Jurnal etnografic - Valea Barcăului - by Caiete Silvane

Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj Ligia Alexandra Bodea

Jurnal etnografic - Valea Barcăului (februarie – decembrie 2017)

Editor: Daniel Săuca Redactor: Daniel Hoblea Corectură: Oana-Maria Barariu-Săvuș Tehnoredactare: Marius Soare Din raportul de activitate al Ligiei Alexandra Bodea, referent al secției Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din cadrul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj

Februarie 2017

Casă din Valcău de Sus

În perioada 13 – 28 februarie am efectuat cercetări de teren în comuna Valcău de Jos, zona etnografică a văii Barcăului, aici păstrându-se multe obiceiuri și tradiții din viața rurală. Cercetarea de teren este necesară pentru îmbogățirea permanentă a datelor. Importanța cercetărilor rezidă din necesitatea de a se salva obiecte și cunoștințe de patrimoniu local, altfel susceptibile de a se pierde, precum și realizarea unui contact cu creatorii și păstrătorii valorilor identitare din zona etnografică Valea Barcăului. În comună am identificat mai multe ansambluri arhitecturale datând din anii 1900-1930, cărora le-au fost făcute mai multe fotografii de ansamblu și de detaliu. În comuna Valcău a fost fotografiată Biserica Reformată și o gospodărie care a aparținut evreilor. Am intervievat, fotografiat și înregistrat cu reportofonul mai multe persoane din localitățile Valcău de Sus, Sub Cetate și Preoteasa, precum și cătunul Călin. Persoanele intervievate au fost Ghile Anuța, în vârstă de 73 de ani, din satul Sub Cetate, care ne-a relatat despre vremurile de când a fost slujnică în localitatea Iaz la familia preotului timp de mai mulți ani. Fiind mai mulți copii la părinți ea a fost dată de slujnică la vârsta de 11 ani. A stat câțiva ani acolo, după care a plecat slujnică în județul Bihor. La vârsta de 21 de ani s-a căsătorit, povestindu-ne și de perioada în care l-a cunoscut pe soțul său, cum a decurs nunta și cum s-a mutat din

2 Iaz în Sub Cetate. A mai povestit de mâncărurile care le făcea alături de mama ei, cum își croiau și confecționau hainele, dar nu în ultimul rând, despre rugăciunile învățate de la tatăl său născut în anul 1912, rugăciuni pe care le-am înregistrat. A doua persoană intervievată a fost baciul Crișan din localitatea Valcău de Sus în vârstă de 72 de ani. Am povestit despre vremea în care era fecior și organiza danțul la șură, tocmea muzicanții sau de vremea în care s-a căsătorit și zestrea miresei a fost dusă cu sania cu boi. O altă persoană intervievată a fost în satul Preoteasa și anume Rad Mandalina (a Ionoc) în vârstă de 70 de ani. Aici am fotografiat mai multe piese de port popular: poale, zadii, spăcele, cămeși bărbătești, opinci, batista cusută pe care mirii o schimbau reciproc când se căsătoreau, obiecte de podoabă (mărgele-spărgurei cumpărați din târg). Nu în ultimul rând, am fotografiat mai multe poze aparținând familiei cu nunți din satul Preoteasa din urmă cu 60 de ani, precum și copii și tineri participând la diferite manifestări îmbrăcați în costume populare. Totodată am povestit și despre meșterii lădari din zonă. O altă persoană intervievată a fost Sabou Onița, în vârstă de 76 de ani, din cătunul Călin, aparținând de satul Preoteasa. Au fost relatate mai multe întâmplări din perioada tinereții, timp în care părinții vroiau să o mărite cu un bărbat pe placul lor. Fata nu a acceptat și a fugit de la danțul de la șură cu un băiat care îi era drag. Câteva luni a stat cu el necăsătorită în Călin, din toamnă până în iarnă, când au mers în sat la biserică și la părinți pentru a se căsători. Desigur, mi-a relatat și despre clăcile care se organizau în sat, cine le organiza, care erau participanții, pentru ce munci se organiza clacă și care era recompensa pentru munca prestată. O altă relatare a fost despre pregătirea terenului pentru plantat legume, cum se recoltau semințele, păstrarea lor. Tot aici am fotografiat pomul de Crăciun confecționat din boabe de fasole înșirate pe ață, bumbuste (flori) din hârtie creponată și mai multe fotografii vechi cu părinții Oniței îmbrăcați în port popular. O altă remarcă a fost lada de zestre primită când s-a căsătorit, confecționată în satul Preoteasa de către meșterii lădari. S-au înregistrat, filmat şi fotografiat mai multe persoane din comuna Valcău de Jos, respectiv satele Preoteasa şi Valcău de Sus. Persoanele Sabou Zorica (născută în anul 1966) și Rad Maria, au povestit despre morile pe apă din Preoteasa, muzicanţii (hegheduşii) din sat, confecţionarea viorilor de către ei, precum și descrierea acoperișurilor de case şi anexe acoperite cu şindrilă. O altă relatare spusă de către nana Leonora din Preoteasa a fost atunci când după căsătorie, mai mulți ani la rând, pierdea sarcinile. Într-o zi, când era la secerat, o femeie care se spunea că „are noroc la prunci” a trecut pe acolo. Nana Leonora era însărcinată. A abordat-o soțul nanei și i-a propus să îi vândă copilul care se va naşte.

Detalii spăcel cu platcă din Preoteasa

După ce s-a născut, persoana care l-a cumpărat a participat și la botezul lui, fiindu-i „mamă” de acum încolo. Alte persoane intervievate din satul Preoteasa au fost Opriş Ana (Sfătoie), în vârstă de 66 de ani, Rad Foare (a Iancului), în vârstă de 66 de ani, Rad Maria (Măria de la Moară) și Ghiurca Tambi, în vârstă de 88 de ani. Relatările lor au fost despre habele (şezătorile) de altădată, descântecele de potcă (deochi) relatate în mai multe variante, dă spăriet, de sclântit (luxaţie) şi de adus laptele înapoi la vacă. Bineînţeles nu au lipsit nici relatările despre murunile sau pânzătura de mireasă, cum se confecţiona, ce materiale erau folosite și cine era femeia care o confecţiona, dar şi despre căsătorie, învălitul miresei, etapă în care părul miresei era despletit de către un fecior, iar naşa îi împletea conci (coc) și îi punea baticul (năframa) pentru tot restul vieţii pe cap. Tot de la aceleaşi informatoare am aflat care era făina din care se făcea pâine (mălai şi secară) măcinată integral pe pietrele de moară, și coaptă pe vatră în cuptorul cu lemne de afară. Au fost descrise locuinţa morii, despre căsătoria cu un fiu de morar, dar nu în ultimul rând viaţa şi traiul într-o familie de morari cu bune şi cu rele. Următoarele amănunte au fost descântecele de nuntă din satul Preoteasa, muncile care se făceau în habă (tors lână, cânepă, îndrugat lână, cusut cruceşte, făcut cipcă), hegheduşii care participau la habe şi la nunţi, despre hainele pe care le îmbrăcau, din ce materiale erau confecţionate, ce femei din sat ştiau să le coasă, dar şi materialele (stofele) de prăvălie cumpărate de cei înstăriţi pentru a-şi

4 confecţiona hainele ca la oraş. O altă întâmplare relatată de Opriş Ana a fost când nu a mai continuat şcoala, din cauza dascălilor care erau foarte exigenţi, cruzimea cu care erau bătuţi pentru că au mers la plantat de puieţi. Odată cu abandonul şcolar, a fugit de frica părinţilor la o soră mai mare tot din sat, unde a stat Batistă de nuntă din Preoteasa mai multe săptămâni, după care s-a căsătorit. Tot aici am aflat unde se „juca corinda”, versurile care se grăiau (spuneau) la colac de către feciori (guda) în casa unde era fată de măritat. Fiind o perioadă înainte de post, tot de la informatoarele mai sus menţionate am aflat ce se făcea de lăsatul secului, pregătirea pentru post, reţetele de post pregătite în zonă cum ar fi: fasole, laşte cu miere de prune, zeamă de poame uscate, plăcinte rătişe (în straturi), coapte pe un fier de fontă (ca o tigaie care se așeza pe plita fiteului, cuptorului), cidru de mere şi pere pădureţe, dar nu în ultimul rând, legumele pe care le cultivau şi plantele recoltate pentru ceai. În Valcău de Sus am intervievat, filmat şi înregistrat pe Crişan Anuţa (a Puciuchi) în vârstă de 71 de ani. Am ascultat relatări despre perioada comunistă, trăită alături de părinţi, cotele care trebuiau date statului. Şi aici am aflat despre colindele de Crăciun, pregătirea colacului pentru feciori de către fetele nemăritate, descrierea dansurilor care se jucau în zonă: de-a învârtitu, pă picior, raru şi mânânţălu. Tot de către nana Anuţa au fost relatate etapele confecţionării elementelor care compun portul popular, precum şi modelele şi modul de realizare a lor, care se regăsesc pe poale, spăcele şi zadii. Aici am fotografiat laslăul (steagul) de nuntă, botele chemătorilor, am înregistrat strigături care se spuneau când mergeau după mireasă, etapele nunţii, cununia, mersul după mireasă, chematul la nuntă, confecţionatul murunii de mireasă şi împletitura de mireasă cu cosâţe şi cu tică. Tot aici a fost fotografiată şi o murună de mireasă care a aparţinut Anuţei Crișan când a fost mireasă. În satul Lazuri am fotografiat câteva case tradiţionale şi anexe gospodăreşti. În satul Valcău de Sus am efectuat mai multe înregistrări, filmări şi fotografii - document la Ungur Ileana, în vârstă de 80 de ani. Au fost relatate întâmplări de când a învățat pentru prima dată să țeasă la război, precum și despre mâncărurile care se pregăteau în timpul posturilor. Tot aici am realizat câteva filmulețe cu nana Ileana, țesând la război și povestind despre dragostea și respectul față de tradiţiile strămoșești.

