înţelegerea morţii putem înainta doar atît cît am înaintat în înţelegerea vieţii. Căci ele se descoperă doar împreună, anulîndu-se. Nu poate exista o analitică a morţii în afara ontologiei vieţii, una din care fenomenalitatea sa a fost evacuată. Afară de situaţia în care ea evoluează conceptual într-un eter fenomenologic. A muri – oricum am conota ontic şi ontologic acest fapt – înseamnă a părăsi o viaţă, un trup. De aceea Dasein-ul heideggerian poate muri doar în cuvinte, din care, ontologic, s-a şi născut… În registru ontic nu putem muri decît prin intermediul organelor trupului. Doar în gînd putem trăi ca muribunzi toată viaţa. Fiinţa este parţial posibilitate realizată şi posibilitate posibilă. Existenţa ei este mereu concretitudine şi posibilitate în mers, ea este mereu de încheiat şi de îndeplinit. Moartea aşteaptă undeva pe drum, în posibilitatea posibilă, acolo unde chiar şi gîndul pătrunde cu greu. Căci existenţa fiinţei se „întregeşte” în indefinitul morţii. Moartea încheie ceea ce a început naşterea, face sinteza dintre nou-născut şi cadavru. „Să ne ferim să spunem că moartea este opusă vieţii.

Viaţa este numai o varietate a morţii, o varietate foarte rară” (F. Nietzsche). Moartea nu este un răspuns la o mare incertitudine, ci este normalitatea incognoscibilă a faptului de a fi. Intimă vieţii, moartea îi rămîne acesteia total străină. Moartea se foloseşte impecabil de viaţă, şi-o asumă în mod absolut. Putem doar gîndi moartea în de-ne-înţelesul ei.

Născuţi în ignoranţă, ştim sigur doar faptul – mai exact, dez-făptuirea – că vom muri. Ne-am născut pentru a avea de unde muri. Naşterea este vinovată pentru moartea noastră, pentru avalanşa apriorică a de ce-urilor oţioase. Ne naştem pentru a-i da morţii de lucru, pentru a-i oferi materia inefabilă pe care o transformă cu atîta precizie în nimic. Ne naştem pentru a prelungi moartea cu încă o viaţă. Cum poate o viaţă efemeră să producă o moarte eternă? Dintr-o naştere întîmplătoare, reuşim o moarte exactă, absolută. Reuşim să murim doar cu datele naşterii, cu toate limitele puse în ea. Viaţa nu ştie să iasă din ea însăşi decît prin intermediul morţii. Fără acest ajutor, ea ar exista intemporal. Moartea este pre-condiţia de posibilitate a oricărei vieţi. Ne putem naşte tocmai în virtutea faptului că putem muri. Murim, în mod personal, prin intermediul unei impersonalităţi, a unui fenomen straniu. Murim cu datele unei absurdităţi.

Exterioară aparent vieţii, moartea se poate mişca doar în limitele acesteia. În afara vieţii nu s-ar putea şti că poate exista moartea, nici măcar nu s-ar putea

presupune. Viaţa este primul pas sigur spre moarte, garanţia de nezdruncinat a acesteia. Prin moarte nu trecem dintr-un moment temporal în altul, ci ne decuplăm pentru totdeauna de la curgerea temporalităţii. Îl lăsăm mai liber cu o determinare. Lipsa oricărei sondări empirice a morţii, precum şi imposibilitatea sa intuitivă, raţională, face din ea o proiecţie cognitivă în imposibil, o speculaţie bazată mai mult pe acrobaţiile semantice ale cuvîntului. Căci subiectul morţii rămîne viaţa.

Ar trebui să trăim veşnic, ca să nu-i mai lăsăm morţii spaţiu şi timp de manifestare, să-i ocupăm toată inconsistenţa. Ar trebui să-i trăim pînă la capăt non-actualitatea, s-o scoatem în afara oricărei temporalităţi.

Prin moartea proprie, viaţa mea se închide definitiv în propria dispariţie, dar viaţa, ca posibilitate, continuă să dăinuiască. Eu mor doar în propriul fapt unic de a fi, sfîrşesc propria-mi posibilitate epuizată. Există o singură moarte, moartea propriului ego, pe care o murim fiecare fără rest. Cunoaşterea, înţelegerea sînt excluse dintr-o experienţă care îşi anihilează chiar modul de a fi. Moartea – o experienţă imposibil de trăit şi o „idee închisă”. Un gînd care sfîrşeşte în propria-i anihilare. Singura reacţie ontică validă în faţa implacabilului morţii (μελέτη θανάτоυ), dincolo de aventurile teoretizării, ar putea fi aceea, conform lui Sartre, „să ne abţinem de la moarte”, să nu-i hrănim imprevizibilitatea, să nu-i dăm, naivi, viaţa pe mînă. * În scris, am corijat unele tăceri poetice, am ademenit cîteva idei, am somat unele gînduri. Le-am şurubărit puţin peratologic, le-am spus pre limba mea.

Scrisul meu face sinteza imposibilităţilor mele, adună între două maluri obversiunile şi inconsistenţele propriilor rătăciri. Mă apropie milimetric de iluzia a ceea ce aş putea fi. Puţinul pe care l-am scris nu face decît să pună în evidenţă multul pe care l-am lăsat pe dinafară. Scrisul este umbra (in)existenţei care mai adie cu arpegiile ultimei absenţe. * Cînd este plin de melancolii ceţoase, de cruzimi expresive şi acide ironii, eul rezistă greu la banalitatea rîncedă a întîlnirilor cu alteritatea, la slalomul eufemismelor cotidiene, la generoasa mînă întinsă a gregarităţii, la abundenţa pestriţă a artificiozităţii şi falsităţii comportamentale. Noroc cu cele cîteva singurătăţi colocviale, în care eul se întîlneşte doar cu el însuşi.

Cinema

21

Filmografiile Simonei

Me before you (2016) Simona Ardelean

Me before you sau în varianta română, Înainte să te cunosc, este semnătura de debut cinematografic a regizoarei Thea Sharrock în colaborare cu jurnalista și scriitoarea britanică Jojo Moyes care, în postura de scenaristă, a avut deplina libertate de a-și adapta romanul pentru marele ecran. Actorii principali aleși pentru film sunt Emilia Clarke și Sam Claflin, actori pe care toată lumea îi știe din Game of Thrones (Daenerys Targaryen, mama dragonilor) și, respectiv, The Hunger Games (Finnick Odair) astfel că, încă dinaintea începerii filmului, spectatorul va avea o oarecare senzaţie de familiaritate.

Numai că orizontul de expectanţă se va disipa în particule mici, transparente, pentru că rolurile celor doi par oglinzi ireale ale performanţelor actoricești cu care ne-au obișnuit. Sam Claflin nu mai este un om al cărui fizic și putere mentală îl califică între luptătorii din Jocurile Foamei, iar Emilia Clarke nu seamănă deloc cu regina justă, cerebrală și aprigă din Urzeala Tronurilor. Şi poate că aceste matriţe mentale nu folosesc deloc comparaţiei decât în sensul aprecierii veleităţilor actoricești ale celor doi. Şi este salutar faptul că și în postura unui tetraplegic, Will Traynor, Claflin face un rol excelent, cu toate că de data aceasta camera se va concentra pe expresiile faciale ale acestuia, pe dialogurile în care se angajează iniţial sarcastic, arogant, morocănos și apoi, pe măsură ce se lasă cucerit de „asistenta” Lou (Emilia Clarke) pe nuanţele calde, tandre și jucăușe ale unui om care pare să fi redescoperit bucuria de a trăi.

Povestea e simplă: într-un idilic orășel englez, Lou își întreţine fa-

milia. Atunci când pierde o slujbă pe care o iubește, aceasta e nevoită să se reorienteze și astfel ajunge să se prezinte la un interviu pentru postul de asistentă a unui tânăr care a rămas paralizat în urma unui accident. Fără experienţă, ingenuă, optimistă și cu un simţ vestimentar ușor excentric, ea va deveni pata de culoare în noua casă.

Nu cucerește din start (desigur, cucerește spectatorii prin zâmbetul larg, sprâncenele care se ridică mereu a mirare copilărească), ci doar atunci când își depășește propriile limite și învaţă să fie tranșantă, să aibă răbdarea de a viziona filme cu subtitrare, să-și imagineze că dincolo de viaţa liniștită, dar monotonă din orășel, lumea se deschide plină și mare înainte.

Will o ajută să se descopere, o încurajează și o iubește. Scenele sunt amuzante, pline de spirit, drăguţe și vor necesita cu siguranţă o cutie cu șerveţele la îndemână, fiindcă filmul înduioșează.

Desigur, filmul are un ton general luminos și chiar și aspectele discutabile, serioase (dreptul la sinucidere asistată) sunt sub forma unei tușe de penel care deschide loc interpretărilor și nu opac, închis, cu ton de judecată morală. De altfel, acest aspect al filmului este cel mai dezbătut și discutabil. Will este tânăr, bogat, iubit de Lou pe care o iubește la rându-i și cu toate acestea de neabătut în decizia sa de a se sinucide. Din afară, decizia lui ar putea părea lipsă de speranţă, lașitate, orgoliu (declară că nu poate accepta viaţa și suferinţa curentă atunci când privește în urmă la omul care a fost), iar dorinţa lui ca Lou să-i fie aproape în clipa finală, o cruzime. De asemenea, din perspectiva cealaltă, dorinţa fami-

liei de a-l ţine cu orice preţ în viaţă, împotriva durerii pe care acesta n-o mai poate suporta comportă și ea discuţii. Astfel că, cel mai potrivit răspunde Nathan (Steven Peacocke cunoscut pentru Home and away, Whiskey Tango Foxtrot, Hercules: The Thracian Wars) atunci când declară: „Cine sunt eu ca să-l judec?” În scena finală, aceea în care vocea lui Will dă glas scrisorii pe care Lou o citește în Paris se descoperă adevărata măsură a iubirii, iar îndemnul „trăiește deplin”, vine să aureoleze un film frumos, de atmosferă pe care vă invit să-l vizionaţi.

Fundalul sonor susţine prin două piese ale lui Ed Sheeran (Thinking Out Loud care mie-mi place teribil și Photograph), dar și Imagine Dragons cu Not Today, X Ambassadors cu Unsteady sau Cloves cu Don’t forget about me, ceva din fragilitatea sentimentelor prezente în film.

Sunt filme care rămân în memorie și filme pe care simţim nevoia să le împărtășim. Mulţumesc la rândul meu omului care și-a dorit să împărtășească filmul cu mine, recomandându-mi-l.

Cronica literară

22

Când cititul devine o meserie Menuţ Maximinian

Prozator, eseist, poet, autor de cronică de film, Radu-Ilarion Munteanu este unul dintre bloggerii cunoscuţi, semnându-se şi cu numele RIM. Biografia scriitorului este interesantă deoarece o bună perioadă a activat la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti, iar apoi ca fizician la o unitate cu capital integral particular, specializat în cercetare, dezvoltare, omologare a produselor fito-sanitare.

Vă veţi întreba ce are în comun un cercetător ştiinţific cu literatura? Foarte multe, mai ales că reuşeşte atât prin volumele pe care le publică, cât şi prin eseurile prezentate în diferite reviste să aducă în faţa cititorilor o altă abordare a feţelor literaturii. Cărţile lui de proză scurtă, jurnal, eseuri de cinematecă se remarcă prin rigurozitatea care sunt construite, lucru care se datorează şi acestui segment principal din viaţa lui – cercetarea ştiinţifică. De altfel, a şi publicat o serie de cărţi ce au în prim plan cercetări în domeniul sintezei şi caracterizării compuşilor macromoleculari, în chimia şi tehnologia polimerilor, contribuind la îmbogăţirea cercetărilor în domeniul fizicii şi chimiei.

L-am cunoscut pe RIM din revista „Tribuna”, acolo unde este prezent de fiecare dată cu cronici şi interviuri. Pentru început am crezut că este cineva din conducerea redacţiei care şi-a ales un pseudonim, însă mai apoi am descoperit criticul cu pana ascuţită, prezent mereu la datorie când e vorba de cele mai recente apariţii.

Volumul „Meseria de cititor”, apărut în Colecţia Arcadia a Editurii Neuma, coordonată de Andreea Hedeş, aduce în faţa noastră o

serie de cronici şi eseuri realizate de Radu-Ilarion Munteanu încă din perioada în care era redactor la portalul cultural LiterNet.ro unde a editat carte digitală în cadrul editurii cu acelaşi nume.

Recunosc că niciodată nu am fost adeptul citirii cărţilor în variantă electronică, deoarece consider că pe o carte trebuie să poţi să subliniezi cu creionul lucrurile ce ţi-au atras atenţia şi să consemnezi pe marginea acestora. Nu prea citesc e-book-uri şi datorită faptului că nu poţi sta într-o asemenea lectură mai mult de o oră, ochii obosindu-ţi de la calculator. Asta nu înseamnă că varianta electronică nu este astăzi una căutată de către generaţiile tinere. O bună parte din cărţile prezente în volumul „Meseria de cititor” au apărut în varianta pdf, RIM având meritul de a ni le aduce în faţa noastră prin vizorul lui critic. Mare parte dintre acestea nu le-am citit, iar unii autori mi-au fost necunoscuţi până în acest moment. Criticul mi-a îmbogăţit, prin lecturarea cărţii lui, cunoştinţele despre fenomenul literar al zilelor noastre.

Deşi în Argument spune: „Această carte nu e un demers critic. Nu e însă niciun exerciţiu de lectură sotto voce”, cartea nu poate fi privită decât dintr-un unghi critic pentru că modul în care este structurată fiecare prezentare, referirile la diverse epoci literare ne aduc în faţă un autor bine documentat, care ne dovedeşte că plăcerea de a lectura o carte poate fi mai apoi împărtăşită şi cu alţii prin intermediul cronicilor. În Prefaţă, scriitorul Horea Gârdea spune despre RIM că „este un stârnitor de pofte livreşti”, fi-

ind „un profesionist al criticii de întâmpinare cu deosebirea că el înlocuieşte unele dintre ticurile şi manierismele domeniului cu o agitaţie fertilă în jurul operei pe care o atacă din unghiuri multiple” (p. 9).

Ne întâlnim cu 20 de texte care prezintă atât e-cărţi, cât şi volume tipărite în anumite periodice, cititorii având posibilitatea să compare cărţi şi texte cu statut diferit, RIM fiind, în scrierile lui, echilibrat, cu măsură, având opinii care pot fi luate în considerare atât de către cititori, cât şi de către recenzat. Nu este uşor să scrii despre o carte de critică, să faci critică la critică, cum s-ar spune, însă nu putem să nu remarcăm, în demersul nostru, faptul că lecturarea acestui volum am făcut-o cu atenţie şi curiozitatea descoperirii unor lucruri noi.

De la Lidia Vianu, la Elena Pasima, Dana Ştefan, Voicu Bugariu, Ştefania Coşovei, Radu Ţuculescu, Radu Coşaru, Alexandru Freiberg,

Cronica literară Dan Lungu, Rodica Manolache, Ion D. Sîrbu, Mircea Horea Simionescu, Emil Brumaru, Ioan Chirilă şi mulţi alţii, cu toţii sunt surprinşi în cartea lui RIM. Spre exemplu, despre Elena Pasima spune că „textul e livresc, dar viu” (p. 14), făcând referire la volumul „Curtea-de-Ape”. În acelaşi ritm, criticul merge mai departe spunând despre Voicu Bugariu că „alterează folosirea persoanei I cu fals neutral persoana a III-a, menţinându-se detaşat în afara planului narativ” (p. 21), făcând referire la cartea „Mozart şi moartea”.

Cărţile sunt publicate la LiterNet.ro, la fel ca şi „Degetele lui Marsias” de Radu Ţuculescu, despre scriitor cronicarul declarând că are „puterea de sesizare a expresivităţii generalizante şi clişeizante a măruntului fapt divers” (p. 33).

Radu Coşaru are „performanţa rarisimă de a se exprima pe sine ca entitate gânditoare, de a se inventa chiar extrăgând cu paradoxală abilitate semnificaţii majore din ştiri” (p. 38) în „Un august pe un bloc de gheaţă”, iar: „Eseurile

lui Dan Lungu ar reprezenta un melanj între secţiunile concluzive ale unor cercetări de sociologie culturală stricto-sensu şi meditaţiile până la limita metafizicului (cu unii paşi de balet intelectual dincolo de acesta), pe marginea respectivelor concluzii” (p. 49) – „Eseuri de sociologia artei şi literaturii”. Interesantă şi prezentarea despre Rodica Manolache şi volumul ei „Povestea Elisabetei Rizea”, care are două personaje din istoria recentă, etnologul Irina Nicolau şi Elisabeta Rizea, o adevărată purtătoare de repere culturale care, conform criticului, împărtăşesc o durere comună într-o relaţie de ecou.

Criticul atrage şi atenţia atunci când trebuie, referindu-ne aici la cartea „Pivniţa” de Radu Ţuculescu, apărută la Editura eLiteratura, iată ce spune: „Nu tu redactor de carte, deşi acesta există şi din câte ştim (a cumulat şi funcţiile de tehnoredactor şi corector), în fine.