5 Martie 2017

Fațadă casă Ortelec - detalii

În perioada 01 - 31 martie m-am deplasat pe raza comunei Valcău de Jos, județul Sălaj, căutând informații de bază, descrieri și mărturii ale unor obiceiuri și tradiții populare din zona etnografică a Văii Barcăului, la care s-au aplicat chestionare și interviuri. Am efectuat culegeri de informații despre credințe, datini și obiceiuri, texte cu finalitate magică. Acumularea acestui material a implicat un contact direct cu purtătorii și creatorii de folclor. Trăind în secolul globalizării rapide este nevoie de salvgardarea patrimoniului local, atât cel material cât și imaterial, ajutându-ne de câteva instrumente cum ar fi: înregistrarea, filmarea și fotografierea a tot ce a însemnat zestrea noastră strămoșească. Am ales această zonă deoarece este mai conservatoare, bogată în resurse culturale tradiționale, fiind în cele din urmă o zonă mai puțin studiată, dar în același timp fiind și o zonă de interferență etnografică. Am întreprins această culegere, deoarece această latură se află într-o continuă transformare și schimbare. Am cules informații și fotografii despre componentele materiale, cum ar fi: arhitectură, ocupații, meșteșuguri, elemente de vestimentație tradițională, dar și obiecte care fac parte din inventarul gospodăresc. Am încercat să aflu de la cei vârstnici informații despre costumul specific zonei, tehnica de lucru, materialele din care se confecționa, precum și modul de ornamentare a lui. În satul Preoteasa am fotografiat biserica ortodoxă veche, acum fiind în construcție o biserică mai mare, dar și cu o arhitectură diferită. Tot aici în sat am fotografiat mai multe case construite din bârne de lemn sau din chirpici, diferite detalii de arhitectură de la geamuri, prispă, dependințe și grajduri pentru animale, găbănașe pentru păstrat cereale, dar și obiecte

6 care au aparținut inventarului gospodăresc și agricol. În județul Sălaj au existat patru centre meșteșugărești de lădărit. Un important centru meșteșugăresc, unde își desfășurau activitatea meșterii lădari, era în satul Preoteasa, care deserveau populația din zonă. Am mers pe urmele acestor informații și am stat de vorbă cu soția ultimului meșter lădar, decedat în urmă cu 15 ani, nana Vedinaș, în vârstă de 79 de ani, care ne-a povestit despre soțul ei cum a învățat acest meșteșug împreună cu fratele său de la tatăl lor. Mi-a fost relatat modul sumar cum se realiza o ladă, care era perioada optimă când se tăia lemnul, esența de lemn potrivită, dar și timpul în care confecționau: iarna sau vara când afară ploua sau era vreme nepotrivită pentru lucrul pe ogor. A povestit și despre o tehnică de construcție a unei lăzi de zestre, prin care o bucată de lemn era crăpată cu securea și cioplită, după care se tăia la abric, apoi, cu ajutorul unui țârcălam (compas), se îmbinau scândurile „jiluite” (finisate) în prealabil. Le realizau diferite forme prin incizie, cum ar fi diferite modele de cruci, roate (rozete), soare, luna, pe care le vopseau în diferite culori, adică le „împistrau”. Oamenii veneau la meșter și își alegeau modelul și dimensiunea pe care o doreau pentru confecționarea lăzii. Acești meșteri făceau și războaie de țesut, scaune și mese. Ei mergeau cu ele la vânzare prin țară, pentru că acest meșteșug era sursa lor de venit. Meșterul a murit în urmă cu zece ani, iar soția acestuia ne-a spus că nu a mai confecționat lăzi, cu mai bine de zece ani înainte de a muri. Fratele soțului, care era și el meșter, ne-a povestit cum se realizau unitățile de măsură, tehnica de confecționare a lor. Am fotografiat câteva obiecte realizate de către cei doi meșteri, și câteva lăzi de zestre pe care nu au reușit să le finalizeze, rămânând la faza de în lucru. Tot în satul Preoteasa am stat de vorbă cu o femeie născută în anul 1935, care a fost găzdoie (socăciță) mai mulți ani la nunțile și înmormântările din sat, ea povestindu-mi despre casele de pe vremea tinereții ei, cum și cu ce materiale erau acoperite, despre felurile de mâncare pregătite atunci, de la cine și cum a învățat să facă pâine. O altă înregistrare o avem de la nana Maria Florii Tusanului, născută în cătunul Călin, care aparține de Preoteasa, în vârstă de 78 de ani și care locuiește în Preoteasa, într-o casă de bârne cu două camere, tindă și prispă, construită de soțul și de părinții acestuia. În anul 1957 s-a căsătorit având trei copii. Tot aici am aflat cum se făcea pâine, din ce fel de făină, cum trebuia să fie coaptă. Relatări despre căsătorie, confecționarea hainelor din pânză de tort și misir (bumbac), dar și despre femeile care erau specializate în realizarea zadiilor cu bocori și a laiberelor cu roate și cu pene (flori). A povestit despre târgurile de unde se aprovizionau, costumele populare cu care se îmbrăcau bărbații, dar și despre morile pe apă care existau în sat, și nu erau deloc puține, fiind peste 10 la număr.

7 A povestit despre felurile de mâncare pe care le consumau, ingredientele folosite, dar și cum se depozitau proviziile pentru iarnă. O altă persoană intervievată și înregistrată a fost Maxim Emilia, în vârstă de 70 ani, din Preoteasa, care a fost de-a Șităuarului, având această poreclă deoarece părinții ei aveau prese de stors ulei într-o construcție special amenajată, care se regăsește la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Am ascultat relatări despre timpul în care au achiziționat un gheip (mașină de treierat), cumpărat după ce s-a desființat colectivul, cum funcționa acest gheip, de câți oameni era nevoie pentru a lucra la el, despre felul în care își pregăteau aluatul penMaria Florii Tusanului - 79 de ani tru pâine, plăcinte pe care și le făceau. Nu au lipsit nici relatările despre mersul în habă, jocurile pe care le practicau, locul unde se desfășura haba, ce lucrau în habă, câte persoane se adunau într-o habă. Se jucau purecul și tulai birău, jocuri descrise de nana Milică, sau jocul în care feciorii furau fusele la fete. Au fost relatate și practicile cu care își aduceau feciorii în habă la ele, dintr-o altă habă. Feciorii veniți aduceau cu ei și muzicanți, unde fetele cu feciorii jucau dansurile: raru, desu, pă picior și mânânțălu. Mi-a mai povestit și cum locul de socializare a tinerilor era danțul la șură, care se ținea în duminici și sărbători, în afara postului, despre felul cum se adunau 100 de persoane, dar veneau și după sate didicani (feciori), despre dansuri care se jucau, despre desfășurarea evenimentului în sine. Am aflat și despre obiceiurile de nuntă, îmbrăcarea laslăului (a steagului de nuntă), zestrea miresei, cum se desfășura danțul miresei, felurile de mâncare care se pregăteau la nuntă, descântecele de nuntă, cerutul miresei și plecarea spre cununie și felul cum se aranja muruna pe cap de către preot și nașă. Tot în satul Preoteasa am fotografiat mai multe interioare țărănești, lăzi de zestre confecționate în Preoteasa, dar și

8 elemente de port popular. O altă activitate desfășurată în acest sat a fost fotografierea unor poze vechi, cu oameni îmbrăcați în costume populare, sau în diferite ipostaze din viața de zi cu zi. În localitatea Valcău de Sus am fotografiat și înregistrat pe Brisc Floare, care a relatat mai multe întâmplări, din timpul când a rămas orfană de mamă, cu un frate mai mic de care trebuia să aibă grijă, despre modul în care și-a făcut zestrea ajutată de femei din sat pentru a se putea căsători. Fiind în postul Paștelui, în Valcău de Sus am înregistrat Calea Crucii spusă de patru femei: Sfătoia, Veronica Stiții, Anuța Puciuchi... Aceste femei au vrut neapărat ca să rămână înregistrat acest material peste timp, pentru a se păstra obiceiul și de acum înainte, ca în postul Paștelui, miercurea și vinerea, să fie citită Calea Crucii. Alte documentări au fost fotografierea mai multor case și dependințe din Valcău de Sus, imagini din sat, precum și obiecte de uz gospodăresc. Am înregistrat colinde vechi care se cântau demult în Valcău de Sus. Pentru a ști cine suntem și încotro ne îndreptăm avem nevoie să ne cunoaștem identitatea și ceea ce ne reprezintă ca și popor. Astfel, în Valcău de Sus am înregistrat și fotografiat descrierea unei cămeși bărbătești făcute de Ungur Ileana; de asemenea am fotografiat mai multe spăcele care se purtau pe Valea Barcăului. La Ungur Ileana, în vârstă de 79 de ani, am realizat o filmare în care, într-o cameră aranjată de mandret își prezintă laibărele cusute în tinerețe de dânsa, precum și baticurile cu „jură” (margine) cumpărate din târg, dar și cele cusute cu fitău, de către femei specializate în acest meșteșug. Tot aici am fotografiat mai multe elemente și piese de port popular, ce compun zestrea unei fete de măritat. De la patul cu perne la batiste cusute care și le dădeau mirele și mireasa ca și dar de nuntă, la fețe de masă țesute în război, baticuri cusute, poale, saci de pânză, în principiu tot ce cuprinde o locuință țărănească tradițională. Tot de la Ungur Ileana am aflat despre nunțile de altădată, în care femeile aveau muruna pe cap, erau îmbrăcate în costum popular, își duceau zestrea cu carul, dar și relatarea unor descântece de nuntă, din vremea când a participat la astfel de nunți și chiar dânsa a descântat. În Valcău de Sus, am aflat obiceiuri legate de arat, semănat, secerat și pregătirea terenului pentru a fi semănat, dar și obiceiuri care se practicau în zonă la diferite sărbători: atât cele creștinești, cât și cele din calendarul popular. Tot în Valcău de Sus am fotografiat mai multe poze vechi, cu oameni tineri și bătrâni din sat. În satul Valcău de Jos, pe lângă aspectele ce țin de viața rurală, am fotografiat cum se desfășoară în fiecare miercuri o mică piață, unde oameni din sat și din alte localități își vând produsele. Tot în Valcău de Jos am înregistrat mai multe interviuri, unul dintre ele fiind la cojocarul Milaș Gheorghe, în vârstă de 86 de ani, născut în Peceiu și căsătorit în Valcău,

9 care a povestit unde și când a învățat meseria de cojocar, cine a fost meșterul de la care a învățat acest meșteșug, care erau etapele care trebuiau urmate pentru pregătirea materialului, din ce se confecționau cojoacele, cine le broda, dar și de către cine erau purtate. Nu a lipsit nici relatarea despre perioada comunistă, când nu a dorit să se înscrie în comunism, și cum a fugit de mai multe ori pentru a nu se întâlni cu activiștii de partid. Pentru nesupunere el nu a mai primit autorizația de liberă practică, astfel nu a mai confecționat cojoace decât ocazional, angajându-se ca muncitor într-o fabrică. Într-un interviu acordat de Ispas Anuța din Valcău de Jos, în vârstă de 91 de ani, ne-a Sitău pentru stors struguri povestit despre portul popular, despre cultivarea cânepii, despre țesutul la război, despre vremea în care soțul dânsei era morar la un jidov, despre felul cum era în lume, timp în care, din cauza situației materiale, țeseau pânză din cânepă „tort în tort”, hainele făcute vopsindu-le pentru a le purta la lucru, despre modul în care singura modalitate de a avea bani era cultivarea pământului. Nu au lipsit nici relatările despre timpul în care în sat se aflau „jidovi” (cum erau pe atunci numiți evreii), despre munca la ei (dețineau prăvăliile, morile din sat), despre relațiile dintre români și evrei; despre obiceiurile pe care le practicau aceștia, tradițiile lor, despre un caz izolat în care o slujnică româncă s-a căsătorit cu unul dintre ei, după mai mulți ani de la moartea soției lui. A povestit despre modul în care au fost deportați evreii și ce s-a întâmplat cu averile lor. Un interviu a fost acordat de Negrean Floare născută în 1940 în satul Port, căsătorită în Valcău de Jos. A povestit despre comunitatea de români din comuna Ip, despre perioada din timpul ocupației de către armata hortystă, despre masacrele care s-au petrecut în mai multe localități din județul Sălaj, în noaptea de 13-14 septembrie 1940, povestite de bunica și

10 străbunica dânsei. Am realizat un scurt clip video în care vorbește despre acele întâmplări, ținând în mână o fotografie din anul 1944, când avea 4 ani, alături de mamă și bunică, fotografie realizată la Ip, când au participat la slujba de comemorare a victimelor din anul 1940. În Valcău de Sus am realizat mai multe clipuri video și fotografii cu meșterul popular Brisc Eleonora, în vârstă de 78 de ani, care coase cu multă pricepere și sârguință elemente care compun portul popular din zona Văii Barcăului. Au fost descrise tehnica de realizare, materialele din care se realizează, precum și modul de ornamentare. Tot în luna martie a avut loc la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în sala Dialoguri Europene, evenimentul „Tineri cu Scop”, organizat de Clubul Impact Lego, al Colegiului Național Silvania, unde le-am vorbit tinerilor despre zestrea noastră culturală, precum și despre tradițiile și obiceiurile din zona Văii Barcăului. M-am deplasat în satul Sub Cetate pentru a discuta în vederea încheierii unui contract de colaborare cu privire la organizarea unui concurs local „Avem o tradiție ce nu trebuie uitată”, aplicant fiind Școală Gimnazială nr. 1 Valcău de Jos, iar organizator Structura Școală Primară Sub Cetate. Concursul s-a desfășurat în luna mai, având ca și tematică prezentarea diferitelor obiceiuri din vatra satului. Implicarea din partea Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj a presupus punerea la dispoziție a referentului cultural Ligia Alexandra Bodea, în calitate de membru în comisia de jurizare a concursului. În perioada 24-25 iunie s-a desfășurat în comuna Plopiș, satul Făgetu, „Festivalul cireșelor”, ediția a II-a, unde Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj a fost partener. Am participat la ședința de lucru, unde s-au abordat diferite chestiuni de organizare și desfășurare ale evenimentului pe parcursul celor două zile. S-au propus activități pe parcursul evenimentelor, organizarea standurilor cu produse tradiționale, au participat persoane din comunitate, producători locali, precum și reprezentanți ai instituțiilor partenere. Tot în această săptămână am fost invitată, din partea postului Radio Maria, să particip în cadrul unei emisiuni dedicate tradițiilor și obiceiurilor din subzona etnografică a Văii Barcăului.

11 Aprilie 2017 În luna aprilie m-am deplasat în comuna Ip şi Plopiş, situate în subzona etnografică Valea Barcăului, pentru înregistrări, filmări şi fotografieri cuprinzând diferite obiceiuri, munci casnice şi port popular din zonă. O primă deplasare a fost în localitatea Cosniciu de Sus, unde am înregistrat şi filmat câteva persoane. Am aflat cum se desfăşurau dansurile în sat, cine erau personajele care le organizau, cum decurgea acest obicei, şi cât timp dura. Toate acestea le-am aflat de la Ardelean Dumitru în vârstă de 90 de ani, care era un renumit dansator în tinereţe. Ne-a povestit şi despre modul cum se construiau casele în sat, din ce Cunună de mireasă - botilată materiale, cum se ajutau oamenii între ei participând la diferite clăci de întrajutorare în muncă. L-am întrebat dacă poate să ne reproducă versuri dintr-un cântec pe care îl cântau feciorii şi fetele atunci când mergeau în habă. Şi-a adus cu greu aminte de câteva strofe dintr-un cântec pe care ni l-a cântat. Tot aici în Cosniciu de Sus am filmat şi înregistrat pe cele mai pricepute femei la ţesut şi nevedit (crearea modelului) din Cosniciu de Sus. Este vorba despre Pușcaș Ileana în vârstă de 64 de ani, Silaghi Victoria în vârstă de 76 de ani și Pop Viorica în vârstă de 76 de ani. Ne-au povestit despre nevedit și țesut, cum mergeau și ajutau femeile care doreau să țeasă diferite modele de cuverturi alese în război. Tot în Cosniciu de Sus am fotografiat diferite case construite din pământ bătut pe fundație de piatră, anexe gospodărești construite din bârne, detalii de arhitectură de la profilele geamurilor, de la stâlpii de susținere ai prispei, precum și diferite modele de uși din lemn. Nu a lipsit nici fotografierea modului în care sunt zugrăvite casele în albastru în amestec de apă, var și „mierăiele” (pigmenți de vopsit). Drăgan Ileana, în vârstă de 86 de ani, ne-a povestit despre felul în care se îmbrăcau oamenii în Cosniciu de Sus în urmă cu 50 de ani, cum își confecționau hainele,

12 sumanele, cum își pregăteau proviziile pentru iarnă, cum era la dans în sat, obiceiurile din habă, despre rețete de mâncăruri de post. Tot aici am aflat despre modul în care a primit batista de credințare de la soțul ei atunci când s-a căsătorit, în locul verighetei. La Pop Viorica am fotografiat Pat cu perne - detalii mai multe aspecte din etapele de confecționare ale unui laibăr la mașina de cusut. La Ip am stat de vorbă cu Giurcuț Ana, în vârstă de 76 de ani, care a făcut mai multe demonstrații de a țese la război preșuri. Aici am fotografiat diferite detalii de pe ștergare și fețe de masă pe care le-a primit ca și zestre atunci când s-a căsătorit, sau pe care și le-a țesut singură. Nu a lipsit nici fotografierea unor icoane vechi pictate pe pânză, a unor cărți bisericești scrise în alfabetul chirilic, obiecte de mobilier, port popular și încălțăminte. Am povestit despre felul cum se ducea și aducea laptele de la vaci, cum arăta satul Cosniciu de Sus în urmă cu 50 de ani, precum, și obiceiurile de Crăciun care erau în sat. Tot în comuna Ip am stat de vorbă cu preotul ortodox, care ne-a povestit despre sat, cum s-a construit biserica nouă, demersurile care au urmat, precum și unele relatări despre cele întâmplate la Ip în anul 1940. Tot în localitatea Ip am fotografiat monumentul eroilor, bisericuța veche, precum și câteva cruci vechi de lemn din cimitir. În comuna Plopiș am filmat și fotografiat toate etapele care se produc în pregătirea prescurilor pentru Paști. Aici, în sat, paștile nu sunt comandate de către o familie. Fiecare își pregătește prescura acasă pe care o duce la sfințit, în Joia Mare, la Biserică. De această dată, femeile care au copt prescurile pentru Paști au fost Moisi Ana și Cuc Viorica, urmând fiecare etapă de pregătire. Au cernut făina, au frământat aluatul, au lăsat la dospit, au împletit prescurile, le-au aranjat în tavă și le-au copt în cuptorul cu lemne. Fiind în post, nu au lipsit nici relatările despre rețetele de ciorbe din diferite plante: măcriș, curmău (hamei sălbatic), pe care ni le-au și arătat în grădină. În localitatea Plopiş am realizat mai multe filmări în care Ardelean Ana, în vârstă de 92 de ani, a povestit despre obiceiurile care se desfăşurau în habă, cum erau zilele de clacă și cum se desfășurau ele. A povestit despre obiceiul de semănat și secerat al grâului, care era ritualul de ceremonie când se secera și se făcea o cunună de grâu, care o aduceau acasă, iar pe drum erau udați cu apă, iar gazda îi aștepta cu mâncare și hegheduși,