Poate editura se va perfecţiona în timp” (p. 121), iar despre carte în sine adaugă că „e o reuşită profesională, fără să fi rupt inima târ-

23 gului”. Această dilemă o am şi eu în ceea ce priveşte ediţiile electronice: dacă volumele print se calculează în tiraj, cum ne dăm seama câţi cititori au ediţiile electronice? După numărul de accesări ale pdf-ului sau după click-uri? Lucrez şi eu la un ziar şi ştiu cum poţi să ai accesări la câţiva euro în plus. Deci, rămâne irelevant. Doar dacă vorbim despre vânzare pdf, atunci da.

Despre volumul „Aritmii” al Andreei Hedeş (unul tipărit) aflăm că este unul care merge într-un crescendo, regăsind în el un poet remarcabil, care are originalitate, densitate textuală şi ideatică.

Cartea lui Radu-Ilarion Munteanu se citeşte cu creionul în mână (dacă era electronică nu ştiu cum o citeam, mă bucur că este editată), descoperind aici multe lucruri folositoare pentru lecturile noastre de mai apoi. Ba mai mult, stârnindu-ne să căutăm unele dintre aceste cărţi. Lucru ce denotă că autorul îşi face bine „meseria” de promotor al literaturii pe care o aşază, piesă cu piesă, într-un puzzle ce oglindeşte o viaţă a scrisului.

Baricco și Gabriela Alexandru Jurcan

Deodată mă gândesc la personajul feminin central din cartea Femeia de hârtie de Rabih Alameddine, adică Aaliya, o traducătoare de 72 de ani din Beirut. O viață dedicată transpunerilor, în manuscrise depozitate în toată casa. Un implicit și emoționant omagiu adus literaturii.

Se scriu cronici despre cărțile apărute, fără a se pomeni numele celui ce a trudit la traducere.

De ce cartea Mireasa tânără de Baricco mi-a transmis o magie totală, sosind în biblioteca mea ca o epifanie? Oare nu munca de traducere a Gabrielei Lungu a contribuit din plin la senzația de indicibil artistic? Cu siguranță, da! În carte se succed vocile auctoriale, ceea ce ar fi putut genera o confuzie jenantă. Dar, iată, câtă limpezime a transpunerii, fără să simțim ambiguități nedorite. De la primele

fraze se instalează o atmosferă dilatată, aproape onirică, la conacul atemporal, unde mireasa își așteaptă mirele-Godot, inițiindu-se în teritorii umano-erotice inedite. Pasajele de metaliteratură par dezinvolte, nu creează rupturi narative, deoarece spațiul este propice întretăierii poveștilor.

Gabriela Lungu stăpânește dialogurile ce curg adesea poematic (fără linie de dialog, ceea ce constituie o dificultate în plus de traducere). Traducătoarea face un slalom reușit între gerunzii și imperfect, ajungând fără efort la perfectul simplu.

Romanul lui Baricco se petrece într-o lume gata de prăbușire, iar critica mondială crede că autorul a atins aura capodoperei. Ceea ce Gabriela Lungu a intuit și a trudit ca să avem și noi certitudinea completă.

24

Cuvinte

Spectacolul textului publicistic Iuliana Clima-Caraghin

În contemporaneitate, textul publicistic este într-o permanentă re-construcţie a sa, într-o totală re-configurare prin apariţia unor noi forme de transmitere a informaţiei, dar şi de formare a opiniei publice.

Putem afirma aşadar că textul publicistic actual seamănă cu o scenă de teatru în care în fiecare zi se desfăşoară câte un spectacol: prin cuvânt se încearcă intervenţia asupra atitudinii cu scopul de a persuada, de a convinge.

Cuvântul conduce la reprezentare şi scopul este, ca şi în teatru, a emoţiona, a mişca. Cum cuvântul este reprezentare, elementele dramatice sunt: actorii - subiecţi sau obiecte care acţionează sau asupra cărora se acţionează, procese - relaţii între actori, relaţii între actori şi situaţii, comportamente, mod de existenţă sau acţiune, situaţii.

Discursul publicistic este „punere în scenă” pentru un receptor. Discursul are bucle în care se raportează la receptor, la circumstanţele exterioare producţiei lingvistice – timp, spaţiu, emfază. Teatralitatea discursului se referă la ordinea compoziţiei discursului, ordinea chestiunilor abordate, ordinea argumentelor oferite. Întregul discurs se poate constitui sub forma unui argument. Argumentul devine astfel produsul cunoaşterii receptorului, căruia i se inserează o opinie: este necesară anticiparea reacţiei receptorului, pentru a se putea folosi cel mai just argument. Receptorul este un judecător care are autonomie, care interpretează ceea ce se propune. Emiţătorul şi receptorul sunt simetrici. Emiţătorul se adresează unui receptor care nu este specializat, drept pentru care, pentru a convinge, va ţine seama de caracteristicile lui subiective. Orice argumentare are nevoie de acordul receptorului, care trebuie să se situeze în postura de a fi convins. Un adevărat „spectacol” al convingerii pune în scenă şi publicistul Daniel Săuca, prin textul „Sclintiţii”, apărut în „Magazin sălăjean” din 20 iunie 2012, spectacol pe care vă invit să îl urmărim împreună.

Deşi conform titlului tema pare a fi „sclintiţii” sau „nebunii”, tema articolului este în fapt valoarea versus nonvaloarea în societatea românească de azi. Tema este susţinută de conţinut, prin opoziţia „ei” – simbol al nonvalorii versus „ceilalţi” – simbol al valorii pe care „sclintitul” o vrea eliminată – precum şi de punctele de suspensie din finalul textului care arată o stare de meditaţie: „ce înseamnă luciditatea?...” Descoperim aşadar un text care foloseşte frecvent invenţii lexicale marcate printr-o nouă formă, printr-un nou sens/nonsens al vieţii contemporane: „ne-buni”, „ne-bunia”, „au «grijă»”, „cronice”, „băgat în seamă”, „a-i «rade»”, „muşchii”, „alte părţi ale corpului fizic”, „vânătoarea de greşeli”, „infectat”, „purulent”. Invenţiile lexicale precum „ne-buni”, „ne-bunia” sunt construite adăugându-se la adjectivul „bun” prefixul de negaţie „ne” tocmai pentru a arăta opusul bunătăţii, al generozităţii, al mărinimiei, anume răutatea şi egois-

mul. Invenţiilor lexicale li se asociază şi comicul de limbaj, prezent din abundenţă: „bolnavi de grija altuia”, „grija de viaţa altora”, „sunt întruchiparea băgatului în seamă”, „se gândesc (...) la ceilalţi mai ales pentru a-i «rade»”, pentru a le arăta «muşchii» ori alte părţi ale corpului fizic”, „vânătoarea de greşeli”, „ne­bunia”, „purulentului mediu”. Secvenţa „se gândesc (...) la ceilalţi mai ales pentru a-i «rade», pentru a le arăta «muşchii» ori alte părţi ale corpului fizic” sugerează furia, emoţiile negative, nervozitatea, lipsa de respect şi de educaţie, lipsa de bun-simţ a celor care nu vor decât „să îi radă” pe ceilalţi.

Invenţiile stilistice precum metaforele „grijă”, „muşchi” au rolul de a sugera ura şi duşmănia, puterea de eliminare, de anihilare, de lovire a semenului. Sintagmele „vânătoarea de greşeli” şi „să vâneze greşeli” sunt construite după modelul „vânătoarea de comori”/ „vânătoarea de vrăjitoare” şi exprimă lipsa de îndrumare, precum şi incapacitatea „sclintitului” de a găsi în ceilalţi calităţi sau de a le observa faptele pozitive. Termenii din domeniul medical, din domeniul patologiei – „(impostura) cronică”, „infectat (de ură)”, „purulentului (mediu)” arată tocmai societatea „bolnavă” în care trăim. Bogăţia vocabularului este medie: se folosesc cuvinte din masa vocabularului, dar şi neologisme: „cultură”, „genial”, „endemic”, „impostură”, „cronice”, „discurs”, „meschine”, „luciditate”. Limbajul este specializat: apar cuvinte din domeniul sociologiei, psihologiei – „nebuni”, „oameni”, „demnitate”, „meschine”, „sincerităţii” – şi din domeniul patologiei – „cronică”, „infectat”, „purulent”. Limbajul este expresiv, chiar dacă în textul publicistic domină proprietatea termenilor: „nebuni”, „categorie”, „valoare”, „legi”, „oameni”, „politicieni”, „instituţii”. După cum am observat, dat fiind că este destinat publicului larg, textul publicistic are un limbaj policolor, inspirat din limbajul colocvial, oral, din straturile expresive, vii ale oralităţii populare. Mai multe tehnici par să fuzioneze pentru a crea multiplele efecte fonetice, lexicale şi stilistice: construcţia textului publicistic poate atrage după sine suprimarea unui singur cuvânt, simpla evocare a unei parimii prin cuvinte „cheie”, enunţuri paremiologice abreviate drept pretext pentru „jocuri de cuvinte”, eliminarea cuvintelor scurte, suprimarea secvenţelor fonetice – corespunzând în scris unei litere sau unui grup de litere – din cuvintele unui enunţ, având ca rezultat lectura acestuia ca un alt cuvânt; suprimarea de efect a ultimului cuvânt dintr-un titlu; „adăugare” prin „frământări de limbă” – adăugarea de sunete ori silabe, alăturarea unor cuvinte apropiate fonetic sau în raport de bază. Alte efecte sunt date de adăugiri, de construirea unor „texte” în care se combină, de acumularea continuativă simplă, de intersectarea cu suprapunere parţială, dar şi de intersectarea prin dislocare, din enunţuri din diferite categorii: parimie, locuţiuni de diferite tipuri (inclusiv calcuri), formulă tehnică, titlu, asocieri fixe de cuvinte.

Patrimoniu

25

Moștenirea lui Kós Károly în Sălaj (II)

Varga István Attila

Biserica reformată din Tetișu (comuna Fildu) 1. Introducere Tetișu este un sat din sudul Sălajului, deci din partea inferioară a Țării Călatei. Localitatea se află pe DN1 G, asemenea satelor Cuzăplac și Almașu. În plus, și în aceste sate, la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, se ridică biserici noi. În anii ’30 ai secolului trecut, Tetişul încă avea o biserică medievală cu navă datând din secolul XIII, cu altarul reconstruit în secolul XVII1. Însă istoria a fost necruțătoare atât cu satul, cât și cu biserica. Tavanul casetat dovedește că biserica a suferit în urma invaziei tătarilor, fiindcă este realizată la câțiva ani de la năvălire, în anul 16922. Cu toate acestea, după mai bine de 200 de ani, a ajuns într-o stare în care deja prezenta un pericol pentru credincioși.

Deși în perioada interbelică a început procesul de salvare a monumentelor istorice, iar preotul fiind conștient de valoarea istorică a bisericii a încercat să o salveze, prezbiteriul a decis demolarea, gândindu-se la utilitatea de a refolosi materialul în construcția noii biserici sau a altor construcții. În afară de starea de conservare a bisericii medievale, o altă motivație în a construi o nouă biserică a venit și din partea factorului demografic. La sfârșitul secolului XVIII, localitatea avea o populație de 174 de suflete, iar în perioada interbelică numărul a ajuns la 4823, urmând ca în 1948 să ajungă la maximul său de 5484. Vechea biserică renovată în secolul XVII nu mai oferea spațiul necesar credincioșilor.

2. Realizarea planului. Planul inițial În anii ’20, Kós Károly a fost ales să realizeze planurile pentru o nouă biserică. El a realizat în 1929 un plan5 care reflectă planurile bisericii realizate de el până în acel moment. Turnul subțire este conceput ca un punct centrifug.

Din desenul păstrat se poate observa cum arăta fațada vestică, cea sudică și turnul sud-vestic. În cazul celui din urmă se poate observa influența dinspre biserica reformată din Mănăstireni. Este de menționat faptul că aici existau două turnuri, însă cel sud-vestic s-a distrus.

Fațada vestică este împărțită în două niveluri

Fig. 1. Ilustrația planului inițial al bisericii reformate din Tetișu

suprapuse. Primul nivel prezintă un portic cu două coloane, ce susțin un fronton triunghiular, care prezintă un arc semicircular în intrados. Acest portic este asemenea celui de la biserica din Stana.

Deasupra porticului se deschid cinci ferestre semicirculare de dimensiuni mai mici. Nivelul superior prezintă un fronton colosal, mai mare decât primul nivel, dar simplu, fără nicio deschidere.

Fațada sudică este simplă, clasicizantă, prezentând aproximativ central o intrare cu o ușă în arc de mâner de coș, care este flancat de câte un fel de pridvor deschis în vest și est. Doar la sud se găsesc patru coloane care susțin acoperișul bisericii.

Turnul este unul zvelt. La primul nivel prezintă o intrare semicirculară prin care se realiza accesul în turn. Deasupra ușii, următorul nivel prezintă câte o deschidere semicirculară în partea de vest și est. Până la nivelul superior este lipsit de orice deschidere, însă acest lucru este compensat la ultimul nivel unde, pe fiecare latură, se deschid câte trei ferestre semicirculare poziționate central. Turnul prezintă un foișor deschis cu câte trei arce în formă de mâner de coș (des întâlnit în arhitectura vernaculară), iar acoperișul este lipsit de turnulețele de colț.

Planul, însă, a fost refuzat, iar Kós Károly în anii

Patrimoniu

26

’34-’35 s-a văzut nevoit să realizeze un nou plan.

Acesta nu este specific stilului său, ci reflectă stilul regional, fiind astfel și o imitație a bisericii medievale de aici.

Un prim motiv al schimbării planului s-a pus pe seama localnicilor. Alt motiv ar fi unul intrinsec, psihic, datorat funcției îndeplinite în cadrul eparhiei bisericii reformate. Din această cauză s-a reorientat și a devenit mai conservator, fapt observabil în cazul lucrărilor sale ulterioare. Al treilea motiv vine dinspre contactul lui cu Debreczeni László, care în 1936 a realizat planurile bisericii medievale.

3. Biserica reformată din Tetișu. Construcție și analiză Biserica reformată din Tetișu a fost realizată între anii 1937 și 1941. Construcția a fost îngreunată de lipsurile materiale, iar această problemă a fost rezolvată de un îndelung proces de strângere de bani, finalizat cu strângerea unei sume de 500000 lei 6.

Planul a fost realizat, așa cum am mai menționat, de către Kós Károly, deja renumit ca arhitect și om de cultură din zonă. Pentru această muncă a primit o sumă de 1 800 de lei7. a) Exteriorul Fig. 3. Turnul bisericii reformate din Tetișu

Fig. 2. Biserica reformată din Tetișu

În vest biserica nu prezintă o intrare, așa cum prezentau bisericile medievale în general sau biserica medievală de aici. Fațada vestică este întregită de o absidă patrulateră cu lățimea mai mică decât cea a navei. Acest model de absidă nu era specific bisericilor de zid, ci mai ales celor de lemn.

Absida altarului pe latura vestică prezintă două ferestre semicirculare cu înălțimi mai mari. Latura de nord și cea de sud, în schimb, prezintă două ferestre cu o înălțime mai mică la primul nivel și două ferestre mai înalte la al doilea nivel. Colțurile sud-vestice și nord-vestice sunt susținute de contraforturi, ceea ce sugerează influențe ale arhitec-

turii gotice, dar este de subliniat că în ritul protestant altarul și-a pierdut rolul ritual, fiind doar o imitație a arhitecturii medievale și vernaculare.

Fațada sudică a navei prezintă în centru un portic cu un acoperiș în trei ape susținut de două coloane. La acest portic se urcă printr-un șir de scări, de unde se face accesul în biserică. În partea de vest și de est a porticului sunt câte două ferestre semicirculare. Însă echilibrul fațadei este „spart” de două ferestre suprapuse, asemenea celor de pe latura de sud și nord a absidei altarului. Colțurile estice și vestice sunt sprijinite de contraforturi.

Fațada nordică a navei prezintă aceeași structură, cu câte două ferestre în partea de vest și est. De asemenea, în vest se regăsesc și ferestrele supraînălțate. În estul navei este poziționat turnul patrulater cu o lățime apropiată de cea a absidei altarului.

Pe latura sudică se află o deschidere prin care se face accesul în biserică. La nivelul al doilea prezintă două ferestre semicirculare, în timp ce nivelul al treilea are doar o singură fereastră semicirculară.

Latura nordică a turnului, la primul nivel, prezintă o fereastră circulară asemenea unei rozase. Nivelul al doilea are doar o singură fereastră semicirculară.

Al treilea nivel nu are ferestre, dar la ultimul se găsesc două ferestre. Astfel, turnul are lumină, atât cât este necesar.