13 încingându-se un ospăț pe cinste. A mai povestit despre hainele în care se îmbrăcau oamenii, ce sărbători erau peste an și obiceiurile care se practicau, precum și superstiții și obiceiuri legate de construirea unei case. Ardelean Anuţa a povestit despre magazinul din sat și ce se găsea de vânzare, în timp ce țesea la război, ajutată de către sora și nora ei. A relatat povestea despre dansul la şură, amintindu-și cu nostalgie acele vremuri. În localitatea Plopiş, miresele purtau pe cap, atunci când mergeau la cununia religioasă, „botilată” (cununa de mireasă) realizată de către nașă, fiind confecționată din material alb pe care se cos mărgele mărunte, ciucuri din lânică, prime colorate, dantelă de casă, iar deasupra se realizează o coroniță din flori de hârtie creponată și oglinjoare de formă romboidală înșirate pe sârmă. Deasupra coroniței se așezau trei sau cinci pene de păun. Am filmat, înregistrat și fotografiat descrierea acestei botilate de către Coţe Maria în vârstă de 64 de ani, care a refăcut mai multe botilate după cele vechi, ajutată și de fotografiile vechi în care mireasa avea această găteală a capului. Moisi Traian, în vârstă de 92 de ani, din localitatea Plopiș, a povestit despre vremurile în care a fost încorporat pentru a merge pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, despre cotele care se percepeau în perioada comunistă, și despre întâmplarea care a avut loc atunci când a mers pe front. Ne-a povestit și despre alimentația pe care o consumau ei în acea perioadă, despre cântecele pe care și le-a amintit că le cântau la dansul la șură sau atunci când mergeau în habă. Două femei din Plopiș, în timp ce țeseau la război, au povestit în detaliu obiceiul de a merge în habă, fiind filmate și înregistrate pentru a se păstra în memoria colectivă acest frumos obicei. Au relatat cine participă în această habă, ce jocuri se practică, fiecare fată ce lucru își aduce în habă, dar și venirea feciorilor, cel mai mare moment de bucurie pentru fete. Au fost detaliate rețete de sarmale cu păsat, cum se pregăteau, ce ingrediente se foloseau, și cine le făcea. Trebuia ales un anumit tip de porumb (părgaviţ sau de pârgă) care se măcina la râșnița pe piatră. În localitatea Iaz, Bodea Florica este un adevărat meșter popular, cosând cu multă pricepere elemente care compun costumul popular. Acasă la dânsa se găsește o adevărată zestre populară, deținând un număr considerabil de costume populare și țesături. Croșetează dantelă, coase crucește, miezește (cusătură în tehnica „peste fire”) și roizolit (realizată după model), am putea spune că este un adevărat performer al tradițiilor populare, având mai multe caiete scrise cu obiceiuri legate de nuntă, de obiceiurile de Crăciun și nu numai. Aici am filmat descrierea și etapele de lucru în refacerea unui spăcel după un model vechi. A fost filmată fiecare etapă, de la croirea pânzelor pe bucăți, coaserea lor, croșetarea dantelei și în cele din urmă asamblarea spăcelului.

14 Mai 2017

Roșan Florica și laibărul primit de la bunica

„Protejarea patrimoniului cultural rural tradițional trebuie să cuprindă o componentă fundamentală, cea a obiceiurilor, datinilor, a cântecelor şi jocurilor populare, a portului şi graiului, a folclorului popular. Educaţia în spiritul preţuirii culturii locale, a dragostei şi respectului pentru creaţia înaintaşilor, pentru civilizaţia materială a familiei şi satului trebuie să devină parte constitutivă a procesului de socializare realizat în şcoală şi familie. Păstrând şi dezvoltând patrimoniul moral-educativ rural ne apărăm propria noastră identitate, dragostea de frumos, bunătatea, ospitalitatea, omenia, toleranţa, valorile morale făurite de-a lungul timpului prin trudă, suferinţe şi răbdare”1. În luna mai am întreprins mai multe culegeri de folclor, prin folosirea unor instrumente de lucru cum ar fi reportofonul pentru înregistrarea informatorilor, aparatul foto pentru fotografierea și filmarea unor obiceiuri și relatări din viața satului. Astfel, raza de acțiune a fost comuna Ip din zona etnografică a Văii Barcăului cu satele aparținătoare: Cosniciu de Jos, Cosniciu de Sus, Zăuan şi Zăuan Băi. Într-un program bine organizat, s-au făcut culegeri asupra obiceiurilor folclorice tradiționale de muncă și sărbătoare ale zonei, s-au consemnat unele meșteșuguri vechi, au fost redate prin mărturisirile 1

http://www.traditiiclujene.ro/show_article.php?id=699&article_page=cultural).

15 unor oameni în vârstă aspecte ale vieții din comunitățile rurale – șezători și clăci sau alte munci casnice și agricole, unele obiceiuri legate de viața omului – naștere, căsătorie, moarte, au fost scanate mai multe documente din arhivele personale ale oamenilor, s-au luat notițe, s-au făcut fotografii și filmări pe întreg parcursul Diferite detalii - laibăr cusut cu fitău, divers colorat zilelor de lucru în teren. Prima aplicaţie în teren a fost în localitatea Ip. Aici am realizat mai multe filmulețe cuprinzând relatări din vremea în care se cultiva cânepa, pentru a-şi ţese pânza folositoare pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a ţesăturilor de interior. Au fost relatate în detaliu tehnica de cultivare, perioada de recoltare, și toate etapele care urmau, ca această plantă naturală să ajungă fir pentru a se putea ţese din el. Au fost prezentate ghemele de tort care se folosesc pentru a ţese, dar și produsele finite care rezultă din firul de cânepă. Cele mai frumoase erau costumele populare migălos lucrate, apoi fețele de masă țesute în război și apoi cusute, prosoapele de bucătărie și sacii de pânză care erau folosiți pentru transportul cerealelor și al făinii de la moară. Oamenii de aici nu își confecţionau hainele doar din cânepă. Un alt material folosit de către ei era lâna, din care, după ce era pregătită și toarsă își țeseau pânză de lână (postav) pe care îl împâsleau la pivă și care era folosit pentru confecţionarea sumanelor, a cioarecilor (pantaloni bărbătești de iarnă) obielelor din lână pentru a-şi înfăşura picioarele atunci când se încălţau în opinci, dar şi alte ţesături pe care le foloseau în viaţa de zi cu zi. În periplul nostru, nu am putut lăsa deoparte un frumos obicei din această zonă și anume, credinţarea (logodnă) care cuprindea o serie de obiceiuri. Aici au fost relatate mai multe mărturii, filmate persoane care au relatat și expus ceea ce se întâmpla în timpul credinţării. Doi tineri care se plăceau își planificau ziua de nuntă. Înainte de nuntă avea loc credințarea care consta în schimbul de batiste frumos cusute de către fete. Tinerii, prin acest schimb, își declarau credință pentru tot restul vieții. Etapei premergătoare era pregătirea de nuntă, care a fost relatată de către Giurcuţ Ana, în vârstă de 77 de ani, care a povestit tot ce se întâmpla, de la cununie până când, nuntașii ajunși acasă la mire o parte din ei, iar ceilalți la mireasă, erau așezați la masă și începea petrecerea prin danţul miresei care dura până în zorii zilei, când avea loc învălirea miresei, adică desfacerea pânzăturii și realizarea împletiturii cu conci (coc) de către naşă

16 şi surori de mireasă. A fost relatat şi modul în care era realizată pânzătura de mireasă şi felul în care erau aranjate. Un alt obicei cu totul și cu totul special era îmbrăcatul lămpii de Crăciun, de către fete, care deservea ca şi pom de Crăciun. Giurcuţ Ana a exemplificat prin prezentarea a două lămpi gătate cu hârtie creponată de diferite culori şi frumos crestate cu foarfeca. Se îmbrăca de jur împrejur, apoi se trecea la îmbrăcatul capacului de lampă dintr-o anumită culoare de hârtie, lipită cu o pastă din apă şi făină numită cir. Am fotografiat diferite detalii ale lămpii gătate pentru că am considerat că reprezintă importante documente în protejarea şi revitalizarea patrimoniului imaterial din zona aplicată. Am fotografiat diferite obiecte de uz casnic şi gospodăresc, aparţinând comunităţii locale, coşuri împletite de nuiele, damigene pentru vin şi pălincă, căni din porţelan. În Zăuan am fotografiat diferite case din localitate, unele care au aparţinut oamenilor înstăriţi, altele aparţinând clasei de mijloc. Tot aici am fotografiat diferite tipuri de beciuri construite din cărămidă arsă, lucrată manual şi săpate în stâncă. Aceste beciuri prezintă uşi lucrate din lemn cu frumoase elemente de feronerie meşteşugite în ateliere de fierar. În localitate există o biserică de zid, declarată monument istoric, iar de jur împrejurul bisericii se află cimitirul în care am fotografiat mai multe tipuri de monumente funerare cioplite în piatră de diferite dimensiuni. În data de 16 mai 2017, ora 10ºº a avut loc, în sala mare de ședință din cadrul Direcției pentru Agricultură Sălaj, o întâlnire de lucru, la care au participat reprezentanți ai Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Întâlnirea a avut drept scop acţiuni pentru înregistrarea pe unul din sistemele de calitate (DOP, IGP, STG) a potențialelor produse din județul Sălaj, precum şi discuţii cu privire la înregistrarea de noi produse româneşti protejate la nivel european. Tot în localitatea Ip am desfășurat documentări în teren în diferite sate. Am fotografiat case construite în anii 1925-1930, datarea regăsindu-se pe frontonul de la stradă, profile de geamuri, care aveau o arhitectură aparte. Tot în localitatea Cosniciu de Sus, la nana Roșan Florica, în vârstă de 71 de ani, am fotografiat costumul popular specific zonei compus din spăcel, laibăr, poale și zadie. Desigur, am fotografiat în detaliu ornamentele care se regăsesc pe piesele de port popular. Am fotografiat din diferite unghiuri găteala capului la neveste după căsătorie. Tot în localitatea Cosniciu de Sus mi-au fost acordate mai multe interviuri de la diferite persoane, cuprinzând relatări despre rețetele de mâncăruri care se pregăteau în zonă. Mi-au fost povestite ingredientele folosite pentru pregătirea rețetelor, modul și felul cum se pregăteau. Rețetele despre care au fost transmise relatări sunt următoarele: pregătirea sarma-