Patrimoniu Nivelul superior prezintă un foișor deschis, iar acoperișul este completat cu patru turnulețe de colț, considerate de către Kós Károly ca specifice Țării Călatei și Transilvaniei, devenind în această perioadă un laitmotiv al lui. b) Interiorul Interiorul este unul specific bisericilor reformate. Astfel că vizavi cu intrarea, de-a lungul peretelui nordic a fost adosat amvonul, iar în centru este plasată Masa Domnului, cele două elemente ce au preluat rolul ritualic al altarului. Spațiul interior este umplut cu bănci, toate fiind poziționate înspre amvon, pentru ca preotul să poată fi privit în timpul slujbei. Excepție face banca, numită și scaunul preotului, care este poziționată în dreapta amvonului, fiind orientată înspre sud. În partea de vest a fost plasată tribuna vestică, iluminată de două ferestre aflate la al doilea nivel al laturii sudice și nordice a absidei altarului, în timp ce ferestrele aflate la primul nivel iluminează băncile de sub tribună. În partea de est a fost plasată tribuna estică, iluminată de două ferestre aflate la al doilea nivel în partea estică a navei, iar ferestrele aflate la primul nivel iluminează băncile de sub tribună. Deși am afirmat că strică echilibrul fațadei, ele au un rol utilitar. În plus, în partea de jos a scărilor prin care se face accesul la tribună sunt reașezate casete din vechea biserică.

Tavanul, de asemenea, mai păstrează câteva casete pictate, realizate de Gyalui Asztalos János, dar majoritatea au fost aruncate și distruse, fapt datorat inconștienței preotului și a sătenilor, iar ce s-a salvat e contribuţia lui Kós Károly.

27

4. Concluzii În final, dacă este să analizăm acțiunile credincioșilor, se poate observa cum voinţa a devenit faptă. La început, prezbiteriul a hotărât demolarea bisericii medievale. Cum se poate vedea, în urma voinței unui grup de oameni a rezultat o acțiune distrugătoare. Însă, în cele din urmă, voința credincioșilor de a ridica o nouă biserică a avut un rezultat creator, deși, în acea situație, ea a fost motivată de credința lor. Prin urmare, credința în Dumnezeu a dus la dorința acestora de a avea un loc unde să se poată apropia de El și, în sfârșit, această dorință a dus la construirea bisericii. Astfel, în acord cu Lestyan, pot spune că bisericile sunt pietre sfințite, dar eu afirm că o biserică este chiar materializarea credinței.

Lista ilustrațiilor: Fig. 1. Ilustrația planului inițial al bisericii reformate din Tetișu.

Sursă: Anthony Gall, Kós Károly muhelye. The Workshop of Kós Károly, Ed. Mundus, Budapest, 2002, p. 386.

Fig. 2. Biserica reformată din Tetișu. Sursă: arhiva personală.

Fig. 3. Turnul bisericii reformate din Tetișu. Sursă: arhiva personală.

1 Bálint Zoltán, „Ketesd” în Magyari Hunor-Veres Tünde, Kalotaszegi Református Egyházmegye templomai, Székelyudvarhely, 2011, p. 37.

2 Kelemen Lajos, Művészettörténeti tanulmányok, Kriterion könyvkiadó, Bukarest, 1977, p. 103.

3 http://varga.adatbank.transindex.ro/?pg=3&action=etnik&id=2580, accesat la data de 25 august 2016.

4 Bálint Zoltán, op. cit., p. 37.

5 Anthony Gall, Kós Károly muhelye. The Workshop of Kós Károly, Ed. Mundus, Budapest, 2002, p. 386.

6 Ibidem.

7 Ibidem.

Dresoarea cuvintelor Alexandru Jurcan

Poeta Persida Rugu nu mai are nevoie de prezentare. Ea a devenit un nume de referință în poezia transparențelor și a metaforelor pregnante. E destul să consulți internetul și rămâi surprins de numărul de cărți care-i transfigurează emoțiile, până la intrarea lor în lumină.

La Persida Rugu nopțile „adapă semințe”, umbrele se instalează în oglinzi, respirația frunzelor amintește de absențe. Citindu-i poeziile intri într-o magie adevărată, cu păsări pe mal, umbre de jar și flăcări crude. Pe-o dungă de val poți trăi o „adâncă robinsoniadă”, spre izvoarele curcubeului, când

„carnea se retrage în arbori”. Te întrebi cum își orchestrează poeta caruselul tainic al senzațiilor, până când cuvintele cresc și devin flăcări…

Se vede o oglindă uitată pe țărm, iar flacăra alunecă în carne. Unde se află esența tăcerii? Poate în „umbra fântânii alchimice” sau printre porumbeii negri din piața cu lanțuri a lui Prévert.

Persida Rugu devine în poezie un „caier din care se toarce firul cuvintelor”. Miracolul se cerne încet, păsările curg, iar tăcerea e „dresoarea cuvintelor”.

Așa o văd eu pe Persida: îmblânzește cuvintele și sufletele. Încercați cu curaj!

Poesis

28

Irina Lucia Mihalca Literele cărţii tale În cartea ta era scris numele meu cu litere numai de noi ştiute.

Ai rămas, undeva suspendat, într-o lume străină de tine, nu eşti cel de aici, acea lumină trandafirie, iubirea, plutind ameţitor spre mine, dacă nu ai forţă s-o descoperi, împărtăşind-o, rămâi în spate, rece şi-ntunecat, în realităţi neînţelese, un teatru cu actorii ce-şi uită rolurile.

Mergi cu ochii-nchişi, uiţi că ai ochi, ştiai că undeva există o altă viaţă, popas între veniri şi plecări, mult mai târziu ai înţeles asta, ca şi acum nu poţi fi şi cel ce vorbeşte, şi cel văzut în tine.

Se simte un aer nerespirat vreodată, - seva pădurii senzuale ce a fost va mai fi, te copleşeşte adierea de primăvară arătată, mai curată cu fiecare pas, - matricea nemuririi cu totul alta decât briza verii sau viscolul iernii. Îmi vindeci ochii, - sărutul delicat pe pleoapele închise trezindu-i din amorţeală, respir adânc clipa aceasta, inimile noastre cu fiecare respiraţie sunt contopite tot mai mult, până va fi doar una, într-o armonie completă.

O ascensiune te cuprinde fără să-ţi lase timp, plutire-n azurul mării cerului,

prin aburii ceţii, o căutare de curenţi umezi prin voalurile tale argintii.

Arirang, Arirang, Arariyo În camera scăldată de razele lunii, ascult, într-o seară de mai, acordurile unui cântec tulburător.

O voce diafană, vibrant-tânguitore, menţinută de respiraţia sa ritmată, asemeni unei eşarfe luată uşor de vânt, Arirang, Arirang, Arariyo...

Printre corzile ciupite ale zitherei, sunetele clare, pure, se sting brusc, reaprinse, din eter, de magia oboiului şi-a tamburului, înfrigurându-mă.

Lăsată în voia nadei muzicii, timpul pare să nu existe, spaţiul nu are limite.

Simt o uşoară bătaie pe umăr, am impresia că mă-ntâlnesc cu mine, cea de dincolo de timp.

Cu zâmbetul cald mă priveşte adânc, devoalând lumina de chihlimbar din lumina oglindită.

Uitând de mine, călătorim în teritorii vaste, spulberând materia şi umbrele ei.

Timpul suspendat îşi revine, alert o ia la fugă, în briza serii năluca se pierde, întind mâna s-o prind, în zadar încerc să reţin acest eu profund. În nicio oglindă n-o voi putea striga, în nicio oglindă n-o voi putea privi.

Un regret intens străbate ultimele acorduri ale cântecului, ce copleşesc spaţiul camerei, umplându-l, Arirang, Arirang, Arariyo...

După rugăciune, închid ochii, în surdină, sunetele lente îşi continuă ritmul interior la marginea lumii.

Păşind în tărâmul viselor, o adiere de mătase şi-o strângere delicată a mâinii.

Poesis

Radu Nedescu Surzii și noaptea Greierii tac căci copacii vorbesc, iar atunci când vorbesc noi animale nedeslușite cresc din greierii ce tac și cântă animale active ce nu se aud. Toate acestea au avut loc pe neauzite întrucât urechea are un punct fix în care începe și se termină și rămâne până când animalele vor ajunge oameni ce nu le vor auzi, până când copacii vor culca greierii.

Filo Sofia Greața apasă pe talpa tărâmului, pe mine, pe cuvânt, și-mi voi căra plusul precum cărăușul își poartă pe spinarea încercănată grijile, nenumăratele, încercând a se trezi prin îndurare.

Iubirea de sofia se întreabă din ce se izvodește ceasul oferindu-ți un mănunchi de fire tăiate-n 4 și împletite neîncetat de 44 de ori pe minut până când din nori vor picura lacrimi dese din soarele de deasupra vinului ce stă-n peșteră printre fire de întuneric precum ciupercile pitici foarte mici pierdute-n spargerea ceasului.

Iubirea de sofia o fi inel solar ce își revarsă zenitul jos pe ac conturând cumva ceasul indus de tine, de lumină de înger spărgând coroanele de plumb, aripile de plumb, înflorind flori de mister pe pajiștea lumii până când oare pristanda solara îl va descătușa pe dumnezeul în tine întrucât soarele cultivă vin și soarele cultivă soarele invers.

Iubirea de sofia te aștept încetișor printre ceasurile sparte de mister și ceasurile inerte ale prezentului ce-și împletesc acurile dintr-un ceas mai mare, indus din îngerii primi, iar așteptarea nu zboară aflându-se-n centrul axului, al ceasului de întâlnire ce stă tăcut pe fundul lacului, pe fundul ființei.

Iubirea de sofia o fi clipita în care părul tău lung îmi poate liniști trecerea vremii ce se tot scurge urmându-și cursul în bătaia vântului de vară și în absența sa desăvârșită fără a fi început să se termine, să se consume pe nerăsuflate.

Poate un gând de noapte bună și o urare-n întâmpinarea somnului prea bun să fie Sofia de iubit întrucât mă iubește, să fie eros prea fericit rumegându-l pe Schopenhauer tăcut?

29

Poesis

30

Luminiţa Zaharia pămîntul e de vină nu există drum înainte pămîntul e anume rotund să te întorci la punctul de start chiar dacă un personaj încornorat schimbă iute pancarta citeşti terminus şi predai toate armele cu greu confecţionate în ani degeaba tehnici de luptă plătite cu mari pierderi interioare degeaba strategii şi tactici şi ţeluri agăţate tot mai sus prima iubire te cheamă mereu înapoi la bătrîneţe îţi aminteşti doar frageda copilărie chirurgi afiliaţi mai marilor pămîntului îţi scot din cap maşina timpului doar metempsihoţii zilei decimaţi pe capete mai cred în ea dar, nu-i aşa, minorităţile nu au glas iar noi, călători inconştienţi, am pierdut chiar simţul întoarcerii pămîntul e de vină gravitaţia aliata lui ne împiedică să zburăm ni se spune: după ce vă înghite pămîntul veţi deveni îngeri copiii ne vor aduce, chipurile, flori la locul de veci singurul loc unde nu vom fi cu adevărat niciodată poezie scurtă voi scrie azi o poezie scurtă cu chelie, laba gîştii şi burtă mi-au reproşat confraţii că prea mă lungesc cînd punctul culminant vreau să-l găsesc că mă complic inutil, că m-aş scărpina la urechea dreaptă cu mîna stîngă sau viceversa – că nici nu mai ştiu! că nu pun baterii la orologii şi mi se pare mereu dimineaţă cînd în viaţa reală e cumplit de tîrziu că prea pun cititorul la gîndit cum bag, aşa, filosofie la greu că nici nu mai ştie omul dacă un scarabeu e un scarabeu sau un stafilococ metaforizat la extrem că prea mă dau mare, că nu mă tem de teme ultraparasofisticate că vezi Doamne le ştiu eu pe toate că sunt perfecţionistă şi chiar dacă mă ascund sub pretextul că, uite, şi eu îmi rup picioarele cîteodată, la figurat nu o fac niciodată!

că scuza mea e de-a dreptul hilară cînd spun că sunt paralelă cu prozodia şi în realitate compensez la modul genial, cu poezia! că cine naiba are răbdare să citească poeme kilometrice, că mai bine aş da-o pe proză că degeaba îmi deschid inima şi chiar le-o arăt în sala de operaţii nu tocmai sterilă cînd de fapt sunt aşa, o mimoză şi vă manipulez fără milă... spuneţi, dragii mei cititori, nu e asta invidie pe faţă nu m-am atins în viaţa mea de dulceaţă am fost sinceră şi masochistă şi aproape sinucigaşă mi-am zdrobit efuziunile sentimentale din faşă am fost a voastră cum am fost şi a mea nu mă fardez, n-am la ferestre perdea şi chiar n-am vrut s-o dau pe monorimă dar confraţii ăştia, uite, mă instigă la crimă... să-i ignor mai bine, nu-i aşa? să-mi văd în continuare de trebuşoara mea mă ajutaţi să-mi trag spuza pe turtă? voi scrie azi o poezie scurtă. un mascat, doi mascaţi un mascat, doi mascaţi dădeau tîrcoale casei mele puteau fi doi curcani sau doi hoţi doi căutători de măsele (cum aberez?! aţi uitat deja cum aruncaţi măseluţele de lapte pe casă cu o dorinţă nevinovată în gînd: să ardă şcoala, s-o văd pe diriga rasă...?!) un mascat, doi mascaţi stăteau în casa mea la masă unul zicea: se răceşte mîncarea! celălalt chicotea: eşti frumoasă! cam ciudat dialog, în condiţiile în care nimeni din casa mea nu a luat trofee de frumuseţe nimeni din casa mea nu se pricepea la mîncare! un mascat, doi mascaţi îşi vedeau de treabă fiecare ai fi zis că sunt fraţi dar asemănarea nu era izbitoare şi nici rădăcinile nu li se înlănţuiau ce să mai zic despre tulpinile aeriene! disjuncţie totală! dirigăi i-a crescut o coamă pe cinste, au reconstruit din fonduri europene altă şcoală un mascat, doi mascaţi unul se dă tigru, altul se dă leu prea simplă şarada, şi tristă: un mascat erai tu un mascat eram eu...

Poesis

Augustin Mocanu La Rai Folclor nou Frunză verde, foi susai, S-a făcut bugăt mălai Şi-am putea trăi ca-n Rai, Dar tu, Vreme otrăvită, Cu bostanul tău de vită – Mortăciune din poiată – Dai din coarne căpiată.

De-amu ai plan să mă tai Şi să mă trimăţi în Rai. Tot ceteri că-n Rai e bine...

Mânce-te Raiul pe tine!

N-oi arunca alt blestem, Căci de tine nu mă tem.

Văd că taci, nimic nu zici.

Nu uita ce io ţi-oi spune: Beau la prune, mânc alune, Port cămeşă de arnici, Nu mă împung în arici.

Iadul, Raiul mi-s aici! Însemnare de ultimă oră Hei, vecine! Măi, vecine!

Se scurg zilele din mine.

De-or mai fi, de n-or mai fi, Asta Dumnezeu o şti.

Frate, secretara Lui Ţine spânzurat în cui Registrul de programare, Când ne cărăm fiecare.

Însă hârca aia neagră, Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Ne ţine ora secretă...

Ea umblă pe-o motoretă.

Cu o sabie turcească, De oţel, lucind oglindă, Vine să ne căsăpească Şi sufletul să ni-l vândă.

Du-te, babă-n sărăcie!

Ce rău ţi-am făcut eu ţie?

Du-te, babă, culcă-te, N-auzi cum bat tunete?

Prin nori e Sfântul Ilie Şi-ţi arată-acela ţie.

Tu Mortică, tu nebună, Nu-i cânta la dracu-n strună!

Sari în sus, luneci în jos.

Tu-ai întors lumea pe dos!

Colbu-ţi zboară-alăturea, Slujnică la DNA! Ce vrei? Să mă iei îndată Fără strop de judecată?

Eu am feciori de-nsurat Şi fete de măritat...

Văd că toate te oftică.

Fii blândă, lele Mortică!

Să ştii, mai am un păcat – Trei nepoţi de legănat. .......................................

Noi doi nu stricăm, nici dregem, Deci, babă, ne înţelegem: Dispari pe uşa din dos, Că nu poţi fi de folos!

31

Cronica literară

32

Dans, glas, note pe portativ Iuliana Clima-Caraghin

Din „glasul viorii”, din „plânsul de flaut”, din „dragostea notelor/ pentru portativul nostalgic”, din „mâinele” care se unesc la nivelul pianului, din „baletul” de inimi şi de palme, din melodia însăşi a vieţii, un nou „stil de dans” se naşte: „Dansul poetic” al Vioricăi Băluţă. Şi cititorul descoperă astfel că doar prin dans şi poezie viaţa curge, tensiunea ielelor se dezlănţuie, sufletul liric se dezgoleşte şi seduce. În opera autoarei, timpul devine responsabil de drama existenţială, de destinul omenesc şi de sentimentul duratei care se stinge. Timpul devine muritor, iar dragostea pentru limba bătrânească, pentru manuscrise şi cărţi româneşti vechi nu face timpul să stea, ci doar „să vremuiască”: „adevărul curge în clepsidră” (Fraţilor); „timpul bărcii apune o secundă îngheţată păstrează momentul” (Karmă); „fumul pe coş toarce trecerea” (Trecere).

Satul se prezintă încă de la început ca un spaţiu al fascinaţiei: vrajă, atracţie, fericire a abandonului.

Satul „dezmiardă” fiinţa ce se lasă cuprinsă de liniştea universală. Cu cât sentimentul singurătăţii e mai acut, cu atât mai mult iubirea vrea să apară: perpetuu „răsărit de sentimente”. Diagrama mişcării ontice a eului Vioricăi Băluţă evidenţiază cele două laturi ale fiinţei acesteia: reveria şi foamea de real. Efemerei condiţii umane i se opune, în vorbele poetesei, imaginea copilăriei, statornicia universului matern. Îndrăgostită de viaţă, femeia care transpare din fiecare vers al volumului, întreprinde permanent un exerciţiu ludic de reîntoarcere la copilărie, singurul loc sustras timpului şi soartei: „Nori pe alei pavate mere în pârg căzute la pământ pe care vântul le dă de-a dura” (Copilărie).

Deşi copilăria este un tărâm paradiziac, drama şi devenirea nu pot fi suspendate. Iubirea caută să re-

facă armonia cosmică, dar trăirea ferice nu poate deveni verosimilă.

Oglinda este amăgitoare, nu este locul de pătrundere în altă lume, ea nu permite decât fictiv reîntoarcerea în casa copilăriei, la maternitatea familială şi la împlinirea afectivă: „Oglinda reflectă chip de zână cu flori în cosiţe”; „În oglindă imagini reale peste umăr adorat”.

Lacrima-oglindă focalizează puterile, le luminează cu bucurii, le dă iluzia puterii absolute. Dar dorinţele abia răsărinde nu fac decât să reveleze şi mai clar faptul că visul nu se poate converti în realitate.

Pasărea, simbol al înaltului, o face pe autoare să fie îndrăgostită de ciripit, de zborul de lumină, de ghicirea tainelor universului, de „privirea de azur/ într-o inimă cicatrizată” – dor/ dorinţă/ adorare se nasc rapid din combustia unui suflet îndrăgostit de formele vieţii: „ecou de pasăre îmi trece prin inimă” (Vestitori) „un piţigoi la geam cântă celor din casă” (Trecere) „pădurea îndrăgostită de ciripitul de păsări” (Să ştii să iubeşti).

Pădurea plină de păsări capătă astfel o funcţie maternă, iar florile, motiv recurent al liricii autoarei – brânduşa, ghiocelul, trandafirul, floarea de nu-mă-uita, floarea de cireş, florile „alintate de soare”, „floarea primită în dar” – sunt văzute ca represiune a unui ideal uman suprem de prospeţime şi toate aceste flori joacă rol de soartă.

Luna, martoră tăcută a universului, aduce cu sine visul, forţa feminină creatoare, lumea ascunsă în durată: „Luna Nouă mă îmbie/ să-mi pun speranţe/ în braţele tale” (Primul născut). În „noaptea cu Iele”, „inorogi galopează pădurea înroşită”, iar luna eliberează fiinţa de tirania realului, îl ajută pe eul liric să redevină energie, vibraţie, mişcare. Grădina cu cireşi şi nuci împacă visul cu realita-

tea şi este căutată pentru misterul ei: ea este raiul pentru „iadul” de dinăuntru şi de dinafară. Grădina e răcoritoare, ea rupe omul de citadin şi îi satisface plăcerea, chiar şi pasageră, de a se afla într-un mediu natural care se supune propriei voinţe. În coralitatea realităţii naturale, propria conştiinţă determină eul liric să se considere un spectator privilegiat al vieţii, aproape unit cu sensul universului. Nucul conferă tinereţe veşnică, mirosul frunzelor de nuc determină visarea; el este martorul desfăşurării vieţii, cu multiplele ei probleme. „Copacul gânditor” face legătura între cer şi pământ, este suport al sufletelor strămoşilor, semn al reînvierii. Simpla contemplaţie a nucului melancolizează eul liric, căci îi evocă sensul devenirii universale. Elementele vieţii reale se întâlnesc cu visul, iar visul se substituie realităţii dorite. În concluzie, tinereţea, frumuseţea, dragostea maternă conduc la o iubire materializată şi la cucerirea adevărului. Eul liric se îndreaptă spre peisajele prime şi încearcă, printr-un pregnant solilocviu liric, apropierea de Dumnezeu: „Doamne ajută-mă/ fie voia Ta să mă ridic/ ascultă-mi ruga/ trimite o rază/ îţi mulţumesc/ Doamne!/ Îndrăznesc/ să trimit o lacrimă/ spre Împărăţia Ta” (Rugă).

Muzică

33

Cronica discului

Tarja – The Shadow Self Oare cine s-ar fi gândit, în urmă cu douăzeci de ani, că Tarja (sau Tarja Soile Susanna Turunen-Cabuli – după cum apare în buletin) va fi mai mult decât un punct pe radarul metalului mondial. Carieră fulminantă cu Nightwish, urmată de explozia carierei solo, atât pe tărâmul metalului cât şi pe cel al muzicii clasice. Solista finlandeză abordează stiluri diferite cu o siguranţă de neînchipuit, are o forţă creatoare de nestăvilit, ajungând la un nivel artistic fantastic.

Regina incontestabilă a metalului simfonic deschide albumul The Shadow Self cu piesa Innocence, care numai a intro nu sună. Un superb solo de pian la mijlocul piesei, ce mă face să cred că, într-adevăr, albumul nu are nevoie de nicio introducere. Urmează Demons In You, melodie ce ne aduce aminte de perioada Nightwish. Se deschide cu un riff metalic de chitară, vocea Tarjei fiind completată în backing de o voce guturală masculină. Violenţa chitarelor seamănă cu un cuţit înfipt într-un trup metalic, trup salvat de suava voce a solistei. Vocea inconfundabilă a Tarjei deschide piesa numărul trei, completată de chitare şi tobe. În fundal, corul dă strălucire şi culoare piesei No Bitter End. Închei prezentarea pieselor (restul vă las să le descoperiţi) cu Supremacy, un superb cover Muse. Nu mă aşteptam ca Tarja să realizeze un astfel de cover, dar i-a reuşit al naibii de bine. Vocea ei de soprană înlocuieşte cu uşurinţă vocea lui Matt Bellamy, mai greu a fost cu chitarele. Oricum, riffurile metalice au dus la o versiune interesantă, în stilul Tarja.

The Shadow Self este un album ce nu plictiseşte, un salt calitativ pentru Tarja. Dacă în trecut criticii îi reproşau că stă cantonată în metalul simfonic, iată că finlandeza demonstrază contrariul. Piese diverse, cu iz de progresiv, funky, uneori chiar de pop, se îmbină într-un album coerent ce va face furori la următoarele concerte marca Tarja.

Tracklist: 1. Innocence 2. Demons in You (featuring Alissa White-Gluz) 3. No Bitter End 4. Love to Hate 5. Supremacy (Muse cover) 6. The Living End 7. Diva 8. Eagle Eye (featuring Toni Turunen) 9. Undertaker 10. Calling From the Wild 11. Too Many

Daniel MUREȘAN

Discografie Tarja: Albume rock • My Winter Storm (2007) • What Lies Beneath (2010) • Colours in the Dark (2013) • The Shadow Self (2016) Albume clasice: • Henkäys ikuisuudesta (2006) • Ave Maria – En Plein Air (2015) Albume live: • Act I (2012) • Beauty and the Beat (2014) • Luna Park Ride (2015) Albume cu Nightwish: • Angels Fall First (1997) • Oceanborn (1998) • Wishmaster (2000) • Century Child (2002) • Once (2004) Componenţa trupei de acompaniament pe The Shadow Self: • Tarja Turunen - voce, pian • Christian Kretschmar - clape • Kevin Chown - bas • Max Lilja - violoncel • Alex Scholpp - chitară • Doug Wimbish - bas

34

Patrimoniu

Biserica cu Tricolor „Nașterea Maicii Domnului” din Cizer – 70 de ani

Deși aveau lăcaș de cult, și nu unul oarecare, ci o biserică din lemn edificată de Horea în anul 1773, locuitorii satului Cizer s-au hotărât în anii ‘40 (secolul trecut), să-și ridice o biserică nouă, măreață, încăpătoare pentru toată populația satului de atunci și pentru cea viitoare. În anul 1941, la 1 martie, a sosit în Cizer preotul Dumitru Pop, pe vremea căruia au demarat lucrările. În țară era război. Cu toate acestea, în anul 1942 a început lucrul cu mălai în straiță, în loc de pită.

Parohia, mărturisește în continuare „popa Mitru”, a cumpărat făină. În anul următor – 1943 – s-a ridicat întregul edificiu. În 9 mai a fost vijelie. În 10 mai, în prezența episcopului Ioan Suciu, s-au ridicat în vârful turlei crucile.

Banii, proveniți din vânzarea lemnelor din „Iclejia” parohiei (Groapa Cioroiului), s-au terminat.

Dar, în anul următor a dat Dumnezeu prune. Acestea au fost adunate cu tot satul. Pălinca s-a vândut și cu banii încasați s-a cumpărat scândură și s-a pictat interiorul.

Au contribuit și enoriașii cu sume între 20.000 de lei (prețul unei găini) și 200.000 de lei (valoarea unui purcel). Deci, edificiul s-a făcut prin muncă cinstită.

Pictura aparține pictorului Aurel Pop. Este modestă, dar cu mare încărcătură patriotică. Afirmăm aceasta, deoarece la intrare, în pronaos, ne întâmpină „Ochiul lui Dumnezeu” încadrat cu tricolorul românesc. Bolta naosului este dominată de chipul Mântuitorului – PANTOCRATORUL – inscripționat de jur împrejur de cuvintele: „EU SUNT LUMINA LUMII. CEL CE-MI URMEAZĂ MIE NU VA UMBLA ÎNTRU ÎNTUNERIC, CI VA AVEA

LUMINA VIEȚII”, aureolat de tricolorul românesc și flancat de cei patru evangheliști. Vitraliile din ferestre, partea superioară, conțin și ele cele trei culori: roșu, galben și albastru. De asemenea, praporii din naos sunt confecționați din postav cu cele trei culori și dispuși dinspre altar spre pronaos, în ordinea de pe drapelul României: albastru, galben și roșu.

După modul cum a fost concepută și realizată pictura și după felul cum a fost și este mereu primenită împodobirea bisericii, putem afirma că locuitorii Cizerului sunt nu numai buni creștini, ci și mari patrioți.

Ea poartă hramul „Nașterea Maicii Domnului” și în fiecare an, la 8 septembrie, este sărbătorit acest eveniment.

Cu credință în Dumnezeu și cu dragoste au slujit într-însa, după ctitorul ei, menționat la început, următorii preoți: Emil Nedescu (19531961); Traian Șendruțiu (19611963); Teodor Poneavă (19631969); Nicolae Gudea (1970-1987); Ananie Pojar (1988 și în prezent).

De-a lungul timpului s-au desfășurat următoarele lucrări: 1967 – introducerea curentului electric; 1977 – refacerea turnului, în urma unei furtuni care l-a dat jos; 1990-1991 – îmbrăcarea exteriorului în terasit – 8 septembrie 1991, sfințirea lucrărilor de către P.S. Ioan Mihălțan, episcopul Oradiei. Cu această ocazie, părintele paroh P.C. Ananie Pojar a fost ridicat la rangul de iconom; 2000-2003 – pictarea interiorului și înlocuirea iconostasului – 8 septembrie 2003, P.S. Petroniu Sălăjanul, episcop vicar al Oradiei și un sobor de 50 de preoți, aU sfințit lucrările; Preotul paroh P.C. Ananie Pojar a primit

rangul de iconom stavrofor; 2004 – introducerea căldurii; 2006 – înlocuirea pardoselii cu parchet laminat; 2012 – instalarea ceasului electronic, donat de Nicolae Cristea al Docașului; 2013 – refacerea turnului și construirea altarului de vară – 8 septembrie 2013, sfințirea lucrărilor în prezența P.S. Petroniu Sălăjanul, episcopul Sălajului; 2015 – înlocuirea geamurilor vechi cu termopan (tricolorul).

Spicuim din presa locală câteva activități semnificative: „Anul 1991 a fost mai deosebit decât alții, pentru că cetățenii acestui sat, depunând un efort deosebit au făcut din biserica lor o «floare rară» îmbrăcată în terasit alb. (…) În această măreață zi, în care și natura a fost mai darnică, credincioșii comunei Cizer și cei din împrejurimi, s-au adunat în curtea bisericii pentru a fi părtași cu trupul și sufletul la mângâierea noastră, a românilor și credincioșilor din Transilvania.

Părintele paroh, Ananie Pojar, s-a gândit din timp la organizarea acestei sărbători. Astfel, duminică 8 septembrie 1991, la ora 9,25, când a sosit în localitate P.S. Sa Ioan Crișanul, episcopul Oradiei și suita sa, un grup de feciori călări, îmbrăcați în costume populare locale, au întâmpinat înalții oaspeți la intrarea în localitate. Tineri și vârstnici, îmbrăcați în costume populare au fost alături de membrii Consiliului Parohial care, conform tradiției românești, au flancat convoiul oficial cu prapori, distinșii oaspeți fiind serviți cu pâine și sare.

La primire, surpriza a constituit-o corul mixt din Șiria (jud. Arad), care «s-a sculat cu noaptea-n cap» la imboldul preotului Teodor Poneavă (fost paroh al acestei parohii) și care , la intrarea în curtea bisericii a

Patrimoniu episcopului a intonat «Pe stăpânul și arhiereul…».

Soborul de preoți care a fost alături de P.S. Sa, a binecuvântat lucrările exterioare ale bisericii și troița din lemn ridicată de Teodor Sârb.

Au fost rostite apoi cuvinte de învățătură: P.C. Pr. Augustin Lucian, vicar al Eparhiei Oradea a citit Hrisovul. (…)

P.S. Sa Dr. Ioan Crișanul a înnobilat sufletele și inimile credincioșilor printr-un bogat si pătrunzător cuvânt de învățătură despre Nașterea Maicii Domnului și Înălțarea Sfintei Cruci. (…)

Revelația acestei mărețe zile a constituit-o corul din Șiria, care a dat răspunsuri la Sf. Liturghie, iar cu ocazia îmbelșugatei mese pregătită de dna preoteasă Maria Pojar, împreună cu bunele credincioase, a întreținut comesenii cu cântări religioase și romanțe”. (Înv. Petru Galiș, primarul comunei Cizer, „Sărbătoare de suflet la Cizer”, în Sălajul, anul I, nr. 1/17-23 septembrie 1991, p. 2). „Cu ocazia sfințirii exteriorului bisericii în anul 1991 au apărut în sufletul preotului din Cizer Ananie Pojar, germenii organizării unui cor bisericesc și în parohia pe care o păstorește. Mult timp n-a stat

pe gânduri. Slujind într-un sat cu adânci tradiții și profundă credință în Dumnezeu, și, bazându-se pe acestea, cu ocazia Crăciunului 1991 a pregătit «Irozii».

Efortul depus a fost peste măsura așteptărilor, școlarii și tinerii din sat fiind foarte receptivi au interpretat «Irozii» ca niște adevărați artiști. Părintele A. Pojar a prins curaj și și-a continuat drumul. Om cu suflet mare fiind, a cutreierat satele din împrejurimi, înnobilând sufletele și întărind credința oamenilor; s-a deplasat la Spitalul de Bolnavi Cronici din Crasna, pentru a mângâia sufletele celor năpăstuiți, după ce participase la un concurs de tradiții de Crăciun la Zalău, de unde s-a întors cu mari și multe satisfacții. (…) Cu banii câștigați cu colinda și cu premiul de la Zalău, au hotărât să facă o excursie la Cluj-Napoca, pentru a vedea aievea măreția Bisericii lui Horea. (…) Au fost imortalizați pe peliculă de R.T.V. Cluj și dați pe post la trei zile după excursie. (…)

La imboldul preotului – care de două ori pe săptămână făcea repetiții – doi tineri inimoși și ambițioși: Nicolae Sabău și Nicolae Cristea, au luat «bagheta» în mână și au purces la treabă. La început au fost sfioși și timizi, dar până la urmă au prins curaj. Astfel, la Paști

35

slujba a decurs ca într-o adevărată catedrală.

Truda acestor copii și tineri să fie de bun augur!” (Înv. Petru Galiș, „Cor bisericesc la Cizer”, în Graiul Sălajului, Anul IV, Nr. 494, 7 august 1992, p. 3.) Înv. pens. Petru Galiș Pr. paroh Ananie Pojar

Despre arta japonezilor (urmare din p. 15)

zesc ţesătura fină. Dacă potirele unui singur soi de stânjenel prezintă în aceeaşi parte amprente distincte, vă daţi seama ce se întâmplă când se adună mai mulţi stânjenei într-un buchet, de omului nici nu-i vine să creadă, la prima vedere, că nu are de-a face cu nişte produse artizanale.

Oamenii din Japonia ştiu să preschimbe natura într-atât, încât ajung să-i imprime pecetea propriului stil artistic.