17 lelor cu păsat și hribi, diferite supe (zamă) de salată verde, cartofi, măcriș, pregătirea aluatului de plăcintă rătișe (în straturi) a mălaiului dulce, a păturei pentru supă detaliat și prin intermediul imaginilor document. Obiceiurile și practicile populare au jucat un rol important în această comunitate. Spăcel din Cosniciu de Sus, cusut în anii 1950 La Cosniciu de Sus am aflat modul cum se colinda odată de Crăciun, relatări despre Colinda Casei și Colinda Fetei. Tot aici am aflat și de sărbătorile creștine sau populare de peste an. Nu au lipsit nici fotografiile document reprezentând diferite detalii care se regăsesc la piesele de port popular datând din perioada interbelică. În localitatea Ip am fotografiat câteva clădiri și monumente cu o arhitectură aparte. Este vorba despre Biserica Reformată, Monumentul Eroilor, diferite tipuri de case și dependințe, precum și elemente de ancadramente ale portalelor și profilelor de geamuri. În data de 21 mai, la Sub Cetate am fost transpuși în lumea tradițiilor și obiceiurilor populare timp de câteva ore, participând în calitate de reprezentant al Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj în comisia de jurizare. Aici s-a desfășurat prima ediție a concursului local „Avem o tradiție care nu trebuie uitată!” Organizatoare ale acestui concurs au fost doamnele prof. înv. Dura Corina și Sârca Marinela, care și-au dorit să insufle micilor elevi, dragostea de tradiții, reprezentată prin scenete, oglindind obiceiuri ale diferitelor zone de pe Valea Barcăului. Și-au dat concursul următoarele echipe: „Florile Barcăului”, coordonați de către doamna prof. Liliana Ola din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 1 Ip, care au prezentat obiceiuri legate de seceratul grâului; „Junii Preotesei”, coordonați de către doamnele prof. Popiț Maria, Micle Ana și Rad Ana, din cadrul Școlii Gimnaziale Preoteasa ne-au prezentat obiceiul unei nunți tradiționale; „Micii Vălcăuani”, coordonați de doamna prof. Palcea Adina, din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 1 Valcău de Jos, care au prezentat un obicei care se practică în zonă „La Valcău îi fostoire!”; A patra echipă a fost „Sucetățanii”, coordonată de doamnele prof. Dura Corina și Sârca Marinela din cadrul școlii organizatoare, care ne-au prezentat un obicei specific zonei și anume Șezătoarea. În urmă cu ceva vreme, starostele (grăitorul) care participa la nunți avea un rol deosebit de important. Am întreprins în comuna Ip mai multe

18 cercetări. Astfel am stat de vorbă cu două persoane care au practicat timp de mai mulți ani acest obicei de a grăi la mireasă, a cere iertare părinților, bunicilor și rudeniilor apropiate. În localitatea Cosniciu de Jos am aflat cum se grăia mai demult, cum s-a transmis acest obicei din tată în fiu, și cum aveau notate într-un caiet toate aceste urări care se practicau atunci când mergeau după mireasă sau după mire. În localitatea Ip am stat de vorbă cu grăitorul Mircea Sârbu, care ne-a și relatat versuri pe care le spune și astăzi atunci când merge după mireasă. Ne-a povestit cine a fost persoana care l-a îndrumat să practice acest obicei, cum a fost pentru prima dată când a participat ca și grăitor la o nuntă, stările și emoțiile pe care le-a trăit pe parcursul desfășurării rolului de staroste. Tot în luna mai a avut loc tabăra de fotografie „Sălaj – Frumusețe, Tradiție, Poveste”, unde au participat artiști fotografi din mai multe țări. În periplul lor, au poposit și în localitatea Iaz, timp de câteva ore. Aici le-au fost prezentate de către un grup de copii obiceiuri care se practicau în habă (șezătoare), femei care au arătat pe viu etapele de confecționare ale elementelor de port popular, tineri îmbrăcați în costume populare specifice zonei, de asemenea au fost prezentate interioare tradiționale, precum și pregătirea și coptul moșocoarnelor cu brânză dulce. Luna mai a fost alegerea mai multor școli de a-și planifica excursii în cadrul Școlii Altfel. Au participat elevi împreună cu cadrele didactice de la diferite școli din Zalău, la vizitarea interioarelor țărănești care se regăsesc amenajate în instituția noastră. Copiilor le-a fost prezentat modul de organizare a locuinței, obiectele de uz casnic și gospodăresc, inventarul agricol, dar nu în ultimul rând, războaiele de țesut la care femeile lucrau iarna, pentru a avea pânza necesară confecționării hainelor.

19 Iunie 2017 „Transformarea societății rurale într-o societate de consum asemănătoare celei urbane și schimbările demografice fac ca obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice. Multe din obiceiurile tradiționale românești le mai putem întâlni doar în spectacole sau festivități. Populația rurală actuală trece printr-o emancipare care semnifică pierderea identității și patrimoniului tradițional românesc. Se fac eforturi considerabile de către persoane dedicate acestor cauze de păstrare a portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor și a tot ce înseamnă tradiție populară românească. Obiceiurile tradiționale Șumălan Ana și dulapul cu zestre românești au ca și modalități de exprimare: muzica, coregrafia, gestica sau mimica. Sunt fapte culturale complexe, menite înainte de toate, să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, să le modeleze comportamentul. Cele două mari categorii de obiceiuri sunt: cele care marchează diferite evenimente ce se desfășoară de-a lungul anului (sărbători religioase, cele legale, de muncă agricolă, de factori de mediu). Acestea vizau viața colectivă a satului, având un caracter public și ciclic. A doua mare categorie se referă la obiceiurile care atestă diferite momente importante din viața omului, desfășurarea lor fiind legată de momente bine determinate, care nu se repetă. Obiceiurile de peste an erau, în general, în directă legătură cu trecerea timpului, a calendarului, dar și a muncilor în colectivitățile agricole. Îndeplinirea lor potrivit datinei, era în interesul întregii colectivități, toată lumea aducându-și aportul. La obiceiurile legate de momentele importante ale vieții omului, interesul îndeplinirii obiceiului cădea, înainte de toate, asupra individului și a familiei lui. Obiceiurile în legătură cu căsătoria depășeau, prin amploare și varietate, celelalte manifestări folclorice. Acest fapt arată că, din cele mai vechi

20 timpuri, poporul acordă căsătoriei o mare importanță. Acest interes era direct legat de viața economică a colectivităților populare. Noua unitate economică (familia) care se întemeiază prin căsătorie, era menită să contribuie la perpetuarea biologică și socială a neamului, și era centrul interesului întregii colectivități tradiționale. Căsătoria trebuia consfințită printr-o serie de acte, rituale și ceremoniale, menite să o ferească de forțele răufăcătoare și să-i aducă fecunditate, prosperitate și viață fericită. Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape principale: logodnă, nuntă și obiceiurile de după nuntă. Dacă privim mai atent obiceiurile de căsătorie, vedem că, prin plecarea celor tineri din rândul categoriilor de tineret cărora le aparțineau, prin plecarea din familiile lor și, mai cu seamă, prin plecarea miresei de la casa părintească, în echilibrul social se producea o breșă, se produceau ciocniri de interese și sentimente. Tot ceea ce se făcea în cursul ceremonialelor ample și atât de colorate, era menit să ducă la rezolvarea acestor conflicte. Conflictul se rezolva prin intrarea tinerilor în categoria maturilor, prin integrarea miresei în familia mirelui, prin crearea unei noi celule sociale, a unei noi familii și prin stabilirea de noi legături, de încuscrire. Chemarea la nuntă se făcea sâmbăta de către unul sau mai mulți flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Chemătorii aveau o ploscă de vin sau de țuică cu care închinau invitații. Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei și le făceau cuvenită poftire. La plecare spre casa mirelui acestuia i se puneau, de asemenea, diferite piedici astfel încât să dovedească că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Până nu demult, aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale și chiar bătăi. Mai târziu, și astăzi tot mai des, ele sunt simbolice și sunt privite cu umor”2. Astfel în luna iunie am întreprins culegeri de folclor în următoarele comune: Valcău de Jos și Marca. În Valcău de Jos am fotografiat diferite elemente ce compun portul popular. Este vorba de un spăcel (cămașă) confecționată în anii 1900, motivele decorative care se regăsesc la gât, umeri, mânecă și „pumnari” (manșete) fiind țesute în război. Am fotografiat în detaliu tehnica de realizare, pentru a rămâne cu scop documentar și informativ generațiilor viitoare, detaliile de realizare specifice zonei. Un alt element cu o importantă încărcătură simbolică pentru comunitatea din această zonă, îl reprezintă batista de credințare (cununie) pe care cei doi tineri, prin schimbul reciproc, își jurau credință veșnică. Frumos cusută în tehnică (în cruci sau pe scrisoare) aceste batiste se păstrează de către familii, fiind folosite de-a lungul timpului și în alte contexte cum ar fi: acoperirea feței la copilul care va fi dus de către nașă la botez. Viața la țară pe lângă obiceiuri, cuprinde și 2

(https://www.travelguideromania.com/ro/obiceiuri-si-traditii-in-cultura-romaneasca/).

Altarul din capela slovacă

munca. O îndeletnicire practicată de oamenii de aici, o reprezintă agricultura cu ramurile ei. Am surprins câteva instantanee cu o grădină frumos cultivată cu diferite feluri de plante: de la ceapă, usturoi, până la fasole, roșii, castraveți, toate legumele pe care țăranul și le produce în gospodărie pentru consumul propriu. În deplasarea noastră am întâlnit oameni care prin creațiile lor, ne-au transmis nemulțumirile legate de societatea în care trăiesc, dar și felul în care ajung oamenii, din cauza stresului și a agitației cotidiene. Un om al satului, din Valcău de Sus, în vârstă de 81 de ani, stând pe un scaun, într-o curte în care se află o casă și o cămară din lemn, netencuită, ne-a recitat mai multe poezii compuse de dânsul, iar în final a și cântat și jucat frânturi din horile de demult. În comuna Marca, deplasările noastre au avut loc și în satele aparținătoare comunei. Astfel am fost în satele: Leșmir, Șumal, Porț. Revenind în localitatea Marca aici am stat de vorbă cu Șumălan Maria, despre modul cum a învățat să brodeze la mașina de cusut, realizând câteva filmulețe în care dumneaei ne prezintă produsele finite rezultate pin brodare. Ne-a fost prezentat modul de realizare a diferitelor modele pe care le-a creat la războiul de țesut, zestrea cu care s-a măritat, și ceea ce a muncit de-a lungul vieții: fețe de masă, cuverturi, prosoape, ștergare, câte și mai câte. Tot în localitatea Marca am stat de vorbă cu Zdrite Doina, care cu multă pricepere coase cămăși artizanale. Ne-au fost prezentate două ștergare pe care le-a realizat în tinerețe și care au obținut premiul II, la concursul Național Cântarea României din anul 1983. Am filmat povestea cum a