------------------------Lămurire: Primul soţ al Otiliei Marchiş (alte forme: Mărcuş, Marchişiu) a fost Cornel Cozmuţă, de aceea ea şi-a semnat notele de călătorie în Orient cu

numele de Kozmutza Kornélné. Ulterior, ea s-a măritat cu ministrul Bölönyi György şi, reîntoarsă în Ungaria după Primul Război Mondial, a fost arestată ca spioană şi ne-a lăsat „Cartea suferinţelor”, relatare a vieţii din închisoare, tradusă în mai multe limbi, publicată în româneşte de „Dacia” clujeană. A fost secretara lui Anatole France şi „zâna bună” a lui Brâncuşi.

Poetul Ady Endre, în joacă, a drăgălit-o cu o formă citită de-a-ndoaselea, Itó, diminutivat Itóka, pentru că l-a atras sonoritatea niponă a numelui. Iată de ce, ţinând seama de subiectul relatării, dintre multele şi feluritele numiri, am ales varianta de mai sus pentru a semna acest text.

Tălmăcire de Györfi-Deák György

36

Monografii

Localitatea Drighiu – 800 de ani de la prima atestare documentară

Marin POP

Se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentară a localităţii Drighiu, astăzi aparţinând comunei Halmăşd şi am considerat că ar fi binevenit un excurs în istoria satului, să dăm la o parte colbul uitării aşternut pe cronicile bătrâne şi documentele de arhivă, pentru a rememora, împreună cu generaţia de azi, vremuri de mult apuse, dar care pot constitui un adevărat îndreptar pentru prezent şi viitor.

Așezată pe coline și dealuri, pe care se găsesc plantații de pomi fructiferi, precum și terenuri arabile și fânețe, localitatea Drighiu este străbătută de șoseaua județeană Nușfalău-Aleșd şi de o mică apă curgătoare. Ea se învecinează la Est cu localitatea Bozieș, la Vest cu Halmășd, la Sud cu Aleuș și la Nord cu Nușfalău, având terenul în mare parte argilos şi nisipos.

Prima mențiune documentară a localității datează de acum 800 de ani, din anul 1216, când se vorbește despre „Villa Detreh” și apare în Registrul de la Oradea. În documentele emise de-a lungul timpului, localitatea apare menționată sub următoarele denumiri: 1341, Detrehàza; 1497, Dethrehe; 1518, Detthreh; 1548, Detrech; 1559, Dettreh; 1646, Detreh; 1733, Dridiul; 1760, Detrehen; 1850, Dridiul; 1854, Detrehem și Drighiu, Drighiu - 1933 şi 19661. În anul 1341 s-a dorit înregistrarea meșterului Dancs (Danciu) în proprietatea Pechel (Peceiu), cu teren al iobagilor, aparținând de Valcău, însă preotul Vincze din Tășnad s-a împotrivit, în numele episcopului transilvănean, Andrei, afirmând că acel teren se află în proprietatea bisericii Sfântul Mihai2. În acest context apare menționată şi localitatea Drighiu, împreună cu celelalte sate care aparțineau de Cetatea Valcăului. În anul 1481 proprietar al moșiei este Losonczi Bànfi Andràs, care zălogește moșia lui Losonczi Bànfi Mihàly. În veacul al XV-lea, Cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a Comitatului Crasna. Delimitarea clară a domeniului cetății Valcău o regăsim în Registrul Capitulului din Oradea din 27 septembrie 1341.

Un fost capelan al cetății îi scria regelui că aparțineau de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan și Oaia (cătun dispărut)3. Aşadar, între anii 1481-1590 istoria satului Drighiu se confundă cu cea a celorlalte localități românești care au aparținut de cetatea Valcăului.

Potrivit uzanțelor vremii, așezarea Drighiu a fost donată, dăruită, vândută și amanetată în repetate rânduri. Proprietarii mai cunoscuți care au stăpânit această moșie au fost din familiile Bánfi, Bàthori, Borzàsi, Bornemisza, Boldizsàr, Kàroly etc. Ștefan Bàthori III a moștenit de la familia Bánffy numeroase părți de moșii, aflate în numeroase comitate îndepărtate de moșiile sale. În acest context, el s-a străduit să le schimbe cu moșii din apropierea Șimleului. Astfel, la 25 februarie 1520 a cedat părțile sale de moșii din Ținutul Călatei, Comitatul Cluj, lui Ștefan Bàthori de Losonc. A primit în schimb părțile acestuia din Ținutul de sub Meseș, care la anul 1520 cuprindea satele Crasna, Ponița, Pria de Sus, Pria de Jos, Boianul Crasnei, Cizer, Peceiu, Stârciu și Hurez. În urma acestor schimburi de moșii, la 28 mai 1523, Ștefan Bàthori III a fost introdus, din porunca regelui, în moșiile din comitatul Crasnei, printre care se afla și localitatea Drighiu. În anul 1547, urmașii pe linie masculină și feminină a lui Nicolae I Bàthori își împart în părți egale posesiunile întregi: Borla, Boșca și Pecei, precum și părțile de posesiuni din târgul Crasna, Zăuan, Halmășd, Drighiu, Aleuș, Plopiș, Valcău de Jos, Valcău de Sus, Fizeș, Bănișor, Ban și Tusa4. În anul 1600, la 5 august, Bàthori Istvàn de Șimleu (Somlyai) redactează o scrisoare de donație în Cetatea Șimleului, prin care donează Detreh lui Keztszegi Peter.

După 1638, moşia Drighiu îi va avea ca și proprietari pe cei din familia Bánfi, pe Gheorghe Ràkoczi și Báthory Zsófia. În anul 1777 Fiscul cedează proprietatea pe seama lui Cserei Farkas, funcționar imperial. În anul 1808 au fost conscriși în satul Drighiu 42 de nobili din familiile: Kuk, Nyàga, Pap, Topai, Simoka, Mal, Bànfi, Illes, Izsàk, Bagosi, Kovàcs, Kàllàr, Fodor și Nagy. Aceștia aveau în total 306/16 sesii vechi (antigua) și 16 sesii iobăgești noi și ½ curie nobiliară. Cele mai multe sesii iobăgești le deținea groful Bánfi György – șase sesii vechi și patru sesii noi.

Pentru impunerea populației, în secolul al XVIII-lea au fost realizate o serie de conscripții.

Potrivit celei din 1715, existau la Drighiu 5 jeleri și o populație de 45 de suflete. În anul 1720 sunt conscriși 63 de locuitori, iar în 1733, 26 de familii de români cu preotul lor numit Floris5.

La început de secol XVIII țăranii practicau o agricultură arhaică, obținând o productivitate foarte slabă

Monografii după terenurile cultivate. La cereale, productivitatea este apreciată la momentul respectiv, conform unor documente, la două-trei ori sămânța cultivată.

Din punct de vedere tehnic, situația era la fel. Pământul era arat cu șase sau chiar opt boi. Pășunile și pădurile satisfăceau nevoile localnicilor, dar fânețele erau mai slabe.

Conscripția satelor din Comitatul Crasnei din anii 1720-1722 ne oferă o imagine asupra situației materiale, sociale și demografice a localităţii Drighiu.

Prin conscriere au fost înregistrate structura socială a populației, zestrea de animale și producțiile cerealelor care se cultivau.

Din conscriere aflăm că în Drighiu erau șase nobili şi un libertin. Erau doar 8 iobagi (cel mare mare număr era la Crasna – 78 iobagi, la Preotesa doar 3 şi nici un iobag la Ip), 3 jeleri cu casă, 6 fără casă, 9 fraţi şi fii peste 14 ani și 13 sesii. Se creșteau următoarele animale: cai – 14; boi de jug – 65; vaci – 58; juninci peste 2 ani – 35; oi și capre peste 1 an – 20; porci – 80; stupi de albine – 32.

Produse agrare: orz – 324, grâu (în cruci) – 31, ½; ovăz (în cruci) – 137; mei (în semănătură cu măsuri de Pojon) – 2; vii (în zile de sapă) – 6. Interesant că, faţă de alte sate, nu se cultiva încă porumbul.

Situația zestrei de animale și a producției de cereale calculate pe medii după familii se prezenta astfel: nr. de familii 24, animale de jug, medie 3,3 pe familie, vaci – 3,8, oi – 0,8; porci – 3,3, iar producția de cereale (calculată în cruci) în medie pe familie era de 19.

Această situație ne arată că o familie deținea, în general, una sau două perechi de boi, ceea ce înseamnă că trebuia să se asocieze cu alte familii pentru a lucra pământul, în condițiile în care la vremea respectivă se ara cu șase sau chiar opt boi.

Datorită faptului că agricultura nu reușea să asigure traiul de zi cu zi al țăranilor, mulți dintre ei părăseau moșiile și migrau spre șes. Însă, iobagii erau legați de glie și nu aveau dreptul de a o părăsi. Mulți dintre ei erau prinși de către stăpâni și aduși înapoi pe moșie.

Schimbări mai importante se petrec abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când se va introduce, treptat, sistemul cu trei asolamente. De asemenea, și tehnica va evolua, răspândindu-se un nou tip de plug, care va putea fi tras de doi, maxim patru boi. Toate aceste progrese vor duce la o productivitate mai mare în agricultură6. În ceea ce privește populația, din conscripție se observă că ea era deja structurată în forme care se vor păstra până la Revoluția de la 1848, când va fi desființată definitiv iobăgia. În secolul XVIII, însă, iobagii erau principalii producători, delimitându-se de celelalte categorii sociale prin faptul că erau legați de glie. O eventuală prosperitate economică a iobagului era eclipsată de sarcinile feudale insuportabile, care proveneau din statutul său juridic. Nu aveau vite sau aveau puține și deci trebuiau să se asocieze pentru executarea principalelor lucrări agricole. Așadar, își lucrau pământul – cei care aveau – pe rând.

37

Categoria jelerilor era una eterogenă, dar liberă în comparație cu iobagii. Era formată din nobili cu o nobilitate incertă, libertini, taxaliști, cei care se ocupau cu unele meșteșuguri și plăteau taxe și impozite statului, jelerii propriu-ziși, printre care se regăseau jeleri cu casă și jeleri fără casă.

Structura populației din Drighiu, la anul 1720-22, era următoarea: nr. gospodăriilor nobililor cu sesie – 8; nr. familiilor – 8; nr. copiilor – 23; nr. copiilor pe familie – 2,87; nr. estimativ al femeilor – 8; total – 39; nr. gospodăriilor de iobagi – 7 și 7 familii; nr. copiilor – 10; nr. copiilor pe familie – 1,42; nr. estimativ al femeilor – 7; total = 24; nr. gospodăriilor de jeleri – 2; nr. familiilor – 3; nr. copiilor – 3; nr. copiilor pe familie – 1; nr. estimativ al femeilor – 3; total = 9. Total: nr. gospodăriilor din Drighiu era de 17; nr. familiilor – 18; nr. copiilor – 36; nr. copiilor pe familie – 2; nr. estimativ al femeilor – 18. Așadar, totalul populației din localitatea Drighiu era de 72 locuitori. În localitate nu exista curie nobiliară. Exista un preot ortodox. Nu exista preot reformat sau catolic, ceea ce rezultă că populația din Drighiu era românească. Din păcate, nu exista nici un învățător pentru copiii de școală7. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea situația economică și socială în Drighiu nu diferă mult de restul satelor din Transilvania. În perioada 1784-1787, are loc și primul recensământ general al populației din întreaga Transilvanie, realizat la comanda împăratului Iosif al II-lea. Evident că scopul recensământului a fost acela de a cunoaște forța de muncă existentă în Imperiu, cu scopul de a o folosi atât în plan economic cât și militar. Totodată, pentru a stabili impozite, în special nobilimii transilvănene, care s-a opus cu îndârjire efectuării recensământului.

Recensământul a durat mai mult şi datorită faptului că aproape întreaga Transilvanie a fost cuprinsă de răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Pentru noi, însă, datele recensământului au o valoare istorică deosebită. Avem astfel posibilitatea de a ne face o imagine asupra evoluției socio-economice și demografice a satului.

Din datele recensământului rezultă că în Drighiu existau 69 case și 74 familii. Structura populației era următoarea: populația locală – 421; nici o persoană plecată sau venită; nr. populației prezente – 421; bărbați căsătoriți – 99; necăsătoriți – 118; total bărbați – 217; nr. femeilor – 204; preoți – 1. Dintre bărbaţi: nobili – 21; țărani – 35; moștenitorii țăranilor – 31; jeleri – 50; alții – 1; copii între 1-12 ani – 61; între 13-17 ani – 17; total bărbați – 2178. Tabelul se încheie prin a evidenția, încă o dată, numărul de bărbați. Probabil că se dădea o mare importanță bărbaților, fiindcă ei erau folosiți atât din punct de vedere economic, cât și militar.

Conscripţia din anul 1820 este relevantă pentru situaţia ţărănimii române până în anul 1848. Din cadrul ei se desprinde ideea că iobagii erau lăsaţi la cheremul nobililor, care recurgeau la răpirea pământurilor ob-

38

Monografii

şteşti şi la robote exagerate.

Agricultura se afla în această perioadă în faza de trecere de la două la trei asolamente, fiind în urmă față de comitatele Bihor, Sătmar sau Arad, unde ajunseseră deja la trei asolamente. În aceste condiții și recolta era mai slabă, ridicându-se la o cantitate de aproximativ patru ori sămânța cultivată.

Conscripția arată că situația pășunilor și pădurilor era haotică, nefiind un sistem organizat. Predomina proprietatea obștească, ea fiind folosită în comun de feudali și comunitățile de iobagi. Ghindăritul se dădea în arendă, la fel ca și cârciumăritul. Se recunoștea dreptul iobagului de a-și vinde liber vinul de la sărbătoarea Sfântului Mihail (28 septembrie) și până la Crăciun sau în unele cazuri până la Sfântul Gheorghe (23 aprilie).

Dintre cele mai grele sarcini iobăgești amintim următoarele: robota, care reprezenta zilele de lucru pe care iobagii trebuiau să le presteze pentru stăpân; obligațiile în natură (dijmă din toate produsele) către nobili și biserica romano-catolică; obligații în bani – dări pentru pământ, poartă, vite, pentru capul de familie și pentru membrii acesteia, dările de Sfântul Mihai, dări pentru întreținerea armatei etc.

Robota se ridica la cantități enorme. Nu se știe dacă aceste sarcini erau cerute după sesii sau după familii. La robotele generale se adăuga și robota femeilor, care era cerută în tors și țesut (fuior de cânepă, saci) și unele munci ocazionale. La dijma mică se cereau, în general, fuior de cânepă (două-trei legături pe an), pui și găini, ouă, ovăz sau unt.

Dacă iobagii nu respectau aceste obligații, se declarau nemulțumiți sau se răzvrăteau, erau aspru pedepsiți. În funcție de gravitatea faptei sau de toanele celor care judecau, pedepsele erau: condamnare la moarte, prin spânzurătoare, decapitare, tragere în țeapă, atârnare în furci, ardere pe rug, tragere pe roată, înecare, îngropare de viu sau sugrumare; mutilare, prin scoaterea ochilor, tăiere de limbă, de urechi sau dezmembrare; bătaie cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, nuiele, cu biciul, la tălpi, imobilizați sau alergați pe uliță de săteni9.

Datorită agriculturii înapoiate, mulți țărani încercau diferite alternative de a-și asigura existența zilnică, printre care și practicarea unor meșteșuguri casnice. Acestea erau, însă, limitate de restricțiile breslelor, care aveau regulamente și statute strict reglementate din punct de vedere juridic10.

La mijloc de secol XIX, conform recensământului populației din Transilvania din anul 1850, localitatea Drighiu avea o populație de 486 persoane (Cerişa avea 304, Aleuş 401, Halmăşd 829 persoane), care locuiau în 101 case. Dintre aceștia, 237 erau bărbați și 250 femei. Observăm că speranța de viață era mai crescută în rândul femeilor şi la vremea respectivă, deoarece existau 4 bărbați văduvi și 20 femei văduve. După naționalitate, 474 erau români, 9 evrei şi 4 ţigani. După religie, populația românească şi ţiganii aparțineau cultului greco-catolic, iar cei 9 evrei cultului izraelit.

Tot din acest recensământ mai aflăm că în Drighiu se creșteau 6 cai şi 184 bovine, dublu faţă de Cerişa (76 bovine) şi Aleuş (86), iar în Halmăşd existau 25 cai şi 170 bovine11. În anul 1880, populația satului scade la 459 locuitori, faţă de Cerişa care ajunge la 335 locuitori, Aleuş la 416 şi Halmăşd la 975 locuitori. După limba maternă vorbită, 420 se declarau români, 2 maghiari, 7 germani, 13 alte naţionalităţi (probabil ţigani) și 17 cu limbă maternă necunoscută.

După religie, 450 persoane se declarau aparținătoare cultului greco-catolic şi 9 persoane cultului izraelit.

Numărul de case scade şi el la 96, iar gradul de alfabetizare al populației, la fel ca în majoritatea satelor sălăjene, era unul foarte scăzut. Doar 12 persoane știau scrie și citi12.

La început de secol XX, conform recensământului populației din anul 1900, localitatea Drighiu avea o suprafață de 1.306 jugăre. Numărul populației a crescut mult în cei 20 de ani, respectiv de la 459 locuitori, cât avea localitatea la recensământul din 1880, la 522 locuitori în 1900. Numărul de case creşte şi el de la 96, la 117. După limba maternă, 514 locuitori se declarau vorbitori de limba română, iar 8 de limbă maghiară, în fapt ei fiind evrei, care după cum ştim, înainte de 1918 au adoptat limba maghiară. După religie, 514 persoane aparțineau cultului greco-catolic şi 8 cultului izraelit. Populaţia pe sexe se prezenta în felul următor: 265 bărbați și 257 femei. După stare civilă, 285 erau necăsătoriți, 206 căsătoriți, 31 văduvi și niciun divorțat. Pereții caselor erau din lemn (la 116 case), în afară de o singură casă, care avea pereţii din chirpici sau pământ. Acoperișul era din trestie sau paie la 105 case şi din şindrilă la celelalte 1513. În următorii zece ani se constată o creștere spectaculoasă a populației. Astfel, conform recensământului din anul 1910, populația satului ajunge la 607 locuitori, ceea ce înseamnă un spor natural de 75 locuitori în numai zece ani. Nu la fel de spectaculos creşte, însă, şi numărul de case, care ajunge la 121, cu doar 4 în plus faţă de anul 1880, însă cu unele îmbunătăţiri la materialele de construcţie şi acoperiş.

După limba maternă, 576 locuitori se declarau ca vorbitori de limbă română, 9 locuitori de limbă maghiară (evreii), iar 22 persoane alte limbi, probabil ţiganii. Din punct de vedere religios, 597 persoane se declarau greco-catolici şi 10 izraeliţi. Populaţia pe sexe şi stare civilă se prezenta în felul următor: 326 bărbaţi, 281 femei, 324 necăsătoriţi, 222 căsătoriţi, 43 văduvi şi nici o persoană divorţată.

Din cele 121 case, 107 aveau pereţii din lemn, 10 din chirpici sau pământ, 3 din piatră şi pământ şi doar una singură cu pereţii de piatră sau cărămidă. Acoperişul era de trestie la 56 case, de şindrilă la 47 şi doar 18 erau acoperite cu ţiglă14.

Majoritatea populaţiei se ocupa cu agricultura, însă şi aici, ca de altfel în întreaga ţară, problema agrară se cerea rezolvată fără nici o întârziere. Cu toate aceste

Monografii neajunsuri, înainte de război „starea economică a ţăranului poate fi privită de mulţumitoare”15.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a urmat o perioadă de profunde transformări economice, sociale și politice, care a dus la îmbunătățirea nivelului de trai și la creșterea numărului populației. Viața locuitorilor se îmbunătățește prin aplicarea Reformei agrare din anul 1921, cei săraci, biserica greco-catolică, școala și satul primind pământ, pășuni și păduri.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, de la constituirea sa așezarea a făcut parte din Comitatul Crasna și a aparținut de Cetatea și de domeniul Valcău. În anul 1876, când se formează Comitatul Sălaj, prin unificarea celor două comitate mai vechi (Crasna și Solnocul de Mijloc), localitatea va fi arondată județului Sălaj, făcând parte din Plasa Șimleu Silvaniei.

Din anul 1925 primește statut de comună având buget propriu și conducere proprie, după cum rezultă şi din Monografia sanitară a localităţii, întocmită de către medicul de circumscripţie Dr. Simeon Petri, în luna august 1938.

Tot din respectiva monografie sanitară aflăm informaţii importante despre localitate. Astfel, din punct de vedere demografic, populaţia localităţii a crescut la 760 locuitori. Dintre aceştia, 362 erau bărbaţi şi 398 femei, 282 erau căsătoriţi, 462 necăsătoriţi, 7 persoane văduve şi un divorţat. Densitatea populaţiei, pe case, era de 6 persoane. După naţionalitate, 749 locuitori erau români, 8 evrei şi 3 alte etnii, probabil slovaci după religie.

Din punct de vedere confesional, majoritari erau greco-catolicii. Astfel, din totalul de 760 de persoane, 741 îşi declarau apartenenţa la cultul greco-catolic.

Mai existau 8 persoane, care se declarau aparţinătoare a cultului ortodox, 8 mozaici, respectiv evreii şi 3 romano-catolici, probabil slovaci.

Ocupaţia principală a locuitorilor rămânea cultivarea pământului şi creşterea animalelor. În sat se mai practica viticultura şi pomicultura.

Situaţia economică a localităţii Drighiu era destul de slabă, în special datorită solurilor sărace. Totuşi, din monografia sanitară aflăm că în anul 1936 se cultivau 140 ha de grâu, porumb pe 50 ha, secară pe 35 ha şi orz pe 37 ha. Viile din comună ocupau 5 ½ ha, iar legumele 9 ha. Din inventarul animalelor aflăm că existau în gospodăriile populaţiei 356 bovine, 20 cai, 464 oi și 296 porci.

Infrastructura stradală era şi ea deficitară. Străzile nu erau iluminate şi se încerca repararea lor prin prestaţii publice ale locuitorilor. Din cele 140 de case existente, la 88 pereţii erau din lemn, la 60 din chirpici sau pământ şi doar două case aveau pereţii din zid. Acoperişul era din ţiglă sau olane la 95 de case, un progres uriaş faţă de anul 1910, 10 case erau acoperite cu şindrilă şi 35 cu paie. Creşte şi numărul încăperilor, astfel cu o singură încăpere mai avea doar o singură casă, 90 aveau două camere, cu 3 camere erau 45 case,

39

iar cu 4 sau mai multe camere erau 4 case, probabil instituţii publice. Toate cele 140 de case erau dotate cu sobe de fier.

Viaţa de zi cu zi nu era uşoară. Ţăranii lucrau până la 14 ore pe zi, în special vara. Femeile lucrau şi ele la câmp împreună cu bărbaţii. La fel şi copiii. Nu erau scutite nici femeile însărcinate care, uneori, năşteau pe câmp. Ziua de lucru costa la Drighiu 45 de lei.

Se remarcă şi un consum mare de alcool, în special de ţuică şi vin, care se consuma acasă. Din această monografie aflăm că se consumau anual 50 hectolitri de vin şi 20 de ţuică.

Tot din monografie aflăm că existau surse de apă, în fântâni. Însă, deşi apa era bună, potabilă, doar 25 de case aveau fântâni proprii.

Situaţia sanitară a localităţii era şi ea, la fel ca în multe alte localităţi sălăjene, destul de precară. Din cele 140 de case, doar 8 aveau latrină. În schimb, localul de şcoală avea latrină, curte şi cubaj suficient în sălile de clasă.

Bolile, cum ar fi tuberculoza, enterocolitele, pneumoniile erau destul de frecvente. În anul 1932 s-au înregistrat mai multe cazuri de scarlatină. De asemenea, datorită muncilor grele, a hranei nediversificate se observă o serie de nașteri de copii cu malformații congenitale. Mortalitatea infantilă era foarte mare, în special la copiii sub un an. În localitate nu existau moaşe calificate, iar medicul de circumscripţie venea de la o distanţă mare, probabil de câteva ori pe lună.

Din analiza bugetului localităţii reiese că se cheltuiau 1.500 lei pe sănătatea publică, din care 500 lei moaşa comunală, 500 indemnizaţia şi transportul medicului de circumscripţie, 100 de lei cheltuieli cu Oficiul sanitar şi 400 de lei transportul celor muşcaţi de câinii turbaţi, un fenomen des întâlnit în justificarea cheltuielilor, în majoritatea satelor sălăjene. În aceste condiţii, costul sănătăţii publice per capita era de numai 0,20 lei.

Despre bugetul localităţii, se spune că era deficitar.

Nu se specificau decât cheltuielile, care se ridicau la suma de 99.118 lei. Despre venituri, se spune doar că ele se obţineau din cote adiţionale, 2% val. locativă, cote adiţionale de la stat etc16.

Acestea sunt doar câteva aspecte legate de situaţia demografică şi igienico-sanitară a acestei localităţi, asemănătoare, în general, cu a celorlalte localităţi sălăjene.

Din păcate, populaţia localităţii Drighiu a scăzut îngrijorător, în special după anul 1990. La Recensământul populaţiei din anul 2002, în Drighiu mai erau doar 478 locuitori, 224 de sex masculin și 254 de sex feminin17.

Referitor la aspectele edilitar-gospodăreşti, la încercările de modernizare a satului în perioada dintre cele două războaie mondiale, aflăm informaţii preţioase într-un fel de Carte Albă a guvernării liberale din perioada 1934-1937, existentă la arhivele din Zalău.

Astfel, sub conducerea primarului Teodor Horvath și

40

Monografii

a ajutorului de primar, Ioan Cozma, s-au realizat o serie de lucrări edilitare și de înfrumusețare a comunei. În anul 1934 s-au efectuat lucrări pe drumurile comunale în valoare de 21.500 de lei, de lărgire, îndreptare, reparare a străzilor și săpare a șanțurilor (pentru ca apele pluviale să nu inunde ulițele). În anul următor, 100 de locuitori au efectuat lucrări pe drumul ce lega satul Drighiu de Bozieș.

Pentru îmbunătățirea raselor de vite cornute s-a cumpărat un taur Siementhal. În anul 1936 s-a înființat o pepinieră comunală și s-au executat lucrări de îngrădire și curățare a cimitirului.

Consiliul comunal din anii 1934-1937 a fost compus din Ambroziu Cuc, Ioan Saca, Florea Horvat, Ambroziu Pop, Teodor Neaga, Dumitru Țicuș, Neaga Alexandru și Sabou Ștefan18.

Deşi reforma agrară din anul 1921 a produs schimbări profunde în structura socială a populaţiei rurale, ea nu a putut rezolva însă problemele fundamentale ale ţăranilor. De aceea, la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial mai multe partide, nu numai cel comunist, recunoşteau necesitatea unei noi reforme agrare19. Însă, exproprierile făcute pe baza legii de reformă agrară din 23 martie 1945 au reprezentat o primă etapă a politicii P.C.R de distrugere a bazei materiale a marilor proprietari şi a trecerii la agricultura socialistă. În contextul cuceririi puterii în stat de către comunişti, prin falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, desfiinţarea partidelor politice democratice, abdicarea forţată a Regelui Mihai şi desfiinţarea cultului greco-catolic, în multe sate sălăjene s-au constituit nuclee de rezistenţă a populaţiei la abuzurile nemaiîntâlnite ale noii puteri, instalată cu ajutorul tancurilor sovietice.

Este şi cazul satului Drighiu, unde s-a înfiinţat o puternică organizaţie anticomunistă. Organizaţia, cu caracter național-țărănist, condusă de către Ţicuş Alexandru a luat fiinţă la sfârşitul lunii februarie 1949, când în satul Drighiu ajunge Ghenciu Petru, originar din Eceea Mare, care activa în cadrul organizaţiei anticomuniste din Banat, condusă de Tănase Ioan, cu misiunea de a constitui o organizaţie anticomunistă şi în Sălaj, „în vederea provocării de diversiuni și sabotaj”, în spatele armatei, „în cazul deslănțuirii unui război de către America și Anglia, împotriva țărilor de democrație populară și să sprijine armatele țărilor imperialiste”.

Ghenciu Petru avea un cumnat în Drighiu, pe care îl chema Silaghi Florian. L-a recrutat în organizație și i-a propus funcția de șef în satul Drighiu, după care să constituie noi organizații în satele sălăjene, dar Silaghi Florian nu a acceptat funcția de șef și l-a recomandat pe Țicuș Alexandru, care „fiind un element dușmănos” a acceptat și a depus următorul jurământ, la fel ca toţi ceilalţi ţărani care intrau în organizaţie: „Jur că voi păstra secretul organizației și voi lupta pentru rege și România și va da ajutor la distrugerea

comunismului”.

După depunerea jurământului, Țicuș Alexandru a trecut la recrutarea de noi membri, în total 32, pe raza comunei Halmășd, în satele Drighiu și Aleuș. A organizat ședințe, în mod regulat. În cadrul ședințelor „le-a arătat scopul organizației și felul cum să lupte pentru schimbarea orânduirii de stat din RPR (Republica Populară Română – n.n.) și procurarea de armament”.

Organizația a fost depistată de către organele de Securitate în anul 1951. Un număr de 21 de persoane au fost arestate și condamnate între un an și 15 ani de închisoare de către Tribunalul Militar din Cluj, prin sentința 761/13.08.1952, iar 9 persoane au fost folosite ca martori ai acuzării în proces, nefiind condamnați.

Cu ocazia arestării lui Țicuș Alexandru, șeful organizației sălăjene, a fost găsită asupra lui o carabină sovietică și 45 de cartușe. A decedat la 12 martie 1960 în Penitenciarul de la Aiud, iar Gui Vasile, alt membru al organizației a decedat în Halmășd în anul 1958. Restul membrilor au executat pedeapsa. După eliberarea din temniţele comuniste au mai avut „manifestări dușmănoase” Biriș Gheorghe, care în anul 1962 a fost „demascat în public”, Biriș Traian, care în luna ianuarie 1963 a fost anchetat și „prelucrat într-un cerc mai restrâns”, Ochiș Dumitru și Topai Gavril20. În anul 1978, cei care mai trăiau erau încă urmăriţi de către organele de Securitate din Sălaj. De asemenea, Securitatea le urmărea copiii, rudeniile şi alte persoane cu care veneau în contact.

Din rapoartele trimise de către Postul de Miliţie Halmăşd Inspectoratului de Securitate Sălaj, aflăm informaţii importante privind componenţa organizaţiei. Redăm şi noi câteva date biografice despre persoanele domiciliate în Drighiu. Astfel, aflăm că Dumitru Cuc, fiul lui Teodor şi Ana, născut la 12 august 1899, domiciliat în Drighiu la nr. 42, a fost locţiitorul lui Ţicuş Alexandru la conducerea organizaţiei anticomuniste. Ca studii avea patru clase elementare, iar după eliberarea din închisoare a lucrat în cadrul C.A.P., la fel ca marea majoritate a foştilor deţinuţi politici din organizaţie. Pentru că a făcut parte din organizaţia anticomunistă a fost condamnat la 12 ani de închisoare, cei mai mulţi după Ţicuş Alexandru, care a primit 15 ani. Anii grei de detenţie i-a petrecut în penitenciarele Gherla, Aiud şi Botoşani. Era urmărit în continuare de către Securitate şi încadrat informativ cu doi informatori, care aveau numele de cod „Fozocaş” şi „Nicu”21.

Alt membru al organizaţiei care a primit ani grei de închisoare a fost Ochiş Dumitru, fiul lui Dumitru şi Maria, născut la data de 25 august 1917 la Plopiş şi stabilit în Drighiu la nr. 83. Avea ca studii doar patru clase elementare şi el. Era angajat ca muncitor necalificat la Băile Felix-1 Mai din Oradea. Era căsătorit cu Moisi Floare, fiica lui Ioan şi Ana, născută la 15 decembrie 1918 la Drighiu, membră cooperatoare la C.A.P. A fost condamnat la opt ani de închisoare politică, pe care i-a executat în penitenciarele Gherla şi Jilava, precum şi la punctele de lucru Baia Sprie şi

Monografii Cavnic. Era încadrat informativ de către Securitate cu informatorii „Domide” şi „Pârvu”22.

Drăgan Teodor, fiul lui Ioan şi Maria, născut la data de 16 ianuarie 1924, domiciliat în Drighiu, la nr. 131, a primit şi el tot opt ani de închisoare. Era căsătorit cu Cătană Floare, fiica lui Petru şi Ana, născută la 28 februarie 1931, la Drighiu. Ambii soţi lucrau la C.A.P., Teodor fiind conducător de atelaje. Puşcăria politică a executat-o la Oradea (șapte luni), Cluj şi Penitenciarul din Gherla23.

Silaghi Florian, fiul lui Dumitru şi Ana, născut la data de 5 aprilie 1910, domiciliat în satul Drighiu, nr. 6, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru nedenunţare, făcând şi el parte din organizaţie.

Era căsătorit cu Neaga Floare, fiica lui Teodor şi Ana, născută la data de 12 martie 1920 la Drighiu şi avea ca studii tot patru clase primare. De asemenea, lucra tot în cadrul C.A.P.-ului. Cei trei ani de închisoare politică i-a executat la Penitenciarul din Gherla24. Ţicuş Petru, fiul lui Teodor şi Maria, născut la data de 27 iunie 1904, domiciliat în Drighiu la nr. 97, a fost condamnat şi el la 10 luni de închisoare, pe care le-a executat la Oradea şi Gherla. Era căsătorit cu Horvat Maria din Drighiu, fiica lui Gavril şi Floarea, născută la data de 18 mai 1911 la Drighiu. În anul 1978, când Postul de Miliţie din Halmăşd trimite rapoartele cerute de către Inspectoratul de Securitate Sălaj, Ţicuş Petru era pensionat, după ce a lucrat tot în cadrul Cooperativei Agricole de Producţie din comuna Halmăşd25.