22 deprins această pasiune de a coase, tehnica și modul în care au fost realizate ștergarele. Am fotografiat diferite modele de coasere a fețelelor de masă, a ștergarelor, a țesăturilor care „îmbracă casa”, după spusele oamenilor de aici. Trecând de la arta populară la obiceiurile din zonă care încă se mai practică de Crăciun, am stat de vorbă cu Zdrite Pavel, care ne-a relatat cum se desfășura colinda, cine erau participanții, cum se cânta colinda, și toate etapele premergătoare ei. După relatările acestui obicei, ne-a surprins plăcut cântându-ne un cântec de nuntă din zonă, uitat și acesta de mult timp. În desfășurarea culegerii de folclor nu a trecut neobservată nici arhitectura locală a acestei zone. Astfel am fotografiat Biserica Catolică – construită recent, Biserica Baptistă, case și dependințe, unele locuite, altele aflate în stare avansată de degradare, elemente artistice de arhitectură cum ar fi ancadramente de ferestre, stâlpi ornamentați, diferite tipuri de zidărie a locuințelor: cărămidă arsă, cărămidă nearsă (voioagă) sau lut bătut. Mergând de-a lungul satului, dintr-o parte în alta, am reușit să surprindem câteva vederi de ansamblu ale satului, din diferite puncte de observație. Ieșind din sat, am zărit cimitirul satului și capela cimitirului. Crucile sunt din piatră, marmură și metal, cele din lemn vechi fiind foarte rare (una singură). Tot aici în localitate am aflat despre familiile de evrei, despre felul în care a fost să fii slujnică într-o casă de evrei, obiceiurile pe care ei le practicau și felurile de mâncare. În această localitate am constatat că portul popular nu s-a păstrat ca și în alte zone, influența materialelor orășenești și-au făcut simțită prezența mai repede. Astfel, am scanat diferite fotografii din anii `40 cu tinere fete având doar spăcelul brodat, restul pieselor erau din materiale cumpărate. La fel s-a întâmplat și în cazul mireselor. Dacă în alte zone muruna (coronița) de mireasă s-a purtat până în anii `70, aici, în anii `45 – `50, femeile, când se căsătoreau, purtau coroniță din flori albe și voal cumpărat din prăvălie, iar rochia era din material cumpărat și nu din pânză. Acest fapt se datorează industrializării, pătrunderii rafinăriei în zonă; puterea economică ridicată a zonei a făcut ca oamenii să renunțe la portul țărănesc în favoarea celui orășenesc. Tot aici am ascultat relatări despre dansurile practicate în zonă, precum și modul în care ei se distrau și socializau mergând în habă (șezătoare) sau la danț în sat. Ne-au fost cântate cântece în frunză de nuc, spunându-ne baciul Gal, în vârstă de 66 de ani, că a învățat de la tatăl său, toți bărbații familiei cântând în frunză. O altă relatare a fost stând de vorbă cu un grup de trei persoane, și aici am aflat despre renunțarea portului popular, despre modul cum se desfășura nunta, îmbrăcămintea mirilor, cinstea care se ducea la nuntă, felurile de mâncare pregătite. În localitatea Leșmir am fotografiat diferite tipuri de case, care au

Față de masă din Șumal

un specific aparte, ele fiind locuite majoritatea de comunitatea maghiară. În localitatea Porț am fotografiat Biserica veche de lemn, în care se oficiază slujbe cu regularitate, fiind preluată în custodia Bisericii Catolice Porț. Și aici am identificat o casă veche aflată într-o stare relativ bună de conservare. În Șumal, sat aflat la limita județului, românii sunt majoritari. Aici se află multe case și dependințe vechi, unele din ele locuite, altele aflate într-o stare avansată de degradare. Aici am stat de vorbă cu oameni care au relatat legenda denumirii satului, amintiri din timpul habelor în care participau activ, am fotografiat diferite tipuri de ștergare și fețe de masă, țesute în război, despre frecventarea târgurilor de la Balc și Oradea (județul Bihor), dar și despre preluarea și aducerea modelelor de pe țesături din Bihor. Ne-au fost cântate cântece învățate de ei în tinerețe, rețete de mâncăruri și prăjituri, toate regăsindu-se în materialul înregistrat. Localitatea Marca are în componența sa și o comunitate relativ mică de slovaci. Aici am aflat legenda denumirii cătunului Culcuș, locul unde ei locuiesc. Am fotografiat capela, obiectele de cult, clopotnița. Am povestit despre portul popular slovac, modul de realizare a lui, obiceiuri de Crăciun, ce rețete de mâncăruri se pregăteau de sărbători, care erau obiceiurile practicate. Am scanat diferite fotografii cu oameni în port popular, oameni participând la nuntă, sau la diferite munci agricole. O legumă nelipsită din alimentația slovacilor din această zonă a fost și este cartoful pregătit în diferite moduri. Ne-au fost relatate în detaliu diferite tipuri de rețete: pâine, ciorbe, găluște, chiftele, plăcinte, inclusiv prăjitură cu cartofi, toate fiind spuse și cu denumirea în limba slovacă.

24 Iulie 2017

Casă veche din Halmășd

„Comuna Halmăşd este așezată în nord-vestul României, în partea de sud-vest a județului Sălaj, se situează în zona marginală a Depresiunii Șimleului, la contact cu culmile joase ale Munților Plopiș în bazinele hidrografice ale Văii Drighiului și Văii Cerișa”3. „Satele comunei sunt sate vechi, atestate documentar încă din secolele XIII-XIV, cu excepția satului Fufez care este o localitate relativ mai nouă. Satul Halmășd apare pentru prima dată în documentele vremii în anul 1341 cu denumirea de Halmășd, celelalte sate ale comunei fiind atestate documentar după cum urmează: • Aleuș: 709 – Elye • Cerișa: 1477 – Cserese • Drighiu: 1216 – villa Detrelu • Localitatea Fufez datează din anul 1956 – Fufez. În decursul timpului sunt pomenite în diverse documente existența unor clădiri importante, astfel: • Halmășd: Biserica de piatră din 1802, Școală din piatră construită în 1872 • Aleuș: Biserica de lemn, construită în 1722 • Cerișa: Biserica de lemn, construită în 1834 • Drighiu: Biserica de lemn din 1794”4. 3 4

http://primariahalmasd.ro/HalmcUd-cadrul-geografic-107.html. http://primariahalmasd.ro/HalmcUd-cadrul-geografic-109.html.

25 În luna iulie am efectuat mai multe deplasări în comuna Halmășd și în satele aparținătoare comunei: Drighiu, Aleuș și Cerișa. Am surprins în imagini vederi de ansamblu cu satele comunei în care se poate observa tipul de sat pe care îl reprezintă, așezarea lor, precum și situarea bisericilor din sat. Satele păstrează într-o bună măsură case și dependințe vechi, multe dintre ele aflându-se în localitățile Aleuș și Drighiu. Fiecare casă sau dependință a fost fotografiată în parte din mai multe unghiuri. În fotografiile de detaliu se pot observa materialele de construcție pentru realizarea lor, tehnica de construire și starea lor de conservare în care se află. Această campanie în teren Ghile Maria din Cerișa alegând gheme de bumbac a avut drept scop culegerea, descoperirea de tradiții și obiceiuri și, nu în ultimul rând, de a sta de vorbă cu oameni în vârstă care au ceva de spus despre viața lor, despre cum era satul tradițional în timpul ocupației austro-ungare. În acest sens am stat de vorbă cu Pop Dumitru din satul Aleuș, în vârstă de 86 de ani, și care a povestit foarte multe întâmplări despre copilăria sa, atmosfera care era la școală, trebuind să spună rugăciunile în limba maghiară, pe lângă orele care se predau tot în limba maghiară. Ne-a povestit cum trebuia tatăl său să meargă să muncească în România, și venea doar noaptea acasă pe cărări și prin păduri cât mai puțin circulate, pentru a nu-l prinde jandarmii unguri. A povestit despre muncile agricole: secerat, semănat, treieratul la gheip, cum decurgea o clacă de cosit, câți oameni participau. A povestit și de întâmplări din timpul războiului, ne-a povestit despre portul bărbătesc din zonă, din ce piese era compus și cum era ornamentat. În altă zi, tot în satul Aleuș am stat de vorbă cu Pop Viorica, locuitoare în partea dinspre biserică a satului, în vârstă de 77 de ani. A povestit cum tânără fiind o lăsau părinții să meargă în habă cu furca de tors. Acolo l-a cunoscut și pe soțul său, alături de care a trăit mulți ani, până când

26 a venit o vreme când el a plecat într-o altă lume. A povestit cum fiecare fată ajutată de mamă trebuia să aibă câte un rând de haine, pentru sărbătorile importante de peste an. Fiecare încerca să aibă un model cât mai diferit și variat. Își procurau modele din Bihor, sau te miri unde, își creau ele modele inspirându-se de la alte modele cusute sau țesute. Moda anilor `40-`50 era brodarea hainelor cu forme „tăiate” (ajur) sau „ciur tăiet”, în partea de jos a poalelor; la spăcelul „cu gură” (deschizătura cămeșii) și „fiocaș” (broderii pe piept) se regăsea câte un șir vertical de forme tăiate reprezentând motive fitomorfe, geometrice, dar ușor stilizate. În acea perioadă a apărut în zonă și spăcelul cu platcă sau cu piept, așa cum îi spuneau în zonă. O altă deplasare a fost în localitatea Cerișa, sat aparținător comunei Halmășd. Aici am stat de vorbă cu Ghile Maria, în vârstă de 77 de ani, un iscusit meșter popular, care coase costume populare cu modele vechi, de la poale la spăcele, gaci largi sau cămeși bărbătești. Nu lipsesc nici zadiile cu bocori și întingătură, sau laibărele cusute cu pene (flori). Aici am realizat câteva filmulețe în care nana Mărie ne prezintă munca sa, în ceea ce constă coaserea și realizarea costumului popular. Am realizat tot aici și un album cu fotografii în care Ghilea Maria a îmbrăcat un frumos costum popular cusut de dânsa. În localitatea Drighiu am fotografiat câteva detalii de poartă veche din lemn, detalii de ornamente care se regăsesc pe fațadele caselor vechi, precum și cuptorul de copt pâine, astăzi din ce în ce mai puțin utilizat, deoarece pâinea se procură de la magazin. Dintre fotografiile realizate, unele dintre ele au reprezentat vederea de ansamblu a satului dinspre Nușfalău. În localitatea Halmășd, fiind reședință de comună, am fotografiat casele vechi care se mai găsesc de ici-colo, rătăcite printre casele noi construite. La fel am fotografiat Biserica Ortodoxă din sat, Centrul de informare turistică. Unele dintre casele fotografiate sunt frumos îngrijite, renovate cu materiale naturale și în care se locuiește. Tot aici am scanat câteva fotografii cu o nuntă în cort din anii 1980. Fiind luna iulie, este timpul prielnic pentru recoltarea din flora spontană a mai multor plante sau flori, care vor fi puse la uscat într-un loc umbros, fiind folosite iarna, pregătindu-se din ele ceaiuri, care au proprietăți pentru diferite afecțiuni. Astfel, dintre plantele puse la uscat amintim: sânziene, gălbenele, mărar, coada calului și flori de tei. Tot în satul Halmășd am stat de vorbă cu mai multe persoane. Una dintre ele a fost Bloj Dumitru, în vârstă de 82 de ani, care a povestit din vremurile în care în sat locuiau evrei, despre timpul în care copil fiind se jucau împreună toți copiii, ai evreilor și ai românilor. A povestit și despre cum arăta un magazin sătesc (boldă) în care comercianții erau evrei.