Tot în cadrul organizaţiei anticomuniste conduse de Ţicuş Alexandru din Drighiu era trecut şi preotul martir Ilie Borz, fiul lui Florian şi Maria, născut la 1 august 1912 în cătunul Ratovei, pe atunci comuna Marin. A decedat la 7 mai 1954 în Penitenciarul Aiud, conform informaţiilor Securităţii sălăjene26.

Desigur că ar fi foarte multe de spus şi despre evoluţia vieţii religioase, despre biserică şi şcoală, cei doi piloni de bază ai comunităţii locale; de asemenea, despre figurile luminoase ale unor preoţi, precum Traian Trufaşiu, ajuns protopop al Zalăului şi semnatar al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Dumitru Moisi, Grigore Sima, preotul martir Ile Borz, Traian Meteș şi mulţi alţii, învăţători precum Dumitru Pop, Ambrozie Pop etc. Aceştia au reprezentat adevărata elită a satului Drighiu. Înainte de venirea regimului comunist la putere, cuvântul preotului şi al dascălului era cerut, ascultat şi respectat. Regimul comunist a încercat şi, din păcate, în mare parte a reuşit, să elimine adevărata elită, să „spele” creierul ţăranilor, să le distrugă

41

rădăcinile, tradiţiile, obiceiurile şi să formeze aşa-numitul „om de tip nou”, slugarnic regimului totalitar. În final, subliniem că prin prezentul studiu am încercat să reamintim doar câteva file din istoria satului Drighiu, aflat la ceas aniversar, eveniment care, din păcate, a fost trecut în uitare.

Note: 1. Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București, 1968; Gheorghe Chende-Roman, Dicţionarul etimologic al localităţilor din judeţul Sălaj, Ed. Silvania, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2006, p. 152.

2. Petri Mór, Szilágy Vármegye Monographiája, vol. IV, 1902, pp. 217-219.

3. Documente privind istoria României, seria C, secolul XIV, vol. IV, doc. 56, p. 49.

4. Rudolf Wolf, „Formarea și evoluția cetății Șimleu până la sfârșitul secolului al XVII-lea”, în Acta Mvsei Porolissensis (A.M.P.), VII, Zalău, 1983, pp. 256-257.

5. Petri Mór, op. cit., pp. 291-293.

6. Kovach Geza, „Conscripția satelor din comitatul Crasna din 1720-1722”, în A.M.P., IX, Zalău, 1985, pp. 343-357.

7. Rudolf Wolf, „Populația comitatului Crasna în lumina unor conscripții din 1720”, în A.M.P., X, Zalău, 1986, pp. 235-254.

8. Ernest Wagner, „Populația Sălajului la sfârșitul secolului al XVIII-lea”, în A.M.P., VI, Zalău, 1982, p. 183.

9. Bănișor 800. Anuarul Asociației Fiii satului Bănișor, nr. 10/2013, p. 27.

10. Geza Kovach, „Situația iobăgimii din Sălaj la începutul secolului al XIX-lea”, în A.M.P., V, Zalău, 1981, pp. 431-450.

11. Studia Censualia Transilvanica, Recensământul din 1850.

Transilvania, Ed. Staff, 1996, pp. 284-285.

12. Idem, Recensământul din 1880, 1997, pp. 300-301.

13. Idem, Recensământul din 1900, 1999, pp. 518-521.

14. Idem, Recensământul din 1910. Transilvania, 1999, pp. 500-503.

15. D. Stoica, I.P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălagiului, Şimleu, 1908, p. 94.

16. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj (S.J.A.N. Sălaj), fond Prefectura judeţului Sălaj. Monografii sanitare, dosar nr. 93 (localitatea Drighiu).

17. Gheorghe Chende-Roman, op.cit., p. 152.

18. S.J.A.N. Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj. Cartea de aur, 1938.

19. Dumitru Şandru, Comuniştii, ţăranii şi marii proprietari funciari din România în lunile premergătoare legiferării reformei agrare din 1945, în Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, vol. XXX, Ed. Academiei Române, Iaşi, 1993, pp. 363-383.

20. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Documentar Sălaj, dosar D 4003, vol. 5, ff. 350-351.

21. Ibidem, f. 202.

22. Ibidem, f. 205.

23. Ibidem, f. 207.

24. Ibidem, f. 204.

25. Ibidem, f. 206.

26. Ibidem, f. 427; referitor la viaţa şi activitatea preotului martir Ilie Borz a se vedea, printre altele, Florin Mărincean, „Părintele martir Ilie Borz”, în A.M.P., XXXIV, Zalău, 2012, pp. 197-201.

42

Istorie

Elemente noi în conturarea biografiei preotului Valentin Coposu

Viorel CÂMPEAN

Personalitatea părintelui Valentin Coposu este bine cunoscută, în ultima vreme văzând lumina tiparului două lucrări valoroase dedicate familiei sale şi parohiei unde a slujit multă vreme, Bobota1. După cum se ştie, şcoala primară a urmat-o la Domnin.

Noi ne-am propus în acest demers să-i urmărim alte două părţi ale traseului său şcolar, ciclul gimnazial şi liceal, sprijiniţi de cele opt anuare şcolare tipărite în anii urmaţi de Valentin Coposu la Şimleu şi, respectiv, Baia Mare. De asemenea, vom înfăţişa două fragmente din corespondenţa lui cu un teolog sătmărean.

Cele patru clase gimnaziale le-a urmat la Liceul Minoriţilor din Şimleu. În primele două clase i-a avut colegi, printre alţii, pe viitorul preot greco-catolic Mihai Bruchental şi pe viitorii învăţători greco-catolici, iar după aceea de stat, Simion Oros şi Ştefan Oşian2. În ultimii doi ani de gimnaziu Ştefan Oşian s-a transferat la altă instituţie şcolară. Limba română şi religia greco-catolică erau predate în aceşti ani la Şimleu de către vicarul Alimpiu Barbuloviciu; de notat ar fi faptul că manualul de limba română era realizat de către avocatul Andrei Cosma3. Diriginte al clasei lui Valentin Coposu a fost profesorul Mártonyi Lukács, în primele două clase, apoi Kölln Norbert Gyula, pentru ca în ultima clasă urmată în oraşul sălăjean diriginte să îi fie profesorul Mahalcsik Titusz. Interesant este că doar în primul an prenumele elevului Coposu (scris Kopasz, desigur) apare sub forma „Valent”, în rest fiind preferată forma maghiară, „Bálint”.

Pe parcursul anilor gimnaziali Valentin Coposu s-a distins la învăţătură, numărându-se printre cei mai sârguincioşi elevi, atrăgându-şi laudele instituţiilor ori ale conducătorilor laici sau bisericeşti care sprijineau fiinţarea acestei vestite şcoli. Astfel, în primul an a câştigat 7 coroane emise cu prilejul sărbătorii mileniului, din partea Băncii comitatului Crasna. În anul doi a beneficiat de o scutire de taxe din partea cardinalului dr. Schlauch Lőrinc. Din partea aceluiaşi înalt prelat a beneficiat de scutire de taxe şi în anul al III-lea; la aceasta s-a adăugat în acel an şcolar şi o bursă în sumă de 40 de forinţi de la Fundaţia „Teodor Silaghi” a Capitlului Episcopiei Greco-Catolice de Gherla, precum şi 2 coroane din partea protopopului Trusza Lajos. În ultimul an gimnazial a beneficiat de scutirea de taxe din partea

cardinalului dr. Schlauch Lőrinc, dar şi de 80 de coroane de la aceeaşi fundaţie din Gherla.

Clasele de liceu le-a urmat la Liceul de Stat din Baia Mare. Printre colegii români i-am remarcat pe viitorii preoţi greco-catolici Ilie Călăuz, Virgil Şurani şi Ioan Varna, economistul Demetriu Coltău, Gavril Oşian (viitor prefect al judeţului Satu Mare) sau avocatul Sever Pop de Băseşti. În a VI-a clasă gimnazială (a II-a de liceu), între cei 45 de colegi îi găsim pe aceiaşi de dinainte, care aveau să ajungă oameni reprezentativi ai românilor.

Numărul elevilor se împuţinează şi în anul următor, când în clasă au fost 43 de colegi. Dintre români, se remarcă Gavril Oşian, eminent de altfel an de an.

La finalul anilor de liceu în clasă au mai rămas 41 de elevi. Dintre colegii amintiţi în clasele precedente nu îl mai găsim pe Ioan Varna. Eminenţii clasei au fost Gavril Oşianu şi Ioan Szabo. Examenul de maturitate a fost trecut cu bine de 18 elevi, de 13 cu „foarte bine”, unul singur, cine altul decât Gavril Oşianu, obţinând calificativul „excelent”. Valentin Coposu îşi exprima dorinţa de a urma o carieră în drept.

Diriginte al clasei i-a fost în toţi aceşti patru ani petrecuţi la Baia Mare profesorul Incze Lajos, care a predat de-a lungul anilor limbile latină, greacă, dar şi ore de sport, deţinând totodată şi funcţia de conducător al bibliotecii şcolare. Orele de limba română, precum şi cele de religie greco-catolică au fost predate de către preotul greco-catolic Andrei Popp4.

Cursurile de teologie le-a început la Budapesta, dar, din cauza crezului său politic şi naţional, a fost eliminat, astfel că şi-a continuat pregătirea, absolvind la Gherla. A avut specializarea în limba aramaică5. A fost hirotonit în 12 decembrie 1909.

Nu ştim mai multe în acest moment despre studiile la teologie. Putem însă bănui că a fost coleg cu câţiva cunoscuţi viitori preoţi greco-catolici. Unul dintre prietenii lui Valentin Coposu din timpul studiilor teologice a fost Ioan Soran, şi acesta studiind la Oradea şi Budapesta, anul hirotonirii arătându-ne că s-ar fi putut ca ei să fi fost colegi câţiva ani6. Prin mijlocirea domnului prof. univ. dr. Ioan-Felician Soran, nepotul părintelui Ioan Soran, am intrat în posesia a două ilustrate expediate din Oradea de către teologul Valentin Coposu lui Ioan Soran, aflat la studii în Budapesta.

Istorie Cronologic, prima dintre ele este o Ilustrată cu un peisaj [data poştei: 905 nov. 21]. Iată textul ei:

43

Frate Soran Văd că totuşi numai acuş am ajuns şi eu la rând. Ai dorit să vezi pe Thoma. Are el deja pe alţii şi anume un „[indescifrabil] kepű” dar mi-l bâzăeşte aşa mult. Am auzit frate că te porţi foarte bine şi că lucri că Te însufleţeşti! Eu îţi gratulez din toată inima. Fii „român verde ca stejarul”.

Precum am auzit nu ţi mai frică aşa tare nici de foame (decum Ludovic Vida). Vezi numai. Şi aşa poate fi omul de treabă. Servus Valentin Coposu Salut pe Dragoş, pe Moisa şi pe Pop Vasiliu.

Eu cred că dl. Tóth e denumit de pleban şi în locul lui a venit dr. Lestyán, fostul capelan de la Sf. Ladislau. Încă un salut. Valentin Coposu Al doilea mesaj este scris pe o Ilustrată cu Palatul Episcopal Greco-Catolic din Oradea [data poştei 1906 ian. 19]. După opinia noastră, Valentin Coposu a urmat cel puţin câteva cursuri de teologie şi la Oradea, textul acestui mesaj stând la baza bănuielii noastre. Dar iată cum sună textul acestui mesaj prietenesc:

Rev. Domn Ioan Soran teolog Budapest, Központi papnevelde (Seminarul Central) Cum te afli frate Soran Te sărută al tău amic Valentin Coposu

Istorie

44

Aceste scurte gânduri aşternute de Valentin Coposu către Ioan Soran ne arată prietenia dintre cei doi tineri. După câţiva ani de la trimiterea acestor versuri, mai precis după căsătoria lor, aveau să devină rudenii prin alianţă, soţiile lor având strămoşi din familia preoţească greco-catolică Cinca (Ţinca). Anii de şcoală ai lui Valentin Coposu ne permit să ne întoarcem în timp pentru a reconstitui atmosfera din acea epocă, premergătoare a împlinirii idealului naţional.

Rev. Domn Ioan Soran teolog Budapest, Központi papnevelde (Seminarul Central) Poate nu ai uitat că noi mâine avem Botezul D[omnului] Bobotează. Multe zile onomastice!

906/18 ian. Servus Valentin Copos I. Puşcaş e aici în aulă actuariu în locul lui Darabant.

Chiar ieri au sosit.

Verso Frate Soran! Înainte de toate cer scuză, că până acum nu ţi-am scris, deşi tu mi-ai gratulat de Crăciun. Dar nu din vina mea s-au întâmplat. Ştii că la Crăciun au fost ordinare (Boroş) şi am rămas la [indescifrabil] şi epistolele mi-a scos Kuliţă şi a mea scrisă de tine au uitat-o la sâne până la Anul Nou şi atunci am întârziat cu gratulare, deci acuma pentru aducere aminte. Noutăţi nu am să-ţi scriu, că ducem rău, aceea nu-i noutate. Acuma so conjurat ungurii în contra noastră. Te salut. Valentin Coposu.

Note: 1. Marin Pop, Monografia familiei Coposu, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2014, p. 53; Monografia localităţii Bobota: între istorie şi memorie, coordonator Marin Pop, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 121.

2. Ştefan Oşian (1884-1934), vezi şi Viorel Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. III, Satu Mare, 2015, pp. 94-95.

3. A Minorita-Rendiek Vezetése Alatt Álló Szilágysomlyói Római Katolikus puspőki Gimnazium Értesitője az 1896/1897-in Tanévról, (Anuarul Liceului Piarist din Şimleu Silvaniei), Nagyvárad, [Oradea], 1897, pp. 58, 64-66, 72; Ibidem, 1897/1898, 1898, pp. 68, 73, 76, 82; Ibidem, 1898/1899, 1899, pp. 37, 46, 53, 59; Ibidem, 1899/1900, 1900, pp. 72, 76.

4. A Nagybányai M. Kir. Állami Főgimnázium Értesitője 1900-1901 Tanévről (Anuarul Liceului de Stat din Baia Mare), Nagybánya, [Baia Mare], 1901, pp. 65, 105-106; Ibidem, 1901/1902, 1902, pp. 42, 89-90; Ibidem, 1902/1903, 1903, pp. 41, 90-91; Ibidem, 1903/1904, 1904, pp. 75, 141-142, 152-155.

5. Marin Pop, Monografia familiei Coposu, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2014, p. 54.

6. Ioan Soran (1883-1973). Căsătorit cu Cornelia Rezei, fiica vice-arhid. Ludovic Rezei. A fost hirotonit în 1910. A funcţionat în mai multe parohii de pe teritoriul judeţului Satu Mare: Supuru de Jos, Racova, Istrău, Doba, Necopoi şi Roşiori, unde era titular când Biserica Greco-Catolică Română Unită a fost interzisă. De numele lui se leagă începuturile presei româneşti la Carei. A semnat articole de fond în săptămânalul „Gazeta de luni”, colaborând de asemenea la o altă publicaţie careiană, „Neamul nostru”. A fost arestat în 1948 împreună cu fiul său, Felician Maria, de asemenea preot greco-catolic, pentru că amândoi au refuzat trecerea la ortodoxie şi pentru pastoraţie clandestină. Pentru amănunte vezi şi Viorel Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. III, Satu Mare, 2015, pp. 74-76.

Am primit la redacţie

Yvonne Rossignon sau Poezia ca destin MARIA VAIDA Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2016

Atelierul de fluturi VIRGIL DIACONU Ed. Tiparg, Pitești, 2016

POEZIA revistă de cultură poetică Nr. 3/2016, Iași

Jurnal

Vol de jour (Zbor de zi) Vă mai spune ceva, prieteni, numele Antoine de Saint-Exupéry?

Presupun că da. Câţi dintre tineri şi-l amintesc, probabil, din perioada şcolii primare, ca autor al povestirii moderne Micul prinţ? Numai că eseistul, dar mai ales romancierul şi cunoscutul reporter, vicontele Antoine Marie Jean-Baptiste Roger de Saint-Exupéry, după studii urmate în Franţa, apoi în Elveţia, împlinise vârsta majoratului (21 de ani) când s-a angajat în aviaţia franceză, iar la 29 de ani a devenit pilot de linie al unei companii private. Stabilit la New York, în 1940, se înrolează în forţele aeriene antifasciste, odată cu intrarea SUA în conflictul celui de-al Doilea Război Mondial (toamna lui 1942), şi participă la misiuni de luptă în nordul Africii şi în perimetrul mediteranean. În timpul uneia dintre misiunile nocturne de cercetare, a fost doborât şi a dispărut în apele mării. Rămăşiţele sale pământeşti n-au mai fost găsite. Am aflat din presa scrisă că abia în 1998 au fost recuperate fragmente din avion şi o brăţară din aur pe care se distingea gravat numele său. Urmare a experienţei de pilot, a scris şi i s-au publicat, în 1929, romanele Courrier sud (Curierul de sud) şi Vol de Nuit (Zbor de noapte), iar între 1939-1942, romanele Terre des Hommes (Pământul oamenilor) şi Pilote de guerre (Pilot de război).