27 Alte înregistrări realizate în localitatea Halmășd au fost despre cum se desfășurau habele mai demult, cum se pregăteau pentru nunți; dacă erau tineri care fugeau cu fata care le plăcea, aceia nu mai aveau voie să se cunune în fața altarului, ci trebuiau să stea mai departe puțin de locul unde stăteau ceilalți. Miresele nu aveau voie să își pună muruna pe cap, acea coroniță pe cap, realizată din mărgele, hârtie creponată, pene de păun, toate frumos cusute pe pânză, pe care o pregătea pentru mireasă nașa. În acest caz, mireasa era învelită în batic (năframă) atunci când se oficia taina cununiei. Am aflat despre cum se albeau firele de cânepă („tortul”) pentru a se Ghile Maria din Cerișa putea urzi și apoi țese pânza pentru confecționarea hainelor. Tot aici am aflat și despre portul popular, cum își coseau hainele. În perioada 24 – 28 iulie s-a desfășurat la instituția noastră „În tabără, la Centru” la care au participat un număr de 35 de copii. Activitățile desfășurate în cadrul acestei tabere au fost multe și variate: pictură în acuarelă, având ca suport hârtia, inițiere în arta dansului popular, ateliere de olărit, vizitarea expoziției etnografice din cadrul instituției, vizionarea de filme specifice vârstelor copiilor, iar în final s-a încheiat cu o vizită la Ciumărna, acolo fiind așteptați de doamna Ileana Grațiana Pop, care le-a prezentat colecția de artă populară a dumneaei, precum și casa tradițională, în care s-a născut și a crescut alături de părinți.

28 August 2017

Casă veche din Drighiu

„Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sine şi cu absolutul întruchipat în sufletul unui neam. Aşadar, de ce avem nevoie de tradiţii? Pentru ca să ne amintim de noi înşine, pentru ca să nu ne pierdem într-un no man`s land în care suntem cu toţii la fel pentru că nu mai suntem în niciun fel. Această tendinţă procustiană a asimilării tuturor modernilor şi a ajustării lor pe acelaşi calapod este pericolul căruia i se opune tradiţia. Dincolo însă de rolul ei de prezervare a identităţii, tradiţia dă seama de bine, adevăr şi frumos, virtuţile clasice fără de care existenţa noastră nu mai denotă umanitate. Binele conservat prin tradiţie este cel al moralităţii, al distincţiei dintre bine şi rău, mai clare şi mai percutante decât ar putea-o face orice altă învăţătură. Adevărul tradiţiei este, în mod similar, cel descoperit şi dezvoltat prin experienţa neamului şi poate fi regăsit uşor în proverbele populare vechi. Este un adevăr moral, după cum binele descris de tradiţie este unul al adevărului care luptă împotriva minciunii şi a falsităţii. În cele din urmă, tradiţia este cea care păstrează frumosul autentic, aşa cum îl găsim în portul popular. Spre deosebire de modă, portul românesc nu îmbracă doar trupul, ci şi sufletul. Ce haină modernă se compară cu firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet în portul tradiţional? De aceea se purtau haine noi de Paşti şi de Crăciun, pentru a sărbători înnoirea lăuntrică. Dar toate aceste înţelesuri se pierd dacă nu avem grijă de tradiţie, iar sufletul nostru devine mai sărac şi viaţa mai urâtă. A apăra tradiţia nu înseamnă protocronism şi limitare a minţii. Aceasta cred numai mediocrii, că a fi deştept înseamnă a-ţi repudia mama, ţara şi tradiţia, ca să pari modern şi superior.

29 Evident că nu ne mai putem întoarce la ritmurile vieţii rurale şi nu mai putem adopta instrumentarul ritualului sătesc. Dar acest lucru nu înseamnă că ceea ce este peren în tradiţie nu poate fi folosit. Acest lucru nu înseamnă că folclorul nu merită păstrat, la fel şi buna învăţătură a strămoşilor. Până la urmă, tradiţia ne duce înapoi şi ne reface legătura cu moştenirea lăsată de adevăraţii întemeietori ai neamului. Tradiţia este aşadar chiar mai mult decât o seamă de virtuţi, este calea prin care să ne redescoperim demnitatea, prin care să ne afirmăm valoarea”5. În acest fel, cercetările și culegerile noastre despre folclor și tradiții populare au continuat și luna aceasta în localitățile Drighiu și Cerișa din comuna Halmășd. În luna august m-am deplasat în comuna Halmășd și satele aparținătoare comunei. Astfel am întreprins mai multe documentări, interviuri, filmări cu diferite persoane, despre viața la țară din perioada comunistă, interviuri cu meșteri populari, dar și relatări despre legendele satelor. Am stat de vorbă cu nana Cuc Victoria de 61 de ani din localitatea Drighiu, care mi-a acordat un interviu despre tehnica de realizare a costumelor populare. În acest sens am realizat mai multe filmulețe care surprind arta de a coase motive tradiționale pe costumele populare. Au fost fotografiate elementele și materialele ce compun costumul popular din zonă. Un alt interviu mi-a fost acordat de învățătorul satului Drighiu, care a povestit despre situația școlară din anii `50, despre perioada comunistă, despre toponimele satului. Am realizat și o scurtă filmare despre plantele de leac folosite pentru

Poartă realizată de Ardelean Dumitru din Drighiu 5

http://adevarul.ro/news/societate/de-nevoie-traditii-1_51c9449bc7b855ff56c4057b/index.html

Slovaci din Făgetu la slujba romano-catolică

vindecarea rănilor și a negilor la animale. A fost detaliată perioada de recoltare, prepararea și modul lor de administrare, toate aceste materiale fiind arhivate în baza de date. În localitatea Drighiu au fost acordate interviuri de către Ardelean Dumitru, în vârstă de 82 de ani, meșter de porți din lemn. A povestit cum se realizau, au fost fotografiate porți realizate de el. Tot dânsul a povestit despre obiceiul de a merge în habă în vremea tinereții, interviul fiind înregistrat cu reportofonul. În localitatea Drighiu au fost fotografiate diferite case vechi, dependințe, care încă mai rezistă, cu toate că se află într-o stare avansată de degradare, majoritatea fiind părăsite. În localitatea Cerișa am stat de vorbă cu următoarele persoane: Țîncău Dumitru, în vârstă de 85 de ani, care a povestit despre modul cum se realizau acoperișurile din paie și uneltele folosite pentru realizarea lor. A fost filmat în timp ce povestea și prezenta una din uneltele folosite: suveică pentru acoperișuri, pe care se rula sârmă, care apoi era legată cu paie. Tot în localitatea Cerișa am stat de vorbă cu Moldovan Ana, în vârstă de 81 de ani, și cu Borz Victoria, în vârstă de 70 de ani. Au povestit despre obiceiurile din sat, despre morărit, despre prepararea hranei, despre zestrea miresei. În fiecare sat aparținător comunei, am fotografiat case vechi, elemente de arhitectură vernaculară și vederi de ansamblu asupra satelor. În luna august am însoțit delegația din Slovacia, care a participat la Festivalul Internațional „Ecouri Meseșene”, deplasându-se în localitatea Făgetu, din comuna Plopiș, unde membrii ei au participat, îmbrăcați în costume populare, la slujba oficiată la Biserica romano-catolică din sat, apoi au prezentat un program artistic la Căminul Cultural pentru comunitatea slovacă din Făgetu. Întregul material fotografic realizat în această zi se află stocat în arhivă, realizându-se albume cu fotografii și scurtmetraje.

31 Septembrie 2017 „Situată la limita vestică a județului Sălaj, comuna Marca are un teritoriu administrativ ce se desfășoară atât în zona vestică a Depresiunii Plopișului, cât și în zona colinelor, în bazinul hidrografic al râului Barcău. Comuna se întinde pe o suprafață de 48,37 km și este alcătuită din cinci sate: Marca – sat reședință de comună, Leșmir, Huta-Marca, Porț și Șumal. Satul Marca a fost menționat documentar pentru prima dată în anul 1314 sub denumirea de Markus. Celelalte localități sunt atestate ceva mai târziu, respectiv în cursul secolului al XV-lea, singura localitate atestată în secolul al XX-lea Biserica greco-catolică de lemn din Porț fiind Marca-Huta. Populația comunei număra la ultimul recensământ 2966 de locuitori din care 76,93% români, 13,41% maghiari, 6,37% rromi, 3,23% slovaci și 0,06% alte naționalități. Fondul turistic al comunei este unul de excepție. Defileul Barcăului și peisajele desprinse din Munții Plopiș sunt câteva elemente extrem de valoroase ale fondului turistic natural”6. Patrimoniul cultural imobil este reprezentat de biserica de lemn Înălțarea Domnului din Porț, monument istoric și de arhitectură vernaculară datând din anul 1792. Patrimoniul imaterial este reprezentat de obiceiurile, portul, dansurile precum și gastronomia specifică acestei zone. Așa cum am amintit și mai sus, în această comună, au fost colonizați slovaci din ținuturile Oraviei, de către Maria Tereza ca și tăietori de lemne. O parte din ei au fost colonizați în primele decenii ale secolului XX-lea și în comuna Marca, sau în diferite locuri, unde erau codri seculari. Lor li se dădea o parte din terenul defrișat, pentru a-și construi locuințe. La început erau din pământ, cu o singură cameră, apoi au fost construite din bârne. Satul Marca are în componență și cătunul Kulkuș care numără câteva familii de Slovacia, majoritatea emigrând în 6

http://cjsj.ro/date/localitati/marca.html

32 Slovacia, Cehia sau alte țări pentru un trai mai prosper. Denumirea acestui cătun a fost explicată de domnul Lavrincik, originar de aici, care spunea că atunci când au venit înaintașii lor pentru a defrișa pădurile, acest loc era culcușul animalelor sălbatice, rămânând în popor această denumire. Familiile care locuiesc aici au o capelă, unde o dată pe lună preotul romano-catolic de la Borumblaca, oficiază slujba liturghiei. Oamenii de aici și-au păstrat rețete specifice comunității. Astfel, din cauza solului, care nu este foarte fertil, în zonă se cultivă cartofii, secara, triticalele”. Rețete deosebit de importante au fost filmate și fotografiate. Vom vorbi în cele ce urmează despre pregătirea pâinii din secară cu cartofi. Doamna Lavrincik Elisabeta din cătunul Kulkuș a prezentat modul de realizare. Pentru această rețetă este nevoie de făină de secară integrală măcinată la moară pe piatră, cartofi fierți, puțin oțet, sare, drojdie, chimen. Se cerne făina, se adaugă sare, drojdie, oțet cartofii, apă călduță și se frământă până se dezlipește de mână. Se lasă la dospit cca 2 ore, timp în care se pregătește focul în cuptor. Se frământă din nou, după care se lasă din nou la dospit, de această dată se așază în forme rotunde. Când jarul este tras din cuptor, se pune pâinea pe lopată pentru a fi pusă în cuptor. Se coace pe vatră cca o oră, după care se scoate, se limpezește coaja cu apă și se acoperă pentru a se răci. Este servită cu preparate, ciorbe, fel principal sau ca atare, cu silvoiz, unt de bivoliță. În localitatea Cosniciu de Jos am fotografiat Biserica Ortodoxă, panorama așezării omenești din diferite puncte. În Cosniciu de Sus am filmat și fotografiat prepararea prescurii, fiind detaliate toate etapele. O altă documentare tot în această localitate a fost fotografierea pe etape pentru prepararea moșocoarnelor cu brânză dulce și a moșocoarnelor cu miere de prune (silvoiță) și nucă. În localitatea Zăuan am fotograBiserica reformată din Leșmir fiat moara de măcinat cereale și

Slovaci din Făgetu la slujba romano-catolică

anexele care îi aparțin. Tot în aceste comune am fotografiat aspecte privind viața la țară și muncile practicate în acest sezon: culegerea strugurilor (surechi), culesul porumbului. Am fotografiat câteva elemente care îmbrăcau și decorau casele țăranilor din zonă. Am fotografiat țesutul la război, realizarea preșurilor din cârpe (zdrențe). O altă filmare a fost în cadrul pregătirii zămii de pătură rănțălită. A fost fotografiat și filmat pe etape, de la ingrediente, până când preparatul se poate servi. În localitatea Marca, cătunul Kulkuș, unde locuiesc slovaci, am filmat și fotografiat prepararea pâinii coapte pe vatră din făină integrală de secară având în compoziție și cartofi. Tot aici am stat de vorbă cu Lavrincik Elisabeta, care a povestit despre viața pe care o duceau slovacii din această zonă, precum și preparatele specifice pe care ei le consumau. Am fotografiat Biserica Ortodoxă din Marca, chilia mănăstirii de la intrarea în Marca, vederi asupra satului Marca. Au mai fost fotografiate: Biserica de lemn din Porț și Biserica Reformată din Leșmir. Tot în localitatea Leșmir a fost fotografiat satul cu așezările care se găsesc. Mi-au fost acordate o serie de interviuri despre alimentația țăranilor din această zonă, rețete de prăjituri, feluri principale de mâncare, aspecte din viața satului, relatări din timpul războiului, cinstea miresei, moara din Zăuan, uscarea poamelor, portul popular, rețete de prăjituri.

34 Octombrie 2017

Cusături - Bodea Florica din Iaz

În luna octombrie am desfășurat mai multe activități de culegere de folclor, documentări despre tradiții populare și meșterii populari. Astfel, m-am deplasat în localitățile Iaz, Plopiș, Valcău de Sus. În localitatea Iaz am stat de vorbă cu Bodea Florica, meșter popular care realizează costume populare. Am fotografiat și filmat elemente de port popular, precum și o mulțime de modele, care se regăsesc pe poale, zadii, spăcele și laibăre. Toate au fost create cu scopul de a servi ca și model atunci când cineva dorește să refacă un anumit model. Tot în localitatea Iaz au fost scanate și cântate colinde arhaice, toate fiind înregistrate. Luna octombrie este timpul potrivit pentru recoltarea strugurilor (surechi) și pregătirea vinului, astfel au fost surprinse diferite cadre cu această muncă. Satul Iaz are în componență o rezervație naturală de tip peisagistic și floristic având ca denumire Mlaștina de la Iaz, aici fiind realizate mai multe fotografii din diferite unghiuri pentru a surprinde cât mai fidel ceea ce se găsește aici. Tot în localitatea Iaz au fost imortalizate aspecte privind viața la țară: recoltarea legumelor și a fructelor, depozitarea lor pentru iarnă în cămară, diferite soiuri de struguri, fasole uscată, roșii, cununi de ceapă și usturoi. Tot în această documentare au fost fotografiate și unele preparate locale, plăcinte coapte pe vatră, prescura, pregătirea verzei pentru a fi pusă în butoi la murat pentru iarnă. În localitatea Plopiș au fost realizate interviuri acordate de meșterul

35 dogar, în vârstă de 83 de ani, care a povestit de la cine a învățat acest meșteșug, materialele necesare și tehnica de lucru. În acest scop au fost realizate și scurte filmulețe care stau mărturie a ceea ce a lucrat de-a lungul vieții. În această localitate am fotografiat o casă construită în anii `30 din cărămidă nearsă, pe fundație de piatră, având și beci în partea din față, din cameră și tindă, fiind acoperită cu țiglă, având tavan din scândură de brad. Am precizat aceste detalii deoarece casa va fi demolată în cel mai scurt timp posibil. Apropiindu-ne de comemorarea Zilei morților sau a Luminației, am fotografiat și filmat etapele de realizare ale Meșterul Gavril din Plopiș unei coroane, din materiale reciclate și aflate la îndemână. Astfel, pe un suport de formă ovală, din viță-de-vie, legat cu ață, se aranjează ramuri de brad și pospan (gard viu) după care se prind într-o anumită formă flori (bumbuște) realizate din material textil. În comuna Valcău de Jos am stat de vorbă cu Bode Alexandru („Comunistul”), în vârstă de 80 de ani, care mi-a relatat versuri pe care le zicea atunci când era chemător la nunți. Tot în această localitate am fotografiat detalii ce compun portul popular, de sărbătoare, pregătirea laslăului (steagului) de nuntă din fața de masă peste care se prinde de o parte și de alta baticuri colorate pe fond negru, apoi în cele patru colțuri și în mijloc câte o batistă cusută pe pânză. Se mai așază ramuri de pospan și sasău (verdeață). Au fost fotografiate interioare și exterioare ale unor gospodării tradiționale. Au fost scanate diferite fotografii – document etnografic, cu aspecte ale vieții sociale, nuntă, muncă, familie. Au fost fotografiate, filmate și înregistrate muncile agrare. La Ungur Ileana am realizat un filmuleț și o serie de fotografii cuprinzând munca de toaletare a viței-de-vie. O atenție deosebită am acordat-o și meșterului popular Gancea Chirilă

Modele de zgărzi - Gancea Florica - Valcău de Jos

Florica, care cu multă pricepere și simț artistic realizează după modele vechi, respectând modelele vechi, fiind autentică în tot ceea ce creează, zgărzi și coliere din mărgele înșirate pe ațe.

37 Noiembrie 2017

Atelier de pictură în Sîg - proiect educațional

În luna noiembrie am desfășurat ateliere de pictură pe sticlă în cadrul acordului de parteneriat educațional „Folclorul – arc peste timp” încheiat între Liceul Tehnologic Nr. 1 Sîg și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. În cadrul acestui parteneriat am desfășurat săptămânal activități în inițierea picturii pe sticlă, unde au participat un număr de 25 de elevi din clasa a III-a. Am desfășurat împreună cu Liceul Tehnologic „Voievod Gelu” din Zalău activitatea „Obiceiuri și tradiții specifice satului natal”, derulat în cadrul proiectului educațional „Obiceiuri și tradiții specifice Sălajului”, activitate în cadrul căreia elevilor li s-au prezentat obiceiuri, obiective turistice și meșteri populari din județul Sălaj. Participanților le-au fost acordate Batista de credințare și mărgele de coral Filip Maria - Plopiș diplome de participare.

Cămeșe din Plopiș - Filip Maria

A fost înregistrată Filip Maria, în vârstă de 70 de ani, din localitatea Plopiș, despre obiceiurile de nuntă, despre meșterii sumănari și centrul care a funcționat în sat, legende din vatra satului, precum și povești despre strigoi. Tot aici au fost fotografiate elemente ce compun portul popular din zonă. Tot în această lună am participat la lansarea albumului de fotografie „ROST 12 hotare”, semnat de Răzvan A. Voiculescu, piesă finală a trilogiei ROST, care s-a desfășurat la JW Marriott București, în album fiind surprinși păstrători de rost și obiecte etnografice și detalii de cusături din județul Sălaj.

39 Decembrie 2017

Atelier de pictură în Sîg

În luna decembrie am desfășurat atelierele de pictură pe sticlă din cadrul acordului de parteneriat încheiat între Liceul Tehnologic Nr. 1 Sîg și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Titlul proiectului fiind „Folclorul – arc peste timp”, grupul țintă al acestei activități fiind clasa a III-a, participând un număr de 23 de copii. Atelierele pe care le-am desfășurat în această lună fiind finalizarea desenului în tuș, pregătirea materialelor și trecerea la etapa următoare, fixarea desenului în tuș. Toate atelierele s-au desfășurat în sala de clasă, timp în care, pe lângă activitatea practică, elevilor le-au fost prezentate cărți despre pictură țărănească pe sticlă și imagini cu icoane vechi pictate în diferite centre Atelier de pictură în Sîg meșteșugărești din țară.