Am optat să parodiez titlul unuia dintre romanele sale (scrise în cheie majoră, sobră, meditativă), ca generic al însemnărilor care urmează, într-o altă gamă, intenţionând să descreţesc frunţi şi să generez bună-dispoziţie. * Oricât ar părea unora de banal, deplasarea omului cu mijloacele actuale de transport implică aventura, sub aspectul riscului imprevizibil. Reţin din aspectul popular autohton al bogatei paremiologii româneşti un dicton pe care l-am auzit pentru întâia oară de la mama, Dumnezeu s-o odihnească: „Nu ştii niciodată pentru ce ieşi din casă”, care se înrudeşte cu altul: „Ştii când pleci, dar nu poţi ştii când te întorci”. Cineva, un prieten cred, a încercat să-mi reducă tracul provocat de o nouă călătorie cu avionul, spunându-mi că este modalitatea optimă de călătorie la distanţe mari. Cele mai numeroase victime ale deplasărilor cu vehicule moderne sunt generate de cele terestre – automobile, trenuri, motociclete etc.

45

Viorel TĂUTAN

M-am liniştit oarecum. Având un astfel de preambul, am urcat, la aeroportul Cluj-Napoca, împreună cu Doina mea, în avionul companiei Dolomiti, parteneră a Lufthansa, în scopul realizării unui mai vechi vis… Acela care i-a animat pe românii primelor două decenii ale secolului douăzeci (mai cu seamă pe transilvăneni) în traversarea Atlanticului: să scape de sărăcie în „Paradisul american”.

Noi nu plecam cu această motivaţie; beneficiam de-un trai modest, însă deocamdată decent, aşteptând cu naivitate realizarea promisiunilor amăgitoare emise de „politicieni”, cum le place să-şi spună cu oarece aroganţă o mare parte a acestor concetăţeni mediocri, care mint în continuare cu dezinvoltură.

Cineva foarte drag avea nevoie de prezenţa şi de ajutorul nostru. Cineva, care a venit pe lume în urmă cu trei luni. Nepoţica Doinei şi, prin asimilare, a mea.

Era ocazia, nu cauza traversării Atlanticului.

A prevalat dorinţa de a vedea, de a percepe cu propriile-mi simţuri realitatea despre care citisem de-a lungul anilor în ziare şi reviste ale acelor ani, în cărţile domnilor Romulus Rusan şi Ioan Grigorescu, sau pe care o văzusem în reportajele video ale celui de-al doilea, sau o auzisem la posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”…

Aparţin generaţiei care a prins primele documentare de actualităţi realizate în angrenajul politico-ideologic sovietofil, aşa-zisele „jurnale”, programate obligatoriu înaintea filmelor artistice aduse la început de caravana cinematografică (gândul îmi fuge la Ioan Groşan, şi zâmbesc), apoi rulate în sala căminului cultural, care avea să devină, după doi, trei ani, cinematograf, dotat cu propriile aparate de proiecţie. Se alcătuiseră în mintea noastră caleidoscopice imagini şi scenarii valorificate perfid de către componenţii suspect de bogatei reţele propagandistice ale vremii, din care făceau parte şi numeroase cadre didactice, avangarda corpului didactic aservit noii puteri. Mai târziu, în perioada adolescenţei şi prima etapă a maturităţii, aflam, interesat nu doar de plăcerea lecturii, unele amănunte din scrierile americanilor John Steimbeck, John Dos Passos, Scott Fitzgerald ş.a. Abia după 1990, asaltul impresionant al televiziunii avea să limpezească imaginea lumii occidentale, să ne ofere secvenţial şi, mai târziu, integral, transparent, aspecte din miraculoasa lume occidentală, aşa cum crezusem că este, împotriva discursurilor denigratoare ale profesorilor de filo-

46

Jurnal

sofie marxistă şi ale răspândacilor „aparatului” de partid comunist din perioada adolescenţei noastre şi a primei părţi din tinereţe. Mi se insinuase, totuşi, curiozitatea disimulând un mai statornic vis care îmi hrănea speranţa, asupra căruia am stăruit în paginile cărţii mele, Impresiile unui călător tomnatic.

Doream să călătoresc şi să mă conving nemijlocit.

Am... plutit până la aeroportul din München într-un avion de talie mijlocie. Micul dejun ne-a fost servit după stabilizarea avionului la plafonul de zbor. Foarte amabili şi agreabili, însoţitorii de zbor, stewardese şi stewarzi, vorbind cu dezinvoltură trei-patru limbi de largă circulaţie. Toate locurile fuseseră ocupate.

Pasageri de vârste, naţionalităţi şi condiţii... fizionomice diferite. Paşnici. Unii chiar amicali.

Pe biletele noastre de călătorie, al meu şi al Doinei, fuseseră specificate afecţiunile de coloană, dovedite medical, implicând interdicţia de a ridica obiecte mai grele de cinci kilograme şi de a sta în picioare mai mult de cincisprezece minute… Ca urmare, după aterizarea pe aeroportul din Germania, la ieşirea din avion, am fost aşteptaţi de un angajat să ne preia şi să ne transporte pentru cele cinci ore de escală în locul rezervat în atari circumstanţe. Ei, acum e acum!

Una dintre stewardese, despre care aflam acum că ne avusese în grijă, ne indică altui angajat al aeroportului, foarte brunet. Având înălţimea mea, însă evident mai suplu şi cu vreo treizeci de ani mai puţin, acesta ne salută în engleză şi întinse mâna cu palma în sus. Eu, încă sub efectul uşor ameţitor al rulajului aparatului de zbor spre intrarea terminalului, îi zâmbesc şi-i înşfac mâna convins că se prezintă urându-mi bun sosit. Mă prezint, la rându-mi, ceea ce îl descumpăneşte pentru un moment. Văzând scena, Doina se impacientează şi-mi spune mai mult în şoaptă: „Viorel, bagajul! A întins mâna să-ţi ia bagajul! Ce faci?” Mă dumiresc rapid, îi întind omului nostru sacoşa din mâna stângă, apoi ne îndreptăm spre capătul culoarului unde suntem urcaţi pe un mic transportor electric. Ne plimbă de-a lungul celorlalte terminale până la o sală de aşteptare specială, de unde urma să ne preia pentru cursa de New York. Îi strecor în palmă o bancnotă de cinci euro. N-o refuză. O introduce dezinvolt în buzunarul pantalonilor mulţumind: „Thank-you, Sir!” şi îşi vede de-ale sale.

Ei, asta m-a dat gata! Auzi, Sir! Este pentru prima oară când cineva mi se adresează astfel într-o situaţie reală. Funcţionara de la recepţia sălii speciale ne conduce în două rezerve cu câte un pat. Ne-am propus recuperarea orelor de somn pierdute în timpul călătoriei de la Jibou la Cluj şi a celor trei dinaintea decolării programate pentru ora 6,30 AM. Ceea ce am și făcut, nu înainte de-a râde până în pragul infarctului de gafa cu angajatul africano-german. După două ore şi jumătate de somn profund, timp în care, îmi spune Doina mai târziu, am produs rumoare şi

bună dispoziţie cu sforăitul meu moderat şi multitonal, lăsăm locurile altor pasageri şi ne aşezăm la una din mesele sălii speciale. La o altă masă se vorbeşte într-o limbă slavă. Pe o canapea în spatele meu şi în câmpul vizual al soţiei mele, o familie de indieni autentici sporovăiește aproape în şoaptă. În sfârşit, cu o jumătate de oră înainte de a decola, ne preia colega, caucaziană, a celui de la sosire şi ne transportă cu mini-carul electric până la intrarea în Boeing-ul bimotor. Hotărât să respect tradiţia, îi dăruiesc, de data aceasta mai puţin discret, bancnota de cinci euro, de parcă eu n-aş avea cum s-o cheltuiesc. Răspunsul este identic: „Thank you, Sir!” Normal, îmi zic. În locul dumneaei, nici eu n-aş răspunde altfel! Prea mult, era suficient trei, îmi vor reproşa copiii noştri după ce i-am distrat, relatându-le isprava.

Zborul cu acest aparat din categoria celor mari îmi pare mai lin, mai sigur. Locurile unde am fost conduşi se află pe latura stângă, lângă hublou, la doi-trei metri în spatele propulsorului. Fiecare pasager are posibilitatea să urmărească traseul zborului, să vizioneze un film sau un videoclip pe monitorul cât o tabletă montat în spătarul fotoliului din faţa sa.

Cele aproximativ zece ore petrecute în zbor la peste unsprezece mii de metri deasupra pământului şi a oceanului, împingând caleaşca nopţii de la est spre vest, le macină fiecare cum doreşte. Unii dorm fără întrerupere, alţii, printre care mă prenumăr, alternează reprize de somn cu ore de lecturi, vizionări pe tablete, conversaţii. Din când în când, personalul de serviciu ne întrerupe îndeletnicirile, oferind produse alimentare din meniul inclus preţului călătoriei. Rând pe rând, pasagerii ne ridicăm şi facem plimbări în direcţia compartimentului rezervat personalului de zbor, de unde se poate coborî pe o scară metalică la nivelul inferior, unde sunt amplasate şase cabine speciale, trei pentru doamne şi domnişoare, trei pentru ceilalţi. Condiţii de igienă maximă; apă rece şi caldă, mini-chiuvete, prosoape de hârtie, colaci protectori de unică folosinţă, din semicarton, pentru folosirea tronului.

Aceleaşi măsuri preventive le voi întâlni în localuri publice, precum restaurante, marketuri. Şi cum nu le întâlnim, cu foarte rare excepţii, în ţara noastră nici după 26 de ani de aparentă democraţie, de capitalism original românesc.

La sosirea pe uriaşul aeroport JFK, suntem preluaţi de o pereche agreabilă; el afro-, ea hispano-americani, care ne transportă pe câte un fotoliu rulant până la ieşirea din aeroport, cu oprire la banda rulantă de unde recuperează bagajele de cală, apoi la simpaticul ofiţer al poliţiei de frontieră pentru viza de şedere pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Nu uitasem să dăm fiecăruia din cei doi câte cinci dolari în schimbul gratitudinii lor exprimate standard: „Thank you, Sir!”

Mass-media

47

Malaxorul de toamnă ■ Scriptor, nr. 9-10 (21-22) septembrie-octombrie 2016.

Semnalăm din sumarul acestui număr al revistei ieşene: Ştefan Afloroaei, Un paradox discret al frumuseţii; Constantin Coroiu, Bacovia sau poezia în stare pură; Horaţiu Stamatin, Asupra unui poem al lui Gellu Naum; Interviu Simona Modreanu – Virgil Tănase (Franţa); Ştefan Lemny (Paris), Chemarea istoriei (Alexandru Zub); Victoria Fonari (Chişinău), Multiculturalismul… (Leo Butnaru); Iulian Boldea, Ion Agârbiceanu: realismul etic; Florina Ilis, O viaţă dedicată cărţii (Săluc Horvat); Constantin Cubleşan, „Mă uit pieziş…” (Radu Şerban); Cristina Chiprian, Restul e mai mare… (Adrian Alui Gheorghe); Alexandru Zub, Trei zile în Israel. Note de parcurs; Liviu Ioan Stoiciu, Din anul Revoluţiei (IX)…

O nouă revistă sătmăreană la început de drum… cu: Aurel Pop (director fondator – editor); Viorel Câmpeanu (redactor şef), Ovidiu T. Pop (redactor şef adjunct), Marta Cordea (secretar de redacţie) şi, fireşte, cu colaboratorii ei, printre care îl regăsim pe colegul nostru de redacţie, Marin Pop, cu un amplu text intitulat: „Aspecte privind activitatea Partidului Naţional Român din plasa Tăşnad la început de secol XX şi în primii ani după Marea Unire”. Îi dorim (foarte) tinerei reviste viaţă lungă şi spornică…

■ Casa părintească, volumul 3 (nr. 201-300), Meseşenii de Sus, 2016, proiect editorial susţinut de Asociaţia Fiii Satului din localitate şi coordonat de prof. Floare Ţurcaş, cu o Introducere semnată de scriitorul Artemiu Vanca, un colaborator apropiat al revistei şi Editurii „Caiete Silvane”, din care cităm: „Cred că am mai spus-o, dar merită să repet, că «fotografierea» la un moment dat a caselor satului, înţelegând prin asta, pe lângă fotografierea propriu-zisă şi istoricul lor, şi un mic arbore genealogic al celor ce le locuiesc sau le deţin în proprietate (este exact ce face doamna Floare Ţurcaş în cartea de faţă), se va constitui peste ani într-un document foarte valoros”…

■ Mărturii culturale, anul I, nr. 2, aprilie-iunie 2016.

amară: din păcate, sub tăvălugul globalist, satele noastre tradiţionale nu vor supravieţui decât în… cărţi.

■ Căţălul Românesc – 800, Meseşenii de Sus, 2016.

Aceeaşi neobosită profesoară, Floare Ţurcaş (preşedintele Asociaţiei Fiii Satului), a coordonat şi această apariţie editorială, dedicată împlinirii a 800 de ani de atestare documentară a satului Căţălul Românesc (denumirea anterioară a Meseşenilor de Sus) din judeţul Sălaj. Acest volum aniversar se constituie într-o micromonografie, cuprinzând următoarele secțiuni principale: Istorie locală, Biserica și școala, Literatură și folclor, Oameni de seamă ai satului, Cartea neamurilor…

■ Dan Drăgoi, Lumini târzii, Editura Tiparg, Pitești, 2016.

După multe semne, de rău augur, ne „încearcă” o scurtă reflecţie

48 Înțelegem că acesta este al doilea volum de poezie al autorului, după cel de debut apărut în 1978 (Dreptul la demnitate). Volumul de față este prefațat de Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, care scrie la un moment dat: „Lumini târzii, volumul de poezii alese cu strășnicie de către poetul Virgil Diaconu, apare ca o mare bucurie, cam târzie, de altfel. Și nu apărea nici acum, dacă nu era îndemnat de către amicul său de litere, sfios și temător ca luminile târzii să nu fie prea târzii!”

■ Grigorie M. Croitoru, Maria V. Croitoru, Cu fața spre trecut, Editura Singur, Târgoviște, 2016.

Despre acest volum, dăm cuvântul autorilor: „Iar noi, doi scriitori care știm să prețuim literatura, trimitem spre cititori acest volum de proză scurtă, în care am strâns câteva creații în proză publicate în paginile unor reviste literare, de-a lungul anilor, în edițiile online ale altor reviste și chiar pe blogurile per-

Mass-media sonale ale unor personalități literare. De asemenea, sunt și texte care n-au fost publicate deloc.

Volumul cuprinde povestiri, nuvele, schițe și momente și-l trimitem la tipar cu speranța că-și va găsi cititorii, cărora le mulțumim anticipat”.

(D.H.) ■ Numărul 3(59) al revistei bistrițene Mișcarea literară este unul special, fiindcă îi dedică primele 60 de pagini lui George Coșbuc, de la a cărui naștere se împlinesc 150 de ani (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918).

Întrebarea pe care și-o pune Olimpiu Nușfelean în editorialul revistei (Mai vrem Coșbuc?) primește convingătoare „răspunsuri” afirmative din partea unor poeți, critici și istorici literari care au descoperit/aprofundat fațete ale creativității coșbuciene.

Mircea Moț (în Fragmentul și întregul) se apleacă asupra unor elemente ale „cosmosului sărbătoresc” (nunta, hora), întărind afirmațiile celor care l-au considerat pe G. Coșbuc un homo festus.

Ion Buzași (George Coșbuc și lecția poetică a lui Andrei Mureșanu) evidențiază răsfrângerile Răsunetului în lirica patriotică a lui Coșbuc, subliniind continuitatea unei atitudini civice specifice ardelenilor. Situarea permanentă a lui Coșbuc „pe poziția cuiva care a înțeles actul poetic izvorând din joc, iar jocul, ca stare naturală a copilului” este apreciată de Viorel Mureșan drept un semn al modernității coșbuciene. Sub titlul (de sorginte baudelairiană) Toți copiii vorbesc cu jucăriile lor, Viorel Mureșan demonstrează în ce constă adevărul afirmației lui G. Călinescu potrivit căreia Coșbuc este „creatorul la noi al poeziei pentru copii”, deși nu a scris cărți întregi de poezie pentru copii. Irina Papahagi (Un salt imens în traducerea operei lui Dante) reliefează „calitățile care i-au înlesnit lui Coșbuc accesul la poemul dantesc” (ampla cultură clasică, sensibilitatea poetică afină celei dantești, minuția filologului, măiestria într-ale versificației), arătând că apariția postumă a traducerii (între anii 1924-1932, sub îngrijirea și cu comentariile lui Ramiro Ortiz) se explică prin „exigența lui Coșbuc de a atinge perfecțiunea formală și exegetică”. Demne de interes sunt și paginile semnate de Leo Butnaru, Ion Filipciuc, Mircea Popa, Vasile Dâncu. Această „secțiune” a revistei este întregită cu o biobibliografie însoțită de un foto-album. Cititorii revistei vor zăbovi și asupra rubricilor obișnuite ale revistei: Poezia/ Proza Mișcării literare, Lecturi, Istorie literară, Cuvânt și inimă, Echivalențe lirice, Cartea străină.

(G.M.)